Amenajarea Cinegetica Eficienta a Fondului de Vanatoare

CUPRINS

Capitolul II. Ecologia și biologia principalelor specii de faună sălbatică de interes cinegetic cu

Capitolul IV. Norme privind regimul și utilizarea armelor și munițiilor de vânătoare

4.1. Clasificarea armelor și munițiilor de vânătoare

4.2. Norme de protecția muncii la acțiunile de vânătoare individuale și colective

Partea a II-a. Cercetări proprii

Capitolul V. Descrierea generală a zonei studiate și concluziile ce se impun pentru existența

Capitolul VI. Influența factorilor antropici reflectaț prin modul de gospodărire al fondului de

7.3. Compararea efectivelor reale cu cele normale

7.4. Normalizarea efectivelor la principalele specii de vânat și calculul teoretic al cotelor de

Investiții necesare în anul 2011

Venituri preconizate pe anul 2011

Anexe

Anexa 1. Fișa fondului de vânătoare 38 Sânmihai

PIESE DESENATE

Anexa 2. Amplasarea Fondului de vânătoare 38 Sânmihai în cadrul județului Bistrița Năsăud ;

Anexa 3. Rețeaua căilor de acces din cadrul fondului de vânătoare 38 Sânmihai ;

Anexa 4. Amplasarea bazinelor hidrografice în cadrul fondului de vânătoare 38 Sânmihai ;

Anexa 5. Amplasarea zonei de liniște în cadrul fondului de vânătoare 38 Sânmihai ;

Anexa 6. Amplasarea instalațiilor și construcțiilor vânătorești în cadrul fondului de vânătoare 38

Sânmihai.

3

STUDIUL PRIVIND AMENAJAREA CINGETICĂ EFICIENTĂ A FONDULUI DE VÂNĂTOARE NR. 38 DENUMIT SÂNMIHAI, GESTIONAT DE A.J.V.P.S. BISTRIȚA-NĂSĂUD

REZUMAT

Amenajarea unui fond de vânătoare, presupune întocmirea unui proiect de amenajare, care să pornească de la cadrul natural și social economic, precum, și de studiul vânatului din zonă, ca în final, ținându-se seamă de situația construcțiilor, instalațiilor și amenajărilor vânătorești existente, să stabilească obiective de realizat: edificarea de noi amenajări, instalații și construcții vânătorești, renunțarea și demolarea celor devenite ineficiente, precum și repararea sau recondiționarea tuturor celor care sunt utilizate și rămân pe mai departe în folosință.

În urma analizei condițiilor staționale, de vegetație, a stării fondului forestier și a distribuției acestuia în cadrul fondului cinegetic s-a ajuns la concluzia că acest fond de vânătoare are potențial foarte bun, iar dacă pe viitor va fi îmbunătățit modul de gestionare prin asigurarea unei paze mai eficiente și prin asigurarea liniștii vânatului, efectivele speciilor vor putea crește.

În urma amenajării fondului de vânătoare și a propunerilor de normalizare a efectivelor de vânat, se poate afirma, că este valorificat la un optim pentru toate speciile existente la acest moment.

CUVINTE CHEIE

amenajări vânătorești, fond de vânătoare, faună cinegetică, vânătoare.

INTRODUCERE

Proiectul de diplomă are ca scop gospodărirea silvocinegetică a populațiilor de vânat de pe fondul de vânătoare, pe baze ecologice în deplină concordanță cu factorii staționali, cu

interesul silvicultural si în general cu toți factori mediului ambient.

Țara noastră, datorită condițiilor naturale favorabile, are o faună cinegetică bogată.

În Delta Dunării numărul speciilor de vînat acvatice depășesc 200, iar în regiunea de câmpie trăiesc în număr mare iepurele, potârnichea și fazanul. Pădurile, de la șes și până la munte, adăpostesc numeroase efective de căprioare, mistreți, cerbi și urși, iar în golurile alpine se întâlnesc caprele negre.

Datorită bunei organizări a sectorului cinegetic din țara noastră s-a reușit să se depășească cu mult nivelul antebelic al efectivelor și recoltei de vânat și să se pună în valoare importante bunuri cinegetice sub formă de: trofee, piei și blănuri, carne, vânat viu la export.

Vânătoarea încă din cele mai vechi timpuri are un caracter colectiv, oameni își confecționau armele în comun, vânau în comun, apoi împărțeau, între ei prada obținută din vânătoare.

Odată cu evoluția omenirii și fenomenul de vânătoare a suferit modificări, ajungându-se ca în zilele noastre, vânătoarea să devină o pasiune și să se practice ca un sport.

Vânătoarea prin acțiunea de combatere a unor dăunători, cum sunt animalele răpitoare, și mai ales câini vagabonzi, este un element eficient de asigurare, a echilibrului dinamic al ecosistemelor agricole și forestiere.

Sporirea productivității fondului cinegetic, sub aspect cantitativ și calitativ, până la capacitate lui: vânat mai mult și mai bun, în raport cu condițiile ecologice.

Aceasta, în armonie și cu sprijinul ramurilor de bază în folosirea solului: agricultura și silvicultura. Productivitatea poate și trebuie substanțial sporită.

Pentru continua dezvoltare a sectorului vânătoresc este necesar să se cunoască cât mai bine biologia speciilor de interes vânătoresc, pentru ca, acționându-se asupra înmulțirii și distribuției acestora prin metode moderne de creștere, gospodărire și recoltare, să se pună cât mai bine în valoare această bogăție naturală a țării.

Înbunătățirea condițiilor de practicare a vânătorii, așa încât ziua de vânătoare să fie, un prilej de recreere fizică și psihică.

Să nu se scape din vedere că folosul principal al vânătorii, în present, îl constitue latura recreativă, domeniu în care mai este mult de făcut.

Vânatul este folositor și numai prin faptul că există și că înfrumusețează peisajul de la câmpie și munte.

Câmpia ar pierde mult din farmecul ei dacă dacă nu ar avea potârnichi, iepurii, prepelițe iar pădurea ar fi lipsită de căprioare, cerbi, cocoși de munte, mistreți. În România asistăm la un proces legislativ, de transformare a modului de îngrijire, observare și noi metode practice de recoltare a vânatului, astfel încât fauna să fie bine reprezentată național sau european.

În lucrarea de față se dorește a se sublinia necesitatea gospodăririi unitare a fondului de vânătoare pentru că acestea constituie de fapt premise fundamentală a obțineri unor rezultate bune, menite să satisfacă deopotrivă, atât proprietarul, cât și beneficiarul dreptului de armă.

PARTEA I-A

DATE BIBLIOGRAFICE

CAPITOLUL I. IMPORTANȚA VÂNĂTORII

1.1. IMPORTANȚA, ÎNCEPUTUL ȘI EVOLUȚIA VÂNĂTORII

Fiind cea mai veche ocupație a omului, vânătoarea a cunoscut în decursul timpului o evoluție variabilă în funcție de preocupările societății, căpătând o importanță mai mică sau mai mare pe planul economic sau social, dar nu a fost eliminată niciodată din preocupările acestuia. (Negruțiu A., 1983)

Astăzi pe întreg globul se practică vânătoarea, într-o formă sau alta, ea exercitând diferite presiuni mai mici sau mai mari asupra faunei sălbatice în special și asupra echilibrului ecologic în general. Aproape peste tot în lume se pune destul de acut și problema conservării faunei sălbatice alături de valorificarea vânatului. Aceste probleme au apărut datorită dezvoltării accelerate a industriei și agriculturii chimizate, în unele zone ducând la o alarmantă scădere a efectivelor de vânat. (Negruțiu A., 1983; Cotta V., 2001)

Cererea din ce în ce mai ridicată pentru vânat sub toate aspectele precum și eficiența economică a acestei îndeletniciri au dus la înființarea de „crescătorii extensive” de animale sălbatice pe continentul negru, iar cele „intensive” se găsesc în Europa sau continentul american. (Negruțiu A., Șelaru N, 2000)

Studiile întocmite ne demonstrează că numeroase specii de vânat se pretează la creșterea dirijată, cum ar fi cervidele, suidele sau bovidele, dar și unele carnivore sau rozătoare pentru blănuri.

La noi în țară vânătoarea a cunoscut o evoluție în strânsă concordanță cu mediul geografic și dezvoltările socio – economice, dar fără a diferi prea mult de felul în care se practica. Astfel cele mai vechi urme la noi în țară datează din perioada preistorică, vânătorii folosind pietre brute sau cioplite sau obiecte de os cu care loveau vânatul. În paleolitic a apărut lancea grea folosită la vânarea mamutului sau sulița la vânătorile de cerbi uriași, a cailor sălbatici sau a ursului de peșteră. (Nania I., 1991)

Date arheologice arată că dacii practicau frecvent vânătoarea fiind foarte iscusiți, folosirea șoimilor fiind semnalată în scrierile lui Aristotel și Plinius. Această aptitudine a dacilor

a fost recunoscută de romani și greci la care vânătoarea ocupa un loc de frunte, având și zeițe a vânătorii: Artemis la greci și Diana la romani.

În feudalism regimul vânătorii s-a înăsprit, vânătoarea revenind doar claselor dominante. Speciile de vânat valoroase cum ar fi cerbul, mistrețul, dropia sau potârnichea erau rezervate feudalilor, țăranii fiind folosiți ca gonași. În Muntenia și Moldova o mare amploare a cunoscut-o

șoimăritul, hrisoavele amintind de mari „șoimari” și fastul cu care aceste vânători se organizau.

Începând cu secolul al XVII – lea țăranilor slobozi și răzeșilor li se permite să vâneze răpitoare

și unele animale din ținutul muntos, folosind arme de foc cu cremene sau „sănețe” , reprezentative fiind „picturile lui V. Melko din secolul XIX care înfățișează pe Nichita Blasu, vânător de lupi și pe moș Crețu, vânător de cocoși de munte”, după cum apreciază (Negruțiu A.,

1983) în cartea sa.

Față de vânatul actual în trecut se întâlneau și elanul, marmota, ierunca alpină și brebul

(Castor fiber), în zona montană iar în zona de câmpie spârcaciul și dropia care număra efective

însemnate.

După primul război mondial, vânătoarea era permisă oricărui cetățean, dar în realitate însă din cauza greutăților și a taxelor ridicate tot clasa dominantă era privilegiată. Un lucru inedit și catastrofal pentru vânat s-a produs la sfârșitul războiului când după destrămarea armatei combatanții s-au întors acasă cu arme de foc și datorită foametei și lipsurilor materiale au decimat populațiile de vânat (Nania I., 1991), unele specii ajungând să fie pe cale de dispariție.

În perioada socialistă și vânătoarea a fost atinsă de schimbările radicale care s-au produs, vânatul devenind proprietate a statului, vânătorii fiind organizați în asociații. Sub raportul protejării vânatului și al înmulțirii acestuia s-au înregistrat progrese demne de luat în seamă, dar s-a accentuat și aspectul economic al acesteia, vânatul fiind valorificat atât împușcat în general la export, cât și viu prin exporturi de iepuri, fazani sau potârnichi. ( Ichim R., 1994 )

În prezent vânătoarea se poate spune că se găsește într-o perioadă de tranziție, noua lege, respectiv 407/2006 și adnotările acesteia până în prezent încercând să aducă noi reglementări care să fie în concordanță cu schimbările care au avut loc și să se încadreze în standardele și reglementările europene.

1.2. RELAȚIA DINTRE VÂNAT, VÂNĂTOARE ȘI MEDIU

Legătura dintre vânat și mediu este bine cunoscută, de mediu depinzând nu numai prosperitatea unei specii de vânat, ci și existența ei într-un anumit loc.

Dar din punct de vedere cinegetic, interesează nu numai existența, ci și prosperarea vânatului, adică înmulțirea lui corespunzătoare și dezvoltarea calitativă.

Iată deci motivele pentru care cel ce gospodărește un teren de vânătoare este interesat în păstrarea și, la nevoie, în ameliorarea condițiilor din mediul de viață al vânatului. Cele trei condiții principale de existență și dezvoltare a vânatului sunt: hrana, adăpostul și liniștea. Un parchet de pădure, după 1-2 ani de la exploatare, va oferi cervidelor o hrană abundentă și de bună calitate, datorită vegetației erbacee, precum și lăstarilor de arbori și arbuști. Pe de altă parte într-un arboret de vârstă (30-50 ani) cu o desime mare, sub bolta închisă fomată de coronamentele arborilor iarba va crește foarte rar și vânatul nu va avea hrană suficientă.(Cotta V, 1982).

De aceea vânătorul cât și cel care se ocupă, în mod special de ocrotirea naturii trebuie să lupte pentru păstrarea mediului necesar viețuitoarelor și, la nevoie, pentru ameliorarea lui. De exemplu o pădure compusă din diferite specii de arbori și arbuști, având clase de vârste normale sau apropiatede această stare, cu o repartizare corespunzătoare în spațiu și ferită de pășunatul animalelor domestice va satisface atât pe vânător cât și pe ocrotitorul naturii. Liniștea poate fi tulburată mai ales de pășunatul animalelor domestice și de turiști care nu respectă traseele marcate.

Referitor la zgomotul determinat de exploatările forestiere, cu acesta vînatul nu se poate obișnui cea ce determină și retragerea lui pe perioada lucrări intr-o zonă alăturată acesteia pentru ca să revină după finalizarea lucrărilor.

Perdelele forestiere de protecție a câmpului, pâlcurile de pâdure și boschetele constitue loc de adăpost contra viscolelor cât și mediu de cuibărit și sursă de hrană pentru mai multe specii de vânat mai ales pentru păsări aliați ai agriculturi în combaterea dăunătorilor, mediul constituind casa, masa și cămara vânatului.

De asemenea și unele lucrări de mecanizare pot crea pierderi dacă nu se iau măsuri corespunzătoare. Privind în ansamblu vânatul ridică valoarea estetică a mediului înconjurător acesta putând fi un factor de progres pentru fauna cinegetică dacă este păstrat nealterat, dar poate fi și o cauză de decădere calitativă și cantitativă, dacă este degradat. În concluzie ca urmare a celor afirmate mai sus; vânătoarea rațională și ocrotirea mediului sunt două activități inseparabile ele sprijinindu-se reciproc(Cotta V, 1982). În principiu unitățile vânătorești înbogățesc fauna cinegetică, sub aspect calitativ și cantitativ, prin repopulăriîn nișele ecologice de asemenea sporesc efectivele de vânat până la nivelul optim și le ajută cu hrană complementară în perioadele critice din timpul iernii. Activează susținut prin păstrarea și la nevoie pentru ameliorarea vegetației spontane prin completări cu specii de arbori și arbuști preferate de vânat, aceasta la împădurirea în special a terenurilor degradate, improprii pentru agricultură.

Pentru ridicarea nivelului calitativ al cervidelor, în practica cinegetică este introdusă așa numita selecție, operație prin care se urmărește extragerea din efectiv a exemplarelor

necorespunzătoare. Însă pentru a putea duce la bun capăt selecția, vânătorul este obligat să urmărească vânatul nu numai în ziua vânătoriici pe o perioadă mai îndelungată pentru a ști cu siguranță când să apese pe trăgaci.

Totodată pe vânători îi preocupă animalele declarate monumente ale naturii, lor datorîndu-se introducerea pe liste a unor animale aflate în curs de dispariție cum ar fi: cocoșul de mesteacăn, marmota alpină sau mai nou castorul care prin grija unităților silvo-cinegetice a fost reintrodus în patrimoniul țării noastre.

În concluzie, prin gospodărirea intensivă a terenurilor de vânătoare și prin planificarea anuală a recoltei, ocrotirea naturii nu numai că nu are de suferit, ci dimpotrivă are de cîștigat, vânătorul fiind un iubitor al naturii și un luptător, cu fapta, pentru ocrotirea frumuseților naturi din propria patrie.

După cartea World Wildlife:”Generația noastră nu are dreptul de a despuia generațiile următoare de acest bogat patrimoniu, din egoism sau neglijență. Exterminarea acestor ființe este o rușine pentru omenire”.

1.3. PRACTICAREA ȘI FOLOASELE VÂNĂTORII

În prezent, pe tot globul este recunoscută și apreciată importanța vânătorii, aceasta suscitând interesul atât al specialiștilor, vânătorilor, turiștilor cât și al comercianților.

Se disting astfel trei obiective majore in practicarea vânătorii; și anume: asigurarea de hrană, ca produs comercial și ca mijloc de recreare.

1. Vânătoarea pentru subzistență. Chiar și în prezent în multe zone din Africa, Asia sau zonele polare, acolo unde vânatul nu a fost compromis, oamenii se hrănesc sau se îmbracă prin recoltarea și prelucrarea vânatului. În funcție de zonă vânătorii utilizează diferite metode pentru recoltarea vânatului. Astfel vânătorii individuali utilizează lațuri, capcane, arcuri sau arme de foc, iar la vânătorile colective se folosesc plase sau lănci. Vânătoarea pentru subzistență este condiționată de nevoile de hrană sau îmbrăcăminte ale localnicilor. Pentru a proteja populațiile de vânat s-au constituit domenii de vânătoare, gospodărite de către localnici în folos propriu, în unele țări din Africa sau Asia. Totodată pentru a se restricționa recoltarea, a se asigura reproducerea normală sau liniștea unor specii de vânat s-au constituit rezervații dintre care amintim: Yellowstone (S.U.A.), Serengeti (Tanzania), Gran Paradiso (Italia).

2. Vânătoarea comercială. Se practica pe o arie vastă în trecut, iar în prezent se mai practică pentru valorificarea vânatului sub formă de carne proaspătă, congelată dar mai ales afumată. În trecut se vâna pentru carne, piei, blănuri, fildeș, coarne sau lână astfel unele specii

aproape au fost exterminate sau chiar au dispărut din anumite areale. Astăzi un mare pericol îl reprezintă comerțul cu animale sau păsări vii, uneori ajungându-se la adevărate filiere mafiote care decimează fauna până la dispariția acesteia.

În prezent în diferite țări s-au constituit adevărate ferme în care se cresc intensiv animale nu numai în scop cinegetic ci și pentru valoarea alimentară mult ridicată a cărnii sau laptelui anumitor specii, respectiv bivoli, elani, lame sau gazele.

3. Turismul cinegetic și vânătoarea sportivă. Este principalul tip de vânătoare practicată în țările dezvoltate, îndeosebi din Europa și America. În Africa sau America de Sud aceasta se practică îndeosebi de către străini. În ultima vreme costurile turismului cinegetic au crescut foarte mult acesta devenind un lux.

La noi în țară se practică îndeosebi vânătoarea cu străini la urs, cerb, mistreț, lup, căprior sau cocoș de munte, deoarece veniturile sunt net superioare față de vânătorile la care participă în majoritate localnicii. Se poate observa că atât pe fondurile de vânătoare private sau pe cele aflate în administrația statului cât și în parcurile de vânătoare trofeele puternice sunt rezervate vânătorilor străini deoarece dispun de resurse financiare net superioare, în detrimentul vânătorilor autohtoni care au acces în general la exemplarele de selecție sau la trofeele cu un punctaj mai scăzut, deși în ultima vreme au apărut și la noi persoane care își pot permite să vâneze un trofeu puternic (Negruțiu A., Șelaru N,2000)

Foloasele aduse de vânat și vânătoare, au variat mult în decursul timpului și încă variază și în prezent. Astfel dacă pentru omul primitiv, vânătoarea era sursa principală de existență, odată cu trecerea timpului aceasta s-a diminuat din punct de vedere economic, dezvoltându-se în schimb latura sportivă și recreativă .

Foloasele aduse de vânat și vânătoare pot fi directe sau indirecte, și anume:

Foloase directe. Vânatul fiind o importantă resursă naturală, dacă se găsește în număr corespunzător el nu stânjenește producția silvică sau agricolă. Astfel într-o pădure din zona de dealuri de 15,000 ha în care vânatul a atins cifra optimă se pot recolta anual 180 de căprioare, 60 de mistreți și 480 – 800 de iepuri fără a prejudicia interesul silvic. Se poate vedea în acest caz că de pe aceiași suprafață se obțin două foloase, atât lemn cât și vânat.

De fapt atât câmpia cât și muntele nici nu pot fi imaginate fără fauna sălbatică, ce o reprezintă în mare parte vânatul.

Pentru practicarea vânătorii este nevoie de echipament adecvat, astfel s-au creat mici industrii specializate în domeniu. Unele din animale se valorifică naturalizate pentru muzee, folosul fiind atât educativ cât și economic.

Foloase indirecte. Prin combaterea dăunătorilor, vânătoarea, este un element de asigurare a echilibrului ecologic al ecosistemelor forestiere și agricole.

Potârnichile, fazanii sau prepelițele contribuie la combaterea biologică a dăunătorilor prin consumul de insecte sau semințe de buruieni și totodată la sporirea recoltelor agricole.

Se cunoaște de asemenea și efectul propagandistic, numeroși vânători străini venind la noi să vâneze datorită frumuseților patriei și bogăției vânatului. Expozițiile de vânătoare din țară sau străinătate, contribuie de asemenea la cunoașterea faunei și la înnobilarea acesteia.

Iată de ce, după cum spun și (Cotta V., Bodea M., Micu I. 2001) dacă este vorba de foloasele aduse de vânat, pe primul loc trebuie puse cele nemateriale, în frunte situându-se satisfacerea vânătorilor, ziua de vânătoare fiind un prilej de deconectare și de odihnă activă.

1.4. ETICA ȘI PASIUNEA VÂNĂTOREASCĂ

Prin etică vânătorească înțelegem comportrea celor ce participă la vânătoare. Mai demult, noțiunea cuprindea numai atitudinea față de vânat, înțelegându-se modul cum vânătorul procedează pentru a lăsa și vânatului o șansă de scăpare, modul cum s străduiește de a-l cruța de suferințe fără rost, precum și modul cum respectă obiceiurile vânătorești. Mai târziu noțiunea a fost extinsă și la comportarea față de tovarășii de vânătoare, față de mediul înconjurător.

Etica vânătorească însumează reguli nescrise, care nu sunt cuprinse în legi, regulamente și acte normative și pe care dacă vânătorul nu le va respecta va fi sancționat.

Vânătorul are obligația morală să-și insușească un minimul de cunoștințe privind biologia speciilor de vânat importante sau a celor ce îl interesează în primul rând ca vânător aceasta dândui posibilitatea să înțeleagă mai bine manifestările vânatului în teren și totodată să-i

înlesnească reușita la vânătoare

Comform dictonului: „nu este vânător adevărat, corect, acela care nu este și ocrotitor”(COTTA V, 1982) trebuie ca înnainte de a ieși la vânătoare săse efectueze în teren lucrări de protecție și îngrijire, ca urmare vânătorul va ieși în teren nu numai în sezonul de vânătoare, ci și în restul timpului având grijă ca legea să fie aplicată în teren, animalul să fie protejat toate acestea făcându-le nu numai din obligație ci din toată inima fiind convins că lucrează în propriul interes.

De asemenea vânătorul trebuie să aibă grijă ca vânătoarea și vânatul să nu aducă prejudici altor ramuri de folosire a solului în consecință gospodărirea ternurilor de vânătoare trebuie văzute și din prisma interselor agriculturii și silviculturii.

Întotdeauna între vânător și vânat se dă o luptă. Vânătorulm folosind arme perfecționate și inteligența, iar vânatul simțurile mult mai dezvoltate decât ale omului.

De multe ori vânătorul este învinuit de către cei neavizați că ar ucide din plăcere, dar este evident că lucrurile nu stau așa.

Din cele mai vechi timpuri , carnea servește ca aliment, iar animalele domestice le putem sacrifica când dorim, pentru că le avenm la îndemână, dar cu vânatul este altfel.

Pentru a putea fi capturat avem nevoie de arme sau capcane. De aceea vânătorii inițiați printr-un glonț bine plasat va ucide fulgerător vânatul evitând astfel suferințele fără rost. Dacă și animalele sălbatice ar putea fi prinse ca cele domestice, probabil că vânătoarea ar dispărea. În cursul zilei de vânătoare trebuie să savurăm frumusețea naturii, pe care o găsim sub o formă sau alta, în toate anotimpurile, să adnirăm comportarea vânatului pus în diferite situații și mastfel să culegem un rod îndoit de pe urma unei zile.

Se poate vedea după cum afirmă și (Cotta V., 1982), că vânătorul nu numai omoară animalele ci le și ocrotește, datorită lui anumite specii intens braconate sau afectate de factori naturali în trecut, astăzi au ajuns din nou la efective normale, iar unele specii sunt pe cale de a ajunge la efectivul dorit.

Iată cum din cele de mai sus reiese că activitatea de vânătoare este utilă conservării și înmulțirii raționale a efectivelor de vânat, vânătorul nefiind un om crud, dar care totodată „simte neasemuita plăcere a revenirii la îndeletnicirile vechilor săi strămoși ” (Pop I., 1978).

1.5. PATRIMONIUL VÂNĂTORESC

Terenurile de vânătoare, împreună cu vânatul și construcțiile vânătorești de pe ele, constitue patrimoniul vânătoresc. Cu începere din anul 1948, când vânatul de pe întreg cuprinsul țării a devenit proprietate de stat și , ca urmare, n-au mai existat nici terenuri de vânătoare proprietate privată, statul a împărțit teritoriul vânătoresc al țării imunității de administrare și gospodărire a vânatului numite fonduri de vânătoare.

Această împărțire, înlesnește atribuirea în folosință către unitățile de vânători, contractul de folosință încheindu-se pe cîte un fond de vânătoare întreg.

După modul de folosință și destinația pe care o au, fondurile de vânătoare se grupează în următoarele categorii:

fonduri care intră în componența rezervațiilor faunistice și pe care se pot vâna numai în scopuri științifice

fonduri didactice sau experimentale date în folosința școlilor silvice sau Institutului de cercetări, studii și proiectări silvice (I.C.S.P.S.)

fonduri G.V.S. (gospodării vânătorești speciale), administrate de ocoalele silvice

fonduri date în folosința Asociațiilor Județene a Vânătorilor și Pescarilor Sportivi

(A.J.V.P.S.)

Fondul de vânătoare trebuie să cuprindă în totalitatea lui arealul optim de dezvoltare al speciilor de vânat pentru care este constituit. Astfel legea pentru protecția vânatului din 1923 prevedea că suprafața de 100 ha la câmpie și 1000 ha la munte, dădea drept de constituire în fond de vânătoare separat unui proprietar. Din 1947 suprafețele se majorează la 250 ha la câmpie și 2500 ha la munte, iar după 1950 i-au ființă fondurile de vânătoare pe suprafețe mari pentru o mai bună gospodărire a vânatului. În prezent conform prevederilor legii 407/2006 suprafața minimă a unui fond cinegetic va fi de 5000 ha la câmpie și în Delta Dunării, 7000 ha la deal și

10000 ha la munte, fondul cinegetic fiind constituit din 2100 fonduri de vânătoare.

În cuprinsul unor fonduri de vânătoare au fost înființate parcuri de vânat împrejmuite, crescătorii de fazani, case de vânătoare, observatoare, precum și cărări, linii de vânătoare și altele. Pentru ca un fond de vânătoare să dea randamentul propus este necesar ca cei care-l administrează să vină cu diverse instalații, protecție și pază și cu norme precise de recoltare

(Colibaba E., Damian G., 1977)

Astfel parcurile de vânătoare, care fac obiectul acestei lucrări, sunt teritorii împrejmuite destinate creșterii vânatului. Parcurile de la noi constau din porțiuni de pădure alternând cu zone cu poieni sau pășuni și fânețe, delimitate de garduri de 2,5 – 3,0 m înălțime. Speciile crescute în parcuri sunt lopătarii, cerbii, căpriorii și mai rar mistrețul. (Universul pădurii; nr. 2/2003)

Scopul acestor parcuri este de a facilita vânătoarea, de a menține unele specii sau pentru a popula anumite teritorii cu specii noi.

Avantajul parcurilor constă în posibilitatea creșterii dirijate a vânatului care constituie astfel o sursă permanentă pentru recoltare sau pentru colonizări. Există și anumite dezavantaje date de limitarea de mișcare a vânatului, a accesului la hrană, ceea ce se observă prin scăderea taliei vânatului și a calității trofeelor. O densitate mare a populației va favoriza consangvinizarea ducând la degenerarea efectivelor. Totodată rezistența la boli și dăunători este mai scăzută la exemplarele crescute în parcuri de vânătoare.

Pentru a gospodări eficient un parc de vânătoare trebuie să se rezolve în primul rând problema hranei, în acest scop fiind necesar înființarea de culturi de plante iar în timpul iernii să se administreze hrană complementară.

Totodată pentru menținerea unei bune calități biologice a efectivelor trebuie asigurată popularea parcurilor cu exemplare viguroase, densitatea populației fiind menținută la cifre adecvate. (Revista de cinegetică și silvicultură; nr. 20/2004).

CAPITOLUL II. ECOLOGIA ȘI BIOLOGIA PRINCIPALELOR SPECII DE

FAUNĂ SĂLBATICĂ DE INTERES CINEGETIC, CU PARTICULARITĂȚI ÎN

ZONA STUDIATĂ

Cadrul natural al fondului cinegetic nr. 38 denumit Sânmihai, extrem de variat sub toate aspectele acestuia, oferă condiții dintre cele mai prielnice existenței și dezvoltării unei multitudini de specii de vânat. În raport de condițiile de viață oferite de mediul natural, fauna cinegetică principală a fondului cuprinde fauna specifică gorunetelor, care este formată în cazul de față din căprior, mistreț, urs, iepure de câmp și pisică sălbatică, respectiv fauna sedentară a terenurilor cultivate care este reprezentată în cazul de față de speciile fazan și potârniche.

2.1. SISTEMATICA FAUNEI DE INTERES VÂNĂTORESC

Clasa Mammalia

Mamiferele – cca. 4.200 specii recente – descind din reptile sinapside. Sunt specii homeoterme, atât terestre cât și acvatice. Unele forme sunt zburătoare.

Pielea prezintă cele două straturi: epiderma și derma, epiderma purtând numeroase formațiuni printre care cea mai caracteristică este părul.

Părul mamiferelor este de două feluri: păr de contur, lung , drept și aspru care dă culoare și rezistență blanii și puful, mai scurt, ondult care are propietăți izolante. Părul asigură împreună cu depozitele adicoase din dermă izolarea termică, protecția mecanică, semne de sex și vârstă. Forme specifice de păr de contur sunt: coama, coada, bărbița etc.

