Analiza Bugetului Public National

Analiza bugetului public național

Introducere

Cap.1 Conceptul de buget public în sistemul bugetar, echilibrul financiar public

Conținutul și caracteristicile bugetului de stat

Procesul bugetar în România – țară cu economie de piață versus principii bugetare

Aspecte principale privind Bugetul asigurărilor sociale de stat

Bugetele locale – locul bugetelor locale în cadrul bugetului general consolidat

Cap.2 Cheltuielile publice versus resursele financiare publice – veniturile publice

2.1 Sistemul cheltuielilor publice – factorii care influențează creșterea cheltuielilor publice

2.2 Eficiența cheltuielilor publice – aspecte teoretice, concepte și instrumente de lucru

2.3 Clasificarea cheltuielilor publice – caracterizare generală și conținutul economic

2.3.1 Cheltuieli publice pentru acțiuni social – culturale

2.3.2 Asigurările sociale

2.3.3 Asigurările sociale pentru sănătate

2.3.4 Cheltuieli publice pentru obiective și acțiuni economice, pentru protecția mediului și pentru cercetare dezvoltare

2.3.5 Cheltuielile pentru servicii publice generale, ordine publică, siguranța națională și apărare

2.4 Sistemul resurselor financiare publice – evoluții și mutații în structura acestora

Cap. 3 Studiu de caz – Analiza bugetului public național – 2010 – 2014

Concluzii

Bibliografie

Cap.1 Conceptul de buget public în sistemul bugetar, echilibrul financiar public

Conținutul și caracteristicile bugetului de stat

Bugetul de stat este o categorie fundamentală a științei finanțelor – definit prin abordare juridică versus abordare economică.

Viziunea juridică prevede:

Bugetul este un act prin care sunt determinate și autorizate veniturile și cheltuielile anuale ale statului. “Bugetul de stat prevede și autorizează, în formă legistativă, cheltuielile și resursele statului”. Această parte a definiției scoate în evidență necesitatea aprobării parlamentare a indicatorilor bugetari. Fiind un document ce necesită autorizarea prealabilă a puterii legistative, bugetul de stat are caracter obligatoriu. Este de remarcat că bugetul este un act de previziune a resurselor publice și a modului de utilizare a acestor resurse. Bugetul de stat se determină pentru o perioadă de un an – între concepțiile înscrise în legea bugetului de stat și execuția veniturilor și cheltuielilor publice apar neclarități care determină o serie de corecturi și aprobarea de către puterea legislativă a unor modificări ale bugetului în cadrul aceluiași exercițiu bugetar.

Statele democratice moderne versus bugetul de stat

În statele democratice moderne, elaborarea, execuția și controlul bugetar sunt realizate în conformitate cu procedurile de drept bugetar și în cadrul principiilor contabilității publice – se asigură un echilibru între puterea legislativă și cea executivă, în conformitate cu prevederile constituționale.

Legea bugetului de stat este influențată de concepțiile politice, economice, și sociale specifice fiecărei perioade și de interesele grupurilor care exercită puterea politică.

Despre viziunea economică:

Latura economică a aspectului de buget subliniază relațiile macroeconomice și legătura cu nivelul și evoluția produsului intern brut. În teoria economică modernă, bugetul este

considerat ca o variabilă principală în determinarea produsului intern brut și a modului folosirii resurselor.

Un anumit nivel al produsului intern brut și măsura în care aceasta este repartizat pentru realizarea brută de capital și consum determină nivelul indicatorilor bugetari și constitue baza evoluției favorabile a resurselor in viitor.

Bugetul de stat reprezintă relațiile economice cu conținut bănesc ce se formează în procesul repartiției produsului intern brut, în conformitate cu obiectivele de politică economică, socială și de altă natură ale fiecărei perioade.

Repartizarea resurselor prin intermediul bugetului de stat se realizează prin fluxurile – finanțarea serviciilor publice în conformitate cu gruparea funcțională a cheltuielilor statului.

Acțiuni în economia modernă versus țări cu economie de piață dezvoltată

În economia modernă, bugetul nu mai reprezintă un simplu document în care se înscriu veniturile și cheltuielile determinate ale statului pe o perioadă de un an, ci este un plan financiar la nivel macroeconomic – este un instrument de previziune atât pe termen scurt, cât și pe termen mediu.

În țările cu economie de piață dezvoltată, latura de încadrare a noțiunii de buget a fost extinsă. Astfel, în afara bugetului de stat în forma sa clasică, se propune întocmirea unui instrument denumit – buget al economiei naționale sau – buget economic.

Tabelul nr.1 Bugetul economic – resurse și utilizări

Explicații:

Bugetul economiei naționale este conceput ca un ansamblu de conturi ale națiunii – care reflectă pentru anul în curs și pentru anul următor previziunile asupra tuturor agenților economici din țara respectivă.

Viziunea bugetului economiei naționale

Modul în care se realizează acest instrument cuprinzător este diferit de la o țară la alta.

„Bugetul economiei naționale” este doar un instrument cu ajutorul căruia guvernul adună informații despre starea economico – financiară a țării. Acest instrument nu are caracter de lege, el nu se substutie bugetului de stat. Cu ajutorul „bugetului economiei naționale”, guvernul poate determina aspectele directe și indirecte produse în economie prin executarea unor măsuri care determină creștere economică.

Ne punem întrebarea – „Cât reprezintă din punct de vedere valoric, creșterea sau scăderea cu 1% a producției, consumului investițiilor, exportului etc., într-un anumit an? „

Aceste informații au un caracter relativ, ele sunt rezultatul extrapolării tendinței de evoluție a indicatorilor din perioada precedentă. De asemenea, guvernul are legitimitatea să ia – sau nu în considerare, datele oferite de un astfel de instrument – pentru dezvoltarea politicii sale economice și financiare din perioadele viitoare.

Am ajuns la următoarea concluzie

Singurul plan financiar cu aspect de lege este bugetul de stat.

La baza fiecărui stat se dezvoltă mai multe categorii de bugete corelate care alcătuiesc un sistem. Sistemul bugetar este diferit în funcție de structura organizatorică a fiecărui stat. Din punct de vedere al structurii organizatorice, statele pot fi de tip unitar – Franța, Marea Britanie, Italia, Suedia, Spania, Olanda etc și de tip federal – SUA, Canada, Elveția, Austria, Germania, India, Brazilia, Australia.

Statele de tip unitar sunt organizate în unități administrativ – teritoriale la nivelul cărora funcționează organe ale puterii și administrației de stat locale. Structura sistemului bugetar în statele de tip unitar cuprinde un buget al autorităților publice centrale și bugete locale, care corecpund unităților administrativ – teritoriale.

Statele de tip federal au o structură organizatorică ce include: federația, statele, provinciile sau regiunile membre ale federației și unitățile administrativ – teritoriale proprii fiecărui stat membru al federației. În cazul statelor federale, structura sistemului bugetar cuprinde: bugetul federației, bugetele statelor, provinciilor sau regiunilor membre ale federației și bugetele locale.

În România, necesitățile de resurse la nivelul societății și metodele de acoperire a acestor nevoi sunt încadrate în bugetul general consolidat. Legea privind finanțele publice reglementează faptul că gestionarea resurselor financiare publice se determină printr –un sistem unitar de bugete care include: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului, bugetele instituțiilor publice autonome, bugetele instituțiilor publice finanțate integral sau parțial din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetele fondurilor speciale, bugetele instituțiilor publice finanțate integral din venituri proprii, bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat și ale căror rambursări, dobânzi și alte costuri se acoperă din fonduri publice, bugetul fondurilor externe nerambursabile, bugetele locale.

Acest sistem unitar și corelat de fonduri determină bugetul general consolidat care se realizează prin înlăturarea transferurilor dintre bugete și prin care se măresc și se compară, la nivelul unui an, veniturile și cheltuielile statului – activează fluxurile financiare publice de formare a veniturilor fiscale și nefiscale și de repartizare a acestora pe destinații în conformitate cu nevoia socială și cu politica financiară a anului destinat.

Scopul bugetului general consolidat este realizat de condițiile de exercitare a funcțiilor finanțelor publice. Bugetul nu reprezintă doar un aspect sintetic în care se înscriu și prin care se compară veniturile și cheltuielile publice – rolul bugetului este mult mai important – este un instrument prin care se determină alocarea și redistribuirea resurselor și care o principală utilitate în procesul reglării activității economice și sociale.

Bugetul general consolidat și rolul alocativ

Rolul alocativ al bugetului se desfășoară din natura statului – care tradițional își asumă atribuția finanțării serviciilor publice. Bugetul general consolidat evocă, în partea de cheltuieli a acestuia, modul de alocare a resurselor fiecărui an bugetar sau chiar pentru finanțarea unor acțiuni multiple în decursul anului. În baza cu politicii economice promovate la un moment dat, statul se poate manifesta ca agent economic, fie prin extinderea unor activități economice proprii, fie participând la finanțarea unor activități în sectorul privat.

Despre rolul redistributiv al bugetului

Rolul redistributiv al bugetului se bazează pe natura lui specifică, respectiv aceea de instrument ce redă aspecte de mobilizare a resurselor de repartizare a acestora pentru finanțarea unor activități și acțiuni determinate în mod cert. Bugetul este instrumentul prin care se alocă o parte din produsul intern brut. Redistrubuirea se realizează atât prin intermediul impozitelor și taxelor, cât și a cheltuielilor. Modalitățile fiscale utlizate în acest scop sunt – deducerile din venit, diferențierea impunerii, instituirea de impozite speciale, utilizarea unor impozite diferențiate.

Rolul de reglare a vieții economice decurge din importanța bugetului de stat.

Modul de reglare a vieții economice se bazează pe importanța bugetului de stat ca instrument cu putere de lege, prin care se promovează politica economică promovată de Guvern. Prin estimările bugetului se poate acționa asupra economiei stimulând sau frânând o anumită activitate. Autoritățile publice pot acționa, în acest scop, prin intermediul cheltuielilor, veniturilor și soldului bugetar.

1.2Procesul bugetar în România – țară cu economie de piață versus principii bugetare

Conținutul, etapele și caracteristicile procesului bugetar

Procesul bugetar, sub aspectul conținutului, reprezintă ansamblul acțiunilor și măsurilor întreprinse de instituțiile abilitate ale statului în scopul concretizării politicii financiare aplicate de autoritatea guvernamentală. Se optează, în cadrul politicii economic – financiare, pentru un anumit volum și structură de bunuri și servicii publice – educație, sănătate, cultură, apărare, ordine publică, etc, distribuite prin rețeaua instituțiilor guvernamentale, autoritatea de stat este împuternicită, prin Constituția țării și sistemul de legi, să procedeze la punerea în mișcare a complexului mechanism de producer și distribuire a bunurilor și serviciilor necesare cetățenilor. Această abordare este confirmată de teoria și practica privind finanțele publice în țările cu economie de piață dezvoltată.

Derularea procesului bugetar presupune existența unor resurse financiare, precum și alocarea lor în scopul furnizării către populație a bunurilor și serviciilor publice.

Având la bază un cadru legislative, care se află în concordanță cu obiectivele programului de guvernare aprobat de parlament, executivul poate declanșa procesul bugetar. Etapele consecutive ale procesului bugetar se referă la:

elaborarea proiectului de buget;

aprobarea bugetului;

executarea bugetului;

controlul execuției bugetului;

raportarea execuției bugetului;

aprobarea contului general de execuție a bugetului.

Procesul bugetar prezintă o serie de caracteristici comune, care –i conferă acestuia trăsăturile specifice unui proces:

decizional, deoarece conținutul său constă în alocarea unor resurse bugetare limitate în raport cu nevoile societății pentru bunuri și servicii publice;

democratic, pentru că în cursul derulării etapelor procesului bugetar se manifestă atât atributele statului de drept – separația puterilor în stat, cât și posibilitatea impunerii intereselor economico-sociale ale diferitelor grupuri de cetățeni care dețin majoritatea politică de decizie;

preponderant politic, deoarece opțiunea pentru un anumit tip de politică economică, financiară și monetară, toate reflectate în conținutul bugetului, reprezintă un act specific deciziei politice a forțelor majoritare în parlament;

cu continuitate ciclică, pentru că etapele procesului bugetar sunt stabilite prin legi specific, pe baza principiilor anualității și publicității bugetare;

de larg impact public, cu implicații la nivel macro și microeconomic, care se manifestă atât pe plan economic, cât și social.

