Alegerile – Mecanism de Realizare a Suveranitatii

CUPRINS

Alegerile – mecanism de realizare a suveranității

INTRODUCERE

1. SUVERANITATEA NAȚIONALĂ ȘI alegerile democratice

Conceptul și evoluția istorică a suveranității

Suveranitatea poporului și suveranitatea națională

Destinația socială și importanța alegerilor democratice în statul de drept

2. BAZELE CONSTITUȚIONALE ALE alegerilor

Legislația națională privind suveranitatea națională și dreptul de vot

Eligibilitatea autorităților publice reprezentative

Diversitatea sistemelor electorale și particularitățile lor

Corpul electoral în calitate de exponent al suveranității naționale

SISTEMUL ELECTORAL al Republicii Moldova

Caracteristica Dreptului Electoral al Republicii Moldova în sens comparat

Mecanismul de protecție a drepturilor electorale ale cetățenilor Republicii Moldova

Particularitățile și efectul alegerilor autorităților publice reprezentative ale statului

Alegerile ca garant al suveranității naționale, independenței și integrității teritoriale a Republicii Moldova

4. Aspecte practice. De evaluat circumstanțele apariției unor crize politice legate de exercitarea dreptului electoral și de formulat recomandările autorului

ÎNCHEERE

BIBLIOGRAFIE

ÎNTRODUCERE

Tema lucrării  date se intitulează ”Alegerile – mecanism de realizare a suveranității”, este rezultatul unei curiozități intelectuale și al unei provocări. Motivul alegerii acestei teme derivǎ din dorinta de documentare cu privire la problematica deosebit de complexă,  ridicată de evolutia situației politice din Republica Moldova, a economiei si a conflictelor de interese, fară precedent din ultimele ani și a posibilelor evoluții viitoare a acestei țări.

Mai mult, gradul redus de studiere a temei date de către doctrinarii autohtoni au servit drept motiv de a alege această temă pentru o cercetare mai riguroasă și formularea unor recomandări prielnice pentru soluționarea unei eventuale crize politice.

Actualitatea temei rezidă din faptul că într-o țară democratică, alegerile sunt indicatorul atitudinii poporului față de putere și de cursul promovat de ea. În condițiile unui sistem pluripartit, alegătorii au posibilitatea de a influența real situația din țară votând forțele politice care exprimă mai adecvat aspirațiile maselor populare.

Anume din această cauză subiectul de bază al proceselor electorale sunt partidele politice. În regimul democratic alegerile reprezintă unica cale de a cuceri puterea. Din acest considerent, partidele politice, al căror scop este guvernarea, sunt indispensabile de alegeri.

Importanța și actualitatea temei date a alegerilor asupra vieții societăților contemporane se observă în importantele lor funcții:

articularea și reprezentarea diferitelor interese ale populației;

controlul asupra instituțiilor puterii. În rezultatul alegerilor se creează un institut important de control al conducerii – parlamentul, guvernul, președintele.

Noutatea temei redă faptul că facem parte dintr-o societate pseudo-democratică plină de manipulări și legi adoptate din interes propriu. Avem legi inclusiv cele electorale, care sunt modificate atunci cînd acest lucru este necesar unui om sau anumit grup de oameni aflat la putere, ceea ce este inacceptabil într-un stat de drept democratic. Avem listele electorale ce sunt limitate fară de posibilitatea de a le modifica, cea ce înseamnă ca suntem nevoiți să alegem un rău mai bun cea ce în sistemul nostru proporțional este straniu fiind caracteristic pentru cel majoritar.

Alegerile libere, ținute la date prestabilite, prevăzute din punct de vedere constituțional, cu posibilitatea participării extinse a tuturor cetățenilor și cu criterii de excludere limitate numai la vârstă, construiesc, mențin, susțin și fac să funcționeze toate regimurile democratice, în caz contrar vom avea parte de o democrație ipocrită cu un sens distorsionat.

Alegerile fac parte din domeniul constituțional deoarece subiectele raportului de drept constituțional sunt oamenii luați individual sau grupați în colective unde una dintre părți sau subiecte este totdeauna deținătorul puterii sau organele reprezentative ale statului. În doctrina dreptului Constituțional poporul este recunoscut drept titularul puterii de stat pe care o exercită prin organele sale reprezentative.

În procesul de elaborare a lucrării date au fost propuse următoarele obiective:

de selectat și studiat legislația Republicii Moldova și a altor state privind conceptul, evoluția istorică și bazele constituționale a suveranității și a dreptului electoral;

de examinat literatura de specialitate, publicațiile autorilor autohtoni și cei străini privind importanța alegerilor democratice în asigurarea suveranității naționale;

de studiat sistemul electoral al Republicii Moldova în sens comparat cu celelalte state;

de analizat mecanismul de protecție a drepturilor electorale ale cetățenilor;

de identificat problemele teoretice și practice în aplicarea normelor dreptului electoral în alegerile autorităților publice centrale și locale;

de evaluat circumstanțele apariției unei crize politice legate de exercitarea dreptului de vot;

de elaborat propuneri pentru modificarea legislației în vigoare.

Structura acestei lucrări a fost constituită astfel, încît să cuprindă cele mai importante prerogative și să raspundă la toate cerințele înaintate de către obiectivele propuse inițial.

Lucrarea este alcătuită din patru capitole și unsprezece subcapitole.

Primul capitol cuprinde date generale despre evoluția istorică a suveranității, pentru a reda viziuni cît mai clare, despre suveranitate și cît de importantă poate fi ea pentru un stat și integritatea acestuia cît și motivele din ce cauza alegerile sunt unica modalitate de instaurare a acesteia.

În capitolul doi vom descrie Legislația Națională cu privire la Dreptul de vot, sistemele electorale, Corpul Electoral cît și eleigibilitatea autorităților reprezentative.

În capitolul trei vom caracteriza Dreptul și Sistemul Electoral al Republicii Moldova în sens comparat cu celelate state. Vom caracteriza mecanismul de protecție a drepturilor electorale și vom sublinia importanța alegerilor și efectul lor asupra formării organelor reprezentative.

Capitolul patru este partea practică a lucrării date deoarece pentru elaborarea acestuia a fost necesar de studiat evoluția evenimentelor ce au provocat criza politică din Republica Moldova. Ca obiectiv general al acestui capitol a fost de formulat opinii proprii ce ar combate apariția unei recedive de criză politică în legatura cu exercitarea dreptului de vot pe calea perfectării modului alegerii Președintelui.

Pentru formarea lucrării date au fost folosite cărți și manuale a autorilor autohtoni, cît și a celor de peste hotare cît și Legislația RM privind reglementarea procesului de votare, Codul Electoral, Constituția RM, periodica din acest domeniu.

Lucrarea dată este o prima încercare proprie de a îmbina cunoștințele personale primite în urma fregventării cursurilor universitare cu cele ale doctrinarilor autohtoni și cei străini în vederea realizării unui studiu coplex și elaborarea recomandărilor proprii în domeniul electoral.

I. SUVERANITATEA NAȚIONALĂ ȘI alegerile democratice

1.1. Conceptul și evoluția istorică a suveranității

Suveranitatea poate fi definită și ca o trăsătură esențială a puterii de stat, reprezentând faptul că aceasta este singura putere cu caracter statal în interiorul unui stat, fiind supremă în raport cu toate celelalte puteri, de natură nestatală, care există și se manifestă pe teritoriul unui stat și care îi sunt subordonate, precum și independența în planul relațiilor internaționale, în raporturile cu celelalte state și cu alte subiecte ale dreptului internațional public. Puterea politică primează asupra oricăror alte forțe în limitele teritoriului statului și ea are caracter exclusiv, eliminând, în drept, orice altă autoritate statală.

Etimologic, cuvântul “suveranitate” provine din latina vulgară. Din cuvântul “super” (deasupra) a luat naștere substantivul “superanaitas” (în fr., souveraineté), adică situația unui om care, din punctul de vedere al ierarhiei, nu are pe nimeni deasupra sa, nu este subordonat nimănui.

Așa fiind înțeleasă noțiunea de suveranitate, Sfântul Toma d'Aquino (1225-1274), călugăr dominican și profesor de filosofie și teologie, fondând dreptul pozitiv pe dreptul natural, iar acesta pe legea eternă – lege de esență divină – l-a declarat pe Papa de la Roma reprezentant al vieții divine și șef al “Republicii lui Hristos” și care era în drept “să sancționeze monarhii și să elibereze monarhii, și să elibereze subordonații acestora de obligația de a se supune monarhului” Această argumentare a filosofului duce, în viziunea prof. G.Vrabie, la concluzia că “suveranitatea aparține acesteia” [12, p. 74], adică papalității.

Mai târziu, în sec.XVI Jean Bodin (1530-1596) în lucrarea sa Les livres de la Republiqué (1576) atribuie suveranitatea regelui, el fiind adept al monarhiei ereditare, ca formă de organizare statală. În acest context, el menționa: “În fiecare stat trebuie să existe o putere suverană (regele – n.a.): unică și indivizibilă, fiind absolută, nelimitată și exercitată fără consimțământul celor supuși” [24, p. 58]. Caracterul absolut și indivizibil al suveranității rezultă din imperativul unității statului, lucru care nu se poate realiza, privându-l de calitățile: “suveranitate, indivizibilitate, continuitate”.

Astfel, Jean Bodin devine autorul teoriei laice a “suveranității”, făcându-l pe rege un suveran independent față de exterior, ceea ce a dus la desprinderea statelor de puterea papală.

Dezvoltând conceptul de “suveranitate” J.Bodin evidențiază principalele sale caractere, cum ar fi: “permanent; absolut; indivizibil și unitar; necondiționat și continuu”. Totodată, sunt arătate activitățile prin care se manifestă suveranitatea:

adoptarea legilor;

declararea și încheierea războaielor;

numirea funcționarilor;

realizarea justiției.

O nouă abordare a concepției de “suveranitate” întâlnim la englezul John Locke (1632-1704), care în calitate de fundament al luptei cu manifestările despotismului în realizarea puterii de stat impune principiul suveranității poporului.

Argumentându-și concepția, J.Locke menționează că în baza drepturilor sale suverane “poporul încredințează realizarea puterii în stat adunării legislative, pe care însuși poporul o alege. Totodată, în urma acestei delegări, poporul nu-și pierde calitatea de suveran. În caz de necesitate, poporul este în drept:

să anuleze contractul social;

să înlăture sau să răstoarne și/ sau să modifice componența reprezentanților săi din cadrul puterii statului;

dreptul poporului la răscoală” [36, p. 152]

De aici, rezultă că obligația poporului de a se supune este în legătură directă cu respectarea de către guvern a dispozițiilor contractului social. Astfel, J.Locke, autorul “liberalismului politic”, a pus începutul transmiterii “suveranității” de la monarh la popor și a “legitimității” puterii, nu a divinității, ci a voinței poporului.

Un rol aparte în dezvoltarea conceptului “suveranitatea poporului” îi aparține iluministului francez J.-J. Rousseau (1712-1778) prin lucrarea sa Contactul social sau principiile dreptului public. El vede în suveranitate “temei al libertății și al egalității cetățenilor, dat fiind că deținătorul «suveranității» este poporul, iar conducătorii statului nu sunt decât funcționari supuși care pot oricând fi revocați”. În acest context, iluministul recunoaște după popor dreptul la răscoală.

Un alt iluminist, Charles Montesquieu (1689-1755), împărtășind conceptul potrivit căruia suveranitatea aparține poporului, include în circuitul științific și politic categoria “Națiune”, atașând-o la noțiunea “suveranitate”, dând astfel naștere unei noi concepții, și anume – “suveranitatea națională” [8, p. 26]

Politicianul Thomas Jefferson (1743-1826) chiar dacă nu utilizează termenul de “suveranitate a poporului”, în schimb, redă cu lux de amănunte ca de către guvern a dispozițiilor contractului social. Astfel, J.Locke, autorul “liberalismului politic”, a pus începutul transmiterii “suveranității” de la monarh la popor și a “legitimității” puterii, nu a divinității, ci a voinței poporului.

Un rol aparte în dezvoltarea conceptului “suveranitatea poporului” îi aparține iluministului francez J.-J. Rousseau (1712-1778) prin lucrarea sa Contactul social sau principiile dreptului public. El vede în suveranitate “temei al libertății și al egalității cetățenilor, dat fiind că deținătorul «suveranității» este poporul, iar conducătorii statului nu sunt decât funcționari supuși care pot oricând fi revocați”. În acest context, iluministul recunoaște după popor dreptul la răscoală.

Un alt iluminist, Charles Montesquieu (1689-1755), împărtășind conceptul potrivit căruia suveranitatea aparține poporului, include în circuitul științific și politic categoria “Națiune”, atașând-o la noțiunea “suveranitate”, dând astfel naștere unei noi concepții, și anume – “suveranitatea națională” [8, p. 26]

Politicianul Thomas Jefferson (1743-1826) chiar dacă nu utilizează termenul de “suveranitate a poporului”, în schimb, redă cu lux de amănunte conținutul acestui concept în următorul raționament: “guvernele sunt stabilite de oameni pentru a le garanta aceste drepturi naturale și inalienabile și justa lor putere emană din consimțământul celor guvernați. Ori de câte ori forma de guvernământ devine dăunătoare acestui scop, poporul are dreptul de a o schimba sau de a o aboli și de a stabili un nou guvernământ pe care să-l fondeze pe principii și să-l organizeze în formele care îi par cele mai potrivite pentru a-i conferi siguranță și fericire”.

Doctrina politică și juridică contemporană la fel utilizează toate aceste trei categorii, fie că sunt considerate identice, fie că se deosebesc între ele, sau neconsiderându-se una dintre ele. Așa, spre exemplu, prof. B.Negru subliniază că “suveranitatea națională constă în dreptul poporului de a hotărî necondiționat în privința intereselor sale și de a le promova și realiza în mod nestingherit”.

La rândul său, prof. Gh.Avornic menționează că “suveranitatea poporului” reprezintă “o stare legală, constituțională” și, deseori, mai este numită și națională”. După cum vedem, autorul consideră aceste categorii sinonime. Pe când “suveranitatea de stat” este examinată aparte [40, p. 82]

Prof. V.M. Ivanov, la rândul său, examinează separat aceste trei categorii, dezvăluindu-le conținutul și semnificația practică. Prof. V.Popa, examinând aceste concepții, intervine cu unele precizări.

Aceleași concepții sunt împărtășite și în alte studii. Situația este similară și în doctrina politică și juridică din România. Spre exemplu, prof. Nicolae Popa examinează doar “suveranitatea de stat” prin manifestarea “internă” și “externă”.

În schimb, prof. I.Deleanu examinează toate trei concepții privind suveranitatea, elucidând atât “avantajele”, cât și “dezavantajele” “suveranității poporului” și “suveranității naționale”, precum și “criticile” “suveranității de stat”.

La fel și prof. T.Drăganu, împărtășește coexistența acestor trei concepții aducându-le argumentele de rigoare. La rândul său, prof. G. Vrabie propune chiar unele soluții de “împăcare” între aceste concepții.

Examinând această temă, prof. I.Muraru subliniază că, deoarece suveranitatea este o trăsătură generală a puterii de stat, nu se poate vorbi de un titular al suveranității decât în măsura în care nu punem semnul egalității între puterea de stat și suveranitate, în virtutea faptului că în societatea în care puterea de stat aparține real întregului popor (națiunii), suveranitatea poporului sau suveranitatea națională se identifică cu suveranitatea de stat.

Și în doctrina rusă predomină concepția potrivit căreia suveranitatea se atribuie numai “statului și poporului” fiind considerată “calitatea poporului sau statului”.

În concluzie putem considera că ideia de suveranitate este expresia unei autorități absolute și supreme într-o comunitate și deasuăra căreia nu mai există nimic. Ea pare utilă doar odată cu apariția fenomenelor statale, ca expresia unei necesități a unor anumite grupuri de a-și impune realizarea intereselor lor asupra comunității. Chiar și etimologic, cuvîntul suveranitate sete caracteristica doar puterii de stat, fiind superioară față de ceva. În final ar fi de dorit să menționăm faptul că fără suveranitate nu există statul și atunci cînd o comunitate este condusă prin intermediul statului conceptul de suveranitate este inevitabil, mai devreme sau mai tîrziu.

1.2 Suveranitatea poporului și suveranitatea națională

Cele menționate mai sus referindu-ne la descrierea conceptului suveranității ne permit să concluzionăm că doctrina politică și juridică în evoluție a “pus în circuit” trei concepții privitoare la suveranitate:

“suveranitatea de stat”;

“suveranitatea poporului”;

“suveranitatea națională”.

Teoria “suveranității poporului” este fondată pe ideea universalismului cetățenilor și a fost definitivată de J.-J. Rousseau în celebra sa lucrare, în literatură des întâlnită într-o formă prescurtată ”Contractul social”. Prin încheierea contractului social, care stă la baza statului, se urmărește asigurarea libertății care poate fi asigurată numai de voința generală, astfel, atribuind poporului suveranitatea.

Poporul este privit de autor din punct de vedere juridicește ca “o entitate concretă, un ansamblu de indivizi care locuiesc pe un teritoriu determinat, asociați în stat”. Dat fiind că toți cei care alcătuiesc poporul sunt egali în drepturi și suveranitatea trebuie împărțită în “cote-părți” egale tuturor, astfel încât fiecare să devină deținătorul unei “parcele” din suveranitate, care trebuie exercitată de toți în ansamblu, ea constituind suma voințelor tuturor. “Suveranitatea care este exercitarea voinței generale, nu poate fi înstrăinată, căci voința nu se poate transmite, ea fiind, pentru aceleași motive, atât inalienabilă, cât și indivizibilă” [7, p. 102-103].

Cu toate acestea, exercițiul suveranității nu împiedică, în mod necesar, constituirea de instituții reprezentative, extinzând posibilitatea de a fi exprimată în cadrul procedurilor democrației directe sau semidirecte. Dacă asemenea instituții sunt “totuși constituite pe calea exercitării dreptului cetățenilor de a alege ca deținători ai «cotelor-părți» de suveranitate, cei aleși sunt strict și direct legați de alegătorii lor”. În aceste condiții, suveranitatea “nu se poate manifesta decât prin voința celor care o dețin, reprezentanții acestora fiind «simpli mandatari», urmând să facă cunoscută voința imperativă a reprezentanților”[16, p.49].

Așadar, teoria “suveranității poporului” implică mandatul “imperativ”, din care cauză, după părerea prof. I.Deleanu, rezultă următoarele consecințe:

Exprimarea suveranității, prin voința poporului, reclamă acordul unanim sau controlul majoritar al celor ce-l alcătuiesc, ceea ce echivalează cu “absolutismul democratic”;

Întrucât poporul este titularul suveranității, iar suveranitatea nu poate fi alienată, democrația trebuie să se realizeze direct, inițiativa legislativă populară, veto legislativ popular, obligativitatea referendumului etc.;

Legea fiind expresia “voinței generale”, iar guvernanții neavând decât statutul de “commis”, supremația legislativului asupra executivului este indubitabilă;

Întrucât fiecare individ posedă o “cotă” din suveranitate, logic sufragiul nu poate fi decât universal;

Exprimarea voinței fiecărui individ, prin sufragiu, constituie un drept fundamental;

Mandatul conferit celor aleși nu poate fi decât imperativ, asociat cu dreptul de revocare a aleșilor;

Forma de guvernământ este necesarmente republicană.

Totodată, în opinia savantului, mandatul imperativ atrage după sine și unele inconveniente:

Mandatarul nu exprimă propria voință, ci voința celor care l-au mandatat (corpul electoral dintr-o circumscripție). Conduita lui în adunarea deputaților nu poate fi alta decât aceea care i-a fost prescrisă expres de către mandanți.

Deputatul trebuie să raporteze periodic alegătorilor săi asupra modului în care își exercită mandatul.

Aceștia, ca în general orice mandant, îi pot retrage oricând mandatul pe motiv că mandatarul nu a respectat prescripțiile date sau pentru că le-a depășit.

Titularul suveranității, poporul poate, pe calea unui referendum, să modifice sau să anuleze orice decizie a adunării reprezentative, dacă aceasta nu corespunde voinței sale”.

Aceste inconveniente, în viziunea prof. V. Popa, au cel puțin două neajunsuri în procesul de exercitare a suveranității, și anume: “imposibilitatea deputatului de a reprezenta interesele generale, el fiind constrâns să acționeze în limitele intereselor unei anumite circumscripții electorale; îngrădirea libertății de acțiune a deputatului, el fiind cu totul subordonat voinței alegătorilor săi”[23, p. 13].

Observăm că în teoria “suveranității poporului” suveranitatea are două trăsături indispensabile: “inalienabilitatea” și “indivizibilitatea”. Iar purtătorul suveranității – poporul – este privit ca o entitate concretă ce ne duce la mandatul imperativ în exercițiul suveranității, adică suveranitatea este personalizată.

Autorul teoriei “suveranității naționale” este Ch.Montesquieu, care, asemeni teoriei expuse, susține ideea că suveranitatea aparține poporului. Dar poporul este conceput de către autor “ca o entitate colectivă și abstractă, numită «Națiune», ca o personalitate distinctă de indivizii care o compun”. Și în contextul acestei teorii, suveranitatea este “inalienabilă” și “imprescriptibilă”, dar nu este legată organic de deținătorul ei “poporul” și, respectiv, nu se împarte în “cote-părți” egale fiecărui cetățean.

Aceste trăsături ale suveranității naționale sunt explicit expuse de către prof. Т.Drăganu și împărtășite și de alți constituționaliști [25, p. 208].

“Suveranitatea este inalienabilă în sensul că, Națiunea nu poate, printr-un contract social sau pact de supunere, să-și înstrăineze definitiv și irevocabil suveranitatea în profitul unei sau mai multor persoane. O asemenea înstrăinare este de neconceput, întrucât voința generală este organic legată de persoana-națiune, astfel încât aceasta nu și-o poate aliena, după cum un individ nu poate să înstrăineze altuia voința sa.

Suveranitatea este imprescriptibilă, ceea ce înseamnă că “un uzurpator oricât de îndelungat timp ar exercita suveranitatea nu devine titularul ei prin uzucapiune”.

Problema care se pune și în cazul teoriei “suveranității naționale” este aceeași ca și la teoria “suveranității poporului”, și anume, modalitatea exercițiului suveranității: fie direct, fie prin reprezentanți. Ambele teorii acceptă ideea delegării exercițiului suveranității. Și dacă teoria “suveranității poporului” impune mandatul imperativ, apoi teoria “suveranității naționale”, dat fiind că nu divizează suveranitatea în “cote-părți”, impune “mandatul reprezentativ”.

Așa fiind lucrurile, “suveranitatea națională” se caracterizează prin următoarele practici avantajoase:

reprezentanța națională în întregul ei devine mandatul națiunii, întrucât suveranitatea este una indivizibilă și inalienabilă;

deciziile reprezentanței nu trebuie ratificate de națiune;

deputații, ca reprezentanți ai întregii națiuni, nu pot fi revocați de alegătorii lor, nici nu au obligația de a da socoteală în fața acestora;

deputatul nu are nevoie de instrucțiuni din partea corpului electoral, el procedând după intima sa convingere;

demisia în alb a deputatului este nulă, chiar dacă a fost dată ca garanție a bunei sale credințe în exercitarea mandatului”.

Totodată, nici teoria “suveranității naționale” nu este lipsită de unele aspecte dezavantajoase, cu implicații negative, afirmă prof. I.Deleanu, acestea fiind următoarele [27, p.50]

excluderea oricărei subordonări juridice organizate a deputaților față de alegători;

posibilitatea deputatului de a aluneca spre arbitrar și voluntarism;

transformarea corpului electoral doar într-un instrument de desemnare a deputaților, și nu unul de voință;

transformarea adunării reprezentative în depozitară exclusivă a suveranității naționale, având omnipotența de a decide în numele națiunii, interpret infailibil al voinței generale;

înlocuirea voinței generale cu voința partidului sau a formațiunii căreia îi aparține deputatul și cu care se conformează în principiu.

Pe lângă această înțelegere a teoriei “suveranității naționale”, unii autori utilizează categoria și sub aspect de dreptul poporului la autodeterminare. Așa, spre exemplu, prof. I.Muraru prin “suveranitatea națională” înțelege “dreptul la autodeterminare și la dezvoltarea independentă a fiecărei națiuni care îi aparține fie că posedă sau nu o organizare proprie de stat”. [15, p. 140]

Aceeași idee o întâlnim și la prof. V.M. Ivanov, potrivit căruia «suveranitatea națională» presupune calitatea politico-juridică a fiecărei nații, care în virtutea unui șir de condiții…, benevol și de sine stătător decide asupra autodeterminării sale…”.

Doctrinarii evidențiază această trăsătură a “suveranității naționale”, dar ea nu este una singură și suficientă de a caracteriza în complexitatea ei teoria “suveranității naționale”. Așa cum am arătat deja, teoria “suveranității naționale” este mai largă și pune accentul pe “exercițiul” puterii suverane a poporului, a națiunii.

Prezintă interes și abordarea subiectului de către prof. V.Popa, care înțelege “suveranitatea națională” ca putere politică. Argumentarea concepției pleacă de la postulatul, conform căruia noțiunea de “putere politică” este folosită, deseori, prin sinonimie cu aceea de “putere de stat” și dat fiind că “trăsăturile specifice puterii politice (de stat – n.a.) sunt identice cu cele ale suveranității naționale, identitate asigurată de unicul titular al acestor categorii – poporul (națiunea)… putem afirma că suveranitatea națională trebuie înțeleasă ca putere politică”. [19, p. 54]

Cât ne privește, considerăm că “suveranitatea națională” într-adevăr este unică, indivizibilă, imprescriptibilă și alienabilă, iar puterea politică (de stat) derivă de la “suveranitatea națională”, primește legitimitatea de la ea. Și totodată, poporul, națiunea nu “transmite puterea”, deoarece ea este inalienabilă, ci doar deleagă exercițiul ei.

În concluzie, putem menționa că prin suveranitatea națională înțelegem dreptul inalienabil, indivizibil și imprescriptibil al poporului de a decide asupra propriei sorți, de a stabili linia politică a statului, de a alcătui organele statale și, implicit, de a controla activitatea acestora.

În marea majoritate a statelor contemporane constituțiile declară poporul drept deținător al suveranității naționale, această regulă fiind ridicată la rang de principiu constituțional ce determină forma de stat.

Acest principiu, care formează temelia dreptului constituțional contemporan, este fundamentat teoretic din cele mai vechi timpuri. Încă Aristotel, în epoca sclavagistă, punea accentul pe capacitatea și disponibilitatea cetățenilor de a exercita o funcție socială încredințată de adunarea poporului spunînd că " … faptul de a conduce și cel de a fi condus sînt lăudabile și s-ar părea că virtutea bărbatului ales este aceea de conducător, pe cînd aceea a cetățeanului revine la amîndouă, aceasta nu înseamnă că amîndouă sînt demne de laudă în același sens".

Din punct de vedere normativ acest principiu este formulat în istorica Declarație franceză a drepturilor omului și cetățeanului, care proclama: "Națiunea este sursa esențială a principiului oricărei suveranități, nici o grupare, nici un individ nu pot exercita vreo autoritate care să nu pornească de la ea"[26, p. 96]

Drept rezultat, acest principiu asigură realizarea unuia dintre drepturile fundamentale ale omului și cetățeanului consacrat în art.21 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, în conformitate cu care voința poporului este baza puterii de stat. Această voință trebuie să fie exprimată prin alegeri oneste care trebuie să aibă loc periodic, prin sufragiu universal, egal și prin vot secret sau după o procedură echivalentă care să asigure libertatea votului[6, art.21 al.3].

