Analiza Aspectelor Geopolitice, Geoeconomice Si Geostrategice In Evolutiile de Securitate ale Spatiului Nord Danubiano Pontic

CUPRINS

1. AREALUL SUPUS STUDIULUI …………………………………………………… 4

1.1. UCRAINA ………………………………………………………………………………… 9

1.2. ETIMOLOGIE …………………………………………………………………………. 11

1.3. FORMAREA STATULUI UCRAINEAN ……………………………………. 12

1.4. GEOGRAFIA …………………………………………………………………………… 14

1.5. POLITICA ………………………………………………………………………………. 14

1.6. ECONOMIA ……………………………………………………………………………. 15

1.7. RELIGIA ………………………………………………………………………………… 18

1.8. ARMATA ………………………………………………………………………………… 19

1.9. RELAȚIILE UCRAINEI CU VECINII ȘI STRUCTURILE

INTERNAȚIONALE ……………………………………………………………….. 20

1.9.1. Ucraina și Nato …………………………………………………………….. 20

1.9.2. Ucraina și Uniunea Europeană ………………………………………… 25

1.9.3. Ucraina și Rusia ……………………………………………………………. 26

1.9.4. Ucraina și Polonia …………………………………………………………. 27

1.9.5. Ucraina și România ……………………………………………………….. 28

2. EVADAREA CĂTRE EUROPA …………………………………………………. 28

2.1. UCRAINA ÎNTRE SEPARATISM ȘI REGIONALIZARE …………… 39

2.2. NELINIȘTEA OCCIDENTULUI ………………………………………………. 41

2.3. ANEXAREA PENINSULEI CRIMEEA …………………………………….. 49

2.4. POSIBILE SCENARII ÎN REGIUNEA MĂRII NEGRE ………………. 51

2.5. EFECTELE REÎNARMĂRII RUSIEI ………………………………………… 53

2.6. FLOTA MARITIMĂ MILITARĂ RUSĂ ……………………………………. 55

2.7. ROLUL MARINEI MILITARE RUSE DIN MAREA NEAGRĂ ÎN

ACTUALUL CONTEXT INTERNAȚIONAL ……………………………. 58

2.8. POLITICA EXTERNA ÎN VIZIUNEA RUSĂ – REGIUNEA MĂRII

NEGRE …………………………………………………………………………………… 59

2.8.1. Rusia și posibilele amenințări în regiunea Mării Negre ………. 60

2.8.2. Strategia Rusiei în destabilizarea Ucrainei ……………………….. 60

2.8.3. Geopolitica și geostrategia zonei de studiu ……………………….. 61

PERSPECTIVA ISTORICĂ ÎN ECUAȚIA PREZENTULUI .. 64

RUSIA KIEVEANĂ – PRIMA RUSIE ……………………………………….. 64

RUSIA MOSCOVITĂ – A DOUA RUSIE ………………………………….. 65

RUSIA DUPĂ ÎNCHEIEREA RĂZBOIULUI RECE ………………….. 75

FRONTUL ECONOMIC DE EST …………………………………………….. 79

4.1. INGINERIE NUCLEARĂ ………………………………………………………… 82

4.2. INDUSTRIA AERONAUTICĂ …………………………………………………. 82

4.3. INDUSTRIA DE TRANSPORT A GAZELOR …………………………….. 83

4.4. METALURGIE ……………………………………………………………………….. 83

4.5. SECTORUL DE RAFINARE SUB CONTROL RUSESC …………….. 85

4.6. GAZELE NATURALE …………………………………………………………….. 86

SECURITATEA LA FRONTIERA DE NORD EST A ROMÂNIEI ……………………………………………………………………………………. 87

CONTEXTUL INTERNAȚIONAL, NAȚIONAL ȘI PROGRESELE

PROCESULUI DE SECURIZARE A FRONTIEREI DE STAT …… 89

MANAGEMENTUL INTEGRAT AL FRONTIEREI DE STAT …… 90

5.3. CADRUL INSTITUȚIONAL ……………………………………………………. 90

5.4. OBIECTIVE STRATEGICE ……………………………………………………… 91

5.5. CARACTERISTICI ȘI TENDINȚE ALE FENOMENULUI

INFRACȚIONAL TRANSFRONTALIER …………………………………. 92

5.6. MASURI PRIVIND SECURIZAREA FRONTIEREI DE NORD-EST A ROMÂNIEI …………………………………………………………………………….. 93

5.7. PRIORITĂȚI LA NIVELUL POLIȚIEI DE FRONTIERĂ …………… 96

CONCLUZII …………………………………………………………………………………………. 96

BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………………………………… 101

WEB-GRAFIE …………………………………………………………………………………….. 103

AREALUL SUPUS STUDIULUI

Pornind de la afirmația lui Zbigniew Brzeziński, om de științe politice american, fost consilier pe probleme de securitate al președinteleui american Jimmy Carter, considerat și astăzi, o autoritate printre marii strategi globali: ,,Rusia împreună cu Ucraina formează un imperiu, dar Rusia fără Ucraina, nu mai e nici pe departe un imperiu,, și ca într-un veritabil experiment întorcînd pe pe dos această afirmație putem astfel construi ipoteza că Federația Rusă, realmente a redevenit imperiu prin anexarea Penisulei Crimeea, altfel aceasta riscând să devină doar Marele Cnezat al Moscovei, iata motivul pentru care mi-am permis sa abordez aceasta tema pentru lucrarea de disertație luând în considerare faptul că vecinul nostru de la nord-est, Ucraina, se confrunta în chiar zilele noastre cu tendințele revizioniste de amploare ale Rusiei.

În același timp ancorat suficient de bine, de patria noastră prin cuvintele de neuitat ale lui Gh. I. Brătianu:

,,Noi trăim aici la o răspântie de drumuri, la o răspântie de culturi și, din nefericire, la o răspântie de năvăliri și imperialisme. Noi nu putem fi despărțiți de întregul complex geografic care, cum veți vedea, ne mărginește și ne hotărăște destinul, între cele două elemente care îl stăpânesc, muntele și marea. Ceea ce aș vrea să apară lămurit este că pentru a ne înțelege trecutul, trebuie să înțelegem mai întâi întregul complex geografic, istoric, geopolitic, din care acesta face parte” și ale lui Nicolae Iorga:

,,Suntem un stat de necesitate europeană. Răzimată pe cetatea carpatică și veghind asupra Gurilor Dunării, străjuind aici în numele și interesul întregii Europe din spatele ei, ba încă și mai departe, se cheamă că România noastră trăiește și vorbește aici nu numai pentru dânsa singură. Statul nostru este deci în atenția estului și vestului, nordului și sudului deopotrivă și în tot timpul. El deține, cum s-a spus, o pozițiune cheie, iar atenția aceasta a altuia pentru tine poate fi grijă și simpatie, poate fi ocrotire, dar poate fi și apetit sau primejdie. Un stat cu o astfel de situație în care te urmează în tot locul vânturile valurile, dator este cel dintâi să cunoască această situație, să-și dea permanent seama de toate, bune și rele, câte se ascund într-însa. Toți membrii acestui stat și în primul rând pătura lui conducătoare trebuie să-și aibă gândul mereu ațintit la ele”,

observ din aceasta perspectivă cât de interesantă și provocatoare este poziția geografică a României în vechiul și noul context de interse internaționale. Mai departe voi urmări să explic de ce conflictul ruso-ucrainean pare a prevesti o resuscitare a Războiului Rece, la exact cei 25 de ani care au trecut de la îngroparea lui, la un veac de la izbucnirea Primului Război Mondial, la 70 de ani de la debarcarea aliaților pe coasta Normandiei și la un sfert de secol de la dispariția Cortinei de Fier. Care sunt motivele pentru care prezentul este zguduit de convulsii și scenariul unui adevărat război la frontierele de răsărit ale Uniunii Europene este unul extrem de real.

Lucrarea se bazează pe mai multe surse de date, îndeosebi o analiză documentară pe bază de cărți, articole și documente publicate. De asemenea, utilizează date statistice colectate și făcute publice și studii desfășurate de institute de analiză politică și socială, interviuri pe problematica studiului cu buni cunoscători ai problemelor de geopolitică internațională și a celor specifice spațiului ex-sovietic. Informațiile au trebuit ,,filtrate’’, organizate în așa măsură încât să putem cunoaște și înțelege problematica unui spațiu geografic atât de vast marcat de numeroase aspecte geopolitice, mai ales problemele dintre zona statelor situate la granița UE și relația lor cu Federația Rusă.

Lucrarea arată că preocupările expansive teritorial și politic ale Rusiei în spațiul ex-sovietic datează de secole, Imperiul Rus atingând extinderea maximă în timpul Războiului Crimeii din anii 1850. Declarată ca putere învingătoarea în cel de al Doilea Război Mondial, URSS a deveni una dintre superputerile globale, impunând regimuri politice comuniste în statele satelit din Europa Centrală și de Est, America Centrală, Asia și Africa.

Lucrarea este structurată în capitole și subcapitole care sunt organizate într-un mod care să permită în primul rând o analiză de geopolitică, geostrategică și geoeconomică a spațiului ex-sovietic, în primul rând în Ucraina, a intereselor politice majore care guvernează starea de debusolare în zonă dar și o înțelegere dintr-o perspectivă socială a acesteia precum și a potențialului natural al zonei studiate.

Tranziția de la sistemul politic de tip comunist, unde toate resursele se aflau la dispoziția planificării centraliste, la un sistem bazat de instituții și mecanisme democratice, proprietate privată și economie de piața este un proces dificil, care se împiedică în problemele trecerii de la teorie la practică.

Sfârșitul războiului rece a fost marcat de două evenimente geopolitice majore, care contrastează izbitor prin modul de desfășurare: unul înfăptuit cu repeziciune, așteptând doar momentul prielnic, astfel, sfârșitul divizării Germaniei s-a încheiat. Celălalt a mai întârziat, parcă amânându-și deznodământul, fără a reuși să evite prăbușirea finală, o prăbușire simultană a sistemului politic și economic, însoțită de temeri și derută, de o delegitimare a statului, de o pierdere a încrederii și speranței. În felul acesta, un imperiu care se construise, cu metodă, timp de 300 de ani și a cărei ultimă denumire a fost URSS, a luat sfârșit.

O tulburătoare transformare a făcut ca harta Eurasiei, așa cum era cunoscută de multe decenii, să se modifice radical. Un moștenitor legal al fostului imperiu există: Rusia. Judecând după mărimea Federației Ruse, am putea afirma că transformarea nu este așa de profundă. Rusia cuprinde cam 75 la sută din suprafața fostului teritoriu sovietic și 60 la sută din potențialul economic. Aici trăiește peste jumătate din populația fostei URSS. Rusia deține cea mai mare parte a armamentului sovietic, cu deosebire nuclear, cea mai mare parte dintre bogățiile naturale ale defunctei uniuni, se întinde de la Marea Neagră la Oceanul Pacific.

Destrămarea fostului imperiu poate fi numită, fără ezitare, un adevărat cutremur politic. El a modificat contururile statale în regiune și plasează Rusia într-o poziție cu totul particulară, nevoită peste noapte să-și revadă prioritățile. Avem în vedere nu numai destructurarea propriu-zisă. S-a schimbat pur și simplu contextul geopolitic în care era plasată Rusia, ceea ce ne obligă să judecăm în alți termeni, într-o altă perspectivă, evoluția sa.

Transformarea internă a Rusiei reprezintă procesul cu cele mai mari semnificații geopolitice. În toate țările din Europa Centrală și de Est tranziția este un proces dureros. Pe continentul rusesc ea îmbracă o altă complexitate, solicită alt preț, pretinde alte eforturi. Nu este vorba numai de dificultățile propriu zise ale transformării. Rusia se află la o răscruce de tentații. Rusia a reprezentat pivotul unui imperiu, iar seducția imperială continuă să fie puternică și își produce efectele în prezent. Rusia a constituit forța principală a unei structuri statale întinse pe o mare suprafață a continentului euroasiatic. Ea a fost sedusă de întindere, fără a fi preocupată cum se cuvine de propria dezvoltare, mereu subsumată expansiunii. De data aceasta, tocmai întinderea, corelată cu o pregnantă diversitate etnică reprezintă sfidarea. Evoluția istorică a statului rus a consacrat un mod tradițional, o abordare de tip clasic a dezvoltării, care a avut cu preponderență în vedere factori de ordin cantitativ. Acum Rusia este somată de istorie să se desprindă de propriul ei model de dezvoltare în care prioritățile au fost reprezentate de semne emblematice ale extensivului: mărime, dimensiune, suprafață, să se întoarcă asupra ei însăși, să-și racordeze cadența cu cea a lumii de azi. Seducția trecutului este imensă. Frustrările prezentului copleșitoare.

Rusia din această perspectivă, reprezintă un teritoriu extrem de instructiv, chiar fascinant. Evoluând potrivit unor precepte clasice, în care întinderea a reprezentat aproape o obsesie (în timp, ea a degajat chiar un sens al vastității), fiind țara unde totdeauna evoluțiile nu au fost încheiate, Rusia este mai puțin pregătită pentru a face față noilor modele de dezvoltare, tipului de competiție pe care o implică evoluția postindustrială. Ceea ce reprezentau până ieri atuuri, pot fi privite, în noul context, ca dezavantaje, poate chiar elemente constitutive ale unei poveri istorice. Faptul că astăzi Rusia are o armată numeroasă și puternică, dar foarte costisitoare, poate fi considerat deopotrivă atu sau dezavantaj. Stat care a întemeiat și simbolizat socialismul, țară în care această orânduire și-a găsit elemente de sprijin într-o întreagă evoluție istorică (conducerea de tip autoritar, supraevaluarea rolului unui stat centralizat), moștenitoare a unei evoluții niciodată încheiate, Rusia este confruntată dintr-o dată cu o sumedenie de sfidări, cea mai importantă fiind reconstrucția internă. Proces care are loc sub o teribilă presiune istorică, psihologică, socială.

Independent de definiții și caracterizări, geopolitica poate fi sugestiv caracterizată și prin cuvintele lui Haushofer: ,,conștiința geografică a statului” care fixează adevărul fundamental că politica trebuie să fie pătrunsă de condiția geografică în care are loc. Arareori această conștiință geografică a statului apare atât de pregnantă, de dominatoare ca în cazul Rusiei. Două fapte par ilustrative în acest sens.

Zbigniew Brzezinski începe cartea sa ,,Game Plan”, cu relatarea unei scene demne de luare aminte. În prima parte a anului 1985, un înalt funcționar NATO este invitat de către Andrei Gromîko la Moscova. Poate din curtuoazie, poate că presimțea că îndelungata sa carieră în fruntea Ministerului de Externe nu va mai dura mult, Gromîko își invită oaspetele într-o încăpere alăturată biroului său. O cameră cu un fotoliu îndreptat către un perete pe care se afla o hartă: harta lumii văzută de la Moscova. Fostul ministru de externe îi mărturisește oaspetelui că de câteva ori pe săptămână se retrage în respectiva încăpere și ,,nu fac decât să stau aici, să privesc la această hartă și să reflecte,” (Z. Brzezinski, “Game Plan”, pag.3).

Se poate fără îndoială specula cu privire la ceea ce va fi gândit și imaginat Gromîko în fața hărții, dar nu se poate ocoli întrebarea pe care și-o pune autorul american: oare câți miniștri de externe ai statelor occidentale au o asemenea hartă și consimt să mediteze în fața ei? Înalții demnitari, continuă autorul, nu obișnuiesc să rupă din timpul lor pentru a gândi asupra ,,imperativelor istorice și geopolitice care modelează relațiile unei națiuni cu lumea” (Z. Brzezinski, op.cit., pag. 4).

Gromîko se plasează într-o linie de continuitate cu marile dominante ale istoriei rusești. O istorie de permanent expansionism teritorial, desfășurat cu metodă, pe baza unei viziuni și care a avut drept rezultat anexarea în fiecare an din ultimele două secole în medie a unui teritoriu de mărimea Olandei.

Expansiunea s-a făcut prin intermediul conflictelor militare care nu au cunoscut întreruperi semnificative. De pildă, între 1700 și 1870, Rusia a petrecut 106 ani numai în lupte în cadrul a 38 de campanii militare, din care numai două au fost defensive (Z. Brzezinski, ,,Game Plan” pag. 17).

Situația geografică a Rusiei este, într-adevăr, paradoxală. O mare țară, care prin forță militară s-a extins enorm, nu are ieșiri sigure spre oceanul planetar. Suferință clasică, ,,înapoierea oceanică” a Rusiei s-a accentuat dramatic după încheierea războiului rece, când a pierdut practic ieșirea la Marea Neagră și importante căi de acces la Marea Baltică, între ea și această mare interpunându-se statele baltice.

Firește că Rusia compensează acest dezavantaj cu poziția privilegiată de a ocupa zona cea mai întinsă și ,,inima” Eurasiei. Ea se situează la întretăierea nu numai a unor zone politice, ci a unor vaste spații culturale. Țară de dimensiuni continentale, Rusia joacă rolul de adevărat tampon, de ,,placă turnantă” iar interesul lumii întregi este ca această placă turnantă să existe și să funcționeze. Dar o placă turnantă nu există și nu funcționează doar prin sprijin extern. Fiind într-o asemenea poziție, Rusia este supusă unor câmpuri de forță teribile, cărora nu le poate face față decât prin coerență internă, prin vitalitate proprie.

UCRAINA

Situată între Europa, Caucaz, Turcia și Rusia, Ucraina reprezintă un centru de gravitație strategic. O dată cu sfârșitul URSS situația s-a schimbat în regiunea Mării Negre, de vreme ce statele succesoare s-au întins pe litoralul rusesc. În acest sens, o nouă țară devine, din punct de vedere geografic, un actor important în această zonă pontică Ucraina, care a moștenit cele mai mari porturi sovietice la marea Neagră și cea mai mare parte a vechii fâșii de litoral și de platou continental a URSS.

Dimensiunile geografice, potențialul economic, militar și demografic contribuie la perceperea Ucrainei ca o putere regională. În același timp, Ucraina a privat Rusia de frontiera cu sud-estul Europei, plasându-se în acea zonă ca un substitut parțial al Uniunii Sovietice. Ucraina a îndepărtat Rusia de Dunăre, a dezenclavat marea Azov și a separat Bosforul de Crimeea, iar toate acestea îi conferă o valoare geostrategică sporită.

Teatru al luptelor de influență, acest spațiu se distinge de diversitatea statelor vecine și a construcțiilor geopolitice cărora aparțin: Rusia – actor major al Comunității Statelor Independente, Turcia – membru NATO, România și Bulgaria – membre ale NATO și ale Uniunii Europene, și, în sfârșit, țările din Caucaz, unde evenimente îngrijorătoare pot să contribuie la modificarea echilibrelor politice și instituționale în regiune.

În plus, Ucraina constituie un pivot geopolitic datorită existenței sale ca țară independentă ce contribuie la transformarea Rusiei. Fără acest spațiu Rusia încetează să mai fie un imperiu euro-asiatic, în timp ce pierderea acestei zone nu a avut doar un efect de pivot, ci de cataclism geopolitic. În fapt, importanța geopolitică și geostrategică a zonei se datorează legăturii pe care o are cu regiunea mediterană și Balcanii, Ucraina reprezentând interfața vechiului imperiu. Spațiu de proiectare al puterii, Ucraina împreună cu Marea Neagră formează în egală măsură o zonă unde SUA și UE își desfășoară influențele și primesc statutul de partener strategic de prim rang.

Date generale

Drapelul național

Ucraina
Україна

Stema țării

Imnul național: Încă nu a murit Ucraina! Imn: Ще не вмерла України ні слава, ні воля!

Încadrare pe planiglob

ETIMOLOGIE

Numele ,,Ucraina” provine din termenul ukraina din slava veche răsăriteană, termen ce înseamnă ,,teritoriu de graniță” sau ,,în teren”, ,,în țara”. Este derivat din u (,,lângă”) și radicalul slav krai (,,margine, regiune”). Teritoriul și-a primit acest nume fiindcă, în momentul invaziei tătărești din secolul al XIII-lea, se afla în zona de frontieră a Rusiei medievale. A fost cunoscută (mai ales în perioada țaristă) și sub numele de ,,Rusia Mică”, prin contrast cu ,,Rusia Mare”, când principatul său medieval, s-a separat de restul Rusiei, în urma invaziei mongole. În limba ucraineană, kraina înseamnă ,,țară”.

Schimbarea cursului politicii interne și externe a Ucrainei, depășirea crizei interne din anii 1990, după destrămarea URSS, începutul cooperării cu structurile internaționale UE și NATO, cu statele vecine, toate au fost reflectate de politica externă și sistemul de securitate al noului stat european. Acum, ca stat independent, Ucraina este foarte interesată de o cooperare activă cu țările occidentale.

Cu toate că, Ucraina este membru fondator al ONU, membru OMC, CSI, OSCE, și duce tratative de aderare la UE și NATO, aceasta încă nu dispune de instrumentele necesare pentru asigurarea unei securități statale stabile atât pe plan intern, cât și extern.

FORMAREA STATULUI UCRAINEAN

Primele așezări de pe teritoriul Ucrainei datează din perioada de înflorire a culturii Cucuteni din 4500 î.e.n. Prin sec. VII-II î.e.n. aici au locuit cimerienii, sciții și sarmații.

În secolul IX, se formează statul Rusia Kieveană, care după două secole a devenit cel mai mare și puternic stat din Europa. Apogeul Rusiei Kievene a fost atins în timpul domniei lui Vladimir cel Mare (980-1015), ulterior aceasta fiind divizată în mai multe principate. Invazia mongolă din secolul al XIII-lea a devastat Rusia Kieveană.

În secolele care au urmat, mare parte din Ucraina de astăzi intră în componența Marelui Ducat al Lituaniei. Din 1569, acesta este ocupat de Polonia. În timpul dominației poloneze, mare parte din clasele superioare s-au convertit la catolicism, însă ucrainenii de rând au rămas totuși ortodocși.

La jumătatea secolului al XVII-lea, țăranii iobagi, care nu vroiau să se supună regimului asupritor polonez, au înființat un stat militar pe râul Nipru, care în 1648, în frunte cu Bogdan Hmelnițki, s-au răsculat împotriva coroanei polone și au eliberat teritoriul din stânga Niprului incluzându-l sub protectorat rusesc sub forma Hatmanului Cazac. După împărțirea Poloniei la sfârșitul secolului al XVIII-lea, a fost preluată de Rusia și partea din dreapta Niprului, doar Galiția a fost preluată de Austria. După moartea lui Bogdan, Ucraina căzăcească își pierde statutul de Hatman Cazac și este integrată în Imperiul Rus.

Sub conducerea rusă ucrainenii s-au bucurat de o oarecare libertate, au ajuns să ocupe funcții înalte în administrația țaristă și în Biserica Ortodoxă Rusă. Mai târziu regimul țarist a dus o politică de rusificare a teritoriilor ucrainene, suprimând folosirea limbii ucrainene în tipărituri și în public.

În timpul Primului Război Mondial, ucrainenii au luptat atât de partea Puterilor Centrale (Galiția), cât și de partea Antantei, sub Rusia. În timpul războiului, autoritățile austro-ungare au format Legiunea Ucraineană, alături de Legiunea Polonă, pentru a lupta împotriva Imperiului Rus. Aceste legiuni au stat la baza armatei polone interbelice și a armatei galițiene ucrainene ce a luptat împotriva bolșevicilor și a polonilor în perioada ce a urmat Primului Război Mondial (1919–1923).

După prăbușirea Imperiului Rus și Austro-ungar, a apărut o mișcare națională de independență, care, în timpul Războiului Civil Rus, a declarat un stat ucrainean independent sub denumirea de Republica Populară Ucraineană. Totuși în 1919 acesta își pierde independența și este anexat de URSS. În perioada de după 1920, Republica Sovietică Socialistă Ucraineană cunoaște o oarecare libertate până la 1930 când liderul URSS, Iosif Stalin, a instituit o politică de colectivizare a agriculturii, statul confiscând pământurile și animalele țăranilor și comasându-le în ferme colective și aplicând aceste politici cu ajutorul armatei și a poliției secrete. Ceea ce a urmat în anii 1932-33 este astăzi cunoscut sub numele de Holodomor, un proces de înfometare artificială a populației de pe urma confiscării produselor agricole, rezultatul fiind un genocid în care au murit milioane de oameni din cauza foametei.

La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, trupele germane și cele sovietice și-au împărțit teritoriul, astfel că Galiția a fost unită cu restul Ucrainei, pentru prima oară în istoria sa.

După capitularea Franței în fața Germaniei, România a fost forțată de URSS să cedeze Basarabia și nordul Bucovinei, în urma Ultimatumului sovietic din 26-28 august 1940. RSS Ucraineană a încorporat nordul și sudul Basarabiei, nordul Bucovinei și Ținutul Herța, ocupat de sovietici. Vestul fostei Republici Autonome Moldovenești a fost cedat de Ucraina sovietică nou-createi RSS Moldovenești. Aceste anexări teritoriale au fost recunoscute de tratatele de pace din 1947.

Republica a fost grav afectată de război și a fost nevoie de eforturi semnificative pentru a-și reveni. Peste 700 de orașe și 28.000 de sate au fost distruse. Situația a fost înrăutățită de o foamete cumplită, în 1946 – 1947, cauzată de secetă.

După moartea lui Stalin, în 1953, la conducerea URSS vine N. Hrușciov care a pus accent pe prietenia între popoarele rus și ucrainean. În 1954, Crimeea a fost transferată de la RS Rusă la RSS Ucraineană.

La 26 aprilie 1986, un reactor al Centralei Nucleare de la Cernobîl a explodat, fiind cel mai grav accident nuclear din istorie.

La 24 august 1991, după destrămarea URSS, Ucraina își declară independența. Ucraina a fost, inițial, văzută ca o republică cu condiții economice favorabile în comparație cu celelalte regiuni ale fostei URSS. Totuși, țara a suferit o scădere economică mai profundă decât alte foste republici sovietice. În timpul recesiunii, Ucraina a pierdut 60% din PIB între 1991 și 1999, și a suferit o inflație de ordinul zecilor de mii de procente. Nemulțumiți de situația economică, dar și de criminalitate și corupție, ucrainenii au protestat și au organizat greve. Economia ucraineană s-a stabilizat până la sfârșitul anilor 1990.

GEOGRAFIA

La nord, Ucraina se învecinează cu Bielorusia și Rusia, aceasta din urmă fiindu-i vecină și la est. La vest, Ucraina se învecinează cu Polonia, Slovacia și Ungaria. La sud-vest, are granițe cu România pe Tisa în Maramureș, în Bucovina, și mai la sud pe Dunăre și în Delta Dunării, pe Brațul Chilia, între aceste două porțiuni, vecina Ucrainei este Republica Moldova. Ucraina are așadar șapte vecini, dintre care patru în Uniunea Europeană.

Peisajul ucrainean este compus mai ales din câmpii fertile (sau stepe) și podișuri, traversate de fluvii cum ar fi Niprul, Donețul, Nistrul și Bugul de Sud, care curg spre sud, vărsându-se în Marea Neagră și în Marea Azov. Singurii munți din țară sunt Munții Carpați, aflați în vest, cel mai înalt punct fiind vârful Hovârla la 2.061 m, și Munții Crimeii în peninsula Crimeea, în sudul extrem, de-a lungul coastei.

Relieful în cea mai mare parte este șes 70%, dealuri și munți 30%. Munții sunt situați în vest (Carpații ucraineni) și în partea sudică, în peninsula Crimeea (Munții Crimeii). Principalele câmpii sunt: Câmpia Mării Negre, Câmpia Polesskaya, Câmpia Nipreană și câmpia Transcarpatică.

Cu o suprafață de 603.700 km² și cu o ieșire la mare în lungime de 2.782 km, Ucraina este a patruzeci și patra țară din lume ca suprafață. Este a doua țară din Europa ca suprafață, după Rusia europeană, fără Peninsula Crimeea și orașul Sevastopol Ucraina are 576.683 kilometri pătrați iar numărul locuitorilor de 46.044.000.

POLITICA

Ucraina este o republică guvernată după un sistem semiprezidențial. Președintele este ales prin vot popular direct pentru un mandat de cinci ani.

Puterea legislativă este reprezentată de un parlament unicameral cu 450 de membri, numit Verhovna Rada. Parlamentul este responsabil de formarea Cabinetului de Miniștri, condus de Primul Ministru.

Legile, actele parlamentului și cabinetului, decretele prezidențiale, pot fi abrogate de Curtea Constituțională, dacă încalcă Constituția Ucrainei. Alte acte normative sunt și ele supuse verificărilor juridice. Curtea Supremă este instanța judecătorească supremă. Oficial, este garantată autonomia locală. Consiliile locale și primarii sunt aleși prin vot și exercită control asupra bugetelor locale. Liderii administrațiilor regionale sunt numiți de președinte.

Este cel mai mare stat din Europa, ce se află integral pe teritoriul continentului (dacă excludem Federația Rusă și Turcia, cea mai mare parte a teritoriilor acestora aflându-se pe teritoriul asiatic).

Capitala este orașul Kiev, situat pe râul Nipru, în nordul țării, are o populație de 2,8 mln. locuitori și este centrul cultural, economic și administrativ al țării. Este al optulea oraș după mărime în Europa.

Republica Autonomă Crimeea a făcut parte din teritoriul Ucrainei, până la anexarea ei de către Federația Rusă 18.03.2014 și conform Constituției Ucrainei, se bucura unele drepturi specifice. Republica Autonomă Crimeea avea autonomie pentru rezolvarea problemelor locale, precum și Constituție proprie (validată de Verhovna Rada Ucrainei) și propriile organe de conducere: Verhovna Rada al Republicii Autonome Crimeea și  Consiliul Miniștrilor al Republicii Autonome Crimeea.

Țara este organizată în regiuni, iar orașul Kiev (capitală a Ucrainei) are același statut ca și o regiune. De același privilegiu s-a bucurat și orașul Sevastopol (ca loc al dislocării flotelor maritime al Ucrainei și Rusiei), până la data de 18.04.2014.

Populația numără 45.617.542 persoane (1 februarie 2012), din care se declară ucraineni – 77,8%, ruși – 17,3%, belaruși 0,6%, moldoveni – 0,5%, tătari – 0,5 %, români – 0,3% și 3% – alte naționalități (unguri, bulgari, evrei, polonezi etc.).

Limbile predominante sunt ucraineana și rusa, vorbite în măsuri aproximativ egale de cetățenii statului. În zona de vest și centru, predomină limba ucraineană, iar în nord, est și sud, limba rusă. Într-o măsură destul de mică este vorbită și limba română, în special în Regiunea Cernăuți (181.800 persoane), Odessa (123.800 vorbitori) și Maramureșul de Nord (40.000)

ECONOMIA

În timpul Uniunii Sovietice, economia Ucrainei se situa pe al doilea loc după cea a Rusiei, în cadrul URSS, depășind de aproape patru ori următoarea republică în clasament. Ucraina producea atunci un sfert din producția agricolă a URSS.

Economia Ucrainei se află pe locul 39 în lume după PIB raportat la PPC (2009). PIB pe cap de locuitor în 2009 a fost de 6400 dolari SUA. Datoria publică, în martie 2010, a atins 93,5% din PIB.

Ucraina produce aproape toate tipurile de vehicule de transport și nave spațiale. Avioanele Antonov și camioanele KrAZ sunt exportate în multe țări. Majoritatea exporturilor Ucrainei sunt îndreptate spre țările Uniunii Europene și ale Comunității Statelor Independente. De la independență, Ucraina și-a păstrat propria agenție spațială, Agenția Spațială Națională a Ucrainei.

Primul astronaut care a ieșit în spațiu din partea Ucrainei a fost Leonid Kadeniuk la 13 mai 1997. Ucraina a devenit participant activ în explorarea științifică a spațiului. Între 1991 și 2007, au fost lansați șase sateliți și 101 vehicule spațiale ucrainene, această țară continuând să proiecteze Avionul AN 225 cel mai mare din lume.

Începând cu 1992, economia țării a suferit o dezindustrializare rapidă, astfel că în 1999, PIB reprezenta mai puțin de 40% față de anul 1991. Într-o situație ceva mai bună au rămas industria metalurgică, chimică și alte industrii cu un consum ridicat de energie, care au rămas competitive pe piața mondială din cauza prețurilor reduse pentru resursele energetice rusești. Industriile care mai supraviețuiesc într-o oarecare măsură sunt: industria metalurgică, energetică (Ucraina este un important exportator de energie electrică, aceasta exportând aproximativ 10,5 mld. KWh pe an în Ungaria, Polonia, Slovacia, România și R. Moldova), chimică, constructoare de mașini precum și industria extractivă (aceasta având resurse impresionante resurse de cărbune, petrol, uraniu).

Pentru a înțelege mai bine evenimentele aflate în curs de desfășurare în țara cu care ne învecinăm la nord și est, am considerat utilă prezentarea unor date de natură economică, în ideea de a calibra forța și potențialul real de care dispune Ucraina, o țară cu suprafața cu 10% mai mare decât Franța și cu 20% mai puțin locuitori decât aceasta.

La o populație de peste două ori mai mare, Ucraina are un produs intern brut similar cu al României, de aproape trei ori mai mic decât al Poloniei și de 12 ori mai mic decât al Rusiei. La nivelul PIB/locuitor se învecinează în clasamentele mondiale pe locul 106, fiind vecină cu El Salvador, Namibia, Irak și Algeria la un cuantum semnificativ sub cel din Albania, Bosnia și Kosovo.

Ucraina este unul din cei mai importanți exportatori de cereale ai lumii, cu o recoltă ce poate atinge aproximativ 50 milioane tone anual. La porumb, ea își dispută locul trei mondial cu Brazilia, fiind situată după SUA și Argentina. Cu toate acestea, ea obține mai puțin de 10% din rezultatul economic din agricultură, nivel similar cu cel din China.

În schimb, deloc surprinzător prin prisma apartenenței la fostul bloc estic, Ucraina are o pondere a industriei similară cea din România sau Polonia, respectiv 31,4%. Ponderea serviciilor este asemănătoare cu cea din Slovacia.

Ucraina este o țară destul de săracă în resurse energetice primare. Ea importă 90% din petrol și aproape tot gazul natural de care are nevoie. Principalul furnizor este Rusia, urmată de Turkmenistan.

Firmele rusești dețin și/sau opereză majoritatea capacităților de rafinare.

Avantajul de care dispune constă în poziția geografică. Pe terioriul său trec conductele de gaz care alimentează Occidentul cu gaz rusesc.

De reținut, însă, Ucraina este independentă în ceea ce privește producția de energie electrică, bazată puternic pe reactoarele nucleare și amenajările hidroenergetice. Există chiar un surplus consistent pe care îl exportă în Europa de Est (în principal Slovacia, Ungaria și Bielorusia) și către Rusia.

Remarcabil este locul nouă ocupat în topul mondial al aviației, unde deține recordul cu cel mai mare avion din lume (Antonov 225).

De asemeni, ar trebui reținută plasarea pe locul 12 în lume ca furnizor de armament. Industria auto este și ea destul de dezvoltată. Cel mai important producător, ZAZ, asamblează, pe lângă marca proprie Lada și autoturisme marca Opel, Chevrolet și Chrysler. La Ujgorod, în apropiere de granița cu România și Ungaria se asamblează modelele Skoda, Audi si Volkswagen.

Investițiile străine directe s-au situat în 2013 la 2,86 miliarde dolari, în scădere cu peste 30% față de nivelul de 4,13 miliarde euro înregistrat în anul 2012 și mult sub nivelul maxim de 10,9 miliarde dolari înregistrat în anul 2008.

Cu 18 la sută exporturi si 36 la sută din importuri, Rusia este de departe cel mai important partener comercial al Ucrainei.

Exporturile către UE au însumat în anul 2012 circa 14,6 miliarde euro iar importurile 23,8 miliarde euro, soldul rezultat fiind unul puternic negativ ( -9,2 miliarde euro). Ucraina ocupă locul 26 ca partener al UE la import și locul 19 la export.

Fapt semnificativ, schimburile UE cu Ucraina s-au redus foarte puternic în anul 2009 ( cu circa 45%) pentru a reveni de-abia în 2012 la valori comparabile. Din păcate, după ce au trecut pragul de 15 miliarde euro în 2011, exporturile s-au diminuat în anul următor cu 3,4%, în timp ce exporturile au cu 12%. Iar asta pe fondul unei cvasistagnări a economiei ucrainiene, care a înregistrat un rezultat apropiat de 0% în ultimii doi ani și de-abia pentru 2014 avea estimat de către FMI un avans de 2,8%.

RELIGIA

Religia dominantă în Ucraina este creștinismul ortodox, care este împărțită în trei instituții principale: Biserica Ortodoxă Ucraineană autonomă aflată sub administrarea Patriarhului de la Moscova, Biserica Ortodoxă Ucraineană – Patriarhia de la Kiev, și Biserica Ortodoxă Ucraineană Autocefală. Pe locul doi ca număr de credincioși este creștinismul greco-catolic, care practică aceleași tradiții spirituale și liturgice ca și ortodoxia, dar fiind în comuniune cu Vaticanul și recunoscând primatul papei ca lider al Bisericii.