Mamiferele prezintă față de reptile și păsări un sortiment bogat de glande cu funcții odorifice, de termoreglare și escreție. Cea mai caracteristică glandă care a dat clasei numele, este glanda mamară care se trage din glande apocrine, odorifice sau sebacee.

Scheletul prezintă un grad avansat de osificare, dantura este ințian heterodontă, dinții fiind specializați în incisivi, canini, premolari și molari.

Tubul digestiv cuprinde: gura cu buze, limba și gandele salivare, faringele, esofagul un stomac cu unul sau mai multe compartimente (rumegătoare), intestinul subțire,cecul, intestinul gros și rectul cu anusul.

Sistemul respirator prezintă doi plămâni care se aseamănă cu cei ai reptilelor. Plămâni sunt divizați în lobi.

Sistemul circulator prezintă, cași la păsări, două auricule și două ventricole complet separate existând două circuite separate: cel corporal și cel pulmonar.

Sistemil venos prezintă în stadiu embrionar cele două vene cardinale, dar la adult apar venele cave anterioară și posterioară care adună sângeleîn corp, completate de vena porthepatică, coronară, etc. Există un sistem limfatic care prezintă, spre deosebire de alte vertebrate, ganglionilimfatici și alte formațiuni producătoare de limfocite.

Distemul nervos se caracterizează prin predominarea telencefalului și anume a neopalilului care, la speciile cele mai evouate, prezintă circumvoluțiuni tot mai bogate.

Mamiferele prezintă 12 perechi de nervi cranieni.

Simțurile ating o deosebită perfecționare. Urechea prezintă, cu puține excepții un pavilion, frecvent mobil.

Ochiul prezintă pleoape și membrană nictitantă. Simțul tactil este localizat în diferite categorii de corpusculi tactili.

Simțul olfactiv este localizat în cavitatea nazală unde existăun epiteliu senzitiv de diferită întindere. Simțul gustativ este localizat exclusiv în gură, pe limbăși faringe, pe papile gustative.

Clasa Aves

Păsările au evoluat din reptile bipede care prezintă numeroase asemănmări, astfel încât uneori sunt tratate împreună cu acestea în clasa Sauropsida. Se cunosc circa 8600 de specii recente. Sunt animale homeoterme ale căror corp se compune dein : cap, gât, trunchi și o coadă rudimentară.

Pielea se compune dintr-o epidermă subțire, stratificată, mai groasă doar în unele zone golașe, unde se numește ceromă, straturile externe fiind moarte, iar cele interne vii.

Cea mai importantă formațiune tegumentară sunt penele care caracterizează toate speciile. Obișnuitele pene de contur se compun dintr-un scapus, un ax, a cărui bază, calamusul, este puternic fixat în piele. Partea aeriană, rahisul, poartă stindardul format din raze laterale denumite barbe, care poartă, perpendicular pe ele , barbule cu cârlige. Aceste cârlige se prind de axul barbulelor opozante formând o suprafață continuă. Baza rahisului are o zonă pufoasă și la numeroase specii există pe partea ventrală a bazei o mică pană auxiliară care poartă pe axul său ( pe hiporahis ) câteva barbe pufoase. Printre penele de contur există pene cu funcții speciale: remigele aripilor și retricele cozii cu funcții în zbor și cârmuire și tectricele care acoperă baza remigelor. Sub penele de contur se găsește alt tip de pene, puful, care prezintă un rahis moale cu barbe îndreptate în toate direcțiile și neunite între ele.

Alte tipuri de pene sunt penele ornamentale, puful pudrant, care se destramă producând o pudră fină, hidrofugă, penele filiforme, care exercită un control senzorial asupra poziției penelor și vibrizele la baza ciocului și deasupra ochilor.

Scheletul păsărilor prezintă o adaptare profundă la zbor cele mai multe oase fiind subțiri, goale și în legătură cu sacii aerieni. Totodată oasele din anumite regiuni ( cap, toarce , bazin) sunt sudate între ele. Capul prezintă un singur condil occipital.

Musculatura prezintă din motive de stabilitate în zbor o concentrare în jurul centrului de greutate. Cea mai dezvoltată este musculatura de zbor reprezentată de mușchiul pectoral superficial ( marele pectoral ) pentru coborârea și mușchiul pectoral profund (pectoralul mijlociu ) pentru ridicarea aripii.

Al doilea pachet muscular, mai voluminos, se găsește în jurul femurului. Mușchii picioarelor sunt preponderent transformați în tendoane.

Păsările au o paletă de hrană foarte diversificată putând fi zoofage, fitofage sau omnivore. Sistemul excretor prezintă rinichi pari, trilobați, alungiți, care varsă excretul semisolid, format din acid uric, în urodeum; vezica urinară lipsete de regulă. Sulpimentar, pot exista glande

speciale de excreție a excesului de săruri.

Sistemul respirator se sprijină pe 2 plămâni, organele respiratorii cele mai efeicente dintre toate vertebratele. Sistemul circulator se sprijină pe o inimă relativ mare raportat la masa corpului de două ori mai mare decât la mamifere.

Printre simțuri simțil vizual ocupă un loc central, ochii putând atinge o treime din greutatea capului ( mai mult decât creierul ).

Auzul este localizat în organul lui Corti situat în cochlee, iar simțul echilibrului pe crestele și papilele senzitive ale labirintului membranos. Auzul și simțul echilibrului sunt cantonate în ureche, compusă din urechea internă, mijlocie și externă.

Mirosul este mai slab dezvoltat; este cantonat în nas care prezintă 3 cornete – pe ultimul apare epiteliul olfactiv. Gustul este localizat pe paile gustative situate pe mucoasele gurii în faringe și la baza limbii. Prin simțuri păsările pot repera soarele sau stelele și pot păstra față de ele un anumit curs, completa și cu un „compas magnetic”.

Cunoașterea aspectelor etologice, morfologice și anatomice ale vânatului constituie elementele de bază pentru îngrijirea faunei cinegetice.

În funcție de elementele caracteristice și de capacitatea cinegetică, pentru fondul cinegetic nr. 38 denumit Sânmihai, au fost stabilite ca specii principale de faună sălbatică de interes cinegetic, căpriorul (Capreolus capreolus) și mistrețul (Sus scrofa attila), asociate cu iepurele de câmp (Lepus europaeus) și fazanul (Phasianus colchius).

Astfel în cele ce urmează vor fi prezentate caracteristicile biologice, ecologice și etologice al speciilor de vânat care interesează în cazul nostru, referitor la fondul cinegetic nr. 38 denumit Sâmihai, gestionat de către A.J.V.P.S. Bistrița-Năsăud în județul Bistrița-Năsăud.

2.2. CĂPRIORUL (Capreolus capreolus)

Mamifer placentar ungulat, căpriorul (Capreolus capreolus) este o specie indigenă caracterizându-se prin faptul că au cele patru membre terminate prin copite și calcă pe un număr par de degete, respectiv două. Denumirea de căprior se referă la ambele sexe.

Figura 2.1 Exemplare de căprior

Masculul de căprior se numește țap roșu, iar femela se numește căprioară, puiul până la împlinirea vârstei de 10 luni se numește ied sau iadă.

Căpriorul mascul are lungimea totală a corpului (cap+trunchi) cuprinsă între 95-135 cm, o înălțime la greabăn cuprinsă între 70-80 cm și o greutate cuprinsă între de 18-25 kg.

Căpriorul femelă sau căprioara are lungimea totală a corpului cuprinsă între 90 cm și 130 cm, o înălțime la greabăn cuprinsă între 65 cm și 75 cm și o greutate cuprinsă între de 18-25 kg.

Greutatea corporală crește cu altitudinea, oscilând în funcție de vârstă, anotimp, sex și abundența hranei.

Dimorfismul sexual este evident datorită prezenței coarnelor doar la mascul, aceasta fiind o exteriorizare a caracterului sexual secundar, iar formarea coarnelor se produce prin activitatea secretorie a stratului intern al pielii pe principiul centripetal. Coarnele se dezvoltă și cad anual urmând de regulă o evoluție progresivă până la maturitatea deplină a individului și regresează o

dată cu declinul său fiziologic, calendarul dezvoltării și căderii lor este realizat prin activitatea hormonală a glandelor sexuale, respectiv ritmul secreției de testosteron din sânge.

Creșterea cornelor în lungime se produce printr-un mugure terminal, pornind de la cilindrul frontal, iar in grosime prin depunerea sărurilor de calciu și fosfor datorate fluxului sangvin al vaselor periostului. După dezvoltarea completă a coarnelor și definitivarea procesului de osificare, pielea de pe coarne se desface în fâșii și cade progresiv.

Țapul se debarasează de ea prin frecarea coarnelor de trunchiurile sau de ramurile arborilor tineri, consumând-o după desprindere. După desprinderea pielii coarnele sunt alb-gălbui, apoi se colorează brun închis spre neagră, prin frecare de arbuști. Mărimea și forma trofeelor de țap roșu este legată de însușiri ereditare, condiții staționale și hrană. În mod obișnuit, coarnele au câte trei raze pe fiecare prăjină.

Primele coarne, sub formă de butoni sau suliță scurtă și fără rozetă, cresc pe cilindrii frontali și se formează la iezii normali începând din august-septembrie, fiind curățate de piele până în lunile decembrie – ianuarie din primul an de viață. După căderea acestora din lunile ianuarie-februarie, începe să crească cel de-al doilea rând de coarne, care se termină în luna mai, când aceste coarne au formă de sulițe sau de furci, cu rozete abia schițate, urmând a fii lepădate

începând cu luna noiembrie.

Figura 2.2 Denumirea părțilot trofeului la căprior mascul

Forma coarnelor variază foarte mult și poate fii privită din mai multe puncte de vedere, astfel după poziția celor două prăjini una față de alta coarnele pot fii paralele (trofeu îngust), îndepărtate la vârf (trofeu larg), de formă ovală, în formă de paner, în formă de cruce, cupă, liră. De poziția lor depinde deschiderea trofeului, cele mai apreciate fiind cele cu deschiderea cuprinsă într-un procent de 45 până la 75% din media lungimii prăjinilor.

Figura 2.3 Diferitele forme ale coarnelor la căprior mascul

Căpriorul are trei feluri de glande cu secreție internă, prima fiind glanda frunții prezentă exclusiv la țapi, între cilindrii frontali și servește la marcarea teritoriului. Cea de a doua este glanda de sub genunchi (periuța) cu rol de a marca terenul, iar a treia, glanda copitei cu rolul de a unge pielea și fața interioară a copitei, apărând-o de răniri.

În timpul verii blana căpriorului are o culoare roșie – brună, iar iarna gri-brună până la cenușiu închisă. Prezintă în jurul cozii, pe fese, o zonă de colorație mult mai deschisă a blănii, uneori bine marcată prin contur de culoare contrastantă alb-gălbuie, numită oglindă. Năpârlirea are loc în mai-iunie și în septembrie. Obișnuit, întâi năpârlesc căpriorii tineri și femelele sterpe, iar după câteva săptămâni și cei mai în vârstă.

Figura 2.4 Țap de februarie

Femela de căprior prezintă o caracteristică sexuală aparte, care îi permite să păstreze după alergatul din iulie-august, embrionul rezultat în stare latentă, fără ca acesta să se dezvolte decât

foarte puțin, până spre luna noiembrie, perioadă în care se desfăsoara cea de-a doua perioadă de

împerechere dacă a rămas nefecundată. În acest fel gestația tuturor femelelor, atît cele care s-au

"prins" în vară cît și cele care au fost fecundate la sfârșitul toamnei, începe simultan, iar iezii se nasc în aceeași perioada. La fătare, iezii prezintă fenomenul de homocromie, având blana de culoare brun-cafenie și pete albe dispuse în rânduri, care dispar definitiv la prima năpârlire.

Perioada de împerechere a căpriorului începe spre lunile iulie-august ale anului, iezii fiind fătați spre mijlocul lunii mai – începutul lunii iunie. Astfel femelele își controlează dezvoltarea embrionului pentru ca pe întreaga perioadă a toamnei să se acumuleze rezerve importante în organismul acestora. În acest fel, pe timpul iernii, când rezervele de hrană sunt insuficiente, femela va putea arde din aceste rezerve pentru a permite dezvoltarea normală a celor 2 sau uneori 3 iezi pe care urmează să-i fete spre sfârșitul primăverii .

Figura 2.5 Ied în iunie

Sporul mediu anual variază de la un an la altul în funcție de mersul vremii și de zona altitudinală, astfel sporul anual este de 25% pentru fondurile cinegetice din zona de câmpie, 15% pentru fondurile cinegetice încadrate în zona de deal și de doar 8% pentru fondurile cinegetice

încadrate în zona de munte.

Căpriorul mascul duce în general o viață solitară, de primăvara până toamna, în timpul iernii se adună în ciopoare care nu se constituie după criterii de înrudire de până la 30 de indivizi sau chiar mai mulți, de ambele sexe. Țapii de vârstă mijlocie și cei bătrâni formează adeseori ciopoare separate mult mai mici de 3 până la 5 indivizi.

Longevitatea speciei este apreciată la 12 – 15 ani. Începând cu vârsta de 8 ani căpriorul intră în procesul de regres din cauza îmbătrânirii. Vârsta se apreciază ușor în funcție de aspectul general al corpului și al trofeului în cazul masculilor.

Datorită răspândirii largi, este cea mai importantă specie de vânat mare. Condițiile naturale favorabile acestei specii sunt trupurile mici de pădure (100 – 500 ha) situate în mijlocul zonelor agricole. În trupurile de pădure de mare întindere din zona deluroasă sau de câmpie, fără poieni sau enclave, căpriorul se găsește mai mult la margine, în apropierea culturilor agricole.

Este un animal fidel față de locul său de trai, având o mică rază de deplasare.

Hrana căpriorului este exclusiv vegetală, fiind însă pretențios în alegerea ei. În timpul iernii este constituită din ierburi, frunze, lujeri, muguri, mai rar coaja unor arbori și arbuști tineri. Ea este completată cu fructe de lemn câinesc, măceș, păducel, arțar, ghindă, jir și altele. În câmpul agricol cultivat apelează la gramineele verzi însămânțate toamna. Vara preferă culturile agricole cerealiere, fără a produce prejudicii.

Căpriorul este un rumegător tipic, adaptat perfect hrănirii plantivore, dispunând de un sistem digestiv perfecționat care îi permite asimilarea superioară a celulozei, asigurându-i posibilitatea valorificării corespunzătoare a resurselor de hrană din timpul iernii.

Pentru a lega căpriorul de teren, sarea este indispensabilă în teritoriul fondului cinegetic.

Pagubele cauzate de căprior, în culturile forestiere sunt neînsemnate. Numai în condiții de necesitate, în timpul iernii roade coaja arborilor. În schimb, în plantații, pagubele pot fi mai mari, prin roaderea vârfului puieților, ceea ce afectează viitorul arborilor, respectiv prin zdrelirea cu coarnele atât din perioada de curățare a coarnelor cât și cu ocazia marcării teritorialității.

Densitatea optimă admisă oficial, socotită la 1.000 ha pădure, depinde de categoria de bonitate a terenului, de pildă, în categoria I, 76-100 căpriori, în categoria a II-a, 51-75 căpriori, în categoria a III-a, 26-50 căpriori iar în categoria a IV-a, 5-25 căpriori.

Fondul cinegetic nr. 38 denumit Sânmihai, fiind încadrat în categoria de bonitate a III-a, cu un efectiv optim stabilit pentru specia căprior de 130 indivizi. La nivelul județului Bistrița Năsăsud doar un procent de 28,70 %, din total suprafață productiv cinegetică, este ocupată de fonduri cinegetice cu categoria de bonitate a III-a, diferența de 71,30% fiind încadrate în categoria de bonitate a IV-a pentru specia căprior.

Aspectul evoluției progresive a trofeului căpriorului mascul, până la maturitatea deplină, urmat de regresul trofeului o dată cu declinul său fiziologic prezintă o importanță practică deosebită, fiind necesar ca masculii purtători de trofee să fie vânați la vîrste optime, fapt determinat de două considerente majore:

după ce indivizii au parcurs stadiul deplinei maturități timp în care își realizează rolul de genitori în cadrul populației;

înainte de declanșarea declinului fiziologic când încă poartă, ca individ, un trofeu corespunzător.

Căpriorul se poate recolta prin împușcare numai în baza autorizației de vânătoare individuală, practicarea vânătorii se realizează prin metodele de vânătoare "la pândă", care constă în așteptarea potențialului vânat și "la dibuit" sau "apropiat", care constă în apropierea vânătorului de vânat.

Este indicată folosirea armei cu glonț, caracteristicile minime ale munitiei permise pentru vânarea căpriorului cu arme de vânătoare cu țevi ghintuite, fiind calibrul 5,6 x 43, cu o greutate minimă a proiectilului de 3,24 grame, dar este admisă și vânarea cu proiectil unic, brenneke sau slug, tras din armele cu țevi lise.

Perioadele legale de vânătoare a speciei căprior (Capreolus capreolus) sunt următoarele:

masculul (țapul) din 15 mai până în 15 octombrie a aceluiași an;

căpriorul femelă din 1 septembrie până în 15 februarie anul următor.

În cazul căpriorului se impune realizarea cotelor de recoltă în structura în care acestea sunt aprobate, respectiv "masculi de trofeu", "masculi de selecție", "femele de selecție" și "tineret de selecție".

Prin exemplar "de trofeu" se înțelege acel exemplar, al cărui trofeu are o valoare cinegetică încadrată în baremurile C.I.C. medaliabile, adică bronz între 105,00 – 114,99 pct. CIC, argint între 115,00-129,99 pct. CIC, respectiv aur peste 130,00 pct. CIC.

Prin exemplar "de viitor" la căprior se înțelege exemplarul tânăr, bine conformat, al cărui trofeu corespunde din punctul de vedere al caracteristicilor cu vârsta sa și care se impune a fi protejat, pentru a putea transmite caracterele acestuia la urmași.

Prin exemplar "de selecție" se înțelege exemplarul dintr-o specie de vânat care nu corespunde din punct de vedere al caracteristicilor cantitative și calitative cu vârsta sa și care se impune a fi recoltat cât mai repede pentru a nu transmite caractere nedorite la urmași. Exemplarele de selecție sunt exemplare de ambele sexe, indiferent de vârstă, cu evidente defecte de creștere, trofee anormale sau în regres, rănite ori cu evidente deviații de comportament.

Pentru corecta identificare a exemplarelor de selecție, este obligatoriu ca, la orice acțiune de vânătoare organizată în acest scop cu vânători, aceștia să fie însoțiți de o persoană de specialitate și să tragă numai asupra vânatului indicat de acesta.

Figura 2.7 Trofeu de căprior

În acțiunea de management a populației de căprior, în scopul păstrării și ameliorării calității acestuia, este necesară realizarea selecției artificiale. Selecția artificială constă în extragerea prin acțiuni de vânătoare a exemplarelor degenerate, bolnave, accidentate, rănite, cu deviații comportamentale evidente, din ambele sexe și din toate categoriile de vârstă.

2.3. MISTREȚUL (Sus scrofa attila)

Din punct de vedere sistematic Mistrețul (Sus scrofa attila) face parte din ordinul

Artiodactyla, familia Suidae. Arealul mistrețului se întinde de sub golul de munte până la țărmul mării, încadrându-se în categoria mamiferelor cu rază mare de mișcare. Se atașează unei anumite locații numai în măsura în care aceasta îi oferă condiții favorabile de hrană, adăpost și liniște. Biotopul padurilor de deal, intercalate printre culturi agricole, livezi, vii, fanete si pasuni se prezintă favorabil pentru specie. Aici sunt intalnite populatii pure de mistreti cu densitati si sporuri natural mari.

În România mistrețul preferă pădurile cu specii forestiere producătoare de fructe, ca stejarul

și fagul, care îi asigură atât hrana cât și adăpost. Are nevoie de terenuri cu o rețea hidrografică suficient de deasă, iar existența mocirlelor apte pentru scăldători este o condiție de menținere.

Figura 2.8 Vier

Conformația mistrețului este aceea a unui animal robust, cu lungimea corpului de până la

200 cm la masculi și 150 cm la femele. Greabănul, mai înalt decât partea posterioară, are înălțimea până la 100 cm. Coada, cu un smoc mai păros la vârf, are o lungime de 15 — 20 cm.

Greutatea oscilează în funcție de hrană, vârstă și sex. Purceii la 6 luni ating 20 kg, la circa 1 an aproximativ 40-50 kg, iar la adulți se ating frecvent greutăți de circa 200-250 kg. Capul are lungimea aproape egala cu 1/3 din lungimea corpului și prezintă o formă caracteristică, de pană conică. Craniul se prelungește printr-un nas mobil, în formă de trompă, terminat cu un rât discoidal, lipsit de par. Botul (râtul) este alungit și puternic, terminat cu un disc cartilaginos în care sunt plasate nările.

Blana adulților este formată din peri lungi și aspri, de culoare brun-roșcat închis, despicat la vârf. Pe ceafă, de-a lungul spinării, crește o coamă alcătuită din peri ceva mai lungi și aspri.

Blana purceilor la fătare are culoarea brună-galbuie, cu dungi gălbui longitudinale, ca urmare a adaptării la mediu , care constituie o posibilitate de camuflare în caz de pericol (homocromie).

Dungile dispar în luna august și culoarea blănii devine uniformă.

Dentiția mistrețului este puternică, în special caninii, care sunt extrem de dezvoltați. Aceștia sunt recurbați, cu secțiune triunghiulară și lungimea de până la 28 cm, implantați în maxilarul inferior, cam 2/3 din lungimea lor. Se mai numesc colți-armă, deoarece, prin conformație și dimensiuni, constituie o redutabilă armă de apărare. În maxilarul superior sunt implantați alți doi canini, recurbați și ei, dar mai scurți, denumiți colți ascuțitori, care au rolul de a ascuții permanent colții-armă.

Acești colți constituie un caracter de dimorfism sexual și totodată trofeul, începând să se diferențieze de la vârsta de 2 ani. Aprecierea varstei mistrețului se poate face după incisivii

inferori, după colți și după tocirea molarilor și premolarilor. Longevitatea mistrețului este de circa 20 de ani.

Fiecare picior are câte 4 degete, din care două bine dezvoltate, cu copite puternice, iar celelalte două sunt rudimentare și plasate pe fața internă a piciorului, ceva mai sus de primele două și se numesc pinteni. Urmele mistrețului seamănă cu cele lăsate de cerb, dar pintenii se imprimă întotdeauna și puțin lateral, la care se adaugă lungimea pasului mai mică decât la cerb. În zăpadă mare, mistrețul lasă o pârtie lată caracteristică.

Figura 2.9 Urme tipar de mistreț

Mistrețul este un animal omnivor și mănâncă aproape tot ceea ce este comestibil, la suprafață și în sol. Hrana din sol o descoperă după miros și o scoate cu râtul sau prin scârmănare cu piciorul din față, o alege superficial și o ingerează în amestec cu pământ, folositor digestiei. Consumă verdețuri, lujerii unor specii forestiere, rădăcini, rizomi, tuberculi, fructe cărnoase, nucoase și semințe forestiere, cereale și semințe agricole, anumite nevertebrate și vertebrate mici

și mijlocii.

În condiții extreme, consumă cadavrele animalelor mari, humusul și chiar putregaiul din sol. Din hrana vegetală, ghinda ocupă o proporție de 37%, semințele, plantele agricole 16%, cartofii 24%, frunzele și iarba, 9,5%, rizomii și bulbii, 3,5 %. Hrana de origine animală constă din râme, insecte, dăunătoare, melci, broaște, șoareci, cârtița, popândăii, hoituri de animale domestice sau sălbatice. În acest sens, mistrețul are un rol în combaterea biologică a ecosistemului forestier.

Pagubele provocate de mistreți sunt însemnate, ele afectând agricultura și silvicultura, împiedicând regenerarea arboretelor și refacerea pădurilor pe suprafețe întinse. Importante prejudicii aduc pomiculturii și viticulturii.În scopul evitării sau al diminuării pagubelor cauzate se consideră eficiente următoarele măsuri: menținerea efectivelor la dimensiuni optime cantitative și structurale (vârstă și sex); asigurarea liniștii în păduri pentru a nu incita deplasarea lor spre alte locuri; cultivarea unor suprafețe destinate asigurării unei hrane suficiente sau prin hrănirea

complementară de către om, inclusiv, în perioada de vară; alungarea acestor animale din locurile unde produc pagube, împușcarea, în ultimă instanță, a unui exemplar, de preferință purcel.

Mistrețul are un pronunțat instinct de asociere în grupuri, numite cârduri sau ciurde, de mărime variabilă, de la o familie alcătuită din scroafa cu puii săi, până la mai multe familii. La mistreți, domnește o ordine ierarhică riguroasă. Scroafa cea mai în vârstă deține rangul social cel mai înalt. Ea beneficiază de întâietate la hrănire, alegerea culcușului, la scăldat și scărpinat, dă semnalul de plecare și oprire a ciurdei, impune direcția de mers și traseul urmat, ciurda subordonâdu-i-se total. Ierarhic, ea este urmată de scroafe de aceeași vârstă.

Se deplasează deobicei la trap marunt cu care poate parcurge distanțe mari în căutarea hranei. La nevoie mistrețul aleargă și în galop, însă pe distanțe scurte și înoată foarte bine, dar numai forțat de împrejurari. Dușmanii săi naturali sunt lupii, râșii și mai rar urșii. Sunetele obișnuite scoase de mistreț seamănă cu cele scoase de porcul domestic, iritat sau speriat, el scoate un pufăit caracteristic. Mirosul și auzul sunt simțurile cele mai agere, văzul fiind mai slab, cu toate că are activitate preponderent nocturnă.

Toamna, mistreții îngrășați, agonisindu-și ușor și repede necesarul de hrană, migrează mult în cautarea hranei preferate. Viteza de migrare a mistreților este apreciată ca fiind de 6-10 km/zi dar și de 20-40 km/zi, această deplasare depinzând de foarte mulți factori. În decursul unei singure nopți, solitarii parcurg până la 15-20 km distanță, în timp ce ciurdele doar 10-12 km.

Mistrețul nu respectă strict un teritoriu delimitat, el frecventând zilnic sau periodic anumite locuri de hrănire, scăldat și frecat, de urinare și defecare. Zonele sunt marcate prin lovirea arborilor, de care se freacă cu colții.

Mistrețul ajunge la maturitate sexuală în al doilea an, abundența hranei poate să o grăbească, iar lipsa ei să o întarzie. Sporul mediu anual variază de la un an la altul în funcție de mersul vremii și de zona altitudinală, astfel sporul anual pentru fondurile cinegetice din zona de câmpie este de 40 %, pentru fondurile cinegetice încadrate în zona de deal este de 25% și pentru fondurile cinegetice încadrate în zona de munte de 15 %.

Înmulțirea efectivelor de mistreți nu trebuie să depășească pragul optim, pentru a nu se accentua pagubele provocate de aceștia, ce nu pot fi suportate economic, iar în acesle zone cu efective peste optim, în care pagubele produse devin însemnate, se impune selecționarea lor prin împușcare până când se atinge nivelul optim stabilit.

Mistrețul se împerechează iarna, în lunile noiembrie-decembrie și după o gestație de 3 luni, 3 săptămâni, 3 zile, aproximativ 17 săptămâni, scroafa fată 5 – 10 purcei, cu care rămâne împreună până în luna noiembrie a anului următor. În epoca de împerechere între masculi se dau lupte violente, aceștia, circulând mult și hrănindu-se puțin, pierd până la 20 % din greutate.

Densitatea optimă admisă oficial, socotită la 1.000 ha pădure, depinde de categoria de bonitate a terenului, de pildă, în categoria I, 16-20 mistreți, în categoria a II-a, 11-15 mistreți, în categoria a III-a, 6-10 mistreți iar în categoria a IV-a, 1-5.

Fondul cinegetic nr. 38 denumit Sânmihai, fiind încadrat în categoria de bonitate a III-a, cu un efectiv optim stabilit pentru specia mistreți de 12 indivizi.

La nivelul județului Bistrița Năsăsud doar un procent de 38,13 %, din total suprafață productiv cinegetică, este ocupată de fonduri cinegetice cu categoria de bonitate a III-a, 59,84 % fiind încadrat în categoria de bonitate a IV-a, iar un procent de 2,03 din suprafața productiv cinegetică, este ocupată de suprafețe cinegetice cu categorie de bonitate a II-a pentru specia mistreți.

Mistrețul este una dintre cele mai importante specii de vânat din țara noastră, atât din punct de vedere sportiv, deoarece vânătoarea de mistreți este spectaculoasă și plină de senzații, dar și din punct de vedere economic, pentru trofeul vierului, carnea și uneori pielea cu blană.

Mistrețul se poate recolta prin împușcare în baza tuturor autorizațiilor de vânătoare, atât individuală, cât și în baza celor două modele de autorizații de vânătoare colective, în grup restrâns și în grup mare sau cu grupa.

Metoda tipică pentru specia mistreț este vânătoarea “la goană” cu câini gonitori-hărțuitori și gonași.

Dintre rasele de câini gonitori, specializate și folosite la vânătorile de mistreți amintim Copoiul ardelenesc, iar dintre rasele de hărțuitori, Jagd terrierul, Fox terrierul, Teckel, Airedale terrier, cu rezultate bune în aducerea vânatului la linia standurilor.

Mistrețul se recoltează și prin metoda la pandă in zonele de hrănire unde sunt produse pagube culturilor agricole.

Este indicată folosirea armei cu glonț, caracteristicile minime ale munitiei permise pentru vânarea mistrețului cu arme de vânătoare cu țevi ghintuite, fiind calibrul 6,5 x 57, cu o greutate minimă a proiectilului de 7,0 grame, dar este admisă și vânarea cu proiectil unic de tip brenneke sau slug, tras din armele cu țevi lise.

Perioada legală de vânătoare la specia mistreț (Sus scrofa attila) este cuprinsă între 1 august și 15 februarie anul următor.

Etica de vânătoare interzice împușcarea femelelor, scroafelor care însoțesc purcei, precum și a celor gestante. În iernile grele, nu se recomandă să se prelungească vânătoarea până în luna februarie, deoarece mistreții slăbesc, scad în greutate, ceea ce este o pierdere din punct de vedere economic.