Într-adevăr, în condițiile statului de drept ultimul și decisivul cuvînt în procesul de organizare a societății în stat îi aparține poporului. Conform Declarației de suveranitate a Republicii Moldova, izvorul și purtătorul suveranității este poporul.[11, p. 7]. La fel, Constituția Republicii Moldova (art.2) consacră următoarele: "Suveranitatea națională aparține poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct și prin organele sale reprezentative, în formele stabilite de Constituție".

Una dintre condițiile indispensabile pentru edificarea statului de drept în Republica Moldova este reglementarea normativă a procesului de organizare și desfășurare a alegerilor care reprezintă, în esență, unica sursă de conferire a legitimității puterii autorităților publice centrale și organelor administrației publice locale.

Alegerile libere, corecte și nefalsificate, organizate la anumite intervale de timp prestabilite, devin un atribut obligatoriu al statalității contemporane, ceea ce contribuie obiectiv la sporirea rolului și importanței dreptului electoral care constituie fundamentul normativ al procesului de constituire și funcționare a tuturor instituțiilor democrației reprezentative.

În literatura de specialitate noțiunea drept electoral este interpretată în două sensuri[30, p. 6]:

drept electoral obiectiv (mai numit și pozitiv), care întrunește o "totalitate de norme juridice menite să reglementeze relațiile electorale";

drept electoral subiectiv care reprezintă "dreptul cetățeanului de a alege și de a fi ales".

Pentru definirea dreptului electoral este necesar, pentru început, să clarificăm problema obiectului de reglementare al dreptului electoral obiectiv. Pentru aceasta ținem să precizăm următoarele:

dreptul electoral nu reglementează toate relațiile care apar în procesul organizării și  desfășurării alegerilor, dar numai pe acelea care necesită o reglementare normativă prin stabilirea unor drepturi și obligații subiecților acestor relații sociale. De exemplu, relațiile de natură politică care apar între concurenții electorali (candidați, asociații electorale, blocuri) nu formează obiectul de reglementare a dreptului electoral;

dreptul electoral reglementează și relații sociale care apar și se stabilesc nu numai în procesul organizării și desfășurării alegerilor, dar și relații sociale care apar și în perioada preelectorală, cum ar fi: înregistrarea și evidența alegătorilor; formarea și activitatea organelor electorale permanente, popularizarea legislației electorale, instruirea juridică a alegătorilor etc.;

relațiile sociale reglementate de dreptul electoral se deosebesc de relațiile sociale care apar în cadrul referendumului ori a procedurii de revocare. În calitate de argument pentru delimitarea relațiilor sociale care se nasc în procesul alegerilor, referendumului sau revocării servește faptul că alegerile, referendumul și revocarea fiind forme de manifestare a democrației directe, urmăresc diferite scopuri. Astfel, prin intermediul alegerilor cetățenii își realizează drepturile exclusiv politice privind formarea organelor reprezentative, în cadrul referendumului aceștia își exprimă poziția privitor la luarea anumitor decizii de ordin național ori local în cele mai importante probleme ale vieții sociale, iar revocarea nu este altceva decît un mecanism prin intermediul căruia are loc încetarea înainte de termen a mandatului persoanelor desemnate prin alegeri în funcții elective;

relațiile sociale reglementate de dreptul electoral se deosebesc și de relațiile specifice procesului de organizare și desfășurare a alegerilor, dar care formează obiect de reglementare a altor ramuri de drept. Categoria unor astfel de relații cuprinde: relațiile reglementate de dreptul muncii (dreptul candidaților de a fi degrevați de atribuțiile de la locul de muncă permanent, menținîndu-li-se salariul mediu); dreptul financiar (relațiile legate de repartizarea mijloacelor financiare alocate din bugetul public); dreptul administrativ și penal (pin care se asigură răspunderea juridică pentru încălcarea legislației electorale) etc.

Așadar, dreptul electoral reprezintă totalitatea normelor de drept care reglementează relațiile sociale ce se stabilesc în procesul de formare a organelor de stat centrale și locale elective, precum și cele din perioada preelectorală, ce necesită o reglementare normativă prin fixarea unor drepturi și obligații subiecților de drept electoral, relații ce se deosebesc de cele care apar în cadrul referendumului ori a procedurii de revocare și care nu formează obiect de reglementare a altor ramuri de drept.

Privitor la locul dreptului electoral în literatura de specialitate s-au exprimat mai multe opinii. O parte dintre autori declară că dreptul electoral este o subramură a dreptului constituțional [30, p. 9].

Alți autori consideră, dreptul electoral o "instituție de drept public" care reprezintă un "sistem de norme juridice formulate în acte legislative și alte acte normative (izvoare de drept), ce reglementează relațiile sociale, activitatea (principiile și regulile de comportare) subiecților, determinîndu-le drepturile și îndatoririle în domeniul suveranității populare".

În procesul definirii noțiunii de drept electoral este necesară și următoarea constatare: noțiunile de drept electoral și sistem electoral nu trebuie confundate. Această precizare este determinată de faptul că noțiunea de drept electoral semnifică totalitatea normelor juridice care reglementează participarea cetățenilor la procesul de formare a organelor de stat centrale și locale elective, și la alegerea funcționarilor lor, prin intermediul drepturilor și libertăților electorale garantate de Constituția Republicii Moldova, iar noțiunea de sistem electoral presupune procedurile utilizate pentru desemnarea de reprezentanți ai poporului în organismele puterii centrale și locale [17, p. 226].

Pe lîngă noțiunea de sistem electoral, în literatura de specialitate și în vorbirea uzuală este utilizată pe larg și noțiunea de scrutin, care este definit ca "regulă legislativă ce determină cine sînt aleșii, plecînd de la voturile exprimate de electorat".

În continuare vom menționa că reformarea, dar mai bine zis constituirea, dreptului electoral din Republica Moldova a început imediat după adoptarea de către Parlamentul Republicii Moldova la 27 august 1991 a Declarației de independență. Această activitate a luat amploare mai ales după adoptarea Constituției în vigoare. Anume Legea fundamentală a creat condițiile necesare, în primul rînd, pentru dezvoltarea dinamică a legislației electorale, ale cărei norme garantează drepturile electorale ale cetățenilor, asociațiilor electorale formate de ei și, în al doilea rînd, pentru constituirea dreptului electoral în Republica Moldova în calitate de subramură autonomă a dreptului constituțional, jalonînd direcția dezvoltării acestuia.

În legătură cu aceasta, principiile care fundamentează normele constituționale, pe lîngă faptul că determină parametrii întregului proces de reglementare legislativă, ar trebui să servească și drept criterii de apreciere a legislației în vigoare, situație consemnată și de alți autori. Mai mult decît atît, susținem autorii care consideră că aprecierea și interpretarea normelor dreptului electoral și a mecanismului de aplicare a lor trebuie să se realizeze "prin prisma principiilor dreptului electoral"[30, p. 13].

Cu părere de rău, absența în Constituția Republicii Moldova a unui capitol rezervat sistemului electoral nu contribuie la marcarea unor puncte de orientare exprese și clare ale reformei electorale, obiectivul prioritar al căreia este reconstituirea dreptului electoral în baza unor principii noi.

 Prin principii ale dreptului electoral vom înțelege o serie de standarde general acceptate, fundamentale, care reflectă natura democratică a alegerilor în calitate de fundament constituțional al puterii publice, care determină condițiile primare de reglementare a drepturilor electorale, "un sistem coordonat de garanții și proceduri care asigură desfășurarea unor alegeri oneste (nefalsificate), realizarea și protecția drepturilor electorale ale cetățenilor".

Ținînd cont de particularitățile dreptului electoral contemporan, putem clasifica principiile dreptului electoral în funcție de destinația și interdependența acestora în mecanismul organizatorico-juridic de reglementare a raporturilor de drept electoral.

În raport cu acest criteriu, principiile dreptului electoral pot fi sistematizate în trei categorii:

principiile organizării și desfășurării alegerilor (obligativitatea alegerilor; autenticitatea (nefalsificarea) alegerilor; periodicitatea alegerilor; libertatea alegerilor; alternativitatea alegerilor; admisibilitatea diferitelor sisteme electorale; independența organelor electorale);

principiile participării cetățenilor la alegeri (universalitatea dreptului electoral; egalitatea dreptului electoral; votarea directă; secretul votului; libertatea exprimării opțiunii electorale);

principii complimentare (publicitatea, transparența, caracterul teritorial al alegerilor, responsabilitatea pentru încălcarea drepturilor electorale ale cetățenilor.

Analizînd teoriile “suveranitatea poporului” și “suveranitatea națională” putem observa că între ele sunt careva contradicții. Conform doctrinei franceze, elementul principial distinct al celor două teorii: “suveranitatea poporului” și “suveranitatea națională” este “titularul suveranității”. În primul caz, poporul ca o categorie concretă, iar în cazul doi, națiunea ca o categorie abstractă care manifestă un interes general transcendent interesului particular”. Acest lucru se explică prin faptul că sufragiul a devenit universal, ceea ce duce la dispariția deosebirilor dintre aceste două teorii.

Însă nu toți savanții în domeniu susțin această concepție. Spre exemplu, prof. G.Chantebout consideră că aceasta este “o eroare totală”. În opinia autorului, diferența dintre cele două teorii consta și constă în faptul că “suveranitatea națională implică sistemul reprezentativ – care conduce aproape inevitabil spre confiscarea puterii de către clasa politică – în timp ce suveranitatea populară îl exclude în mod absolut”. Arătând în acest context că rezultatul, suveranitatea națională constă în aceea de “a transfera puterea reală – dreptul de a exprima voința națiunii și de a legifera în numele ei – unei elite foarte restrânse ca număr (“a une tres petite elite”) aleasă, desigur, dar care nu va fi răspunzătoare pentru deciziile sale în fața nimănui, asupra căreia nici o presiune nu va fi admisă și care va ști să concilieze voința populară pe care o reprezintă cu interesele proprii clasei căreia îi aparține”.

Care atunci este soluția realizării plenare a suveranității naționale? Soluția o găsim la prof. G.Vrabie, potrivit căreia “încercându-se evitarea consecințelor nedorite ale celor două concepții, constituantul român a preluat… «elemente» și de la una, și de la alta, astfel, suveranitatea este națională, dar ea nu poate fi «confiscată» de guvernanți (nu ar trebui), pentru că aceștia sunt «în serviciul poporului» [1, art.68]. Conducerea se realizează prin reprezentanți, dar «suveranitatea națională» se exercită «și prin referendum» [1, art.2]. Rolul alegătorilor nu se reduce la dreptul de a vota, aceștia fiind chemați pentru а-și exprima voința liberă, pe calea unor forme ale democrației directe, în cazurile prevăzute de Constituție”.

Neacceptând, în fond, concepția mandatului imperativ, G.Vrabie este înclinată să accepte “un sistem” de revocare a deputaților, instituție necesară în situația în care aceștia dezamăgesc complet electoratul când, de exemplu, rămân inactivi în Parlament, nu iau poziție față de nici o problemă ani în șir, nu au nimic de propus, nimic de obiectat, absentează repetat de la lucrări etc.”.

Principiul suveranității poporului astfel înțeles, în viziunea prof. G.Vrabie, presupune următoarele trei exigențe [24, p. 32]:

“crearea unor forme organizaționale etatice apte să exprime și să traducă cât mai fidel voința poporului”. În cazul dat, noțiunea de popor trebuie înțeleasă “atât în sens larg, cât și în sens restrâns – de totalitate a cetățenilor care participă la exprimarea voinței naționale – atunci când se face referire la acei cetățeni ce pot alege sau și la cei ce îndeplinesc calitățile pentru a lua parte, de exemplu, la referendum. (Nu ar fi exclus, astfel, ca tinerii de 16-18 ani să fie consultați într-o anumită problemă cu ocazia unui referendum). Este folosită în sens larg când se face referire la scopul exercitării puterii, conducerea de stat trebuind să promoveze și să protejeze interesele tuturor cetățenilor, capabili sau nu din punct de vedere juridic, și nu numai a celor cu drept de vot”.

“caracterul cu adevărat reprezentativ al autorităților etatice și, pe cale de consecință, creșterea fără precedent a importanței dreptului de a alege, conștientizarea puternică a electoratului în vederea acestui drept. Sigur, vorbim de “un drept” la vot și nu de “o funcție socială”, “o obligație” (cum este, de exemplu, în Belgia, Grecia etc.). Dar electoratul trebuie dinamizat. Fiecare, poartă răspunderea pentru soarta cetății; treburile statului nu trebuie lăsate numai în grija unei elite politice…”

“dacă izvorul ultim al puterii este poporul, atunci trebuie recunoscut acestuia dreptul de a interveni pe căile democrației directe sau semidirecte în problemele-cheie ale țării”.

Împărtășim aceste inițiative, ce-i drept, asupra cărora urmează de mai lucrat, găsind formula juridică de exprimare și modalitățile de realizare.

Descriind teoria “Suveranitatea de stat”, sa depistat, după cum am arătat deja, că primul care a utilizat sintagma “suveranitatea de stat” a fost J.Bodin, care la fel ca și N.Machiavelli a personalizat statul echivalându-l cu principele.

Odată cu cristalizarea teoriilor “suveranitatea poporului” și “suveranitatea națională”, capătă contururi tot mai pronunțate și teoria “suveranitate de stat”, îndeosebi la începutul sec.XX. Așa, spre exemplu, la 1915 Constantiun Dissescu scria “suveranitatea este inerentă oricărui stat că ea poate fi găsită în exercițiul pretutindeni unde există o societate politică”. Pe parcurs, s-au conturat definiții mai concrete privind “suveranitatea de stat”. Așa, de exemplu, prof. I.Deleanu subliniază că “suveranitatea reprezintă acea calitate a puterii de stat în temeiul căreia această putere are vocația de a decide, fără nici o imixtiune, în toate treburile interne și externe, cu respectarea suveranității celorlalte state, precum și a principiilor și celorlalte norme general admise ale dreptului internațional”.

O definiție mai amplă o găsim la prof. G.Vrabie, în opinia căreia suveranitatea este “acea calitate-trăsătură a puterii de stat de a fi supremă în raport cu orice altă putere socială existentă în limitele sale teritoriale și independentă față de puterea oricărui alt stat și organism internațional, calitate exprimată în dreptul statului de a-și stabili în mod liber, fără nici o imixtiune din afară, scopul activității sale pe plan intern și extern, sarcinile fundamentale pe care le are de îndeplinit și mijloacele necesare realizării lor, respectând suveranitatea altor state și normele dreptului internațional”.

Și în doctrina autohtonă găsim, la fel, diverse definiții date “suveranității de stat”. Prof. V.M. Ivanov menționează că “suveranitatea de stat reprezintă în sine supremația puterii de stat în interiorul statului și independența de alte state în relațiile internaționale”.

În viziunea prof. Gh.Avornic, suveranitatea de stat desemnează caracterul puterii de stat de a fi supremă în interiorul statului, de a nu recunoaște nici o altă putere deasupra sa și de a fi independentă în exterior în raport cu alte state”.

Puțin sub alt aspect, prof. D.Baltag definește “suveranitatea de stat” ca o caracteristică esențială a statului, a puterii publice, exprimând faptul că puterea publică își extinde autoritatea asupra unui anumit teritoriu și populației și nu admite o altă autoritate să exercite atribuțiile specifice puterii asupra aceluiași teritoriu și populației aflate pe el.

În doctrina rusă, predomină concepția potrivit căreia “suveranitatea de stat” reprezintă “… puterea supremă în raport cu alții și dreptul de a determina conținutul, formele și metodele de realizare a puterii” în exterior și în interior.

Pentru început, vom preciza că “statul” este înțeles ca “organizarea statală a puterii poporului, chiar însăși instituționalizarea acestei puteri. Funcția principală a statului (puterii de stat) este de a exprima, promova și realiza voința poporului sub formă de voință general-obligatorie”.

Din succinta expunere a definițiilor date “suveranității de stat", se evidențiază cu certitudine, se identifică două proprietăți esențiale ale conceptului “suveranitate de stat”, și anume:

supremația puterii de stat;

independența puterii de stat.

Supremația puterii de stat desemnează acea însușire a acesteia de a fi superioară oricărei alte puteri sociale existente într-o anumită țară la un moment dat. Ea se concretizează în dreptul statului de a adopta norme juridice, reguli obligatorii pentru toți cetățenii săi și de a le asigura.

În viziunea prof. V.M. Ivanov, “Supremația constă în dreptul de a stabili în societate o ordine unică, competențele organelor de stat și obștești, a înzestra cu drepturi și obligații persoanele publice și cetățenii”.

La rândul său, I.Deleanu utilizează trei sintagme diferite ca expresie: “supremația puterii” sau “suveranitatea internă”, sau “suveranitatea de stat”, dar identice în conținut, menționând că ele exprimă “dreptul puterii de stat de a decide, fără nici un fel de îngrădire din partea altor “puteri” sociale, în toate problemele economico-sociale, politice și juridice.

Totodată, constituționalistul subliniază că, pe plan intern, suveranitatea nu este absolută, întrucât, și pe bună dreptate, “autoritățile publice chemate să o exercite sunt limitate în prerogativele lor prin Constituție. Ea este limitată sau relativă, deoarece într-un regim politic autentic democratic, puterea de stat nu poate face abstracție – decât cu riscul anatemizării ei, de aspirațiile și deciziile altor puteri sociale sau, pur și simplu, de sistemul valorilor prefigurate prin diversele forme de manifestare a indivizilor, în raporturile lor cu puterea”.

Independența puterii de stat, în viziunea prof. G. Vrabie, indică acea trăsătură a puterii de stat “potrivit căreia statul își stabilește singur, liber și după propria sa apreciere, fără nici un amestec al vreunui alt stat sau organizație mondială, politica sa internă sau externă”.

Și de data aceasta, prof. I.Deleanu utilizează tripla expresie “independența puterii” sau “suveranitatea externă”, sau “suveranitate între state”, toate exprimând plenitudinea și necondiționarea acelorași prerogative pe plan extern”.

Prof. Gh.Avornic consideră această trăsătură proprietate ca pe “independența în ordinea juridică internațională, unde el (statul) nu este limitat decât prin propriile sale angajamente”.

Despre limitare vorbește și prof. I.Deleanu, subliniind că și pe plan extern “suveranitatea nu este și nu poate fi absolută, căci vremea statelor autarhice – în sens larg, vorbind – a trecut demult. Statul național este un element în «sistemul internațional» și ca atare, el trebuie să accepte toate servituțile ce revin, în mod necesar, «părții» «într-un întreg»”.

Pe bună dreptate, “suveranitatea nu este un cuvânt magic, o forță ocultă și miraculoasă, ea exprimă dreptul statului de a-și decide sieși. Suveranitatea nu poate fi însă nici un pretext de arbitrariu, de voluntarism, de aroganță sau de autoconsolare”.

În concluzie, se poate de considerat că suveranitatea de stat, care își are legitimitatea în suveranitatea națională, reprezintă acea proprietate a puterii de stat de a fi supremă în raport cu alte puteri sociale existente în stat și independentă de puterea oricărui alt stat sau organism (organisme) internațional(e) în limitele principiilor și normelor internaționale unanim recunoscute.

1.3 Destinația socială și importanța alegerilor democratice în statul de drept

La fiecare cîțiva ani, cu o frecvență stabilită de lege, cetățenii tuturor statelor democratice vin la sectoarele electorale pentru a alege reprezentanții lor în organele de conducere. Este vorba, s-ar părea, de o procedură formală, pur tehnică, sensul căreia constă în a oferi membrilor societății posibilitatea de a influența numirea persoanelor de răspundere în sistemul politic. Este, în fond, unul din pilonii pe care se bazează orice regim democratic.

Procedura alegerilor pe termen scurt transformă cetățenii simpli din spectatori pasivi, care urmăresc arena politică, în participanți reali la procesul politic. Alegerea reprezentanților, îndatoririle cărora se sprijină pe rezultatele alegerilor, permite cetățenilor diferitor state, de obicei neimplicați în activitatea politică, de a-și exprima opinia. Mai mult decît atît, alegătorii de rînd obțin posibilitatea de a influența componența echipei, fapt care în mod firesc îi determină pe principalii actori – politicienii profesioniști să fie mult mai sensibili la reacția societății față de acțiunile lor. Votarea la alegeri este menită să asigure structura puterii, bazată pe principiul reprezentării intereselor maselor populare, pe un suport larg al principalelor reguli de joc și al ordinii numirii în posturile- cheie ale sistemului politic. În afară de aceasta, alegerile oferă posibilitatea de a afla în ce măsură societatea se solidarizează cu programul și metodele de activitate ale fiecărui partid politic și în ce măsură societatea este capabilă să aleagă candidatul care se bucură de cea mai mare popularitate. De aceea nu vom greși afirmînd că votarea la alegeri reprezintă un act politic care reflectă atît spiritul democratic, cît și esența lui.

Pentru a putea opera cu termenul „alegeri” este necesar, în primul rînd, să determinăm sensul a două noțiuni fundamentale – funcțiile, adică anumite posturi din cadrul unei organizații obștești sau politice, care se află în concordanță cu un cunoscut cerc de împuterniciri și obligațiuni, și modalitățile de numire, care indică modul de numire a persoanelor într-o postură sau alta: prin ereditate, prin intermediul loteriei, prin numire „de sus” sau în baza rezultatelor alegerilor.

Utilizînd cele două noțiuni expuse mai sus, putem defini actul alegerilor în felul următor – procedură de organizare stabilită prin lege, în baza căreia toți membrii organizației sau o parte din ei desemnează o persoană sau un număr limitat de persoane pentru ocuparea posturilor obștești sau politice. Numirile în funcții de stat se efectuează și în statele nedemocratice, însă doar în condițiile democrației acestea se realizează în baza alegerilor legale, care se desfășoară cu periodicitate, ceea ce permite de a aprecia în ce măsură societatea este satisfăcută de felul în care politicienii își îndeplinesc obligațiile lor. În continuare vom vorbi despre tipurile de sisteme electorale. Trebuie luat în considerare faptul că alegerile atribuite unuia și aceluiași tip se deosebesc între ele după schimbările pe care le implică în sistemele politice concrete. Din acest punct de vedere cercetătorii deosebesc, întîi de toate, alegerile de cotitură și restructurarea treptată. În cazul alegerilor de cotitură, are loc schimbarea radicală a simpatiilor politice ale maselor populare, care se răsfrînge asupra rezultatelor alegerilor și provoacă schimbări deosebit de mari în componența elitei conducătoare, iar uneori și schimbarea structurii puterii politice. În cazul restructurării treptate, care conduce de asemenea la schimbări importante a realităților politice, schimbările au loc treptat, uneori pe parcursul mai multor ani. În cazul dat se are în vedere un proces treptat de diminuare a popularității partidului de guvernămînt, cu creșterea paralelă a suportului din partea societății față de una din mișcările de opoziție.

Alegerile mai sînt clasificate și conform următoarelor două criterii:

victoria sau înfrîngerea partidului de guvernămînt;

păstrarea sau modificarea schemei de repartizare a voturilor.

În baza acestor criterii pot fi schițate patru tipuri de alegeri, care sunt descrise în tabelul 1:

Tabelul 1

Patru tipuri de alegeri.

Sursa: [29, p. 62]

Alegeri de conservare – sînt alegerile în urma cărora majoritatea alegătorilor rămîn fideli opțiunilor lor politice și simpatiilor de partid, iar partidul majorității rămîne la cîrma puterii;

Alegeri extraordinare – alegeri în urma cărora învinge unul din partidele de opoziție în virtutea unei creșteri temporare a popularității sale, dar nu au loc schimbări semnificative în ceea ce ține de suportul din partea alegătorilor față de partidul conducător;

Alegeri de fortificare – alegeri în urma cărora partidul de guvernămînt, datorită unor factori temporari, își fortifică poziția, obținînd un număr de voturi mai mare decît anterior;

Alegeri de cotitură – alegeri care se soldează cu schimbări principiale în raportul de forțe dintre partidele politice, iar partidul de guvernămînt își pierde poziția sa dominantă. Asemenea schimbări sînt de obicei o urmare a unor importante schimbări demografice sau a unor importante evenimente politice, precum și a crizelor provocate, spre exemplu, de războaiele civile sau războaiele cu alte state [29, p. 62]:.

Este evident că, cu cît mai neclare sînt rezultatele viitoarelor alegeri, cu atît mai acută este concurența dintre partidele politice care tind să preia puterea. Pentru o concurență sănătoasă între partidele participante la scrutin este necesară o bază legală corespunzătoare și un nivel de cultură politică corespunzător, care ar permite o luptă electorală normală și ar reglementa ordinea de desfășurare a ei, asigurîndu-se concomitent stabilitatea sistemului politic. Astfel, în țară trebuie să fie admisă o opoziție legală și determinată ordinea activității ei, în esență democratică. De remarcat că o opoziție legală nu poate exista decît într-un regim democratic. Numai într-o țară democratică alegerile reflectă o concurență reală dintre mișcările politice de alternativă și o posibilitate reală de a înfăptui schimbări în structura puterii. Este vorba de o cauză care, concomitent, reprezintă și o urmare: pentru ca un regim să fie democratic, concurența trebuie să fie liberă, iar concurența liberă în contextul dat înseamnă egalitatea șanselor, libertatea cuvîntului, libertatea de asociere Astfel. într-un stat democratic, sistemul electoral oferă o posibilitate reală de a schimba persoanele care se află la conducere. Alegerile se desfășoară o data în cîțiva ani fapt care permite racordarea componenței organelor eligibile la doleanțele alegătorilor.

Vom sublinia că o opoziție secretă poate exista și în cadrul unui regim dictatorial. În asemenea state cu sistem nedemocratic (autoritar sau totalitar) de conducere, numirea persoanelor din conducerea de vîrf se efectuează de obicei conform rezultatelor unei lupte nereglmentate pentru putere. În asemenea state, deseori se adeverește că șeful statului a obținut acest statut doar după ce a învins sau chiar a nimicit fizic alți pretendenți la funcția de președinte al țării. Mai mult decît atît: de obicei, după desfășurarea alegerilor, menite a îmbunătăți reputația țării, unul dintre pretendenți declară aceste alegeri nevalabile sau pur și simplu preia puterea în mîinile sale cu forța. Ar fi necesar de menționat că nu în toate cazurile puterea care a obținut împuterniciri ca urmare a alegerilor democratice continuă să promoveze o politică democratică. Uneori liderul politic sau partidele care au venit la putere pe cale democratică se dezic ulterior totalmente de democrație. Așa a fost în Germania, unde Adolf Hiller, venit la putere pe calea alegerilor democratice din 1933, a creat unul dintre cele mai aspre regimuri totalitare.

După cum s-a menționat deja, la momentul actual, în majoritatea statelor lumii, atît în cele în care există un regim democratic real, cît și în cele care doar se declară democratice, se desfășoară alegeri. Insă chiar și în statele cu o formă de guvernare democratică, domeniul real al dreptului electoral este atît de limitat îneît acest fapt se răsfrînge negativ asupra însuși caracterului puterii. într-adevăr, cetățenilor li se propun diverse platforme de partid și programe politice, însă ele sînt propuse într-o formă finită. În majoritatea cazurilor nu sînt prevăzute modalități de modificare a lor. În același timp, nu este principial important de către cine se determină poziția unuia sau altui partid – de către apărutul de partid sau de către un grup de activiști, aleși în timpul alegerilor preliminare. Mai mult decît atît, într-un mod similar sînt formulate și listele de partid ale candidaților. În consecință, alegătorul este nevoit să se limiteze la alegerea unei singure liste, neavînd posibilitatea de a contribui la modificarea ei. Din acest considerent unii cercetători sînt de părerea că alegerile pot fi considerate cu adevărat democratice doar în cazul în care alegătorului i s-a oferit dreptul de a efectua schimbări în lista de candidați care i s-a propus. Este bine cunoscut faptul că majoritatea sistemelor electorale adoptate în lume nu oferă cetățenilor o asemenea posibilitate. În cel mai bun caz, alegătorul poate modifica ordinea candidaților din lista de votare. Excepție fac sistemele electorale în care se desfășoară alegeri preliminare.