În plus, există 863 de comunități romano-catolice, 474 clerici și un milion de credincioși romano-catolici în Ucraina. Grupul formează aproximativ 2,19% din populație și constă mai ales din etnici polonezi, care trăiesc mai ales în zona de vest a țării.

Palatul Hanului Crimeei din Bahchisarai a fost centrul Islamului în Ucraina și un loc din Patrimoniul Mondial UNESCO.

Creștinii protestanți formează și ei 2,19% din populație. Numărul protestanților a crescut mult după independența Ucrainei. Uniunea Evanghelică Baptistă din Ucraina este cel mai mare grup, cu peste 150.000 de membri și aproximativ 3000 de clerici. A doua biserică protestantă ca mărime este cea penticostală cu 110.000 de membri, peste 1500 de biserici locale și peste 2000 de clerici, dar există și alte grupuri și uniuni penticostale care împreună numără peste 300.000 de credincioși, cu peste 3000 de biserici locale. Sunt și multe școli penticostale cum ar fi Seminarul Teologic Penticostal din Liov și Institutul Biblic Kiev. Printre alte grupuri se numără calviniștii, luteranii, metodiștii și adventiștii de ziua a șaptea. Există și comunități de mormoni. Sunt aproximativ 500.000 de musulmani în Ucraina, aproximativ 300.000 din aceștia fiind tătari crimeeni. Există 487 de comunități musulmane înregistrate, 368 dintre ele fiind în peninsula Crimeea. În plus, aproximativ 50.000 de musulmani trăiesc în Kiev, majoritatea născuți în străinătate.

Comunitatea evreiască este doar o mică parte din ceea ce reprezenta ea înainte de al doilea război mondial. Cultul mozaic reprezintă 0,63% din populație. Recensământul recent a relevat existența a 103.600 de evrei mozaici, deși liderii comunităților susțin că populația ar fi de 300.000. Nu există statistici privind ce parte din evreii ucraineni aparțin cultului mozaic, dar iudaismul ortodox are cea mai puternică prezență în Ucraina. Sunt prezente și mici comunități reformate și conservatoare.

ARMATA

După prăbușirea Uniunii Sovietice, Ucraina a moștenit o forță militară de 780.000 de oameni pe teritoriul său, echipată cu al treilea arsenal nuclear ca dimensiune din lume. În mai 1992, Ucraina a semnat Tratatul pentru Reducerea Armelor Strategice (START) prin care a acceptat să cedeze Rusiei toate armele nucleare pentru a fi distruse și să se alăture Tratatului de Neproliferare a Armelor Nucleare, ca stat fără arme nucleare. Ucraina a ratificat tratatul în 1994 și, până în 1996, a renunțat complet la armamentul nuclear. Armata Ucrainei este a doua ca efectiv din Europa, după cea rusă.

Ucraina a făcut progrese și în sensul reducerii armelor convenționale. A semnat Tratatul Forțelor Armate Convenționale din Europa, care cere reducerea efectivului de tancuri, artilerie, și blindate. Țara plănuiește să renunțe la stagiul militar obligatoriu, pentru a trece la o armată profesionistă.

Ucraina joacă un rol și în operațiunile de menținere a păcii. Trupe ucrainene au fost desfășurate în Kosovo ca parte a unui batalion polono-ucrainean.

O unitate ucraineană a fost desfășurată în Liban, sub egida ONU, pentru aplicarea acordurilor de încetare a focului. De asemenea, un batalion ucrainean a fost prezent în Sierra Leone. În 2003-2005, o unitate ucraineană a luptat în Irak, în cadrul Forței Multinaționale din Irak, sub comandă poloneză.

În urma obținerii independenței, Ucraina s-a declarat stat neutru. Țara a avut un parteneriat militar limitat cu Rusia și alte țări CSI și un parteneriat cu NATO, din 1994. În anii 2000, guvernul a înclinat din ce în ce mai mult către NATO, și cooperarea cu Alianța Nord-Atlantică a fost reglementată prin Planul de Acțiune NATO-Ucraina semnat în 2002. Ulterior, s-a convenit în privința aderării la NATO, ca aceasta să fie stabilită în urma unui referendum național.

1.9. RELAȚIILE UCRAINEI VECINII ȘI CU STRUCTURILE

INTERNAȚIONALE

1.9.1. Ucraina și Nato

La finalul celui de Al Doilea Război Mondial, statele europene erau serios avariate, din punct de vedere al resurselor umane, infrastructurii, economiei și securității iar URSS-ul își exercita tot mai acut dorința de extindere teritorială și a sferei sale de influență. Diferite proiecte au fost întocmite de către tările vest-europene, cu scopul de contrabalansare a puterii URSS-ului. Dar în urma războiului acestea nu erau în măsură să susțină singure implementarea proiectelor.

Astfel a luat ființă Organizația Tratatului Atlanticului de Nord în anul 1949, având ca scop primordial stoparea influenței URRS-ului în Europa. În vederea realizării acestui lucru, prevederile tratatului cuprindeau faptul că un atac asupra unuia dintre membri va fi considerat ca un atac asupra tuturor, statele membre se angajau să desfășoare o politică de pace în relațiile lor, iar consultarea dintre membri era absolut necesară înaintea luării unei decizii. NATO a implementat un proces de aderare pentru statele doritoare, astfel încât statele membre să aibă un anumit nivel de bază relativ comun. De-a lungul timpului multe state și-au exprimat dorința pentru aderarea sub umbrela protectoare a NATO. În prezent Alianța Tratatului de Nord este alcătuită din 28 de state membre. Alianța promovează din punct de vedere politic principiile democratice prin încurajarea consultării și cooperarării în vederea soluționării problemelor de securitate și apărare, dar totodată susține și o politică de prevenire a conflictelor. Dacă prin intermediul metodelor diplomatice nu se realizează o destindere a relațiilor, atunci NATO poate dispune de arsenalul său militar, în vederea managementului conflictului.

În evoluția acestor relații se poate evidenția faptul că în anul 1991, după declararea independenței absolute a Ucrainei, a fost inaugurat un prim canal de dialog între NATO și statul ucrainean prin aderarea la Cosiliul Parteneriatului Nord-Atlantic. Trei ani mai târziu, în anul 1994 Ucraina este prima țară din „Commonwealth-ul Statelor Independente,, care a aderat la Parteneriatul pentru Pace și își exprimă în mod oficial susținerea față de pacea și securitatea Euro-Atlantică prin participarea la operațiunile de menținere a păcii în Balcani. În anul 1996 soldații ucrainieni fac parte din membrii componenți ai forțelor de menținere a păcii NATO de pe teritoriul Bosniei și Herțegovinei. În capitala statului ucrainean se inaugurează în anul 1997 un Centru de Informare și Documentare NATO. În luna iulie a aceluși an, cu ocazia summit-ului de la Madrid s-a semnat Carta pentru un parteneriat distinctiv, fondându-se Comisia pentru Relațiile NATO-Ucraina (NUC). Carta prevedea principiile pentru întărirea cooperării și dezvoltarea relațiilor. În anul 1998 se creează un grup de lucru comun privind problema reformei militare a Ucrainei. În vederea consolidării relațiilor se deschide, în anul 1999, un Birou de legătură NATO la Kiev. În același an, batalionul ucraineano-polonez participă ca și parte componentă a forțelor NATO la misiuni de menținere a păcii în Kosovo. În luna mai a anului 2000, parlamentul ucrainean a ratificat prevederile Parteneriatului pentru Pace, cu privire la uzul de forță, iar în luna septembrie, Ucraina a găzduit o simulare multinațională de exercițiu împotriva dezastrelor, Trans-Carpatica 2000. În anul 2002, președintele ucrainean, Leonid Kucima, a făcut public obiectivul statului de a adera la NATO, iar în cadrul reunirii Comisiei pentru Relațiile NATO-Ucraina, din Islanda, s-a declarat dorința de a duce relațiile la un nivel superior. În iulie s-a realizat un proiect pentru distrugerea supravegheată a aproximativ 400.000 de mine de teren. În luna noiembrie, la Praga, în cadrul unei reuniuni a Comisiei pentru Relațiile NATO-Ucraina, a fost adoptat planul de acțiune, de către miniștrii de externe aferenți.

În anul 2004, Parlamentul ucrainean a ratificat un acord de susținere a NATO, privin suportul acordat. Se semnează un acord privind transportul strategic aerian. Evenimentele politice din toamnă, precum alegerile și revoluția portocalie, sunt urmărite și analizate, de către statele aliate. Se amână întâlnirea Comisiei NUC până în luna decembrie. În luna februarie a anului 2005, membrii aliați NATO se întâlnesc cu noul președinte, Viktor Iușcenco, și îsi exprimă sprijinul pentru proiectul revoluționar și dau asigurări cu privire la reorientarea cooperării, în conformitate cu viziunile noului guvern. Dezarmarea Ucrainei continuă prin lansarea de noi proiecte privind distrugerea de muniție convențională, arme de calibru mic și sisteme de apărare aeriană portabile. În luna aprilie, în cadrul unei întrevederi a Comisiei pentru Relațiile Nato-Ucraina, miniștrii de externe aferenți propun o intensificare a aspirațiilor Ucrainei pentru aderare și propun un proiect de reformă, care să o ajute. În octombrie Consiliul Nord-Atlantic vizitează Kiev-ul cu ocazia unui dialog intensificat cu miniștrii de externe și de apărare ucraineni.

În anul 2006, Secretarul General al NATO salută desfășurarea de alegeri parlamentare libere și corecte, în Ucraina. În luna septembrie, în cadrul unei vizite la baza Organizației NATO, primul ministru, Viktor Ianukovici, a dat asigurări membrilor de respectarea și continuitatea cooperării cu NATO, dar a anunțat că poporul ucrainean nu este pregătit pentru a deveni membru NATO.

Anul 2008 a fost reprezentat de summit-ul de la București. În cadrul summit-ului desfășurat în perioada 2-4 aprilie, au fost prezenți toți cei 26 de membri NATO, precum și cei 23 de membri parteneri, alături de reprezentați ai diferitelor organizații internaționale și state partenere NATO în cadrul operațiunilor din Afganistan. Pentru prima dată în istoria Alianței, pe lângă reuniunile consacrate (Consiliul Nord-Atlantic, Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic, Comisia NATO-Ucraina și Consiliul NATO-Rusia), s-a desfășurat o reuniune în format extins a statelor și organizațiilor participante la operațiunea Alianței în Afganistan, la care au fost prezenți Secretarul General al ONU, Președintele Comisiei Europene, Secretarul General al Consilului UE, directorul Băncii Mondiale, alături de președintele afgan, Hamid Karzai și înalți oficiali din statele de contact precum: Australia, Japonia, Noua Zeelandă și Iordania. În cadrul Declarației Comune NATO-Ucraina este precizat faptul că membrii alianței sunt toți de acord ca Ucraina să devină stat membru în viitor și să sporească posibilitățile de asistență în vederea îndeplinirii criteriilor de aderare. Asistența era acordată în vederea implementării eficiente a reformelor politice, economice și militare. Cu ocazia celebrării a 10 ani de parteneriat, se dorește intensificarea dialogului NATO-Ucraina, în vederea unei cooperări mai eficiente dar nu se aduce în discuție efectiv data începerii procesului de aderare sau data lansării pregătirilor preaderare.

Datorită background-ului politic ucrainean, membrii alianței nu au oferit Ucrainei un gest solid de încurajare, ceea ce va determina, pe viitor, statul să-și revizuiască intențiile de a deveni stat membru al Alianței Atlanticului de Nord.

În anul 2009, Ucraina semnează acordul de tranzit pentru aprovizionarea forțelor ISAF. La data de 21 august a fost semnată o declarație care completează Carta pentru un Parteneriat Special, care reunea deciziile luate la summit-ul de la București. În anul 2010, președintele Viktor Ianukovici, decide continuitatea cooperării cu NATO, dar scoate de pe agendă aderarea la alianță. Are loc o întâlnire a personalului expert, calificat în probleme privind apărarea în domeniul cibernetic.

După înlocuirea lui Iușcenko cu Ianukovici în fruntea statului, problema aderării la Alianță se discută din ce în ce mai rar la summit-urile acesteia. Potrivit unor experți, șansa pentru o aderare rapidă la NATO a fost pierdută, atât din cauza problemelor interne din Ucraina, cât și din cauza problemelor din cadrul Alianței. De aici rezultă că ucrainenii au renunțat la declarațiile anterioare și au început să caute noi modalități de cooperare cu NATO:

În primul rând, va exista o implicare mai puternică din partea Ucrainei în dezvoltarea de concepte strategice cu Alianța și o implementare a acestor concepte în planificarea politicii de securitate a statului.

În al doilea rând, vor fi dezvoltate oportunități practice privind cooperarea Ucrainei cu NATO, SUA și UE în politica de securitate și militară. Ucraina nu doar va obține rezultate reale pentru securitatea statală, dar va și contribui la securitatea euro-atlantică. Aici mă refer la logistica, planificarea și interacțiunea directă nu numai în plan militar ci și în cadrul serviciilor speciale.

În al treilea rând, e necesară o campanie de informare a populației, cu accent pe schimbarea fostei propagande sovietice în legătură cu imaginea NATO. Aproape jumătate din populația țării fiind ruși, există o foarte mare presiune negativă din partea acestora.

Putem aprecia că din partea NATO există un mai mare interes de aderare a Ucrainei decât din partea Ucrainei. Aceasta se poate explica prin faptul că aceasta este foarte apropiată de Federația Rusă și o eventuală aderare ar aduce Alianța în spațiul de siguranță al acesteia.

Ucraina și Turcia au semnat un memorandum cu scopul de reducere a conflictelor aeriene. Pentru a șasea oară Ucraina trimite o navă pentru ajutorul operațiunii active Endeavor.

În anul 2012, Președintele, Viktor Ianukovici, este prezent la summit-ul de la Chicago, alături de ceilalți reprezentanți ai statelor care susțin misiunea de stabilizare NATO în Afganistan. În luna iulie, generalul Sir Richard Shirreff, adjunctul Comandantului Suprem pentru Europa, vizitează Ucraina în vederea cooperării pentru reforma armată. În decursul aceluiași an generalul Knud Bartels, președintele Comitetului Militar al NATO, vizitează Ucraina pentru o serie de discuții la nivel înalt cu privire la reforma în domeniul apărării și a cooperării operaționale.

La data de 01.02.2013, a avut loc la Kiev, a doua întrevedere cu privire la proiectul de dezarmare a Ucrainei, care se referă la distrugerea armamentului convențional, a armelor ușoare, de calibru mic. În cadrul reuniunii Comisiei pentru Relații NATO-Ucraina, la data de 22.02.2013, partenerii și-au reasigurat intențiile de colaborare și cooperare. Secretarul General NATO, Andres Fogh Rasmussen, a precizat faptul că Ucraina a fost și este un partener cheie în materie de menținerea păcii și securității. Ucraina s-a angajat să participe la operațiunile de instruire, consiliere și asistență a forțelor afgane, la finalui misiunii ISAF, în 2014. Reformele din domeniul militar și de securitate sunt continuate, realizându-se un plan pe cinci ani cu privire la neutralizarea reactivilor nucleari din vechile situri sovietice.

Ucraina reprezintă un actor important atât la nivel regional cât și mondial, contribuind la diferite misiuni de menține a păcii în Kosovo, Afganistan, Balcani și multe alte misiuni NATO de supraveghere, precum Operațiunea Endeavor de supraveghere a Mării Mediterane.

Relațiile NATO-Ucraina se desfășoară într-o manieră constantă, chiar dacă statul ucrainean nu are momentan calitatea de membru permanent NATO.

În cadrul Comisiei pentru Relațiile NATO-Ucraina se încearcă găsirea de soluții pentru realizarea reformelor propuse și se discută problemele care intervin în proces

1.9.2. Ucraina și Uniunea Europeană

Pentru prima dată, aderarea Ucrainei la UE a devenit un obiectiv strategic major, în timpul mandatului fostului președinte Iușcenko. Analiștii și politologii ucraineni s-au grăbit să numească mai multe date ca posibile pentru aderarea la UE, dar deocamdată statul a fost invitat doar la Politică Europeană de Vecinătate.

Dacă aderarea la NATO a avut doar un sprijin limitat în Ucraina, nu același lucru se poate spune și despre intenția de aderare la UE. Atât în rândul clasei politice, cât și în cadrul populației, există un consens în favoarea aderării la UE. În perioada 2002-2008, și-au exprimat dorința de aderare între 40% și 65% din populație, iar cei care militau împotriva aderării au fost mai moderați decât în cazul NATO.

În cadrul negocierilor cu UE, Ucraina are trei priorități: anularea regimului de viză pentru cetățenii ucraineni, încheierea unui Acord de asociere și stabilirea unei zone de comerț liber. Parcurgerea acestor etape va aduce țara mai aproape de aderare. Rezoluția Comisiei Europene din 25 februarie 2010, care a recunoscut dreptul Ucrainei de aderare la UE, a devenit un obiectiv principal în strategia statului.

Cu toate acestea, Ucraina încă este departe de integrarea în UE. Capacitatea UE de a accepta noi state este limitată în acest moment (statele UE se confruntă acum cu grave probleme financiare, în special Grecia, Irlanda, Italia, Spania și Portugalia) și perspectivele pentru următorii zece ani sunt sumbre. În același timp, Ucraina încearcă să acorde atenție oportunităților economice, care pot aduce efecte pozitive într-un viitor mai apropiat. Acest lucru se poate observa în consolidarea relațiilor economice cu Rusia și alte republici din CSI. În timpul vizitei președintelui Ianukovici la Moscova din martie 2010, prim-ministrul Federației Ruse de atunci, Vladimir Putin, i-a propus Ucrainei aderarea la Uniunea Vamală a CSI, din care fac parte Rusia, Belarus și Kazahstan.

Aderarea Kievului la această organizație ar putea aduce mari beneficii pentru toți partenerii. Din toate statele membre, doar Ucraina este membru OMC și duce negocieri cu UE pentru instituirea unei zone de comerț liber. Astfel aceasta poate deveni un punct de legătură între UE și statele CSI.

1.9.3. Ucraina și Rusia

Conform poziției fostului președinte Iușcenko din 2005, între Moscova și Kiev există trei mari probleme: Flota Federației Ruse din Marea Neagră, delimitarea frontierei și cooperarea în domeniul energetic.

Conflictul gazelor între Ucraina și Rusia a început în 2005, când părțile nu au căzut de acord în privința condițiilor de livrare a gazelor pentru Kiev, precum și tranzitarea acestuia pe teritoriul ucrainean spre statele europene. Kievul a cerut creșterea tarifului de tranzit iar ca răspuns, Moscova a cerut și ea creșterea prețului la gazele destinate Ucrainei până la nivelul mediu european de atunci. Vicepremierul Ucrainei de atunci, A. Kinah, a refuzat categoric această variantă și a cerut revenirea la prețurile vechi, ceea ce a fost refuzat de Gazprom de această dată. Nesemnarea contractului intre Gazprom și Naftogaz Ucraina a dus la întreruperea furnizării de gaze către UE la 1 ianuarie 2006. Până la urmă Ucraina a fost nevoită să accepte condițiile Gazprom și să plătească pentru gaz un preț de aproape patru ori mai mare.

În 2008-2009 din nou are loc o criză a gazelor între Ucraina și Rusia, motivul fiind asemănător cu cel din 2005-2006, doar că de această dată Ucraina a fost forțată să achite toate datoriile vechi către Gazprom.

Unii analiști consideră cele două crize a gazelor, ca pe o modalitate a Moscovei de a răsturna regimul ”revoluției portocali,, de la Kiev, în frunte cu președintele Iușcenko, care ducea o politică pro-occidentală și anti-rusească. Oficial însă conflictul a fost pus pe seama trecerii la economia de piață, la prețuri liberalizate și excluderea intermediarilor.

Sondajele de opinie arată că între 80 și 90 la sută din ucraineni au o părere bună despre Rusia și prin urmare, orice apropiere de Moscova ar avea sprijin popular.

După venirea lui Ianukovici în fruntea statului, relațiile Kiev – Moscova au cunoscut o îmbunătățire considerabilă, demnă de perioada sovietică. Resetarea relațiilor vor îndepărta și mai mult Kievul de obiectivele sale de aderare la UE și NATO și vor transforma Ucraina într-un satelit al Moscovei. Totodată acest fapt poate garanta siguranța aprovizionării UE cu gazele rusești, în mare parte traversând teritoriul ucrainean. Crizele gazelor din 2006 și 2009 au provocat daune serioase reputației Kievului ca țară de tranzit, ce a dus la investiții majore din partea Kremlinului pentru construirea de rute alternative.

1.9.4. Ucraina și Polonia

Relațiile dintre Ucraina și Polonia au un statut aparte. Cu toate că partea de vest a Ucrainei a fost în componența Poloniei până la Primul Război Mondial, după destrămarea URSS părțile au făcut pași importanți pentru restabilirea relațiilor. Cea mai semnificativă apropiere a început odată cu președintele Iușcenko. Anul 2004 a fost declarat Anul Poloniei în Ucraina, iar anul 2005 Anul Ucrainei în Polonia. În acei doi ani relațiile s-au intensificat radical.

În plan economic, relațiile între cele două state gravitează în jurul transportului resurselor energetice rusești, precum și în domeniul schimbului forței de muncă, Polonia fiind cel mai important punct de tranzit a forței de muncă în Europa. Migrarea forței de muncă este puternic încurajată de statul polonez.

Un proiect important între Kiev și Varșovia este oleoductul Odessa – Brody – Plock, care va transporta petrolul din zona Mării Caspice. Polonia este interesată de acest proiect pentru a limita dependența față de Rusia. Ucraina mai duce negocieri pentru a exporta energia sa electrică prin Polonia către Europa de Vest. Polonia este unul dintre susținătorii Ucrainei pentru aderarea la Uniunea Europeană și critică poziția Rusiei față de Ucraina. În conflictele gazelor Polonia a susținut aprig Kievul și a apărat imaginea acestuia în Europa. Mai mult decât atât, oficialii polonezi au declarat că își exprimă dorința de ”a reduce influența Rusiei în UE cu ajutorul Ucrainei,,.

Putem concluziona că, relația cu Polonia este cea mai stabilă, polonezii susținând politicienii ucraineni cu orientări pro-occidentale.

1.9.5. Ucraina și România

Ucraina și România au stabilit relații diplomatice imediat după destrămarea Uniunii Sovietice, în 1992, prin înființarea unei Ambasade române la Kiev și deschiderea Ambasadei ucrainene la București. În 1997 cele două state au încheiat două acorduri de bază: Tratatul privind relațiile de cooperare și bună vecinătate dintre România și Ucraina și un Acord Conex. Prin cele două tratate, părțile și-au asumat obligația privind regimul de frontieră și delimitarea platoului continental al Mării Negre. Deși documentele au fost semnate, Ucraina și-a încălcat angajamentele, ceea ce a dus la conflicte între cele două părți.

În 1997, ca o condiție de aderare la NATO, România a fost nevoită să semneze Tratatul cu privire la relațiile de bună vecinătate și cooperare cu Ucraina prin care renunța la toate pretențiile teritoriale față de aceasta (rămânând în litigiu doar Insula Maican și Insula Șerpilor din Marea Neagră). Astfel România renunțase la teritoriile sale istorice: Bucovina de Nord, Maramureșul de Nord, Basarabia de Sud și o parte din platoul continental al Mării Negre.

În ceea ce privește Insula Șerpilor, după ce în anul 1990 în zonă au fost descoperite zăcăminte de petrol și gaze naturale, interesul pentru această zonă din Marea Neagră a crescut. Imediat au început negocierile cu Kievul pentru recuperarea acelei zone cu o suprafață totală de 12.000 km2, ceea ce nu a dus la nici un rezultat. Companiile petroliere British Petroleum, OMV și Royal Dutch Shell au semnat contracte de prospecțiuni cu Kievul iar compania Total cu Bucureștiul.

În 2004, Romania a adus această dispută în fața Curții Internaționale de Justiție, care după 2 ani, prin decizia nr. 2009/9 din data de 3 februarie 2009, a acordat României 79,34% din zonă și Ucrainei 20,26%. Prin această decizie însă, Insula Șerpilor a rămas în componența Ucrainei.

Un alt conflict major a fost Canalul Bâstroe, început în 2004, când Ucraina a început lucrările de construire a canalului Dunăre – Limanul Conduc, pe brațul Chilia. Partea ucraineană explica poziția sa prin crearea unei alternative de ieșire la mare din Dunăre, față de monopolul românesc, partea românească însă, aducea argumente legate de distrugerea mediului în Delta Dunării. Până la urmă Kievul a fost obligat de Curtea Internațională să sisteze lucrările.

Din punct de vedere economic, cele două state au relații relativ restrânse, Ucraina exportând în România energie electrică, metal brut, fontă, fero-aliaje, produse din fier și oțel aliat, oțel laminat, produse minerale (minereu de fier, cărbune), produse chimice (carbură, etilenă, clorura de vinil, metanol, îngrășăminte), lemn și produse din lemn. România exportă în Ucraina produse minerale și chimice, autoturisme, echipamente electrice, produse metalurgice, mobilier.

EVADAREA CĂTRE EUROPA

Ucraina s-a confruntat, încă de la sfărșitul anului trecut cu ample mișcari sociale de protest, cu zeci de mii de manifestanți pentru repunerea țării pe drumul catre Europa. Opoziția ucraineana a rămas mobilizată, chiar și dupa eșecul unei moțiuni de neîncredere în Parlament.

Partidul aflat la guvernare în Ucraina, Partidul Regiunilor, a cerut, o amplă remaniere a Guvernului, în condițiile în care elita politică încearca să dezamorseze criza politică declanșată de refuzul președintelui Viktor Ianukovici de a semna două acorduri cu UE. Decizia lui Ianukovici de a renunța la calea europeană în favoarea întăririi relațiilor cu Rusia și de a trimite forțele de intervenție pentru a reprima manifestările de protest ale pro-europenilor din Kiev, au declanșat cele mai ample proteste în țară de la revoluția portocalie încoace. Președintele a oferit o serie de concesii, a concediat mai mulți înalți oficiali în urma manifestărilor de brutalitate ale poliției și a anunțat amnistierea protestatarilor arestați. Tensiunea din țară nu a fost însă disipată de aceste măsuri și opoziția a cerut demisia Guvernului premierului Mikola Azarov și alegeri prezidențiale și parlamentare.

Rusia a ademenit Ucraina de partea sa, în pofida amplelor proteste din aceasta țară, și pentru a înclina și mai mult balanța în favoarea uniunii sale eurasiatice a promis să ofere Kievului un împrumut. Un consilier economic al Kremlinului a anunțat, că Rusia este pregatită să acorde un împrumut Ucrainei, pentru a permite acestei țări să își rezolve problemele economice stringente.

În paralel, oficialii europeni și americani și-au intensificat implicarea în criza politică, iar UE a înghețat negocierile pe tema acordului de liber schimb, pe fondul ,,neseriozității” echipei ucrainene. În Piața Independenței din Kiev, au ajuns senatorii americani John McCain și Chris Murphy, care s-au alăturat protestatarilor și au declarat că acțiunile lor inspiră întreaga lume. ,,Oameni din Ucraina, acesta este momentul vostru, despre viitorul pe care îl doriți pentru țara voastră” a spus McCain, de pe platforma din Maidan. ,,Suntem aici să susținem cauza voastră, dreptul suveran al Ucrainei de a-și hotarî propriul destin liber și indepedent. Și destinul vostru e în Europa. SUA sunt cu voi” a mai spus acesta. Și parlamentari din Polonia și-au făcut cunoscute opiniile politice, instalându-și un cort în Piață, de unde s-au împărțit protestatarilor mâncăruri calde, cu specific polonez. McCain și Murphy s-au întalnit și cu președintele ucrainean, Viktor Ianukovici, cel care prin refuzul de a semna acordurile cu UE a declanșat mișcările de protest. Acesta le-a spus senatorilor americani că Ucraina, are un traseu ,,invariabil” către Europa.

În Piața Independenței, aproximativ 20.000 de oameni au continuat demonstrațiile începute în urma cu mai bine de trei săptămâni. Oamenii s-au deplasat apoi în fața Guvernului, unde și-au strigat nemulțumirea și au cerut demisia executivului și președintelui.
În paralel în apropiere, respectiv în Parcul Mariinsky, aproximativ 15.000 de persoane au manifestat împotriva relațiilor cu Europa și pentru a-l susține pe Ianukovici. Presa locala scrie că oamenii au fot aduși din mai multe regiuni ucrainene, cu autobuzele, pentru protestul paralel, însă mulți și-au exprimat, la sfârșitul zilei, nemulțumirea că nu li s-au plătit banii promiși.

Ce se întâmplă acum în Ucraina nu este o „Revoluție portocalie, ci o evadare către Europa” a declarat în luna decembrie 2013, euro-parlamentarul Werner Schulz, Europei Libere la Strasbourg.

De peste 2000 de ani, granițele Europei se schimbă fără încetare. Ca peste tot în lume, alianțele militare și asocierile economice de la începutul mileniului III necesită cooperarea între membrii săi în primul rând pe baza afinităților comune: cultura sau valorile comun împărtășite; iar Europa nu face excepție de la aceste reguli nescrise, dar universal înțelese. În cazul spațiului ex-sovietic, unde harta geopolitică este versatilă, se regăsește apetitul pentru despotism sau modernizare și mai puțin pentru democratizare. Civilizația rusă s-a dezvoltat ca o moștenire a culturii bizantine, periferice Occidentului, și doar Țările Baltice au dovedit înclinație occidentală autentică, ca o condiție istorică, culturală și religioasă distinctă de arealul slav. Asistând simbolic la o renaștere regională a culturii ruse după anii 2000, popoarele republicilor ex-sovietice, datorită proximității ruse și a condițiilor istorice, își asigură sprijinul economic și protecția statală privind în continuare către Kremlin:

datorită situației economice fragile din Belarus, Ucraina și Republica Moldova;

datorită evantaiului de conflicte locale și regionale din Transnistria (Republica Moldova), pentru Nagorno-Karabah (de la granița armeano-azeră), enclava Kaliningrad (în țările baltice), diferendele din Abhazia și Osetia (ruso-georgiene) sau diviziunea etnică aproape la paritate din Ucraina (Crimea și provinciile estice).

Vladimir Putin și-a bazat seva puterii sale pe naționalismul și religiozitatea ortodoxă ale poporului rus, iar ele au un puternic impact printre minoritățile de pe teritoriile fostelor republici unionale. Astfel, din considerente strategice, o parte a fostelor republici sovietice oscilează între a gravita în sfera de influență a Kremlinului reprezentată de proiectul euroasiatic (Belarus, Armenia, etc), o altă parte sunt neimplicate (Azerbaidjian), iar restul se zbat între influența Moscovei și aderarea euroatlantică (Ucraina, Republica Moldova ori Georgia). În oricare dintre situații, Federația Rusă nu pierde nici o ocazie de a taxa manifestările independiste ale fostelor sale republici unionale, în interesul constant de a prezerva un cordon de securitate așezat între instituțiile transatlantice și sfera sa de influență directă.

Totuși, din poziția de singura superputere mondială și datorită proximității frontului afgan de fostele republici sovietice, SUA a reușit să convingă în plan bilateral statele din Asia Centrală (Uzbekistan, Tadjikistan și Kazahstan) să permită folosirea teritoriului lor ca baze militare și culoare de tranzit logistic necesare operațiunilor sale din Afganistan. De asemenea, a reușit să coopteze Ucraina și Georgia la războiul antiterorist global, speculând parcursul european al acestor două foste republici sovietice.

Cu toate acestea, în fostele republici sovietice orientarea pro-rusă se păstrează populară datorită barierei Shengen a UE sau vizelor greu de obținut pentru SUA. Ca alternativă viabilă, economia rusă utilizează o medie anuală de 15 milioane de lucrători străini, provenind din fostele sale republici unionale. De aceea, tendința vizibilă este aceea de integrare firească în spațiul estic (în care se folosește limba rusă) și acomodarea cu liderii de la Kremlin. Ben Judah (expert în spațiul rus la European Council on Foreign Relations) atrage atenția că oameni de afaceri, tineri muncitori, studenți ori chiar turiști iau calea Moscovei, mai ales că Federația Rusă a devenit în ultimii ani o putere regională emergentă pentru care nu au nevoie de vize.

Însă, administrațiile americane au tendința de a uita adesea că Uniunea Sovietică a făcut implozie mai mult datorită contradicțiilor interne așa cum le-au numit postcomuniștii de la nivel local și mai puțin în urma politicilor care au urmărit îngrădirea (îndiguirea) URSS, exemplificativ în această direcție este argumentul că SUA a putut integra în mecanismele euroatlantice fostele națiuni ale Europei Răsăritene, însă același lucru nu a fost aplicabil în cazul fostelor republici sovietice (cu excepția notabilă a țărilor baltice, de tradiție germanică). La rândul său, Federația Rusă se opune integrării fostelor republici unionale în mecanismele euroatlantice, mai ales în cazul celor aflate foarte aproape de acest deziderat, ca Ucraina, Republica Moldova sau Georgia, prin presiuni comericale și militare (așa cum a fost măsura interzicerii importurilor de produse caracteristice în piața rusă, creșterea periodică a prețului la gaze ori conflictele armate de frontieră). Ca alternativă le-a fost conferită varianta rusă de integrare internațională (Comunitatea Euro-Asiatică) odată cu revenirea în fruntea Kremlinului din 2012 a lui Vladimir Putin pentru un al treilea mandat.

În ordine cronologică, criza din Ucraina a reprezentat ultimul ,,duș rece” aplicat Vestului de către Federația Rusă, după războiul ruso-cecen și cel cu Georgia. Curând după implozia URSS din 1991, Ucraina, la fel ca și Belarus, a devenit în plan imagologic un fel de apendice al Federației Ruse în Europa Centrală și de Sud-Est, o zonă ,,tampon” între interesele de la Kremlin și NATO/UE. Astfel, după izbucnirea revoluțiilor politice de emancipare din Africa de Nord și Orientul Mijlociu (Revoluțiile,,Iasomiei”), s-ar părea că a venit rândul la revoltă pe arena internațională al republicilor Comunității Statelor Indepndente (CSI) patronate de Moscova. Deja, imediat disoluției Uniunii Sovietice, Ucraina a refuzat ratificarea tratatului CSI (mulțumindu-se doar cu statutul de parteneriat) și a refuzat includerea în Organizația Tratatului Colectiv de Securitate (OTCS) la fel ca și în NATO (2008), pretextând că își dorește la nivel internațional o politică de neutralitate.

Dar criza internă s-a adâncit în noiembrie 2013, când, după ascuțirea antagonismelor social-interne, a urmat și ascuțirea antagonismelor pe plan internațional, Ucraina devenind între timp punctul de intersectare dintre extinderea NATO/UE cu CSI, OTSC și recent planificata Comunitate Euro-Asiatică. Pe fondul noilor evoluții regionale din Europa, președintele (pro-rus) ales democratic Viktor Ianukovici, a refuzat semnarea Tratatului de Asociere și Liber Schimb cu UE și astfel abandonarea parcursului euroatltantic, în favoarea semnării unui acord similar cu Federația Rusă (pentru asocierea la proiectul euroasiatic). Pretextul, real sau nu, singular sau într-un cumul de factori, l-a constituit oferta de ajutor financiar mai generoasă venită din partea lui Vladimir Putin: 15 mld. €, constând în lichidități și concesii economice (achiziționarea de gaze naturale la un preț preferențial). Anterior, mai avusese-ră loc polemici violente în Rada Supremă de la Kiev ori spațiul public ucrainean pe tema menținerii sau anulării limbii ruse utilizată ca limbă oficială de stat. Trebuie amintit că anul 2013 nu constituie o premieră a manifestațiilor de independență naționale post-sovietice. În 2004 se manifesta și în Ucraina valul revoluțiilor ,,portocalii” (pro-occidentale) izbucnite în întreaga Europa de Est și vecinătatea acesteia (din România până-n Georgia). Ulterior, tandemul Putin – Medvedev a sancționat în diverse moduri noile orientări politice ale foștilor conaționali: de la sancțiuni economice (măsuri soft-power în Ucraina) până la implicări militare directe (măsuri hard-power în Georgia) diplomația rusă făcînd dovada capacității sale de a învăța din mers de la americanii mereu inovativi și omnipotenți.

Pe scurt, Moscova a făcut posibil ca lupta pentru libertate să fie întârziată în spațiul ex-sovietic (din Belarus până-n Uzbekistan) pe o perioadă de la 10 până la 25 de ani, între 1989 și 2014. În cazul Ucrainei, o țară de tranzit a conductelor ce alimentează restul Europei cu energia vitală a hidrocarburilor din Caucaz și Siberia, Federația Rusă s-a folosit repetat de șantajul economic, pentru a ridica obstacole în calea parcursului pro-european al Kievului. Dar chiar și așa, tot s-a manifestat intermitent o evoluție spre principiile democratice, în plus față de situația regimurilor autoratiste/totalitare regăsite încă în Asia Centrală, China Populară, Vietnam, Koreea de Nord sau Cuba. În schimb, țara ce numără aproximativ 45 milioane de locuitori, prezintă vulnerabilitatea de a se lupta cu elucidarea unei identități naționale imediat după disoluția URSS-ului.