Instituțiile cu atribuții în realizarea procesului bugetar în țările cu economie de piață

Transpunerea în practică a etapelor procesului bugetar în țările democratice din punct de vedere politic, economic și social se realizează prin sistemul instituțiilor publice specific statului de drept. Caracteristica fundamental a acestui sistem instituțional o reprezintă, pe de o parte, separarea, pe orizontală, în subsisteme instituționale a celor trei puteri din stat – legislativă, executivă și judecătorească, iar pe de altă parte, subordonarea, pe verticală, a instituțiilor în cadrul fiecăruia din sistemele respective.

Elaborarea proiectului de buget

Proiectul de buget este elaborate de guvern, prin subsistemul instituțiilor publice aflate în structura acestuia.

Elaborarea unor criteria de performanță, în raport cu specificul fiecărui sector guvernamental, este un proces laborious, dar care, odată parcurs, permite factorilor de decizie atât eliminarea, în cea mai mare măsură a subiectivismului și arbitrariului în alocarea resurselor bugetare, cât și aprecierea corectă a eficienței, eficacității și economicității, cu care sunt utilizate fondurile publice.

Legea Finanțelor Publice prevede:

Proiectele legilor bugetare anuale și ale bugetelor se elaborează de către Guvern, prin Ministerul Finanțelor Publice, pe baza:

– prognozelor indicatorilor macroeconomici și sociali pentru anul bugetar pentru care se elaborează proiectul de buget, precum și pentru următorii 3 ani;

– politicilor fiscale și bugetare;

–  prevederilor memorandumurilor de finanțare, ale memorandumurilor de înțelegere sau ale altor acorduri internaționale cu organisme și instituții financiare internaționale, semnate și/sau ratificate;

–  politicilor și strategiilor sectoriale, a priorităților stabilite în formularea propunerilor de buget, prezentate de ordonatorii principali de credite;

–  propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite;

–  programelor întocmite de către ordonatorii principali de credite în scopul finanțării unor acțiuni sau ansamblu de acțiuni, cărora le sunt asociate obiective precise și indicatori de rezultate și de eficiență; programele sunt însoțite de estimarea anuală a performanțelor fiecărui program, care trebuie să precizeze: acțiunile, costurile asociate, obiectivele urmărite, rezultatele obținute și estimate pentru anii următori, măsurate prin indicatori preciși, a căror alegere este justificată;

– propunerilor de sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum și de transferuri consolidabile pentru autoritățile administrației publice locale;

–  posibilităților de finanțare a deficitului bugetar.

Aprobarea bugetului

Instituția publică împuternicită prin Constituție să aprobe proiectul de buget este parlamentul. Caracterul preponderent politic, democratic și de larg impact economic – social al ansamblului deciziilor financiare, reflectate în proiectul de buget, determină, în mod obiectiv, ca aprobarea prevederilor bugetare să o facă forul legislative, în care sunt reprezentate, prin partidele politice ce dețin locul în cadrul parlamentului, interesele tuturor cetățenilor.

Legea Finanțelor Publice prevede versus Aprobarea bugetului de către Parlament:

– Bugetele se aprobă de Parlament pe ansamblu, pe părți, capitole, subcapitole, titluri, articole, precum și alineate, după caz, și pe ordonatorii principali de credite, pentru anul bugetar, precum și creditele de angajament pentru acțiuni anuale și multianuale.

– Creditele bugetare și creditele de angajament estimate pentru următorii 3 ani sunt prezentate Parlamentului și publicate în Monitorul Oficial al României, având valoare orientativă.

– Estimările pentru următorii 3 ani reprezintă informații privind necesarul de finanțare pe termen mediu și nu vor face obiectul autorizării pentru anii bugetari respectivi.

Ce spune Legea despre aprobarea bugetelor

Bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetele instituțiilor publice autonome, bugetele creditelor externe contractate sau garantate de stat, bugetele fondurilor externe nerambursabile, bugetul trezoreriei statului și bugetele instituțiilor publice se aprobă astfel:

– bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetele creditelor externe contractate sau garantate de stat și bugetele fondurilor externe nerambursabile, prin lege;

–  bugetele instituțiilor publice autonome, de către organele abilitate în acest scop prin legi speciale;

– bugetele instituțiilor publice finanțate integral din bugetele prevăzute la lit. a), de către ordonatorul de credite ierarhic superior al acestora;

–  bugetele instituțiilor publice care se finanțează integral din venituri proprii, de către organul de conducere al instituției publice și cu acordul ordonatorului de credite ierarhic superior;

–  bugetul trezoreriei statului, prin hotărâre a Guvernului.

Execuția bugetului

Execuția bugetului constă în încasarea veniturilor și efectuarea cheltuielilor aprbate de forul legislativ. Acest proces, deosebit de amplu și de complex, antrenează participarea unui număr foarte mare de operatori bugetari, și anume: aparatul fiscal, instituțiile bugetare, ministere și agenții guvernamentale, instituții publice, unități administrativ – teritoriale, organizații internaționale, etc.

“(1) În procesul execuției bugetare, cheltuielile bugetare parcurg următoarele faze: angajare, lichidare, ordonanțare, plată.

(2) Execuția bugetară se bazează pe principiul separării atribuțiilor persoanelor care au calitatea de ordonator de credite de atribuțiile persoanelor care au calitatea de conducător al compartimentului financiar-contabil. (3) Operațiunile specifice angajării, lichidării și ordonanțării cheltuielilor sunt în competența ordonatorilor de credite și se efectuează pe baza avizelor compartimentelor de specialitate ale instituției publice. (4) Plata cheltuielilor se efectuează de conducătorul compartimentului financiarcontabil/persoana responsabilă cu efectuarea plății în baza ordonanțării acestora, în limita creditelor bugetare aprobate și a fondurilor disponibile cu această destinație. (5) Instrumentele de plată trebuie să fie însoțite la ordonatorul de credite de ordonanțarea la plată, la care se anexează documentele privind recepția cantitativă și calitativă a bunurilor/serviciilor/lucrărilor, după caz, în conformitate cu prevederile din angajamentele legale încheiate, care certifică sumele de plată. (6) Efectuarea plăților, în limita creditelor bugetare aprobate, se face numai pe bază de acte justificative, întocmite în conformitate cu dispozițiile legale, și numai după ce acestea au fost lichidate și ordonanțate potrivit prevederilor legale, după caz. (7) Plata cheltuielilor la instituțiile publice la care compartimentul financiar-contabil are un număr de personal mai mic de 5 persoane se realizează de către ordonatorul de credite și de persoana împuternicită cu atribuții financiar-contabile. (8) Guvernul poate stabili, prin hotărâre, acțiunile și categoriile de cheltuieli pentru care se pot efectua plăți în avans de până la 30% din fondurile publice, criteriile, procedurile, precum și limitele care se vor folosi în acest scop.”

4.Încheierea execuției bugetare

Concretizarea modului de gestionare a bugetului se realizează prin întocmirea la sfârșitul anului bugetar, a contului de execuție bugetară.

Conținutul contului de execuție bugetară este diferit în raport cu metoda de evidență bugetară adoptată de autoritățile guvernamentale privind durata exercițiului bugetar. Astfel, se poate utilize sistemul de exercițiu sau sistemul de gestiune.

Aspecte privind sistemul de exercițiu

În sistemul de exercițiu, contul de execuție bugetară cuprinde totalitatea operațiunilor care privesc anul bugetar respective, chiar dacă unele dintre acestea – încasarea unor venituri și –sau efectuarea unor cheltuieli – se realizează după încheierea anului bugetar.

Despre sistemul de gestiune

În sistemul de gestiune, contul de execuție bugetară cuprinde numai operațiunile de încasări ale veniturilor și plăți în contul cheltuielilor realizate efectiv în anul bugetar respectiv, indiferent de exercițiul bugetar la care se referă.

Contul general de execuție bugetară întocmit de Ministerul Finanțelor, se prezintă guvernului, care, după discutare, hotărăște supunerea acestuia parlamentului pentru dezbatere și aprobare.

5.Controlul execuției bugetare

“Controlul execuției bugetare se realizează de către o instituție exterioară Guvernului, Curtea de Conturi, care funcționează în mod autonom după legea proprie de organizare;

Curtea de Conturi efectuează la fiecare instituție publică controlul ulterior, vizând legalitatea și realitatea datelor cuprinse în contul de execuție a bugetului și totodată verifică și eficiența, eficacitatea și economicitatea execuției bugetare, pronunțându-se asupra calității gestionării banului public la fiecare instituție în parte;

În condițiile în care, la efectuarea verificării, nu se constată nelegalități și prejudicii aduse fondurilor publice, Curtea de Conturi procedează la descărcarea de gestiune a ordonatorului de credite fiecărei instituții publice;

Curtea de Conturi prezintă Parlamentului raportul privind execuția bugetară în vederea dezbaterii și aprobării acestui cont.”

6. Aprobarea execuției bugetare

Pe baza raportului privind contul de execuție bugetară, elaborate de instituția specializată de control al finanțelor publice, parlamentul declanșează procedura de dezbatere și aprobare a acestuia. Mai întâi are loc analiza raportului în comisiile permanente reunite de buget, finanțe și bănci ale forului legislative, iar apoi se dezbate în plenul parlamentului proiectul de Lege privind aprobarea contului de execuție bugetară.

Procesul complex al elaborării și execuției bugetului în conformitate cu prevederile legale anuale este supus unor reguli mai mult sau mai puțin determinante.

Bugetul se prezintă ca un document de previziune administrativă și, în același timp, este un tablou comparativ al veniturilor și cheltuielilor publice aferente perioadei la care se referă. Bugetul trebuie să prezinte cât mai real resursele ce pot fi mobilizate și destinația acestora, să realizeze compararea la sfârșitul exercițiului bugetar a veniturilor încasate și a cheltuielilor efectuate și să ofere modalitatea analizării veniturilor pe surse de proveniență și a cheltuielilor pe destinații. Aceste cerințe sunt specifice principiilor bugetare clasice – unitatea, universalitatea, anualitatea și specializarea bugetară – inventate încă din secolul al XIX – lea.

1.Principiul universalității

Legeaprevede:“(1)Veniturile și cheltuielile se includ în buget în totalitate, în sume brute. 
(2) Veniturile bugetare nu pot fi afectate direct unei cheltuieli bugetare anume, cu excepția donațiilor și sponsorizărilor, care au stabilite destinații distincte.”

2. Principiul publicității

Legea prevede:“Sistemul bugetar este deschis și transparent, acestea realizându-se prin: 
a) dezbaterea publică a proiectelor de buget, cu prilejul aprobării acestora; 
b) dezbaterea publică a conturilor generale anuale de execuție a bugetelor, cu prilejul aprobării acestora; 
c) publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a actelor normative de aprobare a bugetelor și conturilor anuale de execuție a acestora;

d) mijloacele de informare în masă, pentru difuzarea informațiilor asupra conținutului bugetului, exceptând informațiile și documentele nepublicabile, prevăzute de lege.”

3. Principiul unității

“(1) Veniturile și cheltuielile bugetare se înscriu într-un singur document, pentru a se asigura utilizarea eficientă și monitorizarea fondurilor publice.

(2) Toate veniturile reținute și utilizate în sistem extrabugetar, sub diverse forme și denumiri, se introduc în bugetul de stat, urmând regulile și principiile acestui buget, cu excepția celor prevazute de lege, precum și a celor pentru constituirea, potrivit legii a fondurilor de stimulare a personalului.
(3) Veniturile și cheltuielile Fondului special pentru dezvoltarea sistemului energetic și ale Fondului special al drumurilor publice se introduc în bugetul de stat ca venituri și cheltuieli cu destinație specială, urmând regulile și principiile acestui buget.

(4) În vederea respectarii principiilor bugetare, în termen de 3 ani de la data intrarii în vigoare a prezentei legi Guvernul va propune Parlamentului modificarea actelor normative pentru desființarea veniturilor și cheltuielilor cu destinație specială incluse în bugetul de stat.” 

4. Principiul anualității

“(1) Veniturile și cheltuielile bugetare sunt aprobate prin lege pe o perioadă de un an, care corespunde exercițiului bugetar.

(2) Toate operațiunile de încasari și plăți efectuate în cursul unui an bugetar în contul unui buget aparțin exercițiului corespunzător de execuție a bugetului respectiv.”