Etic împușcarea se va face cu prioritate în coada ciurdei. Regula se bazează pe observația cunoscută a ierarhizării acesteia în timpul deplasării, ultimii rămânând purceii cei mai mici iar dintre aceștia, cei mai parazitați și raniți sau care din diverse motive nu țin pasul cu ceilalți. Sunt

cazuri în care, motivate de pericolele din spate, în coada ciurdei rămâne o scroafă matură, care trebuie ocrotită.

2.4. URSUL BRUN (Ursus arctos)

Prezent în folclor din cele mai vechi timpuri, amintit de Mircea Eliade ca totem al unora dintre călugării luptători daci, ursul a devenit o figură legendară, privit cu teamă și admirație chiar și de orășeni.

Ursul brun face parte din familia Ursidae, specia Ursus arctos alături de ursul grizzly, prezenți în Europa, Asia centrală și de vest, și America de Nord. Ursul brun este specia cu cel mai mare areal. Ursul brun este prezent în România într-un număr de circa 5000 de exemplare. Această densitate este datorată hranei abundente furnizată de pădurile naturale ale arcului Carpatic, oferindu-i cel mai prielnic adăpost. Animal deosebit de puternic, are un corp de 180-

250 cm lungime, o înălțime la greabăn de 90-140 cm, și o greutate de 300-500 kg, care variază în funcție de anotimp, cea mai mare fiind toamna, înainte de a intra în bârlog.

Culoarea blănii variază de la cenușiu-brun, brun-închis, până la aproape negru. Unii urși,

în special cei mai tineri, au la baza gâtului un fel de guler alb, reprezentat prin pete albe, care dispar odată cu înaintarea în vârstă, iar la unele exemplare se păstrează. Cea mai frecventă culoare este cea brună. Lungimea părului variază și ea dupa anotimp. Cea mai mare este din decembrie până în aprilie-mai și cea mai mică in iulie-septembrie. Lungimea părului de iarnă este de 8-9 cm pe spate și de 10-12 pe greăban, iar vara este mai mică. Ursul brun trăiește 30-35 de ani. Pentru aprecierea vârstei nu există criterii sigure de evaluare, ci doar după dentiție și mărime se pot face deosebiri: pui, urs tânăr, urs de vârsta mijlocie, urs bătrân. Dintre simțuri cele mai dezvoltate sunt mirosul și auzul, văzul mai puțin. Dantura este de tip omnivoară, canini și molari puternici. Deplasarea o face la pas sau în galop, rareori în trap. Deși pare un animal greoi, totuși aleargă bine și rezistă timp îndelungat.

Mediul de viață. Ursul este un animal al pădurilor întinse și liniștite, activ atât ziua cât și noaptea, in funcție de condițiile de mediu, abundența hranei și activitatea umana. Preferă locurile stâncoase, doborâturi de vânt în arborete, în care să-și poată amenaja bârlogul.

Figura 2.12 Bârlog de urs

Dacă toamna nu găsește hrană suficientă, atunci coboară până la 500-600 m altitudine în căutarea de mere și pere pădurețe sau chiar livezi cultivate, iar apoi se retrage în munți. Peste zi ursul brun se adăpostește în desișuri. În proporție de 90% ursul ocupă toata zona împădurită a Carpaților, iar restul de 10% trăiește în zona de dealuri. Teritoriul ocupat de urs este de aproximativ 30% din suprafața țării. Densitățile cele mai mari se găsesc în zona centrală și nordică a Carpaților, în județele Brașov, Buzău, Bistrița-Năsăud, Covasna, Harghita, Neamț și Mureș. Răspandirea lui este condiționată de liniște, hrană și un loc bun pentru bârlog. Este un animal fidel locului, se deplasează puțin atunci când există fructificație de jir și își păstrează trecătorile dacă nu este deranjat.

Etologia. La vârsta de 3 ani, ursul brun ajunge la maturitatea sexuală. Reproducerea ursului durează din aprilie până in iunie. Durata gestației este de 7-8 luni. În ianuarie-februarie ursoaica fată 1-3 pui, de obicei 2, care își deschid ochii numai după 30-35 de zile. Ursoaica nu se

împerechează atâta timp cât are pui, ceea ce înseamnă că ea poate făta o dată la 2-3 ani. O parte din pui mor în primele luni datorită condițiilor din timpul iernii. La un an, un pui atinge o greutate de 25-50 kg, iar la 2 ani aproximativ 100 kg. Hrana ursului este de tip omnivoră. Primăvara paște iarbă, vara manâncă fructe de pădure (zmeură, mure, afine), toamna jir si ghindă, atunci când există. Fagul și stejarul fructifică abundent o data la 4-7 ani. În lipsa acestora, ursul coboară la deal unde găsește mere și pere pădurețe. Fructele de scoruș constituie o hrană importantă pentru urs. Toamna, dupa coborârea turmelor de oi, pot fi văzute exemplare de urs pășunând otava grasă din jurul stânilor. Hrana vegetală este constituită din ciuperci și rădăcini, ovăz și porumb. În ce privește hrana animală, ursul mănâncă larve de furnici, râme, insecte pentru care răstoarnă bolovani și trunchiuri de arbori. Consumă miere de albine de la stupii sălbatici cât și de la stupii pastorali. Urșii care au cunoscut gustul cărnii, atacă animale

domestice scoase la pășune în munți. Iarna, urșii care nu au intrat în bârlog, urmăresc și reușesc să prindă mistreți slăbiți de foame, cerbi și căprioare bolnave sau slăbite.

La sfârșitul toamnei, urșii au acumulat suficient țesut adipos pentru somnul de iarnă care durează

3-6 luni, in funcție de lungimea iernii și grosimea stratului de zăpadă. Ursul se retrage în bârlog iarna, cand zăpada se așează într-un strat gros. Bârlogul este săpat adânc în sol sau este amenajat

într-un arbore cu diametru mare sau sub stânci. Barlogul este ales de preferință pe versantul sudic, însorit, ferit de vânt și în apropiere de apă. Este căptușit cu mușchi, frunze, iarbă uscată și cetină. Ursoaica intră în bârlog mai devreme, pregătindu-și locul pentru fătare. Masculul intră în bârlog mai tarziu sau deloc, dacă în acel an există fructificație abundentă de ghindă și jir sau dacă stratul de zăpadă este mic. Bârlogul este părăsit în martie-aprilie, în funcție de condițiile climatice. În timpul cât stă în bârlog, ursul se află într-o stare de somn. Nu se hrănește, ci trăiește din rezerva de grăsime adunată vara și toamna. Acest somn de iarnă, nu trebuie confundat cu hibernarea. Ursul nu hibernează. Hibernarea constă în scăderea numărului raspirațiilor și a temperaturii corpului. Bătăile inimii sunt slabe, iar sângele circulă încet. Hibernarea se întâlnește la arici, liliac, marmota și popândau. În somnul de iarnă al ursului, bătăile inimii nu-i scad deloc, circulația sângelui este normală, iar temperatura corpului scade numai cu puțin.

Conflicte directe între urs și om. În majoritatea teritoriului european al ursului, atacurile asupra omului sunt foarte rare. România, este singura țară din Europa în care se înregistrează un număr destul de mare de accidente. Ursul atacă omul numai dacă se simte într-un fel amenințat. Dacă vede un om, îl aude sau miroase de departe, ursul alege să se retragă. Pentru a evita întâlniri periculoase cu un urs este bine să se producă umpic de zgomot. În majoritatea cazurilor, ursul atacă omul atunci când este rănit, ursoaica are pui, este deranjat când este foarte flămând și mănâncă, este surprins la mică distanță și nu mai are timp să fugă și în cazul ursului nărăvit, care a mai avut întâlniri cu omul și s-a convins că atacul este cea mai bună soluție pentru autoapărare. Urșii obișnuiți cu prezența omului pot deveni foarte periculoși. Aceste situații apar în zonele unde urșii găsesc hrana în apropierea așezărilor omenești. Un caz concret în țara noastră, în Brașov unde un număr mare de urși se hrănesc din containerele amplasate la marginea pădurii.

Recunoașterea prezenței ursului în teren. Urmele ursului sunt greu de confundat din cauza mărimii lor. Urmele labelor dinapoi ale unui urs mare, au in medie 22-24 cm. Urmele labelor din faîa diferă de cele ale labelor din spate: la primele se imprimă numai degetele și podul palmei, în timp ce labele din spate se imprimă în întregime. La o urma distinctă se văd și cele cinci unghii. Excrementele sunt semne sigure ale prezenței sau trecerii ursului prin teren. Aspectul excrementelor de urs diferă in functie de anotimp și de hrana consumată.

Figura 2.13 Lăsături de urs

Primăvara, excrementele sunt închise la culoare, aproape negre, datorită cantității mari de iarbă consumată, iar aspectul poate fi cel de balegă. Toamna se pot observă diferite resturi de jir, coji de alune, semințe de mere sau pere, sâmburi de prune, fructe de scoruș, etc. Ursul, spre deosebire de lup, nu manâncă oase mari sau păr de animale, deși, foarte rar astfel de resturi pot fi observate în excrementele sale. Ursii lasă urme pe arbori sub forma de zgârieturi, ușor de recunoscut după cele 3-5 urme lăsate de ghearele labelor din fața pe coaja arborelui. Cum urșilor le place să-și frece blana de scoarța arborilor, este posibil, sa se observe fire de par prinse de rășină. Urșii pot răsturna trunchiuri căzute, în căutare de furnici, larve sau reptile. Din nevoia de hrană, pot rostogoli, scoate buturugi, stânci sau bolovani de dimensiuni mari.

Recoltarea ursului. Ursul brun nu are perioadă de vânătoare legală, fiind protejat în totalitate prin convenții internaționale la care și România a aderat. Conform Articolului 9 al Convenției de la Berna, în România urșii pot fi recoltați în cadrul planului de management pentru optimizarea efectivelor și elminarea exemplarelor care creaza conflicte. Pentru fiecare teren de vanatoare se stabilește un număr optim de urși de catre asociațiile care administrează terenul de vânătoare, conform reglementărilor ICAS. Numărul optim reprezintă numărul de urși care ar trebui să fie în mod ideal pe terenul de vânătoare, conform condițiilor ecologice, economice și sociale de habitat al acestuia.

Pe fondul de vânătoare nr. 38 denumit Sânmihai, în anul 2011 au fost evaluate un număr de 6 exemplare de urs. Aceștia apar pe fondul de vânatoare în perioada aprilie – mai și rămân până la sfârșitul lunii octombrie – începutul lunii noiembrie, tocmai pentru abundența hranei, apoi se întorc în Munții Călimani pentru iernat. Au existat ani în care 1 – 2 exemplare au rămas și peste iarnă. Din cauza pagubelor pe care le face agriculturii, ursul se recoltează în baza cotei de recoltă aprobată de Ministerul Mediului, existând două perioade legale de vânătoare :

– perioada 15 septembrie – 31 decembrie în care recoltarea urșilor se poate face prin metodele la goană, la pândă și la dibuit ;

– perioada 15 martie – 14 mai anul următor în care recoltarea urșilor se poate face prin metodele la pândă și la dibuit în zonele în care ursul caută hrana naturală.

Pentru recoltarea ursului, este necesară folosirea armei cu glonț, caracteristicile minime ale munitiei permise fiind calibrul 7 x 64.

Ursul rănit se urmărește numai cu câine, de preferință limier, acesta având rolul de a semnala, prin lătrat, găsirea ursului și astfel a da vânătorului posibilitatea de a se pregăti de tras. La urmărirea fără câine, uneori se produc accidente grave, chiar mortale, cauzate de atacul ursului rănit.

Valorificarea. Valorificarea urșilor se face prin taxe de împușcare. Carnea de urs se poate consuma, mai ales în preparate de tip mezel. Blana are mai mult o valoare afectiva pentru vânător, decât una comercială. Importanța vânătorească a ursului constă, pe de o parte, în raritatea lui, iar pe de alta parte, în satisfacția pe care o dă doborârea unui animal puternic. Trofeul il constituie craniul și blana. Dupa ultimele hotarari ale Consiliului Internațional de Vânătoare, la expoziții, drept trofeu, se considera craniul, deoarece acesta având dimensiuni fixe oferă informatii sigure despre mărimea ursului, pe când blana poate fi întinsă sau se poate contracta cu ocazia preparării. Pentru împodobirea casei vânătorului, blana este un obiect de valoare. Organizatorii expozițiilor pot accepta la concurs și premia și blănurile. Multe blănuri de urs își pierd din valoare din cauză că imediat dupa jupuire, nu sunt tratate corespunzător și, în consecință le cade părul. Pielea jupuită trebuie curățată de carne și grăsime, apoi frecata bine cu multă sare. Labele trebuie curațate, de asemenea, de carne, și vărsată sare între oasele lor, deoarece cele mai frecvente cazuri de cădere a părului se produc aici.

Evaluarea trofeelor. Craniul de urs se măsoară cu compasul în centimetri. Se măsoară lungimea maxilarului superior, inclusiv incisivii și lățimea maxilarului superior. Ambele se măsoară acolo unde dimensiunea respectivă este cea mai mare. Fiecare centimetru reprezintă un punct. Punctajul necesar pentru acordarea de medalii la craniu de urs este următorul:

medalia de aur : peste 55 puncte ;

medalia de argint: 53,00-54,99 puncte ;

medalia de bronz: 51,00-52,99 puncte .

Recordul național la craniu de urs este de 69,47 puncte C.I.C. și a fost recoltat pe fondul de vânătoare Colibița din județul Bistrița Năsăud în anul 1994.

Figura 2.16 Fișa de evaluare a trofeului record național pentru craniu de urs

Blana de urs se măsoară și ea în centimetri. Se măsoară lungimea blănii de la vârful botului până la vârful cozii, și lățimea blănii din punctul unde ea este cea mai mică (în urma picioarelor dinainte), fără însă a se depăși suprafața pielii. Se înmulțește lungimea cu lățimea, se împarte la 100 și se adună cu punctele de frumusețe. Punctele de frumusețe pot reprezenta cel mult 30% din valoarea trofeului și anume: lungimea părului, regularitatea părului, luciul și desimea, toate până la 10%. Punctajul necesar pentru acordarea de medalii a blănurilor de urs este următorul:

medalia de aur: peste 300 puncte

medalia de argint: 270-299,9 puncte

medalia de bronz: 245-269,9 puncte

Recordul național și mondial la blana de urs are 687,79 puncte C.I.C. și a fost recoltat pe fondul de vânătoare Piliske din județul Harghita în anul 1983 de către Nicolae Ceaușescu.

Figura 2.17 Fișa de evaluare a trofeului mondial pentru blana de urs

2.5. IEPURELE DE CÂMP (Lepus europaeus)

Masculul se numește iepuroi, femela se numește iepuroaică, cel tânăr incomplet dezvoltat se numește vătui.

Lungimea totală a corpului este de 58—67 cm din care 9-10 cm reprezintă coada.

Urechile au lungimea de 12—15 cm și, ca o deosebire esențială față de iepurele de vizuină, este faptul că la iepurele de câmp vârfurile urechilor sunt întotdeauna negre. Nu există caractere vizibile de dimorfism sexual. Culoarea blănii variază foarte mult după loc și anotimp, nuanța generală fiind de la cenușiu la roșcat. Firul de păr este moale, dar rezistent, fiind cenușiu la bază, alb-gălbui la mijloc și vârful negru. Tălpile picioarelor sunt bine îmbrăcate în păr.

Greutatea medie a corpului la fătare 0,130 kg, la 1 lună 1 kg, la 3 luni 2 kg, la 6 luni circa 3,5 kg adică aproape cât cel adult care are circa 4 kg.

Figura 2.18 Iepure de câmp

Datorită diferenței de lungime dintre membrele anterioare și cele posterioare, iepurele nu se poate deplasa la pas, ci numai în salturi, a căror întindere poate atinge și 3 m.

Iepurele de câmp se întâlnește într-un areal ce începe din golul alpin și până la țărmul Mării Negre evitând, într-o anumită măsură, terenurile mlăștinoase și biotopurile acvatice, deținând din acest punct de vedere, al amplitudinii ecologice, primul loc dintre toate speciile de vânat. Preferă terenurile agricole cultivate, din zonele de câmpie, dar nu cele cu culturi întinse, coline și dealuri joase, în care se află pâlcuri de pădure.

Sporul mediu anual pentru fondurile cinegetice încadrate în zona de câmpie este de 30 %, iar pentru fondurile cinegetice încadrate în zona de deal este de 20 %.

Manifestă un înalt grad de fidelitate față de locul de trai, spațiul în care este statornic

înscriindu-se într-un cerc cu raza de cel mult 2 km. Solul prielnic este cel argilos-nisipos, permeabil, cald, fertil, apt pentru mai multe feluri de culturi agricole. Condițiile atmosferice neprielnice, mai ales în lunile mai-iunie, afectează efectivele de iepuri, dar și apariția bolilor ce decimează tineretul. Precipitațiile din perioada de iarnă, temperatura scăzută limitează accesul la vegetația proaspătă, ceea ce cauzează mari pierderi în rândul efectivelor de iepuri.

Ajunge la maturitate sexuala la vârsta de 7—8 luni. Se împerechează începând din luna ianuarie, în iernile mai blânde. Cu ocazia împerecherii se observă masculul alergând și urmărind îndeaproape femela, uneori fiind mai mulți masculi angajați în urmarire, fapt pentru care adesea au loc bătăi între concurenți. În timpul acestor încăierari, masculii se ridică pentru câteva clipe pe labele dinapoi, izbind adversarul cu labele dinainte.

După o gestație de 42 – 43 zile, femela fată 2-4 pui, numiti vătui, care cântăresc la fătare

în medie 0,130 kg fiecare, în cursul unui an pot avea loc 3-4 fătări, uneori prima generație ajungând să se reproducă chiar în același an. Alăptarea puilor durează circa 3 săptămâni, dupa care aceștia devin independenți.

Hrana diferă în funcție de sezon. Din toamnă până în primăvară consumă verdețuri, la nevoie dezgropate de sub zăpadă, lujeri și coajă de specii lemnoase, fructe, ierburi, frunze. Dacă hrana devine deficitară, se retrage în păduri, sau se apropie de localități și de grădinile oamenilor. Pe vreme nefavorabilă consumă hrană complementară sub forma de fânuri naturale,lucernă, trifoi, ovăz și alte furaje.

Iepurele prezintă o particularitate interesantă din punct de vedere al digestiei. Astfel, o parte din hrană este eliminată sub formă de excremente rotunde, aplatizate și umede, numite cecotrofe, care, conținând încă multe substanțe nutritive, sunt reinghițite de animal și trecute încă o dată prin întreg traiectul digestiv. Excrementele finale au aceeași formă, dar sunt uscate.

Pagubele produse agriculturii sunt apreciabile (prin roaderea pomilor fructiferi tineri, a pepenilor, sfeclei, morcovului, porumbului s.a.m.d.) și silviculturii (prin roaderea lujerilor și a cojilor multor specii de arbori și arbuști tineri), dar care, în acest domeniu, nu sunt vizibile și de mai mică importanță.

Auzul și mirosul sunt excelente vazul fiind mai slab. În timpul deplasării, mai ales pe zăpădă iepurele lasă o urmă caracteristică, de forma literei Y, cu deschizătura în direcția de mers, datorită poziției membrelor posterioare în momentul atingerii solului, înaintea celor anterioare.

Dușmanii iepurelui sunt extrem de numeroși, în primul rând sunt câinii și pisicile hoinare, nevăstuica, jderii, hermelina și mai puțin vulpea. Pe lângă aceștia, pentru pui un mare pericol îl constituie ciorile grive și în special coțofenele, precum și unele păsări răpitoare de zi și de noapte.

Densitatea optimă la 1000 ha de teren, socotită la întreaga suprafață productivă cinegetic a fondului de vânătoare, depinde de categoria de bonitate a terenului, de pildă, în prima categorie de bonitate avem 201-400 iepuri de câmp, în categoria a II-a, 151-200 iepuri de câmp, în categoria a III-a, 101-150 iepuri de câmp, iar în categoria a IV-a, 25-100 iepuri de câmp.

Fondul cinegetic nr. 38 denumit Sânmihai, este încadrat în categoria de bonitate a IV-a, cu un efectiv optim stabilit pentru specia iepuri de câmp de 557 indivizi.

Iepurele de câmp se poate recolta prin împușcare în baza celor două modele de autorizații de vânătoare colective, în grup restrâns și în grup mare ,,cu grupa”.

Perioada legală de vânătoare la specia iepurele de câmp (Lepus europaeus) este cuprinsă

între 1 noiembrie – 31 ianuarie anul următor.

Metoda tipică pentru specia iepure de câmp este vânătoarea “la sărite” cu câini prepelicari pontatori sau scotocitori. Dintre rasele de câini prepelicari pontatori, specializate și folosite cu succes la vânătorile de iepuri amintim bracul german cu păr scurt sau sârmos, vizsla maghiară, pointerul și setterii, iar dintre câinii scotocitori, rezultate bune se obțin folosind cockerul spaniel.

Des folosită este și metoda de vânătoare la goană, în diversele sale forme de organizare

(stând pe loc, la cerc, în potcoavă s.a.m.d.).

La vânătoare se folosesc doar armele lise și cartușe cu alice de 4 sau 5 mm.

În prezent, valorificarea iepurilor se face sub formă de vânat împușcat și vânat viu pentru export, generatoare de venituri valutare. Prin acordarea unei atenții sporite ocrotirii și recoltării, iepurele de câmp ar putea redeveni pe primul loc și sub aspect economic, dar și ca obiect al practicării vânătorii.

Soluția de creștere a efectivelor de iepuri de câmp ar fi lăsarea în teren a unui număr mai mare de reproducători, prin care să se asigure înmulțirea rapidă a acestei specii, combaterea susținută a dăunătorilor dar și administrarea, pe timp de iarnă, a hranei complementare.

2.6. FAZANUL (Phasianus colchicus)

Fazanul este cea mai importantă pasăre din avifauna cinegetică a României, prin răspândirea ei și creșterea numerică.

Este o pasăre a zăvoaielor umede cu mult subarboret, ierburi și buruieni înalte și rugi de nepătruns sub care femela î-și ascunde cuibul. Nu vrea să iasă în terenuri descoperite, nu-i plac nici stufărișurile băltilor, nici mlaștinile ierboase.

Masculul se numește cocoș de fazan, iar femelei i se spune făzăniță sau găină de fazan.

Masculul este de culoare verde sau albastru închis, penajul capului având tente metalice stralucitoare, cu smocuri ridicate bine pronunțate, în rest fondul este roșu-închis, aripile brun-verzui, coada este caracteristică cu dungi transversale închise.

Figura 2.20 Cocoș de fazan

Coloritul femelelor este maroniu deschis, cu nuanțe gri închis în regiunea capului, gâtului

și pe parțile laterale ale pieptului, existând un puternic diformism sexual.

Masculii sunt mai mari decât femelele, au picioarele prevăzute cu pinteni, sunt “ornați” în culori strălucitoare și împodobiți cu “mărgele” și cozi foarte lungi. Fazanii au narile neacoperite cu pene și, în majoritatea cazurilor, picioarele golașe.

Fazanul comun are lungimea totală de 80-100 cm, din care coada este în lungime de 40 –

50 cm. Greutatea masculului este de 1 până la 1,5 kg, variind în funcție de vârstă și de starea fizică într-un anumit moment. Făzănița este mai mică în greutate. Fazanul se hranește cu semințe, cu vegetale, dar și cu anumite specii de insecte.

Maturitatea sexuală la fazan este la 10 luni și împerecherea poate avea loc în martie,

îndată ce vremea este caldă. În timpul împerecherii găinile sunt cele care se adună în jurul cocoșului, având loc și aici lupte cu rivalii. Făzănița își face cuibul pe pământ într-o adâncitură, unde adună ceva fire de iarbă uscată și eventual câteva pene. Stabilirea cuibului este fundamentală pentru soarta puilor. Depunerea oualor începe în funcție de mersul vremii, cam 1-

10 aprilie, și dacă făzănița nu este supusă vreunei agresiuni se termină în 3 saptamani. Făzănițele fac de regulă 10-12 ouă. Culoarea ouălor este verzui-deschisă, unele fiind însa aproape brune. În momentul în care depunerea de ouă este încheiată, făzănița se desparte de cocoș și începe clocitul, perioada incubației fiind de 24-25 de zile. De obicei masculii nu se implică sub nici o

formă în creșterea puilor. Puii părăsesc cuibul îndată după iesirea din ouă, hrana lor în prima perioadă fiind predominant de natură animală.

Manifestă o slabă fidelitate față de locul în care au crescut. Și atunci, dacă mediul înconjurător nu corespunde acestor cerințe, păsările respective nu se adaptează condițiilor existente și dispar treptat, uneori prin migrație spre locuri mai potrivite, alteori prin simpla nereproducere.

Densitatea optimă la 1000 ha de teren, socotită la întreaga suprafață a pădurii și a vegetației forestiere (arborescente sau arbustive) din afara acesteia, depinde de categoria de bonitate a terenului, în prima categorie de bonitate fiind înregistrate între751-1.000 fazani, în categoria a II-a, 501-750 fazani, în categoria a III-a, 251-500 fazani, iar în ultima categorie 50-250 fazani.

Fondul cinegetic nr. 38 denumit Sânmihai, este încadrat în categoria de bonitate a IV-a, cu un efectiv optim stabilit pentru specia fazan (Phasanius colchicus) de 280 indivizi.

Din păcate, deși s-ar părea că sporul mediu anual este destul de bun, 20 % pentru fondurile cinegetice din zona de deal, abundența dăunătorilor din teren, diminuează în mod serios efectivele de fazani. Printre dăunători amintim: viezurele, pisica sălbatică, vulpea, uliul porumbar, câinii hoinari, ciorile și coțofenele (mai ales la ouă), la care se adaugă mustelidele și mistrețul știut fiind că prezența lor în zonele agreate de fazani duc la distrugerea pontelor.

Cu toată presiunea pusă pe această specie de anumiți factori dăunători, intervenția omului

în biotopul ei, s-a observat că și clima are un efect destul de important asupra efectivelor de fazani. Ploile, timpul mai rece decât normal din perioada clocitului și a puilor mici duce la pierderi însemnate în rândul pontelor.

Perioada legală de vânătoare la specia fazan (Phasianus colchicus) este cuprinsă între 1 octombrie și 28 februarie a anului următor.

Metoda tipică pentru specia fazan ca și pentru specia iepure de câmp este vânătoarea “la sărite” cu câini prepelicari pontatori la care se adaugă și scotocitorii, dar des folosită este și metoda de vânătoare la goană.

Dintre rasele de câini, specializate și folosite cu succes la vânătorile de fazani la noi în țară amintim bracul german, viszla maghiară, pointerul și setterii, cocker spaniel și springer spaniel.

La vânătoare se folosesc doar armele lise și cartușe cu alice de 3,0 sau 3,5 mm, iar etica de vânătoare permite împușcarea cocoșilor, fiind interzisă împușcarea femelelor de fazan, iar focul se declanșează doar la zborul fazanului.

2.7. POTÂRNICHEA (Perdix perdix)

Multe infățisări de pasari a lăsat lumea asta, altele mai mândre altele mai întunecate dar cu siguranță printre cele mai gingașe și frumoase se află și potârnichea. Pasăre ancestrală dintotdeauna pe aceste meleaguri, pomenită în scrierile lor de D. Cantemir si V. Alecsandri a rezistat tuturor stihiilor naturii sau celor stârnite de mâna omului. Intr-o atmosferă preocupată poate mai mult de repopulări cu alte specii sau pur și simplu din ignoranță, neexcluzând nici slaba adaptabilitate la creșterea în captivitate, potârnichea urmează scurgerii timpului și își poartă cu demnitate destinul așa cum o face de milenii.

Potarnichea cenușie (Perdix perdix) face parte din ordinul Galliformes, familia

Phasianidae. Denumită simplu potârniche sau în unele zone din Ardeal, fugău. La originile sale, potârnichea era o pasăre de stepă obișnuită cu o vegetație deasă și ierboasă și cu tufărișuri mărunte, adaptată fiind apoi câmpurilor și dealurilor cultivate presărate cu huceaguri, tufe, haturi ierboase și chiar subarborete scunde, devenit între timp biotopul preferat al său cu toate că se semnalează prezența sa mai rara până la marginea golului alpin. Nu pătrund în păduri decât în cazuri isolate. Foarte numeroasă în trecut a avut o perioadă de scădere masivă a efectivelor astăzi fiind într-o vizibilă și îmbucurătoare ameliorare. Dar ce a dus oare la această regretabilă cauza a împuținării atât de drastice a numărului de potârnichi? O serie de cauze și factori, anume abuzul vânării sale, braconajul, înmulțirea răpitoarelor, folosirea intensivă a îngrășămintelor chimice în agricultură, desființarea adăposturilor naturale cât mai ales faptul că perioada depunerii pontelor și a clocitului coincide cu lucrările de recoltare a fânețelor cu utilaje mecanizate, în acest fel multe ponte fiind distruse, și repetate anual, toate coraborate cu capriciile vremii, primăveri ploioase care ucid puii abia ieșiți din găoace și ierni aspre cu zăpadă multă au dus la scăderea alarmantă a efectivelor de potârnichi.

Figura 2.22 Potârniche

Este considerată o pasăre relativ mică, greutatea medie fiind de 350g la găinușă și de 400 g la cocoșel. Greutatea maximă o atinge spre sfârșitul toamnei, începând apoi să scadă în funcție de asprimea iernii. Culoarea generală a penajului este cenușie,dar în ansamblu penajul său este o extraordinară de fină încondeiere de puncte și dungulițe, astfel încât pare o minuțioasă lucrătură cu mâna. Capul și gușa sunt roșcate, ciocul și picioarele cenușii, iar în jurul ochilor prezintă un cerculeț de culoare roșie. La exemplarele tinere de până la un an, picioarele sunt de culoare galbenă.

Dimorfismul sexual este slab evidențiat. O formă de deosebire între femelă și mascul este acea “potcoavă” de culoare brună existentă pe piept, la cocoșel fiind destul de pronunțată, însă se întâlnesc și găinușe mai bătrâne care prezintă această formă, este adevărat mult mai slab conturată. De fapt este singura formă de deosebire în zbor, ”potcoava” putând fi sesizată în acest sens. Cea mai sigură metodă de identificare, dar care din păcate se poate observa numai după împușcarea păsării, este cea a examinării penelor scapulare, care la gainușă sunt striate pe longitudinal dar și pe lateral cu o culoare mai deschisă, în timp ce la cocoșel sunt striate doar pe lungime.