Societatea ucrainiană s-a dovedit a fi una volatilă, lipsită de eterogenitate, aspect ce a devenit vizibil cu ocazia revoluției ,,portocalii” din 2004. Ucraina, un stat închegat artificial din împrumuturi teritoriale de la vecini sau politici de epurare etnică sub patronajul romanovilor ori al bolșevicilor, a fost caracterizată de-a lungul istoriei sale de scindarea internă care acoperă o ruptură est-vest multidimensională: etnică, lingvistică, religioasă, economică și culturală. În istoria recentă, scindarea mozaicală s-a coagulat pe delimitarea unei falii între filoruși și proeuropeni, fiecare parte deținînd aproape 50% în Parlament, contribuția la bugetul de stat, ca număr al populației și suprafață teritorială. Partea de Vest a națiunii este catolică, preponderent agricolă, anteprenorială și cu predispoziție de deschidere către piața UE, cea de Sud-Est e ortodoxă, puternic industrializată, dependentă de finanțarea acordată de la centru și de resursele energetice ale Federației Ruse. Diferența dintre vestul țării preocupat de problemele economice și estul animat de sentimentele patriotic-naționaliste, a fost estompată oarecum sub conducerea autoritară marca Victor Ianucovici, după tiparul guvernării KGB-iste a lui Vladimir Putin. Guvernul lui Ianukovici, având la bază Partidul Regiunilor (despre care se spune că e dominat de provinviciile din jumătatea estică) a evitat anterior federalizarea constituțională a țării de teama apariției tendințelor centifruge. Totodată, a fost acuzat în demonstrațiile publice ale opoziției de corupție exacerbată și conducere autoritară. Fără îndoială acuzațiile sunt justificate, dar acesta constituia un guvern ales prin mijloace democratice, întrucât precedenta conducere pro-occidentală (Viktor Iușcenko – Iulia Timoșenko) eșuase în împlinirea unei guvernări prospere și mai puțin corupte, datorită izbucnirii crizei economice mondiale din 2008 și implicărilor ruse constante. Dacă proiectul euro-atlantic împărtășit de Viktor Iușcenko a eșuat în cele din urmă, parcursul euroasiatic preconizat de Victor Ianukovici (venit la putere în 2010) a fost respins din start pe plan intern. Primul a eșuat datorită respingerii lui de către provinciile din Sud-Est, cel de-al datorită opoziției acelora din vestul țării. Rezultă că sciziunea politică depășește limitele antagonismului structural și politic, capătând clivaje centrifuge pentru însăși unitatea statală. În cele peste două decade de frămîntări interne, națiunea a eșuat în democratizarea politică și restructurarea economică, căzând pradă controlului oligarhilor, dublat de influența serviciilor de securitate.

La aflarea veștilor de abandon a căii europene, protestatarii pro-occidentali au început demonstrațiile zilnice în Piața Independenței din Kiev și transformarea ei în ”Euromaidan,,. Aceștia au anunțat că doresc demascarea corupției, a stagnării și evitarea alienării propriului viitor. În decembrie 2013, statuia lui Lenin, ce trona în mijlocul Kievului de aproape de 70 ani, a fost distrusă de protestatarii anti-Ianukovici și pro-UE. Sprijinându-se pe presiunea venită din stradă, opoziția a cerut revizuirea constituției, în sensul redistribuirii anumitor prerogative prezidențiale înspre parlament. După trei luni de negocieri fără vreun rezultat, opoziția politică, divizată și fragilă, a eșuat în a ajunge la un acord cu puterea.

În consecință, protestatarii pro-UE au început asediul instituțiilor statului și confruntările violente cu forțele de ordine au devenit cotidiene. Ca repercusiune, în noaptea dinspre 18-19 februarie, anul curent, forțele de securitate au luat cu asalt protestatarii cantonați în centrul capitalei pentru a elimina și ultimul punct de presiune. Însă, strada s-a organizat energic și a ripostat pe măsură. În doar o săptămână de confruntări violente, în care s-au utilizat inclusiv arme de foc cu muniție letală de ambele părți, se estimează producerea unui bilanț de aproximativ 100 de morți și alte câteva sute de răniți. Dacă argumentul lui Victor Ianukovici a fost respectarea votului la urne obținut în 2010, cele ale opoziției ad hoc au fost rezultatul electoral strâns și controversa asupra nerespectării drepturilor democratice asumate post-electoral. Conflictele s-au extins în mai multe orașe mari din Vest, așa cum ar fi și Lvov, iar protestatarii au început a număra câteva sute de mii numai în capitală. În total se estimează că 1 milion de persoane au fost implicate în protestele anti-Ianukovici, căutându-se a fi stopate de acesta și anturajul său prin represiune ori tactici de intimidare/represiune politică. Escaladarea a fost atinsă în clipa în care ambele tabere, din disperarea de a nu pierde confruntarea, au început aplicarea tacticilor neconvenționale de protest/ripostă. Manifestanții au utilizat cocteiluri molotov și utilaje grele pentru spargerea cordoanelor de securitate din jurul sediilor instituțiilor de stat luate cu asalt, iar trupele de menținere a ordinii publice au fost doatate (la ordinul ministrului de interne, cu girul președintelui) cu arme de foc letale și muniție de război ,,strict pentru autoapărarea” individuală, conform declarațiilor oficiale ale momentului.

Indiferent de alternativa ce va fi pusă în practică, Kievul, datorită finanțelor intrate în colaps și perspectiva unui stat aflat în pragul falimentului, prin refuzul accepării ofertei financiare a Federației Ruse (însoțită inevitabil de o semi-aservire statală) v-a avea de rambursat în 2014 cca 7 mld.€ FMI-ului. Și până acum, în lipsa unor bugete excedentare consistente, tuturor guvernelor de la Kiev le-a fost greu satisfacerea integrală a pretenților emise de provinciile regionale. Dar dincolo de argumentele financiar-economice, majoritatea populației de rând pare a înțelege alternativele pe termen lung ale celor două viziuni ideologic antagonice: în timp ce parteneriatul euroatlantic presupune aliniera țării la principiile economiei de piață liberă, regionalizare, respectarea drepturilor omului și domnia legii, proiectul euroasiatic standardizează domnia regulilor arbitrare, guvernarea oligarhică și conducerea autoritară, centralizată.

Spre deosebire de valul revoluțiilor arabe și persană împotriva propriilor regimuri autocrate, armata ucrainiană a refuzat notabil implicarea în criza internă, argumentând că îi este interzis constituțional acest lucru. Șeful Marelui Stat Major al Armatei a demisionat la presiunile de abandonare a neutralității venite din partea lui Ianukovici, dar violențele au fost întreținute de trupele Ministerului de Interne. În cele din urmă, Ianukovici a reușit doar transferarea pe cale ministerială a câtorva unități ale armatei la cel de interne. Acestea, prin excesul de zel manifestat cu intermitențe, au demonstrat că rămân loiale fostului președinte, fugar, dar nu și demisionar.

Sub amenințarea trecerii de la nivelul de revoltă al protestelor la cel de revoluție și mai apoi materializarea lor într-un ingrat război civil, în doar 24 de ore Parlamentul a decis să se autodizolve, urmat de reorganizare și emiterea unui nou pachet legislativ: suspendarea președintelui Ianukovici, punerea sa sub acuzare pentru omor în masă, decretarea ca șef interimar al Statului pe președinte Parlamentului și formarea unui guvern provizoriu (de uniune națională), anunțarea de alegeri anticipate, amnistierea tuturor arestaților politici (protestatari ori a ex-prim ministrului Iulia Timosenko), acordarea de compensații materiale victimelor demonstațiilor sau redistribuirea raportului de puteri între Parlament și președintele statului. Toate acestea au fost menite a calma populația, altfel creându-se premizele spargerii Ucrainei ca stat unitar și indivizibil. Ulterior, reprezentanții forțelor speciale și ai serviciului de informații al armatei și-au prezentat în Rada Supremă adeziunea pentru popor și democrație.

În acest context ex-președintele Ianukovici a fugit în Rostov pe Don (Federația Rusă), de unde a anunțat public că nu recunoaște guvernarea provizorie de la Kiev. Beneficiind de protecția lui Putin și Medvedev, a declarat că este încă un președinte ales legitim care nu și-a încheiat mandatul la termen, ci a fost îndepărtat de la putere de către violența naționaliștilor radicali, anarhici ori ,,pro-fasciști”. Curând după fuga sa, evenimentele s-au precipitat: au apărut primele altercații între susținătorii lui Ianukovici și contestatarii săi, 9 guvernatori de regiuni au demisionat, iar orașul Odessa a anunțat că nu va mai contribui la bugetul de stat central. Peste tot în Ucraina de Sud-Est, autoritățile provinciale (sprijinite puternic de majoritățile etnice filo-ruse) au cenzurat grosolan manifestațiile locale pro-occidentale, membrii săi cei mai vocali devenind adesea victime agresate cotidian. În provinciile sud-estice, observatorii OSCE ori emisarii ONU au fost intimidați sau chiar luați ostatici, iar jurnaliștii străini agresați fizic și împreună izgoniți la unison. La fel ca și în cazul evenimentelor de la Chișinău din 7 aprilie 2009, cei care au protestat în Kiev nu au fost doar extremiști sau marginalii sociali. Ei reprezintă mozaical clasa de mijloc, tineri diverși, intelectuali, studenți, ori patrioți, pentru care sloganul unificator a fost unul simplu, nicidecum conspiraționist: ,, Noi nu mai dorim ca lucrurile să continuie ca până acum! ”. Ei luptă împotriva ignoranței autorităților, a lipsei de perspectivă pentru cei tineri și dornici de afirmare, contra corupției endemice, a oligarhiei institutionalizate (plutocrației), a guvernarii obscure, a politicilor retrograde și a lipsei de respect față de lege.

Întrucât, Ucraina reprezintă punctul de întretăiere dintre Est și Vest, marile cancelarii europene, împreună cu Washingtonul și Moscova, au trimis inițial la Kiev emisari pentru restartarea negocierilor dintre guvern și opoziție, dar dialogul surzilor nu dus nicăieri. Criza din Ucraina a evoluat constant de la rău înspre mai rău, de la revolte stradale rusofobe stârnite de spiritul civic-cetățenesc, la revoluție și contrarevoluție, sancționate printr-o invazie militară străină și anexiuni teritoriale. Iar toată această succesiune halucinantă de evenimente nu pare a se opri din transformarea unei crize (temporare și locală) într-un conflict (prelungit și regional).

Trebuie reamintit că, din punct de vedere istoric, Rusia Moscovită își regăsește originile în mitul fondator al Rusiei Kievene, ca prima formă de organizare statală a slavilor, contra dominației mongole din Europa. În consecință, Rusia nu a mai stat pe gânduri și profitând de chestiunea spinoasă a etnicilor ruși rezidenți pe teritoriul ucrainian, sub pretextul inexistenței unei autorități legitime în Kiev, a copiat în oglindă tiparul experimental kosovar aplicat Serbiei (1999). Dacă inițial a încercat să prezinte situația explozivă din Ucraina drept o reglare de conturi între două facțiuni politice interne Ianukovici versus Timoșenko, ulterior a preluat fățiș inițiativa. Declarând că vede în înlăturarea lui Ianukovici o lovitură de stat nelegitimă și un asalt împotriva drepturilor minorității etnice ruse, și-a retras ostentativ emisarul mediator din Kiev (ministrul de externe Serghei Lavrov) ca și oferta sprijinului financiar promis, anexând în schimb Crimea, fulgerător și intimidant. Ca o dovadă a noii sale forțe emergente, anexiunea s-a produs fără vărsare de sânge (cu excepția unor incidente izolate), speculându-se o altă ,,portiță” inovată de americani în Irak: contingente militare fără însemne naționale care eludează convențiile internaționale aflate în vigoare, exact după modelul armatelor private utilizate în prezent de către SUA în Orientul Mijlociu. S-ar părea că odată ce Cutia Pandorei a fost descoperită de precedentele din Kosovo și Irak, Putin intenționează a juca în mediul internațional cartea etnicilor ruși și a contingentelor militare ,,voluntare”. Adițional, strategia Kremlinului a inclus tacticticile bolșevice de acaparare a puterii locale, precum infiltrarea agitatorilor propagandiști (agenți de influență), camuflați prin binecunoscutul tranzit al turiștilor ruși de ocazie.

Ca urmare, dovedind încă o dată că Moscovei îi este teamă de vulnerabilitatea graniței sale vestice, asaltată continuu de extinderea NATO/UE și demostrând că mania plebiscitelor de la Tatar Bunar (1924) încă mai subzistă, Kremlinul a organizat o consultare populară cu rol de referendum, prin care anexiunea teritorială a devenit și de facto. Cu o populație de 59% ruși, 24% ucrainieni, 12% tătari și 5% alte naționalități, rezultatul era previzibil. Dar nu la fel de previzibil este și cum va reuși Kremlinul să lege peninsula de restul Rusiei fără o graniță terestră cu restul federației sale, în condițiile în care guvernul provizoriu de la Kiev a anunțat înverșunat că nu va recunoaște niciodată anexiunea Crimeii, pe care a și supus-o unui embargou total.

Peninsula a redevenit de facto un ,,cvazi-portavion” rusesc, Putin amenințând indirect cu invadarea întregii țări în cazul nerespectării actualei situații din teren. După trecerea la rusificarea peninsulei prin acordarea de acte de identitate rusești tuturor locuitorilor săi, a concentrat la granița ucrainiano-rusă o forță de atac redutabilă și auto-sustenabilă: aproximativ 40.000 soldați, zeci de elicoptere și nave de război, sute de blindate, piese de artilerie ori tancuri, ca și peste 100 de avioane de luptă. Totodată, trupele ruse din zona Mării Baltice au început subit manevre militare de antrenament. Mișcarea următoare decisivă aparține tot Rusiei, întrucât este cel mai important actor regional și cel mai mare vecin al Ucrainei.

Crimeea, ai cărei locuitori tocmai au putut alege pentru ultima oară tabăra apartenentă, a fost mereu o sursă de îngrijorare pentru Kiev și deocamdată nu este clar dacă Putin va dori să exacerbeze această sursă de anxietate sau nu. Clar este că problema ipoteticului transfer către organizațiile transatlantice a redutabilei baze maritime din Sevastopol (închiriată anterior rușilor pînă în 2043), prin perspectiva încorporării Ucrainei în UE și mai apoi în NATO, după un tipar previzibil, devenise o îngrijorare de interes național major și pentru Kremlin. În Sevastopol se află baza strategică a Rusiei pentru flota sa din Marea Negră, în Barklava se regăsește baza submarinelor rusești, iar prin acordurile cu Kievul personalul rusesc din Crimea nu putea depăși 25.000 soldați; acum, orice fel de limită a fost eludată.

Timp de secole goți, huni, bizantini, tătari și turci s-au luptat pentru supremația asupra Crimeii, ca loc de întrătăiere geostrategică între stepele Asiei cu Caucazul, Europa și Afica, Aceeași perspectivă îngrijorătoare pentru Moscova de a pierde importanta bază maritimă din Marea Neagră, a dezlănțuit anterior și războiul Crimeii de la 1856 (între Rusia țaristă, Imperiul Otoman, Franța imperială și Anglia). Ca și atunci, în zilele noastre rușii au pierdut strategic Ucraina, însă au cîștigat tactic Crimea. Până acum, aspectul a îngrijorat întreaga lume, inflamând sentimentele anti-resești exact cum atacarea Irakului în 2003 a exacerbat resentimentele anti-americane pretutindeni în lume.

Adevărul este că Rusia a devenită aproape autarhică, deținând o piață internă cît jumătatea celei americane (143 mil. loc.) și o economie nici măcar la fel de performantă ca cea a răposatei Uniuni Sovietice, axată pe exportul de materii de resurse prime, în special cele energetice (55% din PIB). Pe fondul unei pseudo-democrații ce reflectă autoritarism politic și al unui capitalism împleticit, economia sa nu are cum să rămână invulnerabilă în cazul confruntării cu ample sancțiuni economice impuse de către Vest. Creșterea economică de 1,5% în 2013 și estimată în scădere la 1,3% pentru 2014, este puțin pentru o piață emergentă. Sancțiunile economice au menirea de a nu-și arăta colții imediat, dar va demonstra de o manieră practică cine are nevoie mai mare de cine, în încordarea nervilor Est-Vest. Aceasta este sursa reținerilor de moment ale Kremlinului. Cu siguranță, economia sa emergentă nu ar putea suporta sancțiunile punitive decât temporar, fără ca ostilitățile să se prelungească pe o lungă perioadă de timp, și ceea ce ar fi și mai rău, pe termen nelimitat (fără o finalitate previzibilă). Nici cele cîteva mii de protestatari ruși, care au demonstrat public la Moscova pe aceată temă, nu văd cu ochi buni anexările teritoriale, înfăptuite sau potențiale de la ucrainieni. Oligarhii ruși nu vor mai susține regimul, dacă el se va îndrepta cărte colaps economic, la fel cum aparatul nomenclator sovietic nu a mai susținut sistemul, odată ce acesta a  intrat în faliment afectându-le calitatea vieții.

Concluzia lesne de desprins este aceea că la începutul mileniului III elita politico-militară rusă, aflată în căutarea unei identități imperiale pierdute, încă mai consideră Occidentul (UE și SUA) drept o reală amenințare aidoma unui adversar ori competitor antagonic, mai degrabă decît ca un partener de încredere sau aliat. Cu certitudine, dincolo de cooperarea economică, spațială ori din sfera activităților non-militare (antiteroristă, antidrog, contra proliferării nucleare ilicite și împotriva pirateriei sau a crimei organizate transfrontaliere), Rusia se opune în continuare idealului unei Europe unite de la Atlantic la Urali, așa cum o anticipau artizanii învingători ai celui de-al II-lea Război Mondial, ca Charles De Gaulle sau Winston Churchill. Iar aceasta nu doar la nivel regional, ci printr-o extensie internațională dovedită și de pozițiile adoptate (împreună cu Beijingul) pe tematica dosarelor Irakian, Iranian și Sirian. Practic, Federația Rusă autoritaristă și-a propus, prin impunerea influenței sale directe asupra zonei din ,,vecinătatea apropiată”, reconfigurarea ordinii mondiale existente post-Război Rece, la fel ca și China comunistă, Iranul teocratic, America Latină bolivardistă sau fundamentaliștii islamici din Orientul Mijlociu Extins. Simțind că Moscova a fost respinsă de la masa celor puternici în ultimii ani, Putin a clădit răbdător revenirea Rusiei în prim-planul internațional mai întâi prin combaterea islamismului radical din Caucaz și apoi prin opoziția deschisă față de Occident.

În momentul de față, dacă în Europa Centrală și de Sud-Est a redevenit la modă să fi anti-rus, pe teritoriul Federației Ruse pare că a redevenit de notorietate cine este mai anti-occidental cu putință. Sondajele de opinie din federație indică o creștere a popularității lui Putin după anexarea Crimeii. Astfel, diferit de exemplele conferite de Gorbaciov, Ielțin și Medvedev, Putin a ales calea confruntării cu Occidentul. Rămâne de văzut dacă se va dovedi pe mai departe ca fiind omul providențial al Rusiei contemporane ori dimpotrivă. Pînă atunci, în încercarea eludării izolării diplomatice impuse de Occident, Kremlinul caută a strînge legăturile cu China Populară, Iranul, Siria, Venezuela, Cuba ori Ecuadorul. Reiese că, la fel ca și în China Populară, democratizarea și capitalizarea Federației Ruse s-a oprit la adoptarea consumerismului, occidentalizarea raportându-se strict la modelul de funcționare ale cafenelelor și magazinelor.

În prezent Ucraina trebuie să facă față unui razboi civil având loc mai multe confruntări între separatiști și forțele armate ucrainiene. Conflictul s-a soldat până în prezent cu peste 4.300 de morți și aproximativ 10.000 de răniți începând din aprilie, potrivit celui mai recent bilanț al ONU.

Un armistițiu fragil a fost instaurat în estul Ucrainei în urma semnării acordurilor de la Minsk, la 5 septembrie a.c., între Kiev și separatiștii proruși de la Donețk și Lugansk, cu participarea Rusiei și a OSCE. Acordurile au permis la început oprirea luptelor în majoritatea zonelor aflate pe linia de conflict.

,,Părțile au convenit asupra unei încetări a focului complete în întreaga zonă tampon de-a lungul liniei de front. Acest acord va intra în vigoare pe 5 decembrie. De asemenea, armata ucraineană și rebelii vor începe pe 6 decemrie să-și retragă artileria grea din zonă”, informează Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE).

Kievul și occidentalii acuză Rusia că îi susține militar pe rebelii proruși din estul Ucrainei, ceea ce Moscova dezminte categoric.

Armistițiul era însă din ce în ce mai puțin respectat, în condițiile în care niciunul dintre punctele prevăzute în acordurile de la Minsk nu fusese în aplicare.

UCRAINA ÎNTRE SEPARATISM ȘI REGIONALIZARE

În lupta pentru „EUCRAINA”,

în restul provinciilor din sud-est, (ce nu au aparținut istoric ucrainienilor decât accidental și sporadic) au apărut subit structuri paramilitare autodeclarate ca fiind contra-revoluționare, iar etnicii ruși incitați de răsturnarea situației din teren au ocupat cu forța sediile instituțiilor locale, pe care refuză să le elibereze în semn de protest față de actuala orientarea pro-occidentală a Kievului folosind în oglindă exemplul Euromaidanului. Aici se produc acum altercații între grupurile de susținători pro-occidentali și cele ale activiștilor filoruși, soldate zilnic cu căteva victime; ocazional, numărul acestor victime a ajuns să numere și cîteva zeci deodată (ca în Odessa). Maniferstanții pro-ruși susțin că guvernul provizoriu le-a înșelat repede așteptările și i-a trădat politic, nereprezentându-i. Elita acestor opozanți locali este constituită din separatiști organizați în grupări paramilitare, bine înarmate și antrenate de către armata ori serviciile de securitate ale Rusiei.

Utilizând armata ucrainiană, guvernul provizoriu și și-au propus recăpătarea controlului în aceste orașe rebele (unde haosul s-a generalizat) și stoparea imixtudinilor ruse (ce inflamează situația din teren) căci forțele locale de menținere a ordinii publice nu mai fac față situației create. Dar folosind armament greu furnizat din Federația Rusă (rachete, tancuri, etc) trupele paramilitare pro-ruse au doborît elicoptere de atac, avioane de transport (în care se afla inclusiv un general de armată) ori au capturat vehicole blindate ale armatei ucrainiene, angajate în luptele anti-insurgență din orașele estice. Au doborât chiar și avion un Boing 777 malaezian cu 298 civili la bord; avionul de linie zbura pe un culoar internațional prestabilit la 10.000 m altitudine și cele mai mute victime sunt cetățeni ai UE (peste 200). Cu o asemenea forță de ripostă, ostilitățile nu mai par a putea fi oprite curînd. Autoritățile centrale au înregistrat până în prezent sute de morți și răniți în confruntări, controlul asupra propriului teritoriu a dispărut, iar țara amenință de la o zi la alta cu alunecarea periculoasă dinspre un război civil către unul convențional cu Federația Rusă.

Rușii, preocupați mai mult de imaginea mediatică, nu dau semne a dori evitarea escaladării conflictului local cu orice preț. Cel puțin nu prin totalitatea mijloacelor pe care o mare putere le are la îndemănă. Moscova repetă constant că nu alimentează insurgenții cu arme, dar nici nu reușește securizarea frontierei cu Ucraina, pe unde afluxul mare de voluntari ruși își strecoară în zona de conflict propriul armament, probabil scos din uz de armata rusă, obținut fraudulos și bun pentru casat. Odată ostilitățile armate izbucnite, se pare că militanții pro-ruși se ascund în spatele civililor ori iau ca ostateci jurnaliști și observatori vestici. În schimb, autoritățile de la Kremlin blamează Kievul pentru escaladarea violențelor, afirmând că subminează repetat acordurile de încetare ale focului prin acțiuni militare punitive. Ceea ce nu declară Moscova este faptul că are în față alegerea dintre împovararea economiei prin subvenționarea intervențiilor militar-naționaliste printre vecini ori creșterea economică prin implicarea activă în cadrul organizației economic-emergente BRICS.

Misiunea de pacificare internă și stoparea escaladării violențelor nu se anunță deloc ușoară. Trupele insurgente pro-ruse, denumite eufemistic ,,de autoapărare” de către rezidenții orașelor din Sud-Est, au ca țintă menținerea autoproclamatei independențe și organizarea de referendumuri locale pe această temă. Pentru acțiunile întreprinse, au fost catalogate de către guvernul provizoriu de la Kiev ca fiind formațiuni teroriste. Însă, civilii localnici se interpun ca scut uman operațiunilor ,,antiteroriste” comandate din capitală, reclamând acțiunile ca fiind îndreptate direct contra lor datorită opoziției antiguvernamentale de la nivel local. Ei argumentează că acțiunile sunt punitive prin faptul că trupele de intervenție sunt formate din contingente aduse din alte regiuni îndepărtate ale țării. În Vest, ultranaționaliștii radicali de extremă dreapta (și ei bine înarmați) sunt acuzați că exercită presiuni pentru eliminarea filorușilor de la putere prin acțiuni teroriste (organizate meticulos și premeditat) sau că incită populația pro-ucrainiană la violențe exacerbate. Însă, din punctul de vedere al comparațiilor, insurgenții filoruși care se pare că sunt în spatele doborârii necugetate a zborului comercial cu civili MH17 se află mai aproape de situația etichetării ca teroriști în forurile internaționale.

Ca și în Transnistria ori Kaliningrad, se pare că Federația Rusă își păstrează în regiunile din Sud-Estul Ucrainei un atuu important, pe care intenționează a-l folosi în funcție de reacția de moment a Kievului și Occidentului. La fel ca și prețul gazelor naturale care a fost mărit cu peste o treime doar în prima jumătate a anului acesta. În mod clar, politica Moscovei urmărește ca să acapareze cît mai mult teren cu putință, înainte de a se așeza serios la masa tratativelor.

La fel ca și în cazul Chinei, unele dintre obiceiurile vechi mor greu pentru milenara Rusie (mai ales cele cu reflex imperial). Chiar dacă îi va fi imposibil a reconstrui integral teritoriul defunctului URSS, noua Rusie face dovada dorinței, nutrite în secret timp de două decenii, de a recompune ceea ce se mai poate salva din fosta Uniune Sovietică, bazându-se pe revitalizarea panslavismului regional. Astfel, elita politcă post-sovietică de la Kremlin face presiuni constante pentru o Rusie cît mai mult extinsă, nicidecum una minimalizată în plan internațional, micșorată eventual de clivajele pe baze sociale, religioase, etnice, politice sau economice). Cunoscut fiind regretul nostalgic al lui Putin după momentul apogeului sovietic al Rusiei, conducerea autoritar-moscovită și-a propus trasarea unei linii ferme de demarcație pentru extinderea NATO/UE. După Kaliningrad (enclava rusească din UE), Transnistria (unde este staționată Armata a XIV-a rusă) și anexiunile teritoriale de la Georgia (Abhazia și Osetia), a urmat rîndul Ucrainei pentru a fi dezmembrată pe baza diviziunilor etnico-culturale.

Condiționată de moștenirea cuceririi fostului Imperiu Mongol și obsedată istoric de sentimentul sufocării teritoriale pe uscat, Rusia dorește cu înverșunare menținerea ieșirilor la Marea Baltică, Marea Caspică și Marea Neagră. Iar aceasta indiferent de costurile materiale implicate care îi vor întărzia inevitabil dezvoltarea internă prin investiții importante în apărare și sancțiuni economice pentru că Rusia a devenit greu de disciplinat după primul deceniu al noului mileniu.

Aliniamentul din vremea Războiului Rece s-a mutat de pe cordonul fostelor națiuni comunist-estice (Varșovia-Berlin-Praga-Belgrad-Tirana-Sofia) pe cel reprezentat astăzi de arealul republicilor ex-sovietice (Kaliningrad-Minsk-Kiev-Tiraspol-Groznîi-Tbilisi-Erevan). Chiar dacă prin echilibristica diplomatică face dovada că nu este decisă să genereze un nou Război Rece cu Occidentul, Rusia emergentă și-a depășit tranziția post-sovietică și înregistrează la începutul mileniului III excedente bugetare anuale de miliarde dolari din exporturile de hidrocarburi (previzibil deocamdată inepuizabile). În plus, pentru a cosmetiza starea îmbătrânită a capacităților sale militare mizează pe statutul său de a II-a mare putere nucleară a lumii (reziduală din vremea sovietică) și pe retragerea americană din Afganistan. Ea nu recunoaște public dorința impunerii voinței sale în teren, ci insistă doar pe necesitatea respectării drepturilor minorității rusofone și filoruse de la nivel regional, ce adesea pot capăta accente capricioase de voință. Precipitarea evenimentelor, în sensul primatului dreptului forței în detrimentul forței dreptului (internațional), poate conferi un precedent periculos de acțiune și altor state pentru revendicări teritoriale de la vecini, așa cum este cazul mereu actualizat al Chinei Populare (chestiunea Taiwanului).

NELINIȘTEA OCCIDENTULUI

SUA și aliații săi de la Pacific până la Atlantic, sunt momentan legate de eventualitatea adâncirii celei mai grave crize Est-Vest de după terminarea Războiului Rece, prin escaladarea tensiunilor de la nivel local la cel regional și poate chiar global, datorită menținerii unei potențiale confruntării pentru controlul asupra Ucrainei de sud-est și a regiunii transnistrene/găgăuze din Republica Moldova, la fel și datorită existenței pe teritoriile Țărilor Baltice a unor importante minorități etnice ruse suscebtibile a fi inflamate în orice moment de conspirații ale Kremlinului. De mai mulți ani, ca urmare a izbucnirilor fundamentalist-islamice din Caucaz, Asia Centrală, Orientul Mijlociu Extins și Turcia, Ocidentul  și-a propus integrarea în mecanismele transatlantice a câtorva dintre fostele republici sovietice, riverane Mării Negre și Caucazului. Astfel, s-ar dori întărirea aliniamentul pro-occidental al Europei, pe noua axă Baltica-Marea Neagră-Mediterana. Dar acest fapt reprezintă în egală măsură și un interes al Moscovei, întrucît pe viitor nu mai dorește să fie împinsă ușor cu spatele la Volga, dincolo de care nu se află decît un imens pustiu. Temerile sunt justificate întrucît capitalele occidentale consideră că Federația Rusă și-a încălcat deja, prin anexarea Crimeii, termenii stipulați în Memorandumul de Securitate de la Budapesta (1994) ori Tratatul de Cooperare și Prietenie dintre Rusia și Ucraina (1997).

Ca replică, Occidentul și-a propus contracararea acțiunilor Moscovei prin sancțiuni economice punitive, izolarea diplomatic-internațională și ostilitate politico-mediatică. Pe lîngă acestea, pare a-și fi învățat lecția și accelerează procedurile de aderare pentru R. Moldova și Georgia. Confruntat cu potențialitatea unei noi agresiuni ruse, Occidentul nu are de ales decît a fi unit și a se extinde prudent, rămînând astfel cea mai puternică alianță politico-militar-economică a lumii. Dacă Occidentul nu ar fi avut nici un fel de replică, întreaga încredere în instituțiile transatlantice ar fi fost zguduită, iar Putin ar fi perceput probabil lipsa de reacție ca o invitație pe mai departe la revizionism.

În plan secund, deja Turcia și Polonia au anunțat că intenționează achiziționarea de avioane F-35 (de a V-a generație), Canada și-a manifestat dorința de a cumpăra noi submarine cu propulsie nucleară, iar Suedia a dat semnale că reconsideră includerea sa în NATO. Totodată, din Franța și Polonia, pînă-n România și Bulgaria, companiile americane (Lockeed Martin, Chevron, Exxon Mobile etc) se vor bucura cu siguranță de o primire mai călduroasă decît pînă acum pe piețele europene.

Cu toate acestea Moscova reproșează Occidentului aplicarea unui dublu standard, cu aluzie directă la precedentul creat în Kosovo. Bazându-se pe un referendum local în care 95% și-a declarat adeziunea pentru alipirea la Federașia Rusă, autoritățile de la Kremlin uită că, spre deosebire de Abhazia, Osetia și Crimea, precedentul kosovar a reprezentat proclamarea independeței unei provincii autonome fără ca aceasta să fie ulterior anexată de către altcineva.

SUA, confruntată cu neașteptata criză, se regăsește într-o situație aproape fără ieșire: în calitate de singura superputere globală este responsabilă cu garantarea păcii și a securității globale prin tratatele postbelice asumate, însă puterea sa se află într-un vizibil declin după 9/11 septembrie 2001 și criza ipotecară din 2008. Ea dorește stăvilirea revanșardismului post-Război Rece al Rusiei și Chinei, însă are nevoie de ele pentru rezolvarea unor probleme de politică internațională stringente, așa cum ar fi dosarele afgan, iranian, sirian, taiwanez ori nord-korean. Avînd în vedere că ambele mari puteri euroasiatice dețin capabilități nucleare, în cazul intervențiilor pripite din partea Washingtonului pericolul este acela ca viețile supuse riscului anihilării să fie mult mai mare decît al celor care se presupune a fi salvate. Pentru a nu risca intrarea în confict direct cu rușii, pînă acum americanii nu au ajutat militar cu nimic armata ucrainiană.

Deși, pare a avea momentan orizonturile scufundate în Orientul Mijlociu Extins și războiul antiterorist global, confruntarea proximă care se anunță între Statele Unite și Rusia, respectiv, China va fi cu certitudine mult mai solicitantă. Pînă acum, SUA s-au mulțumit să încercuiască Moscova și Beijingul într-un inel de securitate format din aliați diverși, eclictici. America lui Obama nu este mai slabă decît cea a lui Bush Jr., ci mai înțeleaptă: ea își conservă energiile întrucît are obligații solicitante și în Pacific, nu doar Atlantic. Însă, așa cum a demonsrat deja situația din Irak ori Egipt, democrația și globalizarea au potențal destabilizator pentru anumite regiuni de pe mapamond, iar jocul de-a revoluția ori războiul în numele lor se poate dovedi riscant, mai ales pe fondul eșecului sistemic al capitalismului mondial.

Până acum, tot ceea ce a reușit Washingtonul a fost îndemnul mimetic la menținerea calmului adresat tuturor părților și a avertizat că scindarea Ucrainei nu ar avantaja pe nimeni, fiind contraproductivă pentru toți actorii implicați, pe de altă parte, a amenințat Kremlinul să nu intervină militar pe teritoriul suveran al Ucrainei, adițional anexării Crimeii deoarece asemenea noi acțiuni nu vor mai fi tolerate de Occident fără costuri serioase pentru Moscova în plan internațional, după cum a declarat președintele Barack Obama (cu aluzie clară la sancțiuni economice fără precedent). Ca un preambul al atacării bazei materiale a regimului Putin, VisaCard și MasterCard și-au blocat temporar toate cardurile emise pe teritoriul Federației Ruse. Totodată, făcând referire la criza ucrainiană ca la ultimul episod al Războiului Rece în Europa, Obama și-a asigurat partenerii europeni, într-un discurs public ținut la Bruxelles, că SUA își va respecta cu fermitate obligațiile asumate de Articolul 5 al NATO, afirmând că alianța transatlantică este mai sudată ca oricând. Trebuie spus că numai bugetul Statelor Unite alocat anual pentru apărare se apropie de 700 mld.$, în timp ce al Rusiei este de 10 ori mai mic, de unde și diferențele de cîteva decenii între compatibilitățile militare ale celor două țări.

Washingtonului i-ar plăcea să includă Ucraina în ceea ce Donald Rumsfeld a numit ,,Noua Europă” (Europa Centrală și de Sud-Est), într-o analogie de o manieră mai puțin diplomatică cu ,,Vechea Europă” (Europa Occidentală) oscilantă față de interesele Statelor Unite în lume. Dar dincolo de consolidarea parteneriatelor cu națiunile est-europene deja incluse în alianța transatlantică, fostele state sovietice nu fac parte din cordonul de securitate al NATO și, cu excepția sancțiunilor economice ori izolarea diplomatic-internațională a Moscovei, America are mâinile legate. Și la fel cum Federației Ruse îi lipsesc gazoductele necesare redislocării producției sale de gaze înspre Est (către China), Statelor Unite (care de doi ani ocupă primatul în producția de gaze naturale de șist) le este imposibil momentan înlocuirea dependenței de gazul rusesc în Europa. Aceasta pentru că îi lipsește în totalitatea infrastructura oceanică de transport din Atlantic, așa cum se regăsește ea deja consolidată în Pacific (către Japonia). În plus, procesul adițional de lichefiere pentru tancurile de transport maritime (răcirea la 160 grade C) și apoi regazificarea pentru stațiile de pompare din Europa, ar mării cu pînă la 50% prețul în comparație cu cel al accesibilului gaz rusesc, continental. Iar procesul nu va putea fi desfășurat, fie și parțial, mai devreme de 2015. Pînă atunci, Europa își poate achiziționa gazele necesare dintr-un cumul de furnizori precum Norvegia, Algeria, Nigeria și Qatar ori alte cîteva republici sovietice musulmane, dar și acestora le lipsește o infrastructură de transport directă, necesară unor prețuri de achiziție la nivelul celor rusești.