5. Principiul specializării bugetare

“Veniturile și cheltuielile bugetare se înscriu și se aprobă în buget pe surse de proveniență și, respectiv, pe categorii de cheltuieli, grupate dupa natura lor economică și destinația acestora, potrivit clasificației bugetare.”

6. Principiul unității monetare

Toate operațiunile bugetare se exprimă în monedă națională.

Aspecte principale privind Bugetul asigurărilor sociale de stat

Conținutul economic al bugetului asigurărilor sociale de stat.

Bugetul asigurărilor sociale de stat reprezintă un plan financiar anual care evidențiază constitirea, repartizarea și utilizarea fondurilor bănești utile ocrotirii pensionarilor, salariaților asigurați și a membrilor lor de familie.

Aspectul economic al bugetului asigurărilor sociale de stat este redat de structura și aspectele orânduirii social – economice, de necesitatea realizării cerințelor legale economice care acționează în economia țării, de prerogativele și funcțiile statului roman.

Bugetul asigurărilor sociale de stat este format din bugetele pentru realizarea asigurărilor sociale de la nivelul caselor județene de pensii și a casei de pensii a minicipiului București și din bugetul asigurărilor sociale, elaborate de organele de resort din Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale, care cuprinde veniturile și cheltuielile cu caracter centralizat.

Bugetul asigurărilor sociale de stat este o parte importantă a bugetului public național.

Elaborarea bugetului asigurărilor sociale de stat

Elaborarea bugetului asigurărilor sociale de stat reprezintă stadiul inițial al planificării bugetare, care cuprinde activitatea importantă și dezvoltată de determinare a veniturilor și cheltuielilor asigurărilor sociale de stat pe an și pe trimestru, pe baza aplicării principiilor planificării bugetare.

Bugetul asigurărilor sociale de stat se elaborează și se administrează de către Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale de comun acord cu Ministerul Muncii, Protecției Sociale și Familiei. Cheltuielile nu se pot înscrie în buget și nu se aprobă fără stabilirea surselor din care urmează să fie efectuate.

Elaborarea fundamentală a proiectului asigurărilor sociale de stat se realizează numai prin respectarea cu strictețe a legislației de asigurări sociale în vigoare, a indicatorilor social – culturali din programul de dezvoltare economică și socială, a normelor de cheltuieli, a subdiviziunilor clasificației bugetare a veniturilor și cheltuielilor.

Bugetul asigurărilor sociale de stat este constituit din:

bugetul asigurărilor sociale de stat, elaborate de organelle de asigurări sociale din cadrul Casei Naționale de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale în care sunt cuprinse veniturile și cheltuielile cu caracter centralizat;

bugetele pentru realizarea asigurărilor sociale ale caselor județene și a municipiului București, rezultate din concentrarea bugetelor pentru realizarea asigurărilor sociale întocmite de către agenții economici, instituții și comune.

Adoptarea bugetului asigurărilor sociale de stat

Ajuns la Parlament, proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat este mai întâi analizat de către comisiile permanente de buget – finanțe – bănci ale celor două camere – Senat și Camera Deputaților, sub aspect politic și economic, al dimensiunii veniturilor li cheltuielilor care – l compun. Analiza se face pe subdiviziunile clasificației bugetare, se confruntă indicatorii programului economic cu indicatorii celorlalte planuri financiare, urmărindu –se măsura în care proiectul de buget este expresia programului de guvernare. De asemenea, comisiile examinează darea de seamă și contul general de încheiere a exercțiului bugetar pe anul expirat, studiază și apreciază activitatea desfășurată de organelle Casei Naționale de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale, oprindu –se asupra eventualelor cazuri de încălcare a disciplinei financiare.

Proiectul de buget se examinează de către deputați și senatori pe articole de venituri și cheltuieli, după care are loc votarea legii pentru adoptarea bugetului asigurărilor sociale de stat. Acesta este expresia democratismului și calea exercitării controlului din partea deputaților și senatorilor asupra mobilizării, repartizării și utilizării eficiente a veniturilor bugetului asigurărilor sociale de stat. După ce este adoptată de către Parlament, bugetul asigurărilor sociale de stat se publică în Monitorul Oficial al României și se remite prin aceeași filieră la Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale.

Executarea bugetului asigurărilor sociale de stat

După votarea bugetului asigurărilor sociale de stat de către Parlament, în baza normele legale financiare, urmează etapa executării, care inlude procesul principal de încasare integrală și la termenele legale a tuturor veniturilor bugetului, în vederea efectuării cheltuielilor potrivit cuantumului și destinațiilor stabilite.

Executarea bugetului asigurărilor sociale de stat este în competența Casei Naționale de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale și a organelor sale teritoriale, a organelor financiar – contabile din cadrul agenților economici, instituțiilor și comunelor. De asemenea, la executarea bugetului asigurărilor sociale de stat participă și: Ministerul Finanțelor, Trezoreria Statului, BCR, CEC, etc.

Executarea de casă a bugetului asigurărilor sociale de stat este un proces bugetar deosebit care se bazează pe încasarea, păstrarea și eliberarea resurselor bugetare în vederea efectuării cheltuielilor.

Sub aspect tehnic-organizatoric, executarea de casă a bugetului asigurărilor sociale de stat se înfăptuiește pe baza sistemului de trezorerie și pe baza sistemului bancar.

Executarea prin sistemul de trezorerie constă în aceea că organele financiare de asigurări sociale, Trezoreria Statului și alte organe financiare se ocupă cu încasarea, păstrarea și eliberarea resurselor bugetare.

Executarea prin sistemul bancar constă în efectuarea operațiunilor de mai sus de către organele bancare.

Organizarea executării de casă a bugetului asigurărilor sociale de stat are la bază următoarele principii:

prezentarea principiului delimitării atribuțiilor organelor care dispun de mijloacele bugetare, de atribuțiile organelor care se ocupă efectiv cu încasarea, păstrarea și eliberarea resurselor bugetare. Acest principiu facilitează execrcitarea controlului asupra respectării disciplinei financiare în domeniul veniturilor și cheltuielilor;

despre principiul unității de casă, în urma căruia veniturile fiecărui buget pentru asigurările sociale sunt prezentate integral la organul de casă respectiv, într –un singur cont, din care se eliberează resursele necesare acoperirii cheltuielilor, ceea ce determină efectuarea cheltuielilor potrivit prevederilor legale bugetare în cuantumul și la termenele stabilite.

Încheierea bugetului asigurărilor sociale de stat

În acord cu principiul anualități, la 31 decembrie bugetul asigurărilor sociale de stat expiră, încetează de a mai avea aplicabilitate. Veniturile bugetare încasate după 31 decembrie se înregistrează în contul anului următor.

Creditele bugetare de asigurări sociale rămase necheltuite până la sfărșitul zilei de de 31 decembrie a anului expirat se închid, urmând ca la 1 ianuarie a anului următor toate cheltuielile să se efectueze din noul buget.

Încheierea în bune condiții a bugetului asigurărilor sociale de stat face necesar ca, în ultimul trimestru al anului, ordonatorii de credite bugetare să ia o serie de măsuri care să asigure efectuarea decontărilor dintre debitori și creditori, spre nu e exista la sfărșitul anului creanțe nelichidate. În acest scop, se fac decontările corespunzătoare între Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale, Ministerul Finanțelor, Trezoreria Statului, BCR, CEC, etc.

1.4Bugetele locale – locul bugetelor locale în cadrul bugetului general consolidat

Comunitățile locale reprezintă colectivități umane, delimitate teritorial din punct de vedere politic și administrativ, care au autorități publice diferite de cele ale statului. Autonomia financiară a acestora este absolute necesară, deoarece autonomia administrativă nu ar fi posibilă fără autonomia financiară, care –i asigură suportul material al funcționării. Există și un alt argument puternic, și anume acela, conform căruia, comunitățile locale își cunosc posibilitățile proprii privind resursele bănești de proveniență publică și, mai ales, nevoile privind cheltuielile ce trebuie acoperite pentru producerea de servicii publice pe plan local.

Problematica generală a autonomiei locale pentru statele europene face obiectul Cartei Europene a Autonomiei Locale.

Întocmită de către Consiliul Europei pe baza unui proiect propus de Conferința Permanentă a Autorităților Locale și Regionale din Europa, Carta Europeană a Autonomiei Locale a fost deschisă semnăturilor conform convenției încheiate între statele membre, din octombrie 1985.

Principiile generale enumerate de Carta Europeană a Autonomiei Locale sunt:

Colectivitățile locale au dreptul, în cadrul politicii economice naționale la resursele proprii adecvate, de care să poată dispună liber, în vederea exercitării atribuțiilor lor.

Resursele financiare ale colectivităților locale trebuie să fie proporționale cu responsabilitățile stabilite pentru ele prin Constituție sau lege.

Cel puțin o parte din resursele financiare ale colectivităților locale trebuie să provină din impozite și taxe locale, în proporțiile stabilite la nivelul autorităților locale, în limitele legii.

Sistemul financiar din care fac parte resursele de care dispun comunitățile locale trebuie să fie de natură suficient de diversificată și dinamică, încât să le permit să urmărească, pe cât posibil, evoluția reală a costurilor exercitării competențelor proprii.

Protecția colectivităților locale mai slabe din punct de vedere financiar impune instituirea unor procedure de ajustare sau a altor măsuri echivalente care să corijeze efectele repartiției inegale a potențialelor surse de finanțare, cât și sarcina financiară care le revine acestora.

Colectivitățile locale trebuie să fie consultate, într –o manieră adecvată, asupra modalităților în care le vor fi alocate resursele redistribuite.

Subvențiile acordate colectivităților locale nu trebuie să fie destinate, în măsura în care este posibil, finanțării unor proiecte expres specificate.

În scopul finanțării propriilor obiective de investiții, colectivitățile locale trebuie să aibă acces, conform legii, la piața națională de capital.

În țările dezvoltate, inclusiv în majoritatea țărilor membre ale Uniunii Europene, ponderile veniturilor bugetare locale în bugetul general consolidate sunt cuprinse între 11,6% în Belgia, în 2008 și 46,5% în Danemarca în 2001. Excepție face Portugalia, unde veniturile bugetelor locale, ca și cheltuielile acestora, reprezintă sub 10% din bugetul general consolidat. În general, se remarcă faptul că, în țările în curs de dezvoltare, procentele respective sunt cele mai mici, fiind cuprinse între 4,5% în Mexic, în 2005, și 13,1% în Brazilia, în 2008, ceea ce are ca semnificație gradul redus al autonomiei finanțelor publice locale.

La fel, în cazul cheltuielilor bugetelor locale, ponderile în bugetul general consolidat sunt mai mari în țările dezvoltate, inclusiv în țările membre ale Uniunii Europene, care, în majoritatea lor, depășesc 15 – 20% , atingând chiar și proporții de peste 30% și chiar 40% . De exemplu, în SUA, ponderea cheltuielilor locale este de peste 20% în cei trei ani, în Suedia și Finlanda, peste 30% , iar în Danemarca peste 40% . În țările în curs de dezvoltare, ponderea cheltuielilor locale este sub 10% și puțin peste 10%, ceea ce demonstrează, de asemenea, o slabă autonomie a finanțelor publice locale.

În țările cu economie în tranziție, atât în cazul veniturilor, cât și al cheltuielilor publice locale, ponderile sunt mai mari, comparabile, în multe țări, cu cele din Uniunea Europeană. În general, nivelul acestora se situează peste 10% , atingând chiar și proporții de peste 20% și chiar peste 30% .

Cap.2 Cheltuielile publice versus resursele financiare publice – veniturile publice

2.1 Sistemul cheltuielilor publice – factorii care influențează creșterea cheltuielilor publice

Despre conținutul cheltuielilor publice versus funcția de repartiție a finanțelor publice

Cheltuielile publice exprimă relații economic – sociale în formă bănească, care se manifestă între stat, pe de o parte, și persoane fizice și juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării și utilizării resurselor financiare ale statului în scopul îndeplinirii funcțiilor acestuia.

Conținutul economic al cheltuielilor publice se află în corelare cu efectul produs de acestea pe destinațiile lor.

În prezent, cheltuielile publice sunt destul de diversificate. Unele au un aspect direct, prin finanțarea de către stat a instituțiilor publice, altele merg direct către mediul economic și social – reprezentând instrumente ale unei politici de transformare a mediului respective pentru a –l îmbunătății.