În multe state numărul programelor electorale este limitat, iar deosebirea dintre ele este neesențială, lucru valabil mai ales pentru statele în care sistemul electoral prevede transmiterea întregii puteri în mîinile majorității. Aceste sisteme sînt numite «majoritare». O asemenea situație este caracteristică pentru Marea Britanie sau SUA, în care există două-trei partide principale, care luptă permanent pentru putere. Fiecare dintre aceste partide pretinde să devină centru politic și din acest considerent toate oferă programe politice moderate, foarte asemănătoare între ele. în aceste condiții, mulți alegători se pomenesc într-o situație caraghioasă, atunci cînd sînt nevoiți să voteze pentru partidul care, în opinia lor, reprezintă «un rău mai mic» și, drept urmare, votarea lor nu oferă în ultimă instanță un suport deplin grupului de persoane aflat la putere. Alegătorii, de obicei, închid ochii la starea reală de lucruri, avînd o atitudine față de procesul de votare ca față de o manifestare reală a participării lor la formarea structurilor puterii. Este clar că reprezentanții elitei politice stimulează răspîndirea unei asemenea abordări, deoarece participarea la alegeri o dată la cîțiva ani este din punctul lor de vedere cea mai bună formă a activismului politic al cetățenilor, grație căreia elita politică obține libertate de acțiune în perioada dintre alegeri.

În concluzie este necesar de menționat că indiferent de rezultatele alegerilor, fie ele de fortificare, fie de conservare, sau altele, trebuie de înțeles faptul că este unica oportunitate a poporului de a participa la treburile din stat și prin votul său ei oferă posibilitatea politicienilor de a le hotărî soarta în viitorii partu ani. De aceia, importanța acestor evenimente numite ”alegeri” pentru stat, pentru integritate, pentru viitorul poporului este incontestabilă.

2. BAZELE CONSTITUȚIONALE ALE alegerilor

2.1. Legislația națională privind suveranitatea națională și dreptul de vot

În marea majoritate a statelor contemporane constituțiile declară poporul drept deținător al suveranității naționale. Acest principiu formează temelia dreptului constituțional contemporan.

Voința poporului este baza puterii de stat. Această voință trebuie exprimată prin alegeri oneste care trebuie să aibă loc periodic, prin sufragiu universal, egal și prin vot secret sau după o procedură echivalentă care ar asigura libertatea votului.[34, p. 198]

Constituția Republicii Moldova [1, art.2, alin.1] prevede: „Suveranitatea națională aparține poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct și prin organele sale reprezentative, în formele stabilite de Constituție”.

Manifestarea principală a suveranității naționale în statul contemporan se materializează prin procesul de legiferare. Legiferarea se produce direct de popor, în condițiile democrației directe. În sistemul de guvernământ al democrației reprezentative, suveranitatea este exercitată din numele poporului de către reprezentanții aleși.

Cetățenii exercită suveranitatea prin intermediul dreptului de vot. Cetățenii sânt titularii drepturilor electorale. Din însuși principiul suveranității naționale rezultă că toți cetățenii sânt chemați în mod egal să exercite aceste drepturi.[34, p. 199].

Drepturi electorale sânt drepturi politice fundamentale ale cetățenilor prin care aceștia exercită puterea de stat – dreptul de a alege, dreptul de a fi ales și dreptul de revocare. Drepturile electorale sânt plasate în categoria drepturilor cetățenești fundamentale, totodată ele sânt grupate în categoria drepturilor exclusiv politice

Dreptul de a alege. Conform legislației Republicii Moldova dreptul de a alege îl au cetățenii Republicii Moldova care au împlinit, inclusiv în ziua alegerilor, vârsta de 18 ani, cu excepția celor privați de acest drept în modul stabilit de lege. Totodată sânt stabilite restricții în exercitarea acestui drept. Nu au dreptul de a alege cetățenii: care nu au împlinit vârsta de 18 ani; care sânt recunoscuți incapabile prin hotărâre definitivă a instanței de judecată; persoanele condamnate la privațiune de libertate prin hotărâre definitivă a instanței de judecată.[2, art. 11, și art. 13]

Dreptul de a fi ales. Dreptul de a fi aleși îl au cetățenii Republicii Moldova cu drept de vot care întrunesc condițiile prevăzute de codul electoral. Nu pot fi aleși: militarii cu serviciul in termen; cetățenii ce nu au dreptul de a alege, persoanele care au antecedente penale nestinse; cetățenii care, în virtutea funcțiilor pe care le dețin, nu au dreptul să fie membri ai partidelor sau ai altor organizații social-politice, din momentul înregistrării lor în calitate de concurenți electorali, își suspendă activitatea în funcția pe care o dețin.

Revocarea are loc atunci când un număr de semnături pe o petiție (de la 20% până la 3

0%) cere organizarea și desfășurarea alegerilor speciale pentru îndepărtarea din funcție a unei anumite oficialități alese în prealabil. Motivele pentru care se cere îndepărtarea din funcție variază de la acțiuni contrare legii până la nemulțumirea publică a alegătorilor. În Republica Moldova revocarea ca formă de manifestare a democrației poate fi aplicată doar în raport cu primarii.

Noua Constituție a Republicii Moldova [1, art.1] declară Republica Moldova stat suveran, independent, unitar și indivizibil, cu forma de guvernământ republicană, stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile lui, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme și sunt garantate. Celelalte articole din titlu sunt armonios legate cu cel citat, reprezentând o dezvoltare a reglementării date cum ar fi: suveranitatea națională aparține poporului care o exercită în mod direct și prin organele sale reprezentative [1, art.2]; teritoriul este inalienabil, frontierele fiindu-i consfințite prin lege organică [1, art.3]; democrația se exercită în condițiile pluralismului politic care este incompatibil cu dictatura și totalitarismul [1, art.5].

Obligația afirmativă a statelor de a proteja dreptul de vot al cetățenilor este recunoscut în tratatele internaționale și declarațiile adoptate de către Națiunile Unite și de către organizațiile regionale după cum sunt Consiliul Europei și Organizația Statelor Americane. Declarația Universală a Drepturilor Omului (DUDO) – este un document cu privire la drepturile omului global proeminent. Declarația a fost adoptată în unanimitate de către Adunarea Generală a Națiunilor Uniteîn 1948 și în art.21 stabilește dreptul poporului de a participa la guvernare și de a se bucura de sufragiu universal.

Voința poporului trebuie să constituie baza puterii de stat; această voință trebuie să fie exprimată prin alegeri nefalsificate, care să aibă loc în mod periodic prin sufragiu universal, egal și exprimat prin vot secret sau urmând o procedură echivalentă care să asigure libertatea votului. Deoarece declarația nu are caracter obligatoriu totalmente, unele prevederi ale sale sunt considerate că ar avea statut de drept internațional obligatoriu în virtutea lor de a deveni componente al dreptului internațional cutumiar. Cu toate acestea, art. 21 nu a fost acceptat ca general executoriu dreptului internațional cutumiar.

Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice (PIDCP) – este un instrument internațional, adoptat de Adunarea Generală a ONU la data de 16.12.1966 care prevede, că: „Orice cetățean are dreptul și posibilitatea, fără discriminare și fără restricții nerezonabile:

de a lua parte la conducerea treburilor publice, fie direct, fie prin intermediul unor reprezentanți liber aleși;

de a alege și de a fi ales, în cadrul unor alegeri periodice, oneste, cu sufragiu universal și egal și cu scrutin secret, asigurând exprimarea liberă a voinței alegătorilor;

de a avea acces, în condiții generale de egalitate, la funcțiile publice din țara sa”. Pactul nu doar protejează dreptul de vot al fiecărui cetățean, dar deasemenea cere statelor membre de a lua măsurile necesare întru asigurarea cetățenilor de a avea oportunitate efectivă de a se bucura de acest drept.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului – este un catalog al drepturilor fundamentale elaborat de Consiliul Europei, semnată la 4 noiembrie 1950 la Roma și intrată în vigoare la 3 septembrie 1953. Convenția are un mecanism efectiv pus în aplicare, fiind un catalizator al drepturilor omului, inclusiv al dreptului de vot, fapt care îi oferă un statut special în cadrul sistemului european intracomunitar. Articolul 3 al Protocolului 1 al Convenției statuiază: „În altele părți contractante se angajează să organizeze, la intervale rezonabile, alegeri libere cu vot secret, în condițiile care asigură libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ”. Astfel, exprimarea dorinței poporului trebuie să fie rspectată prin alegeri libere. Confidențialitatea opțiunii alegătorilor trebuie să fie garantată atunci, când aceștea votează, iar alegerile trebuie să fie organizate la intervale rezonabile. Adițional, conceptul legislatură prin prisma art.3 al Protocolului 1 nu trebuie să fie interpretat în mod restrâns și nu poate, de exemplu, să se limiteze exclusiv la parlamentele naționale. Anume pentru acest motiv articolul 3 din Protocolul 1 se aplică și executivului, și în special, șefului statului.

Recomandarea Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr.10553 din 18.05.2005 privind eliminarea restricțiilor privind dreptul de vot – include restricțiile existente privind dreptul de vot legate de vârstă, locul de reședință, cetățenie, condamnare penală, statutul de membru a grupurilor vulnerabile, militare sau de altă natură. Aceasta concluzionează că, având în vedere importanța dreptului de vot într-o societate democratică, în țările membre ale Consiliului Europei ar trebui să fie revizuite restricțiile existente și să elimine pe cele care nu mai sunt necesare și proporționale scopului legitim.

Dreptul de Vot în legislația națională Aproximativ 90% din sistemele electorale democratice ale lumii au inclus dreptul de vot în constituțiile sale, astfel oferind oportunități pentru cetățenii lor de a participa la politicile statului. Constituțiile se divizează în patru categorii în dependență de cum ele tratează dreptul de vot. a.) în care nu este dreptul de vot constituțional afirmativ sau nu există o legislație cu aceeași valoare. b.) care stabilesc sufragiul universal pentru alegerile organelor suverane – după cum este parlamentul. c.) care stabilesc un drept de vot general și independent. d.) care nu doar stabilesc dreptul de vot, dar de asemenea specifică obligațiile guvernului de a facilita participarea cetățenilor și/sau acele care limitează tipurile de restricții pe care statul le impune în privința celor care sunt eligibili de a vota.

Constituția Republicii Moldova – Legea supremă a statului prin articolul 38 statuiază, că „Voința poporului constituie baza puterii de stat. Această voință se exprimă prin alegeri libere, care au loc în mod periodic prin sufragiu universal, egal, direct, secret și liber exprimat. Cetățenii Republicii Moldova au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniți până în ziua alegerilor inclusiv, excepție făcând cei puși sub interdicție în modul stabilit de lege. Dreptul de a fi aleși le este garantat cetățenilor Republicii Moldova cu drept de vot, în condițiile legii”.

Ținând cont de tipologia enunțată mai sus, care de fapt nu este una științifică, observăm, că prevederile art.38 din Constituția Republicii Moldova exprimă forma generală a dreptului de vot, iar mecanismul destinat realizării acestor prevederi generale este inclus în Codul Electoral al Republicii Moldova. În toamna anului 1997, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Codul Electoral, care era o necesitate indispensabilă pentru un stat în care sunt organizate alegeri de tip local, parlamentar și prezidențal. Până la adoptarea acestei legi s-a activat în baza unor reglementări.

Articolul 2 din Codul Electoral al Republicii Moldova include cele cinci principii al patrimoniului electoral – sufragiu universal, egal, direct, secret și liber exprimat, respectarea cărora este esența unui stat democratic, asigurând posibilitatea de a exprima democrația prin diferite modalități, dar sub rezerva anumitor limite, care de altfel derivă în primul rând din interpretarea acestor principii. Votul universal „cetățenii Republicii Moldova pot alege și pot fi aleși fără deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apatrtenență politică, avere sau origine socială”.[2, art.3]. Pornind de la liniile directoare adoptate de către Comisia de la Veneția [5], sufragiul universal presupune, în principiu, că fiecare persoană are dreptul de a alege și de a fi ales, deși acest drept poate și trebuie să fie exercitat ținând cont de anumite condiții după cum: condiția de vârstă; de naționalitate; de reședință; de suspendare a dreptului de a alege și de a fi ales; condiționarea listelor electorale și a candidaturilor.

Fiecare vot are putere juridică egală. [2, art.4] La fel ca și universalitatea votului, Comisia concretizează, că sufragiul egal cuprinde în sine egalitatea votului; egalitatea puterii electorale – mandatele trebuie repartizate în mod egal pentru toate circumscripțiile electorale; egalitatea șanselor; paritatea sexelor și rezervarea unui număr de mandate minorităților naționale [5].

Nimeni nu este în drept să exercită presiuni asupra alegătorului pentru a-l face să voteze sau să nu voteze, precum și pentru a-l impedica să-și exprime voința în mod independent..[12 art.7]

Votarea la alegeri și/sau referendum este secretă, excluzându-se posibilitatea influiențării voinței alegătorului. [2, art.6] Cu referință la liniile directoare ale Comisiei, secretul votului nu este numai un drept dar și o obligație, a cărei nerespectare trebuie să fie sancționată prin anularea oricărui buletin de vot al cărui conținut a fost divulgat. Urmează a fi exclus oricare vot în familie sau oricare altă formă de influiențare asupra votului unei persoane. Alegătorul votează personal. Votarea în locul unei alte persoane este interzisă. [2, art.5]

Votul direct presupune exprimarea directă, personală a dreptului de vot și nu prin reprezentanți. Astfel, în explicarea celor mai sus, cele cinci principii, care de altfel formează baza sistemului electoral, inclusiv și al Republicii Moldova, nu sunt altceva decât ”Codul bunelor practici în materie electorală„ Comisia Europeană pentru Democrație prin drept (Comisia de la Veneția) a 52 ediție a Sesiunii Plenare (Veneția 18-19 octombrie 2002).

Este esențial, ca aceste reguli să includă în contextul lor garantarea credibilității procesului electoral și respectarea drepturilor fundamentale și libertăților, iar stabilitatea regulilor trebuie să fie astfel asigurată, încât să excludă orice suspiciune de manipulare.

Codul Electoral al Republicii Moldova – aprobat prin legea nr.1381 din 21.11.97 reglementează modalitatea desfășurării scrutinului parlamentar și stipulează norme obligatorii spre executare de către toți concurenții electorali. Codul audiovizualului al Republicii Moldova – aprobat prin legea nr.260 din 27.07.2006 are drept scop asigurarea apărării consumatorului de programe tendențioase de a da posibilitate să recepționeze informații corecte și obiective, care ar contribui la libera formare a opiniei, asigurarea drepturilor radiodifuzorilor la libertatea editorială și libertate de exprimare, instituirea principiilor democratice de funcționare al audiovizualului din Republica Moldova, inclusiv în reflectarea campaniilor electorale.

Legea privind partidele politice (nr.294 din 21.12.2007) – este instrumentul legislativ care reglementează bazele organizării și activității partidelor politice, drepturile, obligațiile și răsunderea partidelor politice, patrimoniul și sursele de finanțare ale acestora etc. Deși existentă această lege, totuși în urma scrutinelor desfășurate pe teritoriul Republicii Moldova în ultimii ani se observă o lipsă a transparenței în contextul finanțării partidelor politice, fapt care a făcut necesară elaborarea propunerilor de modificare și completare a cadrului legal în domeniul dat. Astfel, în urma desfășurăii Conferinței Internaționale ”Reforma finanțelor partidelor politice în Republica Moldova”, a obligației statului de implimentare a recomandărilor formulate în Raportul de Evaluare a Moldovei în domeniul ”Transparența în finanțarea partidelor politice” adoptat de GRECO precum și recomandarea (2003) a Comitetului de Miniștri privind regulile comune împotriva corupției și finanțarea partidelor politice și a campaniilor electorale, a fost constituit grupul de lucru responsabil de elaborarea propunerilor de modificare a legislației în domeniul finanțării partidelor politice și a campaniilor electorale [4].

În contextul reglementărilor legislative electorale sunt relevante și prevederile Codului Penal al Republicii Moldova, Codului Contravențional al Republicii Moldova care prevăd anumite sancțiuni pentru încălcarea legislației în domeniul electoral. Indispensabile de actele legislative enunțate anterior, sunt: Legea privind administrația pulică locală nr.436 din 28 decembrie 2006, Legea privind statutul alesului local nr.768 din 2 februarie 2000, Legea privind organizarea administrativ- teritorială a Republicii Moldova nr.762 din 27 decembrie 2001, Legea privind statutul-cadru al satului(comunei), orașului (municipiului) nr 436 11 Dispoziția CEC a Republicii Moldova nr.49-a din 28 noiembrie 2011 9 din 6 noiembrie 2003, precum și alte acte normative, care constituie pilonii principali pentru buna organizare și desfășurare a scrutinelor la nivel local.

Trebuie de menționat faptul că pe lînga Codul Electoral, Contravențional al Republicii Moldova Codului Penal reprezintă stipularea expresă a bunurilor care nu sunt considerate drept mijloace de corupere electorală. Este mai blîndă și pedeapsa pentru falsificarea documentelor și evidențelor electorale (pedeapsă de pînă la 3 ani – în Republica Moldova și pînă la 5 ani – în România.

Ca urmare a analizei Legislației cu privire la realizarea dreptului de vot, sa ajuns la concluzie că, în pofida evoluțiilor democratice din ultimii ani, în Republica Moldova mai există probleme în exercitarea dreptului de vot și de a fi ales. Este necesara informarea alegătorilor despre Legislația în vigoare, programele politice, asigurarea accesului liber la listele electorale. Pe lîngă aceasta este necesară și revizuirea cadrului legislativ, în scopul creării și împuternicirii unui organ (comisie, comitet etc.) specializat care ar monitoriza la nivel central, cît și local procesul de realizare a dreptului de vot a persoanelor care se află în dificultate (familii vulnerabile, persoane în etate, persoane cu deficiențe mentale și locomotorii etc.) ceia ce va facilita participarea acestora la votare. La fel asigurarea condițiilor adecvate tuturor categoriilor de persoane care își exercită dreptul de vot atît pe durata întregii campanii electorale, cît și în ziua votării, cu alte cuvinte respectarea Legislației de către instituțiile competente în crearea condițiilor de realizare a drepturilor electorale a cetățenilor Republicii Moldova.

2.2.Eligibilitatea autorităților publice reprezentative

Examinând problema eligibilității, mai mulți doctrinari menționează că dat fiind că toate organele eligibile “sunt implicate într-un fel sau altul, în exercitarea unor atribute ale puterii de stat, este firesc să se prevadă că o persoană, pentru a fi eligibilă în aceste organe, trebuie să îndeplinească, în primul rând, toate condițiile cerute pentru electorat. În consecință, eligibilitatea sunt acelea cerințe de bază necesare și incontestabile pentru ca o persoană anume sa fie investita într-o oarecare autoritate reprezentativă a statului de obicei aceste sunt: cetățenia, aptitudinea intelectuală și cea morală”

Dacă e să utilizăm noțiunea “ineligibilitate”, adică cazurile cînd o persoană din anumite motive nu poate să fie investit în organul reprezentativ. Ceea ce caracterizează “ineligibilitățile” este faptul că ele afectează însăși capacitatea unei persoane de a se bucura de dreptul de a fi aleasă într-un organ al statului… noțiunea de ineligibilitate este rezervată pentru a desemna acele situații, în care o persoană este lipsită de capacitatea de folosință a dreptului de a fi aleasă, iar toate celelalte ipoteze în care o persoană are această capacitate de folosință a dreptului de a fi aleasă, dar nu poate să se bucure de acel drept din motiv că se bucură de anumite beneficii, drepturi, servicii ce nu sunt compatibile cu funcția la care aspiră, se încadrează în rubrica incopatibilități.

În viziunea mai multor doctrinari prin “incompatibilitate parlamentară” se înțelege “interdicția adresată parlamentarilor de a cumula mandatul legislativ cu o anumită funcție publică sau îndeletnicire, cu excepția activității științifice și didactice” de obice sunt niște îndeletniciri ce îi aduc venit, ilegale sau politizate.

De fapt ceea ce deosebește incompatibilitatea de ineligibilitate este, prin urmare, faptul că ineligibilitatea debuteză înainte de alegerea în parlament a unei persoane, fiind un impediment pentru ca aceasta să fie supusă votului, în timp ce incompatibilitatea nu este un impediment decât dupa alegeri și este privit ca o condiție cu care cel din urmă va putea să exercite dreptul său dupa ce a fost investit în funcție în urma votării.

Adică o persoană incompatibilă va fi aleasă în cazul în care întrunește majoritatea de voturi necesară, dar va putea exercita mandatul numai cu condiția să renunțe la funcția publică ori la altă îndeletnicire.

La rândul său, “ineligibilitatea” se distinge în: a) “ineligibilitate absolută” și b) “ineligibilitate relativă”. Dacă “ineligibilitatea absolută” este “inerentă persoanei candidatului în alegeri și nu poate fi remediată printr-un act depinzând exclusiv – de voința acestuia, apoi ineligibilitatea relativă poate fi remediată printr-un asemenea act” [25, p. 36-37].

În realitate însă, subliniază prof. T.Drăganu, “așa-zisa «ineligibilitate relativă» nu este o formă de ineligibilitate, ci de incompatibilitate. Aceasta pentru că, spre deosebire de ineligibilitatea absolută, care lipsește o persoană de capacitatea de folosință a dreptului de a fi votat , (așa cum rezultă din faptul că prezența tutorelui la alegere alături de minor nu-i atribuie acestuia calitatea de alegător), ineligibilitatea relativă afectează numai capacitatea de exercițiu a dreptului de a fi ales. În cazul ineligibilității relative, cetățeanul respectiv își păstrează dreptul de a fi ales, dar nu poate să-l exercite atâta vreme, cât nu recurge la un anumit act care depinde de voința lui, iar nu de o împrejurare inerentă persoanei sale (de exemplu, alienația mintală). Prin urmare, între ipoteza persoanei care nu poate candida, întrucât exercită o anumită funcție publică sau o îndeletnicire și cea a persoanei care, fiind aleasă, nu-și poate exercita mandatul decât dacă renunță la o asemenea funcție sau îndeletnicire, nu există nici o deosebire de natură și, de aceea, ele trebuie încadrate în aceeași categorie juridică, a incompatibilităților” [25, p. 37].

Specialiștii în drept utilizează mai mulți termeni legați de reprezentare, cum ar fi: democrație reprezentativă, regim reprezentativ, sistem reprezentativ care în fond evocă același lucru.

Și definițiile date regimului reprezentativ sunt multiple. Astfel putem vedea în regimul reprezentativ un sistem de instituții în care poporul nu intervine în jocul politic al aleșilor săi întruniți intr-un parlament ci se bazează pe bunul simț și moravuri ale alesului cărui și-a delegat drepturile sale fundamentale de exercitare a puterii în stat.

Bineînțeles, într-o societate contemporană regimul reprezentativ nu se limitează la un singur organ reprezentativ cum ar fi parlamentul, numărul autorităților publice reprezentative fiind direct proporțional formei de guvernământ, principiilor democratice aplicate în procesul exercitării puterii, ceea ce deja a fost demonstrat anterior.

În sens larg, regimul reprezentativ îl definim ca forma de exercitare indirecta a suveranității naționale de către popor prin intermediul reprezentanților săi aleși, iar în sens restrâns ca ansamblu de autorități publice, desemnate de popor, pentru a exercita suveranitatea (puterea politică) în numele lui.

Regimurile reprezentative democratice se mai caracterizează și prin faptul că: instituțiile reprezentative exprimă interesele tuturor membrilor societății indiferent de categorie socială, origine etnică etc.; oferă largi libertăți politice cetățenilor, îndeosebi drepturi electorale și libertate de asociere; selectarea reprezentanților se face prin sisteme electorale care prevăd posibilitatea organizării și desfășurării unor alegeri libere, echitabile și oneste.

Democrația reprezentativă se poate identifica ca exercitare a puterii de către reprezentanții aleși prin sufragiu universal, împuterniciți să decidă în numele națiunii. Maurice Duverger caracterizează democrația reprezentativă printr-o formulă mai simplă, spunând că ea reprezintă un sistem politic, în care guvernanții sunt aleși de cetățeni și sunt considerați ca reprezentanți ai acestora [11, p. 92].

Din ansamblul de instituții care exercită suveranitatea națională în numele titularului și care constituie regimul reprezentativ urmează să evidențiem, parlamentul, șeful statului (aleși prin sufragiu universal sau prin electori) și organele de administrare publică locală (consiliile și primarii, aleși prin vot universal.

Cât privește organele reprezentative, trebuie de subliniat că este necesar ca poporul, deținătorul puterii supreme, să execute el însuși tot ceea ce poate îndeplini bine în acest fel, iar ceea ce nu poate îndeplini bine, trebuie să facă prin împuterniciți. Aceștia din urmă nu pot exista, ca atare, decât dacă poporul îi desemnează el însuși, deși problema la capitolul dat în Republica Moldova nu constă în acest lucru ci în faptul că odată desemnați ei practic nu mai pot fi controlați deaorece în alt caz va fi contrar constituției în care e stipulat clar că la noi este suveranitatea ”națională” și nu avem dreptul la rascoală.

Prin urmare, caracterul reprezentativ se asigură prin alegeri, prin intermediul votului universal. Momentul transmiterii sau delegării dreptului de a exercita suveranitatea o constituie votul.

Așa fiind văzute lucrurile, putem susține că sufragiul este un instrument juridic obișnuit, grație căruia poporul exercită suveranitatea care-i aparține. Sufragiul înglobează astfel două acțiuni principale:

desemnarea reprezentanților care vor activa în numele poporului într-untermen stabilit;

adoptarea directă a unor decizii ca rezultat al unei operațiuni de referendum.

Începând cu Declarația franceză privind drepturile omului și cetățeanului (1789), se afirmă regula prin care toți cetățenii sunt egalați în dreptul de a exercita suveranitatea națională, mai ales în dreptul la sufragiu.

Actualmente, acest drept este înscris în constituții, care prevăd că sufragiul poate fi direct sau indirect, întotdeauna universal, egal, secret și liber exprimat. Această normă constituțională inerentă oricărui tip de alegeri (parlamentare, prezidențiale, locale) servește drept mecanism de constituire a unei autorități reprezentative cu înv estitură populară.

O perioadă îndelungată identitatea reprezentanților se confunda cu cea a parlamentarilor. în prezent diapazonul acestor autorități este mai larg. Astfel, Constituția Republicii Moldova (art.2) stabilește că suveranitatea națională este exercitată prin organe reprezentative. Prin «organe» se subînțeleg toate organele care acționează în baza unei învestituri populare, cum ar fi: parlamentul, ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. Este știut faptul că pentru a fi exercitată, puterea politică trebuie să aibă un caracter organizat și instituționalizat. Instituții ale puterii sunt în primul rând organele reprezentative desemnate de popor cărora acesta le-a delegat dreptul de a exercita suveranitatea națională în numele lui și care, în ansamblul lor, constituie regimul reprezentativ.

Dintre trăsăturile specifice autorităților care alcătuiesc regimul reprezentativ pe primul plan se plasează caracterul național. Puterea fiind unică, inalienabilă și indivizibilă, autoritatea publică reprezentativă devine mandatara poporului (națiunii). Organele mandatare nu pot exercita în nume propriu puterea delegată de popor prin intermediul corpului electoral, nu pot exprima voința proprie, decât voința celui care le-a delegat puterea.