NATO a suspendat cooperarea în cadrul Parteneriatului pentru Pace cu Federația Rusă și a început redislocarea contingentelor alianței dinspre centrul Europei către Sud-Estul continentului. Avioane americane F-16 de interceptare, aparatate AWACS (de supraveghere/avertizare timpurie) și nave militare de ultimă generație ale USS Navy au fost trimise în Polonia, Țările Baltice și în România la Marea Neagră, pentru a fi utilizate la patrularea spațiului aerian sau pentru manevre militare comune cu țările riverane, membre NATO. În paralel, Grupul G20 a eliminat Rusia din clubul său economic elitist, redevenind G19 și se pune problema eliminării inclusiv din G8. Inevitabil, acestă întregă coagulare de trupe (din partea ambelor tabere), precum și suma măsurilor economico-politic-diplomatice adoptate deja, nu vor avea un rol de detensionare al relațiilor Est-Vest, așa cum au fost ele prefigurate pentru viitorul apropiat și mediu după 1991. Cu adevărat, în afară de crizele repetate în Peninsula Coreană, criza din Ucraina are potențialul de a degenera în cel mai periculos conflict post-Război Rece, după cum a declarat secretarul general al NATO Andreas F. Rasmussen. Datorită precipitării avenimentelor, alianța a avertizat Rusia să evite prin orice mijloace atacarea aparatelor sale de zbor, implicate în patrularea și supravegherea zonei de graniță. Probabil tocmai de aceea, agențiile de raiting Fitch și Standard&Poor au declasat raitingul de țară al Rusiei la BBB.

UE a interzis livrările de echipament militar către Est, a suspendat vizele pentru o parte a foștilor sau prezenților demnitari ucrainieni/ruși bănuiți ca responsabili pentru producerea victimelor din Kiev, respectiv pentru atacarea Ucrainei și le-a înghețat acestora conturile financiare aflate în limitele sale suverane. Nu doar Rusia și-ar dori aderarea Ucrainei la proiectul euroasiatic pentru că ar fi o piață atractivă, la începutul noului mileniu acapararea de piețe a devenit într-o lume globală mai importantă chiar decît anexiunile teritoriale, iar includerea Ucrainei în UE are potențialul scăderii prețului regional la cereale. Inclusiv din acest punct de vedere, Ucraina a devenit terenul de confruntare directă între Est și Vest. Lansat în 2009, Programul Parteneriatului Estic al UE se adresează Ucrainei, Republicii Moldova, Armeniei și Georgiei. Doar că Putin nu mai dorește ca Ucraina să devină și membră a Parteneriatului Estic, după ce a devenit deja membră a Parteneriatului pentru Pace al NATO, cel puțin nu în întregime. Totuși, statelor europene le este greu să ajungă la un consens asupra sancțiunilor impuse Moscovei și să ia cuvântul pe o singură voce, întrucât investițiile făcute de-a lungul timpului în Fedederația Rusă depășesc activele rusești deținute în UE, în plus o mare parte din națiunile europene sunt dependente de importurile de gaz rusesc, iar piața emergent-rusească a devenit între timp al III-lea partener economic pentru Bruxell (după SUA și China Populară) Administația Obama atrage atenția capitalelor europene că au inițiat comerțul cu Fedederația Rusă pentru a-i câștiga încrederea și a o ,,îmblânzii”, dar a devenit propria ,,victimă” a acestui comerț care, prin interdependența creată, îi paralizează capacitatea de reacție unitară în situații limită.

Rămâne de văzut dacă mișcările îndrăznețe ale lui Putin, un actor cu miză mărită de joc, vor torpila sau nu schimburile UE-Rusia, în valoare de 335 mld.$. Pe de altă parte, sub raport economic includerea fostelor republici unionale în spațiul extrem de competitiv al UE, fără ca acestea să fie pe deplin pregătite (așa cum a fost cazul Țărilor Baltice, României ori Bulgariei), le va face cu siguranță mai mult rău decît bine.

Deși, China Populară nu s-a opus deschis anexiunii Crimeii, abținerea sa din plenul Consiliului de Securitate al ONU (trecându-se peste veto-ul rusesc) a avut cu siguranță intenția mesajului că Beijingul se opune politicilor de priotizare al drepturilor minorităților etnice în detrimentul dreptului statelor suverane în strânsă legătură cu refuzul acordării independenței oricărui grup minoritar etnic/cultural/religios de pe teritoriul său (tibetani sau oigurii musulmani din nord-est). Dacă Moscova se teme economic de hegemonia economică a noii Chine Roșii, Beijingul se teme în contrapartidă de amenințarea militară reprezentată de vecinătatea rusă în competiția lor pentru supremația asupra Extremului Orient. Public, oficialii chinezi au declarat că abținerea din Consiliul de Securitate a avut menirea de a evita confruntări și complicații ulterioare. Atitudinea Beijingului este influențată de dependența sa pentru livrările de armament din Rusia și Ucraina, ceea ce dictează ca rațiunea finală să fie aceea a rămânerii Kievului în afara influenței Occidentului. Totuși, atitudinea Beijingului va rămâne conciliantă față de Moscova până la punctul în care alianța sino-rusă va deveni păguboasă pentru stabilitatea relațiilor economice ale Chinei Populare cu SUA și UE.

Având în vedere că Ucraina reprezintă cel mai mare vecin al României, merită făcut lumină asupra evenimentelor recente care au aruncat țara într-un război civil. Privindu-se prin prizma evenimentelor recente, situația creată prezintă deopotrivă pericole și oportunități pentru București. Vecinul nostru nordic se află din punct de vedere politic în pericol de disoluție, asemănător Federației Iugoslave a anilor ’90. Derularea neateptată a evenimentelor confirmă avantajele strategice dobândite de România prin integrarea sa în NATO/UE, demostrându-se încă o dată că Occidentul a avut un rol stabilizator pentru economia, politica și securitatea balcanilor. Criza recentă reprezintă un nou focar de instabilitate regională, periculos atât la nivel local, cât și regional, pentru toți partenerii din NATO/UE. Însă, datorită proximității geostrategice, se oferă României perspectiva unei implicări regionale active (riveran Mării Negre), lipsită pînă acum.

În afara protestelor publice ale tătarilor din Dobrogea care au scandat proteste anti-ruse și anti-Putin, președintele Traian Băsescu a declarat public că acapararea peninsulei reprezintă o anexiune flagrantă și nicidecum o reîntregire teritorială firească așa cum o prezintă partea rusă. Totodată, a avertizat public alianța nord-atlantică că parcurge un test dificil care nu va fi câștigat decît dacă:

se va trece imediat la respectarea alocărilor bugetare promise în tratatele de aderare de către fiecare membru în parte (2,38% din PIB);

NATO va trece la relocarea unei pări a efectivelor sale dinspre Europa Occidentală spre Europa de Sud-Est.

Suplimentar, a preconizat următorul proiect de țară, important post-aderare euroatlantică, ca fiind unirea României cu Republica Moldova. La rîndu-i, premierul Victor Ponta a declarat că impedimentele create de alinierea României la sancțiunile antiruse impuse de liderii vestici, în caliatea sa de partener transatlantic activ, sunt incomparabil mai mici cu avantajele obținute prin cooperarea cu Occidentul. Premisele acestei cooperări sunt centrate pe parteneriatul strategic România-SUA, construcția elementelor terestre ale scutului anti-rachetă pe teritoriul național, retragerea trupelor americane prin baza de la M. Kogălniceanu (unde se vor stabilii până la 1.600 de militari americani) și accesul neîngrădit pe piața comunitară ca membru al UE.

În lumina noilor evoluții internaționale, probabil că și clasa de bussines occidentală va redescoperi rentabilitatea investițiilor financiare de acasă, adică din spațiul aflat sub umbrela de securitate a NATO. Acetea sunt mai scumpe, dar și mult mai sigure dincolo de mirajul producției efectuat cu mâna de lucru ieftină, însă riscant pentru investitor.

În ceea ce privește alte republici fost-unionale, așa cum a declarat (reținut și voalat) președintele Republicii Moldova, Nicolae Timofti, anexarea Peninsulei Crimeea prin forță nu are deloc darul de a apropia celelalte republici ex-sovietice de Moscova, ci dimpotrivă, le ajută a se hotărî în grăbirea calendarului de integrare transatlantică, din acest punct de vedere politica anexărilor teritoriale, indiferent de motivația impusă, făcându-i Kremlinului un deserviciu. Pînă acum Federația Rusă s-a folosit din plin de oportunitatea fostelor conflicte înghețate ale Războiului Rece, pe care are tendința a le dezgheța într-o paletă largă și după bunul plac ori de cîte ori aceasta dorește să amenințe Occidentul. Dacă în alte vremuri, liderii sovietici se foloseau de chestiunea Berlinului pentru a stoarce concesii de la occidentali, astăzi a venit vremea fostelor republici sovietice, unde chestiunea etnicilor ruși și a drepturilor lor reprezintă o problemă sensibilă, la fel ca Ierusalimul în Orientul Mijlociu, Kosovo în Serbia sau Irlanda de Nord în Regatul Unit al Marii Britanii. De două decade, rușii consideră că în decembrie 1991 s-a produs o inconștientă și flagrantă nedreptate administrativ-teritorială, milioane de compatrioți culcându-se peste noapte în  Uniunea Sovietică (un stat al lor), pentru a se trezi a doua zi în alte națiuni (stăine). Pentru că Republica Moldova, Georgia și Ucraina au semnat Acordul de liberă asociere la piața UE din luna iulie a acestui an, Kremlinul a avertizat că mutarea geoeconomică nu va rămâne fără consecințe. Deocamdată Moscova apelează la interdicții comerciale pe piața sa, mărirea prețului pentru energia furnizată și suspendarea permiselor de muncă pe teritoriul propriu.

Autoproclamata Republică Transnistreană numără aproximativ 550.000 locuitori, dintre care peste 90% și-au declarat deja adeziunea printr-un plebiscit local pentru unirea cu Federația Rusă. Însă, pînă acum dialogul între regiuni și centru s-a purtat cu un guvern stabil la Chișinău, spre deosebire de Kiev. Tiraspolul, care se bucură de o largă autonomie teritorială, refuză înlocuirea Armatei a XIV-a rusă cu efective ale ONU și observatori de pace OSCE, pentru menținerea păcii fragile instalată după războiul moldoveano-transnistrean (1991-1994). Realitatea este că, datorită impedimentului transnistrean, Chișinăul este ținut ostatic de către Tiraspol, nicidecum invers, pentru că problema nu va fi rezolvată decît prin voința Moscovei. Dacă Republica Moldova sub influența Moscovei amenință România, Chișinăul aflat sub influența Occidentului (a Bucureștiului) amenință ireconciliabil Rusia. De aceea, simultan cu invazia Crimeii, trupele ruse din Transnistria au efectuat manevre militare intense, cu scopul declarat de protecție al populației civile în cazul unei agresiuni armate străine. Același joc geopolitic complex se regăsește și în privința Țărilor Baltice în raport cu Polonia sau Azerbadjian și Georgia vis a vis de Turcia.

Într-o reuniune la Bruxelles pe tema crizei din Ucraina, președinta Lituaniei a specificat că se asistă la o redesenare a granițelor europene de după sfârșitul Războiului Rece. Evenimentele au inițiat în sfârșit dialogul americano-moldovean, după mai multe vizite ale oficialilor americani de rang secund la Chișinău. Premierul Iurie Leancă a fost primit de Obama la Washington, unde i s-a promis sprijin politic și economic pentru orientarea pro-occidentală a guvernului său. Simultan, Bruxellul a eliminat necesitatea vizelor turistice pentru cetățenii moldoveni. Astfel, noua clasă politică de la Chișinău, cu orientare pro-occidentală și epurată de servilismul istoric față de Moscova, a semnat Acordul de Asociere parafat la Summitul Parteneriatului Estic (ținut la Vilnius în noiembrie 2013). Deși, post-URSS, unele state foste republici unionale au privit spre Occident într-un balet diplomatic echilibrat, se face dovada faptului că liniile roșii directoare, trasate înainte de 1991, sunt încă ferm în vigoare și nimeni nu poate trece dincolo de ele cu excepția Moscovei. Situația are o explicație istorică. Dacă pe vremea puterii mongole, rușii se temeau de un eventual asediu asupra lor prin coridorul Asiei Centrale, Rusia a considerat încă de pe vremea lui Napoleon că republicile sale din Vest, la fel ca și statele din Europa Centrală și de Est, reprezintă culoare cu vulnerabilitate majoră în calea apărării Moscovei fața de un potențial atac străin. Dacă pe vremea Pactului de la Varșovia distanța în linie dreaptă dintre trupele NATO și Moscova era de aproximativ 1.500 de km, după aderarea Poloniei și a Țărilor Baltice aceași distanță a fost redusă de zece ori la aproape 150 de km. De aceea, ultimul val al extinderii alianței nord-atlantice din 2003 a fost momentul declanșator al ripostei Kremlinului din punct de vedere geostrategic.

Aflată în eterna tranziție economică și veșnic amenințată de spectrul secesiunii, tânăra națiune ucrainiană a trecut de la pseudo-democrație la haos în doar câteva luni. Noul ministru de finanțe ucrainian a declarat îngrijorător la investirea sa din martie, că țara necesită un ajutor de cca 35 mld.€ pentru stabilizarea economiei în următorii 2 ani. Ucraina are o datorie externă uriașă, de aproape 25 mld.$, în condițiile în care rezervele sale valutare numără doar 12 mld.$. Kievul a supraviețuit  testului politic al alegerilor prezidențiale din 25 mai, votând cu 54,7% pe Petro Poroshenko, un antreprenor milionar, pro-occidental (pe locul doi s-a situat I. Timoșenko cu doar 12,81%). Acum va trebui să mai susțină și testul securității statale, urmat de cel financiar-economic. Guvernul provizoriu al lui Arsenie Yarțeniuc a dat ordin armatei naționale să nu mai tolereze o nouă invazie rusă. Împreună cu președintele Poroshenko vizitează des Washingtonul și Bruxellul pentru consultări reciproce și dobândirea spijinului politico-economic. În paralel Kievul a anunțat intenția retragerii ca observator din CSI, întrucît organizația a eșuat în asigurarea securității membrilor săi. Post factum și de o manieră ridicolă, președintele fugar Viktor Yanucovici a declarat public din Rostov pe Don, la începutul lui aprilie, că s-a pripit când a cerut intervenția forțelor ruse pentru pacificarea taberelor din țară, iar pierderea Crimeii reprezintă cea mai mare tragedie națională, asupra căreia încă mai speră ca sa-l convingă pe președintele Putin să se răzgândească.

Privind violențele retrospectiv, situația a explodat în doar o săptămână, alimentată de brutalitatea forțelor de ordine (depășite de situație) și corelată cu acțiunile coordonate când ale extremiștilor ultranaționaliști din opoziție, când de către milițiile/grupările paramilitare filo-ruse din estul țării. Provocarea supremă a guvernului interimar de la Kiev, cu o autoritate mult diluată, este dacă să purceadă la recuperarea prin orice mijloace, inclusiv forța brută, a zonele în care rebeliunea separatistă a luat deja amploare. Deși zonele disputate în Sud-Est sunt locuite și de etnici ucrainieni, poate că disperarea recăpătării întregului control intern va grăbii disoluția țării, în loc de a o stopa. Dilema o reprezintă alegerea între o Ucraină micșorată, dar omogenă și una extinsă, dar contrastantă, ireconciliabilă intern și contestată extern. La fel dacă să dea curs ori nu unei reforme administrativ-teritoriale radicale, ceea ce ar presupune sau nu, federalizarea țării. Deși, este o măsură ce se impune de mai multă vreme, încă nu este clar dacă ea va potoli sau amplifica apetitul teritorial, demonstrat deja de către Putin. Ce se cunoaște deja irefutabil, este că Ucraina așa cum a fost ea conturată arbitrar în decembrie 1991 nu poate supraviețui decît ca un apendice al Federației Ruse. Pentru actuala Ucraină, riscul major este ca sa-și piardă definitiv ieșirea la mare, căci concentrația populației filoruse se află în exact acele provincii riverane Mării Negre. Altminteri, riscul implicat pentru Federația Rusă este acela de a lega cu greu Crimeea de Odessa și Transnistria.

Trăim într-o perioadă în care istoria se scrie rapid, dar cu adânci repercusiuni pentru viitor. Kievul a fost propulsat în atenția internațională precum Sarajevo ori Koninsberg-ul altor timpuri. Actuala Ucraină a anunțat că nu va recunoaște niciodată pierderea Crimeii, întrucât granițele i-au fost sau sunt încă garantate internațional prin tratatele semnate cu SUA și Federația Rusă, în schimbul renunțării de bună voie la arsenalul nuclear sovietic deținut pe teritoriul său. Evenimentele din Ucraina încep a semăna prin analogie mai mult cu revoluția română din decembrie 1989 și războiul ruso-georgian din 2007, decât cu tulburările sociale precipitate din martie-iunie 1990, mai ales sub raportul consecințelor. Argumentul constă în proliferarea la orizont a ieșirii Ucrainei din sfera de gravitație a Rusiei și orientarea sa către polul de putere al Occidentului (NATO și UE), la fel cum România post-decembristă a dorit ieșirea de sub influența URSS și integrarea treptată în structurile transatlantice. Alternativa la acest scenariu nu poate fi decât ,,finlandizarea” Ucrainei, asemănător și cu modelul neutralității aplicat Austriei la debutul Războiului Rece, adică o manieră de absorție regională a tensiunilor generate de ambițiile superputerii americane sau al altor mari puteri globale (UE, Federația Rusă și China Populară). Pînă la urmă, ceea ce contează cel mai mult în politica mondială este ca încleștarea de forțe, nevăzută dar omnipotentă, să nu degenereze dincolo de punctul critic din care nimic nu va mai putea fi ca înainte (previzibil) și de unde nu s-ar mai putea reveni cu ușurința ori prudența de pînă atunci.

ANEXAREA PENINSULEI CRIMEEA

Războiul Rusiei împotriva Ucrainei a început cu ocuparea militară și anexarea Crimeei. La începutul lunii martie 2014, după ce „oamenii verzi“ au invadat peninsula, după care s-a pregătit referendumul, iar președintele Rusiei, Vladimir Putin, a făcut o afirmație demnă de manualele de istorie: „Crimeea a fost întotdeauna și a devenit din nou rusească“.

Ocuparea peninsulei, care are o poziție strategică extraordinară, un contrafort în bazinul Mării Negre, de unde se poate controla/amenința litoralul, în toate punctele lui, și de unde se poate proiecta puterea până în Mediterana și Orientul Mijlociu, a schimbat dramatic balanța de putere în regiunea extinsă a Mării Negre.

Argumentele Rusiei nu sunt deloc întâmplătoare de vreme ce anexarea Crimeei nu poate fi pusă de aceasta pe seama unui genocid, caz în care rezoluția ONU din 1970 privind dreptul popoarelor la autodeterminare ar fi putut funcționa, Moscova trebuie să îmbrace alte haine, să producă alte explicații pentru raptul teritorial. În linii mari, argumentele Rusiei sunt: Crimeea a fost mereu rusească; Crimeea este îmbibată de sânge rusesc vărsat în multe războaie; Crimeea a fost transferată ilegal Ucrainei de către Hrușciov.

Însă aceste explicații sunt relativ departe de adevăr, în Antichitate și Evul Mediu, peninsula Crimeea s-a aflat în componența multor state, pe teritoriul ei s-au perindat mai multe popoare. A făcut parte din statul kievean, pe vremea când Moscova nici nu exista. Oricum, Kievul, o spune cronicarul, a fost „mama orașelor rusești“, de vreme ce acolo era tronul Riuricilor. Prin peninsulă au trecut bizantinii, apoi tătarii, genovezii, Hoarda de Aur. Din vara lui 1475, tătarii crimeeni au intrat sub suzeranitatea Porții otomane, unde i-a găsit Rusia, care a anexat peninsula în aprilie 1783.

Într-un veac de stăpânire rusească, de la Ecaterina a II-a la Alexandru al II-lea, din Crimeea au plecat circa 900.000 de musulmani, în locul lor fiind colonizați ruși, nemți, greci, bulgari, armeni. Dacă în 1795 tătarii reprezentau 87,6% din populației Crimeei, în 1897 mai erau doar 35,6%, iar în 1939, 19,5%. Cât despre sângele vărsat în Crimeea, e și rusesc, și ucrainean, și bielorus, tătar, kazah etc., de vreme ce din Imperiul Rus, apoi din Uniunea Sovietică, făceau parte toate aceste popoare. Transferarea Crimeei către Ucraina este la fel de legală și legitimă pe cât au fost toate celelalte decizii adoptate de guvernele sovietice.

Imperiul Otoman a stăpânit Crimeea 300 de ani, Imperiul Rus 134, Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă 34 de ani, din 1920 și până în 1954, iar RSS Ucraineană și actuala Ucraina – 60 de ani (1954-2014).

Crimeea este îmbibată de sânge, de sângele a peste 60.000 de ruși „albi“ uciși de bolșevicii care au ocupat peninsula după fuga generalului Wrangel, în noiembrie 1920. Sau poartă amintirea celor 80.000 de crimeeni, în cea mai mare parte tătari, morți în timpul foametei provocate de autoritățile bolșevice în 1921-1922. Sau a celor 63.000 de germani și 700 de italieni, urmașii genovezilor, evacuați în vagoane pentru animale în vara lui 1941. Ori a 200.000 de tătari, 15.000 de greci și 12.000 de bulgari expulzați de Stalin din Crimeea, între mai și august 1944. Crimeea e mult mai mult. Moscova i-a atribuit peninsulei o încărcătură simbolică.

De fapt, prima direcție de expansiune a Rusiei a fost către Sud, către litoralul Mării de Azov, către Crimeea. Fondatorul imperiului, Petru cel Mare, a inaugurat această direcție. În 1688, o campanie militară rusească împotriva tătarilor din Crimeea a eșuat. Cu la fel de puțin succes s-a încheiat și primul asediu al cetății Azov, în 1695, bastionul fiind cucerit un an mai târziu de Petru cel Mare. Dacă nu s-ar fi încheiat pacea de la Carlowitz și n-ar fi început Războiul Nordic, probabil că Petru cel Mare și-ar fi concentrat atenția și resursele în următorii ani asupra regiunii Mării Negre. Însă înfrângerea din 1711, de la Stănilești, când țarul însuși s-a salvat în mod miraculos (corupția orientală a jucat un rol determinant aici), a înghețat pentru jumătate de secol proiectele expansioniste ale Rusiei în zona Mării Negre. Abia în 1771, Ecaterina cea Mare a ocupat Crimeea, pe care a anexat-o 12 ani mai târziu, în 1783.

Regiunea Mării Negre rămâne vreme peste 200 de ani în centrul atenției și preocupărilor elitei politice, militare, artistice, intră adânc în conștiința publică rusă, fie că este vorba de războaiele ruso-turce, de războiul Crimeei, de strâmtorile Mării Negre sau de „frații creștini“ din Imperiul Otoman.

Unii, nu puțini, dintre cei care fac astăzi parte din sistemul de securitate și politică externă a Rusiei, s-au format intelectual citindu-l pe Aleksandr Dughin, din Osnovy geopolitiki (Bazele geopoliticii), carte publicată în mai multe ediții, în tiraje de zeci și sute de mii de exemplare. „Suveranitatea Ucrainei reprezintă un fenomen atât de negativ pentru geopolitica rusă, încât, în principiu, poate cu ușurință să provoace un conflict armat. Imperativul absolut al geopoliticii rusești pe litoralul Mării Negre este controlul total și nelimitat al Moscovei asupra întinderii de la teritoriile ucrainene la cele abhaze. Malul nordic al Mării Negre trebuie să fie exclusiv euroasiatic și subordonat Moscovei.“

POSIBILE SCENARII ÎN REGIUNEA MĂRII NEGRE

Înainte de Marea Baltică și flancul nordic al NATO, credibilitatea Alianței ar putea să fie mai repede testată în Marea Neagră, unde Rusia poate încerca diferite scenarii cu mijloace subconvenționale.

Întreaga discuție despre implicațiile anexării Crimeei și ale războiului din Ucraina asupra flancului estic al NATO și asupra Mării Negre se face de obicei fără să o plasăm în contextul mai larg al tendințelor de securitate globale. De departe, cea mai importantă tendință este criza modelului expediționar, a rețetei tradiționale folosite de Statele Unite pentru a-și proiecta puterea în diverse regiuni ale globului.

Motivul imediat ține de maturizarea a ceea ce literatura de specialitate numește capabilități A2/AD (anti-acces / de interdicție regională), un fel de „antidot“ gândit să anuleze avantajele terestre, maritime, aeriene și cele din spațiu, pe care se fundamentează modelul expediționar american. Pentru mulți dintre actorii regionali care investesc în astfel de echipamente, miza devine aceea de a ține America la distanță. Din multe puncte de vedere este una dintre preocupările momentului în think-tank-uri cheie din Washington, dar și la Pentagon. Spre exemplu, Bob Work, numărul doi din ierarhia instituției, a fost special adus în primăvară pentru a pune pe picioare un program de compensare (offset) care, în timp, să repare breșele apărute în sistemul de descurajare al SUA. Ash Carter, proaspăta nominalizare pentru șefia Pentagonului, are și el o istorie profesională foarte adecvată pentru a se confrunta cu această problemă. Și Chuck Hagel a avertizat de nenumărate ori în discursurile sale despre amenințarea pe care o reprezintă arsenalele anti-acces și de interdicție regională dezvoltate în ultimii ani de China și Rusia „Sisteme antinavă, antiaeriene, antisatelit menite să contracareze avantajele tradiționale ale SUA, în special capacitatea de a-și proiecta puterea în orice regiune prin aducerea de avioane, nave, trupe și provizii“, afirma acesta.

„Statele pot dezvolta capabilități A2/AD care să proiecteze o umbrelă sub care pot derula operațiuni subconvenționale, utilizând tactici subversive, mizând pe faptul că potențialele costuri asociate unei intervenții tradiționale din partea unei puteri externe ar fi prea mari“, spune R. Martinage, fost subsecretar al Marinei SUA.

Se poate aprecia ca în acest contex, organizații tradiționale de apărare colectivă precum NATO și care se bazează pe modele expediționare similare traversează o criză profundă de adecvare. Acest lucru aruncă o cu totul altă lumină asupra celui mai recent summit NATO și asupra pachetului său de reasigurare strategică bazat pe forța sa de reacție rapidă. Astfel, dacă Alianța va fi chemată să răspundă unei urgențe de apărare teritorială pe flancul estic, va fi nevoită mai întâi să dezactiveze platformele A2/AD rusești, fizic plasate pe teritoriul rus. Viteza de reacți, esența pachetului de reasigurare strategică, ar fi astfel paralizată de indecizia politică a unei Alianțe care ar da suficient timp Rusiei pentru a impune un fait accompli teritorial, poate imposibil de rostogolit. O altă consecință este aceea că, la nivel de percepție, umbrela de descurajare oferită de SUA, inclusiv garanțiile sale de securitate, sunt mult slăbite, iar unda de șoc poate să zgâlțâie întreg sistemul său de alianțe. Nu în ultimul rând, dacă până de curând era considerat un lac rusesc, acum Marea Neagră are potențialul să se transforme într-un lac anti-acces, un fel de „keep-out zone“ care poate ține prezența NATO la distanță. Deja lista de cumpărături militare anunțată de Moscova pentru restul deceniului și asociată regiunii Mării Negre este impresionantă: platforme S-400 și S-300, rachete Iskander, submarine din clasa Kilo, bombardiere strategice cu rază lungă de acțiune.

Istoria ne arată că, atunci când o putere regională cu agendă revizionistă devine conștientă că a atins un anumit prag de imunitate militară, aceasta poate fi împinsă de noua conjunctură să „rupă“ prin diverse metode, mai degrabă neconvenționale, din statu-quo-ul local. Este cazul Pakistanului, care, la adăpostul umbrelei sale nucleare, a început să cultive tot felul de organizații teroriste care să țină India în șah în zona Kașmirului. Sau cazul Chinei, a cărei efervescență regională recentă (revendicările teritoriale din Mările Chinei de Sud și Est) pare corelată cu maturizarea capabilităților sale A2/AD. La adăpostul propriei sale umbrele anti-acces și speculând criza de adecvare a modelului expediționar euroatlantic, Rusia poate încerca tot felul de scenarii în Marea Neagră: traficul maritim și libertatea de navigație pot fi obstrucționate; poate impune o zonă de apărare și identificare aeriană (după modelul celei chineze, impusă anul trecut în Marea Chinei de Est); pot apărea tot felul de revendicări nebănuite asupra perimetrelor energetice plasate în zonele economice exclusive ale statelor litorale Mării Negre. Și așa cum ne-am obișnuit în Crimeea, în prim-planul acestor campanii se pot afla mijloace subconvenționale, care operează sub pragul unei agresiuni tradiționale (în mările din imediata sa proximitate, China folosește flote civile pentru a schimba geografia controlului în regiune).

 „Se simte nevoia să recunoaștem că natura peisajului securității internaționale s-a schimbat. Nu mai este adecvat să gândim în termenii unei lumi binare, de pace și război; campanie sau contingență. Lumea se află acum într-o stare de permanentă competiție“, spunea în toamnă generalul N. Houghton, șeful Statului Major Britanic.

EFECTELE REÎNARMĂRII RUSIEI

Aflat la Kiev, generalul NATO Philip Breedlove a declarat pentru presa locală că este îngrijorat de „militarizarea Crimeei“, care va influența „aproape întreaga“ zonă a Mării Negre.

Încă de la anexarea Crimeei, experții militari ai statelor membre NATO, în primul rând cei polonezi, baltici, dar și americani, au atras atenția asupra impactului dramatic pe care acest fapt îl are asupra securității regionale. Poate că Moscova a văzut anexarea Crimeei ca pe o dezvoltare firească a proiectului de consolidare a pozițiilor Kremlinului în regiune, început în vara 2008, odată cu războiul ruso-georgian. Sau poate că Uniunea Euro-Asiatică fiind proiectul cu care președintele Putin a revenit la Kremlin în 2012, în care Ucraina este o piesă centrală, Moscova și-a văzut amenințat proiectul de faptul că ucrainenii văd viitorul țării lor în Uniunea Europeană, și nu în Uniunea Euro-Asiatică.

Prin consecințele pe care le generează, operațiunea rusească de anexare a Crimeei va modifica raporturile de putere în regiunea extinsă a Mării Negre. În viitor, chiar dacă o nouă bază va fi construită în apropierea portului Novorossiisk, Crimeea, unde se află 70% din infrastructura flotei militare ruse, va rămâne pivotul central al acesteia, proiectându-i forța până în Mediterana. Facilitățile militare din peninsulă vor fi suplimentate – președintele Vladimir Putin a promis, cu ocazia vizitei din Crimeea de la 23 septembrie 2014, că peste 80 de noi vase vor întări capacitatea flotei ruse până în 2020, numărul de nave și vase auxiliare urmând să urce la 206. Un gigantic program de reînarmare de 600 de miliarde de dolari, aflat deja în desfășurare până în 2020, ar trebui să schimbe radical fața armatei ruse, inclusiv a flotei Mării Negre, aflată în paragină după destrămarea URSS. Reînarmarea flotei va schimba balanța de putere în aria Mării Negre, de la o ușoară superioritate a forțelor NATO ( Turcia, Bulgaria, România ) la superioritatea flotei militare a Rusiei.

  Anexarea Crimeei dă o lovitură serioasă potențialului naval al Ucrainei, eliminând aproape complet flota ucraineană din Marea Neagră. Pierderea celor 50 de amplasamente din peninsulă ale armatei ucrainene a slăbit potențialul militar al Kievului. Capabilitățile militare ucrainene sunt mai sărace nu doar cu 57 de vase ale flotei militare pierdute prin ocuparea Crimeei de către Rusia, ci și prin scăderea cu 20% a potențialului forțelor aeriene și apărării antiaeriene a Ucrainei. Dacă Moscova continuă implementarea Programului de Stat de Reînarmare până în 2020, iar acest program va rămâne fără replică din partea riveranilor NATO la Marea Neagră, flota rusă va deveni cea mai importantă forță din bazin până în 2020.

Moscova nu mai este limitată de acordul ruso-ucrainean din 1997, care reglementa staționarea unităților marine militare ruse în Crimeea. Iar banii cheltuiți cu plata arendei către Kiev, 97 de milioane de dolari SUA, vor fi acum investiți de Moscova în alte programe militare. De altfel, bugetul Apărării va crește în 2015 la 4,2% din PIB, ceea ce reprezintă un record pentru perioada de tranziție. Mai mult decât atât, bugetele serviciilor secrete îl dublează practic pe cel al Apărării. Pentru comparație, în 2013, bugetul Apărării era de 3,2%, iar în 2014 de 3,4%. Programul militar al Rusiei presupune refacerea a zeci de baze militare și aeroporturi abandonate după prăbușirea Uniunii Sovietice, ca și construirea de noi garnizoane militare nu doar în Crimeea, ci și în Belarus sau Kîrgîzstan.

Din februarie 2013, exercițiile Armatei Ruse se țin lanț, unul după altul, parcă fără pauză. Durata manevrelor este tot mai lungă, iar resursele umane, echipamentele militare, tehnica de luptă implicate în aceste exerciții sunt tot mai mari. De exemplu, Vostok (Est) – 2014, desfășurat în septembrie în Orientul Îndepărtat al Rusiei, a implicat, potrivit datelor oficiale, 150.000 de soldați, din care 6.500 de rezerviști, 1.500 de tancuri, 4.000 de mașini de luptă blindate, 632 de avioane și elicoptere și 84 de nave militare. Dacă aceste manevre s-au desfășurat la Oceanul Pacific, în aceeași periodă, dar la Kaliningrad, au avut loc exerciții tactice pentru flota Mării Baltice, cu participarea a 1.000 de soldați și 280 de vehicule de luptă.

Aproape zilnic sosesc știri despre noi succese ale rachetelor lansate de armata rusă, care-și ating neabătut țintele. Piloții de pe avionele militare rusești hărțuiesc îngrijorător avioanele de pasageri ale țărilor din jur și e de presupus că și flota militară rusă va începe în curând astfel de acțiuni.

O altă întrebare care cred ca ar trebui sa își facă loc în arena ar fi aceea dacă e justă judecata celor doi poli ai puterii mondiale, oare nu China e principalul rival al SUA și atunci iese din situație Rusia. Oare nu China profita din plin în acest moment de situație: scaderea pretului la petrol, deschiderea economiei ruse pentru investițiile chineze. Ar putea fi un exemplu rar de iluzie optică în judecata politică politica. În acest scenariu se pare că Occidentul lovește în rivalul mai slab Rusia, prin cunoscutele sancțiuni economice, contribuind astfel la întarirea rivalului mai puternic China.

2.6. FLOTA MARITIMĂ MILITARĂ RUSĂ

O dată cu extinderea NATO, Marea Neagră a devenit un punct de intersectare a frontierelor geopolitice și geo-economice. Pentru Rusia, valoarea strategică a Mării Negre este dată de controlul resurselor energetice din Caucaz și Marea Caspică. Principala responsabilitate a flotei ruse din Marea Neagră este să contracareze oricare atac naval îndreptat spre peninsula Crimea, care chiar dacă a făcut parte din teritoriul Ucrainei este locuită în marea majoritate de o populație de origine rusă. Punctul de acces  din Marea Azov spre coridorul Donului dintre  Rostov pe Don și Volgograd (ex-Stalingrad) este ruta energetică vitală pentru Rusia. Pierderea controlului asupra acestei regiune echivalează cu un dezastru  pentru Moscova, care ar fi lipsită de imensele resurse energetice din Caucaz.

Făcând o retrospectiva istorică a flotei militare ruse din Marea Neagră, aflăm astfel că din a doua jumătate a secolului al XVIII lea, Rusia a început să depună mari eforturi în lupta pentru accesul la mările sudice, reușind să întemeieze baze permanente în Marea Azov și Marea Neagră. Principalul adversar în calea marinei militare ruse era flota otomană.

După războiul ruso-turc din  1768-1774 încheiat prin Tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi, imperiului rus i-au fost cedate teritoriul Yedisan între râurile Nipru și Bugul de Sud, Kubanul, Azovul, Taganrog și Kerci. În același timp hanatul Crimeii devenea independent. Încă din 1773 se constituie o Escadră a Mării Negre având la bază Flotila din Marea Azov. Începând cu 1775 construcția de nave de război se mută pe șantierele navale de pe râul Don. În 1778 este întemeiat orașul-port Herson.

Prințul Grigori Potemkin, Guvernator-general al Novorosiisk este personajul central care a contribuit la succesul tuturor acțiunilor întreprinse de Rusia în Marea Neagra, fiind identificat de istorici ca întemeietorul  Flotei ruse din Marea Neagră.

Crimea este în final anexată de împărăteasa Ecaterina cea Mare în 8 aprilie 1783. Tot atunci sunt anexate și celelalte teritorii ale regiunii Kuban și teritoriul Taman. Lichidarea Hanatului Crimeii s-a făcut progresiv pentru a elimina amenințarea pe care tătarii o reprezentau pentru flancul sudic al teritoriului rus. După anexare, prințul Grigori Potemkin a dus o politică energică de colonizare a noilor teritorii.