Cheltuielile publice înglobează:

Cheltuielile efectuate din fondurile constituite la nivelul bugetelor administrațiilor publice centrale;

Cheltuielile efectuate din fondurile constituite în bugetele administrațiilor publice locale;

Cheltuielile efectuate din intrările anuale de credite externe;

Cheltuielile efectuate din fonduri externe nerambursabile constituite la nivelul organismelor internaționale.

Delimitarea cheltuielilor bugetare în cadrul celor publice are la bază următoarele aspecte:

efectuarea cheltuielilor bugetare este condiționată de prevederea expresă și aprobarea nivelului acestora de către parlament sau de consiliile locale, după caz, în conformitate cu legea;

nerambursarea sumelor alocate și cheltuite conform destinațiilor pentru care s –au aprobat aceste sume;

efectuarea cheltuielilor este deteminată de îndeplinirea condițiilor legale și nu numai de constituirea resurselor bănești;

finanțarea se efectuează în funcție de gradul de subordonare a instituțiilor sau activităților cu caracter bugetar: din bugetul de stat, din bugetul asigurărilor sociale de stat, din bugetele locale sau din bugetele fondurilor speciale;

exercitarea controlului financiar cu caracter preventive și acordarea vizei cu ocazia operațiunilor de deschidere a finanțării, de alocare și utilizare a resurselor financiare publice.

Criterii de grupare a cheltuielilor publice – tipuri de clasificații

Tabelul nr. 2 Clasificații cheltuieli publice

Nivelul, structura și dinamica cheltuielilor publice

Nivelul cheltuielilor publice

Nivelul cheltuielilor publice totale și al diferitelor categorii de cheltuieli se apreciază atât static cât și dinamic, pe baza următorilor indicatori:

Volumul cheltuielilor publice, în expresie nominal și reală;

Ponderea cheltuielilor în produsul intern brut;

Volumul cheltuielilor publice în medie pe un locuitor.

Volumul cheltuielilor publice în expresie nominal îl notăm cu CPn. Prețurile curente sunt influențate de inflație, pentru exprimarea efortului financiar real, cheltuielile publice se recalculează în prețuri constant, care exprimă volumul cheltuielilor publice în expresie reală, pe care îl notăm cu CPr. Transformarea valorilor din prețuri curente în prețuri constante se realizează cu ajutorul indicelui PIB deflator, care măsoară modificarea nivelului general al prețurilor în anul considerat, 0 sau 1, față de anul de bază, pentru prețurile constant, notat cst.

Indicele PIB deflator este calculate conform relației:

IP0/cst = PIB0 / PIBcst x 100,

IP1/cst = PIB1 / PIBcst x 100,

în care: IP0/cst = indicele prețurile anului 0 față de anul cst

IP1/cst = indicele prețului anului 1 față de anul cst

Relațiile de calcul ale cheltuielilor reale sunt:

Crp0 = Cnp0 / IP0/cst

Crp1 = Cnp1 / IP1/cst

în care:

Crp0= cheltuielile publice reale ale anului 0

Crp1 = cheltuielile publice reale ale anului 1

Indicatorul care poate exprima o caracterizare a nivelului echeltuielilor publice și a dinamicii acestora în fiecare stat, într –o anumită perioadă, este ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut.

Calculul se efectuează pe baza relației:

CP PIB = CPn/ PIBn x 100,

în care:

CP PIB = ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut,

CPn = cheltuielile publice în expresie nominală,

PIBn = produsul intern brut în expresie nominală.

Exemplificare:

În România, ponderea cheltuielilor publice totale consolidate în produsul intern brut este de peste 30%, înregistrând o tendință de creștere în perioada 1996 – 2002, de la 36, 5% în 1996, la 38, 1% în anul 2000, iar în perioada următoare o descreștere ușoară, cu 1,5 puncte procentuale, ajungând la 36, 6% în anii 2001 și 2002. În comparație cu țările membre ale Uniunii Europene, ponderile sunt mai mici, ceea ce înseamnă că, odată cu creșterea PIB, va fi posibilă și creșterea nivelului cheltuielilor publice, în perspectiva anilor următori.

Structura cheltuielilor publice

Analiza cheltuielilor publice ale unei țări poate fi efectuată din punctul de vedere al structurii lor pe diferite categorii potrivit unui anumit criteriu de clasificare.

În acest scop este necesară stabilirea ponderii a fiecărei categorii de cheltuieli publice în totalul acestora, pe baza relației:

gsCpi = Cpi /Cpt x 100 în care:

gsCp i= ponderea categoriei de cheltuieli publice i, în totalul cheltuielilor publice;

Cpi = cheltuielile publice ale grupării i;

Cpt = cheltuielile publice totale;

i = 1…..n grupări de cheltuieli.

Prezentăm evoluția cheltuielilor din trecut – anii 1997 – 2001

Tabelul nr. 3 Structura funcțională a cheltuielilor bugetelor central consolidate în 32 de țări

Constatare:

Variațiile mari de la un grup de țări la altul și de la o țară la alta se explică prin gradele diferite de dezvoltare economică, prin politicile promovate de autoritățile competente, precum și prin modul în care au fost repartizate între organele centrale și cele locale.

În România, structura funcțională a cheltuielilor bugetului central consolidat în perioada 1990 – 2001 este redată în tabelul numărul 7.

Tabelul nr.4 Structura funcțională a cheltuielilor bugetului central consolidat în perioada 1990 – 2001 – ani selecționați

Constatare:

Se poate observa că structura funcțională a cheltuielilor bugetelor central consolidate din România se încadrează în caracteristicile generale ale țărilor în tranziție: după ponderile cele mai mari deținute de cheltuielile cu securitate social – între 28, 2% în 2000 și 33, 5% în 1995, urmează cele cele ale acțiunilor economice, aflate însă în descreștere continuă, de la 38,3% în 1990, la 13, 9% în 2001. Celelalte cheltuieli dețin ponderi, în general, sub 10%.

Tabelul nr.5 Structura economică a cheltuielilor bugetelor centrale consolidate în România, în perioada 1990 – 2001

Constatare:

În România în structura economică a cheltuielilor efectuate de autoritățile centrale sunt predominante cheltuielile curente, cu ponderi de peste 80% – variabile de la 82, 7% în 1990, la 90% în anii 2000 și 2001, față de cheltuielile de capital, care au ponderi de sub 20% – variabile de la 10,7% în 2000, la 17,2% în 1995.

Dinamica cheltuielilor publice

Creșterea nominală și cea reală a cheltuielilor publice

Creșterea nominală rezultă din comparația cheltuielilor publice exprimate în prețuri curente, iar creșterea reală rezultă din comparația cheltuielilor exprimate în prețuri constante.

Ambele modalități de calcul exprimă creșterea în mărimi absolute, conform relațiilor:

ΔCnp1/0 = Cnp1 – Cnp0;

ΔCrp1/0 = Crp1 – Crp0;

în care:

ΔCnp1/0 = creșterea nominală absolută a cheltuielilor publice, în perioada 1 față de perioada 0;

Cnp1, Cnp0 = cheltuielile publice ale perioadei curente 1 și ale perioadei de bază 0, exprimate în prețuri curente;

ΔCrp1/0 = creșterea reală absolută a cheltuielilor publice, în perioada 1 față de perioada 0;

Crp1, Crp0 = cheltuielile publice ale perioadei curente 1 și ale perioadei de bază 0, exprimate în prețuri constante.

Modificarea ponderii cheltuielilor publice în produsul intern brut

Calculul se efectuează astfel:

ΔCPPIB1/0 = CP1/PIB1 x 100 – CP0/PIB0 x 100,

în care:

ΔCPPIB1/0 = modificarea ponderii cheltuielilor publice în PIB, în perioada 1 față de 0.

Modificarea nivelului mediu al cheltuielilor publice pe locuitor

Calculul se efectuează astfel:

ΔCPloc1/0 = CP/loc = CP/loc1 – CP/loc0,

în care:

ΔCPloc1/0 = modificarea nivelului mediu al cheltuielilor publice ce revin pe locuitor, în perioada 1 față de perioada 0.

Modificarea structurii cheltuielilor publice

Calculul se efectuează astfel:

ΔgsCPi1/0 = gsCPi1 – gsCPi0,

în care:

ΔgsCPi1/0 = modificarea ponderii cheltuielilor publice ale grupării i în totalul cheltuielilor publice, în perioada 1 față de 0.

Indicatorul privind corespondența dintre creșterea cheltuielilor publice și creșterea produsului intern brut

Calculul se efectuează astfel:

k = I Cp1/0

I PIB1/10

în care:

k = coeficientul de corespondență dintre creșterea cheltuielilor publice și creșterea PIB, în perioada 1 față de perioada 0;

I Cp1/0 = indicele creșterii cheltuielilor publice, în perioada 1 față de perioada 0;

I PIB1/10 = indicele creșterii produsului intern brut, în perioada 1 față de perioada 0.

Elasticitatea cheltuielilor publice față de produsul intern brut

Acest indicator măsoară amploarea reacției cheltuielilor publice la modificarea produsului intern brut.

Calculul se efectuează astfel:

ecp = ΔCP1/10 / ΔPIB1/10

CP0 PIB0

în care:

CP și ΔCP = cheltuieli publice și modificarea acestora în perioada analizată;

PIB și ΔPIB = produsul intern și modificarea acestuia în perioada analizată;

ecp = elasticitatea cheltuielilor publice, în perioada analizată 1 față de 0.

Factorii care influențează creșterea cheltuielilor publice

Analiza generală a factorilor care conduc la creșterea cheltuielilor publice impune o delimitare:

Factori demografici – creșterea populației și modificarea structurii acesteia pe vârste și pe categorii socio – profesionale.

Factori economici – se referă la dezvoltarea economiei și la modernizarea acesteia pe baza cercetărilor științifice.

Factori sociali – despre creșterea venitului mediu pe locuitor în societate antrenează un anumit efort financiar pentru stat.

Urbanizarea – un factor de creștere a cheltuielilor publice, antrenând resurse financiare pentru dezvoltarea centrelor urbane, cât și pentru finanțarea unor utilități publice caracteristice mediului respectiv.

Factori militari, care prin pregătirea sau purtarea de războaie au consecințe nefavorabile pe plan economic și social.

Factori de ordin istoric, care acționează prin transmiterea de la o perioadă la alta a nevoilor sporite de cheltuieli și de suportare a poverii celor făcute în anii anteriori, prin împrumuturi publice.

Factori politici, care se referă la creșterea important a complexității sarcinilor statului contemporan, la transformarea concepției politice cu privire la funcțiile statului, toate acestea duc la creșterea cheltuielilor publice.

Analiza teoretică a creșterii cheltuielilor publice

Modelul dezvoltării creșterii cheltuielilor publice versus viziunea lui R. A. Musgrave și W.W Rostow

La începutul creșterii și dezvoltării economice, investițiile sectorului public, ca pondere în investițiile totale ale economiei, erau considerate mari. Sectorul public era sacrificat să asigure infrastructura socială globală, ca o exemplificare – drumurile, sistemul de transporturi, sistemul de canalizare, respectarea legii și a ordinii, sănătatea și învățământul și alte investiții în resurse umane.

Se consideră că investițiile publice erau importante pentru adaptarea economiei la stadiile mijlocii ale dezvoltării economice și sociale.

În stadiile de mijloc ale creșterii, guvernul asigură investiții dar sunt condiționate de creșterea investițiilor private.

R. A. Musgrave are următoarea teorie:

După perioada de dezvoltare, în timp ce investițiile totale, ca proporție în PIB, cresc, proporția investițiilor sectorului public în PIB scade.

Argumentele:

Odată ce economia ajunge la stadiul de maturitate, preponderența cheltuielilor publice se va transforma din cheltuieli publice pentru infrastructură, în cheltuieli publice pentru sănătate, educație și asistență socială.

Opiniile lor – R. A. Musgrave și W.W Rostow – constitue generalizări obținute după analiza multor economii în dezvoltare.

Legea lui Wagner sau partea PNB din sectorul public

Economistul german al sec. XIX, Adolf Wagner, era preocupat să explice partea PNB din sectorul public.

Legea lui Wagner – “lege a extinderii crescânde a activităților publice și în special ale statului”, spunea: “Cauzele interne ale extinderii activității statului și, în general, a activităților publice se pot deduce în parte din caracterul statului și comunei, stabilit prin experiență la popoarele civilizate aflate în progres, iar în parte ele rezultă inclusive din diferite fapte în care iese în evidență extinderea acelor activități”.