Nici o instituție, nici o parte componentă a autorității publice reprezentative nu poate exercita funcțiile acesteia din urmă. Caracterul național este specific numai autorităților publice reprezentative în întregime.

În legătură cu caracterul național al autorităților publice reprezentative, Bernard Chautebout susține că organele reprezentative, reglementate de constituție, formând un ansamblu ales, nu pot funcționa decât ca un corp, un ansamblu, reprezentând întreaga națiune, fiecare deputat în parte nereprezentând nimic, calitatea de reprezentant fiind atribuită organului deliberant și nu indiv idual membrilor săi. Rezultă deci că deputatul nu reprezintă direct alegătorii, el fiind doar unul din elementele constitutive ale autorității care, în ansamblul său, reprezintă națiunea.

Caracterul național al autorităților publice reprezentative și al mandatului pe care îl dețin membrii acestuia este reglementat prin normă constituțională.

Art.68 din Constituția Republicii Moldova stabilește: «în exercitare, deputații sunt în servicii poporului», iar alineatul 2 al articolului menționat: « Orice mandat imperativ este conținutul mandatului parlamentar exprimând astfel relația autorității reprezentative cu întreg poporul (națiunea) și nu numai cu o parte a lui (circumscripție electorală, grup etnic). Conținutul mandatului parlamentar, fiind determinat de interesele poporului pe care îl reprezintă, nu este un contract, iar alegătorii, prin faptul alegerii, nu stabilesc parlamentului drepturi și obligații [14, p. 61].

Caracterul electiv este o altă trăsătură specifică autorităților publice reprezentative. Prin alegeri autoritățile învestite cu dreptul de a guverna în numele poporului obțin calitatea de a fi reprezentative și publice. Caracterul electiv își are geneza în doctrina lui Montesquieu de suveranitate națională, potrivit căreia națiunea își desemnează ea însăși reprezentanții din imposibilitatea de a-și exercita nemijlocit voința. Această desemnare are loc prin alegeri, de preferință directe. Caracterul electiv este indispensabil legat de calitatea reprezentativă a autorității respective, deoarece:

evidențiază de alte organe investite cu dreptid de a conduce, administra. conferindu-iputere deosebită;

creează o strânsă legătură între electoratși autoritatea reprezentativă;

oferă independență autorității reprezentative față de organe publice;

asigură succesiunea guvernanților la conducerea societății în funcție de voința majorității corpului electoral,exprimată prin alegeri libere și periodice.

Succesiunea, rotația sau reînnoirea cadrului electiv este o condiție constituțională, ce asigură participarea mai largă a reprezentanților la exercitarea puterii și totodată nu permite autorității reprezentative uzurparea și monopolizarea puterii.

Autoritățile publice reprezentative se mai evidențiază și printr-un caracter perfect sau, mai bine-zis, printr-o competență materială absolută. Acest caracter este și el indisolubil legat de noțiunea de suveranitate, căci pentru a realiza dreptul poporului de a dispune de el însuși, de a fi stăpân pe soarta sa autoritățile care-1 reprezintă trebuie să dispună de plenitudinea atribuțiilor, fiind limitate doar de constituție și de lege. Despre această limitare se poate vorbi numai într-un sens formal, deoarece organul ales de popor dictează legi și modifică constituții.

Astfel, art. 143 din Constituția Republicii Moldova stabilește: «Parlamentul este în drept să adopte o lege cu privire la modificarea Constituției». în acest sens relevăm competența materială desăvârșită a autorităților publice reprezentative, limitată doar de ele însele.

Caracterul permanent este o altă trăsătură care derivă chiar din condițiile existenței și funcționării puterii politice. Aceasta din urmă, în virtutea funcției sale, trebuie exercitată permanent, fără întrerupere, fiind inadmisibilă crearea unui vacuum de putere.

Exercitarea permanentă a puterii este posibilă numai asigurându- se stabilitate autorităților reprezentative prin reglementare constituțională, legitimându-se astfel actul de exercitare a puterii politice prin organe reprezentative [1, art.2].

E cert faptul că autoritățile publice reprezentative sunt alese pe un anumit termen, fixat de Constituție și legile electorale, ceea ce nu afectează caracterul lor permanent, deoarece:

inevitabil vor fi alese noi autorități reprezentative. în conformitate cu Constituția fi legile electorale, asigurându- se astfel continuitatea activității lor;

competența materială a autorităților publice reprezentative nu este limitată în timp,ci se aplică încontinuu și necondiționat;

funcțiile fi competența autorităților publice reprezentative nu pot fi exercitate de o altă autoritate.

Am demonstrat deja faptul că suveranitatea (puterea politică) aparține poporului. însă modul în care o poate exercita poporul, ceea ce pe bună dreptate îi aparține, trezește discuții.

Țările lumii insă, au îmbrățișat doctrina lui Montesquieu care a observat că ‘'…deoarece aceasta nu este cu putință în statele mari și poate da naștere la multe neajunsuri în statele mici. trebuie ca poporul să facă prin reprezentanții săi tot ce nu poate să facă cl însuși [8, p. 198]. Astfel, delegarea puterii de către popor unor icprezentanți aleși de el a apărut ca o necesitate inevitabilă. în icprezentare își află geneza sa Parlamentul, ca corp reprezentativ împuternicit să exercite puterea drept expresie a voinței poporului.

Art. 60 din Constituție califică Parlamentul ca organ reprezentativ suprem al poporului, stabilindu-i locul de frunte în ierarhia autorităților publice. După cum am observat, deși ele se allă într-o ierarhie, sau mai bine-spus într-o ordine stabilită în baza unor principii, ele nu se află în relații de subordonare. Este adevărat că Parlamentul, reglementând prin norme de drept raporturile dintre toți subiecții, se află pe o treaptă superioară lață de celelalte autorități publice din stat și s-ar părea că. deoarece cl este cel care comandă, toți ar trebui să i se supună.

În realitate, toți trebuie să se supună nu voinței Parlamentului, ei voinței legii care reprezintă expresia voinței generale a poporului Parlamentul îndeplinește una din funcțiile statului – stabilirea codrului legislativ, care este una din cele mai importante funcții.

Pentru a exercita puterea politică (de stat) nu este suficientă mimai funcția legislativă. Tot atât de importante sunt și puterea executivă și puterea judecătorească. Nu există un criteriu după care am putea aprecia care funcție este mai importantă. De altfel, principiul separării puterilor în stat Ie echilibrează, stabilindu-le mecanismele eficiente de influență reciprocă în scopul unei funcționări eficiente în ansamblu.

În afară de funcții legislative, Parlamentul prin Constituție [1, art. 66] este abilitat și cu alte împuterniciri: de control asupra puterii executive; alegere și numire a unor persoane oficiale ale statului; suspendă activitatea autorităților publice locale; inițiază cercetări și midieri ale oricăror chestiuni ce se referă la interesele societății.

Este cert faptul că la nivel de țară, autoritățile alese de către popor au calitatea de a fi reprezentative și îl reprezintă în exercitarea suverană a puterii în numele și beneficiul poporului. La nivel local situația este puțin diferită. O unitate administrativ-teritorială constituie un element de bază al teritoriului statului, iar cei care locuiesc pe acea porțiune din teritoriul statului sunt și ei numai o parte componentă a poporului care, prin reprezentanții săi aleși administrează interesele publice de nivel local.

Autoritățile reprezentative publice locale participă la exercitarea puterii în statatul Republica Moldova în toată regula, deoarece, toate unitățile administrativ-teritoriale în ansamblul său constituie teritoriul statului, iar alegătorii acestora, în ansamblu constituie poporul. Interesele publice de nivel local, toate în ansamblu fac parte din interesul general al cetățenilor.

Autoritățile publice locale, primarii și consiliile locale de toate nivelele, sunt numite și autorități locale reprezentative. Necesar a ști că aceste autorități publice locale reprezentative fac parte din regimul reprezentativ al țării.

După părerea majorității, autoritățile reprezentative locale mai posedă și un caracter independent, care își are originea în principiul constituțional de autonomie locală. Autonomia locală este înțeleasă ca dreptul și capacitatea efectivă ale administrației publice locale de a soluționa și de a gestiona, în cadrul legii, în nume propriu și în interesul populației localei pe acea porțiune de teren.

În cele relevate mai sus putem accentua faptul că eligibilitatea este o cerință de baza pentru reprezentarea legală a populației de catre organele competente sau de catre persoanele competente ce formează acele organe, fie ele de tip central fie de tip local. Nu trebuie de subapreciat și eligibilitatea la nivel local deoarece autoritățile publice locale în ansamblu și formează poporul și ordinea în Stat începe la nivel local, deoarece daca în Parlament va fi totul conform Legii dar în teritoriu vom avea haos autoritatea și reputația organului central va fi pusă la dubii.

2.3. Diversitatea sistemelor electorale și particularitățile lor

Dintotdeauna, membrii oricărei colectivități sociale au tins sau au năzuit la un statut politic care să le confere condiții prielnice pentru a se autoguverna sau, cel puțin, pentru a participa, prin reprezentare, la procesul de conducere socială. Pentru a-i convinge pe guvernanți să le recunoască o asemenea aspirație – un adevărat drept natural – masele populare au folosit foița armelor sau forța spiritului și adesea au reușit. În dezvoltarea istorică a fiecărui popor, pot fi identificate, astfel, forme organizatorice – la început rudimentare, apoi din ce în ce mai evoluate, prin care membrii colectivității participau, sau erau atrași, într-un fel sau altul, la exercitarea unor atribute de conducere.

Alegerile au un trecut îndelung – au apărut încă în perioada tribală unde, de regulă, modul de alegere erau aplauzele sau ovațiile. În evul mediu, mai ales la desfășurarea alegerilor din interiorul bisericii catolice, s-a utilizat votul unanim, situație care a creat mari dificultăți în alegerea Papei. În epoca modernă și mai ales în sec.XIX, a fost utilizat pe larg votul majoritar.

În prezent, alegerile populare reprezintă forma cea mai puternică de legitimare a elitelor politice în cadrul unui regim democratic. Totodată, nu poate fi vorba despre o construcție democratică a societății în afara unor alegeri libere și corecte. Prin urmare, alegerile sunt acea componentă fundamentală a sistemelor politice democratice, prin intermediul cărora are loc transmiterea de către cetățeni a funcțiilor de conducere cu statul către anumite persoane.

Desfășurarea alegerilor, la rândul său, are la bază un anumit sistem electoral, care este alcătuit din ansamblul de legi, reguli, reglementări ce realizează transformarea voturilor în mandate.

Pentru a defini sistemul electoral, este important a identifica acele criterii care le punem ca bază. Aceste criterii ne permit a realiza un studiu riguros și științific, în știința juridică și politică contemporană, se utilizează o serie de criterii, iar în dependență de acestea, diferiți autori, doctrinari, definesc, mai mult sau mai puțin diferit, noțiunea de sistem electoral.

Unii autori, precum Ion Guceac, sunt de părere că sistemul electoral determină, “pe de o parte, condițiile pe care trebuie să le îndeplinească indivizii pentru a fi alegători și, pe de altă parte, condițiile în care indivizii și/sau partidele pot participa la competiția electorală” [35, p. 48].

Alți autori, precum D.B. Katkov și E. V. Korcigo, în lucrarea lor, delimitează noțiunea de “sistem electoral în sens larg” și “sistem electoral în sens îngust”. Prin sistem electoral în sens larg, autorii menționați, subînțeleg totalitatea relațiilor sociale (atât reglementate, cât și nereglementate prin norme de drept), care apar în procesul de formare a organelor puterii de stat și a puterii publice locale prin intermediul alegerilor. Sistemul electoral în sens îngust este modul de repartizare a mandatelor între candidați sau liste de candidați [30, p.136].

Alți autori, precum loan Muraru și Elena Simina Tănăsescu, în genere, pun semnul egal între noțiunea de sistem electoral și drept electoral, iar problema de repartizare a mandatelor – ținând cont de voturile obținute – o tratează sub denumirea de scrutin. Prin “scrutin” (de la lat. scrutinium), autorii menționați înțeleg de fapt modalitatea în care alegătorii desemnează deputații, senatorii, consilierii etc.[39, p. 101].

Alți cercetători definesc modul de scrutin ca procedeul de numărare a voturilor care permite repartizarea mandatelor pentru candidații aleși, în funcție de voturile exprimate de alegători.

Unii cercetători înțeleg prin “sistem electoral” totalitatea de relații sociale reale, care apar în procesul organizării și efectuării alegerilor, precum și relațiile reciproce ce se stabilesc între alegători și deputați. Alți savanți, la definirea sistemului electoral, pun accentul pe normele de drept, care, după părerea lor, sunt un garant și un factor determinant în alegerea persoanelor în funcțiile eligibile, în conformitate cu principiile democratice.

În concepția profesorului Ion Deleanu, sistemul electoral reprezintă ansamblul de norme juridice, articulate și ierarhizate, având ca obiect de reglementare dreptul de a alege și de a fi ales în organele reprezentative ale puterii, inclusiv dreptul de a revoca pe cei aleși, principiile sufragiului, modul de organizare și desfășurare a alegerilor și de stabilire a rezultatului votării [27, p. 111].

Din cele menționate, putem ajunge la concluzia că unii cercetători înțeleg prin sistem electoral întreg spectrul de relații sociale și norme care le reglementează, în procesul de desfășurare a alegerilor, începând cu drepturile electorale ale cetățenilor și terminând cu repartizarea mandatelor, iar alții limitează noțiunea de sistem electoral la modul de repartizare a mandatelor între candidați sau liste de candidați.

Un sistem electoral este strâns legat de democrație, căci exprimă valorile acesteia, constituindu-se astfel într-un indicator al caracterului democratic al unei societăți și, totodată, el contribuie la fortificarea democrației. Deși există diferite realități, iar procedurile electorale diferă de la stat la stat, totuși se poate spune că, în dependență de modul în care sunt repartizate (câștigate) mandatele pentru funcțiile eligibile, există trei modalități de sistem electoral:

a) sistem electoral majoritar;

b) sistem electoral proporțional;

c) sistem electoral mixt.

Termenul “majoritar” indică metoda prin care în cadrul unei circumscripții candidatul sau lista de candidați care are cele mai multe voturi, cu sau fără majoritate absolută, este declarat învingător. De obicei, acest mod de sistem electoral este practicat în circumscripții uninominale, adică țara este împărțită în atâtea circumscripții câte locuri sunt în parlament. Acest tip de sistem electoral este cel mai vechi, dar și cel mai utilizat (conform datelor Uniunii Interparlamentare, nu mai puțin de 83 de țări au la baza legislației electorale acest sistem de alegeri) și asigură o legătură directă între candidați și persoanele care își dau votul.

Sistemul electoral majoritar, sau al votului majoritar, cum mai este numit, la rândul său, are trei subtipuri: sistemul electoral majoritar cu un singur tur de scrutin, sistemul electoral majoritar cu două tururi de scrutin; și sistemul electoral majoritar alternativ.

În doctrina dreptului constituțional, mai există și alte clasificări, cum ar fi, raportat la modalitatea de propunere a candidaților, în sistem electoral majoritar uninominal, sistem electoral majoritar plurinominal sau de listă.

Sistemul electoral majoritar cu un singur tur de scrutin se mai întâlnește în doctrină sub denumirea de sistem electoral pluralist sau “first-past-the-post”, sau “winner-take-all”, deoarece pentru a câștiga alegerile și a obține mandatul, nu este necesar a acumula o majoritate absolută de voturi în circumscripția respectivă (adică 50% + 1 vot din numărul voturilor valabil exprimate), ci este suficient de a acumula o majoritate simplă de voturi (mai mult decât ceilalți concurenți), indiferent de procentul acestora din numărul total de voturi.

Acest tip de sistem electoral este avantajos prin simplitatea sa și prin costurile reduse și dă posibilitate alegătorului să voteze “tactic”, dacă acesta consideră că șansele candidatului său preferat sunt mici, atunci va opta pentru un alt candidat, mai puțin preferat însă cu șanse mai reale.

În calitate de cel mai simplu exemplu de atribuire a mandatului, conform sistemului electoral majoritar cu un singur tur de scrutin, putem aduce situația când într-o circumscripție electorală uninominală candidează patru persoane, pentru care au votat 50.000 de alegători. Candidatul A a obținut 11.500 voturi, candidatul В 10.000 voturi, candidatul С 15.000 voturi și candidatul D 13.500 de voturi. Mandatul va fi obținut de candidatul C, care a obținut majoritatea relativă de voturi acordate, cu toate că împotriva lui au votat 35.000 de alegători.

Sistemul electoral majoritar cu un singur tur de scrutin este practicat, în mare parte, în procesul electoral pentru locurile în organele reprezentative ale unor state, cum ar fi SUA, Marea Britanie precum și în fostele colonii ale acesteia, cum ar fi Canada, India ș.a. Acest sistem electoral a stat la baza creării sistemului bipartinic de tip britanic.

Conform sistemului electoral majoritar cu două tururi de scrutin Conform candidatul sau lista de candidați să se considere aleși – trebuie să se obțină o majoritate absolută de voturi (adică 50% + 1 vot). În cazul în care nici un concurent electoral nu a obținut o majoritate absolută în primul tur de scrutin, se organizează un al doilea tur de scrutin și aici sunt cunoscute două variante: în al doilea tur de scrutin acced doar candidații clasați primii doi sau trec toți candidații din primul tur. Conform primei variante, în al doilea tur de scrutin acced doar candidații clasați primii doi și învinge candidatul care a obținut majoritatea din totalul de voturi valabil exprimate. Conform variantei doi, în turul doi trec toți candidații din primul tur, iar mandatul îl obține acel candidat care a obținut o majoritate simplă de voturi.

Acest tip de scrutin, la fel, încurajează “votul tactic”, favorizând, în general, partidele mari și dezavantajând concurenții cu șanse mici, deoarece în al doilea tur candidații se pot retrage, pot renunța cerându-le alegatorilor săi să voteze pentru un alt candidat. Aici intervin alianțele preelectorale dintre partide. Este vorba de o reflectare a vechii polarizări a politicii franceze în partide de dreapta și partide de stânga. Formațiunile politice care nu reușesc să intre în asemenea alianțe preelectorale sunt în general subreprezentate în parlament, de multe ori sub adevărata lor pondere electorală.

În calitate de cel mai simplu exemplu de atribuire a mandatului, conform sistemului electoral majoritar cu două tururi de scrutin, putem aduce situația când într-o circumscripție electorală uninominală candidează patru persoane, pentru care au votat 50.000 de alegători. Candidatul A a obținut 1.500 voturi, candidatul В – 10.000 voturi, candidatul С – 15.000 voturi și candidatul D – 13.500 de voturi. Deoarece nici unul dintre candidați nu a obținut majoritatea absolută de voturi în primul tur, de obicei în decurs de 1-2 săptămâni, va fi organizat un al doilea tur de scrutin la care vor participa, conform primei variante candidații С și D, mandatul obținându-l candidatul care va acumula majoritatea din totalul de voturi valabil exprimate, iar conform variantei a doua, în turul doi vor accede toți candidații, iar câștigător va deveni, în caz că nu intervin schimbări, candidatul C, care a obținut majoritatea relativă de voturi acordate. Aici, cu referire la varianta doi, este important de menționat că după primul tur unii candidați se pot retrage în favoarea altora, iar rezultatul poate fi absolut diferit după turul doi.

Avantajul sistemului electoral majoritar cu două tururi de scrutin, în raport cu sistemul electoral majoritar cu un singur tur de scrutin, constă în faptul că candidatul sau lista de candidați aleși, conform acestui tip de sistem electoral, este susținut de o majoritate reală din cadrul votanților. Printre dezavantaje putem menționa faptul că sistemul electoral majoritar cu două tururi de scrutin este mai complicat, precum și mai scump decât cel cu un singur tur de scrutin.

Acest tip de scrutin electoral este folosit pentru alegerile parlamentare în Franța și Macedonia. La fel, acest tip de scrutin este practicat în majoritatea statelor lumii, în cadrul alegerilor locale pentru funcția de primar, inclusiv în Republica Moldova.

Sistemul electoral majoritar alternativ întâlnit în doctrină și cu denumirea de “preferențial”, este considerat un derivat al sistemului britanic uninominal cu un singur tur și, de fapt, combină într-un singur tur efectele celor două tururi de scrutin cu majoritate absolută. Scrutinul alternativ este un tip de vot majoritar în care e necesară, ca și în cazul scrutinului majoritar cu două tururi, obținerea majorității absolute a voturilor (50% + 1 vot) pentru a câștiga mandatul pus în joc într-o anumită circumscripție.

În această variantă, alegătorii votează pentru candidați în circumscripții cu un singur loc, dar în loc să voteze pentru un singur candidat, ei trebuie să claseze în buletin toți candidații din circumscripția lor, în ordinea descrescătoare a preferinței. La deschiderea buletinelor, ele se clasifică după prima preferință. Candidatul care întrunește prima preferință a alegătorilor și are majoritatea absolută a voturilor este declarat câștigător. Dacă nu întrunește această majoritate, ultimul de pe listă este eliminat și voturile sale se împart celorlalți candidați, urmând preferința a doua. Dacă în acest fel unul dintre candidați obține majoritatea absolută, el este declarat câștigător, dacă nu, procesul continuă. În final, când rămân numai doi, unul în mod sigur are majoritatea absolută [28, p. 258].

Acest tip de scrutin este folosit în cadrul alegerilor prezidențiale din așa state ca Australia și Irlanda și permite unui concurent divizat în mai multe tendințe, dar majoritar în opinie, să câștige, depășind eventualele sale divizări. El interzice victoria întâmplătoare a unui candidat minoritar, ca urmare a divizării adversarilor săi.

Sistemul electoral majoritar uninominal presupune că în fiecare circumscripție electorală se alege doar un singur deputat, care obține cel mai mare număr de voturi. Țara este împărțită în atâtea circumscripții electorale câte mandate sunt puse în joc, iar fiecare alegător dispune de un singur vot.

Prin acest mod de scrutin numai partidul al cărui candidat este clasat primul obține un loc, celelalte partide nu obțin nimic. Partidul ajuns pe locul secund suferă, de regulă, o subreprezentare, pentru că el ajunge în urma partidului cel mai puternic la nivel național, cam în toate circumscripțiile electorale. Situația este mult mai dramatică pentru celelalte partide. Un partid ajuns pe locul trei sau patru, la nivel național, are foarte puține șanse să câștige într-un număr semnificativ de circumscripții și reprezentarea sa poate fi atunci foarte puternic afectată [22, p. 41].

Sistemul electoral majoritar uninominal poate avea loc, atât cu un singur tur de scrutin, cât și cu două tururi de scrutin, iar scrutinul alternativ este folosit, după cum am menționat mai sus, exclusiv pe circumscripții uninominale.

Sistemul electoral majoritar uninominal are un șir de avantaje și dezavantaje. Din rândul avantajelor, menționăm că acest tip de scrutin este cel mai simplu, realizează o legătură între alegător și ales, favorizează bipartitismul, creează posibilitatea formării unei guvernări majoritare stabile, combate mai eficient absenteismul și încurajează votul util. Printre dezavantaje putem menționa că acest tip de scrutin este injust, creând mari nedreptăți în reprezentarea alegătorilor, fiind dependent prea mult de geografia electorală, permite comiterea multor fraude, nu este optim pentru exprimarea pluralismului politic, poate genera o stare conflictuală extrem de periculoasă prin faptul că asigură ca partidul ce are o majoritate relativă a opțiunilor să dețină o majoritate absolută a mandatelor, este avantajos pentru partidele mari și dezavantajos pentru partidele mici, este mai costisitor în cazul numărului mare de circumscripții.

Sistemul electoral majoritar plurinominal sau de listă mai rar întâlnit în practică și, spre deosebire de sistemul electoral majoritar uninominal, în care este pus în joc un singur mandat într-o circumscripție electorală, aici sunt disputate mai multe mandate în aceeași circumscripție.

Deși unii autori consideră noțiunile de “sistem majoritar plurinominal” și “sistem majoritar de listă” identice, există însă autori care disting aceste noțiuni și afirmă că scrutinul plurinominal se aplică în situațiile în care în aceeași circumscripție sunt mai multe locuri (mandate), alegătorii alegând atâția candidați câte mandate sunt puse în competiție, iar că scrutinul majoritar de listă se aplică când în aceeași circumscripție electorală sunt mai multe locuri, fiecare alegător votând însă pentru o listă propusă de un partid politic, iar în acest fel, alegătorul nu acordă votul său unei sau altei persoane înscrise pe listă, ci partidului de care îl leagă afinități politice [ 33, p. 322].

În doctrina și practica electorală, este întâlnit scrutinul majoritar de listă simplu, cunoscut și cu denumirea de “scrutin cu listă blocată”, unde alegătorul are un singur vot pe care îl acordă unei liste, fără a putea interveni în alcătuirea ei, dar poate fi și complicat prin acordarea posibilității de modificare a listei de către alegător și aici sunt cunoscute mai multe variante. Una din variante este “panașajul” sau lista deschisă, care presupune că alegătorul are dreptul de a întocmi, în limitele mandatelor disponibile, el însuși lista candidaților pe care dorește să îi voteze, indicând numele acestora din listele prezentate de partidele politice. O altă variantă sunt listele înrudite reprezentând un procedeu electoral prin care se însumează voturile (mandatele) obținute pe liste separate, în conformitate cu acordurile dintre partidele politice respective [34, p. 127]. Unii autori plasează aici și votul alternativ sau preferențial, ceea ce considerăm nu prea corect, deoarece acest tip de scrutin poate fi utilizat doar în cadrul sistemului majoritar uninominal, adică în circumscripții în care se discută un singur mandat, deoarece în urma acestui mod de vot devine câștigător un singur candidat și nicidecum mai mulți candidați sau o listă de candidați.

În concluzii, menționăm că sistemul electoral majoritar are avantajele menționate mai sus (simplitate, legătură directă ales – alegător), dar are însă și un dezavantaj major, el este, în mare măsură, injust, deoarece nu există o proporționalitate între numărul de voturi obținute de candidații unui partid și numărul de mandate obținute de acesta.

Sistemul electoral proporțional este un mod de scrutin relativ nou, în comparație cu sistemul electoral majoritar și a apărut la sfârșitul sec.XIX, mai întâi în Belgia și țările scandinave, iar după Primul Război Mondial s-a răspândit în întreaga Europă. Acest tip de sistem electoral este utilizat pentru desfășurarea alegerilor în organele reprezentative ale puterii și implică, cel mai adesea, participarea partidelor politice în alegeri, deși pot participa și candidați independenți și are la bază două principii – reprezentativitatea și proporționalitatea, ceea ce presupune că încearcă să păstreze o proporționalitate între voturile obținute de un partid și mandatele alocate acestui partid în parlament, fiind totodată cea mai democratică formă de sistem electoral. Sistemul electoral proporțional nu poate fi aplicat în circumscripții uninominale, ci doar în circumscripții plurinominale, sau atunci când țara este o circumscripție unică, cum este și cazul Republicii Moldova în cadrul alegerilor parlamentare.

Sistemul reprezentării proporționale, ca și sistemul majoritar, are numeroase modalități, principalele fiind metoda celor mai mari resturi, metoda celei mai mari medii, metoda d'Hondt, metoda unui singur vot netransferabil, metoda votului cumulativ etc.