Un moment istoric pentru marina militară rusă este marcat la 2 mai 1783, atunci când în golful Ahtar sosește o escadră compusă din cinci fregate și  alte  opt nave ale Flotilei din Azov aflate sub comanda Vice-amiralului Fedot A.Klokaciov. De atunci forțele navale din sudul Rusiei au început să poarte numele de Flota Mării Negre. Ahtar care în traducere însemna piatră albă a fost redenumit printr-un decret al Ecaterinei cea Mare din 10 februarie 1783 în Sevastopol care tradus înseamnă oraș decent. Puterea de luptă a Flotei Mării Negre a fost pusă la încercare de marina otomană care a vrut să recupereze Crimea  în războiul din 1787-1792. Planurile Porții Otomane au fost zădărnicite de victoriile amiralului Fedor F. Ușacov de  pe insula Fidonisi (3 iulie 1788), strâmtoarea Kerci (8 iulie 1790), Tendra (28 august 1790) și Capul Kaliakra (31 iulie 1791).Tratatul de pace de la Iași din 1792 reconfirma apartenența Crimeii la imperiul țarist. Pe partea de șantiere navale, noul oraș Nikolaev, înființat în 1789, devine principalul centru de construcții nave din regiunea rusă a Mării Negre.

Principalul obiectiv al Flotei Mării Negre din secolul al XIX lea era cucerirea strâmtorilor care garantau accesul către Marea Mediterană, un vis neîndeplinit al țarilor ruși. Războiul Crimeii (1853-1856) a silit imperiul țarist să renunțe la aceste planuri și în același timp la marea influență pe care o avea in Balcani și la Gurile Dunării. Otomanii aliați cu Franța, Marea Britanie și Regatul Sardiniei au reușit să respingă atacurile armatei țariste și să ducă la restabilirea echilibrului de putere în sistemul politic european. Eșecul din Războiul Crimeii a reprezentat un punct de cotitură în afacerile interne și externe ale Rusiei. Intelectualitatea rusă a început să solicite din ce în ce mai intens reformarea guvernului și a sistemului social promovat de către țar. Cu toate acestea trebuie menționată strălucita victorie obținută de vice-amiralul V.A. Nahimov din golful Sinop, atunci când a reușit distrugerea aproape totală a navelor otomane. O singură navă otomană a reușit să scape de bombardamentul cu proiectile explozive pus la punct de Nahimov.

Secolul XX, marcat de venirea la puterea a unui nou sistem politic, a întârziat foarte mult reformarea marinei ruse. De abia din 1928 a început o nouă înzestrare cu armament a Flotei Mării Negre. Sovieticii au schimbat tactica de lupta navală fixându-se mai ales pe războiul submarin . În acest sens înainte de  debutul Celui de al Doilea Război Mondial, Flota Mării Negre va beneficia de 47 de submarine și de doar 3 crucișătoare. După încheierea războiului, Flota Mării Negre a continuat să asigure securitatea flancului sudic al URSS și și-a extins capabilitatea de a patrula și iniția operațiuni pe oceane.

După colapsul URSS, Flota Mării Negre și-a păstrat capabilitățile de luptă dar și a limitat drastic operațiunile datorită subfinanțării. Din 1997 noua Federație Rusă, a reînceput  un program de modernizare  a tehnicii de luptă concomitent cu reînceperea exercițiilor militare de anvergură în Marea Neagră.

Principalele baze rusești în Crimeea sunt cartierul general al flotei și cartierul general al brigăzii de infanterie de la Sevastopol. Între cele cel puțin 12 baze active în peninsula, se află și patru regimente de rachete în zona de coastă, staționate în patru baze. În unele dintre baze sunt amplasate turnuri de comunicații, pe când altele sunt baze aeriene.

În ceea ce privește trupele, în Crimeea se află Brigada 810 Infanterie Navală din care fac parte 2.500 de pușcași marini, forțe speciale 500, membrii unei importante Forțe Aeriene Navale la Marea Neagră și grupuri auxiliare – tehnice, de securitate și administrative.

Membrii Brigăzii 810 trupe de elită au acționat extrem de eficient în Georgia și în luptă împotriva piraților în Somalia, a declarat Galeotti despre aceste trupe.

În afară de bazele din Crimeea, în străinătate Rusia mai este prezentă în Cuba, dar această prezență nu poate fi considerată o bază, și la Tartus, în Siria. Rușii nu au alte baze în străinătate, în afara celor de pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice.

Flota Mării Negre (în rusă Черноморский Флот) este un eșalon operațional-strategic al Flotei Maritime Militare Ruse. A fost fondată de prințul Grigori Alexandrovici Potiomkin în 13 mai 1783 împreună cu portul Sevastopol, baza sa principală.

Flota Mării Negre este compusă în prezent din:

Divizia 30 Nave de suprafață

Brigada 11 Nave antisubmarin

Crucișătorul purtător de rachete Moskva

Distrugătorul purtător de rachete Smetlivi

Fregata purtătoare de rachete Ladnîi

Fregata purtătoare de rachete Pitlivii

Brigada 197 Nave de asalt

3 nave de desant din clasa Tapir

4 nave de desant din clasa 775

Divizia 247 independentă de submarine

Submarinul Diesel-electric de atac Alrosa (din clasa Kilo)

Brigada 68 de nave de apărare costală

Divizionul 400 Nave antisubmarin

4 corvete antisubmarin din clasa Albatros

1 corvetă antisubmarin din clasa Mukha

Divizionul 418 dragoare

4 dragoare maritime din clasa 266M – Avkvamarin

Brigada 41 vedete purtătoare de rachete

Divizionul 166 Novorossiisk nave usoare purtătoare de rachete

2 corvete purtătoare de rachete din clasa Dergaci

2 corvete purtătoare de rachete din clasa Ovod

Divizionul 295 Sulinsk vedete purtătoare de rachete

1 vedetă purtătoare de rachete din clasa Vichr

5 vedete purtătoare de rachete din clasa Molnia

Brigada 184 Novorossiisk de apărare costală

2 corvete antisubmarin din clasa Albatros

1 dragor maritim din clasa 1266

1 dragor maritim din clasa 266M – Avkvamarin

2 dragoare de radă din clasa Iakont

Brigada 11 independentă de artilerie-rachete de coastă

3 sisteme de rachete anti-navă K-300P Bastion-P

Brigada 810 infanterie marină

Batalionul 382 independent de infanterie marină

Regimentul 25 independent de elicoptere anti-submarin

cca. 20 elicoptere Ka-27 și Mi-14

Regimentul 917 independent mixt de aviație

cca. 10 avioane de transport An-2, An-12, An-26

4 hidroavioane Be-12

10 elicoptere Mi-8

Escadrila 43 independentă de aviație navală de atac

22 avioane de atac Su-22

Rusia desfașoară un program ambițios de reînarmare, care cuprinde îmbunătățirea capacităților sale militare navale din Marea Neagra. Submarine, nave de mare viteză tip Raptor și vase pentru distrugerea minelor vor întări flota din Marea Neagra în următorii ani.

2.7. ROLUL MARINEI MILITARE RUSE DIN MAREA NEAGRĂ ÎN

ACTUALUL CONTEXT INTERNAȚIONAL

În perioada Războiului Rece, Flota Mării Negre avea ca principală funcție contracararea Flotei a VI a SUA, influențând mediul politic și militar din Marea Mediterană. Sarcina cheie atribuită flotei era de a apăra țărmul ucrainean de un eventual atac și de a sprijini  trupele din districtul militar Odessa. După dezmembrarea URSS-ului, Flota Mării Negre și-a pierdut atribuțiile operaționale și strategice. Se pune în discuție în ce măsură mai este eficientă menținerea unei flote numeroase în Marea Neagra, atâta timp cât influența în Marea Mediterana este foarte mică. În cazul unui conflict în Marea Neagra, SUA și aliații NATO își pot folosi forțele navale dispuse în Mediterana de Est, iar Rusia nu poate opri eficient pătrunderea lor în Marea Neagră.

Singura problemă pentru Rusia în Marea Neagră ar fi submarinele turcești. Acest aspect ar determina Rusia să-și îmbunătățească tehnica de lupta antisubmarin. Turcia este și ea interesată să-și întărească securitatea liniilor de comunicații în Marea Neagra. Oricum turcii nu au nici o intenție să se amestece în liniile de comunicații controlate de Rusia în Marea Neagră, din simplul fapt că dețin controlul strâmtorilor. Turcia este mai mult interesată de întărirea prezenței sale militare în Marea Egee, acolo unde Grecia este văzută în continuare ca o amenințare pentru interesele turcești din această regiune. Principalul obiectiv al turcilor este să întărească securitatea zonei lor insulare din Marea Egee.

Luând în considerare interesele geostrategice, militare și politice ale Rusiei în regiune, viitorul rol al flotei sale din Marea Neagră va fi legat de exercitarea controlului politic și militar asupra Caucazului și participarea la reglementarea conflictelor locale din această regiune.

O altă sarcină imperativă pentru flota rusă este menținerea dominației militare pentru a deține controlul absolut al liniilor de comunicații din Marea Neagră și a contracara statele NATO din afara Mării Negre.

Nu în ultimul rând, Rusia este nevoită să păstreze controlul militar asupra Crimeii pentru a menține balanța de putere în Marea Neagră în favoarea sa. Printre celelalte strategii care figurează pe agenda rusă este și îmbunătățirea capabilității militare a flotei din Marea Neagră prin echiparea cu arme nucleare tactice și dezvoltarea capacității de luptă a flotei prin construirea de nave de război ușoare și foarte mobile care să transporte lansatoarele de rachete. Totodată sistemul de apărare trebuie să aibă în vedere pe lângă componenta de trupe de uscat și componenta de susținere aeriană. Construcția de portavioane noi este o prioritate pentru Rusia în viitorul apropiat. Menținerea și consolidarea prezenței militare ruse în statele CSI este o altă strategie care consolidează sistemul de apărare al Rusiei în Marea Neagra. Faptul că acordul de închiriere a bazei navale de la Sevastopol a fost prelungit de parlamentul Ucrainei până în 2047, arată intenția clară a Rusiei de a-și menține și consolida prezența militară în zonă.

Superioritatea militară a Rusiei în Marea Neagră se bazează pe deoparte pe amplasamentele militare din Crimea și pe de cealaltă parte pe cele de pe coasta Caucazului. Nu este deloc întâmplătoare în acest sens declarația amiralului Kravcenko care declara că după restructurare, Flota Mării Negre are două componente: grupul din vest cu baza la Sevastopol și grupul de est pe coasta Caucazului. Declanșarea Războiul din Georgia în 2008 a umărit întocmai consolidarea prezenței militare ruse pe coasta Caucazului și anume Abhazia.

2.8. POLITICA EXTERNA ÎN VIZIUNEA RUSĂ – REGIUNEA MĂRII

NEGRE

După dezmembrarea URSS, politica externă rusă în relație cu regiunea Mării Negre

s-a restructurat trecând dealungul celor 22 de ani de istorie postsovietică prin 4 faze:

faza inițială (1991-1994) caracterizată prin izbucnirea unor conflicte etnice armate care în perioada sovietică fuseseră înghețate. Apare un nou status-quo post-sovietic;

faza cecenă înfățișată de cele două războaie purtate de Federația Rusă în Cecenia (1995-2002)

faza de refacere (2003-2008) în care Rusia începe să fixeze acțiunile prioritare pentru strategia sa regândită. În septembrie 2003, Președintele V. Putin  definea regiune Azov-Marea Neagră ca fiind de maxim interes strategic pentru Rusia. Motiv pentru care conducerea de la Moscova era obligată să asigure un sistem de securitate eficient pentru rutele sale de trasport din Marea Neagră

faza strategiei regionale active (august 2008) care a debutat o dată cu operațiunea militară în Georgia, având ca scop sprijinirea republicilor separatiste Abhazia și Osetia de Sud și continuă si astazi prin elocventa anexarea a peninsulei Crimeea la Federația Rusă (martie 2014).

Noua strategie pentru regiunea Mării Negre coincide în mare parte cu  trăsătura principală a politicii externe ruse atașată de principiile realismului politic în care interesul național poate fi apărat doar prin achiziția de putere, singura care permite supraviețuirea statului într-un mediu internațional anarhic.

În viziunea geostrategică rusă, regiunea Mării Negre este văzută ca un proiect strict regional chiar dacă are aspecte globale și oferă opțiuni globale pentru Rusia. Conform acestei strategii, Rusia consideră că este mai îndreptățită decât Uniunea Europeană sau SUA atunci când vine vorba de asumarea rolului de lider în problemele regiunii Mării Neagre, din motive legate de istorie, poziție geografică, economie și politică. Cel mult Rusia ar accepta un lidership în comun cu Turcia. Cu toate acestea, Occidentul percepe Rusia ca pe o putere exterioară, chiar dacă ea este una dintre cele șase țări din Marea Neagră.

Viziunea rusă concentrată pe interesul regional pe care îl are Marea Neagră este cea care face diferența față de viziunile SUA și a UE. Controlul în regiunea Mării Negre este pentru Rusia ca o instrument regional în atingerea obiectivelor în celelalte regiuni precum Asia Centrală și Orientul Mijlociu sau un instrument global atunci când luăm în discuție securitatea energetică și expansiunea piețelor economice. Regiunea Mării Negre este ca un poligon de teste pentru cele două curente contemporane dominante: regionalizarea și globalizarea. Cu alte cuvinte în această zonă se poate dezvolta un parteneriat regional sau dimpotrivă o altă arenă de competiție geostrategică, parte a jocului de sumă nulă practicat de Rusia și de Occident.

Din perspectiva securității regionale, Rusia se proclamă ca un susținător al status-quo-ului în regiunea Mării Negre. Cu toate aceste, pentru a-și apăra interesele, Rusia încurajează mișcările separatiste din zonă. Pentru  a-și demonstra bunele intenții, Moscova  a luat parte la exercițiile militare organizate în comun  cu statele NATO și celelalte state din Marea Neagră (Black Sea Harmony și Active Endeavour).

Rusia percepe ca pe o amenințare la adresa intereselor sale din regiunea Mării Negre o serie de evenimente precum decizia Turciei de a permite navelor americane accesul nerestricționat prin strâmtorile Dardanele și Bosfor încălcând astfel Convenția de la Montreaux semnată în 1936 și în care erau prevăzute restricții ale traficului naval pentru statele fără acces la Marea Neagră. O altă preocupare pentru Rusia este disputa sa cu Ucraina în cea ce privește strâmtoarea Kerci, care nesoluționată poate duce la blocarea traficului navelor rusești din Marea Azov în Marea Neagră. Îngrijoratoare pentru lideri ruși este și expansiunea bazelor militare americane din România și Bulgaria, vazută ca o încălcare din partea SUA a Tratatului Forțelor Convenționale din Europa.

Rusia este conștientă că pe termen lung ar putea ajunge singurul stat nemembru NATO din Marea Neagră, percepând NATO, Ucraina și Georgia ca actori care amenință status quo-ul în regiune în acest context percepând  Turcia ca un posibil partener. După Războiul din Georgia din 2008, Turcia are oportunitatea de a deveni un mediator în zona Mării Negre, crescându-și astfel importanța în regiune. Cooperarea Turciei cu Rusia poate fi una favorabilă și la nivel economic în special în sectorul energiei unde se pot negocia soluții de comun acord  care în acest fel pot ajuta Turcia să devină cel puțin parțial poarta energetică a Europei.

2.8.1. Rusia și posibilele amenințări în regiunea Mării Negre

Remodernizarea flotei ruse a Mării Negre și intervențiile politico-militare din regiune au creat o nouă oportunitate la Kremlin pentru reafirmarea influenței strategice aflate în opoziție cu  interesele americane din zonă. Recentele evenimente geopolitice din Ucraina și regiunea Caucazului au reafirmat importanța geostrategică a Mării Negre pentru Rusia și au revitalizat eforturile conducerii de la Moscova de a transforma flota Mării Negre dintr-una inactivă într-una capabilă să  execute o arie largă de operațiuni maritime. Deficitele în bugetul apărării și alte priorități strategice sunt obstacolele pe care Rusia le întâmpină în timpul acestui proces de reanimare a flotei ruse din Marea Neagră.

Tinând cont de aceste aspecte, abordarea Rusiei este una duală pentru a putea crește într-un timp scurt operaționalitatea flotei. În primul rând sunt împrumutate echipamente militare de la celelalte flote ale Marinei militare ruse. Flota Mării Negre a fost îmbunățită cu dotările primite de la Flota Mării Baltice. În al doilea rând se recurge și la cumpărarea de nave de război străine care să ajute la suplinirea necesarului de  dotări militare pe care șantierele navale ruse nu le pot produce într-un timp rapid.  Cazul achiziționării din Franța a navelor amfibii de asalt Mistral confirmă această tendință. Se pare că Franța este principala furnizoare de tehnologii militare noi către Federația Rusă.

În același timp Kremlinul și-a crescut semnificativ implicarea politică și militară în statele vecine căutând să încheie relații diplomatice mai strânse. Toți acești pași întreprinși îmbunătățesc forța navală rusă din Marea Neagră și crează condițiile restabilirii sferei istorice de influență în statele controlate înainte de sovietici. Rusia ar putea fi mai bine poziționată atunci când vine vorba de amenințarea intereselor vitale ale SUA din zonă, așa cum este cazul rutelor de aprovizionare cu energie care tranzitează Marea Neagră, dar și stabilitatea regimurilor politice din statele cu orientare pro-occidentală. În ceea ce privește politica Rusiei, aceasta s-a folosit în timp de exporturile de gaz ca principal mijloc de proiectare a influenței economice și politice în Europa. Cazul Ucrainei este cel mai grăitor în acest sens. SUA și aliații săi europenii sunt nevoiți în aceste condiții să-și sporească prezența militară în zonă, ajungându-se la un joc de sumă nulă.

2.8.2. Strategia Rusiei în destabilizarea Ucrainei

Procesul de modernizare a armatei ruse a intrat într-o etapă decisivă odată cu numirea generalului de armată Valeri Vasilievici Gherasimov în funcția de prim-viceministru al Apărării și comandant al Statului Major General. Gherasimov a prezentat la sfârșitul lunii ianuarie 2013, la Academia de Științe Militare din Moscova, referatul intitulat ,,Tendințele principale în dezvoltarea formelor și mijloacelor utilizării forțelor militare, sarcinile actuale ale științei militare”. Un rezumat al ideilor expuse acolo a fost publicat în săptămânalul armatei VPK, 8 (476), 27 februarie – 5 martie 2013. Cei interesați pot lesne să observe în timp real și cu o proiecție realmente în teren, în Crimeea, și în estul Ucrainei, precizia cu care sunt folosite tacticile și mijloacele descrise în amintitul referat, fiind spectator al operaționalizării ideilor publicate de generalul Gherasimov.

Gherasimov observă tendința ștergerii diferenței între starea de pace și cea de război, între civili și militari, între acțiunile strategice, operative și tactice, între acțiunile ofensive și defensive. ,,Războaiele nu se mai declară, ele încep și se desfășoară în afara șabloanelor.“ Un stat prosper, „în câteva luni sau chiar câteva zile“, poate fi aruncat în haos, război civil și confruntat cu o catastrofă umanitară. În noul tip de război crește rolul „metodelor civile“ în atingerea unor obiective politice și strategice. Distincția dintre oamenii în uniformă și cei sub acoperire se estompează, iar în primele etape ale conflictului crește rolul „civililor“ în atingerea obiectivelor. În noul tip de conflict măsurile politice, economice, de intelligence, umanitare prevalează asupra celor clasice militare. Noile tehnologii ale informațiilor permit paralizarea în scurt timp a organelor administrației locale. Unul dintre scopurile urmărite este izolarea inamicului, care trebuie să rămână fără comunicații. Abia în etapa finală se trece la utilizarea deschisă a trupelor, însă sub acoperirea activității de menținere a păcii și de reglementare a crizei. Crește rolul grupurilor mobile, constituite din diferite arme, care îndeplinesc și misiuni de cercetare-diversiune. Acțiunile militare devin tot mai dinamice. Dispar pauzele tactice și operative de care s-ar putea folosi adversarul. Ciocnirile frontale între mari grupări de armate, altădată decisive strategic și operațional, sunt de domeniul trecutului.

La acțiunile asimetrice ce asigură nivelarea superiorității inamicului participă forțele speciale și opoziția internă, care împreună creează un front activ în teritoriul statului inamic, asigurând și desfășurarea acțiunilor informative.

Din evoluția situației din Donețk și Lugansk, se poate trage concluzia că experiența formativă a unităților de elită din punct de vedere tactic este războiul din Cecenia. Generalul Gherasimov însuși a participat la cel de-al doilea război din Cecenia, izbucnit în 1999, și a comandat armata 58 din districtul militar Caucazul de Nord. Apetența insurgenților pentru acțiuni care nu pot fi calificate altfel decât teroriste confirmă acest lucru, ceea ce indică un transfer de tactici ale insurgenței dinspre rebelii ceceni către trupele rusești.

2.8.3. Geopolitica și geostrategia zonei de studiu

Pentru întelegerea prezentului este nesesara cunoașterea trecutului întregului areal de studiu, al asocierilor create în timp și al intereselor urmărite și astazi. Trecutul în cazul Ucrainei cu reverberațiile sale atât de puternice în ceea ce se întâmplă astazi, prezentat cu mare clarviziune de către specialiștii în domeniu se devoalează astfel mult mai ușor.

Zbigniew Brzezinski, o autoritate printre marii strategi globali americani, profesor de politică externă a SUA la Universitatea Johns-Hopkins din Baltimore, consilier la Centrul pentru studii politice și strategice (CSIS) din Washington D.C., autor de cărți politice de specialitate și consilier de politică externă a președintelui Barack Obama, în cartea intitulată ,,Marea tablă de șah” Geopolitica Lumilor Secolului XX, afirma în urmă cu ceva timp, cu un simț extrem de dezvoltat în ceea ce privește nuanțele viitorului:

Factorul geografic încă reprezintă punctul de plecare în definirea priorităților externe ale unui stat, iar mărimea teritoriului național un criteriu major în stabilirea statutului și a puterii statului respectiv. Cu toate acestea, stăpânirea de teritorii începe să nu mai reprezinte o prioritate pentru majoritatea statelor-națiune. Sfera economică, inovația tehnologică, cercetarea sau educația atrag atenția elitelor conducătoare în lupta lor pentru influență internațională.

Poziția geografică tinde să determine acțiunile statelor, iar sfera de interese geopolitice, de influență și de implicare a unui stat crește direct proporțional cu puterea sa politică, economică și militară.

Pentru Statele Unite geostrategia în Eurasia presupune interconectarea cu un scop bine determinat a statelor dinamice geostrategic și mânuirea atentă a statelor catalizatoare geopolitic urmând cele două interese americane: pe termen scurt: – păstrarea statutului său de putere mondială unică; pe termen lung: – transformarea puterii americane în cooperare mondială din ce în ce mai instituționalizată

Jucătorii geostrategici activi sunt acele state care au capacitatea și voința națională de a-și exercita puterea sau influența dincolo de propriile frontiere în vederea schimbării actualei situații geopolitice într-o masură care afectează intersele SUA.

Pivoții geopolitici sunt acele state a căror importanță decurge nu din puterea sau din motivația lor, ci mai degrabă din așezarea lor sensibilă și din consecințele situației lor potențial vulnerabile pentru comportamentul jucătorilor geostrategici. Cel mai adesea pivoții geopolitici sunt desemnați datorită poziției geografice, care în unele cazuri le conferă un rol special fie în asigurarea accesului în zone importante, fie în refuzarea accesului la resurse pentru jucătorul important. În unele cazuri un pivot geopolitic poate acționa ca un scut protector pentru un stat sau chiar o regiune. Identificarea pivoților geopolitici-cheie eurasiatici de după Razboiul Rece și protejarea lor este un aspect crucial al geostrategiei mondiale a SUA.

În actuala situație mondială, cel puțin cinci jucători geostrategici-cheie și cinci pivoți geopolitici pot fi identificați pe harta politică a Eurasiei astfel: Franța, Germania, Rusia, China și India sunt jucători importanți și activi; Ucraina, Azerbaidjan, Coreea de sud, Turcia și Iranul au rolul de pivoți geopolitici.

În extremitatea vestică a Eurasiei Franța și Germania sunt jucătorii goestrategici importanți. Ambele state sunt motivate de viziunea unei Europe unite, deși între ele există diferențe de opinii. Atât Franța cât și Germania sunt suficient de puternice și de sigure pe sine pentru a exercita influența în interiorul unei regiuni mai largi. Franța urmarește să aibă un rol politic central într-o Europă în curs de unificare, în timp ce Germania este din ce în ce mai conștientă de implicațiile statutului său de special acela de cel mai important stat al Europei – rolul de locomotivă economică a zonei euro.

Celelalte state europene de mărime medie, majoritatea fiind member NATO și/sau U.E., fie se lasă ghidate de SUA, fie se aliniază în spatele Germaniei sau al Franței. Politicile lor nu au nici un impact regional.

Rusia rămâne un jucător geostrategic important, în pofida situației interne și a stării ei de slăbiciune. Prezența Rusiei are un impact masiv asupra noilor state independente din vastul spațiu eurasiatic al fostel Uniuni Sovietice. De asemenea China are un cuvânt de spus. Ea este deja o putere regională importantă și este posibil să aibă aspirații mai largi, dată fiind istoria sa de mare putere și viziunea sa conform căreia statul chinez este centrul lumii. Pretențiile Chinei încep deja să afecteze balanța puterii în Asia, în timp ce creșterea sa economică alimentează poziția hegemonică regională pe care China și-o asumă. Ieșirea mai activă a Chinei pe scena mondială afectează direct Rusia, care își vede subminată influența în fostele state membre ale Uniunii Sovietice, actualmente vecini care nu pot fi neglijați ai Chinei.

India reprezintă un potențial jucător mondial important. Deși aspirațiile sale pe termen lung sunt optimiste, este fără discuție cel mai puternic stat din sudul Asiei și este privită ca un rival pentru China. Este, de altfel, și o putere nucleară semisecretă, participând la cursa înarmării pentru a contrabalansa deținerea de focoase nucleare de către China sau Pakistan.

Ucraina un important spațiu pe tabla de șah eurasiatică, este privită ca un pivot geopolitic prin prisma poziției sale geografice și faptul că existența sa ca țară independentă ajută la transformarea Rusiei. Fără Ucraina, Rusia încetează sa mai fie un imperiu eurasiatic. Pierderea independenței de către Ucraina ar avea consecințe imediate pentru Europa Centrală, deoarece ar transforma Polonia în pivotul geopolitic de pe frontiera estică a unei Europe unite.

În ciuda dimensiunilor sale reduse și a populației puțin numeroase, Azerbaidjanul, cu vastele sale resurse energetice naturale este și el de importanță decisivă din punct de vedere geopolitic. Se spune ca Azerbaidjanul deține robinetul resurselor din Marea Caspica și Asia Centrală. Un Azerbaidjan independent, legat de piețele occidentale prin conducte ce nu tranzitează Rusia ar deveni și o importantă cale de acces pentru economiile avansate și consumatoare de energie spre republicile central-asiatice bogate la rândul lor în resurse energetice.

Ca și în cazul Ucrainei, viitorul Azerbaidjanului este crucial în definirea a ceea ce Rusia ar putea sau nu să devină.

Atât Iranul cât și Turcia sunt în primul rând pivoți geopolitici. Turcia asigură stabilitate în regiunea Mării Negre, controlează accesul la Marea Mediterană prin strâmtorile Bosfor și Dardanele, contrabalansează Rusia în Caucaz și servește ca punct de sprijin sudic pentru NATO.

Iranul domina malul estic al Golfului Persic și independența sa, indiferent de actuala sa ostilitate față de SUA, acționează ca o barieră în fața oricărei amenințări rusești pe termen lung pentru interesele SUA în regiune.

Nu în cele din urmă, Coreea de Sud este un pivot geopolitic extrem-oriental. Legăturile strânse cu Statele Unite permit acestora monitorizarea Japoniei și împiedicarea sa de a deveni o putere militară importantă. Orice modificare acestei țări ar modifica dramatic rolul SUA în Orientul Îndepărtat, ceea ce l-ar modifica și pe cel al Japoniei. Mai mult creșterea sa economică, face din Coreea e Sud un spațiu din ce în ce mai important , iar controlul asupra acestui spațiu, din ce în ce mai prețios. Lista jucătorilor geostrategici și a pivoților geopolitici nu este una permanentă. Ea este modificată funcție de evoluția agendei internaționale.

Cu voia dumneavoastră încă din capitolul precedent am început să analizez din punct de vedere geopolitic acest areal dintr-o perspectivă mult mai amplă deoarece nuanțele prezentului sunt atât de ancorate în trecutul acestei zone, încât suntem datori să oferim aceste tușe istorice, care după părerea mea se dovedesc extrem de eficiente în definirea esenței în ceea ce privește actualul efervescent.

PERSPECTIVA ISTORICĂ ÎN ECUAȚIA PREZENTULUI

În literatura de specialitate este puțin abordată problema originilor îndepărtate ale Rusiei, cel mai adesea, istoria Rusiei începe cu Rusia Kieveană, moment într-adevăr foarte important în devenirea acestei țări. Geofrey Parker (,,The Geopolitcs of Domination”) precizează că locul geografic pe care a apărut Rusia kieveană a fost mai întâi ocupat de o ramură a vikingilor – ,,men of Russ” – conduși, se pare, de Rurik. Ei veneau dinspre Baltica în căutarea unei rute comerciale mai scurte spre Constantinopol. Slavii orientali, de origine ariană (ca toți slavii), s-au așezat în câmpiile Niprului. Este o mare mișcare demografică ce se încheie în jurul secolului al VII-lea. La rândul lor, slavii se amestecă și cu alte populații aflate deja în aceste ținuturi – finlandezi, sciți, sarmați, bulgari – formând o primă unitate statală cunoscută sub numele de Rusia Kieveană.

RUSIA KIEVEANĂ – PRIMA RUSIE

Apariția și dezvoltarea ,,Primei Rusii” nu ar fi fost de conceput fără ,,rolul decisiv” al căii comerciale dintre Baltica și Marea Neagră și care mergea mai departe spre Bizanț sau Bagdad, ori chiar ,,spre greci”. Principalul avantaj al acestei căi comerciale consta în faptul că transportul se făcea pe apă – utilizând cursul Niprului – și că istmul dintre Baltica și Marea Neagră, de aproximativ 1000 de km nu cunoaște obstacole naturale importante. Schimbul intens de mărfuri va contribui la înflorirea a două mari orașe pe această rută comercială: Novgorodul, la nord, și Kievul, la sud, situat chiar pe Nipru.

Faptul că negoțul este explicația ascensiunii lor o dovedește și faptul că așezările din jur nu erau suficient de puternice pentru a susține asemenea orașe; în plus, când Constantinopolul este ocupat de latini (1204) începe un comerț înfloritor pe mare, iar ruta continentală scade în importanță: ,,calea maritimă a ucis drumul comercial”, noteză Fernard Braudel (,,Gramatica civilizațiilor”, pag. 233). Kievul slăbește, iar năvălirea mongolă (1241) nu face decât să-i aplice lovitura de grație. La cinci ani după această invazie, pe locul unde se afla Kievul, cândva atât de înfloritor, nu se mai găseau decât ,,vreo 200 de case prăpădite” (F. Braudel, op.cit., pag. 234).

Trecerea Kievului la creștinism este favorizată de principele Vladimir cel Sfânt, impresionat, se pare, de frumusețea ritualurilor bizantine. El procedează la o convertire oficială și la 988 populația Kievului este botezată în bloc în apele Niprului. Acest act energic al unui prinț a putut avea loc pentru că a fost pregătit de o întreagă operă misionară. Să nu uităm că în veacul al IX-lea trăiesc sfinții Chiril și Metodiu care traduc cărțile sfinte în slavonă, pentru a ușura opera de evanghelizare a slavilor. Noua religie este acceptată cu destulă hotărâre, sau conducătorii lor politici sunt deciși să evolueze în această direcție, de vreme ce construcția catedralei Sfânta Sofia din Kiev are loc între 1025 și 1037, iar cea a Sfintei Sofia din Novgorod între 1045 și 1052, deci la puțin timp de la convertirea oficială. Cu timpul, Kievul capătă preeminență asupra Novgorodului și își întinde influența atât spre sud cât și spre nord, el fiind chiar denumit ,,Bizanțul de pe Nipru”.

Este instructiv să se emenționeze că această influență se extinde pe un teritoriu încadrat de un sistem de râuri. Kievul este situat pe Nipru. La vest se află Bugul și Nistrul, la est Donul și Volga, iar la nord Dvina și Neva. Rusia Kieveană cuprinde tot acest bazin încadrat de rețeaua de râuri amintite, care înlesnesc negoțul, deplasarea și, într-un sens mai larg, comunicarea cu ținuturile apropiate. De aceea și suprafața pe care se întindea Rusia Kieveană era considerabilă. În sud, ea mergea până la jumătatea distanței dintre Kiev și Marea Neagră, la nord vest până undeva către Munții Urali, iar la nord atingea țărmurile Mării Baltice, ținutul pe care se află astăzi Petersburgul. Rusia Kieveană ocupa o bună parte din ceea ce numim astăzi Rusia europeană (deci și regiunea care se va numi mai târziu Moscova). Nu am putea explica această expansiune rapidă în afara existenței a două condiții naturale: stepa ușor de străbătut și rețeaua de râuri de care am amintit. Aceste avantaje de ordin geografic au reprezentat, nu peste multă vreme, și o mare vulnerabilitate. În afara unui obstacol natural semnificativ, invazia mongolă din secolul al XIII-lea s-a abătut cu toată forța asupra Kievului distrugând un imperiu pe cale de a se naște.

3.2. RUSIA MOSCOVITĂ – A DOUA RUSIE

,,Istoria Moscovei”, sublinia Kerner, ,,este istoria devenirii unui ostrog neînsemnat în capitala unui imperiu euroasiatic” (citat în G. Parker, ,,The Geopolitics of Domination”, pag. 76).

În stepa rusească se află și imense păduri. Acestea au reprezentat pentru mongoli zone greu accesibile. De aceea ele au devenit adăpostul natural al populației locale, care fugea din fața năvălitorului. Asistăm, potrivit lui Parker (G. Parker, op.cit., pag.78) chiar la o retragere masivă, la o adevărată migrare a populației din stepele sudului spre ținuturile din nord, mai bogate în păduri. Cu deosebire atractiv a fost ținutul dintre Volga și Oka, denumit și ,,Mesopotamia rusească”, zonă în care se afla și ceea ce numim astăzi regiunea Moscovei. Concentrată cu deosebire în această regiune, populația localnică plătea tribut noului stăpân și încerca să dobândească independența față de ocupant, acum organizat într-o structură statală – Hanatul Hoarda de Aur, cu capitala la Sarai (pe Volga inferioară).

Nașterea celei de-a doua Rusii are loc, prin urmare, în condiții mult mai încordate decât cele în care s-a format prima Rusie. Ea ia forma luptei pentru dobândirea neatârnării față de mongoli, în același timp, formarea acestui stat are loc în contextul unor sfâșieri și dispute interne între diferiți conducători locali. Născându-se în luptă și prin luptă, statul moscovit nu mai păstrează aproape nimic din liberalismul, din prosperitatea celui kievean. Îmbracă de la început haina centralismului autoritar și tot de la început își afirmă dorința de cucerire și expansiune.

Nucleul celei de-a doua Rusii, cunoscute și sub denumirea de Rusia Moscovită, se formează în regiunea marcată la est de fluviul Volga, iar la nord vest de podișul Valdai. La sfârșitul secolului al XV-lea, Moscova devine capitala statului centralizat rus. Începând din secolul al XV-lea asistăm la un proces de expansiune rapidă și constantă ale cărei momente de vârf sunt atinse în timpul domniilor lui Ivan al III-lea și Ivan cel Groaznic, Petru I, Ecaterina a II-a și Alexandru I. Rusia Moscovită se bucură din punct de vedere geografic de același amplasament geografic favorabil ca și Rusia Kieveană. Din zona aceasta izvorăsc Volga, Niprul, Donul, Dvina, Neva. Ca și în cazul Rusiei kievene, această rețea de râuri a reprezentat tot atâtea posibilități de înaintare într-un teritoriu care nu prezenta nici obstacole naturale, nici o densitate demografică ridicată. De la început, cnezatul moscovit a evoluat într-o formă absolutistă și centralizată. În această privință există o deosebire esențială între Rusia Moscovită și cea Kieveană care, fiind un imperiu preponderent comercial, era mult mai liberală. Mulți autori explică centralismul statului rusesc și prin influența exercitată de tătari.

Un moment esențial în devenirea Rusiei Moscovite îl reprezintă domnia țarului Ivan al III-lea (1452 – 1505), preferat de către unii istorici chiar și lui Petru cel Mare (F. Braudel, „Gramatica civilizațiilor”, pag. 242). Este primul lider al noului stat care adoptă titulatura de țar (cuvânt care provine, prin prelucrare, din denumirea de Cezar).

Ivan al III-lea este important în primul rând, pentru că, sub conducerea lui, Rusia a obținut independența față de Hoarda de Aur (1480). Legăturile între cele două structuri statale se mențin după aceea, multe familii rusești renumite având origine tătară (de pildă Godunov).