Formularea lui Wagner este empirică, el a observant creșterea sectorului public în multe state europene, în SUA și în Japonia în timpul secolului XIX. Puterile care influențează aceste mișcări în raportul dintre cheltuielile publice și PNB erau explicate pe seama factorilor politici și economici. Wagner a recunoscut că, cu cât economia devine mai industrializată, cu atât natura relațiilor dintre piețele extinse și operatorii de pe aceste piețe va deveni mai importantă și mai complexă.

Studiul lui Peacock și Wiseman

Autorii și-au bazat analizele pe o teorie politică a determinării cheltuielilor publice, astfle încât guvernele trebuie să șină seama de doleanțele cetățenilor – să nu plătească impozite mari și să beneficieze de servicii publice.

Peacock și Wiseman au văzut cetățenii ca indivizi care se bucură de avantajele serviciilor publice, dar nu doresc să plătescă impozite. Când se decide asupra cheltuielilor publice din bugetul său, guvernul urmărește reacția electoratului la impozitarea implicată. Există un nivel tolerabil de impozitare care acționează ca o constrângere asupra activității guvernului. Astfel se vorbește în școlala lui Clark privind impozitele.

Peacock și Wiseman versus – efectul de transfer, efectul de inspeție

Peacock și Wiseman au numit – efectul de transfer: în perioadele de criză cheltuielile private sunt transferate cheltuielilor publice. În perioada următoare crizei, cheltuielile publice nu vor reveni la nivelul inițial. Un război nu este plătit în întregime de impozite, pentru că nici o națiune nu are o asemenea capacitate de impozitare.

Efectul inspecției provine din vigilența electoratului cu privire la aspectele sociale în timpul perioadei de transformare. Guvernul prin program său îmbunătățește condițiile sociale și este capabil să finanțeze niveluri înalte de cheltuieli publice.

Teoria lui Peacock și Wiseman poate fi aplicată fenomenului creșterii cheltuielilor publice și presiunii fiscale în perioada de criză economică, contribuind la analizarea creșterii presiunii fiscale în asemenea perioade.

Viziunea lui Wolfelsperger, Ph. Delmas, M. Albert versus creștere cheltuielilor publice

Wolfelsperger, Ph. Delmas, M. Albert susțin că în societățile dezvoltate și democratice, creșterea cheltuielilor publice este prețul ce trebuie plătit pentru pacea socială, păstrarea unei anumite legături sociale sau chiar supraviețuirea sistemului politic și economic.

Ce spune literatura din domeniul finanțelor publice?

Literatura din domeniul finanțelor publice dezvoltă tezele privind creșterea cheltuielilor publice și progresia corelativă a prevederilor obligatorii. Aceste aspecte sunt orientate pe trei teme: piața politică, birocrația, fenomenele de asimetrie și de iuzie financiară.

Aceste teorii dezvoltă aspecte privind conținutul și rolul deciziei referitoare la cheltuielile publice și eficiența lor. Rolul partidelor politice contează în formularea opțiunilor privind cheltuielile publice, prin redistribuirea resurselor, comportamentul managerilor ca piloni ai democrației, și fenomenele de asimetrie și iluzie financiară, prin comportamentul puterii de a acorda avantaje anumitor grupuri de interese, împărțind astfel cheltuielile.

2.2 Eficiența cheltuielilor publice – aspecte teoretice, concepte și instrumente de lucru

A. Aspecte teortice privind eficiența cheltuielior publice

Ce înseamnă eficiența cheltuielilor publice?

Conceptele folosite în literatura de specialitate și în aspectele practice pentru evaluarea nivelului cheltuielilor publice se bazează pe trei idei: eficiență, eficacitate și economicitatea.

Eficiența cheltuielilor se realizează în cele mai bune condiții astfel:

este posibilă alegerea alternative celei mai puțin costisitoare;

modernizarea dă satisfacție performanțelor;

maximizarea utilității la consumator;

puterea de previziune este importantă.

Eficiența poate avea și un aspect economic, se bazează pe bunăstarea economică și atingerea obiectivelor sociale astfel:

Împărțirea activității economice între sectoarele piață și non –piață.

Împărțirea sectorului pieței între mecanismele specifice sectorului public și celui pivat.

Operarea sectorului public non – piață.

Viziunea economiștilor despre eficiență

Există două dimensiuni ale eficienței economice care sunt utilizate separate:

Eficiența alocativă a resurselor;

X – eficiența resurselor.

.Eficiența alocativă a resurselor – Viziunea lui Pareto joacă rolul central

În conceptul optimalității lui Pareto, o alocare a resurselor este descrisă ca fiind corespunzătoare optimului, dacă nici o alta nu poate fi făcută mai bine, fără să –i facă rău ultimei persoane consumatoare. Se emit judecăți de valoare care se bazează pe:

criteriul lui Pareto se bazează pe motive obiective,

judecățile de bază sunt acceptabile, necontroversate sau necunoscute.

Amintim patru judecăți de valoare:

Preocuparea pentru bunăstarea tuturor indivizilor din societate.

Unii factori neeconomici afectând bunăstarea indivizilor pot fi ignorați.

Există un consumator complet și suveranitatea producătorului.

Schimbarea trebuie considerată ca având drept efect final creșterea bunăstării sociale.

Pentru o economie de piață, atingerea optimalității lui Pareto presupune următoarele condiții:

să existe o informare perfectă;

toți indivizii să dorească să –și maximizeze utilitatea lor;

să nu existe nici o externalitate;

să existe o perfectă competiție între cumpărător și între vânzător;

toți producătorii să –și maximizeze profitul.

X – eficiența resurselor

În teoria economică s –a argumentat că bunăstarea se obține cu un cost foarte mic comparative cu costurile determinate de mai multe inputuri absolute necesare pentru producerea unui anumit nivel al outputurilor.

Aspecte moderne privind eficiența cheltuielilor publice

Conform cercetării științifice actuale putem menționa următoarele aspecte:

Serviciile publice nu trebuie să fie furnizate întodeauna în mod gratuit.

Oriune este posibil, furnizarea publică se servicii publice trebuie să fie înlocuită cu furnizarea privată.

Opțiunea privind furnizarea serviciilor publice poate fi restabilită la mecanismele cvasipiață, prin utilizarea de cupoane sau bonuri valorice.

Definiții și relații privind eșecul pieței și externalitățile

Eșecul pieței reprezintă aspectele când funcționarea liberă a piețelor conduce la o alocare ineficientă a resurselor, generând fie intervenția statului fie crearea unei piețe a drepturilor individuale care să se adauge la deficitul de piață. Ca și situații de eșec al pieței avem: monopolul, externalitățile, bunurile de folosință comună, bunurile publice.

Externalitățile constitue forma de eșec al pieței care constă în nereflectarea corespunzătoare la nivelul prețului pieței a unora dintre costurile sau beneficiile associate producției sau consumului.

Externalitățile apar și se manifestă atunci când costurile și beneficiile sociale sunt diferite de cele private.

Costul privat versus costul social

Costul social reprezintă toate costurile suportate de membrii unei comunități în urma organizării unei anume activități.

Costul privat reprezintă costurile suportate de agenții implicați în mod direct într –o anumită activitate.

Venitul social versus venitul privat

Venitul social reprezintă toate veniturile de pe urma cărora beneficiază membrii unei societăți în urma organizării unei anumite activități.

Venitul privat reprezintă veniturile obținute de agenții implicați în mod direct în organizarea unei activități.

Formula de bază este:

Costuri, beneficii sociale = Costuri, beneficii private + Externalități

Criteriile de clasificare a externalităților:

În funcție de tipurile de agenți economici care produc efectele:

externalități de la producător la producător;

externalități de la producător la consumator,

externalități de la consumator la consumator;

externalități de la consumator la producător.

În funcție de impact:

externalități cu impact pozitiv sau economii externe;

externalități cu impact negativ sau dezeconomii externe.

După felul efectului:

externalități de producție;

externalități de consum.

Reunirea criteriilor grupează externalitățile în:

Economii externe de producție – când de anumite acțiuni ale întreprinderii beneficiază alți agenți fără ca aceștia să plătească pentru avantajele procurate.

Economii externe de consum – când de deciziile unui consumator profit alți agenți fără ca el să primească o compensație bănească.

Dezeconomiile externe de producție – dacă deciziile anumitor întreprinderi au impact negative asupra altor agenți fără să existe o compensație financiară pentru aceștia din urmă.

Dezeconomiile externe de consum – atunci când consumatorii, prin consumul lor, influențează negative alți agenți.

După efectul pe care îl au asupra terților, externalitățile pot fi:

Externalități positive – corespund unor activități ce aduc beneficii pentru terțe părți.

Externalități negative – care survin unor activități de producție sau de consum ce generează costuri pentru terți.

Economia bunăstării paretiene a marcat importanța generală a pieței libere ca un motor eficient al resurselor, deci spunem că sectorul public este ineficient și irațional.

Datorită fazelor pe externalități a bunurilor publice și a monopolului, economia bunăstării paretiene a diminuat sever importanța de bază a rolului pieței libere ca un colector eficient al resurselor.

Există două tipuri ale interdependenței în interiorul unor sisteme de piață:

Interdependența comunicată prin procesul însuși al pieței. Ca și exemplu, opțiunile unei gospodine asupra pachetului de consum și factorul ofertei influențează opțiunile întâlnite de alte gospodine, prin efectele asupra prețurilor relative.

Idee – cheie despre externalități este cea a interdependenței necomercializate – efectele prin utilitate și funcțiile producției se manifestă direct și nu prin mecanismul pieței. Ca și exemplu, poluarea mediului este un exemplu al externalităților negative, nedorite.

B. Analiza cost – beneficiu – metodă de evaluare a cheltuielilor publice pe baza criteriului eficienței

Cele mai frecvente metode de evaluare sunt:

analiza costuri – avantaje, sau analiza cost – beneficiu;

analiza cost – eficacitate;

metode multicriteriale.

Concepte ale analizei cost – beneficiu

Orice proiect al unei investiții necesită o analiză complexă, indiferent dacă investiția se face în sectorul public sau privat.

Se presupune că un proiect de investiții aduce un câștig din producție în fiecare an de când funcționează. Dacă investiția este făcută de o firmă privată, aceste venituri ar putea fi considerate ca niște venituri adunate ca rezultat al investiției.

În sectorul public, beneficiile sunt mai complexe. Beneficiile obținute în fiecare an pot fi convertite în valorile prezente și apoi adăugate. Valoarea prezentată a acestor câștiguri obținute este:

VP = B1 + B2 + B3 +…..+ Bn

(1+ r) (1+ r)2 (1+ r)3 ( 1+ r)n

în care:

VP = valoarea prezentă a proiectului;

r = rata de actualizare.

Analizele cash – flow – ului actualizat al investiției sunt bine cunoscute în afacerile economice. Costurile proiectelor sunt împărțite între costuri de capital, respective costuri ale investițiilor, care trebuie să fie incluse într –un proiect nou în perioada prezentă și costurile curente, care vor fi efectuate pe parcursul realizării proiectului.

Se aplica formula

VPN= – I0 + (B – C)1 + (B – C)2 + (B – C)3 +…..+ (B – C)n

(1+ r) (1+ r)2 (1+ r)3 ( 1+ r)n

în care:

VPN= valoarea prezentă reală a proiectului;

I0 = capitalul inițial investit;

B – C = câștigurile obținute în fiecare din cei n ani ai proiectului.

Valoarea prezentă netă a unei investiții poate fi scrisă:

n

VPN = – I0 + ∑ (B – C)i

i= 1 (1+ r)i

Analiza cost – beneficiu – ACB versus externalitățile

Una din caracteristicile distincte ale ACB este faptul că se referă în primul rând la costurile și benficiile sociale decât la cele private. Astfel se recunoaște existența externalităților. Se știe că un efect external este prezent atunci când activitatea unui operator economic afectează bunăstarea altuia și când această independență nu este inclusă în mecanismul prețului sau în altele.

Externalitate tehnică versus externalitate pecuniară

O externalitate tehnică este definită ca una care apare atunci când funcția de producție a producătorului afectat sau funcția utilității a consumatorului afectat este alterată. Pentru un consumator, externalitatea poate face posibil ca mai puțină sau mai multă utilitate să poată fi obșinută din dezeconomie, economie.

O externalitate pecuniară este percepută pe seama schimbării prețurilor, a salariilor și a profiturilor. O externalitate pecuniară nu alerează posibilitățile tehnice ale producției sau consumului.