Vârsta maximă a potârnichii a fost apreciată la 3-4 ani.

Simțurile cele mai dezvoltate sunt văzul și auzul.

Glasul pare un fel de ciripit : rip-rip,….., rip-rip atunci când cârdul este dispersat și se cheamă adunarea sau la ridicarea în zbor și mai ales se aude glasul masculilor în perioada de

împerechere o forma de : ghirrr-ghirak la care femelele răspund cu o tonalitate mai “îndulcită”.

La pui glasul este un ciripit slab.

Toamna și iarna potârnichile se grupează în stoluri, acestea menținându-se până prin lunile februarie-martie, când are loc ruperea în perechi. Dacă frigul revine după această dată stolurile se formează din nou.

Este o pasăre monogamă, perechile menținându-se pe tot parcursul vieții până la dispariția unuia dintre parteneri. În cazul acestei specii găinușa este aceea care își alege partenerul întotdeauna din alt stol evitând astfel încrucișările între apropiați.

Potârnichea ajunge la maturitate sexuală la vârsta de 10 luni. Cuibul și-l face pe pământ într-o mică adâncitură pe care o căptușește cu fire de iarbă uscată rupându-le cu ciocul, cu frunze uscate și fulgi. Nu s-a constatat o preferință anume pentru așezarea cuibului. În iarba mare, în cultura de trifoi, mărăcini sau alt loc unde se crede că ar fi în siguranță, găinușa de potârniche depune de la 10 până la 20 de oua, zilnic câte unul, pe care le clocește singură timp de 24-25 de zile, cocoșelul stând prin preajmă asigurând rolul de straja a cuibului. În caz de pericol găinușa nu va părăsi sub nici o formă cuibul în zbor pentru a nu trăda locația acestuia. O caracteristică interesantă este aceea că pe perioada clocitului găinușa nu degajă miros în acest fel fiind mai protejată de eventualii dușmani, iar la părăsirea cuibului pentru a se hrăni are obiceiul de a-l masca cu iarbă uscată. Dacă din anumita cauza s-a distrus prima pontă are loc o a doua depunere

într-un alt loc decat cel inițial, dar cu un număr mai redus de ouă. Ouăle au culorea uniformă în formă de pară, galben-verzui sau brun-măslinii. Ouatul are loc în luna mai, puii la ecloziune fiind nidifugi urmându-și imediat mama, dupa două săptămâni fiind capabili să zboare iar la trei luni sunt complet dezvolțati.

Hrana potârnichilor este în mare parte vegetală formată din boabe de cereale, semințe de buruieni, verdețuri tinere, fructe dar și de origine animală ca și insectele, râmele, ouăle de furnici. În primele săptămâni de viață hrana puilor este exclusiv de origine animală.

De la răpitoarele cu pene ca și ulii, ciorile, coțofenele, la cele cu păr ca și vulpea, jderii, nevăstuica până la câinii și pisicile vagaboande, toate îi dijmuiesc efectivele și îi reduc considerabil numărul.

Să vedem și câteva caracteristici și obiceiuri ale potârnichilor.

Este o pasăre credincioasă locului de trai, fiecare pereche ocupând un anumit teritoriu, pe care cocoșelul cu firea sa bătăioasă îl apără cu stășnicie de eventualul rival.

Zborul se caracterizează prin bătăi dese din aripi, însotit de zgomotul specific, după care planează prin aer până la aterizare. Nu zboara mai mult de 200-300 de metri. De obicei preferă mersul pe jos, ridicându-se în zbor doar în cazul când sunt amenințate.

Tot pe sol și înoptează. Iarna în nopțile geroase dorm așezate în cercuri concentrice foarte strânse, iar la un anumit interval de timp cele aflate la margine se mută în centru în acest fel

conservându-și temperatura corpului. Se mai întâmplă ca în cazul iernilor cu zapadă multă să sape tuneluri prin zăpadă, mai mult pe expozițiile sudice, pentru înoptare sau căutare de hrană, scormonind cu picioarele până ajung la stratul de verdeață, în marea majoritate a cazurilor cultura de grâu. Încă nu s-a reușit să se de-a o explicație în acestă privință.

Una dintre pasiunile sale pare să fie scăldatul în praf. Necesarul de apă se pare că este asigurat de hrană suculentă și de rouă de pe frunze, foarte rar fiind observate a bea apă din bălți sau pârâiașe mici. La amiază se odihnesc la adăpostul mohorului înalt, însă au o preferință la odihnă pentru frunzele de bostan.

Pe bună dreptate din spusele multor specialisti care s-au ocupat de studiul său, se consideră a fi o pasăre isteață. În cazul în care perechea cu puii se simt amenințați de vreun pericol, părinții țopăie și lasă aripile jos în fața dușmanului, imitând o pasăre rănită până când puii se pun la adăpost apoi își i-au zborul.

Densitatea optimă la 1000 ha de teren, socotită la întreaga suprafață a terenului agricol, depinde de categoria de bonitate a terenului, în prima categorie de bonitate fiind înregistrate peste 1000 de potârnichi, în categoria a II-a, 601-1000 potârnichi, în categoria a III-a, 201-600 potârnichi, iar în ultima categorie 10-200 potârnichi.

Fondul cinegetic nr. 38 denumit Sânmihai, este încadrat în categoria de bonitate a IV-a, cu un efectiv optim stabilit pentru specia potârniche (Perdix perdix) de 325 indivizi.

Perioada de vânătoare a potârnichii este 15 septembrie -31 decembrie.

Muniția recomandată este cea de 2,5 mm.

Metodele de vânătoare sunt: la picior cu câine sau fără și la goană.

Bineînțeles că cea mai spectaculoasă metodă este cea la sărite cu câinele pontator, în care câinii

își pot etala toate simțurile olfactive și toată capacitatea de căutare și efort. La această metodă de vânătoare trebuie ținută seama de unele sfaturi :

-este bine să se înainteze cu vântul în față;

-se trage individual de regulă la păsările din capul stolului;

-după executarea focului se urmărește din priviri stolul pentru descoperirea unor eventuale piese rănite care din cauza unor hemoragii mai ușoare sunt capabile să mai facă câțiva zeci de metri în zbor.

-nu este bine să se tragă de la distanțe mari, probabilitatea de a răni multe păsări și a nu fi recuperate fiind destul de mare dar și din cauză ca în multe cazuri rămân exemplare izolate care v-or sări de mult mai aproape de vânător.

Un vânător răspunzător nu va urmări stolul mai mult de două ridicări, deoarece se cunoaște faptul că după mai multe ridicări păsările obosesc și se lasă blocate. În acest mod un iresponsabil ar decima un întreg stol.

Având în vedere aspectul că numărul de cocoșei este mai mare decat cel al găinușelor și cei rămași fără pereche stânjenesc cloșca pe cuibar, în unele țări occidentale se practică o metodă de vânătoare specifică cu câinele dupa desfacerea în perechi. Se înaintează cu câinele iar la ridicarea păsărilor, perechea zboară întotdeauna în aceeași direcție, iar cocoșul stingher în alta, acesta din urmă fiind extras de către vânător.

Pentru identificarea potârnichilor mai ales iarna se poate stabili teritoriul unui anumit stol după grămezile de găinaț lăsate din timpul nopții, sau după urmele pârtie care la stolul de potârnichi merg în paralel, fiind de fapt și ceva mai mici urmele decât la fazan.

Reacționează destul de bine la hrana complementară. Cea mai indicată hrană este “uiumul”, adică resturile ce rămân la mori în urma procesului de triere a cerealelor. Să punem pasiunea și dragostea față de vânat, în sprijinirea acestei “mândre” păsări ce stă cu trupul ridicat.

2.8. EVALUAREA EFECTIVELOR DE VÂNAT

Actualmente în România, estimarea populațiilor de vânat este o necesitate și în același timp o obligație a tuturor gestionarilor fondurilor cinegetice. Gradul de precizie al estimărilor cât și dificultatea cu care sunt realizate lucrările practice din teren diferă de la o specie la alta.

Metodologiile de estimare a populațiilor de vânat, reglementate de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură și aplicate în România, iau în calcul diversitatea habitatelor, particularitătile etologice ale fiecărei specii de faună sălbatică de interes cinegetic și populații în parte, aria mare de lucru și profesionalismul personalului implicat.

Actuala metodologie de estimare a populațiilor de vânat aplicată în România este cuprinsă în Decizia 10151/1995 a fostului M.A.P.P.M, “Instructiuni de evaluare a efectivelor de vânat și stabilire a cotelor de recoltă” elaborate de autoritatea publică centrală pentru silvicultură.

Estimările anuale realizate de gestionarii fondurilor de vânătoare creează o imagine a tendinței de evoluție a populațiilor, a efectelor acțiunilor de management și a influenței relative a factorilor ecologici asupra dezvoltarii biologice.

Scopul final al estimărilor îl constituie propunerea de cote de recoltă, în accord cu obiectivele de management pentru fondurile cinegetice gestionate (nivel calitativ și cantitativ ridicat al populațiilor de vânat, beneficii economice maximale s.a.m.d).

2.8.1. Metoda observațiilor directe

Se bazează pe cunoașterea numărului, a raportului între sexe și chiar a raportului între categoriile de vârstă (adulți, juvenili și pui) la speciile mari de vânat existente, în anumite porțiuni ale fondului cinegetic, prin observații vizuale asupra acestora.

În mod normal, paznicul de vânătoare cunoaște cu suficientă precizie numărul mistreților, al căprioarelor care se găsesc în fondul primit în gestiune sau în anumite porțiuni ale acestuia.

Această metodă a cunoașterii efectivelor de vânat prin observații directe se bazează pe obiceiul speciilor de vânat de a-și păstra un anumit teritoriu sau de a se grupa diferit de la o perioadă la alta. Observațiile se fac atât cu ocazia desfășurării activității zilnice, cât și în mod sistematic în anumite perioade ale anului, când vânatul devine mai ușor sesizabil, cum sunt: perioadele de alergat la căprior, de vânătoare la mistreț iarna s.a.m.d.

Metoda observațiilor directe este aplicabilă cu succes și pe porțiuni ale fondului în care vânatul este ușor sesizabil. De exemplu, metoda se recomandă pentru evaluarea efectivelor de căprior din câmp, la începutul sezonului de vânătoare când vegetația este încă mică ca înălțime

15 mai – 15 iunie.

Această primă metodă de evaluare a efectivelor de vânat prin observațiile directe, se completează foarte bine cu metoda cunoașterii efectivelor de vânat după urmele lăsate de acesta. Orice astfel de urmă, imprimată pe sol sau pe zăpadă, dar și lăsată prin hrănire, frecarea coarnelor și oricum altfel, oferă informații complexe asupra speciilor de vânat din teren, asupra categoriei lor de vârstă și asupra sexului acestora, completând informațiile culese prin observații directe în respectiva privință.

Sistematic, metoda se aplică iarna și primăvara la mistreți, la cerbi și la căpriori, mai ales cu ocazia căderii ultimelor zăpezi, când se consideră că mortalitatea vânatului, din cauza condițiilor de iarnă grea, practic a încetat.

Pentru aplicarea metodei de observare a cârdurilor de cervide iarna pe zăpadă, fondul cinegetic se împarte în porțiuni mai mici, de regulă bazinete, care se parcurg în aceeași zi. Observatorii, buni cunoscători ai urmelor vânatului, se deplasează pe traseele indicate de responsabilul acțiunii, astfel încât să le acopere integral, înregistrând urmele proaspete, din noaptea precedentă, ce traversează traseul parcurs.

Figura 2.23 Evaluarea efectivului de căpriori

Mai mult decât atât, aceștia încearcă să deducă, după urmele singulare găsite, sexul și vârsta animalului în cazul anumitor specii de vânat (cerb, căprior și mistreț), iar după urmele în grup, structura grupului pe vârste și pe sexe.

Informațiile obținute de la fiecare observator sau echipă de observatori în parte se centralizează și se interpretează de responsabilul acțiunii, care formulează concluzii pertinente în legătură cu efectivele reale de vânat din fondul cinegetic respectiv, la data evaluării.

O variantă mai specială și anume observarea vizuinilor frecventate și folosite cu succes pentru evaluarea efectivelor de vulpi, de viezure și de pisică sălbatică.

La urs, acțiunea de evaluare se desfășoară în două etape și anume:

Etapa I – a, de pregătire, în lunile octombrie – decembrie, când urșii încep să revină la locurile de iernare.

Personalul cu atribuții de vânătoare va face observații în zonele cunoscute, identificând bârloagele vechi și depistând pe cele noi.

Intrarea propriu – zisă a ursului în bârlog se face în funcție de starea vremii, ursoaicele fiind primele care caută bârlogul, mai ales cele care urmează să fete, pentru a-și pregăti culcușul. Datele cu privire la amplasarea bârloagelor și a urșilor observați se vor înscrie în condicile de serviciu.

În etapa de pregătire, în lunile ianuarie – februarie, după intrarea lor în bârloage, se vor face observații, cu scopul de a identifica eventualele exemplare rămase în afara adăposturilor pentru iernat. Observațiile se vor organiza și în zonele cunoscute ca fiind fără bârloage, în care urșii au stat toamna, concentrați dupa hrană, pentru a stabili dacă au mai rămas exemplare care nu s-au retras la locurile de iernare.

2.24 Măsurarea urmelor de urs (Poză personală)

Etapa a II – a de evaluare propriu – zisă.

Acțiunea se va desfășura în lunile martie – aprilie, simultan pe toate fondurile de vânătoare populate cu urși, care au limite comune. La 2 – 3 zile după ce personalul de teren va semnala ieșirea din bârlog a majoritații urșilor, se va declanșa acțiunea. Urșii pot fi identificați atât prin observații directe, cât și după urmele lăsate pe zăpada rămasă.

2.8.2. Metoda suprafețelor de probă

Această metodă se aplică în perioada februarie-martie, de regulă, la vânatul mic sedentar (iepure de câmp, fazan și potârniche), situat pe toata suprafața productivă a fondului cinegetic, atât în terenul agricol cât și în pădure și pășune.

Bonitatea fondului de vânătoare nr. 38 denumit Sânmihai pentru speciile iepure de câmp și fazan este a IV-a. Pe fondurile de vânătoare de bonitatea a III-a și a IV-a, cu efective mai reduse de iepuri sau fazani, evaluarea se va face pe suprafețe mai mici (însumând minimum 3 % din suprafața fondului de vânătoare), folosind metoda benzilor de probă.

În acest scop, paznicul de vânătoare însoțit de două persoane cu câini prepelicari, vor parcurge suprafețele de probă cu suprafețe cuprinse între 20 și 25 ha, numărându-se vânatul ieșit în afara suprafeței parcurse, se vor număra și nota iepurii și alte specii de vânat, la unele dintre acestea (căpriori) și pe sexe și categorii de vârstă, vânatul care a trecut prin porțiunea ținută sub observație. Pentru folosirea unui număr cât mai mic de gonaci se aleg suprafețe de probă de formă dreptunghiulară, care se „bat” paralel cu latura mai lungă a acestora. La sfârșitul fiecărei goane se totalizează rezultatele din respectiva suprafață de probă.

Sursa: (A.J.V.P.S. Bistrița Năsăud)

Pentru aflarea efectivelor se folosește următoarea formulă:

s

S = suprafața pieței

Σs = suma suprafețelor de probă [ha];

Σn = suma numărului de piese înregistrate.

Calitatea lucrării de evaluare a vânatului prin metoda suprafețelor de probă depinde de modul cum au fost alese acestea de buna organizare de conștiinciozitate și de seriozitatea cu care se efectuează aceasta în teren.

CAPITOLUL III. MĂSURI PRIVIND O MAI COMPLETĂ UTILIZARE

A POTENȚIALULUI CINEGETIC

Ocuparea nișelor ecologice de către mai multe specii, prin segregare ecologică, permite intensificarea fluxului de energie în ecosistem și creșterea diversității specifice, elemente care contribuie la mărirea stabilității ecosistemului.

Schimbările climatice intervenite prin trecerea de la un anotimp la altul aduc cu sine modificări importante și în structura ecosistemului. Plecând de la factorii care favorizează activitatea producătorilor primari, în funcție de abundența hranei, apar transformări corespunzătoare în rândul populațiilor de consumatori, care prezintă adaptări specifice pentru a traversa perioadele mai puțin favorabile.

3.1. ANALIZA OCUPĂRII BIOTOPURILOR RESPECTIV A NIȘELOR TROFICE

Nișa trofică este dată de relațiile indivizilor sau a speciilor cu hrăna și indirect cu speciile din biotop, acele specii care influențează hrănirea. Este mai complexă decât nișa spațială deoarece cuprinde relații cu hrăna vegetală, animală, cu paraziții speciei, specii concurente sau prădătoare.

Cunoașterea nișelor ecologice permite aprecierea evoluției unei populații dintr-un ecosistem precum și al impactului pe care îl poate avea o specie al cărei efectiv populațional a crescut foarte mult. Creșterea efectivului ca urmare a abundenței hrănei determină o extindere a nișei spațiale și trofice a respectivei specii ducând la o mai puternică întrepătrundere cu nișele altor specii. Din acest fapt rezultă o concurență mai mare, concurență care poate fi reglată de limitarea nișei trofice și spațiale în sensul că extinderea nișei se va realiza pentru specii cu capacitate de concurență mai mare.

În funcție de capacitatea de concurență a acelor două specii se poate realiza în timp fie restabilirea echilibrului inițial, fie restrângerea nișei uneia dintre specii, putându-se ajunge până la extrema care constă în eliminarea uneia dintre specii din biotop.

Ocuparea nișei la specia căprior (Capreolus capreolus) se face prin comportamentul speciei de explorare și de hrănire selectivă, care au un rol foarte important.

Legat de comportamentul de hrănire în sens strict, trebuie spus că cervidele în special nu pot digera substanța vegetală numai în forma uscată (fân, frunzare s.a.m.d) având nevoie și de furaje suculente. În terenurile de vânătoare populate cu căprior, în poienile sau în plantațiile cu expoziție sudică unde stau de obicei în timpul iernii cârdurile de cervide, chiar

dacă se pune fân sau frunzare de cea mai bună calitate, se va constata că se vor produce pagube în vegetația forestieră din preajmă. Acest lucru se datorează lipsei acute de suculente.

Mistrețul (Sus scrofa attila) preferă arboretele tinere de pe raza fondului de vânătoare care îi oferă adăpost, dar acestea trebuie să fie înconjurate de arborete mature producătoare de fructe. Mistrețul poate fi întâlnit și în poieni, sau în golurile cu vegetație, unde râmă în căutarea larvelor și a rădăcinilor suculente foarte preferate. În perioada caldă specia are nevoie de zone umede sau mlăștinoase fiind atras de scăldători, care de altfel îi sunt indispensabile. De obicei vara se retrage la altitudini puțin mai mari unde este mai puțin deranjat. În perioadele cu fructificație abundentă la gorun, se pot înregistra un număr sporit de exemplare în aceste locuri, exemplare dominate de competiția intraspecifică.

Ca urmare a concurenței apare o ierarhizare a grupului cuprinzând indivizi dominanți și subordonanți. Criteriile după care se realizează ierarhia sunt legate de talie, vârstă.

Figura 3.1 Analiza factorului ofertă trofică

Sursa:(Gângă A., 1996)

Ca rezultat al competiției intraspecifice se realizează o selecție riguroasă în cadrul populației având drept rezultat posibilitatea reproducerii numai a indivizilor sănătoși, fapt cu importanță deosebită pentru menținerea sănătății populației.

Suprapunerea nișelor constă în exploatarea spațială a acelorași resurse existente în același spațiu fizic de două sau mai multe specii. Suprapunerea apare acolo unde există o interferență între dimensiunile unor nișe. Fiecare nișă posedă un domeniu propriu și unul de suprapunere cu cel puțin o specie apropiată sau înrudită, din acest punct de vedere exista nișe înguste – zona proprie e mult mai larga decât zona de suprapunere și nișe largi – zona proprie e mult mai mică decât zona de suprapunere.

Fondul nu duce lipsă nici de prădători naturali, prădătorism instalându-se între pradă capturată și consumată de animalul din altă specie și prădător cum ar fi lupul, vulpea, pisica sălbatică acest lucru observându-se în gradul de sănătate al vânatului, dar și prin calitatea trofeelor.

Efectivele de vânat existente pe raza fondului cinegetic nr. 38 denumit Sânmihai sunt răspândite aproximativ uniform în cadrul terenului, lărgimea nișelor este variabilă în funcție de condițiile de mediu pentru fiecare specie de faună sălbatică de interes cinegetic în parte, de aceea nu trebuie să existe o preocupare în ceea ce privește extinderea arealului acestora.

3.2. STUDIUL POTENȚIALULUI NUTRITIV AL ARBORETULUI ÎN PERIOADA IARNĂ – PRIMĂVARĂ ȘI VARĂ-TOAMNĂ

Pentru a realiza o cât mai bună gospodărire a vânatului, deci pentru a administra cantitatea de hrană pe care acesta nu o poate obține din mediul natural, este necesar să cunoaștem potențialul nutritiv al arboretului în fiecare sezon de vegetație.

Rezerva de hrană, respectiv potențialul nutritiv al arboretului este deosebit de important pentru buna dezvoltare a efectivelor de vânat ierbivor și omnivor. În funcție de această rezervă se stabilește rezerva de hrană.

Potențialul nutritiv al arboretelor s-a calculat pentru două tipuri principale de pădure care ocupă cea mai mare suprafață din fondul de vânătoare. Aceste tipuri de pădure sunt gorunete pure și amestecuri de gorun+ fag. În aceste tipuri de pădure s-au făcut suprafețe de probă separat pentru trei categorii de clase de vârstă, respectiv 1-20 ani, 21-60 ani și peste 60 de ani. Pe o suprafață de 1 ha se fac 5 piețe de probă de 1 m2 și se fac observații asupra masei verzi de la suprafața solului până la 1,5 m înălțime, accesibilă vânatului și asupra hranei din sol până la 10 cm (bulbi, rădăcini), după care se face o medie a celor 5 suprafețe de probă ce se raportează la un hectar de teren.

De precizat că din totalul masei vegetale recoltate se ia în considerare ca biomasa consumabilă de către vânat într-un procent de 20%, restul de 80% a fost considerată ca o bază de regenerare a vegetației precum și biomasă neconsumabilă de către vânat.

În structura pe clase de vârstă a arboretului predomină, în proporție de 55%, categorii până la 60 de ani, ceea ce favorizează existența unui habitat adecvat principalelor specii de vânat din acest fond de vânătoare, căpriorul, mistrețul și iepurele de câmp.

Subarboretele, în proporție de 20-40% din suprafața unităților amenajistice, este constituit din păducel, măceș, porumbar, s.a.m.d., specii căutate de vânat pentru fructe și semințe pe timp de toamnă și de iarnă. Benefică pentru hrana vânatului, în perioada de primăvară, este și pătura erbacee din pădure, care reprezintă 60-80% din suprafața unităților amenajiste ce se dezvoltă în funcție de consistența arboretelor, prin înmugurirea acestora.

Dacă în timpul iernii nu este zăpadă, iepurii se descurcă cu hrana, în caz contrar, apelează la mugurii și ramurile arborilor și arbuștilor, la vița de vie și coaja arborilor tineri, precum și a pomilor fructiferi. Iarna, hrana căpriorului este suficientă, constituită din ghindă, jir, merele și perele pădurețe, mugurii și lujerii unor specii de arbori preferate de vânat (plop, salcie căprească, paltin, frasin, tei s.a.m.d.). În timpul iernii când pământul nu este înghețat, mistrețul consumă rădăcini iar dacă înghețul este profund, mistrețul duce lipsă de hrană naturală concentrându-se în special lângă cursuri de apă.

Pe baza acestor considerente, avându-se în vedere cerințele biologice și ecologice ale speciilor de vânat, în perioada de repaus vegetativ (noiembrie-martie) este necesară asigurarea și administrarea hranei complementare, pentru a se reduce migrația vânatului (în special a mistrețului) spre alte fonduri învecinate. O iarnă aspră poate provoca migrarea unor specii, iar altora doar o deplasare sezonieră sau un consum sporit de masă biologică.

În timpul verii, hrana iepurilor de câmp este abundentă, aceștia consumând lucernă, trifoi, sfeclă s.a.m.d.

Mistrețul, în perioada de vară întâlnește hrană peste tot, sub formă de iarbă, rădăcini, ciuperci și larve, iar căpriorul consumă iarba crescută în parchetele de curând exploatate sau din poieni, din lunci, de calitate mai bună de cât cea de pe coastele de deal.

Temperaturile toride impun un consum sporit de apă, când și resursele respective se diminuează sau chiar dispar, provocând deplasarea, mai ales a animalelor hidrofile (căprioru și mistrețul) și habitarea în continuare doar a animalelor xerofile (iepuri).

De asemenea, culturile agricole existente în spațiul fondului de vânătoare sunt variate, ceea ce creează condiții de înmulțire, creștere și dezvoltare a iepurelui și căpriorului.

3.3. POSIBILITĂȚI ȘI MĂSURI DE MĂRIRE A CAPACITĂȚII TROFICE ȘI AL

ADĂPOSTULUI PRIN MĂSURI SILVICULTURALE

Vânatul este legat de vegetație în mod direct prin adăpostul și mai ales prin hrana pe care acesta o oferă. Suport trofic al consumatorilor primari, ea influențează indirect și celălalte categorii de consumatori. Ca sursă de hrană, vegetația forestieră, are o valoare ce poate fi maximă în primii ani, mai ales în cazul regenerărilor naturale, scade mult în fazele de nuieliș – prăjiniș, pentru ca apoi să crească treptat până la exploatare.

În principal, hrana naturală ce o oferă arboretele este constituită din plante erbacee, arbuști, ca și din exemplare tinere ale speciilor arborescente.

Modul de gospodărire a pădurii și intervențiile cu caracter cultural au mare importanță în realizarea unei capacități nutritive ridicate pentru vânat. Tratamentul în regim crâng favorizează speciile de vânat mic ca fazanul și iepurele. Codrul este regim adecvat existenței cerbului, ursului sau râsului. Executarea degajărilor și a curățirilor au în vedere și nevoile de hrană ale vânatului. Degajarea de speciile copleșitoare trebuie să se facă prin frângerea vârfului acestora astfel încât ele să rămână pentru hrana vânatului. Curățirile și răriturile trebuie să înlăture treptat speciile moi.

Tăierile rase distrug pentru un timp condițiile de adăpost, creând în timp pentru următorii ani, prin vegetația luxuriantă instalată odată cu puieții plantați, cele mai favorabile terenuri de hrană în tăieturile respective.

La alegerea tratamentelor, trebuie avut în vedere menținerea subarboretului cu fructificație, precum și cel producător de masă vegetală preferat de vânatul erbivor, ca salcie căprească, alunul, salba, mesteacăn, plop tremurător, sau introducerea de specii ca teiul, frasinul, acerineele asigură prin volumul mare de masă vegetală produsă o cantitate apreciabilă de hrană căpriorului.

Tot de la aceste specii cât și de la gorun se pot recolta frunzare, care alături de hrana obținută de pe ogoarele special cultivate pentru hrana vânatului constituie o rezervă de hrană complementară pentru perioada de iarnă. Existența merilor și perilor pădureți este un factor pozitiv, ce atrage vânatul în perioada de toamnă. Prin introducerea și menținerea acestor specii se vor realiza arborete amestecate, valoroase și rezistente la acțiunea distructivă a factorilor de mediu și totodată aceste specii îmbogățesc sortimentele de hrană ale faunei de interes cinegetic.

Arbuștii sunt mai bine reprezentați în arboretele de qvercinee prin măcieș, păducel sau salvă moale, salbă râioasă, sânger, lemn cânesc, alun, ș.a.m.d.

Figura 3.2 Complexul factorilor ecologici

Sursa: (Gângă A., 1996)

Plantațiile în general, constituie din puține specii, și ca urmare sărace din punct de vedere nutritiv, sunt obiectul concentrarii cervidelor, care produc pagube importante. Pentru evitarea lor se impune includerea în formele de împădurire a arbustilor și menținerea speciilor moi în limite tolerabile, astfel ca acestea să diminueze efectivele negative.

Totalitatea acestor arbusti constituie suportul de hrană în perioada critică din timpul iernii, alături de plantațiile tinere apărute din regenerări în urma tăierilor rase. Arbuștii oferă vânatului pe perioada întregului an adăpost, liniște și hrană.

La marginea lizierei vegetația arbustivă are un efect protector reducând viteza excesivă a vântului. În perioada de primăvară vegetația arbustivă și subarboretul realizează o zonă propice pentru fătarea iezilor la căprior, a purceilor la scoafe, precum și a locurilor de cuibărit pentru fazan.

În zonele unde au loc alunecări de teren, unde scurgerile de suprafață au dislocat solul, arbuști, prin rezistența lor față de condițiile solului și cele a luminii reușesc să fixeze terenul având astfel o importanță ecologică deosebită, dar și una cinegetică oferind adăpost, hrană pentru unele specii de vânat.

Trebuie avut în vedere că vânatul preferă ca pădurile să fie alcătuite din arborete în care predomină clasele de vârstă extreme, acestea fiind favorabile găsiri adăpostului și hranei. Se

observă prin analiza amenajamentului că pădurile din cadrul fondului de vânătoare au această calitate, fiind prielnice culturii vânatului 55% fiind incluse în clasele de vârstă I, a II-a și a III-a, respectiv un procent de 45% fiind reprezentat de clasele de vârstă a IV-a până la a VI-a.

Mai putem aminti și alte măsuri silviculturale pe care le putem lua:

o aplicarea regimului semincerilor, pentru producerea semințelor și fructelor necesare vânatului, după exploatarea pădurilor (ghinde, jir, castane, mere și pere pădurețe);

o este de dorit, a se face exploatările principale și cele secundare în perioada de iarnă. În acest caz vânatul găsește muguri în cantitatea și calitatea corespunzătoare, iar lăstarii ce vor crește primăvara următoare vor oferi vânatului hrană suficientă, bogată în fosfat de calciu;

o la curățiri și rărituri să se extragă numai o parte din speciile moi, ele se vor tăia de la înălțimea pieptului, doborându-se numai coroana arborilor, în acest caz arborii doborâți nu se uscă și coroana lor rămâne deasupra zăpezii, fiind accesibilă vânatului.