Tot sub conducerea sa Moscova supune Novgorodul, în urma unor lupte desfășurate de-a lungul mai multor ani; după ocupare, 7000 de locuitori sunt obligați să părăsească orașul, iar 100 de familii nobile exilate. Așa ia sfârșit perioada fastă a unui oraș iubit și respectat cu sinceritate pentru vârsta lui, așa cum ne spune și denumirea sa veche: ,,Domnul Novgorod cel Mare”.

În sfârșit, pe timpul domniei sale Moscova face o mare tentativă de a stabili contacte cu occidentul; în capitala rusească sosesc mari artiști, constructori de palate și biserici. Este o perioadă de avânt economic a Rusiei exprimată și într-o remarcabilă operă de edificare arhitecturală: Kremlinul capătă atunci linia sa actuală. Statul angajează cheltuieli care îi depășesc puterile. Se prefigurează o tendință care va deveni evidentă pe timpul lui Ivan cel Groaznic, însoțind, apoi, întreaga evoluție a Rusiei.

Expansiunea cnezatului Moscovei a avut loc într-o manieră concentrică. Totul s-a desfășurat de parcă ar fi existat un plan de expansiune transmis de la o generație la alta, care avea drept ținte durabile ocuparea unor poziții strategice foarte importante. Cert este că la începutul secolului al XIX-lea, Rusia atinsese linia care străbătea istmurile ce legau zona Arctică de Marea Baltică, Marea Baltică de Marea Neagră și, în sfârșit, Marea Neagră de Marea Caspică. Controlul acestor poziții a reprezentat un obiectiv formulat în termeni strategici: asemenea istmuri reprezintă liniamente mai ușor de apărat în cazul unui atac din afară.

Demnă de remarcat este consecvența cu care a fost urmărit acest țel, indiferent cine s-a aflat la tronul țării și indiferent ce viziune împărtășea cu privire la viitorul țării. Din acest punct de vedere, un conducător, fără îndoială modern, cum este Petru cel Mare care a făcut atâtea lucruri pentru deschiderea Rusiei față de Europa, poate fi situat alături de Ivan cel Groaznic. Fiecare a realizat o străpungere strategică pentru expansiunea teritorială a Rusiei: Ivan cel Groaznic spre est, ocupând Kazanul și, apoi, Astrahanul, ceea ce însemna cale deschisă spre Marea Caspică, urmând cursul fluviului Volga, dar și spre Siberia. La rândul lui, Petru cel Mare a repurtat marea victorie de la Poltava asupra suedezilor – până atunci puterea dominantă a nordului – care considerau Marea Baltică o ,,mare internă”. În urma acestei victorii, țările baltice – Estonia, Letonia, Lituania vor intra sub influență rusească, iar Marea Baltică începe să fie considerată drept o ,,mare internă” de către ruși.

Există în istoria Rusiei mai multe direcții de înaintare, fiecare concentrând adevărate direcții de expansiune. O asemenea direcție a fost reprezentată de expansiunea spre nord, marcată de cucerirea Novgorodului, apoi a țărilor baltice și chiar a unor teritorii subarctice. În felul acesta, primul istm, cel dintre zona arctică și Marea Baltică, a fost atins. Ocuparea acestei poziții a creat condițiile unei adevărate reorientări geopolitice a Rusiei, inaugurată sub conducerea lui Petru I. Ea se concretizează mai întâi în mutarea capitalei rusești de la Moscova la Petrograd, în primii ani ai secolului al XIX-lea. Locul pe care se va ridica Petersburgul era situat pe malul mării, chiar la estuarul Nevei, la 600 km distanță de Moscova. Valoarea lui consta în deschiderea pe care o asigura, în poziția avantajoasă pe care o oferea pentru comerț. Alegerea unei asemenea poziții releva limpede voința de a deschide Rusia pentru comerț, de a-i gândi altfel viitorul, legat de Europa, în strînsă legătură cu evoluția acesteia. Petru I a înțeles foarte bine acest lucru – și judecata sa este cu atât mai valoroasă cu cât ea s-a petrecut în zorii epocii moderne, când orice întârziere în cuplarea Rusiei la evoluția Europei ar fi fost foarte costisitoare. Faptul că Petru a preferat să ridice viitoarea capitală pe un loc gol, practic pe o mlaștină nelocuită, că noua metropolă a fost construită în stil neoclasic, fără vreo legătură semnificativă cu tradiția arhitecturală a Rusiei, arată cât de hotărât a fost Petru să deschidă Rusia către Europa, să prefigureze o nouă traiectorie strategică pentru evoluția țării sale.

Petersburgul a apărut de la început ca un gen de ,,antiteză” a Moscovei (G. Parker, ,,The Geopolitics of Domination”, pag. 80). Petersburgul era așezat la periferie, pe malul mării, pe când vechea capitală în centru; Moscova era simbolul unei puteri exclusiv continentale, Petersburgul simboliza dimensiunea maritimă a acestei puteri; Moscova era tradiționalistă și teocratică, Petersburgul modern și secularizat; Moscova era capitala arhitecturală a Rusiei, cu clădiri în cel mai pur stil rusesc, Petersburgul era un gen de capitală a lumii vestice, construit în stil neoclasic, fără vreo legătură semnificativă cu tradiția arhitecturală a Rusiei. Geofrey Parker nota semnificativ: ,,această masivă deplasare geografică a puterii politice de la centru la periferie exprima o credință neclintită în ceea ce putea deveni Rusia” (G. Parker, op.cit., pag. 80).

S-a spus despre Petru că a fost un ,,rus germanizat”; așa cum despre Ecaterina a II-a s-a spus că, dimpotrivă, a fost o ,,nemțoaică rusificată”. Cert este că modernizarea Rusiei s-a declanșat în această perioadă și, numai într-un secol, armatele rusești vor ajunge la Paris. Într-un secol Rusia devine putere europeană în sensul deplin al termenului. De acum, nimic important nu se va decide în Europa fără cuvântul, fără participarea, într-un fel sau altul, a Rusiei. Iată semnificația unei mișcări strategice inițiată la timp. Nu este vorba atât despre mutarea capitalei, cât despre semnificația ei, despre tendința pe care o exprimă, despre procesele pe care le anunță. Cum remarca și G. Parker (op.cit., pag. 85), timp de mai bine de două secole, pe parcursul cărora Petersburgul a fost capitală, conceptul de Rosiiskaia Imperiia a triumfat asupra celui de Russkaia.

Ar fi foarte important să amintim, fie și în treacăt, de momentul în care a avut loc revenirea capitalei tot la Moscova. Imediat după încheierea primului război mondial și după victoria Revoluției din Octombrie. Începea o nouă perioadă în istoria Rusiei, o perioadă de închidere a Rusiei, de izolare a țării de procesele europene. Iar mutarea capitalei în interiorul țării exprima acest nou timp, cu noi valori și cu noi orientări politice și culturale.

A doua direcție de expansiune a Moscovei a fost către sud-est. Ea s-a confruntat cu imperiul polono-lituanian pe care l-a învins, apoi cu cazacii din bazinul inferior al Niprului, iar la 1654, Ucraina, până atunci ocupată în mare parte de Polonia, se alătură Rusiei. La sfârșitul secolului al XVIII-lea Rusia participă la cele trei împărțiri succesive ale Poloniei (1772, 1792, 1795) și ocupă după ultima împărțire, când Polonia dispare ca stat, o bună parte a teritoriului său care nu va mai reveni Poloniei decât în 1918. Concomitent, atinge coasta de nord a Mării de Azov, iar pe malul Mării Negre dezvoltă portul Odesa și baza navală Sevastopol. În 1812, ocupă Basarabia, depășește Nistrul și ajunge la Prut. Astfel, Rusia controlează în întregime istmul care leagă Marea Baltică de Marea Neagră.

Ultima porțiune de pământ cucerită de către Rusia este reprezentată de istmul dintre Marea Neagră și Marea Caspică. Caucazul s-a dovedit mult mai greu de ocupat. Zonă preponderent muntoasă, locuită de popoare diferite ca structură etnică și credință religioasă, Caucazul a opus o rezistență puternică și de-abia în secolul al XIX-lea Rusia și-a instalat controlul asupra regiunii.

Cum spuneam, ocuparea acestor istmuri a reprezentat un obiectiv strategic al politicii externe rusești, el fiind motivat prin posibilitățile pe care le oferă asemenea istmuri pentru apărarea Rusiei de diferite primejdii externe. Totuși, de câte ori a avut posibilitatea, Rusia a depășit aceste amplasamente mergând mai departe de linia pe care o conturau ele. De pildă, atunci când Polonia a fost împărțită, Rusia a ocupat o parte din teritoriul acestei țări, care trecea cu mult de istmul baltico- pontic. De asemenea, după cucerirea Caucazului, Rusia a trecut la ocuparea Transcaucazului, care, de asemenea, depășea istmul pontico-caspic. Toate acestea ilustrează că obiectivul de care am amintit avea mai mult o dimensiune de justificare a expansiunii și cuceririlor teritoriale în fața puterilor străine.

Am arătat mai sus că expansiunea teritorială a Rusiei a fost ușurată de existența unor mari râuri care traversau ținuturi întinse, fără mari variații de relief. Toți cei care s-au ocupat de istoria Rusiei relevă importanța acestui element geografic favorizant. Numai că, înaintând pe cursul acestor ape curgătoare, Rusia a ajuns în cele din urmă să domine sau să încerce să domine mările în care aceste râuri sau fluvii se vărsau. Rușii au înaintat pe Volga și au ajuns să controleze Marea Caspică. Au înaintat pe Don și au inclus Marea de Azov în propriul teritoriu. Au înaintat pe Nipru și Nistru și au ocupat foarte importante poziții la Marea Neagră. Au înaintat pe Neva sau Dvina și au ajuns să considere la un moment dat Marea Baltică drept o ,,mare internă”.

Mai există o legitimare a expansiunii, extrem de puternică, anume ideea mesianică. Rusia Moscovită a pretins că este statul succesoral al Rusiei Kievene (de la care ar moșteni ,,sufletul”) și al Imperiului Bizantin. După căderea primeia, Mitropolia Bisericii Ortodoxe din acest spațiu se mută la Vladimir, apoi la Moscova. Două secole mai târziu ea se transformă în Patriarhie. Biserica nu a fost un rival, ci un sprijinitor al statului în demersurile sale de expansiune și de protejare a ,,tuturor rușilor”, sprijin care i-a hrănit statului convingerea că prin acțiunile sale de expansiune ar îndeplini o ,,misiune divină”. A luat naștere astfel ,,un cezaro-papism desăvârșit în care Biserica și Statul devin sinonime”, iar cetățeanul se consideră pe sine însuși ,,agent al reunificării creștinătății”. După căderea Constantinopolului, căsătoria lui Ivan al III-lea cu moștenitoarea Paleologilor, ultimii împărați greci ai Constantinopolului, conferă și un alt tip de sprijin ideii potrivit căreia Moscova ar fi ,,a treia Romă”, un oraș etern, succesorul autentic al Romei și Constantinopolului. ,,The Rossiiskaia Imperiia era în primul rând sfânt și numai în al doilea rând rusesc, iar impulsul religios îl regăsim chiar în inima sa” (G. Parker,”The Geopolitcs of Domination”, pag. 84).

Multe acțiuni de cucerire teritorială intreprinse de către Rusia au avut loc în numele ortodoxismului. De pildă, ideea care a reprezentat o adevărată dominantă a politicii externe rusești – uneori mărturisită, alteori nu – privind cucerirea Constantinopolului constituie o încoronare a acestui tip de mesianism. Nu putem să nu semnalăm faptul că acest obiectiv cu determinații religioase neîndoielnice cuprinde și importante elemente de ordin geopolitic. Constantinopolul înseamnă și controlul strâmtorilor dintre Marea Neagră și Marea Mediterană, deci, practic, ieșirea la oceanul planetar.

De origine religioasă, cu un conținut care se plasează pe terenul credinței, mesianismul rusesc mai cunoaște și o altă dimensiune, foarte importantă, anume mesianismul panslavist, care avea în vedere rolul rușilor în protejarea slavilor din alte teritorii, cu deosebire din Balcani. Este adevărat că între cele două dimensiuni nu se pot face distincții clare. Slavii din Balcani sunt și ei de religie ortodoxă. Prin urmare, invocarea unui motiv religios – protejarea credincioșilor ortodocși – sau panslavist – protejarea slavilor din alte teritorii – nu exclude existența unor adânci rațiuni geopolitice, extinderea influenței rusești propriu zise.

Din rațiuni care țineau, la început, de dobândirea neatârnării, apoi de susținerea procesului de expansiune și, în cele din urmă, de controlul asupra unui teritoriu așa de întins, statul a devenit tot mai puternic distanțându-se de societate, ,,comandându-i” cumva, impunându-și voința, uneori în dezacord cu cea a societății. A apărut, astfel, de la început un tip de evoluție centrată în jurul unui paradox care s-a perpetuat în timp și a atins punctul culminant în perioada socialistă. De-a lungul întregii sale istorii, Rusia a fost un caz special, sublinia H. Kissinger (,,Diplomacy”, pag. 24) și nu este nici o îndoială că situația specială de care vorbea autorul american se referea și la paradoxul semnalat, la o tendință, în ultimă instanță, inerțială sau autonomă de creștere a rolului statului, sau a unora dintre componentele sale fără o întemeiere reală. ,,Cu fiecare cucerire caracterul statului s-a schimbat pe măsură ce încorpora grupuri etnice non-rusești. Este una dintre rațiunile pentru care Rusia s-a simțit obligată să mențină o imensă armată a cărei mărime nu era corelată cu nici o amenințare a propriei securități” .

Este important să înțelegem particularitățile procesului de modernizare a Rusiei: un proces sfâșiat, care a pornit totdeauna de sus în jos fără a pătrunde în straturile de profunzime ale societății. Poate și, de aceea, el nu a fost în nici o etapă încheiat, fiecare nou moment de evoluție preluând un pasiv istoric împovărător. De aceea, în întreaga istorie rusească se pot pot întâlni elemente, zone de avanpost ale modernității coexistând cu procese, instituții, atitudini cu mult rămase în urmă. Media și indicatorii care măsurau performanța medie nu au avantajat niciodată Rusia, pentru că forța ei a provenit întotdeauna din număr, din masivitate; întrebarea cardinală este dacă numărul și masivitatea mai reprezintă neapărat un mare avantaj în epoca informatizării și mai ales dacă mentalitățile care s-au format de-a lungul vremii în jurul acestor parametri mai pot reprezenta combustia dezvoltării astăzi. Dacă, așa cum remarca F. Braudel, ,,Rusia mai poate continua să promoveze modernitatea față de Europa și Evul Mediu față de ea însăși” (“Gramatica civilizațiilor”, pag. 249).

O asemenea evoluție paradoxală a dat naștere, chiar de timpuriu, la o expansiune (brutală) a statului în câmpul societății, care s-a împlinit în crearea unui adevărat sistem de dependență față de stat chiar și a segmentului de populație care ar fi putut trăi fără stat. Nobilii de pildă, nu erau precum cei din vest sau cei din timpul Rusiei Kievene, stăpâni ai pământurilor lor. Ivan cel Groaznic nu s-a mulțumit să-i omoare pe boieri, ci le-a confiscat pământurile pe care le încredința unor slujbași credincioși. A apărut ceea ce s-a numit nobilimea de serviciu, care stăpânea temporar o suprafață de pământ. În timpul lui Petru cel Mare apare o altă reglementare care recunoaște nobililor de serviciu posesia pentru ei și pentru moștenitorii lor. Apare astfel, “a doua aristocrație” (F. Braudel, ,,Gramatica civilizațiilor”, pag. 249) asociată cu statul și depinzând de rangurile oficiale ocupate în ierarhia puterii.

Întâlnim în Rusia un alt fenomen particular care se adaugă celui prezent mai sus, anume ,,a doua iobăgie”. El semnifică legarea iobagului de nobil înfăptuită printr-un ucaz al lui Ivan al IV-lea (1581). Până atunci iobagul putea să-și schimbe stăpânul în fiecare an de Sfântul Gheorghe. Datorită acestui act se pun în mișcare mase de țărani care părăsesc regiunea Moscova și migrează spre Siberia sau Volga și Don. Se creează astfel, o presiune demografică care reprezintă un factor favorizant al expansiunii rusești spre aceste zone.

Răscoalele conduse de Stepan Razin (1669-1671) și Pugaciov cu aproape un secol mai târziu stau mărturie a tensiunii teribile care ia naștere în interiorul statului rus. Cum paradoxul între stat și societate va continua să existe, această tensiune va fi prezentă în toată istoria Rusiei. Am vorbit de răscoale, dar istoria Rusiei din secolul al XIX-lea și mai ales din prima parte a secolului XX este o istorie de conflict surd care izbucnește periodic în explozii sociale.

Un instrument al acestei evoluții supracentralizate l-au reprezentat și serviciile de represiune, create foarte de timpuriu și la proporții impresionante, expresive prin ele însele. Între instituțiile pe care le-a întemeiat Ivan cel Groaznic este și ceea ce am putea numi astăzi poliție secretă, înființată în 1565. Cei șase mii de oameni ai serviciului său numit Opricinina erau îmbrăcați în negru și călăreau cai negri. Emblema respectivului serviciu era un cap de câine și o mătură, simbolizând misiunea de a stârpi și înlătura trădarea. După opinia lui F. Coleman (,,The decline and the Fall of the Soviet Empire. Forty Years That Shook the World, from Stalin to Yeltsin”, pag. 165), Stalin a proslăvit regimul de teroare introdus de Ivan cel Groaznic și rolul său în centralizarea puterii, în reducerea opoziției față de autoritatea țarului; liderul sovietic a considerat chiar că Ivan cel Groaznic nu a fost suficient de dur, irosind prea multă vreme în rugăciuni, în loc să-și dedice tot timpul lichidării boierilor răzvrătiți.

În 1800, poliția secretă țaristă a fost botezată Ochrana, iar sub puterea comunistă, ea a purtat numele de CEKA și NKVD. Din 1954 până la prăbușirea Uniunii Sovietice, ea s-a numit KGB – Comitetul pentru Securitatea Statului. Potrivit opiniei aceluiași autor, KGB a devenit cea mai mare forță de poliție politică și cel mai mare serviciu de informații externe din lume. Când Gorbaciov a preluat conducerea țării (1985), KGB număra 400 000 de ofițeri în interiorul URSS și 200 000 în afară (Fred Coleman, op.cit., pag. 166).

Ilustrativ pentru forța acestui serviciu este și ceea ce a declarat G. Shack Nazarov- consilier politic apropiat al lui Gorbaciov, anume că, ultimul lider sovietic a luat cunoștință de situația reală a economiei pe care o conducea dintr-un raport ultrasecret al KGB care i-a fost pus la dispoziție numai după ce a ajuns Secretar General al Partidului.

Ar fi interesant să medităm împreună la următorul fapt: de ce, dincolo de excese, unele zguduitoare, mai toți conducătorii ruși, unii chiar moderni, cum ar fi Petru cel Mare, au avut mereu preocuparea centralizării, al controlului asupra propriului teritoriu. Serviciile de care am vorbit nu sunt decât expresia acestei preocupări. Să medităm dacă între întinderea unui stat și forma de guvernământ nu este o legătură. Dacă Rusia, chiar și democratică, nu va conserva o puterincă notă de centralizare și autoritarism în conducere.

O orientare politică importantă în Rusia de astăzi este eurasiatismul. Fără a fi o prezență teoretică nouă, el a cunoscut în ultimii ani o revenire semnificativă, așa încât se cuvine să stăruim asupra sa.

Eurasiatismul apare ca orientare în 1921, când reprezentanți de seamă ai emigrației ruse: N. Troubetskoi (economist), P. Savitski (geograf), P. Surcinski, critic muzical, G. Florovski, teolog, publică lucrarea ,,Exodul spre est”. Ideea de bază a eurasiatismului este că Rusia formează un spațiu aparte ancorat în cele două continente, dar având o identitate precisă, inconfundabilă. Poziția geografică particulară ar trebui să dicteze, potrivit opiniei acestor autori, o politică distinctă care să conserve identitatea Rusiei. Eurasia, scria Savitski în 1925, ,,este o lume aparte, distinctă, Rusia ocupă cea mai mare parte a acestui spațiu, care nu este împărțit între două continente, ci formează un al treilea, independent și care nu are numai un sens geografic” (F. Thom, ,,Eurasisme et neo-eurasisme”). Mai recent, publicația ,,Nezavisimaia Gazeta” se referă și ea la aceeași realitate geografică, numai că accentuează elementele de legătură, conexiunile pe care le implică o asemenea poziție: ,,Eurasiatismul Rusiei se datorează faptului că, în virtutea istoriei și geografiei noastre, avem interese vitale atât în Europa cât și în Asia. În aceasta constă diferența Rusiei față de celelalte țări europene și asiatice. Doar Turcia se poate pretinde într-o oarecare măsură eurasiatică (mai precis euro-mic-asiatică) . Nici o altă țară de pe unul sau altul de pe aceste continente nu are asemenea caracteristici” (citat în A. Sergounin, ,,Russian Foreign Policy Thinking: Redefining Conceptions”).

Este important mai ales pentru cei interesați, că P. Savițki încearcă să explice într-un mod diferit istoria de început a rușilor, o serie de elemente ale matricei lor culturale. În mod obișnuit, am spune chiar oficial, formarea Rusiei este legată de afirmarea ,,Rusiei kievene”, care a atins punctul culminant al evoluției sale înainte de năvălirea tătarilor. Mănăstiri din prima parte a secolului al XI-lea, cum ar fi Sfânta Sofia Kievskaia, pot sta cu demnitate alături de construcțiile similare din Occident. A apărut o sesizabilă rămânere în urmă a Rusiei kievene înainte de năvălirea tătară (ilustrată, de pildă, și în diferențele de dimensiuni dintre bisericile construite în secolul al XIII-lea în această țară și cele occidentale.

Deci, după opinia lui P. N. Savițki, năvălirea tătară nu a precedat, ci a urmat slăbirii interne a Rusiei kievene, care nu putea ,,duce decât la jugul străin”. Aici consideră autorul că a intervenit șansa Rusiei, anume că ,,a fost cucerită de tătari și nu de altcineva”. Dacă Rusia ar fi căzut în mâna turcilor infectați de ,,exaltarea și fanatismul iranian”, ,,încercările prin care ar fi trebuit să treacă ar fi fost de multe ori mai mari, iar soarta mult mai amară. Dacă ar fi cucerit-o Occidentul, acesta ar fi scos sufletul din ea. Tătarii n-au schimbat esența spirituală a Rusiei, dar prin forța ce-i distingea atunci, aceea de creatori de stat și organizatori militari, au influențat-o neîndoielnic” (P. N. Savițki, ,,Evraziiskaia Hronika”).

Înrâurirea exercitată de tătari nu se reduce doar la organizarea militară și crearea statului centralizat. P. N. Savițki consideră că jugul tătărăsc a organizat acea retortă în care s-a ,,modelat originalitatea spirituală rusească” (op.cit.).

Există, spune autorul, la popoarele vecine cu oceanul, la popoarele ,,litoraliste” o anume însușire de a simți învolburarea mării, de a-i înțelege zbuciumul. Un sentiment ce nu-și poate găsi echivalentul decât în ,,simțul tătărăsc al continentului”, în capacitatea de a comunica cu stepa, oazele și pădurile, de a ,,cuprinde nemărginirea”, transmise rușilor. ,,Între altele, în hoinărismul rusesc, în amploarea cuceririlor și anexiunilor rusești există același simț al continentului”.

Pe de altă parte, mediul cultural tătar ,,neutru”, care admira ,,orice fel de zei” și tolera ,,orice fel de culturi”, a contribuit la precipitarea și limpezirea profilului cultural rusesc. Însușirile aflate în stare de hibernare au renăscut într-un contur spiritual puternic. Paradoxal, ceea ce apărea ca un blestem al lui Dumnezeu, a ,,purificat și sfințit Rusia”, i-au imprimat simțul măreției”. ,,În Rusia sub tătărime, a apărut în toată plinătatea ei profunzimea mistică și cea mai înaltă creație a ei, pictura religioasă rusească. Întreaga înflorire a acestei picturi se încadrează total în perioada jugului tătar” (P.N. Savițki, ,,Evraziiskaia Hronika”).

Am insistat asupra acestei construcții nu numai pentru că ea propune un alt mod de abordare a procesului de formare a Rusiei moderne, ci și deoarece încearcă să fundamenteze ,,unicitatea” Rusiei, baza teoretică a eurasiatismului. ,,Rusia post-comunistă se află în cadrul unor granițe care nu au precedent istoric. Ca și Europa, ea va trebui să consacre cea mai mare parte a energiei sale pentru a-și defini identitatea” (H. Kissinger, ,,Diplomacy”, pag. 25).

Versiunea slavofilă a eurasiatismului are drept premise poziția geopolitică a Rusiei și particularitățile care o individualizează atât în raport cu Vestul, cât și cu Estul. Unul dintre reprezentanții eurasiatismului, membru al Academiei Ruse de Științe ale naturii, subliniază: ,,Poziția geopolitică a Rusiei este nu numai unică, ea este realmente decisivă atât pentru ea însăși, cât și pentru lume. Fiind situată între cele două civilizații, Rusia a fost o verigă esențială între ele, a asigurat un echilibru civilizat și o balanță mondială a puterii”.

Slavofilii consideră că imperiul rus, spre deosebire de cel englez, francez, otoman, este ,,organic”, întrucât este generat și întreținut de o arie geopolitică comună, de o economie comună și de cerințe de securitate comune. El nu ar fi altceva decât expresia politică a unei ,,entități culturale polietnice” în care ,,grupuri de popoare și naționalități au coexistat pașnic”.

Este interesant cum văd slavofilii renașterea Rusiei. În primul rând, prin întărirea autorității centrale, care ar putea garanta un statut respectat al Rusiei, ar feri poporul de anarhie, de tot felul de conflicte și fenomene arbitrare. În al doilea rând, prin “filtrarea” foarte atentă a influenței occidentale, prin afirmarea filonului cultural clasic alcătuit din valori ortodoxe și slavone. Occidentul este perceput ca un rival, ca o amenințare. De aceea slavofilii se și opun integrării Rusiei în instituțiile economice politice și militare occidentale, întrucât procesul integrator ar putea restrânge suveranitatea națională; ca alternativă, reprezentanții acestei orientări propun o întoarcere la resursele proprii, la modelele și principiile pe care Rusia le-a testat de-a lungul evoluției sale istorice. În ceea ce privește politica externă, slavofilii recomandă ca prioritate protejarea minorității ruse din fostele republici sovietice, precum și revenirea la sistemul de alianțe tradiționale, constând în relații strânse cu Serbia, cu țările arabe, Cuba, Coreea de Nord, India (A. Sergounin, ,,Russian Foreign Policy Thinking: Redefining Conceptions”).

Influența politică a slavofililor este redusă, întrucât adepții săi nu au acces direct la nivelul efectiv al luării deciziilor; nu același lucru se poate spune despre influența lor intelectuală, considerabilă dacă avem în vedere că partizanii săi sunt grupați în jurul unor ziare și reviste cu ecou în viața publică a Rusiei, precum ,,Den”, ,,Naș Sovremenik”, ,,Maladaia Gvardia”.

Am insistat asupra acestei variante, pentru că ea ilustrează foarte bine zbaterea reală a Rusiei, seducțiile pe care le exercită tot felul de idei care au acompaniat dezvoltarea acestei țări (cum a fost, de pildă, ideea imperială) și numeroasele capcane în care pot cădea autorii care, atașați fiind de modelele clasice, de valori tradiționale, nu percep la dimensiunea reală importanța pe care viața modernă o are în reconfigurarea tuturor ideilor și modelelor despre dezvoltare. A preconiza, așa cum procedează eurasianiștii în general și slavofilii cu deosebire, desprinderea Rusiei de procesele integratoare moderne înseamnă implicit condamnarea acestei țări la rămânere în urmă.

Absolut întemeiat este îndemnul eurasianiștilor privind o întoarcere a Rusiei asupra ei însăși. Fără acest examen sincer și sever, nimic durabil nu se poate construi. O astfel de întoarcere, nu numai oportună, dar chiar imperativă, nu poate fi decât un moment, o etapă pregătitoare, un prilej de evaluare realistă, de definire a priorităților. Un moment care capătă valoare dacă întemeiază ceva, dacă deschide un orizont de înaintare, dacă prefigurează o strategie orientată cu fața către viitor. A imagina procesul de dăltuire a viitorului doar în acești termeni, mai mult, a construi, în mod deliberat, a fundamenta o anume izolare a Rusiei prin desprinderea ei de tumultul vieții contemporane, pare un demers fără consistență politică și fără valoare națională. Prin urmare, problema fundamentală a eurasianiștilor este că face din unicitatea Rusiei motiv și temei de izolare și nu punct de pornire pentru participarea cu summum-ul său de particularități la procesele de modernizare și dezvoltare contemporane, în afara cărora Rusia nu poate avea viitor politic cu adevărat. Din această perspectivă, Zagorski avea dreptate să sublinieze: ,,Rafinatul concept de a clădi punți între civilizațiile vestice și estice pare lipsit de sens. Cine trebuie legat de cine? Germania cu Japonia sau Franța cu Taiwanul? Legăturile dintre ele și sintezele lor au început cu mult timp în urmă, fără nici o participare a Rusiei care nu poate nici să diminueze, nici să adauge ceva la această sinteză înțepenindu-se în unicitatea sa. Tot ce poate face este ori să se alăture sintezei, ori să rămână în afara ei ca în trecut. Dar conceptul construirii unei punți este nu numai neconstructiv, el este reacționar, pentru că aspiră lent să ne imprime cu forța în minți ideea că democrația este improprie Rusiei, așa cum piața ar fi incompatibilă cu unicitatea noastră”.

Experiența istorică arată că orice proces de izolare condamnă ineluctabil la rămânere în urmă. China a fost mult timp un adevărat avanpost al civilizației antice și medievale. Decăderea a început odată cu izolarea sa de lume și de fluxurile civilizației acelei perioade. Într-o cu totul altă perioadă de timp, China oferă un exemplu viu de ceea ce înseamnă dezavantajele imense ale izolării, ca și avantajele integrării în procesele moderne. Comparați China anilor 60, China revoluției culturale, devorată de încleștări interne, slăbită de dispute proletcultiste, opace față de tendințele moderne, cu China actuală, deschisă schimburilor, deschisă competiției. Cu atât mai mult în cazul Rusiei, soluția nu poate fi cea indicată de diversele variante ale eurasiatismului. Mai ales că prin diferitele sale variante această orientare nu preconizează doar un protecționism economic, ci un tip de izolaționism politic. O asemenea cale ar putea pregăti orice, dar nu viitorul Rusiei.

Pentru adepții eurasiatismului post-sovietic, misiunea strategică a momentului este construirea unei ,,alternative geopolitice la atlantism”. Direct sau indirect, demersurile lor vizează acest obiectiv. Obiectiv discutat nu în termeni politici mărunți, ci în cei atotcuprinzători ai marilor spații. Apare mai puțin important dacă această alternativă va lua forma unei Mitteleurope dominată de Germania, a Asiei centrale unificate sub semnul Revoluției islamice, sau a blocului Extremului Orient construit în jurul Chinei. În orice caz, predilecția eurasiatismului de a discuta alternativa la atlantism în termenii marilor spații îl apropie foarte mult de geopolitică și îl silește să ofere o astfel de perspectivă privind tratarea și dezlegarea problemelor cu care se confruntă Rusia.

3.3. RUSIA DUPĂ ÎNCHEIEREA RĂZBOIULUI RECE

După încheierea războiului rece, fiecare țară europeană a blocului socialist a fost confruntată cu problemele dificile și dureroase ale tranziției. Într-o țară obișnuită tranziția a însemnat trecerea de la totalitarism la democrație și de la economia centralizată la cea de piață. În cazul Rusiei, tranziția a însemnat și trecerea de la statul imperial la cel post imperial. Dacă în planul dificultăților reale trecerea de la economia centralizată la cea de piață se dovedește foarte complicată, mai ales în cazul Rusiei unde amploarea transformării adaugă elemente de dificultate suplimentare procesului, în planul percepției, cea mai delicată problemă este totuși cea a trecerii de la statul imperial la cel post imperial. Este delicată pentru că de 300 de ani rușii trăiesc în minte cu ideea imperială, care le oferea un gen de compensație la greutățile și lipsurile vieții cotidiene. De data aceasta, prăbușirea imperiului a fost însoțită de o prăbușire a nivelului de trai, chiar a securității personale. A dispărut și ,,aroma ideologică” pe care o răspândea, totuși, existența imperiului: suferim, dar cel puțin suntem mari și chiar temuți. De aceea, populația este tentată să privească dispariția imperiului ca o pierdere, ca o tragedie, mai mult ca un ,,complot” deliberat pentru a dezmembra un guvern și o națiune (D. Yergin și T. Gustafson, ,,Rusia 2010 and What It Means for the World”, pag. 211).

Există o realitate psihologică a momentului pe care îl traversează Rusia, realitate de care trebuie să ținem seama. Considerăm că este bine să semnalăm existența acestei realități, pentru că poate deveni ,,materie primă” pentru noi întrupări ale ideii imperiale. Rusia, ne spun Yergin și Gustafson, trăiește convingerea că ,,a fost amăgită părăsind locul pe care îl merită în lume” (op.cit., pag. 212). Nostalgia imperială poate fi reaprinsă, fie printr-o politică de ,,resentiment și umilire” din partea Occidentului, fie prin eșecul tranziției care ar readuce în minți vremurile de altădată (sau o combinație a acestor tipuri de fenomene). De aceea, subliniem de acum, apusul ideii imperiale este condiționat în primul rând de succesul economic intern al Rusiei de azi, de modernizarea sa.

Vorbind despre imperiu și ideea imperială la ruși, nu putem să nu amintim că imperiul sovietic din perioada socialistă a acestei uniuni avea o existență structurată în mai multe cercuri concentrice. Primul, după cum preciza și Zbigniew Brzezinski (,,Game Plan”, pag. 48) este imperiul Marii Rusii. Aproximativ 145 milioane de ruși dominau aproximativ 145 milioane de oameni aparținând unor numeroase națiuni ne-ruse, incluzând 50 milioane de musulmani asiatici și 50 milioane de ucrainieni.

Al doilea este imperiul sovietic. Prin intermediul său, Moscova controla state satelit în care trăiau 120 milioane de mongoli. Al treilea este imperiul comunist al Moscovei, care includea state precum Cuba, Nicaragua, Vietnam, Angola, Etiopia, Yemenul de Sud și Coreea de Nord, dependente de Moscova din rațiuni ce țineau de sprijin militar și economic, ghidare politică, etc. Aceste state din urmă au o populație de circa 130 milioane locuitori. Prin urmare, 145 milioane de ruși au exercitat un control politic asupra unui sistem imperial care includea 545 milioane de oameni răspândiți în întreaga Eurasie și în teritorii dependente de peste mări. Cu alte cuvinte, misiunea internaționalistă a leninismului, consideră autorul american, nu a reprezentat decât un alt înveliș pentru promovarea unor interese imperiale mai vechi.

Pentru a putea urmări unele dintre principalele probleme de ordin geopolitic ale Rusiei de astăzi să înfățișăm, în datele sale sumare, peisajul politic al Rusiei și ,,străinătății sale apropiate” (near abroad).

Fosta URSS conținea 15 republici unionale care au devenit state independente. Evgheni Yasin ne propune o sistematizare a lor pe care o reproducem mai jos (,,The Economic Space of the Former Soviet Union, past and present” în J. Williamson, ,,Economic Consequences of Soviet Disintegration).

Republicile Slave: Rusia, Ucraina, Belarus. Cu anumite rezerve, spune autorul, Moldova ar putea intra în această grupă (din nou, am spune, mentalitățile imperiale, care nu observă “amănuntul” că 65% din populația acestui stat este formată din moldoveni, deci români).

Republicile Transcaucaziene: Georgia, Armenia și Azerbaijan. În ciuda diferențelor de religie, adaugă autorul, populațiile acestea sunt strâns conectate – istoric și cultural – cu Turcia, Iranul și Orientul Mijlociu.

Statele baltice: Estonia, Letonia și Lituania care s-au dezvoltat și se află și astăzi sub influența Germaniei, Poloniei și țărilor scandinave.

Republicile din Asia Centrală: Uzbekistan, Kirghistan, Tadjikistan și Turkmenistan au devenit parte a imperiului mult mai târziu, iar colonizarea rusească a avut o influență redusă.

O poziție specială ocupă Kazahstanul, unde rușii dețin o pondere de peste 40% din populație.

Există un scenariu ca fiecare să aibă propria monedă și să evolueze cu totul independent de Rusia; ipoteza opusă este ca toate să formeze un spațiu economic comun, un spațiu al rublei. Realist este un scenariu intermediar, în care unele dintre aceste țări vor forma o uniune economică împreună cu Rusia, altele nu. De pildă, Bielorusia deja a alcătuit o uniune cu Rusia. Este foarte probabil să se alăture acestei uniuni și Kazahstanul, țară mare în care populația rusească deține o pondere importantă.

Ar fi, fără îndoială, riscant să se facă judecăți sigure în privința evoluției fiecărui stat. În 1991 la Alma Ata s-a semnat un acord care vroia să întemeieze un gen de Uniune Europeană a Estului, ceea ce numim Comunitatea Statelor Independente (CSI), dar această Uniune a funcționat modest.