Exemplificare:

Se presupune o analiză cost – beneficiu a unui proiect al unei șosele care încorporează următoarele externalități alternative:

Dezeconomia externală generată când șoseaua taie proprietatea unei ferme în două, culturile rămânând într –o parte, iar construcțiile, utilajele și animalele în cealaltă parte.

Dezeconomia external generată când șoseaua blochează un peisaj și reduce utilitatea consumatorului.

Analiza cost – beneficiu versus surplusul consumatorului

Există un număr restrâns al resurselor de informație pentru evaluarea anticipată a beneficiului: piața, indivizii și evaluările individuale.

Piețele bine definite în legătură cu toate beneficiile proiectelor sectorului public sunt deseori absente. Nu se poate menționa că, adesea, informațiile modificate ale pieței nu au un rol important de jucat. Ajustarea este necesară datorită eșecului pieței.

A doua sursă a evaluării sunt indivizii. Ei pot fi întrebați prin chestionare bine realizate pentru a furniza informațiile necesare evaluării.

A treia variantă de abordare, preferată de economiști, este aceea de a deduce din opțiunile actuale limitele evaluărilor individuale.

Am constatat că, din moment ce ACB este mai preocupată de costurile și de beneficiile sociale, decât de maximizarea profitului privat, vor exista cerințe special pentru evaluare. Obiectivul de bază este obținerea unui surplus social estimative, împreună cu proiectul determinării valorii reale.

Este necesar să se rețină că există dubii referitoare la folosirea surplusului consumatorului, astfel:

Pentru a estima surplusul consumatorului, curba cererii trebuie desenată presupunând că venitul real este constant.

Utilizarea zonei de sub curba cererii poate fi o estimare inadecvată a surplusului consumatorului.

Monopolul, șomajul, impozitele și comerțul internațional – folosirea prețurilor umbră

Monopolul

Ne întrebăm cum se determină prețul umbră al intrărilor determinate când în cadrul unui proiect acestea sunt furnizate de un monololist? Prețul de piață al intrărilor nu va fi egal cu costul marginal social al intrărilor. O soluție este folosirea alternativă a intrărilor.

Exemplificare:

Se presupune că cimentul este necesar pentru proiectul construcției unei școli și acesta trebuie cumpărat de la un monopolist. Dacă rezerva de ciment crește ca răspuns la necesitățile proiectului, atunci costul cimentului este egal cu valoarea resurselor folosite pentru a –l produce și, în acest caz, venitul din închiriere al monopolistului nu trebuie inclus.

Șomajul

Evaluarea muncii este făcută la rata salariului care reprezintă costul de oportunitate al muncii. Dacă există șomaj, costul de oportunitate corespunzător tinde să fie zero.

Impozitele

Producția industrială va fi evaluată la prețurile pieței unde bunurile ar putea fi folosite și în alte proiecte., de aseamenea aceasta va fi evaluată la costurile de intrare, fără impozite, acolo unde sunt furnizate pentru proiectul respectiv.

Comerțul internațional și dezvoltarea

Calculul eficienței pentru un proiect simplu, având ca obiect exportul, poate fi efectuat prin următoarea ecuație:

BNP = cs (X –M) –a (RSU.L + NL), în care:

BNP – beneficiul net al proiectului;

cs – cursul de schimb;

X – produsul proiectului;

M – materie primă importată pentru proiect;

RSU – rata salariului umbră;

L – munca angajată în proiect;

NL – materie primă care nu necesită prelucrare;

a – factorul de conversie.

Dimensionarea eficienței cheltuielilor pentru obiective și acțiuni economice

Eficiența cheltuielior privind acțiunile economice se determină și se urmărește pe paza metodei de analiză costuri – avantaje sau costuri eficacitate. Se urmărește: definirea clară a obiectivelor, identificarea resurselor posibile și a mijloacelor tehnice pentru soluțiile proiectate, determinarea costurilor și a avantajelor pe care le prezintă fiecare din aceste alternative, compararea costurilor și a avantajelor mijloacelor luate în calcul.

Pentru eficiență se folosesc indicatori previzionali pentru orientarea anticipată a activităților economice pentru utilizarea maximă a resurselor financiare.

Pentru analiza eficienței economice a cheltuielilor se stabilesc și indicatori ai utilizării efective a resurselor, după aceleași procedee. Cu ajutorul lor se compară previziunile sau rezultatele obținute în perioadele anterioare cu cele privind perioadele pentru care se efectuează această analiză, identificându –se cauzele concrete care au determinat rezultatele constatate și măsurile ce se impun pentru îmbunătățirea acestora.

Pentru stabilirea nivelului cheltuielilor aferente unei perioade de timp, se folosesc instrumentele specifice de normare. De obicei pentru cheltuielile cu materiile prime, materialele, combustibilul, energia se stabilesc indici sau coeficienți ai consumurilor specific și ai gradului de utilizare a acestora, în raport cu numărul de unități de produse finite care se pot obține, prin exploatarea normal a capacității de producție.

Eficiența cheltuielilor privind obiectivele și acțiunile economice se stabilește ca raport între indicatorii de efect și cei de efort. Indicatorii de efect sunt producția marfă, valoarea adăugată, profilul, încasările din export, etc. Indicatorii de efort sunt investițiile, costurile de producție, importurile, timpul de muncă utilizat de personalul lucrărilor, etc. Indicatorii de eficiență se stabilesc pe component ale efortului sau ale efectului.

2.3 Clasificarea cheltuielilor publice – caracterizare generală și conținutul economic

2.3.1 Cheltuieli publice pentru acțiuni social – culturale

Aspecte generale

Satisfacerea nevoilor cu caracter social reprezintă un aspect important a politicii sociale a țărilor și se bazează pe folosirea pe scară largă a resurselor financiare publice în scopul îmbunătățirii condițiilor de viață ale populației, a calității vieții fiecărui individ.

După cel de –al doilea război mondial, în America și în Europa a apărut o doctrină politică referitoare la sisteme de intervenție în direcția satisfacerii nevoilor fundamentale ale cătățenilor – cu denumirea de Welfare state – stat – providență.

“Statul – providență este reprezentat de modul de organizare a unei societăți care garantează membrilor un maxim de protecție social și securitate economică cu ajutorul unei redistribuiri a impozitelor și a contribuțiilor sociale”.

În cadrul “statului – providență” există metode și tehnici prin care autoritatea publică acționează în trei direcții principale:

garantarea unui venit minim, indiferent de mărimea pieței și de forma de proprietăți;

diminuarea ariei de nesiguranță și punerea în gardă a indivizilor și famililor lor în înfruntarea unor situații determinate de boli, bătrânețe, șomaj;

asigurarea pentru toți membrii societății a unor standarde mai bune, disponibile în raport cu o gamă predeterminată de servicii sociale.

Cele mai importante reacții la dispariția Statului – providență, reacția neoliberală versus reacția țărilor scandinave versus reacția țărilor Europei continentale.

Tabelul nr.6 Cele mai importante reacții la dispariția Statului – providență

Cheltuielile pentru acțiuni social – culturale se referă la: a. învățământ, b. cultură, religie, acțiuni sportive și de tineret, c. sănătate, d. securitate socială.

Tabelul nr. 7 Structura cheltuielilor social – culturale

Din datele de mai sus rezultă că structura cheltuielilor publice pentru acțiuni social – cultural diferă în funcție de gradul de dezvoltare a țării: în țările dezvoltate ponderea cea mai mare o dețin cheltuielile cu securitatea socială, între 80,7% din totalul cheltuielilor social – culturale în Suedia și 34,4% în SUA ȘI 32,6% în Irlanda, ponderi mai importante mai dețin cheltuielile pentru învățământ sau sănătate. În unele țări în curs de dezvoltare se alocă cea mai mare parte a acestor cheltuieli învățământului – 49, 1% în Etiopia, pentru securitate social procentul cel mai ridicat, 35, 1%, este în Mexic.

Cheltuielile destinate acțiunilor social – culturale sunt acoperite din surse publice sau private, interne sau externe, astfel:

fondurile bugetare;

cotizații sau contribuții suportate de persoane fizice sau juridice;

fonduri proprii ale întreprinderilor publice sau private;

veniturile realizate de instituții social – culturale din diferite activități specifice;

veniturile populației din care se suportă diferite taxe, cotizații, costurile unor servicii, etc;

fondurile organizațiilor fără scop lucrativ;

resursele financiare externe cuprind credite rambursabile și ajutoare nerambursabile acordate unor țări din fonduri ale unor organisme internaționale – UNESCO, UNICEF, OMS, Banca Mondială, Fondul European Social, PHARE, etc.

Cheltuieli publice pentru învățământ

Dezvoltarea învățământului se realizează în concordanță cu cerințele diferitelor etape de dezvoltare economico – socială și ale egalizării condițiilor de instruire și educare a tuturor membrilorsocietății.

Potrivit „Raportului modial asupra educației” întocmit de UNESCO în 2000, în perioada 1980 – 1997 cheltuielile publice pentru educație au crescut de la 567, 6 mld.de dolari SUA la 1386, 8 mld de dolari SUA, deci de 2,44 ori. Țările lumii au folosit pentru educație în medie 4,8 % din totalul PIB; țările dezvoltate au alocat între 4,9 și 5,1 în timp ce țările în curs de dezvoltare au acordat 3,8% – 3,9%.

Creșterea cheltuielilor publice pentru învățământ este datorată acțiunii conjugate a mai multor factori:

factori demografici – creșterea populației a antrenat în mod firesc sporirea populației școlare.

factori economici – dezvoltarea economică, sporirea și diversificarea capitalului fix și circulant, ca urmare a modernizării și a perfecționării proceselor tehnologice, au reclamat o forță de muncă cu calificare medie și superioară.

factori sociali și politici – se referă la politica școlară, la principiile avute în vedere de guverne, la nivelui învățământului, la resursele, facilitățile și ajutoarele îndreptate către elevi și instituțiile de învățământ.

Finanțarea cheltuielilor pentru învățământ se realizează din diverse surse, pe care la prezentăm:

Bugetul statului – principala sursă de finanțare a învățămâtului, în toate țările lumii.

Populația – participă la finanțarea învățământului în mod direct prin intermediul taxelor școlare și alte cheltuieli pentru întreținerea extrașcolară a studenților și elevilor.

O serie de companii efectuează cheltuieli pentru învățământ cu ocazia organizării de cursuri de pregătire profesională

Sponsorizările, donațiile și alte forme de ajutor.

Resursele externe în domeniul finanțării învățământului se întâlnesc mai mult în cazul țărilor în curs de dezvoltare și înseamnă cam 10% din volumul total al cheltuielilor de învâțământ al acestor țări.

Cheltuieli publice pentru cultură, religie și acțiuni cu activitate sportivă și de tineret.

Pentru realizarea unor obiective ale politicii sociale privind serviciile culturale, artistice și sportive, autoritățile publice redicționează o parte din resursele financiare publice spre organizarea unor acțiuni sau întreținerea și funcționarea unor instituții.

Ca sisteme de finanțare a cheltuielilor instituțiilor pentru cultură, religie, artă, acțiuni sportive, menționăm:

finanțarea bugetară – alocarea integral de la buget a fondurilor necesare întreținerii și funcționării instituției și vărsar – reținerea ea la buget a eventualelor venituri realizate.

finanțarea din venituri extrebugetare și alocații din buget – reținerea veniturilor realizate pentru a acoperi unele cheltuieli și primirea în completare a unor subvenții de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, în funcție de subordonare.

integral din veniturile extrabugetare – este vorba de autofinanțare.

din fonduri extrabugetare.

Cheltuieli publice pentru sănătate

Pentru fiecare individ, ca și pentru întreaga lume, sănătatea reprezintă unul dintre cei mai importanți factori care asigură condiții optime pentru desfășurarea vieții și activității.

Putem menționa două sisteme principale de finanțare a sănătății: sistemul german – după numele cancelarului Bismark, și sistemul englez – cunoscut sub numele lordului Beveridge. În țările foste socialiste a existat un alt sistem cunoscut sub numele de sistemul centralizat de stat – Semașko.

Sistemul german se caracterizează prin aspectul că se bazează pe cotizații obligatorii din partea salariaților dar și din partea întreprinzătorilor.

Sistemul englez oferă îngrijiri medicale gratuite pentru toți indivizii – statul finanțează integral ocrotirea sănătății prin Sistemul Național de Sănătate. Este un sistem bazat pe resurse financiare care provin din impozite.