3.4. STUDIUL RĂSPÂNDIRII VÂNATULUI ÎN PERIOADA

IARNĂ–PRIMĂVARĂ

ȘI PROPUNERI PRIVIND DISTRIBUȚIA HRĂNITORILOR

Iarna cervidele, mistreții și iepurii caută versanții sudici, mai călduroși. Pe aceste pante stratul de zăpadă este mai subțire, topindu-se mai ușor, ceea ce le înlesnește accesul la hrană. Pe timp de viscol, iepurii se retrag în păduri, deoarece la adăpostul acestora sunt mai feriți.

În pădurile pășunate și iarna, iepurii se adună în parcele cu nuieliș și prăjiniș ce nu pot fi cutreierate de acestea. Din studiile efectuate și din observațiile făcute pe teren se constată că în cazul căpriorului, în perioada de iarnă–primăvară, sunt preferate arboretele din clasele de vârstă

IV–VI, cu consistențe reduse și cu subarboret. În aceste arborete găsesc atât condiții de adăpost cât și de hrană. În perioada de iarnă, cârdurile de cervide se adună în poieni, în plantații, sau în parchete în curs de exploatare pentru a profita de hrana care le-o oferă aceste locuri, deoarece stratul erbaceu este acoperit de un strat gros de zăpadă. Hrana lor constă în lujerii terminali sau cei laterali, scoarța relativ tânără a puieților.

Mistrețul în perioada de iarnă-primăvară preferă arboretele din clasele I-II de vârstă, desișurile cele mai mari, unde se simte în siguranță. De asemenea se știe că pe cât de rezistent este mistrețul la intemperii, pe atât este de sensibil la foame. Din această cauză în anii fără

fructificație la jir și ghindă sau cu ger mare ce face să înghețe solul și acesta să nu mai poată râma hrănirea complementară să devină mai necesară decât cea a cervidelor.

Pentru acordarea de hrană mistreților nu sunt necesare construcții speciale, aceasta se

împrăștie în desișurile și poienile frecventate de aceștia, astfel încât să poată ajunge la ea tot cârdul, însă trebuie ca hrana să nu fie acoperită de zăpadă (Negruțiu A. 1983).

Preferate de vânat sunt păducelul, porumbarul, măceșul, salcâmul, oțelarul, lemnul câinesc, socul, pinul, care oferă vânatului mic adăpost împotriva prădătorilor cu păr și pene. Iarna, ele servesc și ca adăpost, dar și ca sursă de hrană sub formă de muguri și ramuri pentru iepuri.

La alegerea locului pentru construirea hrănitorilor trebuie avut în vedere următoarele aspecte:

o locurile trebuie să fie ferite de vânturi violente, situate pe expoziții sudice, bătute de razele soarelui, în apropierea ogoarelor, apei de băut și a scăldătorilor

o se preferă golurile mici în mijlocul arboretelor bătrâne, în apropierea desișurilor unde vânatul se adăpostește pe timpul zilei

o în apropierea lor este de preferat să existe un drum pentru transportul nutrețurilor o vom construi de preferință hrănitori mai multe și mai simple, decât mai puține și costisitoare, știut fiind că cerbii preferă adăposturile de hrană mai mici, frecventate de vânat mai puțin

o hrănitorile trebuie amplasate în locuri deschise, pentru că în aceste locuri vânatul își consumă hrana mai liniștit decât în locurile cu arboret des

o la alegerea locului pentru hrănitori, se va ține cont ca vânatul să facă mișcare, ceea ce duce la încălzirea corpului pe timpul iernii (Negruțiu 1986).

Vechile perdele forestiere de protecție, astăzi aproape inexistente, jucau rolul unor astfel de remize. În locurile unde nu se pot înființa remize din specii lemnoase, rolul de remiză poate fi luat de culturile de sorg, napi porcești, coceni de porumb, tulpinile de floarea soarelui lăsată pe câmp, desigur cu mai puțin succes. Este recomandabil ca remizele, de orice natură, să fie amplasate în locuri liniștite, însorite, nu lângă periferia terenurilor cultivate sau lângă localități unde mișună câini și pisici hoinare. Ele trebuie astfel construite încât în interiorul lor să se desfășoare și acțiuni privind combaterea animalelor răpitoare, care odată cu concentrarea vânatului atrage și regruparea lor.

CAPITOLUL IV. NORME PRIVIND REGIMUL ȘI UTILIZAREA ARMELOR

ȘI MUNIȚIILOR DE VÂNĂTOARE

La baza stabilirii normelor privind regimul și utilizarea armelor și munițiilor de vânătoare stau prevederile Legii vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407 / 2006 cu modificările și completările ulterioare, respectiv Legea nr. 295/2004, privind regimul armelor și al munițiilor, cu completările și modificările ulterioare.

4.1. CLASIFICAREA ARMELOR ȘI MUNIȚIILOR DE VÂNĂTOARE

Armele de vânătoare se împart în două mari categorii, din prima categorie fac parte armele de vânătoare cu țevi lise, iar din cealaltă fac parte armele de vânătoare cu țevi ghintuite.

Armele ghintuite sunt specifice vânării speciilor de faună de interes cinegetic din categoria celor mari (urs, cerb comun, cerb lopătar, capra neagră, muflon, lup și chiar căprior și mistreț), iar cele lise pentru celelalte specii de vânat, de la păsări de pasaj și sedentare la mamifere precum vulpe, iepure, iar pentru căprior și mistreț doar atunci când se folosesc cartușe cu proiectil unic.

Armele cu tevi lise se împart la rândul lor în mai multe categorii, cele mai importante

fiind:

Armele cu doua țevi alăturate în plan orizontal (juxtapuse);

Armele cu două țevi suprapuse vertical (bock);

Armele semiautomate;

Armele cu sistem tip „pompă”

Armele basculante cu un singur foc.

Armele cu tevi lise sunt arme adaptate la distanțe relativ mici de maxim 60-70 m, cele mai moderne cupluri armã – proiectil slug pânã la circa 90-100 m.

Figura 4.1 Armă lisă cu țevi juxtapuse

Armele cu tevi ghintuite se împart la rândul lor în mai multe categorii dar cele mai importante sunt carbinele la care ejecția tubului și încărcarea unui nou cartuș se face prin operarea unui bolț. Bolțul are atașat lateral un mic mâner pentru operare.

Figura 4.2 Carabină cu bolț

Carabinele semiautomate sunt acelea la care ejectarea tubului și încărcarea unui nou cartuș se face folosind o parte din energia cartușului anterior. Există diferite sisteme (cu preluare de gaze, inerțiale s.a.m.d.) dar în principiu o parte din energia exploziei pulberii este folosită pentru a împinge bolțul în spate, bolțul preaia un nou cartuș din magazie, și apoi folosind energia unui arc, bolțul este tras în față și astfel împinge noul cartuș în camera de ardere.

Figura 4.3 Carabină semiautomată

Armele mixte combină de obicei o țeavă de carabină și una de lisă în diferite configurații. Marea majoritate a armelor mixte sunt basculante. Caracteristicile carabinei din mixtă sunt în principal la fel ca și cele din single shot. Avantajul major ar fi că, există o lisă și o carabină în aceeași armă.

Figura 4.4 Armă mixtă în combinație carabină / lisă basculantă

Calibrul armelelor cu țevi lise nu se exprimă prin diametrul țevii ci printr-o cifră convențională. Arma de calibrul 12 are un diametru mai mare decât una de calibru 16 sau 20. Când greutatea se măsura cu livra, armurierii din acele vremuri au luat o țeavă cu diametru interior oarecare iar dintr-o livră de plumb au confecționat proiectile sferice care să se potrivească exact în această țeavă. Au constatat că într-o țeavă cu diametrul de 18,5 mm au rezultat 12 bile sferice. Astfel acest fel de a numerota calibrele a rămas ca un etalon și în ziua de astăzi.

Tabelul 4.1.

Principalele calibre pentru cartușele cu glonț pentru vânătoare______

4.2. NORME DE PROTECȚIA MUNCII LA ACȚIUNILE DE VÂNĂTOARE

INDIVIDUALE ȘI COLECTIVE

Principalele reguli de prevenire a accidentelor în timpul practicării acțiunilor de vânătoare sunt prevăzute de la art.34 până la art. 46 în Regulamentul privind autorizarea, organizarea și practicarea vânătorii, aprobat prin Ordinul ministrului agriculturii și dezvoltării rurale nr. 353 din

4 iunie 2008.

Art. 34. – Se interzice organizarea vânătorii în condiții de furtună, precum și urmărirea vânatului mare rănit (urs, mistreț) în condițiile lipsei de vizibilitate.

Art. 35. – (1) Arma de vânătoare se folosește pe fondurile de vânătoare numai pentru recoltarea vânatului și combaterea dăunătorilor vânatului.

(2) În afara fondurilor de vânătoare arma de vânătoare se transportă descărcată și introdusă în toc.

Art. 36. – (1) Muniția trebuie să fie corespunzătoare tipului și calibrului armei utilizate categoriei speciei de vânat care trebuie recoltat.

(2) Se interzice utilizarea alicelor cu diametru mai mare de 5 mm.

Art. 37. – La vânătoare se vor folosi numai armele care sunt în stare de funcționare.

Art. 38. – (1) Se interzice folosirea armei pentru sprijin sau lovirea vânatului rănit.

(2) Se interzice lovirea armei de arbori, stânci sau alte obiecte dure.

Art. 39. – În timpul odihnei, arma va fi descărcată și așezată numai în locuri care oferă o

bună stabilitate.

Art. 40. – Se interzice îndreptarea armei spre alte persoane, chiar dacă aceasta este

descărcată.

Art. 41. – (1) Cartușele care rămân blocate pe țeavă se scot cu instrumente adecvate.

(2) În caz de rateu, arma nu se va deschide imediat, se va aștepta cu țeava îndreptată în jos timp de aproximativ un minut.

Art. 42. – Se interzice punerea mâinii pe gura țevilor.

Persoanele autorizate să practice vânătoarea individual, la fiecare ieșire în teren, au următoarele obligații:

să se prezinte cu armament și muniții care trebuie să aibă caracteristicile necesare pentru împușcarea exemplarului din specia înscrisă în autorizația de vânătoare, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, și să le prezinte organizatorului pentru control;

la vânătoarea de selecție vor trage numai în exemplarul indicat de organizator;

la urs, cerb comun, cerb lopătar, capră neagră vor folosi numai arme cu țevi ghintuite și cartușe cu glonț, în conformitate cu reglementările în vigoare, iar la mistreț, căprior și muflon se pot folosi și arme de vânătoare cu țeava lisă, însă numai cu muniție cu proiectil unic;

înainte de a se încărca arma se verifică și se curăță țevile de eventualele depuneri de frunze, pământ, zăpadă etc.;

încărcarea armei se face la locul de vânătoare, după ce se asigură că pe direcția de tragere nu se află alte persoane;

încărcarea armei basculante se va face cu țevile îndreptate în jos, închiderea

realizându-se prin ridicarea patului;

7. carabinele se încarcă ținându-se cu țeava în sus;

imediat după încărcare arma trebuie asigurată;

arma se poartă în mână sau pe umăr, asigurată, până la identificarea vânatului;

înainte de acționarea siguranței și declanșarea focului asupra vânatului, vânătorul se va asigura că pe direcția lui de tragere nu sunt persoane;

declanșarea focului se va face numai după identificarea clară a vânatului;

declanșarea focului asupra vânatului în mișcare pe jos, la ridicare sau în zbor se va

face numai după asigurarea că prin ricoșare nu pot fi provocate accidente;

La vânătorile colective, vânătorii au obligația să respecte următoarele reguli:

încărcarea armei se va face numai în stand, după ce vânătorul și-a ocupat locul indicat de organizator;

arma se descarcă în stand, după semnalul de încetare a goanei;

este interzisă părăsirea standului în timpul vânătorii;

urmărirea vânatului rănit se va face după încetarea goanei și numai cu aprobarea

organizatorului;

se execută foc în vânat doar după ce acesta a fost foarte bine identificat și numai dacă se află sub distanța de tir eficient;

nu se trage în vânatul aflat în fața vecinului;

înainte de părăsirea standului pentru goana următoare, arma se descarcă, deplasarea între goane făcându-se doar cu arma frântă sau cu închizătorul deschis, astfel încât acest lucru să fie vizibil; nu se părăsește standul până ce nu sunt strânse toate tuburile trase pentru a fi duse ulterior la un container destinat deșeurilor;

în situația amplasării standurilor în linie pe o distanță mai mică de 200 m, cu unul sau două flancuri, declanșarea focului de către vânătorii aflați pe flancuri este permisă numai în

spatele liniei flancului, cu respectarea unghiului minim de tragere de 45o;

9. în teren liber se interzice tirul în față cu arma cu alice când gonașii au ajuns la 200 m

de linia standului;

în teren liber se interzice tirul în față cu arma cu glonț sau cartuș cu proiectil unic, când gonașii au ajuns la 500 m de linia standului;

interzicerea tirului în față se semnalizează sonor de către organizator. După acest

semnal, tirul este permis numai în spatele liniei standurilor;

12. pentru executarea tirului asupra vânatului care a trecut linia standului trecerea armei

încărcate peste acesta, se va face numai cu țeava în sus.

PARTEA A II-A CERCETARI PROPRII

CAPITOLUL V. DESCRIEREA GENERALA A ZONEI STUDIATE

ȘI CONCLUZIILE CE SE IMPUN PENTRU EXISTENȚA FAUNEI

5.1. DESCRIEREA GENERALĂ A O.S. LECHINȚA

DIN CARE FACE PARTE ZONA LUATĂ ÎN STUDIU

5.1.1. SITUAREA GEOGRAFICĂ

Ocolul Silvic Lechința administrează fondul forestier proprietate publică a statului situat în partea sudică a județului Bistrița Năsăud, sediul ocolului silvic se află în comuna cu același nume, Lechința.

Din punct de vedere geografic, Ocolul Silvic Lechința se întinde în regiunea dealurilor și podișurilor nord-transilvănene, respectiv în regiunea dealurilor Bistriței și Reghinului; în bazinul superior al Râului Someșul Mare și al Râului Mureș.

Din punct de vedere administrativ, suprafața Ocolului Silvic Lechința se află pe teritoriul cadastral a 17 comune, toate din cadrul județului Bistrița Năsăud.

Limitele Ocolului Silvic Lechința sunt, în general limite naturale, completate pe alocuri cu limite convenționale. În linii mari, cadrul general al ocolului este conturat pe cursurile râurilor Șieu și Someșul Mare și limita sudică a județului Bistrița Năsăud. Astfel, în partea nordică, în vecinătatea Ocoalelor Silvice Beclean și Bistrița, limita teritorială a Ocolului Silvic Lechința urmează cursul Râului Someșul Mare, de la limita de județ, în amonte, până la orașul Beclean și apoi drumul comunal Meleș – Nușeni – Feleac. În continuare limita urmează Culmea Poieniței până la Raul Șieu și apoi, pe acesta, în amonte, până în comuna Șieu. De la localitatea Șieu, în vecinătatea Ocolului Silvic Bistrița, în partea estica limita ocolului urmează drumul comunal Șieu – Posmuș și apoi pe Valea Pinticului și Valea Roadesa până la drumul Pintic – Uila. În continuare, în vecinatatea Ocolului Silvic Reghin, limita estică se continuă prin Dealul Pustiei – Dealul Ocnița – Vârful Maria din Deal și până la Dealul Zăpodei. Limita sudică a ocolului (în vecinătatea Ocoalelor Silvice Reghin, Târgu-Mureș și Luduș) urmează traseul Dealul Zăpodei – drumul Urmeniș – Crăiești, dealurile Urmeniș – Porumbeni – Silivaș – Tăgșor. Limita vestică materializată pe repere naturale (Dealul Gorganului, dealurile Buza și Viilor, Vița – Vatastina) delimitează Ocolul Silvic Lechința de Ocoalele Silvice Cluj, Gherla și Dej.

Procentul de împădurire la nivel de ocol. Într-o zonă preponderent agricolă, pădurile ocupă, în marea majoritate partea superioara a versanților, partea lor inferioară fiind ocupată de terenuri agricole sau pășuni comunale. În aceste condiții, suprafața pădurilor reprezintă doar 15 % ceea ce conferă regiunii un pronunțat caracter agricol.

Suprafața și împărțirea pe grupe funcționale. Suprafața totală a Ocolului Silvic Lechința este de 12107 ha. Acesta este gospodărit în cadrul a opt unități de producție (UP) inegale ca suprafață mărimea acestora variind de la peste 2000 ha până la 750 ha, conform tabelului de mai jos.

Tabel 5.1

Împărțirea O.S. Lechința în UP-uri

Sursa: (O.S. Lechința, Studiu General)

Administrativ, suprafața ocolului este împărțită în 23 de cantoane, arondate în cadrul a 4 districte.

Tabel 5.2

Organizarea administrativă a O.S. Lechința

Sursa: (O.S. Lechința, Studiu General)

5.2. DESCRIEREA GENERALĂ A ZONEI LUATE ÎN STUDIU

5.2.1. SITUAREA GEOGRAFICĂ

Din punct de vedere geografic, fondul de vânătoare nr. 38 Sânmihai este situat în partea sudică a județului Bistrița – Năsăud, facând parte din subunitatea Podișul Transilvaniei.

Figura 5.1 Amplasarea fondului de vânătoare 38 Sânmihai

în cadrul județului Bistrița Năsăud

Din punct de vedere al administrației silvice, fondul de vânătoare nr. 38 Sâmnihai este gospodărit de către Ocolul Silvic Lechința din cadrul ICAS București., Filiala teritorială Bistrița. Suprafața fondului de vânătoare se află în raza teritorială a comunelor Teaca, Galații Bistriței, Lechința, Sânmihaiu de Câmpie din județul Bistrița – Năsăud.

Tabel 5.3

Structura suprafeței cinegetic productive a fondului de vânătoare 38 Sânmihai

Notă: *Pentru identificare, fiecare suprafață se va numerota cu cifre romane pe tabel și pe hartă. **Se menționează separat, pe propietari, suprafețele ocupate de: păduri, teren arabil,

fâneață, vie, livadă, pășune, (izlaz), gol de munte pășunat, gol de munte acoperit cu jnepeni, luciu de apă (curgătoare, canale, stătătoare).

Sursa : (A.J.V.P.S. Bistrița Năsăud, Fișa fondului de vânătoare 38 Sânmihai)

Tabel 5.4

Structura suprafeței neproductivă cinegetic a fondului de vânătoare 38 Sânmihai

Notă: *Pentru identificare, fiecare suprafață menționată se va numerota cu cifre arabe.

**Se menționează separat suprafețele ocupate de: localități (oraș, comună, sat), instalații (industriale, militare, agricole), incinte împrejmuite fără vânat, poligoane, aeroporturi, căi ferate, drumuri (naționale, județene, comunale).

Sursa : (A.J.V.P.S. Bistrița Năsăud, Fișa fondului de vânătoare 38 Sânmihai)

Limite și vecinătăți:

NORD: Drumul din Dealul Zorenilor la Bungard – Sângiorzu Nou; calea ferată

Sângiorzu Nou – Brăteni; drumul comunal Brăteni – Budurleni – Viile Tecii; DN Viile Tecii – Teaca;

EST: Limita cu județul Mureș pe culme de la DN Teaca – Reghin, până la culme la Maria

în Deal ;

SUD: Calea ferată Budești – Sânmihaiu de Câmpie; drumul comunal Stupini – Comlod; calea ferată îngustă spre limita cu județul Mureș până la Crăiești (F.V. 39 Micești);

VEST: Drumul de la Dealul Zorenilor la Budești și linia ferată îngustă de la Comlod la Crăiești.

Sursa : (A.J.V.P.S. Bistrița Năsăud, Fișa fondului de vânătoare 38 Sânmihai)

Figura 5.2 Rețeaua căilor de acces în cadrul fondului de vânătoare 38 Sânmihai

5.2.2. CONDIȚII GEOMORFOLOGICE

Din punct de vedere geografic, fondul de vânătoare nr. 38 Sânmihai este situat în Câmpia

Transilvaniei, în Subdiviziunea Dealurile Bistriței și Reghinului. Relieful se desfășoară pe formațiuni de suprafață argiloase, care au condiționat artere hidrografice puternic ramificate, cu extinderi regresive de bazin, astfel că interfluviile principale, cu rol de cumpene de apă, cât și cele secundare se dispun într-un adevărat labirint, fără o orientare definitivă a culmilor. În luncile

largi, cu tendință permanentă de înmlăștinare ale văilor secundare, Pr. Brăteni și Pr. Budurleni, s-au amenajat numeroase iazuri. Defrișările, în general foarte vechi, au înlocuit pădurile cu pajiști colinare, cu aspect stepizat, reprezentat în principal prin asociații de Festuca sp. și de Botriochloa Ischaemum. Extrazonal, pe versanții însoriți, bine drenați apar și asociații de stepă, cu specii din genul Stipa sp.

Alternanța rocilor permeabile cu cele impermeabile, înclinarea stratelor și absența pădurilor constituie premise favorabile pentru producerea alunecărilor de teren.

Din punct de vedere altitudinal, fondul de vânătoare este cuprins între 200 – 600 m. Expoziția predominantă este cea însorită și parțial însorită.

Fondul de vânătoare este așezat pe depozite sedimentare aparținând cuaternarului, mai vechi pleistocene, pe terasa superioară a Văii Dipșei și mai noi, halocene, pe trasa inferioară, luncă, versanți. Toate depozitele ajunse la suprafața scoarței terestre suferă transformări și remanieri care duc la formarea depozitelor de cuvertură. Acestea constituie baza litologică a procesului de solidificare.

5.2.3. CONDIȚII CLIMATICE

Altitudinea mai coborâtă, cadrul deluros periferic, culoarele lungi și văile particularizează fenomenele climatice față de întreaga Depresiune a Transilvaniei.

Climatul zonei este un climat cu caracter continental moderat, cu ierni reci și veri suficient de călduroase, primăveri târzii, toamne lungi, precipitații repartizate în tot timpul anului, cu un maxim în luna iulie și un minim în februarie.

Temperaturile medii anotimpuale sunt de – 22oC iarna, 12oC primăvara, 17,9oC vara și

5,1oC toamna.

Data primei zile cu temperatura madie mai mare de 10oC este în jur de 21 aprilie , iar a ultimei zile, 9 octombrie. Lungimea medie a perioadei de vâgetație este de 172 de zile. Perioada bioactivă cu temperaturi medii mai mari de 0oC începe în data de 1 martie și sfârșește în 2 decembrie, având o durată medie de 277 zile. Primul îngheț are loc în jurul datei de 4 octombrie, iar ultimul, în jurul datei de 29 aprilie, rezultând o durată medie fără îngheț de 158 de zile.

Variația anotimpurală a valorii precipitațiilor medii este, primăvara, 224,7 mm (maxim), vara 210,4 mm, toamna 136,7 mm, iarna 108,2 mm (minim). Pe durata sezonului de vegetație se înregistrează o cantitate medie de precipitații de 435,1 mm. Bilanțul regimului de precipitații este caracteristiv unui climat continental moderat.

Regimul eolian se caracterizează prin frecvența medie a vânturilor privind numărul de zile cu vânt tare și foarte tare sau furtunile care s-au înregistrat. Numărul zilelor cu viteza vântului mai mare de 11 m/s este de 2,8/an și 1,3 în perioada de vegetație. Cele mai frecvente vânturi sunt cele vestice și sud – vestice.

Influențe sistematice vizibile și dăunătoare ale vântului asupra vegetației forestiere nu s-au înregistrat.

În concluzie, se poate aprecia că fondul cinegetic dispune de condiții climatice favorabile dezvoltării tuturor speciilor de vânat specifice zonei și îndeosebi a vânatului mic, suidelor și căpriorului.

5.2.4. CONDIȚII EDAFICE

În zona fondului de vânătoare nr. 38 Sânmihai, s-au identificat următoarele tipuri de

soluri:

soluri brune eumezobazice

soluri brune argiloiluviale

soluri brune luvice

erodisoluri

Arealul solurilor brune eumezobazice este determinat de existența unor substrate bogate

în elemente bazice ce favorizează transformarea resturilor organice în humus cu grad de saturație în baze ridicat alcătuit predominant din acizi huminici bruni care în prezența ionilor de calciu și magneziu formează compuși complecși cu mineralele argiloase și cu ionii de fier. Deși solidificarea se face în condiții de climă relativ umedă, procesele de debazificare și livigare sunt moderate, rolul modelator cel mai important avându-l elementele bazice din roci, care au o acțiune coagulatoare asupra complexelor argilo – huminice, formându-se astfel orizontul B cambic (Bv). Aceste soluri sunt sărace până la mijlociu bogate în humus, azot total și fosfor mobil și bogate în potasiu asimilabil.

Solurile brune argiloiluviale ocupă și ele suprafețe însemnate. În condițiile de climă umedă și căldură are loc o acumulare moderată a humusului de tip mull forestier și o alterare intensă cu formare de argilă și hidroxizi de fier coloidal. Humusul cu o parte din coloizii minerali au dat naștere la complexe argilo – huminico – ferice care sub influența ionilor de calciu și magneziu au precipitat pe locul formării, rezultând un orizont Ao de culoare brună sau brună deschis. Climatul fiind umed, o altă parte a coloizilor minerali (argilă, hidroxizi de fier) au migrat pe profil ducând la formarea unui orizont Bt. Aceste soluri sunt slab acide, cu conținut în

humus normal, gradul de saturație în baze moderat, conținutul în azot normal, conținutul în fosfor mobil este slab până la bine aprovizionat, sărace în potasiu asimilabil. Aceste proprietăți corespund unei bonități mijlocii până la superioare pentru gorun, fag și specii de amestec.

Solurile brune luvice se formează în zona solurilor brune argiloiluviale, pe terenuri mai slab drenate și pe roci mai sărace în calciu sau minerale feromagneziene. Orizontul superior (Ao) este de culoare brună până la brună deschis, iar Bt este mai bine dezvoltat și mai bogat în coloizi decât la solurile brune argiloiluviale. Au fertilitatea mai redusă, astfel că necesită mai multe

îngrășăminte.

Erodisolurile înglobează solurile care reprezintă resturile unor soluri erodate sau decopertate. Se întâlnesc în regiunile accidentate unde eroziunea este produsă de apă, dar și pe terenuri plane, în zonele uscate, unde eroziunea este produsă de vânt. Grosimea stratului de sol erodat depinde de puterea agentului care produce eroziunea Erodisolurile pot rezulta și în urma alunecărilor de teren.

Prin compoziția lor minerală, principalele tipuri de sol existente pe acest fond asigură o hrană bogată în substanțe active favorabile dezvoltării viguroase a tuturor speciilor de vânat.

5.2.5. CONDIȚII HIDROLOGICE

Rețeaua apelor de suprafață este formată din ape curgătoare cu caracter permanent sau temporar și bălți cu caracter temporar. Principalele cursuri de apă sunt Pârâul Dipșa și Pârâul Sânmihai. Pârâul Dipșa colectează apele de pe întreg fondul de vânătoare.

Pâraiele au o cădere cu pantă medie de 1,8 %, determinând un curs lent și tendință puternică de înămolire. Fenomenul se manifestă cu intensitate mai mare în zonele de revărsare. Apele din zonă se încadrează în tipul de regin pericarpatic transilvan. Se distinge prin ape mari de scurtă durată niropluviale în luna martie și cu viituri înperioada mai – iunie. Se remarcă faptul că afluenții Pârâul Dipșei și Văii Sânmihaiului au în totalitate un regim torențial. Apele sunt încărcate cu mâluri și au tendință de colmatare a albiei.

Figura 5.3 Amplasarea bazinelor hidrografice în

cuprinsul fondului de vânătoare 38 Sânmihai

Densitatea rețelei hidrografice este de 0,9 km/kmp.

Ca urmare a lucrărilor de îmbunătățiri funciare executate în zona Sânmihai – Brăteni –

Sângeorzu Nou s-a produs secarea pâraielor în zona Micești – Sângeorzu Nou și Brăteni – Halta

Brăteni, fenomen cu impact negativ asupra faunei cinegetice din zonă. În general, în perioadele de secetă se înregistrează un deficit de apă, fapt care mărește concurența speciilor sălbatice cu cele domestice pentru asigurarea necesarului de adăpat.

5.2.6. CONDIȚII DE VEGETAȚIE

* Notă: categoria neproductiv nu cuprinde terenul intravilan și se refera la halde de steril, cariere de piatră, sonde, expluatări miniere de suprafață, căi de comunicație, etc.

Sursa : (A.J.V.P.S. Bistrița Năsăud, Fișa fondului de vânătoare 38 Sânmihai)

Cadrul natural al fondului de vânătoare este specific de deal și de munte.

Suprafața împădurită a fondului de vânătoare este de 1241 ha.

Sub raport fitoclimatic, arboretele sunt situate pe două etaje de vegetație:

deluros de gorunete, făgete și goruneto – făgete FD3 (2%)

deluros de cvercete și șleauri de deal FD2 (98%)

Au fost identificate 6 tipuri de stațiuni forestiere.

Repartiția stațiunilor după bonitate este următoarea:

Din totalul de 13 tipuri de pădure identificate, cele mai răspândite sunt:

Sursa: (Ocolul Silvic Lechința, Amenajamentul U.P. IV Archiud)

Tael 5.8

Repartiția pe categorii de consistență

Sursa: (Ocolul Silvic Lechința, Amenajamentul U.P. IV Archiud)

Gospodărirea intensivă, rațională, precum și rolul multifuncțional al pădurilor impune adoptarea unor tratamente bazate pe regenerarea naturală cu perioade de aplicare ce vor asigura acoperirea permanentă a solului.

Pădurile de pe fondul de vânătoare, în trecut, au fost gospodărite în mod extensiv, ceea ce a favorizat extinderea crângului și la arborete valoroase, fapt ce a dus la un dezechilibru între bonitatea stațiunii și ptoducția de lemn obținută, precum și la cărpinizarea arboretelor.