Cauzele sunt multiple. Fiecare dintre aceste țări are și o strategie proprie de evoluție și nu vede în mod pozitiv, din punct de vedere politic, un tip de subordonare față de Moscova. În același timp, legăturile economice și sursa de materii prime pe care o reprezintă Rusia constituie un îndemn spre integrare. Există, deci, două tendințe contrare în atitudinea acestor țări și numai timpul va hotărî care va fi învingătoare. În tot cazul, analiștii spun că un tratat de genul celui de la Alma Ata ar putea fi semnat între Rusia, Bielorusia, Kazahstan și Republicile din Asia Centrală, eventual cele transcaucaziene, cu excepția Azerbaijanului.

Ilustrativă în acest sens este poziția Ucrainei. Al doilea stat din punct de vedere demografic din fostul spațiu al URSS (52 milioane de locuitori) și-a proclamat printre primele independența. Din punct de vedere politic, Ucraina își dorește independența, dar, în același timp, ea are o acută dependență energetică față de Rusia. Ucraina se zbate în acest paradox.

Ucraina are o poziție geopolitică foarte importantă: ea reprezintă interfața europeană a vechiului imperiu. ,,Nu poate fi subliniat îndeajuns faptul că, fără Ucraina, Rusia încetează să fie un imperiu, dar, împreună cu Ucraina mai întâi amăgită și, apoi, subordonată, Rusia devine automat un imperiu” (Z. Brzezinski, ,,Parteneriatul prematur”, în ,,Europa Centrală și de Est în ciclonul tranziției”, pag. 290). O țară de dimensiunile Ucrainei cu poziția sa geopolitică nu se poate desprinde de vechea legătură economică decât cu un efort financiar foarte mare pe care acum nu și-l poate în nici un fel permite. Pe fondul unei tranziții complicate, în care reforma nu a fost condusă, potrivit specialiștilor, foarte bine, Ucraina a ajuns să aibă o datorie de zeci de miliarde de dolari față de Rusia. Fostul ministru de externe al Rusiei, Andrei Kozârev, în fața unor comentarii de tot felul și, probabil, a presiunilor vestice, a avut o apreciere neiertătoare: ,,În CSI, totuși, chiar și un stat mare și dezvoltat economic precum Ucraina nu poate să se descurce în afara unor legături strânse cu Rusia. Ca alternativă oare este Occidentul pregătit, de pildă, să plătească pentru petrolul și gazele livrate de către Rusia Ucrainiei, Georgiei și statelor din CSI sau să preia plata către Rusia a miliardelor de dolari, cât reprezintă datoria Ucrainei? Iată de ce rolul și responsabilitățile speciale ale Rusiei în cadrul fostei Uniuni Sovietice trebuie avute în minte de către partenerii occidentali și sprijinite” (Andrei Kozârev, ,,The Lagging Partnership”, citat în Introducerea la ,,Europa Centrală și de Est în ciclonul tranziției”).

Ecuația geopolitică a Ucrainei este, poate, cea mai complexă dintre toate republicile unionale. Pledează pentru acest lucru existența celor aproape zece milioane de ruși care trăiesc în această țară. Faptul că Ucraina nu mai deține Crimeea, ținut rusesc, locuit în majoritate de ruși, făcut cadou de către Hrușciov în 1954 cu ocazia împlinirii a trei sute de ani de la unirea Ucrainei cu Rusia. Iar cine deține Crimeea, deține o poziție cheie la Marea Neagră. Mai presus de toate, aceste țări au un trecut comun de aproape 350 de ani care nu poate fi șters în câțiva ani. Cum spuneam, foarte importantă din punct de vedere geopolitic este poziția Ucrainei care ,,ocupă” ieșirea fostului imperiu spre Europa. De aceea, ,,transformarea ei dintr-o prelungire europeană a Rusiei într-o barieră a Rusiei spre Europa va fi foarte greu de acceptat de către Moscova” (P. Dobrescu, ,,Nu este loc de utopie”, în volumul ,,Europa Centrală și de Est în ciclonul tranziției”).

Dintre celelalte republici unionale o situație ceva mai clară au republicile baltice. Sunt singurele care nu au aderat la CSI. Ele doresc să restabilească legăturile lor istorice: Estonia cu Finlanda, Letonia cu celelalte țări scandinave, Lituania cu Germania și Polonia. Ca suprafață ele sunt, fiecare, de mărimea Austriei sau Ungariei, dar populația este de 1,6 milioane (Estonia), 3,7 milioane (Lituania), 3,5 milioane (Letonia).

Există două tipuri de probleme delicate în cazul acestor țări: ele exportau către celelalte foste republici unionale cca. 50% din Produsul Intern Brut. Prin urmare, un interes economic foarte important le face să mențină legăturile comerciale cu fostul spațiu sovietic. În același timp, obiectivul politic declarat este să diminueze aceste legături și să intre în spațiul de influență occidental. Din punct de vedere strategic, aceste țări sunt semnificative pentru Rusia, întrucât pe teritoriul lor trec rute comerciale foarte importante. În plus, porturile rusești de la Baltică sunt înghețate pe timpul iernii. Desprinderea acestor state accentuează situația Rusiei de ,,înfundătură continentală”. Ne explicăm astfel de ce Rusia se împotrivește tentativelor de integrare a acestor state în structurile occidentale. Ne explicăm și de ce Occidentul a manifestat oarecare prudență în încurajarea tendințelor de desprindere.

Toate cele trei țări baltice au fost invitate să înceapă negocierile privind integrarea în Uniunea Europeană (Estonia din 1998, Lituania și Letonia din decembrie 1999, în urma summit-ului de la Helsinki), Ucraina și Moldova în 2010. În ceea ce privește integrarea în structurile de securitate, lucrurile stau cu totul diferit. Și se preconizează că în perioada imediat următoare ar fi șanse pentru integrarea acestor state în NATO. După Ucraina, statele baltice reprezintă al doilea punct de conflict între Rusia și NATO.

„Spațiile vaste ale Eurasiei inaccesibile navelor maritime, dar deschise în vechime călăreților nomazi, acoperite astăzi de o rețea de căi ferate nu constituie oare tocmai astăzi regiunea pivot a politicii mondiale? Aici au existat și continuă să existe condiții pentru crearea unei puteri militare și economice mobile. Rusia a luat locul imperiului mongol. Raidurile centrifugale ale călăreților stepei au fost substituite de presiunile acesteia asupra Finlandei, Poloniei, Turciei, Persiei și Chinei. La scară globală ea ocupă o poziție strategică comparabilă cu a Germaniei în Europa”. Holfard John Mackinder, în The Geographical Pivot of History, Ed. The Royal Geographical Society, London, 1969.

FRONTUL ECONOMIC DE EST

Analiza rolului Rusiei în Ucraina necesită atenție sporită asupra factorului prezenței economice. Deși rolul economic al Rusiei și al întreprinderilor legate de ea în Ucraina a fost scopul unor numeroase cercetari, nu a fost elaborată nici o metodologie calitativă și cuprinzătoare care să fie suficientă pentru dezvăluirea nivelului real al prezenței capitalului rusesc, atât în sectoarele economiei separate, cât și globale. Ca urmare, până acum nu avem nicio estimare fiabilă cantitativă și calitativă. Amplitudinea estimărilor privind prezența economică rusească în Ucraina fluctuează între valoarea simbolică de 5,2% (conform statisticilor oficiale ale Comitetului de Statistică al Statului Ucrainean, aceasta este cota rusească în structura investițiilor străine directe în Ucraina în 2010) și, evident, afirmațiile exagerate conform cărora Rusia „controlează jumătate din economia ucraineană“. Fără a interveni în discuțiile referitoare la indicatorii cantitativi, să încercăm să definim în ce mod și la ce scară prezența economică din Rusia este un factor care este important pentru analiza situației politice moderne, economice și sociale, care sunt dinamica și perspectivele. În primul rând, este necesar să se stabilească acele particularități evidente care disting prezența economică rusească față de prezența altor importanți parteneri economici străini din Ucraina.

Pe de o parte, penetrarea capitalului rusesc în Ucraina, ca orice alt capital străin, este o parte integrată a globalizării. Este destul de normal ca țara vecină mai mare, cu capital important și multe caracteristici similare ale sistemului de ordine internă să fie prezentă în mod substanțial în economia ucraineană și prezența sa poate fi mai mare decât a altor parteneri, care sunt mult mai îndepărtați din punct de vedere geografic, instituțional și mental. Pe de altă parte, în funcție de multe caracteristici esențiale, prezența economică a Rusiei în Ucraina este unică și nu poate fi comparată cu nici un alt factor economic străin. Există un lanț de împrejurări care dovedesc nu numai dimensiunea și interesele sectoriale, dar și calitatea specifică acestei prezențe, metode speciale și consecințele unei astfel de penetrări datorită cărora mulți experți stabilesc existența unor amenințări la adresa securității naționale, ca rezultat al prezenței, precum și al așteptatei expansiuni economice a Rusiei în Ucraina. În primul rând, prezența economică rusească, indiferent care este amploarea ei reală, joacă un rol psihologic important în Ucraina, ceea ce creează o presiune asupra spațiului informațional, mediului de afaceri și sistemului de adoptare a deciziilor politice. Discursul despre „capitalul rusesc“, „afacerile rusești“ a căpătat anumite caracteristici exagerate cu mult timp în urmă, și se referă, în primul rând, la atotputernicia sa imaginară în orice concurs competitiv atât pe piața internă, cât și pe cea externă. Mitizarea prezenței economice a Rusiei are un rol dublu, pe de o parte dă doar un avantaj psihologic al „investitorului rus“ ipotetic și, pe de altă parte, aceasta creează tensiune care este, în mod evident, nedorită de cei ale căror afaceri nu cer o astfel de tensiune. Un nivel ridicat de politizare este o altă componentă importantă a prezenței economice rusești. Există declarații, care sunt destul de fixe și susținute de fapte adecvate, despre dependența considerabilă a oricărei afaceri rusești mari de guvernul rus. În cele mai importante și sensibile dintre sectoarele economiei Ucrainei, în primul rând în domeniul ingineriei electrice, afacerile rusești sunt o parte integrantă a mașinăriei politice din Rusia, care prevede politica destul de previzibilă și unidirecțională a giganților energetici, cum ar fi, de exemplu, „Gazprom“ sau „Rosneft“. Afacerile rusești au un caracter predominant oligarhic și sunt fuzionate cu statul. Aceasta transformă prezența economică rusească într-un factor politic important, în cazul în care proporția prezenței reale este mare.

Al treilea factor important care are legătură cu natura afacerilor din Rusia este corupția, adânc înrădăcinată în practicile sale din subteran și lipsa acută de transparență. Afacerile rusești folosesc în mod tradițional toate mijloacele disponibile pentru promovarea intereselor lor în lume, a fost deja simțit prin aparatele de stat din Germania, Turcia, Bulgaria și multe alte țări, în special cele în care banii ruși au „nuanțe de gaz“ evidente. În Ucraina, situația poate fi considerabil mai rea: mediul local nu are nici un mecanism sistemic de rezistență la influențele corupte și absoarbe cu nerăbdare toate „injecțiile“ noi corupte, fiind în același timp o concentrație de practici corupte în sine, fapt ce este dovedit de locul Ucrainei în evaluările „Transparency International“ (locul 134 din 178 de țări aflate în clasament). Discuția despre volumele reale ale prezenței economice rusești în Ucraina, care a fost deja menționată la începutul acestui capitol și care, în esență, este foarte ciudată pentru orice mediu economic sănătos, este cea mai bună ilustrare a non-transparenței mediului de afaceri din Rusia. Discuțiile continue și neroditoare despre această problemă, incapacitatea analiștilor (și chiar a servicilor de securitate) de a defini volumul real al proprietății rusești și al investițiilor rusești în Ucraina oferă dovezi despre substanța fundamentală a acestei prezențe mai bine decât orice, chiar și cifre mai fiabile. Lipsa de transparență a proprietății ruse în multe sectoare economice este, uneori, rezultatul unor tehnici statistice greșite, dar cel mai adesea este cauzată de tactici conștiente ale proprietarilor care ascund originea capitalului. Capitalul rusesc din Ucraina este deghizat în capital din țări terțe (în principal cipriote, Cipru se situează pe primul loc conform statisticilor oficiale de Investiții Străine Directe în Ucraina), Insulele Virgine Britanice și alte teritorii depărtate de coastă. Dar cea mai mare parte a prezenței economice rusești netransparente are acoperire ucraineană: companiile rusești deschid filiale care au același nume ca și societățile lor mamă, dar sunt înregistrate ca fiind ucrainene. Uneori chiar și caracteristici (de nume) externe de origine rusă a uneia sau alteia dintre afaceri lipsesc. Astfel, este creată imitația afacerilor noastre naționale. În alte cazuri, „obscuritatea“ investiților rusești poate fi identificată prin sume scăzute de cumpărare a acestor active. Pe lângă aceasta, capitalul rusesc este în cele mai multe cazuri ,,o parte” a activelor disponibile și este investit destul de rar în creșterea sau crearea de facilități de producție sau alte active „vizibile“.

Stadiile și tendințele penetrării capitalului rusesc în economia Ucrainei. În ciuda caracterului convențional al periodizării fenomenului investigat, Andriy Kalynovskyi determină trei perioade de expansiune:

1. 1995-2002 penetrare activă în domeniul energetic și mass media;

2. 2002-2004 extinderea prezenței în construcția de mașini, inginerie electrică și tehnologia informației;

3. 2005-2009 interes în sectoare-cheie din economie: fier și oțel și industria financiară

Industria producătoare de petrol a fost unul din primele sectoare în care capitalul rusesc și-a făcut simțită prezența. Între 1998-2002, investitorii ruși au preluat controlul asupra celor mai mari și mai moderne stații de rafinare a petrolului în Lysychansk, Kherson și Odessa. În 1994, Kremenchuk Oil Refining Factory a intrat în posesia unor investitori ruși.

În general, între anii 2001-2006, capitala Rusiei controla mai mult de 90% din producția industrială ucraineană de petrol și 85% din aprovizionarea cu petrol. În perioada 2006-2008, capitalul social rusesc din industria de rafinare a petrolului a scăzut la 40% numai atunci când proprietarii rafinăriilor Kherson și Kremenchuk au fost schimbați. În perioada 2002-2004, capitalul rusesc a fost îndreptat mai mult spre construcția de mașini, ingineria electrică și tehnologii informaționale. Au fost create lanțurile de producție integrată transnaționale. În acest moment, oamenii de afaceri ruși au privatizat compania de minerit.

În primele șase luni ale anului 2008, volumul capitalului rusesc în domeniul bancar din Ucraina a crescut de 2,6 ori până la 3,8 miliarde de UAH. În total, în 2007, capitala Rusiei deținea 8 bănci din Ucraina, iar în 2009 deja 12: „Petrokomerts-Ucraina“ a fost controlată de ruși, Alpha-Bank prin Consortiul „Alpha Group“, „VTB Bank“ și „Vneshtorgbank Ucraina“ prin Banca VTB, Banca BNR de către Banca de Economii a Federației Ruse, „Energobank“ de către Corporația Rezervei Naționale. Banca „Russian Standard“ a aparținut instituției rusești cu același nume, Radabank a fost controlată de „Kytfinans“, „BIG Energiya“ de Kostyantyn Grygoryshyn, „BM Banca“ prin „Moscova Bank“, „Banca Renaissance Capital“ prin investiții ale Grupului „Renaissance Capital“, „First Investment Bank“ de către VS Energetic82. Două dintre cele menționate mai sus respectiv, Alpha Bank și VTB Bank sunt printre cele mai mari zece instituții financiare din Ucraina. La sfârșitul anului 2008, Prominvest Bank care a devenit una dintre primele victime ale crizei economice în Ucraina a fost pusă sub controlul Băncii de Stat a Federație Ruse Vneshekonombank. Deci, în ciuda situației politice externe nefavorabile în perioada 2005-2009, niciuna dintre contradicțiile politice nu a împiedicat expansiunea capitalului rusesc pe piața ucraineană în această perioadă. În multe sectoare, penetrarea a avut loc mai devreme decât în timpul perioadei mai favorabile din punct de vedere politic 2002-2004. Acesta arată sensibilitatea în general scăzută a proceselor de penetrare economică în dezbaterea politică. Dinamica prezenței rusești după alegerile prezidențiale din 2010 Așteptările de expansiune economică rapidă a Rusiei pe piața din Ucraina au crescut semnificativ după schimbarea de putere în Ucraina, la începutul anului 2010. Cum stabilirea parteneriatului strategic cu Federația Rusă a fost proclamat ca prioritate a noii puteri, au apărut întrebări mai degrabă despre dimensiunea practică decât cea materială a cursului dat. După ce partea rusă și-a satisfăcut interesele politice și strategice și a primit refuzul Ucrainei de a deveni membru NATO (gratuit) și șederea Flotei Mării Negre în Crimeea a fost prelungită pentru 25 de ani (cu titlu de barter, pentru reducere virtuală la prețul gazului), a apărut întrebarea despre extinderea în continuare a activelor economice. În unele chestiuni, liderii ucraineni au fost dornici de a satisface nevoile imediat, în special în probleme de energie nucleară și industria aeronautică. În alte probleme, cum ar fi strategia politicii energetice și a infrastructurii de transport, au arătat dorința de dialog serios, iar în problemele privind activele metalurgice liderii ruși au decis să joace pe cont propriu, folosind punctele slabe ale partenerilor de la Kiev.

4.1. INGINERIE NUCLEARĂ

Pe parcursul ultimilor ani partea ucraineană a făcut o încercare de a diversifica aprovizionarea cu combustibil nuclear pentru centralele nucleare din Ucraina, prin care implica producția unei companii americane, Westinghouse. Acest fapt submina monopolul pe termen lung al companiei ruse Tvel și a făcut partea rusă să caute noi alternative de a influența cooperarea Ucrainei cu un alt partener, care a creat mediul concurențial pe piață. O astfel de alternativă a fost găsită atunci când a fost propusă investiția în construirea de fabrici de combustibil nuclear pe teritoriul Ucrainei. Dar acest lucru trebuia să fie făcut cu tehnologii rusești și cu condiția încetării cooperării cu Westinghouse. Negocierile au durat cinci luni și în final, Tvel a semnat un acord cu privire la crearea de joint-venture care să producă combustibil nuclear pe teritoriul Ucrainei cu tehnologie rusească. Experții arată că acest lucru va face energia nucleară ucraineană complet dependentă de materii prime din Rusia. Detaliile acordului de date nu au fost încă dezvăluite.

4.2. INDUSTRIA AERONAUTICĂ

Punerea bazelor unui joint-venture a fost declarată apoi a fost anunțat faptul că noua întreprindere coordonează producția și se va ocupa de promovarea pe piață a aeronavelor „Antonov“, cum ar fi AN-148, AN-140, AN-70 și AN-124. Dmytro Koliesnikov, ministru al politicii industriale din Ucraina, la acea vreme, afirmă că joint venture menționată mai sus nu prespune nici un transfer de active imobiliare. Dacă acest lucru este adevărat, care este interesul părții ruse, care nu își ascunde dorința de a acapara pachetul majoritar la „Antonov“ ? Răspunsul la această întrebare este în mod tradițional greu de găsit datorită interzicerii accesului public la un contract care urmează să fie promulgat ca un „secret comercial“. În timp ce fabricarea de aeronave de pasageri AN148 are mai multe sau mai puține șanse de sustenabilitate, liniile de producție pentru avioanele de transport AN-70 și AN-124 „Ruslan“ rămân într-un stadiu incert.

4.3. INDUSTRIA DE TRANSPORT A GAZELOR

Indiferent de începutul promițător al unei noi faze a dialogului energetic în primăvara anului 2010, partea rusă rămâne în prezent incapabilă de a rezolva problemele strategice majore cu privire la câștigarea controlului asupra sistemului de transport de gaze din Ucraina. Know-how-ul propus de Rusia în 2010, o fuziune între Gazprom și Naftogaz, de fapt, ar fi putut deveni un aport de capital, deoarece valoarea pe piață a Naftogaz nu depășește 6-7% din cea a Gazprom. Aderarea Ucrainei la Comunitatea Europeană a Energiei, în octombrie 2010, este utilizată în mod curent de către partea ucraineană ca un argument nu numai pentru revizuirea acordurilor de gaz încheiate în ianuarie 2009, dar și ca un pretext pentru a refuza cererile Rusiei pentru mai sus-menționata fuziune și pentru o încercare de a stabili controlul asupra sistemului de transport de gaze, în general. După cum declara prim-ministrul Mykola Azarov, în luna octombrie, „Realitatea de pe piață s-a schimbat, prin urmare atât valoarea de bază și formula de stabilire a prețurilor au nevoie de revizuiri. Ucraina a aderat la Carta Europeană a Energiei și a adoptat Legea cu privire la piața gazului. Acest lucru înseamnă modificări atât în cadrele juridice internaționale, cât și interne, care sunt luate în considerare la încheierea și punerea în aplicare a acordurilor de aprovizionare cu gaze și de transport. Cu toate acestea, guvernul ucrainean ar putea accepta noi măsuri de integrare în această industrie. “Un joint venture între Gazprom și Naftogaz este posibil, dar pe picior de egalitate între cele două entități, fără să se pună problema unei fuziuni”, sublinia atunci Azarov. Partea rusă nu va fi de acord să revizuiască formula de preț pentru gaz fără a dobândi beneficii în reglementarea problemei proprietății de transport de gaze. O idee de consorțiu, care este promovată activ de către partea ucraineană, nu a primit nici un răspuns de la Moscova deoarece un consorțiu nu sugerează niciun drept de proprietate întrucât „politica de gestiune comună“ poate fi întotdeauna revizuită de către Kiev. În caz contrar, dacă nu se va ajunge la un punct comun cu privire la sistemul de gaze, completat cu o problemă controversată (petrol din Venezuela transportat în sens invers prin conducta de petrol Odesa-Brody, pentru a satisface nevoile Belarusului), partea rusă încearcă să utilizeze toate metodele disponibile pentru a dobândi alte active lichide ale economiei ucrainene.

4.4. METALURGIE

O astfel de expansiune multi-vector poate fi ilustrată prin exemplul gigantului „Zaporizhstal“ și Asociația metalurgică Mariupol Illich. „Zaporizhstal“ a fost vândută, în cele din urmă, la sfârșitul lunii mai 2010 și tranzacția a fost marcată de un conflict dur între vechi proprietarii ai întreprinderi și proprietarul CSM, cel mai bogat cetățean al Ucrainei, Rinat Ahmetov. Midland Holding Ltd. înregistrată în insula britanică offshore Guernsey, este un acționar majoritar al „Zaporizhstal“. Eduard Shyfrin, născut în Dnipropetrovsk, Alex Shnider, cetățean canadian și partenerii lor au acționat în calitate de proprietari finali al întreprinderii, intenția lor de a vinde întreaga „Zaporizhstal“ fiind cunoscută publicului în 2010. Rinat Ahmetov nu a ascuns interesul său în această instituție. Pentru a dobândi asocierea, el a creat un consorțiu cu corporația POSCO din Coreea de Sud. Intreprinderea lui Ahmetov a raportat un contract de cumpărare și de vânzare pentru „Zaporizhstal“. Proprietarii asociației au primit 50 de milioane de dolari în avans. Cu toate acestea, din motive neclare, proprietarii „Zaporizhstal“ au vrut să dea înapoi avansul de 50 milioane USD și să rezilieze contractul. După cum s-a dovedit, un cumpărător rus a oferit un preț mult mai mare – 1.7 miliarde USD. A fost o sumă pentru care a fost încheiat un contract cu Banca de stat „Vneshekonombank“. După cum se știe, șeful guvernului rus, la vremea aceea Vladimir Putin, a fost în Consiliul de supraveghere al acestei bănci. Avocații lui Ahmetov au depus o plângere la Curtea Comercială din Londra, care a pus sechestru pe acțiunile asociației până la luarea în considerare a cazului în instanță. Aproape în același timp, la sfârșitul lunii mai 2010, companiile rusești au făcut o altă încercare de a câștiga controlul asupra celui de-al doilea cel mai mare producător ucrainean, Mariupol. Boris Podolsky, reprezentant al companiei cipriote „Formigos Holdings Ltd.“, a declarat, la o conferință de presă, că un grup financiar și industrial rusesc (numele nu a fost dezvăluit) a achiziționat 100% din „Illich-Stal“, care deține aproximativ 90% din acțiunile în Mariupol. Originile acestei afaceri au rămas neclare. Unele surse au acuzat directorul și proprietarul pachetului de control al MMK, Volodymyr Boiko, de o vânzare deliberată a pachetului de acțiuni (deja în 2009) și, mai târziu, de organizarea unui paravan financiar. O altă versiune dă un rol cheie anumitor manageri de top, care au încheiat contractul fără ca Volodymyr Boiko să știe. Acesta din urmă a declarat: „Ne confruntăm cu un atac în numele unor companii rusești. Am luat o serie întreagă de măsuri pentru a rezolva problema. Cum toate autoritățile guvernamentale s-au implicat în această chestiune, nu am nici o îndoială că problema va fi reglementată“. La scurt timp după, massmedia a anunțat că Illich MMK negocia cu privire la fuziunea cu Metinvest Holding, unde Ahmetov deținea – 75% și Novinsky 25%, pentru a se proteja împotriva atacului companiei rusești.

Această situație ilustrează esența problemei cu care se confruntă giganții metalurgici ucraineni. Conform unor surse mass-media, tocmai aceste acțiuni ale părții ruse, evident necoordonate cu Kievul, au inițiat o fază mai rece în toate procesele de negocieri. Sistemul bancar. În 2010, Sbierbank Rosii având deja filiale în Ucraina și-a declarat intenția de a cumpăra una dintre primele bănci din Ucraina. Raiffeisen Bank Aval, care se număra printre primele trei bănci din Ucraina, a fost numită ca unul dintre obiectivele cele mai probabile. Pe 7 iunie 2010, mass-media a dat publicității anunțuri privind investigarea situației financiare a Raiffeisen Bank Aval de către Filiala ucraineană a Sbierbank, în cadrul unui studiu cu privire la posibilitatea de răscumpărare completă a băncii de la grupul „Raiffeisen“. Andriy Gerus, director al departamentului de consultanță al companiei de investiții „Concord Capital“, estimează că valoarea contractului poate fi peste 2 miliarde de dolari, sau 16 miliarde UAH (UAH 0.55 pentru o acțiune). Bancherii ruși se așteptau ca, din cauza proceselor de restructurare generală, proprietarii elvețieni să fie gata să vândă activele lor la un preț acceptabil. Deși achiziția nu a avut loc în octombrie 2010, Sbierbank Rosii nu și-a abandonat intențiile. Specificul expansiunii bancare rusești este clar înțeles nu numai de către analiștii politici, ci și de bancheri. Yaroslav Kolesnyk, șeful Consiliului de administrație al „Forum“, a făcut următoarea declarație: „Băncile ruse vizează în mod activ Ucraina. Ele sunt dispuse și planifică să influențeze această piață. Mișcările lor reflectă o politică de stat bine-gândită, bine elaborată de Rusia, care nu se găsesște în cazul altor bănci străine care intră pe piață”. Analiza cazurilor descrise mai sus demonstrează faptul că apetitul părții ruse cu privire la activele ucrainene crește în urma alegerilor prezidențiale din 2010. Afacerile rusești își continuă extinderea pe zona de afaceri ucraineană prin mai multe tendințe. Cu toate acestea, chiar și în astfel de condiții de piață favorabile, în nici un caz toate propunerile Rusiei nu vor găsi răspunsuri favorabile. Dar acest lucru poate fi explicat nu atât prin înțelegerea profundă a intereselor naționale ale Ucrainei și a amenințărilor corespunzătoare din partea elitei politice, cât prin capacitatea unor jucători ucraineni mari din zona de afaceri care, pentru prima oară, se confruntă cu o competiție clară, expansivă și agresivă din partea mediului de afaceri din Rusia.

Puse în umbră de spectaculoasele mișcări de trupe din Crimeea, presiunile de natură economică ale Rusiei vor avea impact pe termen lung asupra Ucrainei. Punctul sensibil al Kiev-ului este ușor de identificat, economia Ucrainei este orientată în special către producția industrială, care se bazează pe resurse de energie importate cu precădere din Rusia, în special petrol și gaze.

4.5. SECTORUL DE RAFINARE SUB CONTROL RUSESC

Cea mai mare companie petrolieră din Rusia, Rosneft, are posibilitatea să cumpere rafinăria ucraineană din Odessa, al cărei fost proprietar are datorii importante către VTB, bancă de stat rusă. Informația a fost oferită luni de publicația Kommersant, care scrie că Rosneft deține deja a doua cea mai mare rafinărie ucraineană, de la Lisichansk.

Conform Reuters, rafinăria din Odessa a fost deținută în trecut de rușii de la Lukoil, care au vândut anul trecut acțiunile companiei VETEK. Pentru a cumpăra rafinăria, VETEK, deținută de miliardarul ucrainean Serhiy Kurchenko, a apelat la un credit la banca de stat rusă VTB.

După schimbarea acționariatului, afacerile rafinăriei din Odessa au crescut rapid sub regimul Ianukovici. Debarcarea lui Victor Ianucovici l-a determinat însă pe miliardarul Serhiy Kurchenko să părăsească Ucraina și să înceapă negocieri pentru vinderea rafinăriei, în condițiile în care ratele împrumutului oferit de VTB nu au fost achitate integral.

Conform Kommersant, discuțiile dintre Serhiy Kurchenko și reprezentanții Rosneft, care s-au oferit să preia creditul VTB, sunt aproape de finalizare.

Sectorul de rafinare ucrainean este compus din 6 rafinării. În ordinea importanței lor (cota procentuală din capacitatea totală de producție) acestea sunt:

Odessa- Rosneft discută preluarea de la VETEK (cu datorii către banca rusă VTB)

Lisichansk – deținută de Rosneft

Kherson – operată de o companie independentă rusească

Kremenchug – deținută de compania ucraineană Ukrtathafta ( capital majoritar de stat, dar care face obiectul unui litigiu legat de proprietate)

Drogobych – deținută de banca ucraineană Pryvat Group

Nadvirna – deținută de banca ucraineană Pryvat Group

Principalul furnizor extern de materie primă al celor șase rafinării este Lukoil, care a făcut ultima livrare în Ucraina, conform ITAR-TASS, pe 29 decembrie 2013. Ucraina își acoperă nevoile de consum de produse petroliere în proporție de aproximativ 55% din producția proprie.

4.6. GAZELE NATURALE

În timp ce 25% din gazele naturale din Ucraina provin din surse interne, aproximativ 35% provin din Rusia iar restul de 40% din Asia Centrală, prin rute de tranzit controlate de Rusia. Gazprom și-a reluat, pe 1 martie 2014, amenințările de stopare a livrărilor de gaz ieftin către Ucraina în condițiile în care datoria statului ucrainean către compania rusă se ridică la 1,55 miliarde dolari. ,,Robinetul de gaze a fost una dintre principalele arme ale Rusiei în relația cu Ucraina în ultimii 10 ani”, este concluzia lui Mihail Korchemkin, președinte al Malvin, structură americană de analiză a piețelor Est Europene de gaz natural, citat de Bloomberg. Presiunile Gazprom sunt recunoscute de ministrul Energiei de la Kiev, Iuri Prodan, care a declarat presei că Ucraina nu este sigură că poate plăti datoria față de Gazprom și că nu se așteaptă la reînnoirea acordului de furnizare a gazelor la preț preferențial.

Până în prezent, furnizarea gazelor către Ucraina și restul Europei nu a fost afectată de criza din regiune.

Germania, cel mai important beneficiar al gazului rusesc, nu are motive de îngrijorare: livrările de gaz rusesc prin Ucraina nu înregistrează scăderi, iar în condițiile unor turbulențe prelungite statul german poate apela fie la rute alternative Algeria sau Norvegia, fie la creșterea importurilor de gaze lichefiate.

Pe termen lung, în relația cu Europa, Gazprom are la dispoziție și accelerarea proiectului South Stream, care ar scoate definitive Ucraina din ruta internațională a transportului de gaze. Deja, livrările prin North Stream, conducta care leagă Rusia de Germania, a coborât la 50 %, de la 80%, livrările prin Ucraina de gaze pentru consum European.

,,Foarte probabil, cu ochii la situația din Ucraina, Europa va renunța la scepticismul afișat față de South Stream”, este convins Lev Snykov, partener la Greenwich capital din Moscova.

În prezent putemafirma cu tărie că scenariile făcute de cercetătorii în geopolitică și geostrategie sunt cât de poate de reale, chiar dacă ele au fost facute în urmă cu ceva timp și ceea ce ne demonstrează fară tăgadă acest lucru sunt ultimele evenimene din Ucraina, cum la fel de bine se disting toate acținile de protejare a intereselor americane în zonă. Se poate afirma că razboiul rece primește o nouă dimensiune, o nouă substanța.

SECURITATEA LA FRONTIERA DE NORD EST A ROMÂNIEI

Frontiera reprezintă limita care desparte două entități politice (state, guverne sau țări). Frontiera de stat a fost definită în multe feluri, una din cele mai concrete este definiții, o consideră ca fiind o limită juridică în cadrul căreia statul își exercită suveranitatea sa deplină și exclusivă, iar națiunea dreptul său la autodeterminare.

Potrivit dreptului internațional, teritoriul unui stat cuprinde solul, subsolul, apele precum și spațiul aerian de deasupra solului și apelor.

Aeroporturile și porturile maritime sunt considerate frontiere de stat.

Pentru ca cetățenii să tranziteze frontierele, aceștia trebuie să se afle în posesia unor documente de călătorie valabile, polițiștii de frontieră urmând să facă identificarea în punctele de trecere a frontierelor și mai mult cetățenii trebuie să indeplinească condițiile de intrare/ieșire în/din România. Pentru transportul bunurilor prin punctele de trecere a frontierei, este necesar ca cetățenii să achite taxele vamale, care sunt stabilite de legislația de referință în vigoare, aceste taxe fiind încasate de birourile vamale din punctele de trecere aflate la frontiera cu statele terțe (frontiera externă).

Frontiera terestră dintre România și Ucraina, este o frontieră internațională, lungă de 649,4 kilometri, care delimitează teritoriile României și Ucrainei. Ea constituie una dintre limitele estice ale Uniunii Europene, după extinderea survenită în 2007.

În prezent, ea are o lungime de 649,4 km, dintre care 273,8 km este frontieră terestră, 343,9 km frontieră fluvială și 31,7 km frontieră maritimă.

Frontiera româno-ucraineană este discontinuă: ea este formată din două segmente separate între ele de Republica Moldova. Lungă de 362 kilometri, prima parte are ca extremitate un colț unde se întâlnesc frontierele ungaro-română și ungaro-ucraineană. De acolo, frontiera ajunge la Carpații Orientali: acest segment a fost trasat în 1918 de către comisia internațională prezidată de geograful francez Emmanuel de Martonne.

A doua parte are o lungime de 169 km. Ea începe de la un alt colț format de Republica Moldova, România și Ucraina, pe malul stâng al Dunării, la 570 m în aval de confluența cu râul Prut, și se termină nedefinit aproape de țărmul Mării Negre, la 7 km la sud de vărsarea brațului Chilia, în zona Musura.

Pe aceste segmente de frontieră, se află 20 puncte pentru controlul trecerii frontierei, dintre care 7 în regim de trafic internațional (3 rutiere și 4 feroviare) și 13 în regim de mic trafic (numai pentru cetățenii români și ucraineni cu domiciliul permanent în județele și regiunile de frontieră) (4 rutiere, 4 pietonale și 5 fluviale).

În regim de trafic internațional

Halmeu – Diakove – rutier

Sighetu Marmației – Solotvino – rutier

Siret – Tereblecea (Porubne) – rutier

Halmeu – Diakove – feroviar

Câmpulung la Tisa – Teresova – feroviar

Valea Vișeului – Dilove – feroviar

Vicșani – Vadul Siret – feroviar

În regim de mic trafic

Tarna Mare – Heja – rutier

Sighetu Marmației – Biserica Albă (Bila Țerkva) – pietonal

Izvoarele Sucevei – Șipotele Sucevei – pietonal

Ulma – Rusca – rutier

Vicovu de Sus – Crasna (Krasnoilsk) – rutier

Climăuți – Fântâna Albă – pietonal

Vășcăuți – Volcinețul Nou – pietonal

Racovăț – Probotești (Diakivți) – rutier

Galați – Reni – fluvial

Isaccea – Cartal (Orlîvka) – fluvial

Plauru – Ismail – fluvial

Chilia Veche – Chilia Nouă (Kilia) – fluvial

Periprava – Vâlcov (Vîlkove) – fluvial

5.1. CONTEXTUL INTERNAȚIONAL, NAȚIONAL ȘI PROGRESELE

PROCESULUI DE SECURIZARE A FRONTIEREI DE STAT

Ca urmare a dobândirii calității de stat membru al Uniunii Europene, începând cu 1 ianuarie 2007, România, pentru a deveni parte integrantă a spatiului de libertate, securitate și justiție, are obligația implementării politicilor comunitare din domeniul managementului integrat al frontierei de stat, în scopul atingerii unui nivel de securitate adecvat al frontierelor sale, conform standardelor Schengen.Totodată, România, pentru a îndeplini cerințele europene în vederea aderării la spațiul Schengen, a adoptat Strategia națională de aderare la spatiul Schengen și a actualizat anual Planul de actiune Schengen, document programatic care conține direcții de acțiune și măsuri pe care autoritățile și instituțiile responsabile le vor pune în practică în vederea implementării acquis-ului UE si îndeplinirii conditiilor de aderare.