În doctrina juridică, sunt cunoscute trei etape ale sistemului proporțional care trebuie parcurse – determinarea coeficientului electoral, repartizarea mandatelor; și o nouă distribuire a resturilor electorale. Sunt cunoscute mai multe formule de determinare a coeficientului electoral, cea mai simplă dintre care este formula “coeficientul Hare”, unde coeficientul electoral de circumscripție (CEC) este egal cu câtul dintre numărul total de voturi valide, exprimate pe circumscripția respectivă (V), și numărul de mandate puse în joc în acea circumscripție (M) (CEC = V/M), însă există și variante ușor modificate ca “coeficientul Droop” (V/(M + 1)) și “coeficientul Imperiali” (V/(M + 2)). Partidele câștigă atâtea mandate pe circumscripția respectivă de câte ori se cuprinde (CEC) în numărul de voturi exprimate pentru acel partid. În urma distribuirii, rămân mandate nealocate care impun o nouă repartiție și, de fapt, aici intervin toate nuanțele și dificultățile. Deci, sistemul reprezentării proporționale, în dependență de nivel, cunoaște două categorii de redistribuire a mandatelor nerepartizate inițial, și anume, reprezentarea proporțională apropiată și reprezentarea proporțională integrală. Aceste două moduri de distribuire a mandatelor nerepartizate sunt asemănătoare, sau chiar identice, ca proceduri și calcule matematice.

Potrivit reprezentării proporționale integrale, întreaga țară este o circumscripție electorală unică, iar repartizarea mandatelor nedistribuite este relativ simplă și se realizează la nivel național.

Reprezentarea proporțională apropiată – este atunci când repartizarea resturilor se face în interiorul circumscripției electorale și nu la nivel național. Astfel, atât depunerea listelor de candidați, cât și repartizarea mandatelor se face la nivel local, iar numărul de candidați înscriși pe fiecare listă este mult mai redus, ușurând astfel însuși procesul de votare.

La repartizarea resturilor de mandate nedistribuite, sunt utilizate două metode, metoda celor mai mari resturi și cea a celei mai mari medii.

Metoda celor mai mari resturi presupune că mandatele rămase nedistribuite se transmit acelor liste de partid, care au resturile cele mai mari, formate în urma distribuirii mandatelor prin împărțirea voturilor alegătorilor la coeficientul electoral.

Metoda celor mai mari medii presupune că mandatele rămase nedistribuite se transmit acelor liste de partid, care au cele mai mari medii. Media pentru fiecare listă se calculează după formula V / (M + 1), unde V este numărul total de voturi valid exprimate pentru lista partidului, în circumscripția respectivă, iar M – numărul de mandate deja obținute de partid.

Aceste metode de repartizare a resturilor de mandate nu duc la rezultate egale, căci metoda celor mai mari resturi favorizează partidele mici, iar metoda celor mai mari medii favorizează partidele mari.

Practica, dar și teoria electorală, în cadrul alegerilor după modelul reprezentării proporționale, cunoaște un șir de metode de distribuire a mandatelor, în urma aplicării cărora, prin utilizarea unor formule cu divizori, toate mandatele sunt distribuite din prima. Cea mai cunoscută este metoda propusă de V. d'Hondt. Ea este o metodă independentă de distribuire a mandatelor, ce face parte din sistemul reprezentării proporționale și constă în împărțirea numărului de voturi acordate de alegător unui partid la un anumit șir de numere în creștere (1,2,3,4,5 ș.a.m.d.), după ce câturile obținute se aranjează în ordine descrescătoare, iar acel cât, care conform locului în șir corespunde cu numărul de mandate, este câtul electoral sau divizoral comun. Fiecare listă de partid va obține atâtea mandate de câte ori conține numărul de voturi obținute de acesta câtul electoral. În urma aplicării metodei d'Hondt, rezultatele, de obicei, sunt identice cu rezultatele metodei celor mai mari medii și deci, ca și aceasta, favorizează partidele mari. O altă metodă din această categorie este metoda Saint-Lague, care utilizează ca divizori șirul numerelor naturale impare (1,3,5,7 ș.a.m.d.), iar în rest toate operațiunile sunt identice cu cele din cadrul metodei d'Hondt. O altă metodă aplicată este metoda Hagenbach-Bischof, sau a coeficientului modificat, practicată în Elveția și constă în împărțirea numărului de voturi obținute de lista de partid la numărul total de mandate distribuite circumscripției electorale, majorat cu o unitate, și se reia această operație până când toate mandatele vor fi atribuite.

Practica electorală cunoaște situații când prin aplicarea sistemului electoral proporțional, în organele legislative ale statului au intrat un număr foarte mare de partide, chiar până la 15, ceea ce a creat probleme legate de formarea unei majorități stabile și învestirea unui guvern stabil. Această situație a dus la introducerea, de către majoritatea statelor, a unui prag electoral. Pragul electoral, este numit acel minim de voturi pe care trebuie să-l obțină un concurent electoral pentru a participa la distribuirea mandatelor. Pragul electoral, în dependență de țară, variază de la 2-10%. Codul Electoral al RM, în cadrul alegerilor parlamentare, stabilește următoarele praguri electorale, pentru un partid, o organizație social-politică – 4%, pentru un bloc electoral format din 2 partide și/sau organizații social-politice – 7%, pentru un bloc electoral format din 3 și mai multe partide și/sau organizații social-politice – 9% și pentru un candidat independent – 2% [2].

În concluzii, putem spune că în calitate de mod de scrutin, reprezentarea proporțională se bucură de avantajul justeții, existând o proporționalitate, mai mare sau mai mică, intre numărul de voturi obținute de un partid și mandatele parlamentare câștigate de acest partid. Dezavantajul reprezentării proporționale este că permite pătrunderea în parlament a unui număr mare de partide, ceea ce duce la fragmentarea excesivă a vieții politice și la imposibilitatea constituirii unei majorități politice puternice și stabile și deci la fragilitate și instabilitate în actul de guvernare.

Sistemul electoral mixt este o a treia modalitate a sistemelor electorale existente și presupune folosirea, concomitentă, a elementelor sistemului electoral majoritar și a sistemului electoral proporțional în cadrul alegerilor pentru organele reprezentative ale puterii de stat. Scopul instituirii sistemului electoral mixt este de a combina avantajele diferitelor sisteme electorale, totodată diminuând dezavantajele acestora. Există trei variante de sisteme electorale mixte: sisteme electorale mixte dominate de sistemul majoritar, sisteme electorale mixte dominate de reprezentarea proporțională; sisteme electorale mixte echilibrate.

Sistemele electorale mixte dominate de sistemul majoritar au la bază combinarea scrutinului majoritar cu cel proporțional prin utilizarea celui majoritar în circumscripții cu un număr mic de locuri, iar a celui proporțional – în circumscripțiile cu populație mare și număr mare de mandate. Acest mod de scrutin are însă caracteristici periculoase ce țin de justețe și poate crea condiții când un partid care este dominant în zonele depopulate, unde se votează cu un scrutin majoritar și minoritar; în zonele populate, unde se votează cu scrutin proporțional, este avantajat în raport cu un partid de implantație contrară [28, p. 268].

Sistemele electorale mixte dominate de reprezentarea proporțională sunt reprezentate de sistemul francez al înrudirilor și de sistemul Hare sau al votului transferabil. Sistemul înrudirilor exprimă alianța unor partide sau formațiuni politice, care se prezintă cu liste înrudite (apparentées). Dacă listele înrudite obțin majoritatea absolută a voturilor, ele câștigă toate locurile (mandatele în Parlament). Dacă nu, locurile vor fi repartizate între liste potrivit principiului reprezentării proporționale. S-a folosit în Franța (1951-1958). Sistemul Hare este o combinație dintre reprezentarea proporțională și votul majoritar, concomitent acordându-i-se alegătorului o mare libertate. Potrivit acestui sistem, învinge candidatul ale cărui voturi depășesc coeficientul electoral, iar fiecare alegător are dreptul la un vot, dar acesta este transferabil, ceea ce înseamnă că dacă candidatul, pentru care a votat, a obținut mai multe voturi decât are nevoie pentru a fi ales, aceste voturi în plus trec la a doua preferință indicată de alegător și dacă și acesta a atins coeficientul – atunci surplusul trece la a treia preferință etc.

Sistemele electorale mixte echilibrate se obțin prin combinarea unor așa modalități ca votul cumulativ, votul limitat, “măciuca chinezească” etc., iar cea mai cunoscută modalitate de asemenea scrutin este sistemul german al votului dublu. Acest tip de sistem se caracterizează prin aceea că fiecare alegător dispune de două buletine de vot. Cu primul el desemnează, prin scrutin majoritar uninominal, un deputat care reprezintă circumscripția sa, iar cu al doilea buletin el se pronunță pentru o listă de partid, prin sistemul reprezentării proporționale. Prin urmare, cele două buletine sunt utilizate în două circumscripții diferite, corespunzător celor două tipuri de scrutin, iar în urma alegerilor sunt desemnate două tipuri de deputați.

Dintre avantajele sistemelor electorale mixte putem menționa că elimină multe din neajunsurile sistemelor electorale pure, iar dintre dezavantaje – că sporesc costurile alegerilor.

În concluzii, putem menționa că nu există sisteme electorale bune sau rele, ci sisteme adecvate sau inadecvate condițiilor țărilor care le folosesc pentru alegerea organelor reprezentative, iar alegerea unui sistem electoral anume, este, de fapt, o problemă de oportunitate pentru actorii politici aflați la guvernare.

2.4. Corpul electoral în calitate de exponent al suveranității naționale

În contextul temei noastre, într-o viziune poporul “reprezintă colectivitatea indivizilor care au calitatea de cetățeni și, prin aceasta, aptitudinea de a participa la exprimarea voinței naționale”. Totodată, trebuie de menționat că nu toți cei care dețin calitatea de cetățeni participă la exprimarea voinței generale. Pentru aceasta, legea electorală a stabilit anumite criterii, cerințe. În această direcție, pentru a exprima o “voință valabilă cetățeanul trebuie să aibă: un anume discernământ, aptitudine morală, vârstă”.

În același timp, în viziunea prof. I.Deleanu, “poporul, in corpore, obiectiv nu poate participa într-un raport juridic concret, el fiind constrâns să se exprime doar printr-o secțiune a lui și în forme specifice (prin corpul electoral și prin formele specifice ale democrației directe și ale democrației reprezentative). Cu alte cuvinte, pentru a se exprima, poporul trebuie să se organizeze” [16, p. 206].

Doctrina franceză abordează organizarea poporului din două perspective, și anume: “una juridică și alta politică”. Conform acestei teorii, “organizarea juridică” a poporului are drept criterii cetățenia din care, “în condițiile legii, derivă dreptul de a alege reprezentații poporului pentru a-i exprima voința și dreptul de a fi ales ca asemenea reprezentant”. Pe când “organizarea politică” a poporului se realizează prin partidele politice și organizațiile social-politice, instituții ale sistemului politie. Prin “partid politic” se subînțelege, în general, “o formațiune mai mult sau mai puțin durabilă care își propune să cucerească, să conserve sau să influențeze puterea, pe baza unui program ideologic – având la fundamentul său o concepție filosofică despre om și societate – și urmând o strategie proprie”.

Dat fiind aceasta, textul Constituției oferă partidelor politice o reglementare aparte. Așa, în conformitate cu art.41 alin.(1) din Constituția Republicii Moldova, “cetățenii se pot asocia liber în partide și în alte organizații social-politice. Ele contribuie la definirea și la exprimarea voinței politice a cetățenilor și în condițiile legii, participă la alegeri”. Aceste prevederi constituționale, în viziunea prof. I.Deleanu, au o întreită semnificație: “ele consacră constituțional pluripartidismul și acțiunea partidelor în viața politică a societății; în linii generale, stabilește regimul juridic al partidelor; ele precizează, de asemenea, principalele funcții ale acestora”[16, p. 207].

Așadar, în conformitate cu prima semnificație constituțională, pluripartidismul, regim politic care cuprinde și bipartidismul – contrar monopartidismului specific regimurilor totalitare care personifică puterea – este sistemul care asigură coexistența și diversitatea opiniilor politice. Cu toate acestea, prof. I.Deleanu identifică câteva neajunsuri, “solubile însă: conducând, uneori, la o prea accentuată diversitate, aceasta poate pune în pericol unitatea necesară realizării interesului comun; multipartidismul determină – ca singura variantă de sufragiu – scrutinul de listă; pluripartidismul favorizează sau chiar reclamă constituirea coalițiilor; prin precaritatea coabilităților se ajunge însă la instabilitatea guvernamentală” [16, p. 208].

Regimul juridic al partidelor, ca a doua semnificație, în opinia aceluiași autor, poate fi exprimat prin câteva elemente, ele fiind următoarele: “a) Libertatea de constituire sau de formare, ca expresie a libertății de asociere (vezi alin.(1) art.41 din Constituție); b) Libertatea stabilirii programului, precum și a strategiei ce trebuie urmată pentru îndeplinirea lui, prerogative care derivă nu numai din esența dreptului de asociere, dar și din libertatea de exprimare a opiniilor politice (art.32 din Constituție); c) Partidele se constituie și își desfășoară activitatea potrivit statutelor proprii, dar și cu respectarea legii – cerință absolută a statului de drept și, în cele din urmă, a democrației; d) Constituirea partidelor și formularea programelor acestora trebuie să se afle sub semnul principiului transparenței. Sunt interzise asociațiile de orice fel – cu caracter secret (alin.(5) art.41 din Constituție); e) Prin scopurile sau prin activitatea lor, partidele politice nu trebuie să militeze împotriva valorilor esențiale ale statului și ale democrației (alin.(4) art.41 din Constituție)”.

Și, în sfârșit, cea de-a treia semnificație. Din multitudinea funcțiilor ce le revin partidelor politice, doar câteva sunt definitorii:

Constituind un corp intermediar între popor și putere, ele contribuie la cristalizarea voinței generale și la valorizarea acesteia ca impuls față de putere;

Ele tind la realizarea funcției de conducere a societății, prin cucerirea puterii și transformarea programelor politice în programul de guvernământ;

Partidele contribuie la informarea și educarea politică a cetățenilor și la formularea exigențelor și aprecierilor acestora față de putere” [16, p. 208].

Din cele expuse, rezultă că voința generală națională se exprimă nu de întreg poporul țării, ci doar de acea parte a lui care întrunește criteriile strict determinate de Constituție și legi, cum ar fi:

a) cetățenia;

b) vârsta minimă de 18 ani;

c) discernământ;

d) aptitudine modală, într-un cuvânt dreptul de vot. Aceasta este tocmai “organizarea juridică” a poporului. Iar “organizarea politică” a poporului se materializează prin partidele politice și organizațiile social-politice în limitele stabilite de legislație.

Unitatea organizării juridice și politice a poporului dă naștere la o categorie juridică nouă – “corp electoral” – în calitate de exponent al suveranității naționale.

Astăzi, în lumea democratică, în calitate de garanta al statului de drept este unanim recunoscut și juridicește consfințit principiul suveranității naționale. Așa potrivit art.2 alin.(1) din Constituție “Suveranitatea națională aparține poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct și prin organele sale reprezentative, în formele stabilite de Constituție” [1].

În capitolul de față, ne-am propus de a identifica mecanismele, instrumentele și instituțiile prin intermediul cărora “poporul” exercită suveranitatea națională fie în mod direct, fie prin organele sale reprezentative. În acest scop, urmează a elucida cum poporul se organizează, care este formula juridică de exprimare a voinței lui, precum și formele de realizare a suveranității naționale și în fine a identifica organele reprezentative de realizare a suveranității naționale.

Noțiunea condițiile, structura și organizarea corpului electoral.

Pentru început, vom menționa că literatura de specialitate operează cu trei categorii:

“corp electoral”

“electorat”

“corp social”.

Sintagma “corp electoral” este cunoscută doctrinei dreptului constituțional românesc, este cunoscută din anii '50 ai secolului XX. Savanții români Paul Negulescu și Gheorghe Alexianu subliniau că “atunci când lucrează corpul electoral, lucrează acțiunea” [10, p.437]. Adică suveranitatea națională, în viziunea prof. I.Deleanu, “Corpul electoral este o colectivitate de persoane fizice, din multitudinea celor care alcătuiesc poporul, care având calitatea de cetățeni și îndeplinind condițiile de capacitate juridică și aptitudine morală, participă la exercitarea puterii” [16, p.209]. Cristian Ionescu opinează că, din punctul de vedere al problematicii accesului poporului la exercitarea puterii politice, “prin termenul de popor se subînțelege ansamblul indivizilor cărora statul le recunoaște calitatea de cetățeni ai acestuia, și în această calitate, aptitudinea de a participa în anumite condiții la diferite proceduri electorale prin care se exprimă voința națională” [33, p.314]. Și din acest punct de vedere, autorul consideră că noțiunea de “popor” este circumscrisă noțiunii de “electorat” sau “corp electoral”. În doctrina franceză, “corpul electoral mai poate fi deci calificat ca “putere de sufragiu”.

La rândul său, prof. T.Drăganu subliniază că “noțiunea de electorat desemnează totalitatea persoanelor fizice care potrivit legislației fiecărui stat, se bucură de dreptul de a vota, fie în vederea desemnării sau revocării reprezentanților în organele alese ale statului, fie în cadrul referendumului [25, p.20].

În acest context, savantul consideră că noțiunea de “corp electoral” este mai puțin adecvată decât “electoratul”. Iar aceasta pentru că “ea reflectă concepția că ar putea exista o voință generală a națiunii, distinsă de cea a indivizilor care o compun”. Mai mult ca atât, “odată cu răspândirea practicii referendumurilor, atât noțiunea de electorat, cât și cea de corp electoral au devenit prea strâmte, ținând seama de faptul că participarea cetățenilor la consultările populare poate avea un alt obiect decât alegerea unor organe ale statului (de exemplu, acceptarea revizuirii constituției)”.

În viziunea prof. V.Popa, “Corpul electoral este acea parte de membri care dețin calitatea de cetățeni ai statului … și care prin alegeri desemnează organul reprezentativ, dar nu este reprezentat el ca corp electoral”.

Nu-mi este clară fraza “… dar nu este reprezentat el ca corp electoral?

Despre cine este vorba? Despre «organul reprezentativ»?”

Pe când prof. I.Guceac utilizează expresia “corp social”. Așa doctrinarul subliniază că “organul de manifestare a suveranității naționale este voința generală a corpului social, care alcătuiește condiția juridică de existență a statului cu denumirea de popor” [35,p. 12]. Considerăm că sintagma “corp social” este destul de largă și poate include diverse grupări de oameni, fără a identifica un criteriu științific pentru deosebirile dintre diferite “corpuri sociale”, pe când sintagma “corp electoral” are în calitate de criteriu definitoriu următoarele: a) cetățenia; b) dreptul de vot; c) aptitudinea morală și capacitatea juridică.

Cât ne privește, considerăm aceste categorii identice, fapt pentru care vom opera cu noțiunea “corp electoral”: în această descriere corpul electoral fiind o putere politică autentică, exercitându-și puterea sa prin mijloacele democrației semidirecte “este acela care constituie cele mai importante instituții ale democrației reprezentative, în primul rând Parlamentul”, dar și a problemelor supuse referendumului, vom adăuga.

Corpul electoral fiind constituit din toți cetățenii Republicii Moldova cu drept de vot sunt organizați la alegerile parlamentare într-o singură circumscripție electorală. Însă, pornind de la dezideratul democrației conform căruia în organul reprezentativ suprem al statului – Parlamentul – trebuie să fie reprezentate “atât teritoriul cât și populația”, considerăm oportun a organiza “corpul electoral” al Republicii Moldova pe circumscripții electorale.

Revenim din nou la art.2 alin.(1) din Constituție, potrivit căruia “Suveranitatea națională aparține poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct în formele stabilite de Constituție”. Iar art.75 alin.(1) din Constituție stabilește că “Cele mai importante probleme ale societății și ale statului sunt supuse referendumului” [1].

Precizarea acestei prevederi o găsim în art.142 alin.(1) din Codul electoral, potrivit căruia “Referendumul republican se desfășoară în scopul exercitării puterii poporului și participării lui nemijlocite la conducerea și administrarea treburilor de stat”[2].

Etimologic, termenul “referendum” provine de la latinescul ad referendum – a fi supus adunării, ceea ce “exprimă în procedura democrației directe prin care conducerea unei țări se adresează poporului, fără intermediari, pentru a-l consulta în problemele majore”. Iar într-o formulă mai simplă, referendumul este “și o formă de arbitraj popular” [16, p. 214].

În dreptul elvețian, referendumul se aplica dacă “delegații cantoanelor nu aveau instrucțiuni cum să procedeze în unele cazuri, ei nu adoptau decizii la nivelul Adunării federale, ci votau ad referendum, adică rezervau alegătorilor dreptul de a se pronunța liber și definitiv”[19, p. 142]. Dezvoltând aceasta practic Iancu Gheorghe subliniază că “referendumul reprezintă garanția că parlamentul, în activitatea sa, nu se îndepărtează de la împuternicirile care rezultă din Constituție”. Doctrinarul V.Popa concepe referendumul în “sens larg” și “sens îngust”.

În sens larg, referendumul este conceput “ca un apel către electorat în o problemă de ordin legislativ sau administrativ, dacă el emană de la un organ reprezentativ”. În sens îngust, referendumul este un element al “democrației semidirecte”. Cuvântul “semi” – denotă că poporul nu poate interveni (exercita suveranitatea) direct în toate problemele, ci nimeni în unele din ele și prin metode specifice (inițiativa legislativă, veto, referendum).

În așa mod, în această frază autorul se contrazice dat fiind că, pe bună dreptate, poporul exercită direct suveranitatea “în unele” probleme și “prin metode specifice” (inițiativa legislativă, veto, referendum. Deci, referendumul este forma directă de exercitare a suveranității naționale și nicidecum un “element al democrației semidirecte”.

În opinia lui T.Cârnaț, referendumul este “o formă a democrației directe, prin care se realizează suveranitatea poporului în cele mai importante probleme de interes național și social, având drept scop soluționarea acestora, precum și consultarea cetățenilor în problemele locale de interes deosebit și revocarea primarului satului (comunei), sectorului, orașului (municipiului)” [41, p. 334].

Totodată, autorul formulează câteva criterii ce permit a delimita “alegerile” de “referendum”, printre care:

Obiectul de exprimare a voinței alegătorilor: a) la alegeri obiectul îl constituie candidatul sau lista de candidați în organul reprezentativ al statului; b) la referendum sunt supuse probleme concrete formulate fie în proiecte legislative, fie în concepții. De regulă, referendumului republican se supun: textul Constituției; proiectele de legi; alegerea formei de guvernământ etc., precum și modificări ale Constituției ce țin de caracterul suveran, independent și unitar al statului, neutralitatea permanentă a statului (art.75 alin.(2) din Constituție).

Referendumul se desfășoară în baza sistemului electoral majoritar, iar alegerile fie prin sistemul electoral majoritar, fie prin sistemul reprezentării proporționale.

Aspectul organizatoric atât la referendum cât și la alegeri este același, cu excepția că la referendum nu se constituie circumscripții electorale.

Întru confirmarea acestei idei, vom mai adăuga un criteriu, și anume acel al “finalității”: a) Hotărârile adoptate potrivii rezultatelor referendumului republican au putere juridică supremă (art.7.5 alin.(2) din Constituție au efect juridic direct; b) Alegerile legitimează mandatul deputaților, după care ei își încep activitatea întru realizarea funcțiilor organului reprezentativ.

În calitate de asemănări între referendum și alegeri, putem menționa: 1. Atât referendumul (art.142 alin.(2) din Codul electoral, cât și alegerile (art.38 alin.(1) din Constituție) se efectuează prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat;

Totodată, atât rezultatele referendumului, cât și ale alegerilor urmează a fi confirmate de către Curtea Constituțională (art.135 alin.(1) lit.d) și e) din Constituție).

Sintetizând definițiile date categoriei “referendum”, observăm că numai referendumul republican este forma directă de exercitare a suveranității naționale, dat fiind că rezultatele lui vizează interesele întregii societăți. Pe când referendumul local vizează doar interesul localității și al comunității respective.

Cât se privește, se poate de considerat că referendumul este forma de realizare directă a suveranității naționale de către popor în procesul soluționării celor mai importante probleme ale societății și ale statului atribuind deciziilor adoptate forță juridică supremă.

Sistemele constituționale contemporane unanim recunosc poporul unicul titular și deținător al suveranității, care exercită suveranitatea națională “în mod direct și prin organele sale reprezentative, în formele stabilite de Constituție (art.2 alin.(1) Constituția Republicii Moldova)”.

Din aceste prevederi constituționale, rezultă că la baza democrației sunt așezate “două reguli fundamentale: reprezentativitatea – care implică eligibilitatea și participarea directă. Reprezentativitatea se asigură prin alegeri, iar participarea directă prin referendum”.

În acest context, prof. I.Guceac subliniază că “în cadrul democrației directe, cetățenii învestiți cu dreptul de vot se pronunță nemijlocit și direct asupra tuturor actelor de suveranitate. În sistemul democrației reprezentative, cetățenii învestiți cu acest drept aleg reprezentanții care exercită în numele poporului suveranitatea” [34, p. 160].

Așadar, vom examina prima regulă, și anume, reprezentativitatea care implică votul și eligibilitatea. În conformitate cu art.61 alin.(1) din Constituție “Parlamentul este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat”. În aceleași condiții, sunt aleși primarii satelor, comunelor, orașelor, municipiului, precum și consiliile locale de gradele unu și doi, cu toate că Constituția direct nu reglementează această situație, ci doar face referință (art.112, 113,) la Codul electoral. [2]. Din această sumară prezentare a prevederilor legale, evidențiem o categorie, și anume – “alegeri”. Acest fapt ne face să ne oprim asupra acestui termen pentru a-i stabili esența și semnificația juridică și politică.

Așa, într-o opinie, alegerile reprezintă “o acțiune prin care cetățenii selectează și desemnează prin vot, în conformitate cu anumite proceduri, persoanele care urmează să facă parte din organele de conducere ale unui stat, unitate teritorial-administrativă sau ale unei organizații sau unui partid politic, sau unui organ colegial”[2].

Doctrina franceză definește alegerile în două sensuri: sens larg și sens restrâns. În sens larg, alegerile reprezintă “drept manifestări de voință, ajunse la un consens, pentru a alege reprezentanții”. În sens restrâns, alegerile reprezintă “un act juridic prin al cărui intermediu alegătorii, învestiți cu dreptul de vot în baza unor reglementări normative selectează prin vot individual un candidat sau un grup de candidați în organul în care îi va reprezenta o perioadă de timp”.

Totodată, doctrina franceză atribuie alegerilor parlamentare caracterul de competitivitate potrivit căruia “… cetățenii aleg dintre mai mulți candidați … ceea ce constituie «piatra unghiulară a democrației liberale»”.

În viziunea prof. V.Popa, alegerile “constituie un instrument juridic obișnuit, grație căruia poporul își exercită suveranitatea”[19, p. 156]. Abordând această problemă în lucrarea sa Drept parlamentar, prof. V.Popa face distincție din punct de vedere juridic între noțiunile “alegere” și “votare”. Așa prin alegere “trebuie de înțeles un complex întreg de măsuri, reglementate prin lege, necesare pentru organizarea și desfășurarea alegerii unui organ reprezentativ”, iar prin votare “mecanismul nemijlocit prin care alegătorii individual își exprimă opinia, selectând, alegând pe cineva dintre mai mulți”.

Dar care dintre aceste drepturi se exclud sau se completează reciproc?

Sunt substituite expresiile “în sens larg” și “sens restrâns”.

În viziunea prof. V.Popa, alegerile “în sens restrâns se reduc la selectarea uneia sau a mai multor persoane care vor intra în componența organului reprezentativ”.