Tratamentele propuse urmăresc regenerarea naturală a pădurilor, favorizarea gorunului specie naturală principală.

S-au adoptat următoarele tratamente:

tratamentul tăierilor rase pe suprafețe mici de până la 3 ha;

tratamentul tăierilor succesive;

tartamentul tăierilor progresive.

În arboretele cu rol principal de protecție se vor executa numai lucrări de conservare și tăieri de igienă.

5.2.7. VEGETAȚIA PAJIȘTILOR ȘI PĂȘUNILOR

În cadrul fondului de vânătoare 38 Sânmihai izlazurile și pășunile ocupă o suprafață totală de 3895 ha. Cunoașterea acestor zone vegetale prezintă interes cinegetic datorită aportului insemnat de hrană pe care îl aduc, in special pe durata sezonului de vegetație. În cadrul fondului de vânătoare, pajiștile sunt răspândite în diferite puncte ale fondului, totodată sunt amenajate suprafețe pentru hrana vânatului însumând o suprafață de 2,0 ha. Pe suprafața pășunilor întâlnim specii ca: gramineele, coada calului, coada șoricelului, specii de Carex, Brachipodium Geum Pulmonaria, Dactylis glomerata, precum și specii de arbuști.

Producția de masă verde a acestor pajiști este în medie de 3-6 to/ha, înscriindu-se din acest punct de vedere în "bune productive". Aceste pajiști sunt folosite în principal pentru pășunatul animalelor domestice (oi, vaci ), durata sezonului de pășunat fiind de circa 170 zile.

5.2.8. RELAȚIA FAUNĂ-VEGETAȚIE

După cum se observă în cele relatate, condițiile de vegetație din cadrul fondului de vânătoare sunt relativ variate, cu o relativă bogație atât de specii ierboase, arbustive și arborescente, aceste specii au un rol deosebit oferind o mare cantitate de hrană necesară vânatului. De asemenea aceste componente ale biotopului sunt importante și pentru adăpostul vânatului.

În ceea ce privește asigurarea necesarului de hrană pentru vânat, vegetația din cadrul fondului de vânătoare nu poate asigura decât o parte din hrana vânatului, lucru ce are

repercusiuni negative asupra animalelor sălbatice și în general asupra efectivelor de vânat din zona. Așadar este necesară intervenția omului în asigurarea hranei, printr-o hrănire complementara în special pe timpul iernii.

În lipsa acestei hrane complementare, în iernile cu stratul de zăpadă mai gros de 20 – 25 cm și solul înghețat (când animalele nu au acces la hrana de pe sol) efectivele de vânat pot suferii pierderi importante. Se va face hrănirea complementară prin intermediul cantitaților de furaje asigurată în hrănitorile existente pe teren cât și prin cultivarea de ogoare speciale care să asigure hrana pentru vânat.

O altă funcție importantă a vegetației este asigurarea adăpostului, situația fiind reprezentată diferit atât in funcție de felul vegetației (erbacee, arbustivă, arborescentă) cât și în funcție de o serie de elemente ce caracterizează vegetația (consistență, vârstă, compoziție, etc.)

După primul criteriu, acela al felului de vegetație, situația se prezintă diferit: în vegetația erbacee și arbustivă își găsesc adăpost o serie de specii a căror talie mică le permite acest lucru.

În pădurile de vârstă mică își găsesc adăpost speciile de vânat mic iar pe măsură ce talia acestor păduri crește și în condiții de consistență ce permit accesul, constituie adăpost și pentru vânatul mare.

5.2.9. ORGANIZAREA ZOOTEHNIEI ÎN ZONA STUDIATĂ

Pe numeroasele pășuni și izlazuri din vecinătatea pădurii fondului se desfășoară o intensă activitate agro-pastorală. Pe pășunile menționate sunt aduse în special în perioada de vară turmele de ovine și bovine ale comunelor care dețin pășunile respective. Locuitorii din zonă își țin animalele în pășunile de lângă gospodăriile lor iar vara le duc la stână. Se estimează că numărul ovinelor care își petrec vara pe pășunile din vecinătatea fondului este în jur de 3.000 de bucăți, iar gospodarii mai au aproximativ 300 de bovine. Datorită folosirii repetate a acelorași trasee, apar repercusiuni negative atât asupra vegetației accesibile care este în întregime consumată, cât și asupra solului care suferă o tasare puternică.

O altă problemă o constituie prezența câinilor ce însoțesc turmele, care pot să gonească vânatul dacă nu sunt echipați cu jujeu regulamentar care trebuie să fie de 30 cm lungime, 4 cm grosime, să fie din lemn de esență tare și să fie dispus orizontal la nivelul genunchilor. De asemenea numărul lor trebuie să fie de maxim 3.

5.2.10. INFLUENȚA FACTORULUI ANTROPIC

REFLECTAT PRIN ACTIVITĂȚI CARE DĂUNEAZĂ VÂNATULUI

Activități industriale. Pe suprafața fondului de vânătoare nu există obiective industriale importante, influențele poluării industriale fiind reduse.

O influență directă și cu impact major asupra efectivelor de vânat și evoluția acestora o au activitățile din zootehnie și îndeosebi pășunatul cu oile pe aproape întreaga suprafață a fondului, inclusiv pe terenurile rămase necultivate, intercalate între culturi și în păduri. Turmele de oi consumă inclusiv hrana destinată vânatului iar câinii care le însoțesc tulbură liniștea acestora oriunde s-ar afla, îl hăituiesc și îi distrug adăposturile și îi omoară puii. De aceea principalele eforturi ale gestionarului fonduluide vânătoare în perioada următoare vor trebui orientate spre disciplinarea acestei activități, inclusiv prin aplicarea fermă a prevederilor legale și în special a celor privind reducerea numărului de câini însoțitori și controlul deplasării acestora

în teren.

Braconajul constituie o altă activitate cu impact negativ asupra evoluției efectivelor de vânat și devine din ce în ce mai agresiv, atât datorită degradării continue a nivelului de trai, cât și perfecționării continue a mijloacelor de care se servesc braconierii în activitatea lor. Pentru combaterea eficientă a acestui fenomen se impune o îmbunătățire continuă atât a dotării personalului de pază cu mijloace de transport, de comunicare și de autoapărare, cât și mai ales o mai bună corelare a acțiunilor cu cele ale organelor teritoriale de poliție, ale organelor I.T.R.S.C. cât și cu inspectorii voluntari de vânătoare și grupele de vânători. Un rol important în combaterea braconajului îl pot avea acțiunile de educare și antrenare a tuturor vânătorilor în această activitate, precum și popularizarea largă, inclusiv prin mass media a principalelor prevederi legale privind ocrotirea vânatului și combaterea factorilor de braconaj.

O influență pozitivă asupra efectivelor de vânat ar putea să aibă dezvoltarea agriculturii ecologice și a turismului rural, activități care se bucură de condiții bune în zonă.

5.2.11. CONCLUZII PRIVIND RELAȚIA FAUNĂ-BIOTOP

Organismele vegetale și animale constituie biocenoza care se află în relații deosebit de complexe cu mediul lor de viață care se numește biotop. Din interacțiunea dintre biocenoza și biotop iau naștere condiții pentru existența și dezvoltarea fiecărei specii și a fiecărui individ în parte.

Factorii de mediu care acționează asupra organismelor sunt factori biotici și factori

abiotici. Aceștia favorizează sau limitează existența faunei iar interacțiunea dintre ei determină șansele de supraviețuire ale fiecărei specii de vânat.

Dintre factorii abiotici cei mai importanți sunt relieful, solul temperatura, umiditatea, apa etc. În fondul de vânătoare studiat, apa este uniform repartizată și nu apar probleme de lipsă a apei chiar și în condiții de secetă.

Zăpada acționează însă nefavorabil deoarece sunt ierni grele, cu stratul de zăpadă gros, vânatul putând uneori să fie imobilizat și nu se poate deplasa să ajungă la sursa de hrană. Clima acționează la nivelul speciei, permițând existența acelor specii care suportă condițiile climatice ale zonei.

Dintre factorii biotici, cel mai important ar fi vegetativ, care își pune amprenta cel mai evident. Vânatul erbivor este influențat direct de existența vegetației din zonă, în primul rând ca hrană și apoi ca adăpost.

Vegetația forestieră oferă adăpost, hrană și chiar liniște majorității speciilor de vânat, fiind superioară din punct de vedere al calității și duratei de-a lungul unui an. De exemplu, o cultură agricolă, chiar dacă în decursul a câteva luni oferă condiții excepționale pentru existența și dezvoltarea speciilor de vânat, în timpul iernii, prin dispariția ei, vânatul are foarte mult de suferit, dispărând și condițiile elementare de hrană și adăpost. Între indivizii aceleiași specii există relații de coexistență și de condiționare reciprocă.

CAPITOLUL VI. INFLUENȚA FACTORILOR ANTROPICI REFLECTAȚI

PRIN MODULDE GOSPODĂRIRE AL FONDULUI DE VÂNĂTOARE, CU

PARTICULARITĂȚI ÎN ZONA STUDIATĂ

Din anul 1948, în virtutea articolului 7 din Constituția Republicii Populare Române, toate pădurile au trecut în proprietatea statului, iar terenurile agricole au fost în cea mai mare parte comasate și exploatate fie în cadrul intreprinderilor agricole de stat, fie în cadrul cooperativelor agricole de producție.

Începând cu anul 1990, s-a trecut la reconstituirea dreptului de proprietate privată atât asupra terenurilor agricole, cât și asupra pădurilor, mai întâi în temeiul prevederilor Legii nr. 18/1990, a cărei aplicare a condus la desființarea tuturor cooperativelor agricole de producție, cât și a unei părți însemnate a fermelor intreprinderilor agricole de stat și apoi în temeiul prevederilor Legii nr. 1/2000, care a definitivat procesul de dezagregare a proprietății de stat în agricultură și a mărit ponderea propriatății private asupra pădurilor. Impactul cel mai însemnat în zonă l-a avut aplicarea Legii 18 în baza căreia a trecut în patrimoniul privat individial sau obștesc peste 13 % din suprafața de pădure.

Din nefericire, aceste transformări profunde în structura proprietății și a modului de gospodătite și exploatare a fondului funciar și a fondului silvic au generat o serie de fenomene care au influențat și influențează negativ dezvoltarea speciilor de vânat. Ne referim în acest cadru la extinderea pășunatului pe terenurile necultivate intercalate între culturi, cât și prin exploatarea masivă și necontrolată a principalelor specii de arbori a căror fructificație constituie principala sursă de hrană a vânatului din păduri (gorun). Totodată, sărăcia endemică a populației și proasta gestionare a averii comunitare au generat și generează în continuare reducerea continuă a suprafeței pădurilor din sectorul privat.

6.1. ROLUL STATULUI ÎN ADMINISTRAREA FONDULUI CINEGETIC NAȚIONAL

Fondul cinegetic al României se compune din unități de gospodărie cinegetică, denumite fonduri de vânătoare, constituite pe toate categoriile de teren, indiferent de proprietar și astfel delimitate, încât să asigure o cât mai mare stabilitate vânatului în cuprinsul acestora și premizele unei culturi cinegetice eficiente.

Vânatul, principala componentă a fondului cinegetic național, a rămas pe mai departe bun public, ceea ce îl scoate de sub riscul capriciilor proprietarilor de teren agricol și silvic, aceștia

sunt totuși recompensați cu 81 % din tariful de gestionare al fondului de vânătoare pentru faptul că admit vânatul și practicarea vânătorii pe suprafețele de teren care le aparțin.

Autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură în atribuțiile căruia intră responsabilitatea administrării fondului forestier și fondului cinegetic național răspunde de strategia în domeniu cinegetic, de reglementarea activității, de verificarea aplicării actelor normative în materie și de respectarea prevederilor contractelor de gestionare, de asemenea, răspunde de dinamica evoluției efectivelor de vânat și de aprobarea centralizată a cotelor anuale de recoltă.

Protecția și utilizarea durabilă a resurselor mediului, din care face parte și fauna de interes cinegetic, constituie un obiectiv de interes major al politicii românești. Ca urmare, obiectivele strategiei în domeniul cinegetic se subordonează politicii domeniului, de utilizare durabilă a resurselor cinegetice și conservare a biodiversității în condițiile menținerii echilibrului agro – silvo – cinegetic, urmărindu-se respectarea următoarelor principii:

Vânatul este un bun public de interes național și internațional;

Statul este administratorul fondului cinegetic național;

Fondurile cinegetice se constituie pe toate categoriile de terenuri, indiferent de proprietari;

Statul atribuie spre gestionare fondurile de vânătoare categorii de gestionari prevăzuți de reglementările legale în vigoare privind regimul cinegetic.

Conform datelor furnizate de Institutul Național de Statistică, în anul 2007 suprafața totală a fondul cinegetic din România a fost de 21.966,4 mii hectare, adică 2151 fonduri de vânătoare, din care organizațiile de vânătoare administrează circa 70 % (15.378,7 mii hectare –

1.570 fonduri de vânătoare), administratorul pǎdurilor proprietate publicǎ a statului, Regia Națională a Pădurilor-Romsilva 28,2 % (6.195,8 mii hectare -558 fonduri de vânătoare), iar diferența de 1,8 % adică 391,9 mii hectare (23 fonduri de vânătoare) de către instituții publice care au ca obiect de activitate cercetarea științificǎ în domeniul cinegetic și instituțiile de învǎțǎmînt care au ca discipline de studiu vânatul și vânǎtoarea.

Pe forme de relief structura fondului cinegetic național se prezintă astfel: o 41,7 % fonduri cinegetice încadrate în zona de câmpie

o 37,5 % fonduri cinegetice încadrate în zona de deal

o 20,8 % fonduri cinegetice încadrate în zona de munte.

6.2. MODUL ACTUAL DE GOSPODĂRIRE AL FONDULUI DE VÂNĂTOARE

Fondul cinegetic nr. 38 denumit Sâmnihai, în suprafață totală de 15.028 ha, din care 1241 ha pădure, este gestionat de către Asociația Județeană a Vânătorilor și Pescarilor Sportivi Bistrița Năsăud încă de la înființarea acestuia.

A.J.V.P.S. Bistrița Năsăud sa constituit pe baza principiului liberei asocieri, este unitate nonprofit, cu personalitate juridică, patrimoniu distinct și indivizibil, reprezentată de A.G.V.P.S. din România la nivel național și internațional, desfășurându-și activitatea pe baza Statutului propriu, fundamentat pe principiile înscrise în Statutul A.G.V.P.S. din România.

Pentru asigurea realizărilor tuturor sarcinilor privind gospodărirea fondului de vânătoare și a vânatului, stipulate în contractul de gestionare, A.J.V.P.S. Bistrița Năsăud este obligat să asigure următoarele acțiuni:

evaluarea anuală a efectivelor de vânat potrivit instrucțiunilor elaborate de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură;

urmărirea realizării și menținerii efectivelor de vânat la nivelurile și structurile optime

stabilite;

urmărirea creșterii potențialului biologic al vânatului, prin menținerea și/sau îmbunătățirea condițiilor naturale referitoare la hrană, apă, adăpost și liniște, precum și la cultivarea suprafețelor forestiere puse la dispoziție în acest scop;

realizarea și menținerea în stare de funcționare a construcțiilor, instalațiilor și amenajărilor vânătorești necesare ocrotirii, îngrijirii și pazei vânatului, precum și exercitării vânătorii;

prevenirea pagubelor cauzate de vânat și prin vânătoare, culturilor agricole, animalelor

domestice și fondului forestier, răspunzând de pagubele provocate acestora, indiferent de forma de proprietate;

elaborarea de măsuri referitoare la prevenirea și combaterea epizootiilor la vânat.

ZONA DE LINIȘTE

Fără un minimum de liniște din partea omului și a prădătorilor naturali, îndeosebi când lipsesc condițiile care să-i ofere un adăpost natural adecvat, vânatul migrează, indiferent dacă toate celelalte condiții față de locul de trai (hrană și apă) îl satisfac pe deplin.

Omul pare să fie în prezent, prin activitățile pe care le desfășoară, cel mai perturbator factor pentru vânat prin:

braconaj, efectuat cu arma de vânătoare, arme artizanale capcane de diverse tipuri, otrăvuri și câini speciali selecționați și înmulțiți pentru prinderea vânatului;

lucrări agricole și de recoltare a stufului pe suprafețe întinse, care deranjează vânatul în perioadele de rut, de iernare și de creștere a progeniturii;

turismul haotic;

vânătoarea prea des repetată pe aceeași suprafață.

Același efect perturbator asupra vânatului îl pot avea și prădători naturali ai acestuia, dintre cei mai distructivi, în momentul de față se dovedesc a fi: câinii sălbăticiți, vulpile, pisicile sălbatice și hoinare s.a.m.d.

Efectul neliniștitor al activității antropice și al prădătorilor naturali este cu atât mai mare cu cât lipsesc adăposturile naturale adecvate, în care vânatul să se retragă și să fie protejat.

Figura 6.1 Reprezentarea zonei de liniște a vânatului

Pe fondul cinegetic 38 Sânmihai s-a constituit o zonă de refugiu pe o suprafață de 1300 situată între localitatea Comlod până la Pr. Berbecilor – Dl. Feții și Vl. Ocnei. Este ocupată în parte de pădure de foioase, pășuni și culturi cerealiere.

Zona este constituită pentru protecția căpriorului și mistrețului, dar și a fazanului, organizându-se acțiuni de vânătoare doar pentru combaterea răpitoarelor. Aici sunt luate măsuri suplimentare de limitare a pășunatului și a accesului în pădure, respectiv de prevenirea și combatere a cazurilor de braconaj.

PRINCIPALELE TROFEE OBȚINUTE

Activitatea de vânătoare este una foarte complexă și trebuie făcută de către oameni conștiincioși, înarmați cu un bogat bagaj de cunoștințe în ceea ce privește ocrotirea și îngrijirea vânatului și educați în spiritul folosirii cu mult discernământ a efectivului de vânat, a păstrării și îmbunătățirii dacă este posibil, a mediului în care trăiește fauna sălbatică de interes cinegetic.

Vânătoarea trebuie să fie practicată în așa fel încât puterea de producție a fondului cinegetic nr. 38 Sânmihai să nu fie slăbită, din contră, să rămână pentru producție un efectiv suficient ca număr, sănătos și viguros.

Dacă toate acestea sunt îndeplinite, atunci vânătorul are meritul de a recolta vânatul pentru trofeu și carne.

Metodele folosite pentru realizarea planului de recoltă aprobat de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură sunt vânătorile colective, în grup restrâns și cele individuale.

Din fondul cinegetic nr. 38 Sânmihai de-a lungul anilor au fost extrase prin vânătoare numeroase exemplare de diferite specii de vânat. În continuare o să redăm exemplarele extrase cu punctajele aferente obținute prin evaluare.

Sursa: (A.J.V.P.S. Bistrița Năsăud, Fișa fondului de vânătoare 38 Sânmihai)

VÂNAT GĂSIT MORT ȘI CAUZE

Pe raza fondului de vânătoare nr. 38 Sânmihai nu au fost înregistrate cazuri deosebite de mortalități datorate unor epizootii, excepție făcând rabia din ultimele două, trei sezoane de vânătoare care afectează în special efectivul de vulpe.

Majoritatea vânatului găsit mort se datorează accidentelor rutiere de pe drumul național Bistrița – Lechința – Sărmășel și drumul județean Teaca – Milaș.

Sursa: (A.J.V.P.S. Bistrița Năsăud, Fișa fondului de vânătoare 38 Sânmihai)

ASIGURAREA HRANEI, ADĂPOSTULUI ȘI LINIȘTII VÂNATULUI

Pentru asigurarea unei faune sălbatice în limitele tolerabile ale mediului său natural, importanță majoră prezintă optimizarea celor trei condiții fundamentale de existență ale vânatului: hrană, adăpost și liniște, care constituie esența culturii vânatului.

În sezonul de vegetație hrana nu este o problemă, deoarece există culturi agricole în apropiere, de unde vânatul, în special căpriorul î-și completează hrana. În schimb pe timp de iarnă, deși în zonă există multe clăi de fân precum și coceni de porumb s-au tulei de floarea soarelui, acestea nu asigură calitatea necesară hranei, fiind necesară hrănirea complementară cu furaj fibros de calitate (otavă și lucernă) și mai ales cu hrană suculentă, pentru a evita pagubele produse în plantațiile tinere. Un adaos la hrană care nu trebuie să lipsească este sarea.

Dacă în timpul iernii nu este zăpadă, iepurii se descurcă cu hrana, în caz contrar, apelează la mugurii și ramurile arborilor și arbuștilor, la vița de vie și coaja arborilor tineri, precum și a pomilor fructiferi. Iarna, hrana căpriorului este suficientă, constituită din ghindă, jir, merele și perele pădurețe, mugurii și lujerii unor specii de arbori preferate de vânat (plop, salcie căprească, paltin, frasin, tei s.a.m.d.). În timpul iernii când pământul nu este înghețat, mistrețul consumă rădăcini iar dacă înghețul este profund, mistrețul duce lipsă de hrană naturală concentrându-se în special lângă cursuri de apă. Pe baza acestor considerente, avându-se în vedere cerințele biologice și ecologice ale speciilor de vânat, în perioada de repaus vegetativ (noiembrie-martie) este necesară asigurarea și administrarea hranei complementare, pentru a se reduce migrația vânatului (în special a mistrețului) spre alte fonduri învecinate. O iarnă aspră poate provoca migrarea unor specii, iar altora doar o deplasare sezonieră sau un consum sporit de masă biologică.

Mistrețul, în perioada de vară întâlnește hrană peste tot, sub formă de iarbă, rădăcini, ciuperci și larve, iar căpriorul consumă iarba crescută în parchetele de curând exploatate sau din poieni, din lunci, de calitate mai bună de cât cea de pe coastele de deal.

Modul de a administra hrănă complementară este diferit, distingându-se următoarele

forme:

o hrănirea rudimentară, prin care nutrețul este pus sub formă de legături neacoperite, la bifurcarea trunchiului sau între crengile joase ale unui arbore. O astfel de metodă prezintă dezavantajul alterării calității lui, ca urmare a ploilor sau zăpezii. De aceea, aceasta se aplică numai pe timp frumos;

o hrănirea în formă de iesle acoperită, constă în așezarea nutrețului în locuri special amenajate, numite hrănitori, construite în diferite forme, care feresc nutrețul de umezeală. Hrănirea complementară a mistrețului se face numai în situații excepționale, în iernile cele mai

grele, când în habitat nu se găsește jir sau ghindă. Pentru a asigura hrana se caută un loc mult cutreierat de mistreț unde, sub un adăpost natural (arbore cu coroana deasă) se curăță zăpada și se împrăștie porumb, sfeclă sau cartofi.

Sărăriile cel mai des folosite în cazul de față sunt cele în despicătură sau în cioată, administrându-se minim 5 kg/ an/ 1 ex. căprior, respectiv 3 kg/ an/ 1 ex.mistreț.

Sărăriile, ca și adăposturile de hrană, dau rezultate numai dacă sunt bine amplasate și păzite, o pază slabă oferind un prilej favorabil braconierilor de a împușca vânatul.

COMBATEREA DĂUNĂTORILOR VÂNATULUI ȘI A BRACONAJULUI

În combaterea animalelor dăunătoare vânatului este necesar să se plece de la stabilirea acelor specii care produc pagube semnificative vânatului ca lupul, pisica sălbatică, vulpea, nevăstuica și dihorul.

Deși nu sunt incluși în categoria răpitoarelor, pagube foarte mari provoacă vânatului câinii și pisicile hoinare, care cutreieră câmpul de seara până dimineața, ceea ce necesită exterminarea lor. Foarte periculoși sunt câinii lup, câinii ciobănești, dar și cei care însoțesc pe stăpâni la muncile agricole sau silvice. De fapt, câinii și înmulțirea iepurilor pe un teren sunt două lucruri care se exclud. Câinii și pisicile, prin numărul lor mare, pe lângă că distrug vânatul, sunt și un pericol pentru sănătate publică, prin răspândirea turbării. Toate aceste aspecte se constituie ca argumente privind combaterea lor.

În acțiunea de combatere a vânatului răpitor trebuie să se țină seama de asigurarea unui raport optim între pradă și prădător. În consecință, nu este vorba de exterminarea acestor animale, ci de reducerea lor la nivelul de toleranță al ecosistemului respectiv, de combaterea răpitoarelor. Combaterea răpitoarelor se realizează doar prin împușcare.

Sursa: (A.J.V.P.S. Bistrița Năsăud, Fișa fondului de vânătoare 38 Sânmihai)

Paza și ocrotirea vânatului se realizează cu ajutorul personalului de specialitate angajat al gestionarului. În scopul conservării biodiversității, mamiferele și păsările de interes vânătoresc, inclusiv cele prădătoare, se vânează numai în cadrul cotei de recoltă aprobate, cu respectarea reglementărilor tehnice privind organizarea și practicarea vânătorii.

Combaterea braconajului este o măsură permanentă, care vizează, pe de o parte, asigurarea liniștii vânatului, iar pe de altă parte, asigurarea protecției lui în fața pericolului de a fi decimat. Este considerat braconaj orice act de încălcare a regulilor de vânătoare, braconaj fiind acțiunea desfășurată în vederea obținerii acelorași efecte ca și prin acțiunea de vânătoare, fără a fi îndeplinite condițiile legale pentru desfășurarea acesteia în perioade oprite sau asupra speciilor ocrotite, cu orice fel de mijloace.

De asemenea se consideră braconier orice persoană care, fără a avea dreptul de a vâna

într-un anumit teritoriu, prinde sau omoară vânatul, indiferent de scopul pe care-l urmărește.

Combaterea braconajului se face prin organizarea de pânde și controale în fondul cinegetic de către personalul specializat în colaborare cu organele de poliție locale, ale inspectoratului teritorial de regim silvic și de vânătoare Cluj Napoca și de către membri vânători ai grupei. Patrulările sunt combinate cu staționarea în anumite locuri de observație sau de pândă, bine alese și camuflate pentru a asigura atent supravegherea persoanelor și animalelor care circulă pe fondul cinegetic.

O recomandare pentru paznicul de vânătoare este ca în timpul patrulărilor să revină în unele puncte după ce a trecut prin ele prin efectuarea de ocolișuri pentru a elimina suspiciunea că poate fi urmărit de braconier.

Munca de propagandă în favoarea vânatului, va sensibiliza o serie de vânători, posibili furnizori de informații față de cei ce braconează.

În condițiile în care mijloacele de stimulare și recompensele acordate personalului de pază sunt insuficiente, pot apărea cazuri în care braconierii pot ajunge la înțelegeri cu paznicii, propunându-le diferite recompense bănești. Pentru a evita astfel de situații este nevoie de o supraveghere atentă a personalului încadrat și asigurarea recompenselor pentru orice braconaj descoperit. Cei suspectați sau găsiți vinovați vor fi sancționați conform Codului Muncii.

6.8. TARIFE PENTRU ACȚIUNI DE VÂNĂTOARE DESFĂȘURATE PE FONDURILE DE

VÂNĂTOARE GESTIONATE DE A.J.V.P.S. BISTRIȚA NĂSĂUD

Tarifele pentru acțiuni de vânătoare desfășurate pe raza fondurilor de vânătoare, pentru sezonul de vânătoare 2010 – 2011, conform deciziei A.J.V.P.S. Bistrița Năsăud, nr. 3 din 22.07.2008, privind stabilirea tarifelor proprii și a cotizațiilor suplimentare care se practică pentru acțiunile de vânătoare cu vânătorii membrii ai asociației de vânătoare sunt prezentate în următorul tabel:

Sursa: (A.J.V.P.S. Bistrița Năsăud, Decizia privind tarifele pentru acțiunile de vânătoare cu vânătorii membrii ai A.J.V.P.S. Bistrița Năsăud)

La aceste specii, plata tarifului de împușcare dau dreptul vânătorului să-și însușească piesa împușcată în întregime. Cotizația suplimentară se achită de beneficiarii autorizațiilor de vânătoare în momentul eliberării acestora și nu se mai restituie plătitorului, indiferent de rezultatul vânătorii.

Tarifele aplicate de A.J.V.P.S. Bistrița Năsăud la acțiunile de vânătoare desfășurate cu membrii vânători cetățeni străini sunt acele tarife prevăzute de Ordinul ministerului agriculturii,

alimentatiei și pădurilor nr.117 din 19 aprilie 2001, pentru aprobarea Listei cuprinzând tarifele minime care se percep de la vânători străni pentru acțuni de vânătoare în România.

se determină prin scăderea a 90 grame din masa trofeului determinată conform

prevederilor art. 15 alin.(2) din Regulament.

** începând cu data de 1 august a fiecărui an tarifele de împușcare se reduc cu 10%.

(cuprinde și serviciul de asistență tehnică acordat de un specialist în vânătoare și transportul în cadrul terenului de vânătoare).

Mistreț (Sus scrofa)

Masculul

a) tarif de împușcare pentru trofeu

(cuprinde și serviciul de asistență tehnică acordat de un specialist în vânătoare și transportul în cadrul terenului de vânătoare).

Urs (Ursus arctos)

a) tarif de împușcare pentru metoda de vânătoare colectivă la goană (în perioada 15.09 –

31.12)

Aceasta cuprinde și serviciul de asistență tehnică acordat de un specialist în vânătoare.

În cazul când nu se asigura vânat se plătește numai 15 % din tariful de organizare pentru ziua

respectivă.

Tarif pentru piesa rănită și nerecuperată ……………………………………………1.500 euro/piesă

b) tarif de împușcare pentru metoda de vânătoare individuală (la pândă și dibuit în

perioada 15.03 – 14.05)

Aceasta cuprinde și serviciul de asistență tehnică acordat de un specialist în vânătoare.

În situația în care același vânător împușcă mai mulți urși, în aceeasi zi și în același teren de vânătoare, acesta plătește tariful de organizare o singura dată.

În câzul cand nu se asigură vânat, se plătește tariful de 30 euro/zi/vânător.

o Pentru acțiunile de vânătoare mixte (iepuri, fazani, mistreți) la goană, pândă sau dibuit, organizate în aceeași zi, tariful de organizare se plătește o singură dată, la nivelul cel mai mare.

-la goană……………………………………………… 50 EURO/ zi /vânător.

Tariful de organizare cuprinde și serviciul de asistență tehnică acordat de un specialist în

vânătoare și transportul în cadrul terenului de vânătoare.