Reforma în domeniul vizează introducerea unui nou sistem de asigurare a sănătății, opus celui centralizat și bazat pe noi principii de organizare și finanțare.

În noile condiții de ocrotire a sănătății în România, sursele de finanțare a cheltuielilor publice sunt:

fondul de asigurări sociale de sănătate;

bugetul de stat;

cheltuielile populației pentru sănătate;

cheltuieile unor organizații nonguvernamentale;

resurse externe.

Cheltuieli publice pentru securitate socială

Pe lângă finanțarea unor acțiuni importante pentru calitatea vieții membrilor societății ca învățământul, cultura, sănătatea, statele moderne îndreaptă importante resurse financiare publice pentru securitatea socială.

Mărimea cheltuielilor cu securitatea social variază de la o țară la alta în funcție de potențialul economic, de numărul și structura populației, de orientarea politicii sociale, de sistemul de asigurări sociale.

De –a lungul timpului, acțiunile pe linia securității sociale s-au bazat pe diferite aspecte:

concepția liberală – familia asigură solidaritatea între generații, iar economisirea și asigurarea privată rezolvau necesitățile în cazul unor riscuri sociale.

concepții mutualiste – se bazează pe principii de asociere – indivizii aderă liber la diferite fonduri și cotizează, cotizațiile acoperă anumite riscuri.

concepția riscului socializat – toți membrii unei colectivități au dreptul la securitate social, contribuind la finanțarea acesteia.

În prezent, mecanismele financiare pentru realizarea securității sociale în diferite țări au următoarele aspecte:

plata unor cotizații sociale, salariale și patronale pentru constituirea fondurilor securității sociale.

dezvoltarea principiilor – mutualității, solidarității sociale, echității și asigurării.

existența unor instituții care furnizează prestații sau servicii sociale.

existența sau nu a unui venit minim garantat.

Investițiile în resurse umane

Investițiile în resurse umane cuprind cheltuielile făcute pentru creșterea și dezvoltarea complexă a individului. Aceste investiții au mai multe component, cele mai importante fiind investiția intelectuală, investiția pentru sănătate, investiția cultural.

Incursiune în subiectul – capitalul uman versus viziunea lui Gary Becker

În ultimele decenii, au existat o serie de studii cu privire la capitalul uman și investițiile în capitalul uman. Profesorul American Gary Becher este considerat părintele teoriei generale a investițiilor în capitalul uman – în anul 1992 Academia Regală Suedeză de Științe i –a acordat Premiul Nobel pentru economie – “pentru extinderea analizei economice la noi domenii ale comportamentului uman și ale relațiilor umane”.

Studiile profesorul Gary Becher asupra capitalului uman se referă la “viitorul venit bănesc și cel psihic” al indivizilor, identificând că fac parte dinte acestea, școlarizarea, pregătirea la locul de muncă, asistența medical, migrația, căutarea informațiilor.

“Pentru mulți, capitalul înseamnă un cont la bancă, o sută de acțiuni la IBM, linii de asamblare sau oțelării. Toate acestea sunt, într – adevăr, forme de capital, în sensul că ele produc venit și alte asemenea rezultate. Însă, dacă Statele Unite, Japonia și mai multe țări europene au avut creșteri necontenite în venitul individual, în ultima sută de ani și chiar mai mult, explicația constă în expansiunea cunoștințelor științifice și tehnice, care contribuie la creșterea productivității și a eficienței muncii. Creșterea cunoștințelor s –a întruchipat în oameni – în oameni de știință, în universitari, în tehnicieni, în administrator, în bancheri. Este clar că multe țări care au reușit în creșterea permanent a venitului au avut și mari creșteri ale investiților în educație”

Profesorul Gary Becker a analizat educația, învățământul ca o principal component a investiției umane și a subiniat efectele economice ale acesteia; pornind de la costurile și profiturile estimate ale educației descoperă corelațiile existente între nivelul studiilor, al câștigurilor sau dobândirea unui loc de muncă. El a arătat că veniturile persoanelor mai instruite cresc mai repede decât ale celor mai puțin instruite și a dezvoltat conceptul curbelor vârstă – câștiguri sau vârstă – avere – totul este determinat de investiția în capitalul uman.

“Evident este mult mai oșor să cunatifici partea financiară, dar în ciuda acestui fapt, progresul a avut loc în alte privințe. Mute studii indică faptul că educația promovează sănătatea, reduce fumatul, sporește motivația participării la vot, îmbunătățește cunoștințele privitoare la controlul nașterilor și stimulează aprecierea muzicii clasice, a literaturii și chiar a tenisului”.

Concepte de bază despre dezvoltarea umană durabilă

“Spre deosebire de aceste abordări limitate și unilateral, conceptul de dezvoltare umană tratează coerent producția și distribuirea bunurilor și serviciilor pe de o parte și amplificarea și utilizarea potențialităților umane, pe de altă parte. El analizează toate aspectele refritoare la societate – creșterea economică, schimburile, ocuparea forței de muncă, libertățile politice, valorile cultural – de pe poziția indivizilor, urmând căile de lărgire a posibilităților opționale”.

Metodologia de calcul a indicatorului dezvoltării umane – IDU, Stabilită de PNUD cere luarea în considerație a următoarelor trei elemente:

speranța de viață la naștere – longevitatea;

nivelul educației reflectat într –un indicator combinat în raport cu gradul de alfabetizare și gradul de cuprindere în învățământul de toate gradele;

standardul de viață măsurat prin indicatorul PIB pe locuitor exprimat în dolari SUA, la paritatea puterii de cumpărare.

Toți indicatorii care intră în compunerea IDU se calculează după următoarea formulă generală:

indicator = valoarea efectivă – valoarea minimă

valoarea maximă – valoarea minimă

Indicele nivelului de educație este un indice compozit care se calculează după următoarea formulă:

indice = 2 x indicele gradului de alfabetizare + 1 x indicele gradului de cuprindere în învățământ

3

2.3.2 Asigurările sociale

Necesitatea realizării asigurărilor sociale este determinată de grija pe care statul trebuie să o manifeste față de cetățenii săi. Fiind o important problem de stat, drepturile de asigurări sociale ale cetățenilor sunt garantate de Constituție, de Codul Muncii și de alte acte normative. Astfel, Constituția României prevede:

Articolul 34 – Dreptul la ocrotirea sănătății este garantat

“(1) Dreptul la ocrotirea sănătății este garantat.

(2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei și a sănătății publice.

(3) Organizarea asistenței medicale și a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate și recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale și a activităților paramedicale, precum și alte măsuri de protecție a sănătății fizice și mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii”.

Articolul 47 – Nivelul de trai

“(1) Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială, de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent.

(2) Cetățenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistență medicală în unitățile sanitare de stat, la ajutor de șomaj și la alte forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege. Cetățenii au dreptul și la măsuri de asistență socială, potrivit legii”.

Articolul 49 – Protecția copiilor și a tinerilor

“(1) Copiii și tinerii se bucură de un regim special de protecție și de asistență în realizarea drepturilor lor.

(2) Statul acordă alocații pentru copii și ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori cu handicap. Alte forme de protecție socială a copiilor și a tinerilor se stabilesc prin lege.

(3) Exploatarea minorilor, folosirea lor în activități care le-ar dăuna sănătății, moralității sau care le-ar pune în primejdie viața ori dezvoltarea normală sunt interzise.

(4) Minorii sub vârsta de 15 ani nu pot fi angajați ca salariați.

(5) Autoritățile publice au obligația să contribuie la asigurarea condițiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viața politică, socială, economică, culturală și sportivă a țării”.

Articolul 50 – Protecția persoanelor cu handicap

“Persoanele cu handicap se bucură de protecție specială. Statul asigură realizarea unei politici naționale de egalitate a șanselor, de prevenire și de tratament ale handicapului, în vederea participării efective a persoanelor cu handicap în viața comunității, respectând drepturile și îndatoririle ce revin părinților și tutorilor”.

Sistemul public național de asigurări de sănătate respectă următoarele principii:

Unicitatea – statul a organizat un singur sistem public național de asigurări de asigurări sociale, garantat de stat, bazat pe aceleași norme de drept.

Obigativitatea – persoanele fizice care desfășoară activități aducătoare de venituri și care îndeplinesc condițiile prevăzute de lege, prin efectul legii, în sistemul public național de asigurări sociale, beneficiind de drepturi și având obligații reglementate.

Garantarea de către stat a drepturilor de asigurări sociale – statul este garantul acestor drepturi exercitate prin sistemul public național al asigurărilor sociale.

Cetățenii sunt ocrtotiți în toate cazurile și pentru toată perioada de pierdere a capacității lor de muncă, iar mamele se bucură și de ocrotire socială deosebită în caz de sarcină, lehuzie, pentru creștere și îngrijirea copiilor, etc.

Contributivitatea – fondurile sistemului public național al asigurărilor sociale se constitue în principal pe seama contribuțiilor plătite de companiile naționale, regii autonome, societăți comerciale, instituții publice, asociații, barourile de avocați, instituțiile cultelor precum și din contribuțiile persoanelor fizice.

Egalitatea – persoanele asigurate beneficiază de aceleași drepturi și au aceleași obligații dacă îndeplinesc aceleași condiții prevăzute de lege.

Solidaritatea socială – participații la sistemul public național de asigurări sociale își asumă reciproc obligații și beneficiază de drepturi pentru prevenirea, limitatea sau înlăturarea riscurilor sociale prevăzute de lege.

Repartiția – fondurile sistemului public național constituite se reprtizează între asigurați sub forma pensiilor, indemnizațiilor, ajutoarelor, tratamentul balnear, etc.

Ocrotirea cetățenilor se realizează în concordanță cu cerințele eticii și echității sociale.

Pensiile de asigurări sociale până la un anumit nivel sunt scutite de impozite și taxe.

Imprescriptibilitatea dreptului de pensie și la indemnizațiile de asigurări sociale.

Pensiile și indemnizațiile de asigurări sociale nu pot fi cedate nici total, nici parțial – constitue un drept personal și nu pot face obiectul vreunei tranzacții.

Autonomia și descentralizarea – asigurările sociale se înfăptuiesc de către asigurații respectivi prin organele proprii și organizații competente.

2.3.3 Asigurările sociale pentru sănătate

Asigurările sociale pentru sănătate constitue principalul sistem de relații economico – sociale de ocrotire a sănătății populației, pe baza principului solidarității sociale și subsidiarității în colectarea și utilizarea fondurilor, precum și a dreptului alegrii libere de către asigurat a medicului de familie, a uității medico – sanitare și a casei de asigurări pentru sănătate.

Asigurările sociale pentu sănătate din România funcționează pe baza următoarelor principia:

cuprinderea obligatorie a tuturor cetățenilor în cadrul sistemului medico – sanitary coerent de protecție socială;

solidaritatea social cuprinzătoare între toate categoriile sociale;

prestarea în favoarea asiguraților a unui pachet definit de servicii medico – sanitare;

finanțarea autonomă și echilibrul financiar;

conducerea autonomă a asigurărilor sociale pentru sănătate.

Fondurile asigurărilor sociale pentru sănătate se constitue din contribuția asiguraților, din contribuția persoanelor juridice și fizice care angajează personal salariat,din subvenții la bugetul de stat și de la bugetele locale, precum și din alte surse.

Administrarea fondului asigurărilor sociale pentru sănătate se face prin Casa Națională a Asigurărilor pentru Sănătate județene și a municipiului București se constitue din:

contribuții ale persoanelor fizice și juridice, în părți egale;

subvenții de la bugetul de stat și de la bugetele locale;

alte venituri.

Persoana asigurată este obligată să plătească o contribuție lunară la asigurările sociale pentru sănătate stabilită într –o cotă potrivit legii care se aplică la venitul brut. Acestă contribuție se varsă la casa județeană de asigurări sociale pentru sănătate.

Contribuția datorată de persoanele juridice și fizice care angajează personal salariat este de o cotă potrivit legii, aplicată asupra fondurilor de salarii.

Cuantumul contribuției bănești lunare a persoanelor fizice asigurate este stabilită sub forma unei cote care se aplică asupra:

veniturilor salariale brute, în cazul asiguraților care au calitatea de angajat, în categoria veniturilor salariale brute, în cazul asiguraților care au calitatea de angajat, în categoria veniturilor salariale brute se include și indemnizațiile cuvenite pentru îngrijirea copilului care lucrează în sectorul producției de apărare pe o perioadă de întrerupere a activității;

veniturile impozabile, în cazul asiguraților care lucreză pe bază de convenție sau contract de muncă;

veniturile impozabile ale liber – profesioniștilor;

venitul agricol anual;

drepturilor de pensie, pensie suplimentară, indemnizație de șomaj și alocație de sprijin.