În sens larg, alegerile au un caracter multifuncțional:

permit electoratului prin intermediul votului universal, secret și liber exprimat să-și exercite dreptul de a participa la guvernare, la administrarea intereselor publice, fie direct, fie prin intermediul reprezentanților aleși;

conferă legitimitate sistemului politic, sistemului guvernamental, partidului sau partidelor de guvernământ;

selectează un lider, o autoritate de guvernare, de administrare, pentru colectivitatea națională;

fiind multiple manifestări de voință în ansamblu, constituie un act colectiv în urma căruia se aprobă o echipă;

permit electoratului să participe nemijlocit la viața social-politică a societății, prin votarea programelor electorale ale candidaților, ale formațiunilor politice, votând candidații tacit acceptă programul;

permit electoratului să-și expună opinia referitor la activitatea formațiunilor politice aflate la putere și la direcțiile de activitate în perspectivă;

confirmă sau infirmă activitatea celor aleși, dându-le mandat de acțiune sau înlocuindu-i cu alții [23, p. 68-69].

“În dependență (s.n. – corect: în funcție de) de calitatea selecției reprezentanților în organul reprezentativ, se creează și o răspundere morală a electoratului pentru această selecție”. În așa mod, indiferent de calitatea selecției finale, electoratul poartă din plin răspundere morală, dat fiind că el a făcut această selecție.

În viziunea prof. I.Guceac, alegerile “ca instrument de formare a organelor puterii publice, … se caracterizează prin următoarele trăsături respective:

Alegerile legitimează puterea. Nu există guvernanți legitimi, împuterniciți cu forța de a comanda, decât cei ieșiți din alegeri libere și democratice”. Semnificația alegerilor “… alegerile reprezintă principala formă de participare politică a cetățenilor, iar în ochii conștiinței colective, ele sunt criteriul principal al democrației politice”.

Alegerile constituie barometrul vieții politice. Rezultatele alegerilor reflectă măsura de influență a acestor forțe politice și aspirațiile alegătorilor.

Alegerile sunt un instrument de selectare a guvernanților [34, p. 14-20].

Așadar, votul cetățenilor este “instrumentul juridic pentru învestirea cu prerogative legale a celor ce alcătuiesc unele dintre autoritățile publice”. În viziunea dată, votul cetățenilor și numai el legitimează atât constituirea autorităților publice, cât și legitimitatea actelor emise de către ele.

Dobândirea și exercitarea dreptului de vot sunt condiționate de îndeplinirea “cumulativă a câtorva exigențe, unele obiective, altele subiective:

Titularul dreptului trebuie să aibă calitatea de cetățean, întrucât, legitim numai cetățenii pot participa la exercitarea puterii pe calea sufragiului. Este o cerință care derivă din suveranitatea puterii de stat;

Persoana trebuie să aibă “capacitate electorală” sau, cum i se mai spune, “capacitate politică”, adică, prin vârsta sa biologică, care devine “vârsta electorală”, să aibă discernământul necesar pentru a aprecia semnificația manifestării de voință prin sufragiu;

Persoana trebuie să aibă aptitudine morală, adică să nu fi fost condamnată prin hotărâre judecătorească definitivă la pierderea drepturilor electorale. N-ar fi admisibil ca o persoană să participe la formarea voinței generale pe care ea însăși nu o respectă. Dar, tocmai pentru că sancționarea inaptitudinii morale afectează universalitatea votului, aceasta nu trebuie să aibă implicații discriminatorii de ordin social sau partizan”.

Deci, am arătat că și în zilele de astăzi există situații în care “democrația directă” este o realitate. Dar totodată, desigur, în marea majoritate a cazurilor, poporul își exercită suveranitatea națională prin organele sale reprezentative, fapt stipulat în materie constituțională. Așa, spre exemplu, art.2 alin.(1) din Constituție stipulează că “suveranitatea națională aparține poporului Republicii Moldova care o exercită. .. și prin organele sale reprezentative în formele stabilite de Constituție”.

Regimul reprezentativ este definit de către prof. V.Popa, în două sensuri: [23, p. 146]

în sens larg

în sens restrâns.

În sens larg, “regimul reprezentativ” este definit ca, formă de exercitare indirectă a suveranității naționale de către popor prin intermediul reprezentanților săi aleși; în sens restrâns, cu ansamblu de autorități publice, desemnate de popor, pentru a exercita suveranitatea (puterea politică) în numele lui”.

La rândul său, savantul francez Piere Pactet definește “democrația reprezentativă” ca “exercitare a puterii de către reprezentanții aleși prin sufragiu universal, împuterniciți să decidă în numele națiunii” În viziunea lui Maurice Duverger, democrația reprezentativă “reprezintă un sistem politic, în care guvernanții sunt aleși de cetățeni și sunt considerați ca reprezentanți ai acestora”. Potrivit art.60 alin.(19) “Parlamentul este organul reprezentativ suprem al Poporului Republicii Moldova.”. Într-un cuvânt, suntem în prezența “democrației reprezentative care presupune, cu necesitate, alegerile, fiind cunoscută și sub denumirea de democrație parlamentară”.

Și aceasta deoarece conform prevederilor art.38 alin.(1) din Constituție, “Voința poporului constituie baza puterii de stat. Această voință se exprimă prin alegeri libere, care au loc în mod periodic prin sufragiu universal, egal, direct și liber exprimat”. Deci, organele reprezentative sunt, în primul rând, rezultatul exercitării suveranității naționale prin voința corpului electoral. În al doilea rând, primind legitimitate în baza alegerilor “ organele reprezentative ” trec la exercitarea suveranității naționale prin punere în practică a funcțiilor și atribuțiilor determinate de Constituție și alte legi.

În lumina celor expuse, se poate de considerat că organele reprezentative sunt organele de stat alese și învestite prin voința corpului electoral cu funcții care permit exercitarea suveranității naționale în condițiile democrației reprezentative.

3. SISTEMUL ELECTORAL al Republicii Moldova

3.1. Caracteristica Dreptului Electoral al Republicii Moldova în sens comparat

Din cele mai vechi timpuri constituționalismul național a cunoscut mai multe încercări de a atribui un caracter organizat procesului de formare a unor organe reprezentative. În literatura de specialitate "una dintre primele încercări de gândire și practică politică moderne” este recunoscută Constituția lui Constantin Mavrocordat.

Reglementarea alegerilor a fost problema care și-a găsit loc, practic, in toate constituțiile cunoscute în procesul de evoluție a constituționalismului în Republica Moldova.

Dreptul electoral, fiind o subramură a sistemului de drept și având la bază știința dreptului constituțional, este studiat în calitate de disciplină juridică în cadrul Facultății de Drept. Această disciplină are ca sarcină familiarizarea cu diferite sisteme electorale, cu noțiunea dreptului electoral, cu conceptul și tipurile de alegeri, cu diversitatea subiecților dreptului electoral, cu statutul juridic al alegătorului, a organelor electorale și procesul electoral la diferite tipuri de alegeri. Această disciplină are ca sarcină familiarizarea și formarea deprinderilor studenților facultății de drept în ceea ce privește orgenizarea, desfășurea și rezultatul alegirilor. Astfel, adoptarea Codului Electoral în 1997 a servit un nou pas în procesul de racordare la normele democratice și în propășirea spre un sistem electiv modern, bazat pe necesitățile și cerințele statului de drept. Totodată, aceasta a servit la conturarea principiilor, mecanismelor și caracterului sistemului electoral național și la depărtarea de sistemul electoral sovietic din perioada “socialismului dezvoltat”.

Proclamarea Independenței Republicii Moldova, în contextul electoral, a servit drept oportunitate și temei legal spre promovarea pluripartitismului și pluralismului politic, pornind de la preambulul codului electoral care menționează: “Voința poporului constituie baza puterii de stat. Această voință se exprimă prin alegeri libere, care au loc periodic prin sufragiu universal, egal, direct, secret și liber exprimat. Statul garantează exprimarea voinței libere a cetățenilor prin apărarea principiilor democratice și a normelor dreptului electora”

Astfel, adoptarea Codului Electoral în 1997 a servit un nou pas în procesul de racordare la normele democratice și în propășirea spre un sistem electiv modern, bazat pe necesitățile și cerințele statului de drept. Totodată, aceasta a servit la conturarea principiilor, mecanismelor și caracterului sistemului electoral național și la depărtarea de sistemul electoral sovietic din perioada “socialismului dezvoltat”.

De o importanță deosebită pentru reformarea și stabilirea sistemului electoral a avut adoptarea Constituției din 29 iulie 1994. Act care vine să pună bazele conceptuale cu referire la partidele politice și organizațiile social-politice, despre rolul acestora în exprimarea voinței cetățenilor și în alegerea reprezentanților poporului. Astfel, analiza evenimentelor politice, ne permite să facem o concluzie logică referitoare la particularitățile sistemului electoral instaurat și să afirmăm cu certitudine că este unul proporțional.

Din momentul declarării independenței și pînă în prezent, în Republica Moldova au fost desfășurate circa zece campanii electorale pe baze de pluripartitism.

În majoritatea statelor, în constituție, poporul este declarat drept deținătorul suveranității naționale. Acest principiu formează temelia dreptului constituțional contemporan. Voința poporului este baza puterii de stat și aceasta voință poate fi exprimată doar prin alegeri periodice, printr-un sufragiu universal, egal, secret, direct și liber exprimat. În constituția RM, art. 2 prevede că suveranitatea națională aparține poporului RM, care o exercită în mod direct și prin organele sale reprezentative reglementate de constituție. În doctrina dreptului constituțional, manifestarea principală a suveranității poate fi exercitată prin legiferare. Legiferarea se produce de popor în condițiile unei democrații reprezentative. Cetățenii exercită suveranitatea prin intermediul dreptului de vot, ei sunt chemați să-și exercite drepturile exclusiv politice consfințite de constituție.

Reeșind din principiul suveranității naționale rezultă că toți cetățenii sunt chemați în mod natural și egal să exercite funcțiile sociale. Pentru a da rezultate bune sufragiului universal trebuie să fie bine oragnizat, adică să fie pus în asemenea condiții încît exercițiul lui să decurgă cît mai armonios și mai folositor pentru a avea cea mai bună reprezentare cu putință, capabilă de a elabora cea mai bună legislație. Deci, suveranitatea aparținînd poporului ca un tot indivizibil, exercițiul ei aparține întreg alegătorului, iar votul majorității acestui corp va exprima voința naționa. Vorbind despre noțiunea de drept electoral menționăm că în literature de specialitate noțiunea “drept electoral” este interpretată în două sensuri: drept electoral obiectiv; drept electoral subiectiv. Unii savanți identifică dreptul electoral cu o totalitate de norme juridice care reglementează mecanismul de realizarea drepturilor electorale ale cetățenilor. În linii mari o astfel de apreciere a dreptului electoral reflectă conținutul lui și destinația funcțională a dispozițiilor legislației electorale. Sub acest unghi de vedere prezentarea dreptului electoral ca o totalitate de norme juridice care reglementează participarea cetățenilor la procesul de formare a organelor de stat și locale elective și la alegerea funcționarilor lor poate fi pe deplin justificată. Însă o asemenea interpretare a dreptului electoral nu poate pretinde la perceperea realității juridice obiective, nu ține cont de organizarea internă a relațiilor sociale. Din acest punct de vedere e necesar de clarificat problema obiectului de reglementare a dreptului electoral. În acest sens menționăm:

dreptul electoaral nu reglementează toate relațiile care apar în procesul organizării și desfășurării alegerilor, de exemplu, relațiile de natură politică care apar între concurenții electorali nu sunt reglementate de normele dreptului electoral;

dreptul electoral reglementează și relații sociale care apar și se stabilesc nu numai în procesul organizării și desfășurării alegerilor, dar și relații sociale care apar în perioada preelectorală, cum ar fi:

înregistrarea și evidența alegătorilor;

formarea și activitatea organelor permanente;

popularizarea legislației elctorale;

instruirea juridică a alegătorilor;

relațiile sociale reglementate de dreptul electoral se deosebesc de relațiile sociale care apar în cadrul referendumului ori a procedurii de revocare.

În opinia dlui I. Guceac dreptul electoral reprezintă totalitatea normelor de drept care reglementează relațiile sociale ce se stabilesc în procesul de formare a organelor de stat centrale și locale elective, precum și cele din perioada preelectorală, ce necesită o reglementare normativă prin fixarea unor drepturi și obligații subiecților de drept electoral, relații ce se deosebesc în cadrul referendumului ori a procedurii de revocare și care nu formează obiect de reglementare a altor ramuri de drept.

Este necesar de menționat că legislația privind sistemul și dreptul electoral diferă de la stat la stat. Doctrina definește sistemul electoral ca o totatilate de proceduri utilizate pentru desemnarea de reprezentanți ai poporului în organismele puterii centrale și locale. Sistemul electoral fiind totodată modalitatea de repartizare a mandatelor disputate în alegeri în funcție de rezultatele alegerilor.

Unii cercetători înțeleg prin sistem electoral totalitatea de relații sociale reale, care apar în procesul organizării și efectuării alegerilor, precum și relațiile reciproce ce se stabilesc între alegători și deputați.

Privit prin prisma codului electoral, actualul sistem electoral – proporțional, bazat pe așa numitul sistem de vot “pe liste de partid”, specific acestui sistem.

Faptul că permite nu doar reprezentarea voinței și intereselor majorității, ci și a minorității fiind caracteristic Europei de Vest și Europei Centrale, prin acest sistem se pot exprima astfel nu doar opțiunile politice ci și cele culturale religioase, lingvistice, etnice.

Potrivit sistemului proporțional, mandatele parlamentare se împart candidaților proporțional cu voturile obținute în alegeri, astfel încît există un raport direct proporțional între mandatele parlamentare obținute de fiecare partid politic în parte și voturile pe care electoratul le-a dat acestor partide.

Unele opinii doctrinare disting problematica potrivit căreia reprezentarea proporțională implică, cel mai des, folosirea listelor de candidați. În cadrul acestui sistem atribuirea mandatelor se face proporțional cu numărul de voturi obținute de către partidele care participă la alegeri. De aceea problema cea mai importantă a reprezentării proporționale rezidă în modul de atribuire a mandatelor.

Totodată specific sistemului electoral proporțional este așa numitul „mecanism” al pragului electoral, acest prag oscilează de la 1% la 8%, de obicei situîndu-se între 3% – Spania și 5% – Germania sau Romania. Unele opinii susțin că aplicarea pragului afectează proporționalitatea sistemului, ajungîndu-se la disproporții aproape majoritare ca în cazul Bulgariei unde un prag de 4% a provocat eliminarea reprezentării a aproape un sfert din voturile exprimate (24,9%).

În cît privește nemijlocit Republica Moldova, Codul Electoral în art. 86 stabilește următorii indici ai pragului electoral:

pentru un partid, o organizație social-politică – 4 la sută;

pentru un bloc electoral format din 2 partide și/sau organizații social-politice – 7 la sută;

pentru un bloc electoral format din 3 și mai multe partide și/sau organizații social-politice – 9 la sută;

pentru un candidat independent – 2 la sută.

Doctrinarii analizează sistemul proporțional prin prisma etapelor consecutive pe care le urmează în cadrul procesului electiv, bunăoară, P. Midrigan opiniază că reprezentarea proporțională presupune parcurgerea a trei etape succesive:

primă etapă este aceea a calculării coeficientului electoral, care poate fi făcută la nivel național sau de circumscripție. Coeficientul electoral se obține prin împărțirea numărului total de voturi exprimate la numărul total de locuri (mandate) de repartizat.

A doua etapă este cea a repartizării mandatelor, între listele de candidați propuse, prin împărțirea, pentru fiecare listă, a coeficientului electoral la numărul de voturi obținute de fiecare listă. Se obține un număr de mandate atribuite, dar și un rest de voturi, întrucât nu în toate situațiile împărțirea de mai sus este perfectă (dând un număr întreg).

A treia etapă presupune o nouă distribuire a resturilor electorale (voturi neutilizate și mandate nedistribuite). Această ultimă etapă este cea mai dificilă și presupune multe nuanțări și clasificări.

Majoritatea statelor europene (cu excepție Marii Britaniei, Franței și a Irlandei) utilizează sisteme proporționale (sau mixte). Caracteristicile structurale ale acestor sisteme (PR – Proportional Representation) sunt:

orientate spre partide și nu spre candidați. Alegătorii votează în primul rând pentru partide (pe liste de partide) și nu pentru candidați individuali.

de obicei folosesc două categorii de formule: formulele celor mai mari resturi și metodele celor mai mari medii. În cazul formulelor celor mai mari resturi, mai întâi se calculează un coeficient, apoi câtul dintre numărul de voturi câștigate de listele de partid și acest coeficient va fi determinant în privința numărului de mandate câștigate de partidul respectiv. Pentru mandatele și resturile rămase sunt posibile mai multe proceduri. La metoda celor mai mari medii se calculează de la pas la pas o „medie” pentru fiecare partid, și în urma ordinei descrescătoare a acestor medii se atribuie mandate.

sistemele proporționale necesită, prin definiție, circumscripții plurinominale, cel puțin circumscripții de 2 mandate (teoretic). Cu cât magnitudinea este mai mare (sunt mai multe mandate într-o circumscripție) cu atât sistemul este mai proporțional.

circumscripțiile pot fi pe un singur nivel sau pe mai multe nivele (aceasta din urmă, practic, înseamnă circumscripții pe două nivele, soluții cu un număr de nivele peste două sunt foarte rare)

Sistemele pur majoritare se găsesc în Marea Britanie și în fostele colonii britance, respectiv țări care s-au dezvoltat sub influența lumii (imperiului) britanic, astfel: în Canada, Noua Zelanda, India, Australia. Sisteme similare s-au mai dezvoltat în Africa de Sud, SUA și Franța. India, Canada, Statele Unite, Anglia și Noua Zelanda au sisteme bazate pe formule pluralitare, în Franța s-a instituit, pe rând, sisteme proporționale și majoritare, cu schimbări relativ dese, în prezent utilizându-se varianta „tare-slabă” a formulei în două tururi.

Sistemele mixte (combinate) nu reprezintă tipuri analitice pure, ele combină elementele sistemelor majoritare și proporționale într-unul singur. Sisteme mixte sunt utilizate în țările: Albania, Bolivia, Germania, Ungaria, Italia, Mexico și Noua Zelanda (după o reformă recentă).

În Republiсa Moldova, în prezent, avem un sistem electoral proporțional ca și în Romînia care se organizează pe bază de listă de partid la nivelul unei singure circumscripții electorale care reprezintă 101 de mandate.

Din păcate acest sistem nu este unul făcut să avantajele alegătorii, ci unul menit să reprezinte cât mai substanțial voința partidelor politice care de altfel în ultimii ani au și finisat de a se conforma cerințelor societății ba mai mult de atît se cred inalienabile și activează în interese proprii. Astfel, sistemul electoral moldovenesc se poate de identificat prin următoarele:

nu reprezintă o legătură personalizată directă între alegător și reprezentant, legătură care poate fi creată prin fie vot uninominal sau mixt, fie, în cazul scrutinelor pe bază de listă, prin aplicarea votului preferențial, care la fel la noi se poate atrage pentru o bucată de pîine sau ”macaroane„

alegerea candidaților este îndepărtată și mai mult de alegători prin faptul că alegerea listei se face la nivel național, ci nu la nivel regional (ex.: în țările UE toate scrutinele proporționale pe bază de listă se organizează în baza mai multor circumscripții regionale care au repartizate un anumit număr de mandate, ci nu în baza unei singure circumscripții naționale cum e în сazul Moldovei);

creează disproporții de reprezentare (pragul electoral destul de ridicat duce la nereprezentarea unui număr mare de voturi ale partidelor care nu trec pragul). Exemplul anului 2001 când pragul de asemenea a constituit 6% ne arată circa 28% din numărul de voturi nereprezentate, astfel se violeză drepturile catățenilor ce si-au dat preferință uni partid ce nu a trecut pragul, ămotivind persoana la viitorul scrutin sa voteze pentru cel mai puternic cea ce duce la sistem majoritar ca în America unde oamenii aleg din doua trei aleternative fiind nevoiți din cauza sistemului majoritar;

nu oferă alegătorului posibilitatea de a juca un rol decisiv și de a interveni în selecția candidaților. Listele prezentate de partide sunt „liste blocate”, în așa mod alegătorul nu poate schimba ordinea candidaților și este pus în fața faptului împlinit.

În legătură cu cele menționate mai sus au fost propuse cîteva sugestii pentru reformarea sistemului electoral moldovenesс.  În mod evident este necesară căutarea unui echilibru între necesitatea de a acorda alegătorului posibilitatea de a alege direct persoana dorită și necesitatea unei reprezentări proporționale echitabile a voinței poporului.

Pe de o parte, partidele politice reprezintă un instrument extrem de important în gestionarea puterii în stat, pe de altă parte voința alegătorului este expresia acestei puteri. Astfel, combinarea avantajelor sistemelor electorale existente cu aplicarea mecanismelor de echilibrare a dezavantajelor trebuie privită ca o soluție de reînnoire a actualului sistem electoral depășit din Republiсa Moldova.

O direcție în promovarea unei schimbări echilibrate ar fi adoptarea unui sistem mixt, cu alegerea unei jumătăți de deputați pe baza circumscripțiilor uninominale  regionale, iar celei de-a doua pe bază de listă cu aplicarea votului preferențial. Astfel, se aplică și o legătură directă personalizată cu alegătorii – prin vot uninominal, se respectă principiul reprezentării proporționale (inclusiv a minorității) – prin vot în bază de listă, precum și se oferă dreptul alegătorului de a interveni (gestiona) în alegerea sa – prin vot preferențial obligatoriu.

În Republiсa Moldova politicienii s-au obișnuit cu faptul că ei trebuie să dețină controlul total, alegătorilor oferindu-li-se o opțiune cât mai îngustă în alegere, fie votezi întreaga listă așa cum ți se prezintă fie stai acasă. În așa fel, liderii politici joacă rolul decisiv în cadrul proceselor electorale, fără ca alegătorul să-și poată exprima pe deplin voința. Prin urmare, avem o manifestare diformată a voinței alegătorului pentru că chiar dacă votăm o listă s-ar putea să avem dubii extrem de serioase față de unii candidați de pe acea listă. Asupra acestora nu putem să ne exprim nemulțumirea decât stând acasă, iar dacă totuși votăm lista, în pofida nemulțumirii față de ei, prin votul exprimat contribuim la alegerea lor. Astfel, alegătorul este forțat fie să nu-și exprime dreptul de a alege, fie să-și exprime voința într-o formă diformată.

În concluzie putem menționa că în Moldova sau mai bine zis în Dreptul și Sistemul nostru electoral sau infiltrat procedee și moduri de scrutin luate ca exemplu din alte state, din pacate au fost luate nu chear cele mai bune exemple. Avem sistem proporțional care este aproape identic cu cel majoritar impus de guvernare dar cu o mulțime de partide ce nu trec pragul și impăenjenesc sistemul cu prezența sa inutilă din moment ce au fost create din intenții de spălare de bani și urmărirea intereselor proprii. Avem 101 mandate ce face posibilă reapariția crizei în vederea exercitării dreptului de vot în alegerea președintelui din motiv ca votul poate fi atras de partea celor interesați și nu tot timpul în interesul poporului. Avem nevoie de reforme substanțiale, vizibile în interesul cetățenilor și nu în defavoarea lor pentru crearea unor condiții favorabile de a alege reprezentanții cu mai puține cheltueli din buzunarul oamenilor.

3.2. Mecanismul de protecție a drepturilor electorale ale cetățenilor Republicii Moldova

Pentru doctrina juridică națională litigiile electorale reprezintă o problemă pe cât de nouă pe atât de actuală. Această situație este determinată de faptul că anume în conținutul litigiilor electorale se reflectă majoritatea divergențelor ce țin de realizarea drepturilor electorale de către cetățenii Republicii Moldova, iar examinarea și soluționarea lor reprezintă unul dintre mijloacele principale de protecție a drepturilor exclusiv politice de a alege și de a fi ales în Parlamentul republicii și autoritățile administrației publice locale.

Conform principiilor statuate de Codul electoral al Republicii Moldova, cetățeanul Republicii Moldova participă la alegeri prin vot universal. Votul universal prevede că cetățenii Republicii Moldova pot alege și pot fi aleși fără deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenență politică, avere sau origine socială. În legătură cu exercitarea dreptului de a alege în țara noastră tot mai acut apare problema absenteismului cetățenilor la alegeri. Progresul absenteismului tinde să dezvolte contestarea forțelor instituționale, care reprezintă pilonii sistemului reprezentativ, absenteismul fiind considerat de cele mai dese ori drept cea mai eficientă formă de protest. În prezent în Marea Britanie au dreptul de vot toți cetățenii care au domiciliul în circumscripția electorală respectivă la data înscrierii lor în listele electorale. Dreptul de vot nu este recunoscut persoanelor deținute și alienaților mintali. În Marea Britanie listele electorale sunt stabilite potrivit unui chestionar adresat fiecărei familii și puse la punct în fiecare an în luna octombrie. Înscrierea în listele electorale are loc automat, potrivit, chestionarelor. Nu există restricții pentru a fi ales în Camera comunelor.

Trebuie să menționăm că legislația electorală din Republica Moldova nu utilizează noțiunea de „litigiu electoral”, dar operează cu noțiunile de „cereri și contestații asupra hotărârilor și acțiunilor consiliilor electorale de circumscripție și birourilor electorale ale secțiilor de votare”.

Orice litigiu electoral într-o formă sau alta afectează drepturile electorale ale cetățenilor și altor subiecți de drept electorali. Reglementarea normativă a procedurii de examinare a acestor litigii prin intermediul instituției contenciosului în dreptul electoral pare a fi nu numai admisibil, dar și pe deplin justificat.

Litigiile electorale au o importanță politică exclusivă generată de următorii factori [35, p. 188]:

în primul rând, de importanta sporită a obiectului litigiului. Raporturi electorale care fac parte din categoria relațiilor sociale fundamentale ce țin de instaurarea, menținerea și exercitarea suveranității naționale;

în al doilea rând, protecția deosebită a drepturilor electorale ca parte constitutivă a drepturilor politice fundamentale de orice atentate;

în al treilea rând de importanța deosebită a alegerilor ca instituție de formare a autorităților publice representative;

în al patrulea rând, de particularitățile aparținând însuși procesului electoral și înainte de toate de perioada de timp strict determinată pentru realizarea unor acțiuni electorale concrete, în afara cărora drepturile electorale, inclusiv restabilirea lor, este greu de realizat.

Codul electoral din Republica Moldova rezervă contestațiilor electorale un compartiment separat. Normele cuprinse în compartimentul respectiv, pe lângă faptul că urmăresc scopul creării unui mecanism de protecție juridică a drepturilor electorale ale cetățenilor Republicii Moldovă atenuează, în același timp, acuitatea problemelor ce țin de soluționarea litigiilor electorale ca fiind o categorie deosebită de litigii și acțiuni procesuale.

Perfectarea normativă, practic autonomă, a instituției contestației ca mijloc universal de protecție a drepturilor electorale ale cetățenilor răspunde necesităților creării unei secțiuni colizionale a dreptului electoral care să reglementeze conflictele legate de organizarea și desfășurarea alegerilor.

Din acest punct de vedere, o asigurare normativă cuvenită a procedurii de contestare a acțiunilor (inacțiunilor) și hotărârilor care violează drepturile electorale ale cetățenilor Republicii Moldova poate fi stabilită atât prin garanțiile de realizare a normelor și principiilor democratice ale legislației electorale, cât și prin instituirea unor măsuri de rezistență eficiente pentru combaterea diferitelor tentative și forme de „patologii” electorale generate de ambiții politice, considerații de conjunctură și de alte priorități aparținând diferiți participanți la procesul electoral.