Tariful de împușcare paușal (euro/zi vanatoare) indiferent de numărul de pise recoltate.

tarifele de cazare în spațiile proprii ale asociației, de 15 EURO/zi/persoană;

tariful de transport în afara fondului de vânătoare, 0,5 EURO/ km;

chiria pentru armament, de 25 EURO pentru arma Lisă și 30 EURO/ zi pentru Carabină; cartușele pentru arma lisă se plătesc cu 0,4 EURO/ buc. iar cele pentru carabină, cu 3

EURO/ buc.

Prețul de vânzare a cărnii vânatului obținut în acțiunile de vânătoare cu vânători străini sunt prevăzute în tabelul următor:

O sursă substanțială de creștere a importanței economice a căpriorului în cadrul A.J.V.P.S. Bistrița Năsăud, este valorificarea trofeelor, atunci când sunt dobândite de vânătorii străini.

În prezent în contravaloarea autorizației de vânătoare pentru căprior este inclusă piesa vânată (trofeul și carnea ce rezultă) doar pentru membri vânători înscriși în cadrul asociației, iar din acțiunile de vânătoare cu vânători cetățeni străini, carnea rezultată din vânarea căpriorului se valorifică separat.

6.9. METODE DE RECOLTARE A VÂNATULUI

Vânătoarea este acțiunea de pândire, căutare, stârnire, urmărire, hăituire sau orice altă activitate având ca finalitate capturarea vânatului ori uciderea acestuia, desfășurată de una sau de mai multe persoane care dețin dreptul legal de a practica vânătoarea, în conformitate cu prevederile Legii vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, cu modificările și completările ulterioare.

Cotă de recoltă este numărul de exemplare din fauna de interes cinegetic, stabilit anual de către administrator, care se poate vâna în cadrul unui fond cinegetic, pentru sezonul de vânătoare respectiv sau al derogărilor prevăzute de legislația în vigoare.

Autorizațiile de vânătoare sunt documentele cu regim special care atestă faptul că o anumită persoană sau un grup de persoane nominalizate în acestea a obținut de la gestionarul fondului de vânătoare dreptul de a vâna în condițiile legii pe acel fond de vânătoare sau pe o porțiune din fondul de vânătoare, în ziua sau în perioada pentru care sunt completate și, respectiv, valabile autorizațiile, la speciile de faună cinegetică prevăzute în anexele nr. 1 și 2 din Legea nr. 407/2006, cu modificările și completările ulterioare, și în structura pe specii, sex și număr de exemplare aprobate.

Pentru fondul cinegetic nr. 38 denumit Sânmihai, gestionat de A.J.V.P.S. Bistrița Năsăud,

în baza autorizației de vânătoare individuale se pot recolta următoarele specii de faună de interes cinegetic: căprior și mistreț.

În baza autorizațiilor de vânătoare colective tip A (care dă dreptul de a practica vânătoarea unui grup de minimum două și maximum 5 persoane) și colective tip B ( care dă dreptul de a practica vânătoarea, unui grup mai mare de două persoane) se pot recolta următoarele specii: mistreț, iepure de câmp, vulpe, bizam, dihor comun, hermelină, jder, nevăstuică, viezure, becațină comună, ciocârlie de câmp, ciori, coțofană, fazan, gaiță, gâscă de vară, gârliță mare, graur, guguștiuc, lișiță, porumbei sălbatici, potârniche, prepeliță, rațe, sitar de pădure, sturzi și turturică.

Practicarea vânătorii în baza autorizațiilor de vânătoare individuale, colective Tip A și B se realizează prin metodele de vânătoare prevăzute de Regulamentul privind autorizarea, organizarea și practicarea vânătorii aprobat prin ordin al ministrului agriculturii și dezvoltării rurale nr. 353 din 4 iunie 2008, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 501 din 03/07/2008 și prezentate în tabelul ce urmează:

Tabelul nr. 6.6

Metode de vânătoare ce se pot practica în funcție de tipul

autorizației de vânătoare și speciile de vânat

Notă:

Se marchează cu x metoda de vânătoare admisă, în baza celor 3 tipuri de autorizații de vânătoare, pentru specia respectivă

Se marchează cu xx metoda de vânătoare admisă a se practica și de la apusul până la răsăritul soarelui.

CAPITOLUL VII. STUDIUL FAUNEI

Așa cum s-a prezentat și în capitolele precedente în raport de condițiile de viață oferite de mediul natural, fauna cinegetică principală a fondului cinegetic nr. 38 denumit Sânmihai, gestionat de către A.J.V.P.S. Bistrița Năsăud cuprinde fauna specifică gorunetelor, care este formată în cazul de față din căprior, mistreț, iepure de câmp, urs și pisică sălbatică, respectiv fauna sedentară câmpiei care este reprezentată de fazan și potârniche.

Importanța acestor specii este privită atât sub aspect economic, cât și al practicării raționale a vânătorii.

Cadrul natural al fondului cinegetic nr. 38 denumit Sânmihai, extrem de variat sub toate aspectele acestuia, oferă condiții dintre cele mai prielnice existenței și dezvoltării unei multitudini de specii de vânat.

7.1. PRINCIPALELE SPECII DE VÂNAT, EFECTIVE, DINAMICA LOR PE ULTIMUL DECENIU

Speciile de interes vânătoresc din cadrul fondului de vânătoare se pot grupa în două categorii, prima cuprinzând specii de vânat nerăpitoare, iar cea de a doua speciile de vânat răpitoare.

Speciile din prima categorie se pot grupa în specii de vânat nerăpitoare cu păr, din care fac parte căpriorul, mistrețul și specii nerăpitoare cu pene unde este inclus fazanul și potârnichea.

Din categoria mare a speciilor de vânat răpitoare amintim în cazul fondului de vânătoare nr. 38 Sânmihai ursul, lupul, vulpea, pisica sălbatică, viezurele, jderul de copac și dihorul.

Baza de date privind evoluția efectivelor a constituit-o lucrarea anuală de evaluare a efectivelor de vânat, evaluare realizată în conformitate cu prevederile Cap. II, pct. 4-13 din

“Instrucțiunile tehnice de evaluare a efectivelor de vânat și de calcul a cotelor de recoltă” aprobate prin Decizia nr. 10.151/1995 a fostului M.A.P.P.M.

Pentru a putea întocmii o prognoză asupra evoluției viitoare a efectivelor, în raport cu condițiile ecologice analizate, s-a întocmit dinamica evoluției efectivelor celor patru specii principale din fauna sălbatică de interes cinegetic, pe perioada de referință cuprinsă între anii 2002 și 2011, prezentată în tabelul ce urmează.

Tabelul nr. 7.1

Dinamica efectivelor la principalele specii de vânat pe perioada 2002/2011

Sursa: (A.J.V.P.S. Bistrița Năsăud, Fișa fondului de vânătoare 38 Sânmihai)

Figura7.1 Reprezentarea grafică a evoluției speciilor de vânat

Pe lângă fauna sălbatică de interes cinegetic prezentată, pe raza fondului cinegetic 38

Sâmnihai coabitează, conform datelor din lucrarea de evaluare din primăvara anului 2011, reprezentanți ai familiei Mustelidae, 12 exemplare viezure (Meles meles), 14 exemplare jderi de copac (Martes martes), ai familiei Canidae prin 2 exemplare lup (Canis lupus) și 28 exemplare vulpe (Vulpes vulpes), respectiv un reprezentant al familiei Felidae, pisică sălbatică (Felis silvestris) cu un număr de 23 exemplare. După cum se observă și vânatul răpitor cu păr este foarte bine reprezentat la nivelul fondului cinegetic.

Sursa: (A.J.V.P.S. Bistrița Năsăud, Fișa fondului de vânătoare 38 Sânmihai)

Situația comparativă a cotelor de recoltă aprobate de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură și realizările la principalele specii de faună sălbatică de interes cinegetic pentru perioada 2002 – 2011 se prezintă conform înscrisurilor din tabelele următoare:

Sursa: (A.J.V.P.S. Bistrița Năsăud, Fișa fondului de vânătoare 38 Sânmihai)

Se observă faptul că doar 71 % din exemplarele de căprior femelă alocate cotă de recoltă de către autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură au fost recoltate cu ocazia acțiunilor de vânătoare, fapt datorat lipsei cererii autorizațiilor.

Sursa: (A.J.V.P.S. Bistrița Năsăud, Fișa fondului de vânătoare 38 Sânmihai)

Sursa: (A.J.V.P.S. Bistrița Năsăud, Fișa fondului de vânătoare 38 Sânmihai)

Sursa: (A.J.V.P.S. Bistrița Năsăud, Fișa fondului de vânătoare 38 Sânmihai)

Sursa: (A.J.V.P.S. Bistrița Năsăud, Fișa fondului de vânătoare 38 Sânmihai)

Nerealizarea în întregime a cotei de recolta aprobată în sezonul de vână toare 2007 – 2008, se datorează gripei aviare și oprirea acțiunilor de vânătoare la toate speciile de păsări.

STUDIUL BONITĂȚII PENTRU PRINCIPALELE SPECII

În practica din România, productivitatea cinegetică a fondurilor de vânătoare este exprimată prin bonitatea acestor fonduri, concretizată în efective optime pentru cele mai importante specii sedentare de vânat.

Efectivele optime sunt considerate acele efective ale populațiilor de vânat, care prin nivelul lor realizează punerea în valoare a tuturor posibilităților trofice oferite de ecosistemele cuprinse în cadrul fondului cinegetic, fără a produce prejudicii asociațiilor vegetale existente în cuprinsul acestora. Între efectivul normal ecologic, stabilit ca rezultat al evoluției naturale a ecosistemelor și efectivul optim, există diferențe uneori destul de mari, în sensul că efectivul optim se obține ca efect al ameliorării condițiilor naturale a ecosistemelor, în sensul dorit de om, prin acțiuni de cultură a vânatului.

Efectivul optim a unei specii pentru un anumit fond cinegetic se exprimă prin cifre absolute sau prin densitatea optimă la 1000 ha de teren productiv cinegetic.

La noi în țară, bonitatea se stabilește prin metoda indirectă, cu ajutorul cheilor de diagnoză ecologică, metodă oficializată prin normative specifice, efectivele optime fiind determinate în raport cu bonitatea fondului cinegetic calculată în raport cu exigențele fiecărei specii.

Factorii ecologici care condiționează astfel existența și dezvoltarea efectivelor de vânat sunt grupați în patru categorii:

Factori abiotici, asupra cărora omul nu acționează sau are o influență foarte redusă (altitudinea, temperatura, precipitațiile, umiditatea, zăpada s.a.m.d.);

Factori biotici (procentul de împădurire, formațiuni forestiere, ponderea claselor

de vârstă, biomasa accesibilă s.a.m.d.);

Factori de cultură cinegetică (ogoare de hrană, hrană complementară, combatere câini hoinari și alți dăunători specifici s.a.m.d.);

Factori antropici negativi sau factorii care rezultă prin activitatea negativă a

omului (pășunatul abundent al animalelor domestice în pădure și în afară, braconajul s.a.m.d.).

Bonitatea : (A + B + C) – D

Determinarea efectivului optim se face cu ajutorul formulei: Eo = D x S / 1000 Eo – efectiv optim;

D – densitatea optimă la 1000 ha, conform categoriei de bonitate;

S – suprafata optimă aferentă fiecărei specii de faună sălbatică de interes cinegetic. Bonitatea reprezintă totalitatea condițiilor de hrană, adăpost și liniște, precum și a

influenței altor factori existenți pentru o anumită specie principală de vânat de pe raza fondului cinegetic așa cum se prezintă în figura următoare.

Figura 7.2 Complexul factorilor ecologici

Efectivele optime stabilite în conformitate cu prevederile Ordinului nr 393 / 30.08.2002 a M.A.A.P, pentru fondul cinegetic 38 Sânmihai, gestionat de A.J.V.P.S. Bistrița Năsăud, în județul Bistrița Năsăud se prezintă conform tabelului anexat.

Pentru specia căprior (Capreolus capreolus), specie cu o adaptabilitate mai accentuată, efectivele optime se determină în raport cu întreaga suprafață de pădure la care se adaugă, pentru acele exemplare de căprior din afara pădurii și un procent de 20 % din efectivul corespunzător pădurii.

Densitatea optimă, socotită la 1.000 ha pădure, depinde de categoria de bonitate a terenului, de pildă, în categoria I, 76-100 căpriori, în categoria a II-a, 51-75 căpriori, în categoria a III-a, 26-50 căpriori iar în categoria a IV-a, 5-25 căpriori.

Fondul cinegetic nr. 38 denumit Sâmihai, este încadrat în categoria de bonitate a III-a, cu un efectiv optim stabilit pentru specia căprior de 130 indivizi.

Pentru stabilirea efectivelor optime speciei mistreț (Sus scrofa attila) se ia în considerare numai suprafață de pădure din cuprinsul fondului cinegetic. Astfel densitatea optimă admisă, socotită la 1.000 ha pădure, depinde de categoria de bonitate a terenului, de pildă, în prima categorie, 16-20 mistreți, în categoria a II-a, 11-15 mistreți, în categoria a III-a, 6-10 mistreți iar

în categoria a IV-a, 1-5.

Fondul cinegetic nr. 38 denumit Sânmihai, este încadrat în categoria de bonitate a III-a, cu un efectiv optim stabilit pentru specia mistreți de 12 indivizi.

Pentru specia iepure de câmp (Lepus europaeus) efectivul optim este raportat la întreaga suprafață productivă cinegetic a fondului de vânătoare. Densitatea optimă la 1000 ha de teren, socotită la întreaga suprafață productivă cinegetic, depinde de categoria de bonitate a terenului, de pildă, în prima categorie de bonitate avem între 201-400 iepuri de câmp, în categoria a II-a, 151-200 iepuri de câmp, în categoria a III-a, 101-150 iepuri de câmp, iar în ultima categorie 25-100 iepuri de câmp.

Fondul cinegetic nr. 38 denumit Sânmihai, este încadrat în categoria de bonitate a IV-a, cu un efectiv optim stabilit pentru specia iepuri de câmp de 557 indivizi.

Pentru fazan (Phasianus colchius) efectivele optime se determină la întreaga suprafață a pădurii și a vegetației forestiere (arborescente sau arbustive) din afara acesteia densitatea optimă la 1000 ha de teren, depinde de categoria de bonitate a terenului. Astfel în prima categorie de bonitate fiind înregistrate între 751-1.000 de fazani, în categoria a II-a, 501-750 fazani, în categoria a III-a, 251-500 fazani, iar în ultima categorie 50-250 fazani.

Fondul cinegetic nr. 38 denumit Sânmihai, este încadrat în categoria de bonitate a IV-a, cu un efectiv optim stabilit pentru specia fazan de 280 indivizi.

Pentru potârniche (Perdix perdix), efectivele optime se determină la întreaga suprafață a terenului agricol, densitatea optima la 1000 ha de teren, depinde de categoria de bonitate a terenului, în prima categorie de bonitate fiind înregistrate peste 1000 de potârnichi, în categoria a II-a, 601-1000 potârnichi, în categoria a III-a, 201-600 potârnichi, iar în ultima categorie 10-200 potârnichi.

Fondul cinegetic nr. 38 denumit Sânmihai, este încadrat în categoria de bonitate a IV-a, cu un efectiv optim stabilit pentru specia potârniche (Perdix perdix) de 325 indivizi.

Determinarea densității optime pe fondul cinegetic nr. 38 denumit Sânmihai dă posibilitatea reliefării speciilor principale, în acest sens, ca urmare a determinării bonității pe specii de vânat, am determinat ca specii sedentare principale căpriorul și mistrețul, urmate de

iepure de câmp și fazan. Importanța acestor specii este privită atât sub aspect economic, cât și al practicării raționale a vânătorii.

COMPARAREA EFECTIVELOR REALE CU CELE NORMALE

Cadrul natural al fondului de vânătoare, extrem de variat sub toate aspectele acestuia, oferă condiții dintre cele mai prielnice existenței și dezvoltării unei multitudini de specii de vânat. În raport de condițiile de viață oferite de mediul natural, fauna cinegetică a fondului cuprinde fauna pădurilor colinare (a gorunetelor) care este formată din căprior, mistreț, urs, pisica sălbatică, iepure de câmp și fauna câmpie care este formată în cazul de față din speciile sedentare, adică fazanul și potârnichea.

Evoluția efectivelor reale în raport cu efectivele optime stabilite la speciile principale de faună sălbatică de interes cinegetic este prezentată în tabelul următor.

Tabelul 7.9

Evoluția efectivelor reale în raport cu efectivele optime la cele patru specii de vânat

pe parcursul perioadei 2002-2011 (buc.)

Căpriorul (Capreolus capreolus)

În perioada 2002 – 2003, efectivele reale au fost sub cele optime, dar in anii care au urmat, efectivele reale au crescut treptat la un nivel superior optimului determinat prin cheile de diagnoză ecologică.

În medie depășirea efectivelor optime pe parcursul acestei perioade a fost de 17,03 %, cu un maxim între anii 2010 – 2011 de 32,5 % și un deficit între anii 2002 – 2003 de -13 %.

Mistrețul (Sus scrofa attila)

În perioada 2002 – 2003 efectivele reale s-au situat sub nivelul efectivelor potențiale stabilite acestei specii, dar raportat la întreaga perioadă efectivele reale ale speciei s-au situat la un nivel superior optimului determinat prin cheile de diagnoză ecologică în medie depășirea efectivelor optime pe parcursul acestei perioade a fost de 3,7 %. Cauzele care au determinat scăderea efectivelor din perioada 2002 – 2003 sunt multiple și au acționat în mod cumulativ.

Iepurele de câmp (Lepus europaeus)

Pe parcursul perioadei studiate efectivele reale ale speciei iepure de câmp s-au situat la un nivel superior optimului determinat prin cheile de diagnoză ecologică, în medie depășirea efectivelor optime pe parcursul perioadei fiind de 8 %, cu un maxim între anii 2008 – 2009 de 11

% și un minim în anul 2002 de 0,1 %.

Fazanul (Phasianus colchius)

Pe parcursul perioadei studiate efectivele reale ale speciei fazan s-au situat la un nivel superior optimului determinat prin cheile de diagnoză ecologică, în medie depășirea efectivelor optime pe parcursul perioadei fiind de 11,5 %, cu un maxim între anii 2010 – 2011 de 18 % și un minim în anul 2004 de 2,8 %.

Potârnichea (Perdix perdix)

În perioada de referință, efectivele reale s-au situat mult sub nivelul efectivelor potențiale stabilite acestei specii.

Situațiile de excepție care au cauzat puținele scăderi țin de acțiunea unor factori de influență specifici ecosistemului din teritoriu studiat, combinat cu acțiunea unor factori cu influență negativă care au fost depistați de îndată și rapid cantracarați.

Astfel creșterile cele mai semnificative le-au cunoscut efectivele de căprior și mistreț, urmate de iepure și fazan, cu mențiunea că fazanul necesită o atenție deosebită în activitatea de management cinegetic, aceasta fiind sustenabilă doar prin repopulări susținute prezentate în fișa fondului cinegetic.

Ca o concluzie a celor prezentate anterior pentru perioada analizată 2002-2011, principalele specii de vânat care conviețuiesc în fondul cinegetic nr. 38 denumit Sânmihai, gestionat de A.J.V.P.S. Bistrița Năsăud au înregistrat, cu unele excepții, creșteri.

7.4. NORMALIZAREA EFECTIVELOR LA PRINCIPALELE SPECII DE VÂNAT

ȘI CALCULUL TEORETIC AL COTELOR DE RECOLTĂ

Pentru cultura vânatului, importanță deosebită prezintă determinarea corectă a sporului anual al populației, pe baza căruia se fundamentează nivelul recoltei (extragerii) unei anumite părți din efective, fără a afecta stocul de reproducție. Această recoltare este posibilă numai dacă în teren a rămas un surplus de animale, care au rezistat adversităților meteorologice, prădătorilor, maladiilor sau accidentelor.

În cazul populațiilor constante, recolta propusă plus pierderile naturale sunt egale cu sporul natural, adică cu numărul progeniturilor care au împlinit 12 luni.

Cotele de recoltare (Cr) se stabilesc pentru fiecare din speciile sedentare de vânat, în funcție de situația reală a efectivelor de vânat (Er), evaluate în fiecare primăvară, în comparație cu efectivele optime de vânat (Eo), iar la stabilirea acestor cote de recoltare se are în vedere și sporul natural anual (Sn).

Sporul natural, exprimă creșterea numerică teoretică a efectivelor speciei în cursul unui sezon de vânătoare. Acesta se determină prin înmulțirea efectivelor reale (Er) cu un anumit spor anual procentual (Sp), după formula: Sn=Er x Sp. Acest spor procentual este stabilit, pe specii care coabitează, pe zone de încadrare a calității habitatului pentru fondurile cinegetice, pe criterii științifice.

Pentru fondul cinegetic nr. 38 denumit Sanmihai, gestionat de A.J.V.P.S. Bistrița Năsăud și care este încadrat în categoria fondurilor de vânătoare din zona de deal sporul mediu anual procentual (Sp) se prezintă confom tabelului următor:

Tabelul 7.10

Sporul mediu anual în procente pentru fondul de vânătoare 38 Sânmihai

Sursa: (Anexa nr. 2 la Ordinul M.A.A.P. nr. 478/2002)

Pe baza datelor obținute din anii precedenți 2002-2011, privind mărimea efectivelor de vânat sedentar, respectiv determinarea efectivelor optime și în funcție de o serie de indicatori observabili (raportul dintre sexe, dintre categoriile de vârstă juvenilă și adultă) se pot obține unele concluzii, relativ sigure, referitoare la evoluția reală a efectivelor de vânat.

De regulă, productivitatea cinegetică a fondurilor de vânătoare se apreciază prin sporul de creștere a efectivului de animale existent în decursul unui an, spor care stă la baza fundamentării mărimii cotelor de recoltare. În ceea ce privește stabilirea recoltelor pentru speciile de faună sălbatică de interes cinegetic pentru care se stabilesc efective optime se pot deosebii trei situații funcție de valoarea indicele de efectiv (Ie) calculat ca raport dintre efectivul real (Er) și efectivul optim (Eo), după cum urmează:

Sursa: (Anexa nr. 2 la Ordinul M.A.A.P. nr. 478/2002)

În cazul speciilor de vânat pentru care nu se determină efective optime, stabilirea

propunerilor de cote de recoltă se va face folosind următoarea formulă:

Cp = Cr x E r / E a , în care:

Cp = Cota de recoltă propusă spre avizare autorității publice centrale care răspunde de

silvicultură pentru sezonul de vânătoare;

Cr = Exemplare recoltate în cadrul sezonului de vânătoare încheiat sau în curs de

încheiere, din cota de recolta aprobată;

E a = Efective evaluate în primăvara anului anterior solicitării;

E r = Efective evaluate în primăvara anului curent.

Pentru valorificarea la nivel optim a condițiilor oferite de fondul cinegetic nr.38 denumit

Sanmihai, în funcție de elementele caracteristice și de capacitatea cinegetică, trebuie ca efectivele speciilor de faună sălbatică de interes cinegetic, stabilite ca specii principale, să fie astfel gospodărite încât în următorii ani să se ajungă la un nivel aproximativ egal cu cel al efectivelor optime.

Realizarea normalizării se face, pentru fiecare specie separat, ținând seama de efectivul real

și optim sporul natural anual și cota de recolta alocată pentru fiecare sezon de vânătoare în parte.

Se va încerca finalizarea cât mai rapidă a normalizării, surplusul fiind extras prin

împușcare treptat în cursul mai multor sezoane de vânătoare.

Planul pentru normalizarea efectivelor principalelor specii de faună sălbatică de interes

cinegetic de pe raza fondului de vânătoare nr. 38 Sânmihai este prezentat în ceea ce urmează:

Figura 7.3 Situația normalizării efectivului de căprior

Cotele de recoltare, stabilite pentru anumite specii sedentare, se împart în cote de recoltă pe sexe ,,masculi și femele” doar pentru unele din speciile de cultură cinegetică (cerb, lopătar, căprior, capră neagră). Cele de masculi, la rândul lor, se împart pe două categorii – masculi pentru trofee și masculi pentru selecție.

Din cotele de recoltă pentru femele se pot defalca cote de recoltă pentru un număr limitat de exemplare juvenile, de ambe sexe. Cota de recoltare astfel structurată de către autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, aceeași care a stabilit și aprobat efectivele optime și reale, devine instrumentul prin care se aplică politica cinegetică în domeniul conservării vânatului, într-o structură favorabilă sub aspect ecologic și economic.

Figura 7.4 Situația normalizării efectivului de mistreț

Figura 7.5 Situația normalizării efectivului de iepure de câmp

Figura 7.6 Situația normalizării efectivului de fazan

Pentru specia potârniche nu se poate face o normalizare a efectivelor, deoarece efectivele evaluate sunt foarte scazute față de cele optime, dar cu grija personalului de specialitate efectivele reale ar putea crește treptat.

Pentru celălalte specii de vânat la care se face evaluarea, cotele de recoltă pentru sezonul

de vânătoare 2009 – 2010 se prezintă astfel:

Urs (Ursus arctos) – 1 exemplar;

Lup (Cans lupus ) – 1 exemplar;

Pisică sălbatică (Felis silvestris) – 1 exemplar;

Viezure (Meles meles) – 3 exemlare;

Vulpe (Vulpes vulpes) – 20 exemplare;

Jder de copac (Martes martes) – 1 exemplar.

La speciile de vânat la care nu se face evaluarea efectivelor, cotele de recoltă se stabilesc în baza experienței realizării cotelor de recoltă aprobate în sezoanele de vânătoare încheiate și în funcție de evoluția acestor specii la un nivel zonal, regional chiar național.

Astfel pentru sezonul de vânătoare 2010 – 2011 situația solicitărilor cotelor de recoltă se prezintă astfel:

Porumbel gulerat (Columba palumbus) – 50 exemplare;

Prepelița (Coturnix coturnix) – 30 exemplare; Graurul (Sturnus vulgaris) – 100 exemplare; Sturzul viilor (Turdus iliacus) – 150 exemplare;

Rața mare (Anas platyrhynchos) – 70 exemplare; Sitarul de pădure (Scalopax rusticola) – 20 exemplare;

CAPITOLUL VIII. PROGRAMUL DE GOSPODĂRIRE A

EFECTIVELOR DE VÂNAT ȘI DE AMENAJARE

A FONDULUI CINEGETIC

Cadrul natural al fondului cinegetic nr. 38 denumit Sânmihai, gestionat de AJVPS

Bistrița Năsăud, extrem de variat sub toate aspectele acestuia, oferă condiții dintre cele mai prielnice existenței și dezvoltării unei multitudini de specii de vânat.

În raport de condițiile de viață oferite de mediul natural, fauna cinegetică principală a fondului cuprinde fauna specifică gorunetelor, care este formată în cazul de față din căprior, mistreț, iepure de câmp și pisică sălbatică, respectiv fauna sedentară a câmpiei care este reprezentată fazan și potârniche.

8.1. REVIGORAREA POPULAȚIILOR EXISTENTE PRIN ACȚIUNI DE „REÎMPROSPĂTARE DE SÂNGE”

Singura specie de vânat din cuprinsul fondului cinegetic nr. 38 Sânmihai cu care s-au făcut repopulări și se preconizează să se facă și în continuare este fazanul (Phasianus colchius), pentru sporirea productivității și în scopul exploatării mai intense din punct de vedere vânătoresc.

Acțiunile de repopulare sunt prezentate în fișa fondului de vânătoare la punctul nr.10.

Sursa: (A.J.V.P.S. Bistrița Năsăud, Fișa fondului de vânătoare 38 Sânmihai)

Asupra acțiunilor de repopulare cu pui de fazani proveniți din părinți ținuți de multe generații în crescătorii care devitalizează, prin încrucișare, populațiile viguroase din libertate, va trebui să reflectăm cu mai multă profunzime în viitor, în interesul vânatului și al perenității vânătoarei.

Astfel după cum se observă fazanul necesită o atenție deosebită în activitatea de management cinegetic, aceasta fiind sustenabilă doar prin repopulări susținute, prezentate în tabelul următor:

Tabelul 8.2

Reprezentarea, în perspectivă, a acțiunilor de repopulare cu fazan

Din observații se poate constata că populația din libertate a prosperat și a devenit autopropagativă, necesitând din partea omului o ușoară ocrotire și îngrijire în timpul iernii. Esențială pare să fie protecția făzănițelor prin interzicerea la recoltare cu ocazia acțiunilor de vânâtoare, hrănirea complementară pe timpul iernii și combaterea susținută a dăunătorilor.

8.2. CREȘTEREA POTENȚIALULUI NUTRITIV AL FONDULUI DE VÂNĂTOARE

Amenajarea pădurilor pentru viața sălbatică implică în primul rând menținerea sau crearea unui mediu forestier care să satisfacă cerințele de habitat ale speciilor luate în calcul. Factorii care afectează densitatea și distribuția vânatului în cadrul pădurii sunt vârsta, mărimea, forma, compoziția floristică precum și structura internă a pădurii dar și distribuția zonelor împădurite de-a lungul peisajului.

Prin aplicarea tratamentelor menționate se urmărește realizarea de semințiș utilizabil pe

70-80 % din suprafață, promovarea într-o măsura cât mai mare a speciilor proprii tipurilor naturale de pădure și realizarea unor succesiuni de vârste care să permită conducerea arboretelor spre o structură cât mai apropiată de cea plurienă.