2.3.4 Cheltuieli publice pentru obiective și acțiuni economice, pentru protecția mediului și pentru cercetare dezvoltare

În cadrul cheltuielilor publice un loc important ocupă cheltuielile pentru activitatea economică. Aceste cheltuieli sunt importante finanțării regiilor sau societăților comerciale, fermierilor și altor mici întreprinzători, sau vizează aspecte sau obiective importante pentru fiecare țară.

Formele ajutoarelor financiare ale statului sunt directe și indirecte. Cele directe acționează ca mijloc de intervenție și ajutor, iar cele indirecte, sprijină din punct de vedere economic sau social întreprinderile, dar nu prin transferuri bănești.

Principalele ajutoare financiare directe sunt:

Subvențiile

Reprezintă forma cea mai utilizată și cea mai importantă a ajutorului financiar direct al statului. În esență, subvenția este un ajutor nerambursabil pe care statul îl acordă agenților economici în dificultate, asigurându –le funcționarea în condiții în care activitatea lor este ineficientă.

Subvențiile economice se acordă atât pentru activități interne, cât și pentru export. Subvențiile interne sunt numite – subvenții de funcționare sau – subvenții de exploatare pentru că acoperă pierderile întreprinderilor respective, cauzate de diferența între prețurile de vânzare, impuse de stat și costurile de producție.

Subvențiile pentu export sunt importante pentru promovarea exporturilor. Subvențiile de export măresc forța concurențială a produselor unei țări pe piețele externe, sunt interzise din punct de vedere al concurenței, se produc unele perturbații în raporturile comerciale dintre țări.

Investițiile

Reprezintă acele resurse financiare pe care statul le alocă pentru dezvoltarea sectorului public și a altor sectoare. Aceste investiții se realizează având ca obiectiv principal satisfacerea interesului general și nu numai criteriul obținerii de profit.

Împrumuturile cu dobândă subvenționată

Din bugetul de stat sau din alte fonduri speciale se acordă întreprinderilor împrumuturi în condiții avantajoase.

Când apar dificultăți financiare temporare, de trezorerie sau legate de restructurare, se acordă de către stat, împrumuturi avantajoase cu dobândă redusă și termene de rambursare convenabile.

Ajutoare financiare de la buget

Se acordă pentru difuzarea de informații, studii de marketing, organizare de expoziții. Statul finanțează pe seama cheltuielilor bugetare o serire de acțiuni de sprijinire indirectă a exporturilor, punând la dispoziția exportatorilor asistență tehnică de specialitate, informații diverse, studii pentru piețe, organizează târguri și expoziții.

Avansurile rambursabile

Reprezintă o formă de ajutor financiar public prin care se acordă între 20% și 50% din valoarea necesară realizării unor acțiuni de prospectare și prezentare în străinătate a unor produse noi. Acest avans se restitue bugetului de stat din încasările obținute la vânzarea în străinătate a unor produse noi.

Din categoria ajutoarelor financiare indirect, menționăm:

avantajele fiscale – cheltuieli financiare;

împrumuturile garantate de stat.

2.3.5 Cheltuielile pentru servicii publice generale, ordine publică, siguranța națională și apărare

În fiecare țară există instiuții publice chemate să asigure funcționarea în bune condițiuni a asministrației publice, care asigură ordinea publică internă,secutitatea civilă. Existența lor reprezintă un răspuns la necesitățile publice de asigurare a structurilor și aparatului de stat care, contribuie la dezvoltarea economică, socială, la buna desfășurare a activităților în toate domeniile.

În România această categorie de cheltuieli este înscrisă în bugetul de stat în două puncte distincte:

cheltuieli cu autoritățile publice. În cadrul acestora se cuprind cheltuielile pentru administrația prezidențială, autorități legislative, autorități judecătorești, autorități executive și alte organe ale autorității publice;

cheltuieli cu ordinea publică și siguranța națională. În cadrul acestora se cuprind cheltuielile cu poliția, jandarmeria, paza și supravegherea frontierei, protecția și paza contra incendiilor, penitenciare, siguranța națională.

Aceste cheltuieli au variat, în perioada 1990 și 2002 între aproximativ 3% și 10% din totalul cheltuielilor publice și între 1% și 3,5% din PIB.

Din punctul de vedere al structurii economice, predomină cheltuielile curente care reprezintă circa 84% din total în cazul autorităților publice, și chiar 90% în cazul cheltuielilor cu ordinea publică, cheltuielile de capital sunt destinate pentru dotări cu echipamente, construcții.

Sursa de finanțare a cheltuielilor cu autoritățile publice o reprezintă, în principal, bugetul de stat. Alte surse sunt reprezentate de unele venituri încasate din activitatea specific – taxe judiciare de timbre, taxe de eliberare a pașapoartelor, taxe de timbre, amenzi, taxe consulare, care se rețin și se utilizează în regim extrabugetar. Pentru autoritățile publice se pot contracta credite externe, sau se pot primi finanțări externe nerambursabile.

Finanțarea cheltuielilor cu ordinea publică, se face din bugetul de stat, sau bugetele locale și în completare se folosesc unele venituri propri realizate din acțiuni specific sau reținerea unor procente din amenzile și penalizările încasate.

2.4 Sistemul resurselor financiare publice – evoluții și mutații în structura acestora

Conținutul resurselor financiare publice și alocarea acestora

Economia modern este caracterizată de fenomenul creșterii mai rapide a necesarului de resurse decât a posibilităților de procurare a acestora. Resursele au caracter limitat, în timp ce cererea de resurse prezintă o accentuată tendință de creștere.

Resursele sunt elemente ale bogăției unei națiuni. Resursele, provin din produsul intern brut, la care se adaugă importul, sunt folosite pentru – consum, formare brută de capital și export.

Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor bănești necesare realizării obietivelor economice și sociale într –un interval de timp determinat.

Resursele financiare, la nivel național, cuprind ansamblul resurselor financiare ale autorităților și instituțiilor publice resursele întreprinderilor publice și private, resursele organismelor fără scop lucrative, precum și resursele populației. Volumul resurselor financiare ale unei societăți depinde de mărimea produsului intern brut, precum și de posibilitatea apelării la resursele financiare externe.

Resursele financiare publice include resursele administrației de stat central și locale, resursele necesare protecției și asigurărilor sociale de stat, precum și resursele instituțiilor și autorităților publice cu caracter autonom.

Structura resurselor financiare publice

Cererea de resurse financiare publice este determinată de nivelul și evoluția cheltuielilor publice. Posibilitatea acoperirii cererii de resurse la un moment dat, este influențată de un ansamblu de factori, și anume:

factori economici, care imprimă o anumită evoluție a produsului intern brut – ce determină creșterea veniturilor impozabile;

factori monetari – dobândă, credit, masă monetară, care își transmit influența prin preț;

factori sociali, care presupun redistribuirea resurselor, pentru educație, protecție și asigurări sociale, sănătate;

factori demografici, care pot influența numărul populației active;

factori politici și militari;

factori de natură financiară – ce sintetizează influența celorlalți factori prin dimensiunea cheltuielilor publice.

Văzută prin prisma bugetului general consolidat, structura resurselor financiare publice include:

resursele financiare ale bugetului de stat, din care fac parte veniturile curente de tipul impozitelor, taxelor, veniturile nefiscale, precum și veniturile de capital;

resursele financiare ale asigurărilor sociale de stat și protecției sociale, provenind din contribuțiile pentru asigurările sociale și din celelalte resurse ce alimentează bugetul asigurărilor sociale și din celelalte resurse ce alimentează bugetul asigurărilor sociale de stat;

resursele financiare cu destinație special, constând, în principal, din contribuții ce alimentează fondurile special constituite la nivel central;

resursele financiare ale bugetelor unităților administrativ – teritoriale, cum sunt: impozitele, taxele și veniturile nefiscale cu caracter local, cotele și sumele defalcate din venituri ale bugetului de stat, cotele adiționale la unele venituri ale bugetului de stat și transferurile cu destinație specială de la bugetul de stat.

Evoluții ale nivelului resurselor financiare și mutații în structura acestora

În economiile de piață cea mai mare parte a resurselor publice reprezintă rezultatul procesului de repartiție secundară a produsului intern brut.

În România, în perioada 1990 – 2000, veniturile bugetului general consolidate au variat între 41, 2% din peodusul intern brut în anul 1991 și 30, 3% în 1997, pentru ca în anul 2000 să reprezinte 31, 5%, în condițiile unui deficit bugetar de 3,66% din produsul intern brut.

Tabelul nr.8 Ponderile veniturilor bugetului general consolidate și deficitul financiar public în produsul intern brut al României

– în procente față de PIB –

Gradul de fiscalitate, măsurat prin raportul dintre prelevările obligatorii la fondurile publice și produsul intern brut a prezentat o tendință de diminuare la mai puțin de 30% în ultimul an al perioadei analizate.

Tabelul nr. 9 Structura veniturilor fiscale în totalul veniturilor bugetului de stat al României, în perioada 1994 – 2000

– în procente –

Analiza structural a bugerului consolidate pe anul 2002 relevă poziția dominant a impozitelor directe, cu o pondere în veniturile fiscal mai scăzută decât cea din anul precedent cu 1,2 puncte procentuale. Se pot evidenția următoarele caracteristici:

încasările din impozitul pe profit au fost superioare, în termeni nominali, celor realizate în perioada corespunzătoare din anul 2001, majorându –se ponderea în veniturile din impozite directe cu 1,2 puncte procentuale

greutatea specific a contribuțiilor de asigurări sociale în impozitele directe s –a majorat cu 1,6 puncte procentuale față de anul precedent. Acest fapt se datorează colectării în mai mare proporție a contribuțiilor la asigurările sociale de sănătate

ponderea impozitului pe venit în impozitele directe s –a diminuat în anul 2002 cu 2 puncte procentuale, față de anul precedent.

impozitele indirect, în anul 2002, și –au majorat contribuția la constituirea veniturilor totale cu 1,2 puncte procentuale față de anul precedent. Acestea au fost, în principal, constituite din taxa pe valoarea adăugată – 61,4% din totalul impozitelor indirect, accize – 18,9%, taxe vamale – 5,3% și veniturile din taxele pe carburanții auto încasate la fondul special al drumurilor publice – 4,1%

Bibliografia:

A.T. Peacock and J. A. Wiseman, The Growth of Public Expenditure in the United Kingdom, Princeton Univesity Press, 1961

Anuarul Statistic al României – Institutul Național de Statistică

Bakker, AFP – Instituțiile financiare internaționale, Ed. Antet, București, 1997

Cornel Lazăr, Finanțe Publice, UPG

Constituția României

Deacon Bob, The Social Impact of globalization on Developed Economies 1999, în Rapport Mondial sur le developpement humain, 1999, PNUD, Paris

Iulian Văcărel, Finanțe publice. Ed. Didactică și pedagogică, București, 2007

Iulian Văcărel, Învățământul – factor important al dezvoltării economice, în volumul Restructurarea teoriei economice, Învățământul în fața unor noi provocări, Ed. Economică, 1996

J.C.Clark, Principles and Proposals for the Reform of Taxation, London Institute for Economic Affaires, 1970

J.Culis and Ph. Jones, Sinteza conceptelor și instrumentelor analizei cost – beneficiu. Op. cit.

Gh. Matei, M.Dracea, R. Dracea, N. Mitu – Finanțe publice. Teorie, grile, aplicatii, Editura SITECH, Craiova, 2007

Gary Becker, Capitalul uman. O analiză teoretică și empirică cu referire special la educație, Ed. All, București, 1997

Legea nr. 500/2002 privind Finanțele publice 

Council of Europe, European Charter of Local Self Govermment and Explanatory Report, Cuncil of Europe.

Government Finance Statics Yearbook, Internațional Monetary Fund

Government Finance Statics Yearbook, 2001 IMF. Washinton și Statistiques Financieres Internationales, Annuaire, 2002 FMI

Gilbert Orsoni, Problematica statului providență, PUAM, Paris, 1984

Ministerul Finanțelor Publice

Tatiana Moșneanu, Finanțe Publice, Ed. Tribuna Economică, București, 2002