Deși sunt nedorite, litigiile electorale sunt inevitabile pentru orice campanie electorală, deoarece alegerile reprezintă unica formă a procesului de dobândire a atribuțiilor de putere cu caracter reprezentativ.

Ele reprezintă divergențele care iau naștere în procesul de fixare, organizare, desfășurare și stabilire a rezultatelor alegerilor în autoritățile reprezentative centrale și ale administrației publice locale și care sunt soluționate de organele electorale sau instanțele judecătoreștii.

După părerea D-lui Ion Guceac, din categoria condițiilor tipice care, de obicei, generează litigii electorale fac parte [35, p. 189]:

caracterul contradictoriu și nedeterminat al reglementării normative a raporturilor de drept electoral, situație soldată cu numeroase coliziuni și lacune;

nivelul scăzut de cultură politică și juridică al organizatorilor alegerilor și al altor subiecți ai procesului electoral;

interesele egoiste ale subiecților procesului electoral, inclusiv tendința de a folosi conflictele electorale în calitate de mijloc de atragere a atenției comunității față de anumiți subiecți ai campaniei electorale;

ambiția și birocratismul organelor electorale, care detalizează până la absurditate procedurile de realizare a drepturilor electorale ale cetățenilor.

Litigiile electorale se manifestă sub cele mai diverse forme determinate de tipul de alegeri, obiectul divergențelor, componența părților aflate în conflict.

Astfel, în funcție de conținutul conflictului electoral, pot să apară litigii electorale legate de fixarea alegerilor, înregistrarea (evidența) alegătorilor, formarea circumscripțiilor electorale și a secțiilor de votare, formarea organelor electorale, înregistrarea alegătorilor, realizarea agitației electorale, finanțarea alegerilor și a campaniei electorale ale candidaților, organizarea votării și constatarea rezultatelor alegerilor.

Din punctul de vedere al participanților la litigiile electorale, acestea pot avea loc între organele de stat și ale administrației locale, funcționari și cetățeni; între organele electorale și cetățeni; printre organele electorale de diferite niveluri; între cetățeni.

Însă cel mai mare interes reprezintă clasificarea litigiilor electorale în funcție de modul de contestare a cazurilor de încălcare a drepturilor electorale ale cetățenilor, deoarece examinarea și soluționarea obiectivă și oportună a litigiilor electorale depind în mare măsură de executarea calitativă a legislației care reglementează instituția contestațiior acțiunilor (inacțiunilor) care violează drepturile electorale ale cetățenilor.

În conformitate cu articolul 65 din Codul electoral, obiectul contestații reprezintă acțiunile și hotărârile consiliilor și birourilor electorale. Dreptul de contestare este acorda alegătorilor și concurenților electorali.

Astfel, legislația electorală prevede două modalități de examinare a litigiilor electorale:

administrativ (prin organele electorale ierarhic superioare);

în instanțele de judecată.

Aceste modalități de examinare a litigiilor electorale se deosebesc după cadrul persoanelor care au dreptul de înaintare a contestației respective, după obiectul (conținutul conflictului electoral) contestației, după procedura de examinare a litigiului, după efectele juridice ale hotărârilor adoptate. În același timp și modalitatea administrativă și judiciară de examinare a contestățiilor în cazurile de încălcare a drepturilor electorale ale cetățenilor se completează reciproc în calitatea lor de modalități relativ autonome de asigurare a drepturilor cetățenilor consacrate în Constituția Republicii Moldova.

E necesar de precizat că dreptul electoral este doar una dintre sferele în care se aplică răspunderea constituțională, de rînd cu alte subramuri ale dreptului constituțional. În pofida faptului că dispune de anumite particularități în această sferă, totuși răspunderea constituțională în dreptul electoral nu poate fi recunoscută ca fiind o formă de răspundere juridică de sine stătătoare.

Vorbind despre particularitățile acestei forme de răspundere, vom nota că una dintre acestea privește cadrul legal ce o reglementează, care este constituit în principal din Constituție și Codul electoral, nefiind excluse și alte acte normative – izvoare ale dreptului electoral.

Potrivit unor cercetători, răspunderea constituțională în discuție are un pronunțat caracter politic, avînd tangență uneori cu răspunderea politică în ceea ce privește subiecții, temeiurile survenirii și consecințele aplicării. [32, p. 3]

În același timp, este relevant și faptul că cercul subiecților acestei forme de răspundere este constituit din candidați, supraveghetori, asociații electorale, blocuri electorale, comisii electorale și membrii acestora, alți subiecți ce au admis încălcarea drepturilor electorale ale cetățenilor, neîndeplinirea sau îndeplinirea neadecvată a obligațiilor lor juridice.

O altă particularitate a răspunderii constituționale din dreptul electoral rezidă în faptul că măsurile ei de sancționare presupun lipsirea sau neacordarea unui anumit statut participanților la procesul electoral, cum sînt candidații individuali, listele candidaților, comisiile electorale. În viziunea cercetătorilor, anume această particularitate face ca forma de răspundere în discuție să constituie cel mai efectiv element al mecanismului de protecție a drepturilor electorale ale cetățenilor

În categoria particularităților răspunderii constituționale în discuție este inclusă și posibilitatea survenirii atît a răspunderii persoanelor fizice, cît și a răspunderii subiecților colectivi (anularea înregistrării listei candidaților).

Drept exemplu în cazul răspunderii persoanelor fizice poate servi demiterea membrului Comisiei Electorale Centrale, care poate surveni cînd acesta:

a fost condamnat definitiv pentru comiterea unei infracțiuni;

a pierdut cetățenia Republicii Moldova;

a comis o încălcare gravă a Constituției și a Codului Electoral;

a adoptat/emis un act administrativ sau o încheiere a unui act juridic cu încălcarea dispozițiilor legale privind conflictul de interese;

aflare în incompatibilitate (art.20 alin.(2) lit.a, b, d, e, f din Codul electoral [2]).

Sub aspect procedural este relevant alin.(4) al art.20, care stabilește că materialele privind demiterea se înaintează Curții Supreme de Justiție de către organele care au desemnat persoanele respective în componența Comisiei Electorale Centrale (Parlamentul și Președintele Republicii Moldova), precum și de către membrii comisiei. În baza hotărîrii Curții Supreme de Justiție cu privire la demitere și/sau în cazul încetării, înainte de expirarea mandatului, a calității de membru al Comisiei Electorale Centrale, autoritatea respectivă, în termen de 10 zile, desemnează, iar Parlamentul confirmă un nou membru pentru durata neexpirată a mandatului predecesorului.

Dacă vprbim despre procedura administrativă de examinare a litigiilor electorale putem menționa că legislația electorală din Republica Moldova nu conține reglementări privitor la procedura administrativă de examinare a contestațiilor. Unicele dispoziții de acest gen țin de stabilirea competenței organelor electorale de examinare a contestațiilor și cererilor.

În articolul 26 din Codul electoral, printre alte atribuții ale Comisiei Electorale Centrale, se menționează și dreptul de examinare a cererilor și contestațiilor asupra hotărârilor și acțiunilor consiliilor electorale dc circumscripție și birourilor electorale ale secțiilor de votare, adoptarea hotărârilor executorii pe marginea lor. La rândul lor, consiliile electorale de circumscripție examinează cererile și contestațiile asupra hotărârilor și acțiunilor birourilor electorale ale secțiilor de votare și adoptă hotărâri executorii în privința lor. Respectiv, și birourile electorale ale secțiilor de votare examinează cererile și contestațiile ce vizează organizarea și desfășurarea alegerilor, adoptând hotărâri asupra lor, care se anexează la procesele-verbale ale ședințelor biroului. Pe lângă aceasta, birourile electorale ale secțiilor de votare examinează și cererile în legătură cu incorectitudinile din listele electorale.

Din cele menționate putem concluziona că procedura administrativă de examinare a litigiilor electorale presupune că hotărârile și acțiunile (inacțiunile) organului electoral pot fi atacate în organul electoral ierarhic superior.

În procesul de examinare a litigiilor electorale organele electorale se conduc de normele cuprinse în Codul electoral. Spre exemplu, Comisia Electorală Centrală, în procesul de adoptare a hotărârilor pe marginea unor contestații, face trimitere la articolul 67 din acest cod care face parte din Capitolul 12 “Procedurile judiciare”, Secțiunea 1 “Contestațiile privind organizarea și desfășurarea alegerilor”. De aici se observă limpede că Codul electoral nu asigură o delimitare netă între procedura administrativă și cea judiciară de examinare a litigiilor electorale, fapt ce deschide calea pentru unele erori și încălcări grave în procesul de soluționare a litigiilor electorale.

În acest context, procedura administrativă de examinare a litigiilor electorale este reglementată de legislația electorală destul de superficial. Din aceste considerente este necesară completarea Codului electoral cu o secțiune nouă care ar cuprinde dispoziții privitor la procedura administrativă de examinare și soluționare a litigiilor electorale, cum ar fi cele privitor la subiecții cu drept de contestare, termenle de depunere și examinare a contestațiilor, consecințele examinării contestațiilor, responsabilitatea organelor electorale și a membrilor săi pentru examinarea calitativă și în termen a contestațiilor etc.

Dacă vorbim despre rocedura judiciară de examinare a litigiilor electorale, putem menționa că conform procedurii date, contestațiile ce vizează acțiunile și hotărârile birourilor electorale ale secțiilor de votare și ale consiliilor electorale de circumscripție se depun la instanța de judecată în a cărei rază teritorială se află biroul sau consiliul respectiv, iar contestațiile privind acțiunile și hotărârile Comisiei Electorale Centrale se depun la Curtea Supremă de Justiție.

În scopul excluderii tergiversărilor în procesul de examinare a litigiilor electorale, legislația electorală instituie termene speciale de soluționare a contestațiilor. A se menționa că aceste termene poartă un caracter unificat, fiind obligatoare atât pentru instanțele judiciare cât și pentru organele electorale.

Astfel, contestațiile privind acțiunile și hotărârile Comisiei Electorale Centrale în perioada electorală se examinează în termen de 5 zile de la depunere, dar nu mai târziu de ziua alegerilor. Contestațiile privind acțiunile și hotărârile consiliilor electorale de circumscripție și ale birourilor secțiilor de votare se examinează în termeade 3 zile de la depunere, dar nu mai târziu de ziua alegerilor.

Contestațiile depuse la instanțele de judecată în ziua alegerilor se examinează în aceeași zi, iar contestațiile împotriva hotărârii organului electoral cu privire la totalizarea rezultatelor alegerilor și atribuire» mandatelor se examinează de către instanța de judecată concomitent cu confirmarea legalității și validarea mandatelor.

Programul instanțelor de judecată se organizează în așa fel încât contestațiile să poată fi depuse și examinate fără întârziere.

Toate contestațiile depuse la instanțele de judecată se examinează în conformitate cu prevederile Codului de procedură civilă. În conformitate cu același Cod se adoptă și se pronunță și hotărârile instanțelor de judecată.

În ultimul timp procedura judiciară de examinare a litigiilor electorale este pusă pe rol tot mai des cu implicarea tuturor treptelor judecătorești. Un exemplu elocvent sunt alegerile locale desfășurate în satul Costești, Ialoveni, din 25 mai 2003. Rezultatele alegerilor au fost contestate de reprezentanții PCRM în judecătoria Ialoveni. După ce instanța numită de judecată a legiferat candidatura concurentului electoral care obținuse majoritatea de voturi ale alegătorilor, decizia respectivă a fost anulată la Curtea de Apel, fiind fixat cel de-al treilea tur al alegerilor, care a dovedit că alegerea electoratului a fost corectă.

Dar cit nu am vorbi despre drepturile cetatenilor la vot este dureros faptul ca mare majoritate in ultimii ani nici nu le cunosc aceste drepturi ce sunt garantate din cauza absenteismului.

În Republica Moldova, de la primele alegeri libere din 1990 și până în 2011, a devenit tot mai ușor de prognozat absenteismul în rândul electoratului, care nu mai este la fel de motivat sau de interesat de viață politică. Cetățenii cu drept de vot nu își mai folosesc dreptul politic fundamental pe care este clădită orice democrație, ci preferă s ă considere ca un drept fundamental „libertatea de alege neprezentarea la urne”. În 1990, libertatea de abia câștigată și dorința unui nou început i-au făcut pe cetățeni să meargă la alegerile prezidențiale la vot într-un număr care nu avea sa mai fie egalat niciodată. Principiile participării la alegeri sunt stabilite de fiecare stat în parte prin legi și proceduri electorale. Conform art. 2 al Codului electoral al Republicii Moldova, cetățeanul Republicii Moldova participă la alegeri prin vot universal, egal, direct, secret, și liber exprimat. Participarea la alegeri este liberă (benevolă). Nimeni nu este în drept să exercite presiuni asupra alegătorului cu scopul de a-l sili să participe sau să nu participe la alegeri, precum și asupra exprimării de către acesta a liberei sale voințe. Remarcăm aici partea a doua a esenței: este important ca votul să fie exprimat liber, fără nici o constrângere sau presiune, deci să fie manifestarea neviciată a voinței personale și a conștiinței politice și civice a alegătorului. Cât privește prima parte a chestiunii: e bine ca dreptul de vot să fie benevol sau obligatoriu, aici sunt exprimate poziții „pro” și „contra”. Experiența electorală din ultima vreme în Republica Moldova, în special, eșuarea referendumului național, au adus argumente în favoarea introducerii unui vot obligatoriu. De altfel, și țările din Occident, când s-au lovit de problema absenteismului la alegeri, au introdus obligativitatea votului, deși se consideră că prezentarea în fața urnelor și votarea constituie o îndatorire cetățenească și o dovadă de responsabilitate politică din partea alegătorilor. Astfel de țări sunt: Austria, Australia, Belgia, Elveția, Liechtenstein, Luxemburg și Grecia.

În concluzie, este necesar de menționat că participarea cetățenilor din Republica Moldova la alegeri este precară, deoarece optimismul lor din anii’90 s-a transformat actualmente în pesimism. Comportamentul individului în timpul campaniei electorale se caracterizează prin lipsă de activism, indiferență față de scrutin, aceasta referindu-se, mai ales, la tineri. Se poate de observat că cea mai mare parte din legi deschid larg posibilitatea votării prin procură, corespondență, vot anticipat sau la domiciliu. Toate legile electorale studiate prevăd că nerespectarea obligației de a se prezenta la vot este sancționată cu amendă. Această amendă nu este pentru toate țările simbolică: 3 franci elvețieni în Cantonul Schaffhouse, 20 de franci elvețieni în Cantonul Schaffhouse, 10 și 250 EURO pentru o primă absentare în Luxemburg și între 400-700 EURO în funcție de natura alegerilor în Landul Vorarlberg. În cele mai multe țări, amenda crește gradual, în funcție de numărul de absențe la vot. În Belgia amenda este cuprinsă între 25-50 EURO pentru o primă absentare și între 50 și 125 EURO în caz de recidivă.

Deasemenea, în Luxemburg, pentru o primă absentare alegătorul este sancționat cu o amendă de la 100 la 250 EURO, iar în caz de recidivă, amenda este cuprinsă între 500 și 1000 EURO. În calitate de argumente în favoarea introducerii obligativității votului pot servi:

creșterea numărului de votanți este un efect inerent al îndatoririi cetățeanului de a se prezenta la vot, având ca rezultat o legitimitate crescută a conducerii politice;

creșterea conștiinței civice a populației (votul fiind considerat o datorie cetățenească);

determinarea indivizilor să se preocupe mai mult de problemele societății, să reflecteze asupra lor, și să iasă din izolare și indiferență;

În calitate de argumente împotriva introducerii obligativității votului vom deduce:

dreptul de vot al fiecărei persoane reprezintă unul din drepturile sale politice fundamentale, pe care fiecare înțelege să și-l exercite sau nu, întocmai oricăror drepturi și libertăți recunoscute în cadrul unui stat de drept. Votul cetățeanului este văzut, din punct de vedere constituțional, ca un „drept” și nu o „obligație”, astfel că nu ar trebui impus cu forța; nu trebuie omis faptul că se pot încălca alte drepturi ca efect colateral al votului obligatoriu (de exemplu pentru membrii anumitor comunități religioase ale căror convingeri le interzic participarea politică);

creșterea numărului de voturi anulate sau voturi aleatoare. Cetățeanul, chiar constrâns de forța coercitivă a statului, poate să își manifeste dezacordul față de obligativitatea votului, prin depunerea în urnă a unor votul lipsite de efect, nule din start.

În ce ne privește, considerăm că la etapa actuală de dezvoltare a Republicii Moldova este necesară introducerea unor elemente de obligativitate a votului. Doar că acest lucru urmează să fie realizat cu atenție și efectuându-se în cadrul unei reforme mai ample a sistemului electoral din Republica Moldova.

La final trebuie de menționat că organizarea alegerilor necesită cheltuieli colosale si absenteismul devine ceva daunător nu doar pentru viitor ci si pentru economia tării. Este necesar ca fiecare cetățean să înțelegă importanța votului său pentru țară și că neglijarea acestuia sau absența lui duce la efecte foarte negative pentru întreg sistemul statal. La fel este necesar de creat un mecanism perfect pentru protejarea drepturilor electorale a cetățenilor RM, astfel încît drumurile spre Judecătorie să fie mai puțin bătătorite decît cele care duc spre secția de votare unde cetățeanul făcînduși alegerea să nu fie nevoit să recurgă la apărarea drepturilor sale fundamentale garantate de Lege. Căci nu e bun acel Sistem, acea Lege, ce este suprasolicitată ci cea care prin sipla sa prezență garanteză dreptatea.

3.3. Particularitățile și efectul alegerilor autorităților publice reprezentative ale statului

Dezvoltarea și evoluția constituțională a statelor moderne a impus anumite etape și procese semnificative ale formării principiului reprezentării voinței suverane a poporului, ca un fundament de bază al activității sociale.

Aceste procese au fost definite parțial de condițiile economico-sociale și istorice de dezvoltare a statului Republici Moldova. Aspirațiile poporului spre o participare la viața politică, formarea și victoria principiului reprezentării în prima jumătate a secolului al XIX –lea, a demonstrat o trăsătură esențială prin care statul ca entitate evoluează nu atât economic cât și politic.

Istoria constituțională a lumii, a impus o realitate teoretică și practică, participarea la viața politică a unui stat prin exprimarea unei voințe, a masei populare, prin intermediul unui organ administrativ reprezentativ.

Alegerile au o multitudine de efecte, toate fiind legate de funcționarea democrației. Cele mai importante sun următoarele:

impune principiului majorității. Istoria principiului majorității este foarte veche (a fost practicata la greci antici, în lucrările senatului din Roma, în cadrul dietelor medievale), reprezintă aceea „tehnică” care relevă persoana sau opinia care are sprijinul cel mai larg;

asigură participarea cetățenilor. Participarea politică are mai multe forme, astfel: intrarea într-un partid, sprijinul financiar al unui partid, sprijinul unui partid prin cheltuieli de timp liber și activități benevole, participare la demonstrații, scrisori către politicieni, autorități, lămurirea unei persoane în privința votului, căutarea politicienilor pentru diferite avantaje, inițiative cetățenești, strângere de semnături, inițierea unei strângeri de semnături și, în final, participarea la vot. Participarea la alegeri prin vot a dobândit o importanță centrală odată cu extinderea și generalizarea dreptului la vot și a devenit cea mai importantă formă de participare politică la care recurg cei mai mulți cetățeni (restul formelor de participare sunt mult mai restrâns utilizate). De exemplu: în Europa de Vest 60-80% din populația adultă participă la alegeri, în schimb, celelalte forme de participare cuprind numai 10% din această populație;

asigură alegeriile dintre alternative. Pluralismul politic din perspectiva alegerilor înseamnă competiție deschisă dintre partide, competiție în care intervin cetățenii prin voturile lor. Cetățeanul decide deci în privința pozițiilor parlamentare, are influență asupra alternativelor, programelor politice, acordându-le sau nu șansa de a deveni alternative de guvernare. Decizia privind guvernarea depinde direct de vot, totuși, numai în sistemele majoritar-bipartidiste, în alte sisteme tratativele privind coalițiile de guvernare sunt hotărâtoare, tratative care se poartă după alegeri. Nici schimbarea guvernelor nu înseamnă, neapărat, schimbări în politici publice, schimbări ce corelează cu intențiile alegătorilor. Aceasta se datorează faptului: – rolului tratativelor duse pentru formarea coalițiilor – faptului că în cursa electorală partidele aflate în competiție „ajustează” obiectivele de politici publice preferințelor alegătorului median:

formarea unui guvern. Un scop important al alegerilor este instituirea unei guvernări stabile. Sistemele electorale proporționale conduc, mai degrabă, la o coalitie multipartidista, deci guvernări mai puți stabile;

alternanța pașnică la putere. Alegerile pot fi privite și ca mijloc de rezolvare pașnică a conflictelor acumulate, deci ca mijloc de schimbare pașnică a celor aflați la putere. Contribuie mult la menținerea păcii sociale faptul că se știe: cei care se află la putere au un mandat clar limitat în timp;

menținerea, crearea sau lărgirea spațiului public al politicului. Concursul pentru voturi face publică dezbaterea privind programele, alternativele posibile, dar și socoteala pentru rezultatele obținute se dă în public;

efectul de legitimare. Alegerile contribuie mult la legitimarea socială a puterii. Procedura electorală în sine are, deja, un efect de legitimare, întrucât participarea cetățenească manifestată prin vot reînnoiește funcționarea sistemului politic. Regulile și procedurile electorale, adoptate în consens, utilizate în comun prin participarea comună a părților aflate în competiție, legitimează, astfel, nu numai noul guvern ales, ci întregul sistem politic în totalitatea ei. Voturile date exprimă nu numai încrederea acordată partidelor și candidaților aleși dar și sistemului politic în întregime;

rolul de recrutare. Alegerile asigură și baza de resurse umane a politicii. Competiția electorală nu aduce numai alternative/programe noi, aceasta are loc prin apariția competitorilor noi.

Anume cu alegerea unui organ reprezentativ poporul declanseaza anumite efecte care nu se văd la prima vedere, dar se vor face sesizabile pe parcursul anilor.

Odata cu alegerea unui organ reprezentativ, de exemplu parlamentul, țara îi deleagă dreptul de a alege, numi, organele executive cea ce se numeste deja separarea puterilor in Stat la fel îi deleaga dreptul sa modifice sau sa aprobe Legi care pot modifica pîna și acel proces prin care li sa delegat puterea de la popor.

Echilibrul puterilor în stat se realizează în primul rând prin implicarea mai multor subiecte în procesul legislativ, în raport cu celelalte puteri, fapt care va permite realizarea unei corespondențe mai viabile între organismele instituționalizate și realizarea intereselor generale ale societății civile.

Deși se pleacă de la o premiză clasică, RM tinde să intre în uniunea europeana, accentuează în mod deosebit mecanismul interferenței dintre legislativ și executiv, dat fiind structura și rolul fundamental în procesul de adoptare al deciziilor la nivel comunitar și implicit metodologia abordată în implementarea acestor decizii pe plan național. Procesul integrării europene consacră pentru Parlamentele o abordare nouă în context cu modul de organizare și funcționare al puterii în stat, în conformitate cu liniile de guvernare a Uniunii Europene.

Froncois Borella afirmă despre apariția Parlamentului „ Este totuși istoricește inexact să se spună că Marea Britanie este mama parlamentului; Islanda are dreptul de anterioritate și Polonia pretenții de simultaneitate. Dar este adevărat că ea a servit de model și că anglomania observatorilor continentali nu este fără fundament”. [37, p. 695].

Apariția Parlamentului definește faptul că instituția politico-juridică s-a constituit într-o societate organizată în stat de drept și a reprezentat inițial o alertă, iar mai apoi o reacție firească împotriva despotismului și tiraniei specifice absolutismului feudal. Apariția Parlamentului, trebuie privită ca un act de exprimare majoră a voinței populației, o participare la guvernare, la „facerea legilor”

Astfel soluția cu privire la exprimarea voinței națiunii a fost aceea, ca poporul, să delege exercițiul dreptului său, natural și inalienabil, de a legifera unor reprezentanți ai săi (delegați mandatari), astfel desemnați încât să poată exprima juridicește opțiunile acestuia . Astfel au apărut sistemele electorale, deputații , respectiv Parlamentul.

Totodată s-au instituit niște garanții privind exercitarea mandatului de către parlament, cu scopul ca acesta să nu se îndepărteze de la împuternicirile cu care a fost investit inițial. Referendumul, adică consultarea populară, este formă prin care poporul își exteriorizează dreptul de a participa la exercitarea puterii.

Ca și în alte state Parlamentul, ca organ statal este o creație a practicii sociale, un rezultat dus între exponenții luptei pentru putere, între burghezie respectiv șeful statului, care a răspuns ca un impuls puternic pentru afirmarea suveranității naționale.

Apariția reprezentarii este legată în primul rând de evoluția raporturilor juridice de reprezentare, de evoluția conceptului de democrație directă, care presupune o adunare a poporului care îndeplinește actele vieții statale, prin a vota legile, elaborând actele administrative și acordând dreptatea. [9, p. 65]. De asemenea J.J.Rouseau arată că „ suveranitatea nu poate fi reprezentată din aceeași pricină pentru care nu poate fi înstrăinată, ea constată, se exprimă, în mod esențial, în voință generală iar voința nu poate fi reprezentată este ea însăși sau este altceva , cale de mijloc nu există.

Deputații poporului nu sunt și nici nu pot fi reprezentanții lui, ei sunt doar moderatorii lui și nu pot hotărî nimic în mod definitiv. Dacă există reprezentanții ai poporului ei nu ar putea face altceva decât să pregătească legile care urmează să fie supuse ratificării poporului, prin plebicist sau referendum în temeiul dreptului său de a legifera. Orice lege pe care nu a ratificat-o poporul în persoană este nulă și nu este lege„. O astfel de democrație directă nu și-a extins conceptul și asupra țării noastre, și totuși este de remarcat că într-o asemenea organizare legislativă fiecare cetățean este un deputat el deținând o cotă parte din suveranitatea pe care nu o poate înstrăina nimănui dar conform conceptului nici nu o poate exercita individual, singular, acest nefiresc a dus la necesitatea reprezentării. Teritoriile și populația organizate suveran, ca elemente statale, au impus exercitarea democrației directe, iar exprimarea voinței generale, printr-o anumită tehnică, prestabilită de lege a dus la implementarea democrației indirecte prin asimilarea ideii reprezentării și a raporturilor de reprezentare.

Pe cale de consecință ideea de reprezentare a instituit apariția reprezentanților (deputaților) care au format parlamentele și sistemele electorale.

Democrația indirectă sau democrația reprezentativă definește poporul, ca singurul titular al suveranității, capabil să aleagă în mod periodic și limitat în timp, un anumit număr de persoane care să exercite suveranitatea în numele său. Ca urmare acestui fapt democrația reprezentativă este discutată în literatura de specialitate sub numele de democrație parlamentară. După Joseph Barthelemy și Paul Duez, această formă de democrație „constituie dreptul comun al organizării constituționale moderne”. [9, p. 69].

În viziune generală, regimul reprezentativ al unei țări constituie un ansamblul de autorități alese de popor, pentru a exercita puterea în numele lui.

În prezent, majoritatea constituțiilor statelor lumii consacră dreptul poporului deci, dreptul națiunii în a-și exercita puterea prin reprezentare sau prin referendum, ca formă de manifestare a voinței generale. Referendumul este garanția că parlamentul în activitatea s-a urmărește clar și exact motivul concret al împuternicirilor pe care le-a primit. Împuternicirile și rolul Parlamentului într-un stat au dus la autonomia parlamentară, adică o independență față de autoritățile publice.