În iunie 2007, Comisia Europeană a prezentat statelor membre un prim plan pentru crearea unui sistem european de supraveghere a frontierelor, denumit “EUROSUR”. Acest concept urmează să se implementeze în 3 faze. În cadrul a două reuniuni tehnice, statele membre au salutat abordarea aleasă și au convenit asupra faptului că EUROSUR ar trebui să acopere nu numai frontierele meridionale, ci și frontierele estice ale UE. Unul dintre obiectivele operaționale cheie trebuie să fie interconectarea diferitelor sisteme, tinând cont de caracteristicile geografice și de diferențele dintre tipurile de frontiere, în special între cele terestre și maritime.

Pentru asigurarea securității în interiorul spațiului de liberă circulație al UE, România va avea obligația întăririi supravegherii și controlului la frontierele comune cu statele nemembre Schengen, respectiv la frontierele externe.

Modificările aduse documentelor europene care reglementează domeniul managementului integrat al frontierei au reliefat necesitatea adaptării cadrului strategic national la noile cerințe și tendințe europene. Astfel a luat ființă Strategia națională de management integrat al frontierei de stat cu scopul de stabili politici, principii și obiective necesare implementării unitare, coerente și eficiente a managementului integrat al frontierei de stat, pe baza conjugării eforturilor autorităților și instituțiilor cu responsabilități în domeniu prin îmbunătățirea capacității statului român de realizare eșalonată a unui nivel înalt de control la frontiera externă a UE și prin adoptarea și implementarea politicilor comune în domeniu.

Prevederile Strategiei nationale de management integrat al frontierei de stat reglementează măsurile ce urmează a fi luate la nivel administrativ, tehnic și institutional în domeniul managementului integrat al frontierei pentru ca România să îndeplinească condițiile necesare aderării la spatiul Schengen. După momentul eliminării controalelor la frontierele comune cu celelalte state membre Schengen, România va aplica un set de măsuri compensatorii pentru sporirea securității și a ordinii publice în interiorul tării.

5.2. MANAGEMENTUL INTEGRAT AL FRONTIEREI DE STAT

Managementul integrat al frontierei reprezintă expresia interesului comun al statelor membre ale UE în implementarea unui sistem de securitate constând într-un complex de măsuri de organizare și coordonare a structurilor cu responsabilități în domeniu, în scopul facilitării liberei circulații a persoanelor și bunurilor în interiorul unor frontiere deschise, dar securizate.

Managementul integrat este o componentă a securitătii nationale care se realizează și se implementează în concordanță cu alte măsuri menite să întărească starea de securitate națională.

Managementul integrat al frontierei la nivel național va constitui o componentă a sistemului de securitate al spațiului comun european. Controlul frontierelor externe nu serveste doar intereselor naționale, ci, în baza principiului solidarității, tuturor statelor membre Schengen. România trebuie să mențină în mod constant un control eficient al frontierelor sale externe și să aibă în vedere combaterea infractionalității transfrontaliere sub toate aspectele, inclusiv a fenomenelor care nu au un impact direct asupra securitătii sale nationale.

5.3. CADRUL INSTITUȚIONAL

Securitatea integrată a frontierei se bazează pe participarea tuturor instituțiilor cu competențe în acest domeniu, printr-un management participativ și prin cooperare interinstituțională, națională și internațională. Coordonarea unitară a sarcinilor ce revin autorităților cu atribuții la frontieră reprezintă un element-cheie al aplicării corecte și coerente a modelului integrat de management al frontierei.

Coordonarea și monitorizarea actiunilor întreprinse pentru îndeplinirea obiectivelor Strategiei nationale de management integrat al frontierei de stat, se realizează de către Ministerul Afacerilor Interne.

Instituțiile și autoritățile responsabile la nivel național de implementarea obiectivelor care decurg din direcțiile de acțiune ale acestei strategii naționale sunt:

a) M.A.I.;

b) Ministerul Afacerilor Externe;

c) Ministerul Apărării Nationale;

d) Ministerul Finantelor Publice;

e) Ministerul Transporturilor si Infrastructurii;

f) Ministerul Justitiei;

g) Ministerul Comunicatiilor și Societătii Informationale;

h) Serviciul de Telecomunicatii Speciale;

i) Autoritatea Natională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal;

j) Ministerul Sănătătii;

k) Ministerul Muncii, Familiei și Protectiei Sociale;

l) Serviciul de Informatii Externe;

m) Serviciului Român de Informatii;

n) Ministerul Public;

o) Autoritatea Natională Sanitară Veterinară și pentru Siguranta Alimentelor;

p) Ministerul Agriculturii si Dezvoltării Rurale;

q) Autoritatea Natională a Vămilor;

r) Garda de Mediu;

s) Autoritatea Natională pentru Protectia Consumatorilor.

5.4. OBIECTIVE STRATEGICE

Pentru îndeplinirea responsabilităților ce îi revin României în calitate de viitor membru al spațiului Schengen, managementul integrat al frontierei de stat reprezintă o componentă a securității la nivelul spatiului comun și va fi conturat pe o schemă bazată pe 5 obiective strategice, astfel:

1. controlul și supravegherea frontierei pe baza analizei de risc relevante și a datelor și informațiilor prelucrate privind infracționalitatea;

2. cooperarea autorităților în descoperirea și investigarea infracțiunilor transfrontaliere;

3. asigurarea implementării modelului celor 4 filtre (măsuri în țări terțe, cooperarea cu statele vecine, controlul frontierelor și măsuri de control în interiorul spațiului comun, inclusiv returnarea);

4. cooperarea interinstituțională atât la nivel național (între autoritățile naționale cu competențe în domeniu – poliția de frontieră, vama, poliția națională, structurile de informații, etc.), cât și la nivel internațional;

5. coordonarea și coroborarea activităților instituțiilor naționale cu cele ale organismelor UE.

5.5. CARACTERISTICI ȘI TENDINȚE ALE FENOMENULUI

INFRACȚIONAL TRANSFRONTALIER

Infracționalitatea transfrontalieră organizată reprezintă o amenințare globală, în evoluție, care a dobândit capacitatea de a influența politica statelor și activitatea instituțiilor democratice. Ea constituie atât o expresie a proliferării unor fenomene negative care se amplifică în condițiile globalizării, cât și o consecintă directă a gestionării ineficiente a schimbărilor politice, economice și sociale profunde care s-au produs în Europa.

Pozitia geostrategică a României face ca țara noastră să gestioneze o parte importantă a frontierelor externe ale UE (care cuprinde întreaga varietate a formelor de relief), fapt care implică adoptarea unor măsuri speciale pentru asigurarea unui înalt nivel de control și supraveghere a frontierei. Este vorba de peste 2.000 km, din care: frontiera cu Moldova – 681,3 km, frontiera cu Ucraina – 649,4 km, frontiera cu Serbia – 546,4 km si Marea Neagră – 193,5 km reprezintă, cu începere de la data de 1 ianuarie 2007, frontieră externă a UE.

Spațiul de interes strategic în care se află România este sursă, zonă de tranzit și destinație a unor activități infracționale, constând în: migrație ilegală și trafic de ființe umane, trafic ilegal de armament, muniție, materii explozive și radioactive, trafic de stupefiante și precursori, trafic de produse contrafăcute, trafic ilegal de produse cu dublă utilizare, activităti de spălare a banilor etc.

Prin natura și amploarea lor, astfel de activități sunt favorizate de existența conflictelor locale și, la rândul lor, pot favoriza terorismul și proliferarea armelor de distrugere în masă. Devine tot mai evident faptul că această nouă extindere a faptelor ilicite a găsit un teren fertil în mediile infracționale autohtone, reprezentând noi amenintări la adresa ordinii, liniștii și a siguranței publice.

5.6. MASURI PRIVIND SECURIZAREA FRONTIEREI DE NORD-EST A

ROMÂNIEI

Securizarea frontierei de est a României sau frontiera răsăriteană a Uniunii Europene, odată cu încă incerta aderarea la Spațiul Schengen, a presupus alocarea a sute de milioane de euro, în special pentru tehnica folosită de polițiștii de frontieră în ceea ce privește supravegherea și controlul trecerii la frontiere.

Pe frontiera de nord-est a țării, atât pe frontiera cu Ucraina, cât și cu Republica Moldova, s-a asigurat dotarea necesară sectoarelor de Poliție de Frontieră, în special în ceea ce privește mobilitatea la frontiera verde, pentru managementul unui sistem dinamic, performant și flexibil de supraveghere a frontierei de stat cât și dotarea cu aparatură specifică de identificare a falsurilor în documente, a controlului mijloacelor de transport care tranzitează frontiera precum și pentru modernizarea punctelor de trecere a frontierei.

Zeci de autoturisme de autoturisme VW Passat, VW Variant, Audi A4, autoturisme de teren, marca Iveco Massif, microbuze VW Transporter, autospeciale Mitsubishi L200 pentru transportul câinilor de serviciu, autospeciale de supraveghere cu termoviziune Land Rover Discovery 4 și ATV-uri au intrat în ultimii ani în dotarea Poliției de Frontieră, investiția, având ca scop securizarea viitoarei frontiere externe Schengen. Autovehiculele noi, dotate la standard de ultimă generație, sunt destinate creșterii eficienței misiunilor executate și a calității supravegherii frontierei terestre.

Autovehiculele au caracteristici tehnice speciale cu privire la funcționalitate, operativitate, fiabilitate și performanțe tehnice ridicate, fiind destinate îndeplinirii misiunilor operative. De asemenea, fiecare autospecială este dotată cu dispozitive de avertizare acustice și optice, sisteme de comunicații mobile, proiectoare portabile. Totodată, autovehiculele asigură condiții moderne de lucru pentru echipaj, deplasare rapidă și intervenție oportună în cazul producerii unor evenimente de frontieră.

Autospecialele de supraveghere cu termoviziune detectează orice mișcare pe timp de noapte pe o rază de până la 20 de kilometri, echipa care supraveghează zona putând ține în permanență legătura cu echipele de teren.

Ambarcațiunile Onyx, cu ajutorul cărora se va supraveghea frontiera pe râul Prut. Noile ambarcațiuni sunt dotate cu camere de termoviziune și GPS. Acestea măsoară 8,2 metri lungime și trei metri lățime, iar viteza maximă este de 60 de kilometri pe oră. Cu aceste ambarcațiuni vor patrula echipaje formate din câte două persoane, capacitatea de transport a navelor fiind de șase persoane. Navele sunt foarte ușoare, fiind construite din aluminiu. Având o structură acoperită, aceste nave pot patrula mai mult timp pe râul Prut, inclusiv pe vreme nefavorabilă.

Sistemul de supraveghere ATTICA, reprezintă un ansamblu de camere de supraveghere amplasate pe piloni în zone înalte pentru supravegherea ariilor largi sau detecția unor ținte la distanțe mari, de peste 20 kilometri. Acesta nu necesită o sursă suplimentară de iluminare a țintei și oferă o imagine excelentă chiar și în condiții meteo dificile, ceață, fum, ploaie sau ninsoare. Imaginile sunt vizualizate pe monitoare, iar în momentul când operatorul sesizează ceva în neregulă, anunță echipa operativă care intervene în zona sesizată.

Sectorul Punctului de Trecere a Frontierei Halmeu este monitorizat în prezent cu un sistem de supraveghere ultra performant, prin intermediul unui proiect pilot care pregătește aderarea României la spațiul Schengen. Programul pilot ,,Sistem Integrat de Supraveghere la Frontieră”  va fi extins ulterior pe toată frontiera externă a UE din țară.

Frontiera cu Ucraina din Sectorul Poliției de Frontieră Halmeu este prima frontieră dotată după standardele impuse României pentru aderarea la spațiul Schengen. Proiectul  de la Halmeu, coordonat de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, a beneficiat de o finanțare de 2.850.000 de euro prin Facilitatea Schengen, dintr-o sumă de aproximativ 600 de milioane de euro acordată României pentru securizarea frontierei de est a Uniunii Europene.

Conform proiectului, frontiera verde din zona de competență a Sectorului Poliției de Frontieră Halmeu,  este dotată cu foișoare mobile de supraveghere cu aer condiționat în cabine și sistem de protecție împotriva descărcărilor electrice, camere video activate de senzori de mișcare care filmează pe timp de noapte în spectrul infraroșu.
Sisteme de supraveghere similare celor implementate prin proiectul de la S.P.F. Halmeu vor fi introduse la  toate sectoarele de frontieră situate pe frontiera cu Ucraina, Republica Moldova și Serbia. Proiectul pilot de la Halmeu a fost adaptat geografic pentru zonă deluroasă, fiecare sector în parte urmând să beneficieze de proiecte personalizate.
Scopul proiectului este acela de a detecta acțiunile de trecere ilegală a frontierei, precum și monitorizarea și identificarea, pe baza înregistrărilor, a tentativelor de trecere ilegală a frontierei, detectarea  persoanelor care desfășoară  activități infracționale în apropierea liniei de frontieră și reducerea timpilor de intervenție la infracțiunile depistate. Lipsa de securitate a frontierei de est a UE a fost constant unul dintre motivele invocate de UE pentru întârzierea acceptării României în spațiul Schengen.

Subsistemul de detecție a mișcării bazat pe elemente de detecție aflate la adâncime în sol, constă într-un cablu de fibră optică, care detectează mișcarea de la suprafață și transmite datele, la echipamentul de management, care interpretează informațiile și afișează alerte, pentru fiecare segment în parte, în timp real, pe o hartă electronică a zonei. Sunt definite categorii de alerte, pe baza gamelor de frecvențe, în care se realizează detecția și tiparul vibrațiilor detectate.

Subsistemul de supraveghere fixă-borne este format dintr-un ansamblu de borne cu camere video situate în fâșia de protecție. Toate bornele sunt conectate cu dispeceratul, iar imaginile video sunt transmise atunci când subsistemul de detecție a mișcării semnalizează o alarmă în timp real, la dispecerat.

Subsistemul cu senzori portabili de detecție a mișcării și transmitere de imagini, este format din 10 senzori cu cameră foto, independenți, care sunt conectați la un receptor, de unde imaginile sunt transmise la dispecerat. Subsistemul este portabil, iar senzorul realizează detecția obiectului aflat în mișcare, generează o alarmă și, în același timp, o captură de imagine prin intermediul camerei foto încorporate, noaptea fiind în spectru infraroșu.

Foișorul de supraveghere transportabil este alcătuit dintr-o cabină de supraveghere dotată cu cameră video, aflată pe un sistem de ridicare, situat pe remorcă. Acesta se poate deplasa în zona de responsabilitate, oriunde configurația terenului permite.

Subsistemul supraveghere atașabil la autovehicule este un echipament optoelectronic de supraveghere compus din cameră de vedere pe timp de zi, cu zoom optic continuu, cameră de termoviziune fără răcire, cu minim două câmpuri (ambele camere au performanțe minime de detecție a persoanei la 2,5 km) și telemetru laser. Echipamentul permite atașarea rapidă pe caroseria unui autovehicul, fără a fi necesară nicio modificare asupra acesteia. Întregul sistem permite preluarea datelor generate de oricare dintre subsisteme, afișarea la alegerea datelor, imaginilor (foto sau video) sau interfețelor aplicațiilor celorlalte subsisteme pe un display unic sau pe monitoare, individual sau simultan.

În punctele de trecerea frontierei aflate pe zona de nord est a României, au fost instalate camere video de supraveghere a perimetrului punctului, trape cu colți antipneu atât la intrare cât și ieșire pentru prevenirea trecerilor ilegale, semafoare pentru dirijarea circulației, bariere în infraroșu și senzori de gard. De asemenea aceste puncte au fost înzestrate cu aparate cu raze X pentru controlul bagajelor și coletelor poștale, detectoare de gaz, detectoare portabile de persoane care funcționează pe principiul bătăilor inimii, detectoare portabile de explozivi și droguri, echipamente pentru înregistrarea rapidă a amprentelor, minikit-uri pentru verificarea documentelor și videocomparatoare spectrale pentru verificarea documentelor, generatoare electrice fixe și mobile pentru preluarea întreruperilor de curent, au fost consolidate turnurile de comunicații și au fost montate camere de supraveghere a zonei de frontieră.

Totodată, pe întreaga intinderea a frontierei de nord est a României este pus în practică subsistemul de comunicații mobile în regim TETRA, în vederea verificării oportune a persoanelor și mijloacelor de transport care tranzitează sau care se află pe teritoriul României.

Poliția de Frontieră a aplicat prevederile Codului Frontierelor Schengen și Manualului Schengen, precum și celelalte prevederi comunitare în materie, supravegherea și controlul de frontieră fiind realizate în consens cu practica europeana și angajamentele asumate de țara noastră.

Supravegherea și controlul frontierelor române s-a sprijinit pe un sistem de analiză de risc, ce respectă standardele europene, fiind realizat atât la nivel strategic și operațional, cât și la nivel tactic.

Cooperarea interinstituțională internă sau internațională, bazată pe schimb operativ de informații, participarea în comun la investigații și acțiuni, pregătirea comună a specialiștilor, a continuat să se dezvolte, fiind fundamentele implementării managementului integrat al frontierelor;

Poliția de Frontieră a participat activ la operațiunile organizate sub egida FRONTEX, fiind apreciată contribuția sa, atât în ceea ce privește profesionalismul polițiștilor de frontieră români cât și în cea referitoare la echipamentele puse la dispoziție.

Rezultatele obținute pe linie operativă confirmă responsabilitatea pe care instituția și-a asumat-o pentru asigurarea unui climat de liniște, siguranță, liberă circulație și justiție la frontierele României;

5.7. PRIORITĂȚI LA NIVELUL POLIȚIEI DE FRONTIERĂ

Menținerea unei instituții viabile, compatibilă cu structurile similare europene și capabilă să asigure un înalt nivel de supraveghere și control al frontierelor, respectiv să prevină și să combată eficient migrația ilegală și infracționalitatea transfrontalieră în zonele de compețentă;

Asigurarea necesarului de resurse umane, materiale și financiare pentru îndeplinirea misiunilor specifice de către toate structurile din subordine;

Continuarea procesului de pregătire a polițiștilor de frontieră la nivelul standardelor Schengen;

Creșterea gradului de absorbție a fondurilor comunitare nerambursabile destinate securizării frontierei.

CONCLUZII

După 20 de ani de independență, putem afirma că Ucraina, încă nu și-a găsit locul său în Europa. Chiar dacă au existat momente prielnice pentru aderarea la structurile occidentale, acestea au fost rapid contra-balansate de noile structuri politice. Situația din Ucraina este un bun pretext de analiză nu doar a crizei din țara vecină, ci și a modului în care înțelege România să joace în politica regională.

Pentru România însă contextul internațional nu a fost niciodată mai favorabil pentru a se afirma, pentru a demonstra faptul că suntem un ,,stat de necesitate europeană” așa cum odinioară atât de atent observa Nicolae Iorga, și chiar un stat de necesitate euroatlantică, ceea ce în altă vreme, când o altă ordine mondială punea intersele României pe liste de așteptare, era de nebănuit. Acum mai mult ca oricând România beneficiind deja de avantajele integării sale în structurile euroatlantice și europene trebuie să nu sfideze geometria având în vedere faptul că SUA fizic este peste ocean însă interesele americane sunt prezente atât de pregnant la noi în țară. Geometria la care făceam referire se bazează pe o logică a lucrurilor extrem de simplă, acum, modelul american, acel pattern prin care aceasă națiune își proiecteză interesele strategice atât în timp cât și în spațiu, trebuie urmat până la un anumit punct în sensul în care, chiar în pofida contextului internațional extrem de complicat, să realizăm faptul că spațiul ex-sovietic este la o aruncătură de baț pe când dreamland-ul american este la mare departare. Ce vreau să scot în evidență este fapul că realitatea proiectării interselor economice ale țării în fostul spațiu de influență sovietic, poate fi una extrem de palpabilă. Politicienii din România spun de douăzeci de ani încoace, că ,,ar trebui să avem relații pragmatice cu Rusia, să intensificăm schimburile comerciale”, însă în fapt nu se întâmplă absolut nimic în acest sens. Spațiul ex-sovietic este unul extrem de profitabil din punct de vedere economic, iar acest lucru este atent ,,speculat” de țări a căror însemnătate pe harta geostrategică este modestă în schimb beneficiile care curg din apropierea precaută de acest spațiu sunt uriașe. Acest lucru se explică și prin faptul că în acest moment nu avem oameni cu expertiză reală, care să imagineze proiecte bilaterale sau multilaterale care să reseteze agenda București-Moscova.

Acestă departare față de Est poate fi explicată și prin faptul că în România, Rusia e percepută mai degrabă negativ, în primul rînd din cauza amintirii recente a comunismului. Totuși, dacă facem apel la istorie vom sesiza că există și perioade cînd Rusia a contribuit la modernizarea noastră ca țară. La nivelul opiniei publice există o neîncredere mare în Rusia. Dar nu e o neîncredere generată de o cunoaștere profundă a Rusiei, ci pusă mai cu seamă pe baza emoțiilor.

România nu a avut și nici nu are expertiză solidă pe Rusia. Francezii în comparație cu noi de plidă, au școală excepțională de sovietologie și rusistică. Orice ministru de Externe francez are consilieri universitari serioși care îl sfătuiesc pe ministru despre Rusia. La fel în Germania, Suedia etc. Un alt exemplu este acela că Polonia are 35 corespondenți de presă la Moscova. România are 2, radioul și televiziunea națională. Din țările membre UE, poate că în Polonia există, în acest moment, centrele de analiză cele mai bune pentru spațiul ex-sovietic. Pentru a obține aceste rezultate, pe lîngă bogata tradiție poloneză în materie de expertiză pe zona de Est, Varșovia a investit resurse financiare substanțiale în ultimii 25 de ani, iar rezultatele nu ezită să se arate.

În acest moment în România nu există o preocupare pentru pregătirea unei noi generații de specialiști în problemele spațiului ex-sovietic. România ar trebui să înceapă neîntârziat un program de formare de experți, tineri studenți, masteranzi trimiși cu burse de stat în aceste regiuni/țări. Edificator în acest sens este programul Poloniei, care are doar pe zona de Est un corp de circa 1000 experți, în universități, institute de cercetare, centre de analiză. Este necesar ca România să trimită cu burse de studii tineri în aceste țări, pentru ca jocul de putere la nivel mai mic sau regional să conteze pentru România, aceasta trebuie să-și formeze un corp de experți, care să urmărească ani și ani de zile evoluțiile de acolo, să stea perioade lungi în aceste zone, să cunoască foarte bine, direct, la fața locului, aceste spații.

În anii ’90, cînd România trimitea la Moscova un ambasador refuzat în Occident, Ungaria îl avea ambasador pe șeful catedrei de rusistică, care deschidea șantiere arheologice dincolo de Volga, publica volume la a căror lansare era prezent președintele Academiei de Științe din Rusia. Erau în fiecare an zeci de doctoranzi maghiari la specializare în Rusia. Astăzi, analiști de la București se arată mirați de relația foarte bună dintre Budapesta și Moscova, care ar complota chipurile împotriva României. Tipul acesta de relație s-a construit vreme de două decenii. Vecinii României, fie că sînt mari sau mici, fie că investesc resurse uriașe sau mai modeste, lucrează decenii la relație cu Rusia, în primul rînd prin acest corp de experți, care pe lîngă faptul că știu bine ce se petrece la Moscova, Kiev, Minsk, Tbilisi și Tașkent, mai și alimentează instituțiile statului, decidenții politici, cu idei noi, cu proiecte etc.

Situația din Ucraina continuă să fie dificilă, context în care deciziile de la summitul NATO trebuie implementate, inclusiv stabilirea prezenței structurilor Alianței de Comandă și control pe teritoriile statelor din flancul estic, inclusiv în România, a declarat de curând ministrul Bogdan Aurescu.

,,Situația din Ucraina, statul vecin la nord-est al României, cu o importantă comunitate românească, continuă să fie dificilă și să se deterioreze în regiunile din estul țării. În acest context, este importantă menținerea în continuare a regimului de sancțiuni decis de UE și chiar consolidarea lui dacă va fi necesar și, totodată, stimularea eforturilor diplomatice de soluționare a conflictului,,

Acesta a mai precizat că deciziile de la summit-ul NATO din Țara Galilor, din septembrie, generate de situația din Ucraina, trebuie implementate și desigur se referea la măsurile de reasigurare care trebuie consolidate și extinse din punct de vedere temporal, respectiv măsurile de adaptare, care au fost prevăzute de Planul de acțiune pentru creșterea capacității de reacție a Alianței – Readiness Action Plan: Forța de Reacție Rapidă – VHRJTF și stabilirea prezenței structurilor NATO de Comandă și control pe teritoriile statelor din flancul estic, inclusiv în România.

Noul șef al diplomației a subliniat că, la reuniunea miniștrilor de externe NATO din 2 decembrie, va urmări adoptarea unei decizii de continuare în 2015 a măsurilor de reasigurare ale Alianței pentru statele din flancul estic. Este vorba de zboruri AWACS, exerciții militare centrate pe scenarii de tip art. 5 al Tratatului de la Washington, prezență rotațională aliată, evaluarea stadiului implementării Planului de acțiune pentru creșterea capacității de reacție a Alianței – Readiness Action Plan, astfel încât să se obțină cât mai curând rezultate vizibile și se referea mai cu seamă la materializarea unei prezențe aliate pe teritoriul național.

România participă în calitate de națiune-lider, în baza unei hotărâri CSAT, la Fondul de Sprijin (Trust Fund) pentru dezvoltarea capacității de apărare cibernetică a Ucrainei, creat prin participarea voluntară a țărilor membre NATO, anunță SRI.

,,În contextul evenimentelor generate de tensionarea relațiilor ruso-ucrainene și pe fondul necesității Alianței Nord-Atlantice de a-și întări granița de est, au fost implementate noi măsuri de securitate, sens în care a apărut și ideea creării, pe baza contribuției voluntare a țărilor membre NATO, a unui Fond de Sprijin (Trust Fund) pentru dezvoltarea capacității de apărare cibernetică a Ucrainei”, a precizat SRI într-un comunicat de presă dat publicității de curând.

Expertiza pe care SRI o deține în domeniul securității cibernetice, apreciată atât în proiecte desfășurate în țara noastră, cât și în cadrul cooperării cu NATO, prin contribuții la crearea de platforme specifice și prin participarea activă la exerciții precum Cyber Coalition, a fundamentat aprobarea, de către CSAT, a participării țării noastre, prin Serviciul Român de Informații, în calitate de națiune-lider, la acest Fond.

Ca urmare, CSAT a aprobat transmiterea acestei decizii către NATO, iar în cadrul Summit-ului NATO din Țara Galilor (4-5 septembrie 2014), România și-a declarat disponibilitatea de a îndeplini rolul de națiune-lider a Fondului de Sprijin pentru apărarea cibernetică a Ucrainei.

Această calitate presupune definirea, de către specialiștii naționali în securitate cibernetică, în baza dialogului cu partea ucraineană, a cerințelor tehnice și a arhitecturii unui sistem de protecție a unor infrastructuri critice IT&C împotriva amenințărilor cibernetice. De asemenea, o altă sarcină a națiunii-lider se referă la identificarea altor state NATO ca și contributori la Fond, astfel încât să se poată asigura resursele financiare pentru implementarea proiectului definit. Nu în ultimul rând, națiunea-lider va asigura managementul de proiect și instruirea specialiștilor ucraineni în vederea exploatării eficiente a sistemului.

Acest important cap de pod câștigat de România este în primul rând o mare onoare dar și o responsabilitate uriașă pentru țară, în schimb ceea ce am afirmat anterior poate că deja începe să primească culoare, importanța noastră ca țară este recunoscuta prin acest uriaș bonus de încredere pe care l-am primit și pe care sunt convins că SRI prin specialiștii săi extrem de bine pregătiți în acest sens, îl va onora.

Situația privind securitatea în estul Ucrainei se deteriorează, în special în zona aeroportului din Donețk și a localităților Peski și Gorlovka (regiunea Donețk), potrivit unui raport al misiunii de observatori a Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) în zona de conflict, transmite portalul. Misiunea de monitorizare a OSCE constată, conform acestui raport, o agravare a situației în regiunile Donețk și Lugansk, teatrul confruntărilor între armata guvernamentală ucraineană și insurgenții proruși, unde la 9 decembrie a intrat în vigoare un așa-numit 'regim al tăcerii', după ce armistițiul decretat la 5 septembrie de președintele ucrainean Petro Poroșenko nu a fost respectat în totalitate de niciuna din părți. Raportul subliniază de asemenea multiplicarea cazurilor de deschidere a focului de ambele tabere.

Astfel, reprezentanții grupurilor rus și ucrainean din cadrul acestei misiuni de monitorizare a OSCE au indicat 38 de tiruri în primele două zile ale noului an, din arme de calibru mic, artilerie, sisteme de rachete cu lansare multiplă, în zona aeroportului din Donețk și în perimetrul localităților Peski și Gorlovka. Ca urmare a violențelor, un soldat ucrainean a fost ucis și alți șapte au fost răniți în luptele pentru controlul aeroportului din Donețk, punct strategic ocupat în continuare de armata ucraineană. În același timp, trei civili și-au pierdut viața și încă trei au fost răniți la Gorlovka, dar misiunea OSCE nu a putut să verifice această informație.

  În tabăra rebelilor, un purtător de cuvânt anunțase anterior că forțele guvernamentale au bombardat în ultimele 24 de ore un cartier de Donețk, subliniind că au murit civili, dar fără să indice numărul acestora, potrivit RIA Novosti.

  Situația rămâne tensionată în oraș, a declarat la rândul său șeful de stat major adjunct al insurgenților din Donbas, Eduard Basurin.

Pe acest fond tensionat, o reuniune asupra crizei ucrainene a fost anunțată pentru luni la Berlin în așa-numitul ,,format Normandia” (Rusia, Ucraina, Franța, Germania) la nivel de directori politici. Pe agenda discuțiilor – protocolul de la Minsk și modalitățile de punere în aplicare a prevederilor acestuia.

BIBLIOGRAFIE

Brzezinski, Z., „Europa centrală și de est în ciclonul tranziției”, editura Diogene, București, 1985.

Coleman, F., „The Decline and Fall of the Soviet Empire. Forty Years that Shook the World, from Stalin to Yeltsin”, St. Martin’s Press, New York, 1996.

Kennedy, P., „The Rise and Fall of the Great Powers”, Random House, New York, 1987.

Narocinițkaia, N.A., „Rusia și viitoarea construcție europeană,” Editura ,,Știința”, Academia Rusă de Științe, Moscova, 1993.

Rogov, S., „Five Challanges for Russia, în Foreign Policy Research Institute WIRE. A Catalyst for Ideas”, Volume 5, Number 7, April 1997.

Trenin, D., „Transformation of Russia’s Foreign Policy”, Nezavisimaya Gazeta, 5 Februarie 1997.

Yergin, D. și T Gustafson, „Rusia 2010 and What It Means for the World”, Random, House New York, 1993.

Williamson, J. (editor), „Economic Consequences of Soviet Disintegration”, Institute for International Economics, Washington DC 1993.

***, „Timpul”, Anul VII, nr. 40, 8-14 octombrie 1996.

Braudel, F., „Gramatica civilizațiilor”, Meridiane, București, 1994.

Brzezinski, Z., „Game Plan. How to Combat the US Soviet Contest”, The Atlantic Monthly Press, New York, 1986.

Coleman, F., „The Decline and Fall of the Soviet Empire. Forty Years that Shook the World, from Stalin to Yeltsin”, St. Martin’s Press, New York, 1996.

Kissinger, H., „Diplomacy”, Simon and Schuster, New York, 1994.

Parker, G., „The Geopolitics of Domination”, Routledge, London, 1981.

Savițki, P.N., „Evraziiskaia Hronika”, Cronica Euroasiatică, Ed a V-a, Paris, 1926, reprodus din vol. Metamorfozî Evropa, Metamorfozele Europei, Moscova, Ed. Nauka, 1993.

Sergounin, A., „Russian Foreign Policy Thinking: Redefining Conceptions”, Working Papers, 11, 1993, Centre for Peace and Conflict, Copenhaga.

Thom, F., „Eurasisme et neo-eurasisme”, Comentaire, nr. 66, vara, 1994.

Vadrat, C. M., „Ou va la Russie”, Editions Generalles First, 1896.

Samuel P. Hungtinton, „Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale”, București, Ed . Antet, 1997, p. 237.

Ben Judah, „Parteneri în tranziție”, în Foreign Policy România, noiembrie-decembrie 2010, pag. 78-79.

Politica de Containment, adoptată de administrația H. Truman cu  începere din 1947 și continuată până la R. Reagan până în 1989.

Immanuel Wallerstein, „The Geopolitics of Ukraine’s Schism”, în Agence Global, 15 februarie 2014.

Tim Shipman, „Putin could seize Ukraine in just 3 days, NATO warns. The Russian forces poised on the border”, în Daily Mail, 3 aprilie 2014, p. 2.

Andrei Malgin, ”Forget Kiev. The Real Fight Will Be for Crimea”, în The Moscow Times, 24 February 2014.

Mikhail Klimentyev, „Putin’s Approval Rating Highest in Years, U.S. Gallup Poll Finds” (RIA Novosti/AP), în The Moscow Times, 20 iulie 2014.

George Friedman, „Borderlands: The New Strategic Landscape”, în Geopolitical Weekly, 6 mai 2014, disponibil pe @stratfor on Twitter / Stratfor on Facebook

Vadim Nikitin, „A Way Out for Ukraine”, în  Agence Global

Percepția Rusiei în România, Republica Moldova și Ucraina, Editura Curtea Veche București 2010, Iulian Chifu, Oazu Nantoi, Oleksandr Sushko

Institutul Ucrainean de Statistică, Recensământul populației Kiev – 2012

Central Intelligence Agency of USA World Factbook. December 13, 2007

Remy, Johannes (March-June 2007). „Valuev Circular and Censorship of Ukrainian Publications in the Russian Empire (1863-1876)”

Interwar Soviet Ukraine. Encyclopædia Britannica

Kulchytsky, Stanislav, „Demographic losses in Ukraine in the twentieth century”, 2-8 octombrie 2004.

The Transfer of Crimea to Ukraine. International Committee for Crimea. July 2005.

Remy, Johannes (1996). „Sombre anniversary” of worst nuclear disaster in history – Chernobyl: 10th anniversary

Медвечук В. В // Выступление в программе „Иду на вы”, 6 martie, 2006.

Ziarul Ukrainskaja Pravda nr. 7 din 2006, Тарасюк не хочет отказ от россиян из-за НАТО

„Romania brings a case against Ukraine” (în English). International Court of Justice. September 16, 2010

Strategiei națională de management integrat al frontierei de stat a României;

Conferința de presă „Local Elections 2010: assessment, problems, and consequences”. Ukrinform, 9 noiembrie. 2010

Transparency International – 2010 Corruption Perceptions Index: http://www. transparency.org/policy_research/surveys_indices/cpi/2010/results

Penetrarea capitalului rus în industria petrolieră din Ucraina (ORI) (conform lui Andriy Kalynovskyi)

Andriy Kalynovskyi. Is Russian capital absorbing Ukraine?// Economichna pravda, 28.08.2009

Pavlëiìuk, Oleksandr;  Klympush-Tsintsadze, Ivanna, The Black Sea Region: Cooperation and Security Building, Armonk (New York), Ed. M.E. Sharpe, 2004;

WEB-GRAFIE

Wikipedia, http://ro.wikipedia.org/wiki/Rom%C3%A2na_ucrainean%C4%83

RosBusinessConsulting, http://top.rbc.ru/economics/17/03/2010/381129.shtml

http://www.glavred.info/archive/2012/06/08/235048-6.html

http://www.rosbalt, ru/2009/02/16/618789.html, Украина нашла новый путь в НАТО. – [Цит. 2009, 16 февраля]

http://ec.europa.eu/external_relations/ukraine/index_en.htm, Украина: Европейская Комиссия по внешним отношениям. – [17 februarie2009]

Antena3, http://www.antena3.ro/romania/verdict-la-haga-romania-a-castigat-9-700-km-patrati -de-platou- continental-79-din-suprafata-disputata-63647.html

NewsRu.ua, В Польше считают, что Россия дестабилизирует ситуацию в Украине с помощью газа // 2009

www.politiadefrontiera.ro;

frontex.europa.eu;

http://ro.wikipedia.org;

http://www.estica.eu

http://www.mediafax.ro;

http://cursdeguvernare.ro.

http://dilemaveche.ro

http://www.revista22.ro

Stiri-Ultima-Ora

http://eng.mil.ru/en/structure/forces/navy/associations/structure/forces/type/navy/black_sea/history.htm

http://www.ponarseurasia.org/sites/default/files/policy-memos-pdf/pepm_041.pdf

http://www.iss.europa.eu/fr/publications/detail-page/article/russian-policy-in-the-eastern-mediterranean-and-the-implications-for-eu-external-action/

http://www.usni.org/magazines/proceedings/2011-02/russias-black-sea-threat