Deci pentru îmbunătățirea calității habitatului pentru vânat s-ar impune următoarele reglementări de ordin silviculturale:

se recomandă deschiderea unor parchete sau rărirea arboretului pe suprafețe mici;

se va urmări ca lucrările de îngrijire să se facă în afara perioadelor de reproducere a vânatului (rut sau fătare). Totodată la aceste intervenții se va urmări crearea de

culoare (unde terenul o permite) spre locurile de iernat pentru a fi mai ușor de circulat iarna când se administrează hrana complementară;

degajările se vor face prin frângerea vârfului speciilor copleșitoare astfel încât să nu se întrerupă total vegetația, acestea constituind o bună sursă de hrană pentru vânat;

să se introducă în formulele de împădurire sau când se fac completări specii producătoare de semințe și fructe necesare vânatului, cum ar fi castanul porcesc,

mărul și părul pădureț, scorușul s.a.m.d;

trebuie să se acorde o atenție sporită conservării și favorizării instalări unor specii de arbuști și subarbuști pe marginea poienilor sau a parchetelor, cum ar fi: soc, păducel,

măceș, mur, lemn câinesc, zmeur, sălcii, salbă moale, s.a.m.d.;

introducerea în ogoarele de hrană a sfeclei furajere și a napului porcesc. Astfel mistreții nu vor mai râma pășunile și fânețele și nici nu vor părăsi fondul de vânătoare;

se impune acordarea unei atenții sporite conservării într-o anumită proporție a speciilor moi cum ar fii plopul, teiul, salcie căprească, cunoscându-se preferințele

cervidelor pentru roaderea cojii și lujerilor mai ales în perioada de iarnă;

protejarea zonelor mlăștinoase din cuprinsul pădurii din fondul studiat, știut fiind faptul că scăldătorile sunt esențiale pentru existența populațiilor de mistreț.

Efectivele de vânat existente pe raza fondului cinegetic nr. 38 denumit Sânmihai sunt răspândite aproximativ uniform în cadrul terenului, lărgimea nișelor trofice este variabilă în funcție de condițiile de mediu pentru fiecare specie de faună sălbatică de interes cinegetic în parte, de aceea nu trebuie să existe o preocupare în ceea ce privește extinderea arealului acestora.

8.3. DOTAREA ACTUALĂ CU CONSTRUCȚII, INSTALAȚII ȘI

AMENAJĂRI VÂNĂTOREȘTI

La momentul actual fondul cinegetic nr. 38 Sânmihai este dotat cu 25 hrănitori pentru cervide, 16 hrănitori de fazan și potârniche, 14 hochstanduri, 5 observatoare înalte neacoperite, 15 scăldători amenajate, 29 sărării și 4 adăpători.

Figura 8.2 Distribuția instalațiilor și construcțiilor vânătorești

Terenul pentru hrana vânatului se întinde pe o suprafață de 0,5 ha cultivat cu lucernă.

Hrănitorile de cervide sunt de tip iesle, având fiecare în apropiere amenajată una sau două sărării. Sunt amplasate în interiorul pădurii, în locuri în care vânatul se simte în siguranță.

Majoritatea hrănitorilor de cervide sunt reparate fiind bine întreținute, dar mai sunt unele dintre ele care necesită înlocuite în întregime sau reamplasarea acestora fapt datorat modificărilor survenite biotopului.

Cele 25 hrănitori cervide asigură minimul necesar, sunt amplasate corespunzător, numerotate cu număr de ordine, fiind ușor de verificat modul de întreținere și de alimentare.

Sărăriile sunt necesare pentru administrarea unei cantități de sare vânatului, sarea joacând un rol important în metabolismul speciilor de faună sălbatică interes cinegetic.

Astfel de pe raza fondului cinegetic sărăriile sunt de tip despicătură descoperită și cioată, în număr de 29 bucăți, majoritatea în jurul hrănitorilor pentru cervide.

Aceste sărării sunt amplasate corespunzător, fiind găsite cu ușurință de vânat. La majoritatea hrănitorilor de cervide avem pus într-un colț câte un drob de sare. Anual se asigură o cantitate minimă de 1000 kg sare.

Figura 8.4 Model de sărărie de pe raza fondului de vânătoare 38 Sânmihai

Hărnitorile de fazani și potârniche sunt fixe, de tip panou sau mobile identice celor folosite pentru hrănirea păsărilor de curte și sunt amplasate în apropierea terenurilor agricole, pe lângă păraie în interiorul vegetației arbustive, acestea fiind locuri frecventate de fazani.

Anual acoperișul este înlocuit cu stuf proaspăt sau tulei de porumb. Cele 16 hrănitori nu asigură minimul necesar, dar compensează cu situarea strategică în locuri în care vânatul se simte în siguranță.

Figura 8.5 Hrănitoare pentru fazani

Observatoarele folosesc pentru observarea facilă și recoltarea vânatului. Observatoarele pot fi acoperite sau descoperite. Pe cuprinsul fondului de vânătoare nr. 38 Sânmihai există în momentul de față un număr de 5 observatoare, în stare bună de funcționare.

8.4. CALCULUL NECESARULUI DE HRANĂ COMPLEMENTARĂ

În cadrul culturii vânatului, o latură importantă a activității o reprezintă producerea, stocarea sau achiziționarea de hrană pentru vânat, hrană ce se va administra în perioadele de criză. Pentru ca hrana pe care o distribuim în teren să satisfacă într-o cât mai mare măsură nevoile vânatului trebuie avut în vedere următoarele:

o în afară de hrana principală, fân și frunzare, trebuie adăugate și fructele de pădure: ghindă, jir, mere și pere pădurețe;

o în ultima parte a perioadei de hrănire suplimentară a vânatului, primează administrarea furajelor concentrate;

o hrana să fie de cea mai bună calitate, deoarece hrana alterată poate provoca îmbolnăvirea vânatului.

Conform prevederilor art. 7 din contractele de gestionare, gestionarul este obligat să asigure în fiecare sezon de vânătoare, pentru perioada 1 noiembrie – 31 martie, pe bază de documente, conforme cu reglementările legale în domeniul financiar, înregistrate în contabilitate, următoarele cantități minime de hrană complementară, prin administrarea căreia să prevină producerea unor pierderi faunei de interes cinegetic, astfel:

furaje fibroase (fân, lucernă, frunzare și altele): câte 75 kg pentru fiecare exemplar de cerb comun sau cerb lopătar, câte 25 kg pentru fiecare căprior și câte 1,5 kg pentru fiecare iepure;

furaje concentrate (cereale, semințe, furaje combinate etc.): pentru fiecare exemplar de

cerb comun și cerb lopătar câte 25 kg, pentru fiecare mistreț câte 60 kg și pentru fazan și potârniche câte 6 kg;

c) suculente (fructe proaspete sau conservate, sfeclă, napi, cartofi, gulii, morcovi etc.) în proporție de 30% din cantitățile de furaje concentrate prevăzute la lit. b), cu posibilitatea compensării acestei cantități cu furaje concentrate.

Tabelul 8.3

Calculul necesarului minim de hrană complementară

Sursa: (A.J.V.P.S. Bistrița Năsăud)

Furajele suculentele (fructe proaspete sau conservate, sfeclă, napi, cartofi, gulii, morcovi) se vor distribui doar în zilele cu temperaturi de peste 00 C.

CAPITOLUL IX. STUDIUL ECONOMIC

A.J.V.P.S. Bistrița Năsăud sa constituit pe baza principiului liberei asocieri, este unitate nonprofit, cu personalitate juridică, patrimoniu distinct și indivizibil, reprezentată de A.G.V.P.S. din România la nivel național și internațional, desfășurându-și activitatea pe baza Statutului propriu, fundamentat pe principiile înscrise în Statutul A.G.V.P.S. din România

9.1. INVESTIȚII NECESARE ÎN ANUL 2011

Pe raza fondului cinegetic nr. 38 denumit Sânmihai, gestionat de A.J.V.P.S. Bistrița Năsăud, pentru paza și ocrotirea vânatului, sunt angajați doi paznici de vânătoare cu normă întreagă.

Cheltuieli aferente unei luni a anului 2011 cu salariul personalului de serviciu (venitul + contribuția aferentă salariului) este de 2.294 lei (o medie la nivel de A.J.V.P.S. Bistrița Năsăud).

Cheltuieli aferente cu salariul pentru anul 2011 – (C1)

12 luni x 2.294 lei/lună = 27.528 lei

Total C1 = 27.528 lei

Cheltuielile cu combustibilul aferente desfășurării în anul 2011 a patrulărilor pentru paza și ocrotirea vânatului sunt de 280 lei/lună (o medie la nivel de A.J.V.P.S. Bistrița Năsăud).

Cheltuieli aferente cu combustibilul pentru anul 2011 – (C2)

12 luni x 280 lei/lună = 3.360 lei

Total C2 = 3.360 lei

Cheltuieli necesare cu arenda aferentă sezonului de vânătoare 2010/ 2011 – (C3) Total C3 = 3.014,50 euro

Cheltuieli aferente anului 2011 cu echipamentul de serviciu, cu cartușele de vânătoare

necesare combaterii dăunătorilor vânatului sunt în valoare totală de 2.100 lei din care:

1.380 lei / an cheltuieli cu uniforma cu mențiunea că o uniformă de iarnă, una de vară și o salopetă de lucru se dă o dată la doi ani;

720 lei / an cartușe de vânătoare cu alice și breneke.

150 lei/ an, cheltuielile necesare cu întreținerea curentă a instalațiilor și construcțiilor vânătorești.

Total C4 = 2.250 lei

Cheltuieli preconizate pentru anul 2011, necesare cu acțiuni de repopulări cu exemplare de fazani, raportul între sexe de 1 : 2, cu mențiunea că se face câte o repopulare o dată la doi ani

– (C5 )

Total C5 = 3.000 lei

Pentru hrănirea complementară a vânatului, existent pe raza fondului cinegetic nr. 38 denumit Sânmihai, pentru sezonul rece din sezonul de vânătoare 2010/2011 se preconizează a fii cheltuite pentru achiziționare de la producători următoarele cantități de hrană la următoarele prețuri:

4.800 kg fân de lucernă x 0,35 lei/kg = 1.680 lei;

4.464 kg porumb boabe x 0,4 lei/kg = 1.786 lei;

1340 kg mere x 1,0 lei/ kg = 1.340 lei;

910 kg sare x 0,3 lei/kg = 273 lei.

Total C6 = 5.079 lei

Total cheltuieli preconizate pentru anul 2011, necesare pentru desfășurarea în bune condiții a activită de vânătoare pe raza fondului cinegetic nr. 38 denumit Sânmihai, gestionat de A.J.V.P.S. Bistrița Năsăud, sunt de 41.217 lei și 3.014,50 euro.

TOTAL CHELTUIELI = C1 + C2 + C3 + C4 + C5 + C6 = 41.217 lei și 3.014,50 euro

9.2. VENITURI PRECONIZATE PE ANUL 2011

Venituri aferente cotizațiilor membrilor vânători din grupa de vânătoare Sânmihai – (V1)

În cadrul grupei de vânătoare activează un număr de 44 membrii, din care 7 beneficiază de reducerea cotizației la jumătate. Veniturile ce se preconizează a fii încasate pentru anul 2011 sunt:

37 membrii vânători x 900 lei = 33.300 lei;

7 membrii vânători x 450 lei = 3.150 lei.

Venituri aferente din promovarea de noi membrii vânători. Pentru examenul programat pentru data de 25 iulie 2011 și-au depus dosarele un număr de 7 candidați care au efectuat stagiatura la grupa de vanătoare Sânmihai. Taza pentru înscrierea in cadrul asociației este de 1.000 lei. Cotizația este stabilită la jumătate.

7 noi membrii vânători x 1.000 lei = 7.000 lei

7 noi membrii vânători x 450 lei = 3.150 lei

Total V1 = 46.600 lei

Venituri aferente din contravaloarea autorizațiilor de vânătoare – (V2)

Având în vedere faptul că efectivele speciilor principale de vânat din cadrul fondului cinegetic

nr. 38 Sânmihai sunt peste valorilor optimelor stabilite și luând în calcul propunerea de

normalizare a efectivelor de vânat, pentru sezonul de vânătoare 2010 – 2011 s-au propus

următoarele cote de recoltă:

Specia căprior (Capreolus capreolus) – 25 exemplare din care:

4 căpriori masculi trofeu, 8 căpriori masculi selecție și 13 exemplare căprior femele;

Specia mistreț (Sus scrofa attila) – 9 exemplare;

Specia iepure de câmp (Lepus europaeus) – 120 exemplare; Specia fazan (Phasianus colchius) – 124 exemplare; Specia urs (Ursus arctos) – 1 exemplar;

Specia lup (Cans lupus ) – 1 exemplar;

Specia pisică sălbatică (Felis silvestris) – 1 exemplar; Specia viezure (Meles meles) – 3 exemlare;

Pentru sezonul de vânătoare 2010 – 2011 situația solicitărilor cotelor de recoltă la speciile de vânat la care nu se face evaluarea efectivelor, cote de recoltă care se stabilesc în baza experienței realizării cotelor de recoltă aprobate în sezoanele de vânătoare încheiate, se prezintă astfel:

Porumbel gulerat (Columba palumbus) – 50 exemplare;

Prepelița (Coturnix coturnix) – 30 exemplare; Graurul (Sturnus vulgaris) – 100 exemplare; Sturzul viilor (Turdus iliacus) – 150 exemplare;

Rața mare (Anas platyrhynchos) – 70 exemplare;

Sitarul de pădure (Scalopax rusticola) – 20 exemplare;

Pentru acțiunile de vânătoare individuale cu vânători cetățeni străini sunt alocate din cota totală de recoltă 4(patru) exemplare căprior trofeu, 1 (unul) exemplar urs la pândă și 1(unul) exemplar mistreț la pândă, fiind preconizate a fii încasate următoarele venituri:

900 euro /tarif de împușcare pentru două trofee căprior între 351 – 400 grame;

1400 euro/ tarif de împușcare pentru două trofee căprior între 401 – 450 grame;

20 euro/ tarif de organizare/zi a pândei la vânătoarea de căprior – total 80 euro;

5000 euro/tarif de împușcare pentru un trofeu de urs de până la 350 inclusiv puncte C.IC. pentru blană;

550 euro/tarif de împușcare pentru un trofeu de mistreț cu lungimea colților armă

între 16,1 – 20,0 cm;

Pentru acțiunile de vânătoare colective Tip A cu vânători cetățeni străini, sunt preconizate a fi încasate următoarele venituri:

– 50 euro x 5 zile = 250 euro/tarif de organizare a 5 zile de vânătoare la graur și sturz

Total venituri din acțiuni de vânătoare cu străinii – 8.180 euro

Pentru acțiunile de vânătoare individuale cu vânători cetățeni români sunt alocate din cota totală de recoltă 8(opr) exemplare căprior selecție, fiind preconizate a fii încasate următoarele venituri:

350 lei x 8 = 2.800 lei / tarif de împușcare pentru opt căpriori selecție;

Pentru acțiunile de vânătoare colective Tip A cu vânători cetățeni români, sunt preconizate a fii încasate următoarele venituri:

– 100 lei x 10 = 1.000 lei / tarif aferent a 10(zece) acțiuni de vânătoare în grup restrâns la iepure de câmp;

– 50 lei x 20 = 1.000 lei / tarif aferent a 20(douăzeci) ațiuni de vânătoare în grup restrâns la fazan;

Total venituri din acțiuni de vânătoare cu vânători ai asociației – 4.800 lei

Total V2 = 8.180 euro + 4.800 lei

Venituri preconizate a fii realizate din valorificarea pe piața internă a cărnii de vânat ce rezultă de la acțiuni de vânătoare cu vânători cetățeni străini – (V3):

– 4 exemplare căprior x 15 kg(media) = 60 kg carne căprior

60 x 8 lei/kg = 480 lei;

1 exemplar urs x 100 kg (media) = 100 kg x 6 lei/kg = 600 lei

1 exemplar mistreț = 65 kg (jupuit și eviscerat) x 6 lei / kg = 390 lei

Total V3 = 1470 lei

Total venituri estimate, aferente desfășurării acțiunilor de vânătoare în cadrul sezonului de vânătoare 2010 – 2011 pe raza fondului cinegetic nr. 38 denumit Sânmihai, gestionat de A.J.V.P.S.

Bistrița Năsăud, sunt de 52.870 lei și 8.180 euro.

TOTAL VENITURI = V1+V2+V3 = 52.870 lei și 8.180 euro.

9.3. EFICIENȚA ECONOMICĂ – RENTABILITATEA CALCULATĂ DUPĂ

NORMELE LEGALE

Calculul rentabilității:

Venituri: 52.870 lei și 8.180 euro

Cheltuieli: 41.217 lei și 3014,5 euro

Profit: 11.653 lei și 5.165,5 euro

Rentabilitatea activității:

o la lei 52.870 / 41.217 x 100 = 128,27 %; o la euro 8.180 / 3014,5 x 100 = 271,35 %.

Din calcule rezultă că fondul de vânătoare nr. 38 denumit Sânmihai poate aduce un profit substanțial, acesta trebuie îndreptat către o retributie lunară mai mare, o dotare mai bună a paznicilor de vânătoare și achiziționarea unor suprafețe limitrofe pădurii care să fie cultivate, pentru a se asigura vânatului o hrănire complementară corectă în timpul iernii și a se evita pagubele cauzate de acesta culturilor agricole.

CAPITOLUL X. CONCLUZII ȘI PROPUNERI

10.1. CONCLUZII

La fel ca în toate sectoarele de activitate și în sectorul cinegetic se urmărește obținerea unor profituri maxime date de cheltuieli cât mai mici și venituri cât mai mari. Investițiile și cheltuielile din acest sector au rolul de a crea condiții optime pentru existența vânatului, observarea și recoltarea lui și satisfacerea plăcerii vânătorilor străini, precum și celor români.

Investițiile și cheltuielile se vor programa în următorii ani în funcție de necesarul de instalații de hrană complementară stabilite conform contractelor de gestionare.

Fondul de vânătoare va fi îmbunătățit astfel încât să asigurăm trofee cât mai competitive pentru vânătorii străini, precum și a celor români.

Aceste măsuri silvo-cinegetice pe care le vom implementa în perspectiva anului 2011 și a următorilor ani vom crea cadrul unei perspective economice adecvate ce va veni în sprijinul vânătorilor.

De asemenea se va dota personalul de teren cu echipament (uniformă cu însemne distinctive și îcălțăminte adecvată fiecărui sezon, binoclu, cameră video, mașină de teren). Aportul membrilor vânători la instalațiile și construcțiile vânătorești ce se impun a fi construite în fondul de vânătoare 38 Sânmihai va contribui la diminuarea substanțială a cheltuielilor, implicit la creșterea profitului.

Pe măsură ce efectivele de mistreț vor crește se va asigura aprovizionarea cu hrană, în special porumb știuleți ajungându-se la cantități anuale considerabile.

Pentru prevenirea braconajului se vor organiza patrulări zilnice cu care ocazie se vor face observații asupra vânatului, care vor fi notate în condica de serviciu.

Precizăm că managementul cinegetic aplicat pentru prima dată în 2002 prin efectuarea unor acțiuni de vânătoare în principal cu membrii vânători cetățeni străini ne va permite o eficientizare economică și tehnică mult mai mare în acest fond de vânătoare. Rezultate economice mai bune se vor putea obține după ce va crește efectivul la mistreț ca specie principală, la căprior va crește valoarea trofeelor, se vor extrage și exemplare strict protejate (urs, lup) dând posibilitatea străinilor să recolteze de pe acest fond de vânătoare din toate speciile de vânat.

De o mare importanță este însă și politica dusă de personalul de specialitate asupra populației umane, de această dată, în vederea conștientizării acesteia de valoarea pădurii și a animalelor ce trăiesc în cuprinsul ei.

10.2. PROPUNERI

Din analiza modului de gestionare a acestui fond de vânătoare sunt evidente unele deficiențe, care se manifestă, mai ales, pe planul utilizării raționale a capacității productive a acestuia. În acest sens, considerăm drept oportună, soluționarea următoarelor aspecte:

1. Intensificarea acțiunilor de populare și repopulare din speciile autohtone existente prin:

o îmbogățirea și diversificarea genofondului populației existente, cu consecințe pozitive asupra sănătății și calității efectivelor de animale sălbatice;

o scăderea presiunii exercitate de vânătoare asupra efectivelor de bază;

o sporirea posibilităților de extragere a unui număr mai mare de exemplare;

punerea în valoare a unor terenuri care oferă condiții favorabile de existență și dezvoltare a unor specii, dar care în prezent nu sunt valorificate la întreaga lor capacitate de către efectivele existente;

sporirea volumului de investiții prin găsirea altor surse decât cele provenite de la gestionarul fondului de vânătoare și extinderea acțiunilor de populare și repopulare,

limitate în prezent la fazani.

2. Diversificarea ofertei cinegetice și valorificarea completă a potențialului staționar, deoarece noile specii ce vor fi aclimatizate sau reaclimatizate, vor ocupa nișe ecologice libere, neafectând speciile existente. Totodată, s-ar putea ca zonele care oferă condiții prielnice să fie populate cu cerb lopătar.

3. Înființarea unui țarc de vânătoare pentru mstreți poate constitui o alternativă viabilă la sistemul actual de gestionare a fondurilor de vânătoare, dar numai cu condiția respectării criteriului ecologic prioritar, deoarece:

o țarcul de vânătoare presupune un spațiu închis, ceea ce exclude posibilitatea teoretică de migrare a vânatului sau de deplasare haotică;

o speciile, populațiile și indivizii se află în permanență monitorizate de către gestionarul fondului de vânătoare,

o asigură o bună administrare a hranei complementare; o asigură un control riguros asupra evoluției prădătorilor;

o paza și lupta împotriva braconajului se dovedesc a fi mai eficiente;

posibilitatea practicării vânătorii pe tot timpul anului, fără a se ține seama de perioadele legale de recoltare;

îmbunătățirea indicatorilor de eficiență economică, respectându-se prioritatea criteriului ecologic;

o asigurarea unei gospodăriri intensive.

4. Înființarea de noi amenajări, instalații și construcții, care să se apropie de parametrii stabiliți prin normele și instrucțiunile M.A.P.D.R., elaborate prin Ordinul nr.478/2002, asigurându-se astfel accentuarea caracterului intensiv al gospodăririi fondurilor de vânătoare și sporirea gradului de satisfacere a solicitărilor din partea vânătorilor autohtoni și străini.

Perfecționarea logistică a activității cinegetice este generată de o serie de împrejurări, cum sunt:

fondurile de vânătoare dispun de un grad de amenajare diferit, în funcție de zonă și de calitatea activității gestionarului;

fondurile de vânătoare amplasate în zona de câmpie au un grad de amenajare mai redus, comparativ cu cele din zona de deal și munte.

În consecință, în raport cu necesitățile desfășurării unui management cinegetic performant, amenajările existente se cer a fi completate cu noi obiective, care privesc atât protecția vânatului, cât și cea a personalului din teritoriu precum și a vânătorilor.

5. Extinderea la vânatul mare a selecției artificiale, metodă modernă de gospodărire a fondurilor de vânătoare prin care se asigură:

o exercitarea unui control permanent asupra evoluției indivizilor unei anumite specii, menținerea efectivului optim și valorificarea corespunzătoare a indivizilor extrași;

o controlul asupra structurii optime a populației, pe sexe și vârstă;

selecționarea cu arma să se mențină la căprior precum și la mistreț, cu posibilități de extindere asupra cerbului lopătar, după populare;

selecționarea să aibă în vedere obținerea de trofee prețioase, dar și valorificarea cantităților de carne obținute la prețurile pieței.

6. Îmbunătățirea condițiilor fundamentale de viață ale efectivelor, prin:

asigurarea hranei în cantități optime și de calitate prin plantarea de arbori și arbuști producători de fructe sau ramuri; însămânțarea poienilor cu amestec de ierburi și trifoi;

înființarea de pășuni destinate consumului vânatului pe suprafețele prevăzute de lege, pe care să se cultive, în amestec, trifoi, lucernă, napi, sfeclă și varză furajeră;

stocarea, pentru perioada, de iarnă a unor cantități suficiente de hrană complementară, în a cărui structură să se cuprindă fânul, lucerna, frunzarele, diverse fructe, la care să se

adauge cereale, nutrețuri și concentrate, respectându-se cerințele impuse de U.E.;

îmbunătățirea infrastructurii necesare hranei complementare a animalelor sălbatice, în principal hrănitori, sărării, silozuri și depozite;

cumpărarea de terenuri agricole amplasate în zona de câmpie, ce urmează a fi cultivate cu specii de plante preferate de vânat, măsură ce se va reflecta direct în sporirea veniturilor

realizate din activitatea cinegetică.

Exercitarea unui control riguros asupra evoluției relației pradă-prădător, prin care să se asigure o selecție naturală a vânatului util și exercitarea combaterii dăunătorilor, în condițiile încălcării raportului optim. În principal, combaterea să vizeze vulpea, pe parcursul întregului an, cioara grivă și coțofana, în sezonul de vânătoare.

Intensificarea eforturilor pentru combaterea câinilor și pisicilor hoinare, care înregistrează o creștere semnificativă. În acest sens, este necesar să se înființeze un parteneriat între gestionarii fondurilor de vânătoare, administrația locală, organizațiilor de protecție a animalelor pentru a se stabili o soluție acceptabilă pentru reducerea impactului acestor dăunători domestici asupra faunei sălbatice.

Măsuri ferme de combatere a braconajului, care reprezintă un pericol de prim ordin pentru

vânat prin:

respectarea, înainte de toate, de către vânători a legalității și eticii vânătorești; în caz de depistare a unor braconieri din rândul acestora, pe lângă sancțiunile legale, acestora să li

se anuleze permisul de vânătoare;

dotarea corespunzătoare a gestionarului fondurilor de vânătoare și a personalului angajat, pentru a putea face față acțiunilor ilegale, agresive ale unor cetățeni, membri sau nemembri ai unor grupe de vânătoare;

îmbunătățirea colaborării cu organele coercitive ale statului, perfecționarea legăturilor personalului fondurilor de vânătoare cu persoane de încredere din comunitățile locale;

îmbunătățirea rețelei de observatoare pentru asigurarea pazei și protecției fondurilor de vânătoare.

10. Constituirea bazei de date privind întreaga activitate cinegetică desfășurată la nivel

central și local prin:

dotarea corespunzătoare cu sisteme informaționale a instituțiilor centrale cu atribuții în domeniu, precum și la nivel teritorial;

angajarea, la nivelul asociațiilor județene vânătorești, a unui economist statistician sau economist informatician pentru culegerea, prelucrarea și stocarea datelor privind activitatea cinegetică.

îmbunătățirea colaborării între specialiștii cinegeticieni, economiști și juriști în vederea asigurării unor evaluări corecte a stocului cinegetic și monitorizarea permanentă a acestuia;

colaborarea între cinegetician și economist pentru elaborarea unui sistem de indicatori menit să reflecte cât mai precis nivelul și evoluția eficienței cinegetice.

11. Îmbunătățirea condițiilor de habitat în fondurile situate în zona de câmpie, prin reînființarea plantațiilor forestiere în spațiile în care au fost defrișate și extinderea acestora pe terenurile scoase din circuitul economic, sau cele care vor fi scoase, în condițiile integrării țării în structurile agricole comunitare.

12. Schimbarea atitudinii personalului cinegetic față de problemele economice ale actului de vânătoare prin:

difuzarea de cunoștințe economice în rândul personalului existent din domeniul cinegetic, prin conferințe, consultații, studiu individual;

transmiterea de cunoștințe economice în instituțiile de învățământ care pregătesc forța de muncă pentru domeniul cinegetic;

stimularea personalului din acele fonduri de vânătoare care realizează și o eficiență economică ridicată.

13. Rezolvarea, pe cale legislativă, a diferitelor conflicte de interese ce se manifestă între proprietarii de terenuri agricole și silvice, pe de o parte, și organizațiile de vânători, pe de altă parte, armonizarea elementelor trinomului agricol-silvic-cinegetic.

La acestea se adaugă și alte probleme, cum ar fi, de pildă, problema construcțiilor amplasate pe teritoriul ce aparține R.N.P.-Romsilva, dar care s-au realizat pe seama resurselor private ale asociațiilor vânătorești.

14. Promovarea de propuneri privind reducerea T.V.A. pentru produsele de vânat, care să fie

încadrate la bunuri economice de strictă necesitate, datorită caracterului lor ecologic.

BIBLIOGRAFIE

Almășan H., Popescu C. – Stabilirea bonității terenurilor de vânătoare pentru principalele specii de vânat, Studii și Cercetări, vol. XXIII, I.C.A.S. 1963

Colibaba E., Damian G. – Cartea vânătorului. Editura junimea, Iași1977

Comșia A.M. – Biologia și principiile culturii vânatului. Editura Academiei, București 1981

Cotta V. – Vânatul. Editura Ceres, Bucuresti 1982

Cotta V., Bodea M., Micu I. – Vânatul și vânătoarea în România. Editura Ceres, București

2001

Ichim R. – Bazele ecologice ale gospodăririi vânatului în pădurile din zona montană. Editura Ceres, București 1

Micu I. – Etologie. Editura Transilvania, Brașov 1998

Nania I. – Vânătoarea pe teritoriul României. Editura Sport – Turism, București1991

Negruțiu A. – Vânătoare și salmonicultură. E.D.P. București 1983

Negruțiu A., Șelaru N. – Fauna cinegetică și salmonicolă. Editura ARED, Arad 2000

Păcuraru I. – Pedologie forestieră. Editura Academicpress, Cluj-Napoca 2005

Pop I. – Îmi aduc aminte. Editura Albatros, București1978

Romanov V. – Hrănirea complementară a mistrețului pe timp de iarnă. Ohota i Ohotnicie Hoziaistvo nr. 2, 1995

Rosetti-Bălănescu C. – Balistică și tir de vânătoare. Editura A.G.V.P.S., București 1958

Rösler R. – Zu viele Karpathenbaren! Jagdparadies Rumanien quo vadis? Wild und Hund nr. 6,

1990

Stănescu V. – Dendrologie. E.D.P., București, 1979

* * -Institutul de Cercetări și Amenajări Silvice București

* * – Amenajamentul O.S. Lechința

* * – Carpații; nr.7/2005

* * – Fișa fondului de vânătoare nr. 38 Sânmihai

* * – Geografia României; 1978

* * – Revista de cinegetică și silvicultură; nr. 20/2004

* * – Universul pădurii; nr. 2/2003

* * – Vânătorul român, nr. 3/1999

* * – Almanahul Pădurii, 2004

* * – Carta World Wildlife, 2001

* * – Revista pădurilor; nr. 8/2004

* * * – Romanian National Forest Administration, martie 2003

w.w.w.vânătorul.ro

w.w.w.rri.ro

w.w.w.hunting-dragogrape.com

w.w.w.temerin.org.yu

w.w.w.villageadventure.org.yu

w.w.w.suplimente.trustulgazeta.ro

w.w.w.hunterscompany.ro

w.w.w.madr.ro