Potrivit afirmațiilor prof. Muraru I., „Parlamentul apare deci ca o instituție politică și juridică formată din una sau mai multe corpuri, adunări sau camere, fiecare alcătuită dintr-un număr de membrii deputați și senatori dispunând într-o măsură mai mare sau mai mică de putere de decizie”, nominalizarea organismului parlamentar ca instituție politică cu activitate decizională în exercitarea puterii, justifică demnitatea funcțională a senatorilor și deputaților, ca elemente constitutive [15, p. 56].

Implicit constituționalistul Maurice Duverger, emite o teorie cu privire la definiția autorității legislative „Parlamentul nu trebuie confundat cu comitetele sau cu comisiile din care de regulă sunt create camerele parlamentare și cuprind un număr mai mic de membrii și nici cu adunările consultative care au puteri de decizie” ipoteză care este preluată și de literatura de specialitate de autorii români. [18, p. 698]

Principiul reprezentării poate fi privit din trei perspective, instituțională, politică și juridică. Din viziune instituțională, principiul reprezentării se realizează în esență de către puterea legislativă, semnalată prin instituția Parlamentului, organ reprezentativ al voinței generale și obligatorii a societății.

Din punct de vedere politic, Parlamentul, este îndrituit ca reprezentant al suveranității naționale, el decide soarta Guvernelor, aprobând cabinetele și programele de guvernare sau dimpotrivă, realizează demiterea acestora sau controlează executivul prin mijloace constituționale, regulamente și stabilește liniile directoare ale politicii interne și externe prin crearea legislației primare în scopul satisfacerii relațiilor sociale față de societatea civilă.

Din ipostază juridică și constituțională, competența Parlamentului, vizează imaginea suveranității naționale realizată într-o formă instituțională, una dintre cele mai importante funcții ale statului și anume funcția legislativă, care de fapt constituie puterea legislativă a statului. Această calitate juridică a Parlamentului îi conferă un statut aparte în cadrul sistemului autorităților statului, prin faptul că modalitatea de constituire a instrumentului legislativ își are chintesența în procesul electoral. Prerogativele conferite membrilor Parlamentului pentru garantarea exercițiului mandatului sunt accentuate prin extinderea voinței corpului electoral al statului. Literatura juridică stabilește cu exactitate rolul legislativului. În acest sens avem afirmația prof. Duculescu V., potrivit căreia „Parlamentul deși este organul reprezentativ suprem al poporului, reprezintă de fapt numai cetățenii cu drept de vot care participă la alegerea sa”.

În consecință, instituirea Parlamentului ca organ reprezentativ, elimină manifestarea de voință a celor care nu își exercită dreptul de vot sau față de minori sau interziși judecătorești. În acest caz se confundă esența suveranității naționale, care înseamnă capacitatea de a exprima voința generală a întregii societăți, cu exercitarea dreptului de vot care este personal dar care – realizat în condițiile legii – nu poate crea un cadru limită față de legitimitatea și deplina competență a funcțiilor Parlamentului.

Specificul acestui organ legiuitor reclamă faptul, că prin deliberare legislativă, își justifică calitatea de organ decizional în exercitarea puterii statale. Parlamentul este în esență puterea legislativă, deci unicul organ legiuitor care emite legi recunoscut în stat si o primeste odata cu alegerea lui de catre popor atunci cind poporul ii incredinteaza viitorul sau.

Pe lîngă această funcție majoră, doctrina de specialitate s-a pus în discuție și posibilitatea ca Parlamentul să dispună de funcția de control sau de funcții jurisdicționale. Din punctul de vedere al prof. Ionescu C. ”doctrina constituțională din țara noastră consideră că funcțiile Parlamentului sunt funcții de conducere „deliberative”, prin această opinie se poate sublinia faptul, că potrivit curentului admis de doctrinarii constituționale, atribuția sau competența generală a Parlamentului este aceea de a delibera asupra problemelor politice ale națiunii, din acest punct de vedere „puterea deliberativă” sau „funcția deliberativă„ a Parlamentului constă în posibilitatea acestuia de a examina o problemă și de a emite o anumită decizie. [21, p. 174].

Împuternicirile de conducere cu care este delegat Parlamentul dupa alegeri de către popor îl pune pe acesta în ipostaza de a decide față de toate problemele importante. Aceste împuterniciri își au baza juridică în Constituția statului și se realizează doar prin intermediul legii. În această viziune Parlamentul trebuie să rezolve toate situațiile de fapt pentru domeniile social-economice, culturale, juridice etc. Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul majorității deputaților, poate retrage încrederea acordată Guvernului prin inițierea moțiunii de cenzură, în ședință comună, poate retrage încrederea acordată Guvernului prin adoptarea unei moțiuni de cenzură, cu votul majorității deputaților.

Președintele Republicii Moldova estela fel ales de Parlament prin vot secret; iar prin art. 89 alin (1) ”În cazul săvârșirii unor fapte prin care încalcă prevederile Constituției, Președintele Republicii Moldova poate fi demis de către Parlament cu votul a două treimi din numărul deputaților aleși” poate acorda votul de neâncredere Guvernului, cea ce ne face să nu punem la dubii importanța acestuia.

Altă categorie de autorități publice reprezentative din ordinea constituțională sunt cele locale. Poziția lor este determinată de rolul și funcțiile pe care le îndeplinesc la nivelul unităților administrativ teritoriale. Asfel, Constituția Republicii Moldova (art.112) stabilesc că autoritățile administrației publice prin care se realizează autonomia locală în comune și orașe sunt consiliile locale alese și primarii aleși în condițiile legii. Consiliile locale formează diferite categorii în funcție de organizarea administrativă a teritoriului: comunale, orășenești, municipale, județene, regionale, raionale.

Constituțiile unor state prevăd alegerea directă de către alegători a consiliilor de toate nivelurile, legiferându-le și calitatea de organ reprezentativ. Constituția Spaniei, de exemplu, stabilește alegerea consililor municipale de către locuitorii comunei prin sufragiu universal și reprezentarea provinciilor de către consiliile regionale sau de alte colectivități cu caracter reprezentativ. Constituția Ungariei numește consiliile comunale, orășenești, județene și de sector în capitală ca un corp de reprezentare locală. Pentru ca să-și poată îndeplini funcțiile, autoritățile publice reprezentative trebuie să fie înzestrate cu o anumită competență materială.

Constituția stabilește cu strictețe fiecărei autorități reprezentative limitele competenței, în dependență de care aceasta ocupă o poziție fixă în ordinea constituțională. Și după criteriul teritorial, și după cel al competenței materiale poziția autorităților publice reprezentative în ordinea constituțională este una și aceeași, deoarece funcția și competența lor sunt racordate la colectivitățile pentru care acționează și ale căror interese le gestionează.

Astfel, pe primul plan se situează parlamentul ca unica autoritate legislativă, după aceea șeful statului și guvernul, ca autorități executive, și apoi autoritățile reprezentative locale. Parlamentul, șeful statului și guvernul acționează în interesul întregii colectivități din sistemul social global sau, altfel zis, la nivelul statului, iar autoritățile publice reprezentative locale în unitățile administrativ-teritoriale, deci într-o anumită parte a teritoriului. În acest sens interesele locale necesită o conexiune cu cele generale realizîndu-se astfel, o “armonie” specifică oricărui sistem. Deși clasificarea autorităților publice reprezentative (în centrale și locale) se observă o ierarhizare, ele nu se află în raporturi directe de subordonare, fiecare posedând un anumit grad de autonomie organizatorică și funcțională. În relațiile dintre autoritățile publice reprezentative centrale și cele locale există totuși o subordonare, însă de ordin funcțional: parlamentul edictează legi, iar celelalte autorități reprezentative sunt chemate să le execute sau să organizeze executarea lor.

În urma celor relevate este necesar de perceput faptul că prin alegerea organelor reprezentative, cetățenii își hotărăsc soarta de obicei pe patru ani înainte, de aceasta alegere va fi influențată profund situația politică, determinarea directivelor relațiilor statului nostru cu cele din afară. Important este să coinștizăm faptul că autoritățile locale nu sunt de o importanță mai mică decît Parlamentul ba din contra, ele sunt cele fără de care cel din urma nu are sens și că adevarata politică și putere statală este în teritoriu, nu în zadar urmărim acum o luptă crîncenă pentru fotoliu de primar al Municipiului Chișinău sau alte orașe și localități cum ar fi Bălți și Orhei.

3.4. Alegerile ca garant al suveranității naționale, independenței și integrității teritoriale a Republicii Moldova

În condițiile moderne noțiunea principiului integrității teritoriale este ireproșabilă, fapt care este fixat în Constituțiile tuturor statelor. Pe parcursul mai multor vremuri teritoriul este principalul criteriu al statului. În dreptul internațional a fost stipulat că principiul integrității teritoriale înseamnă suveranitatea deplină a statului pe întreg teritoriul său. Acest principiu este unul dintre cele mai principale în dreptul internațional și reglementează relațiile dintre state.

În toate relațiile interstatale contemporane principiul integrității teritoriale este legat de asigurarea securității statului, garanția protecției împotriva invaziilor externe pe teritoriul său, schimbărilor forțate a granițelor sale teritoriale. Prin urmare, conform Statutului Organizația Națiunilor Unite, statele se angajează să respecte integritatea teritorială a fiecărui stat membru și să nu întreprindă careva acțiuni, care reprezintă o amenințare pentru integritatea teritorială a acestora.

La dreptul internațional s-a impus teza că principiul integrității teritoriale a statului înseamnă suveranitatea deplină pe întreg teritoriul său. Acest principiu este unul dintre cele importante în dreptul internațional și reglementează relațiile dintre state. Desigur, principiul integrității teritoriale servește drept bază pentru ordinea mondială existentă. A-l revizui sau a-l pune la îndoială – înseamnă a arunca lumea în vîltoarea conflictelor, care nu numai că vor submina bazele tensiunilor internaționale, ci vor putea duce, de asemenea, la instaurarea erei „haosului în lume”.

Hotarele nesrtămutate și integritatea teritorială – sînt garantul stabilității și suveranității, atît a relațiilor naționale, cît și a acelora internaționale. Războaiele de cucerire și cele de independență din secolul al XX-lea au determinat comunitatea internațională să recunoască integritatea teritorială ca un principiu de bază și acceptarea acestuia la nivel internațional, dar și în legislațiile naționale. Problematica integrității teritoriale sînt și în prezent unele dintre cele mai acute probleme ale sistemului relațiilor dintre state, dar și în interiorul acestora.

Ele sînt atașate nemijlocit de instaurarea puterii suverane în state într-un anumit teritoriu a lumii sau de păstrarea independenței unui popor, a unei declarații a identității sale geopolitice și de civilizație. Unitatea spațiului constituțional și combinarea acestuia cu integritatea statală a statelor moderne constituie baza activității tuturor structurilor și instituțiilor puterii de stat.

Starea actuală a normelor legislative în domeniul suveranității, integrității teritoriale și a autodeterminării ne demonstrează că, la fel ca în trecut, factorul geopolitic are influență asupra unui principiu sau a altuia, iar realizarea lor depinde de voința și angajamentul statelor, esența lor și nu de folosirea unor interpretări exclusiv în beneficiul uneia dintre părți. În același timp, acest lucru înseamnă că de atenția comunității internaționale și de respectarea strictă de către membrii săi a integrității teritoriale a statelor va depinde în mare măsură nu numai repartizarea geopolitică a forțelor, ci și soarta noii ordini globale în formare.

Aplicarea principiului integrității teritoriale, în primul rînd, presupune existența frontierelor recunoscute pe plan internațional. Dacă nu există această bază, atunci însuși principiul încetează să funcționeze. Anume din acest motiv, în practica relațiilor internaționale există norma conform căreia statele de regulă se abțineau de la recunoașterea noii țări, dacă aceasta avea probleme teritoriale, deoarece aceasta implica, de fapt, statul care o recunoaștea într-un conflictul nerezolvat.

Integritatea teritorială a statului este asigurată de unitatea sistemului puterii de stat. Unitatea puterii de stat este garantată de Constituție, care definește un singur spațiu teritorial, politic și juridic al țării, principiile de construire ale sistemului puterii de stat, centrale și locale, care dau statului forma unei unități integre.

După adoptarea programului ONU protecția legală a integrității teritoriale, a inviolabilității statelor și a autodeterminării popoarelor s-a intensificat în mod major.

Fixarea într-o serie de rezoluții ONU și aprobarea lor ulterioară în tratatele și acordurile internaționale ale statelor au făcut ca legea referitoare la integritatea teritorială și dreptul la autodeterminare să aibă o autoritate mult mai mare, a contribuit la întărirea lor și la o recunoaștere mai largă. În prezent, principalul obiectiv constă în aplicarea efectivă în practica relațiilor internaționale a principiului integrității și inviolabilității teritoriale, a dreptului la autodeterminare și la luarea deciziilor corespunzătoare ale Organizației Națiunilor Unite, care să contribuie la aceasta.

În zilele noastre, pentru asigurarea păcii și a securității globale a statelor la fel de important este să fie respectat principiul integrității teritoriale și cel al inviolabilității frontierelor. Însă, în practică, realizarea acestor principii este strîns legată de interesele politice ale statelor, care după ce își ating scopurile încalcă aceste principii. Este necesar să menționăm faptul, că comunitatea internațională astăzi nu are instrumente eficiente – norme și mecanismele de realizare a lor, cu ajutorul cărora soluționarea conflictelor de separatism ar putea fi dirijată și ar fi însoțită de un sistem de sancțiuni împotriva contravenienților.

Tentativele de a schimba hotarele statelor, fără consimțămîntul acestora a fost întotdeauna o expresie a agresiunii, care de multe ori a dus la război cu multe pierderi între civili. Dar nici astăzi nu se reușește evitarea conflictelor armate între state referitor la disputele teritoriale. O amenințare la adresa securității statelor și a integrității lor teritoriale reprezintă conflictele etnice, regionale și locale, care încalcă stabilitatea nu numai într-o anumită țară, ci, de asemenea, pot provoca o situație de conflict în regiune și în întreaga lume.

Dreptul fundamental popoarelor la autodeterminare pînă la separare – este dreptul comunităților recunoscut de către comunitatea internațională de a-și determina statutul pînă chiar la formarea unui stat independent suveran, în situația în care existența lor este amenințată de către națiunea principală.

Azi în limitele acestui drept există două abordări: dreptul la independență și dreptul la autodeterminare internă. Alegerea modului de abordare depinde de fiecare situație în parte, dar astăzi, în majoritatea cazurilor, dreptul la autodeterminare, cu forma de declarare a independenței este blocată de obligația de a păstra integritatea teritorială a statelor. Dreptul poporului la autodeterminare pîna la separare a dat naștere unui tip special de conflict, care este bazat pe dorința minorităților etnice de a-și realiza dreptul la autodeterminare, sub forma unei formațiuni statale independente.

Analizînd situația actuală a normelor de drept în domeniul suveranității, integrității teritoriale și a autodeterminării, se impune concluzia că, ca și în trecut, factorul geopolitic exercita influența sa în favoarea unui sau altui principiu, iar realizarea sa depindea de voința și angajamentul subiecților față de esența dreptului internațional. În același timp, în condițiile globalizării și apariției unui noi tip de amenințări la adresa securității naționale și internaționale, dreptul internațional ca punct de reper civilizat în relațiile dintre state devine mult mai necesar decît înainte.

Insistînd asupra principiului egalității subiecților în cadrul unui „stat comun”, autoritățile de la Tiraspol încearcă să „instituționalizeze” identitatea sa regională drept una distinctivă. Încercările de a folosi în acest scop faptul istoric de formare a RASSM în anul 1924 și a unei perioade de 16 ani de conlocuire a populației din partea stîngă a Nistrului într-o autonomie mai mult decît formală, într-un stat sovietic unitar și totalitar foarte rigid, este cel puțin neconvingătoare.

A insista asupra faptului, că într-un răstimp atît de scurt, în condițiile represaliilor staliniste și de ridicare a unei verticale rigide a puterii în URSS populația din Transnistria, începe să simtă treptat apartenența la o comuniune multietnică și social-politică, care s-a creat în baza subculturii transnistrene plurivalente, diferite de cea sovietică, ține mai curînd de domeniul propagandiștilor de partid, a manipulatorilor primitivi și a pseudo-oamenilor de știință angajați.

Odată cu fondarea în anul 1990, a „RMN” a avut loc resuscitarea acestui proiect social-politic, de această dată numit „poporul transnistrean” ca expresie a ideii colectiviste îndreptate spre hotărîrea întrebării despre statutul său. Atunci cînd studiem mai profund natura acestei „comunități regionale noi”, cu o anumită cultură și orientări, apare înțelegerea inexistenței diferenței dintre pseudo-ideea identității regionale a „transnistrenilor” și vechea idee despre „poporul sovietic”, care de asemenea pretindea la un statut supranațional.

În plus, în ultimul timp grupurile de ruși, inițiați de conducerea „RMN” încearcă insistent să se păstreze ca o comunitate supranațională independentă. Iată de unde apar asemenea caracteristici ale vorbitorilor locali de limbă rusă, precum supra-statalitatea și supra „sovietismul”. Acest lucru are loc în detrimentul grupului etnic de bază, cel al moldovenilor, precum și a altor minorități etnice și culturale de pe malul stîng al Nistrului. Anume acesta este motivul pentru care conducerea acestor grupuri de vorbitori de limbă rusă a „RMN” susține acțiunile Rusiei în Caucaz și consideră că fosta metropolă trebuie să ducă o politică similară și la granițele de est ale fostei URSS, în ceea ce privește autoproclamata „republică transnistreană”, în primul rînd.

Ideile separatismului anti-moldovenesc își dau foarte bine seama de faptul, că doar în cazul în care va trece ideea de autoidentificare a populației „RMN” va fi posibil să continue să insiste asupra dreptului „poporului transnistrean” de a institui propriul statut politic sub forma statului independent și suveran sau cu un statut special în cadrul Moldovei suverane și integre.

În orce caz astăzi, în lumea democratică, în calitate de garant al statului de drept este unanim recunoscut și juridicește consfințit principiul suveranității naționale. Așa potrivit art.2 alin.(1) din Constituție “Suveranitatea națională aparține poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct și prin organele sale reprezentative, în formele stabilite de Constituție

Într-adevăr, în condițiile statului de drept ultimul și decisivul cuvînt în procesul de organizare a societății în stat îi aparține poporului. Conform Declarației de suveranitate a Republicii Moldova, izvorul și purtătorul suveranității este poporul [13, p. 7]. La fel, Constituția Republicii Moldova (art.2) consacră următoarele: "Suveranitatea națională aparține poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct și prin organele sale reprezentative, în formele stabilite de Constituție".

Una dintre condițiile indispensabile pentru edificarea statului de drept în Republica Moldova este reglementarea normativă a procesului de organizare și desfășurare a alegerilor care reprezintă, în esență, unica sursă de conferire a legitimității puterii autorităților publice centrale și organelor administrației publice locale.

Alegerile libere, corecte și nefalsificate, organizate la anumite intervale de timp prestabilite, devin un atribut obligatoriu al statalității contemporane, ceea ce contribuie obiectiv la sporirea rolului și importanței dreptului electoral care constituie fundamentul normativ al procesului de constituire și funcționare a tuturor instituțiilor democrației reprezentative.

Alegerile sînt o componentă vitală a sistemului democratic de guvernare a statului de drept. Ele oferă cetățenilor posibilitatea de a-și alege conducătorii și de a le cere socoteală pentru acțiunile lor. Ele reprezintă un mijloc prin care cetățenii pot decide atît direcțiile politicii publice, cît și cursul dezvoltării națiunii. Prin urmare, alegerile libere și democratice sînt de o importanță crucială pentru democrație, integritate, independență și suveranitate. Alegerile libere și corecte asigură supremația legii și natura trecătoare a puterii, în funcție de voința alegătorilor. În statul de drept, satisfacerea necesităților și intereselor alegătorilor este obiectivul suprem al guvernanților. Or, pentru a avea șanse de succes în competiția electorală, candidatul trebuie să se adreseze alegătorilor direct și să reprezinte cel mai bine interesele acestora.

Primul standard democratic al alegerilor este acceptarea organizării și desfășurării lor în mod liber și corect. Promovarea standardelor guvernării democratice, corectitudinea alegerilor constă în: votul universal, egal, corect, secret, liber, transparent și responsabil. Acestea sînt atributele alegerilor și guvernării democratice într-un stat de drept.

În statul de drept, cetățenii trebuie să știe că sînt capabili să determine, prin votul lor, direcțiile de dezvoltare a țării. Ei trebuie să știe că procesul votării constituie un moment decisiv pentru actul electoral. Actul votării reprezintă opțiunea alegătorului, aspirațiile lui la un viitor mai bun pentru țara sa. Alegătorul are tot dreptul să fie informat despre modul în care se participă la procesul votării, despre opțiunile formulate în buletinul de vot. Statul este obligat să-i asigure alegătorului posibilitatea de a-și exprima opțiunea în cadrul unui proces electoral deschis și eficient sub aspectul tehnic. Crearea unor astfel de condiții nu constituie ceva secundar pentru guvernanți, ci o datorie a lor.

Într-un mesaj adresat Congresului SUA, în 1861 Abraham Lincoln afirma că buletinele de vot sînt urmașele pașnice ale gloanțelor. Prin această expresie metaforică se evidenția faptul că buletinele de vot asigură politica sistemului democratic. Ele acordă cetățenilor dreptul de a-și alege în mod liber și independent reprezentanții în structurile puterii. Aceleași buletine au condus, în ultimii ani, la schimbări spectaculoase în țările Europei Centrale și de Est. „Cînd istoricii vor menționa aceste schimbări, punctul de referință îl vor constitui buletinele de vot și nu gloanțele" [20, p. 24].

Regulile complicate ce reglementează competiția electorală trebuie considerate printre cele mai importante instituții ale oricărui stat democratic. Într-un sistem democratic, distribuirea puterii politice se efectuează prin organizarea și desfășurarea unor alegeri cu adevărat libere și oneste, ce corespund standardelor internaționale. Separarea puterilor în stat garantează o guvernare limitată doar în raport cu alegerile generale periodice.

Ajutorul politic și economic pe care comunitatea mondială ar dori să-l ofere unei țări (sau, dimpotrivă, impunerea anumitor sancțiuni) sînt determinate, într-o proporție directă, fie de pericolul pe care țara respectivă l-ar putea prezenta, în opinia comunității, pentru standardele internaționale de guvernare și securitatea regională, fie de legitimitatea organelor de conducere. Comunitatea internațională nu poate accepta în cadrul ei o națiune care nu este atașată standardelor democratice de guvernare. Biroul pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului al OSCE, Adunarea Parlamentară a OSCE și alte organizații acordă o atenție deosebită organizării și desfășurării alegerilor în statele cu democrație tînără.

La baza perceperii alegerilor stau observatorii – reprezentanți ai altor națiuni, grupuri politice, organizații internaționale, asociații pentru apărarea drepturilor omului și mijloacelor de informare în masă – ce urmează să aprecieze calitatea procesului electoral.

La final în contextul dat este necesar de semnalat că alegerile în ultimul timp nu sunt numai garant al integrității ,suveranitășii și independenții statului dar au devenit un element cheie în aspirațiile europene a Republicii Moldova.

4. Aspecte practice. De evaluat circumstanțele apariției unor crize politice legate de exercitarea dreptului electoral și de formulat recomandările autorului.

Alegerile parlamentare ordinare din 5 aprilie 2009 s-au soldat cu o criză politică care s-a manifestat mai ales printr-un blocaj instituțional. Alegerile anticipate din 29 iulie 2009, care au succedat blocajului instituțional, au avut menirea, potrivit normelor constituționale, să ofere alegătorilor moldoveni misiunea de a soluționa problemele generate de clasa politică. Acest ultim exercițiu a adus schimbări pe scena politică și va avea în continuare un impact major asupra design-ului noii puteri. Alegerile anticipate au confirmat că societatea moldovenească rămîne divizată în baza unui șir de criterii. Suprapunerea crizei politice pe cea economică risca să submineze pentru o perioadă îndelungată reafirmarea stabilității politice și sociale așa cum sa dovedit a fi.

Pentru o explicatie cit mai clară și o analiză cît mai obiectivă am decis să explic prin opinia mai multor doctrinari asupra termenului de criză și respectiv criză politică.

Criza reprezintă un moment critic în evoluția unei societăți, care duce fie la conflict pentru impunerea intereselor unei părți, fie la reîntoarcerea la starea de normalitate prin armonizarea intereselor divergente. Ea constituie o constantă a lumii contemporane, care de regulă apare ca urmare a unor dificultăți de natură economică, politică, socială etc. De asemenea, criza reprezintă o perioadă de tensiune, de tulburare, de încercări, adesea decisive, care se manifestă în societate. Înțelesul stării de criză poate fi simplificat la nevoia de schimbare, adică dezorganizare în vederea unei noi organizări. Prin urmare, criza poate fi definită ca o situație care îndeplinește una sau mai multe din următoarele circumstanțe:

se manifestă un dezacord fundamental asupra a ceea ce cel puțin una din părți consideră a fi un interes vital;

apare o prăpastie între interdependența dintre piață și societate;

apare un eșec instituțional în ceea ce privește regulile și normele procesului;

apare un eșec din punctul de vedere al comunității [38, p. 12]

Criza poate fi înțeleasă și ca un moment de ruptură în interiorul unui sistem organizat [31, p. 16]. În acest caz, ea cunoaște un prag de trecere de la normalitate la anormalitate, un prag de trecere de la anormalitate la precriză și un prag (ruptura) de trecere de la precriză la criză. Acest prag (ruptura) ar putea fi numit prag critic. Un alt prag critic – ultimul – este acela în care se trece de la criză la război (conflict violent).

Acest moment de ruptură – trecerea de la precriză la criză – obligă factorii de decizie să-și definească o poziție, fie în favoarea conservării, fie pentru transformarea sistemului, în perspectiva întoarcerii sale la normalitate, la starea de echilibru.

Toate crizele care afectează sistemele politice, economice, sociale, ecologice și militare sunt, în esența lor, de ordine politică. Anumite decizii sau circumstanțe de natură politică pot genera o disfuncție care dă naștere la o criză în sistem. Ele provin din apariția și dezvoltarea unor disfuncționalități grave în primul rând în cadrul fluxurilor pe care se definesc relațiile dintre sisteme sau dintre componente ale sistemelor. Acestea se accentuează în permanență, dacă nu se iau măsuri imediate.

Criza politică este definită ca un moment extraordinar când existența și viabilitatea ordinii politice este pusă sub semnul întrebării. Acest tip de criză se manifestă atunci când conflictul amenință integritatea ordinii. În acest stadiu, se accentuează anumite contradicții și disfuncții ce nu mai pot fi rezolvate în cadrul sistemului, ci doar prin înlocuirea sa.

Criza politică este cauzată, în principal, de ineficacitatea aparentă a politicilor sau eșecul controlului rațional al economiei, precum și de problemele privind legitimitatea atunci când sprijinul public este retras. Ea este un moment în care „puterea” (Președinte, Parlament, guvern, partidul cu majoritate, toate împreună sau doar o parte a acestor instituții) nu mai are legitimitate în timpul exercitării mandatului. Acest tip de criză apare atunci când schimbarea echipei aflată la guvernare, prin alegeri anticipate sau la termen, nu are loc suficient de repede pentru a detensiona raporturile dintre puterea politică și societate.

Practica democratică oferă destule exemple când diverse tensiuni și incompatibilități au generat crize politice extrem de grave. O astfel de criză a fost declanșată de anumite mecanisme interne sau de joc politic (grevă parlamentară, demisie în bloc, căderea guvernului prin moțiune de cenzură etc.), dar și prin creșterea numărului de partide politice și menținerea unor structuri învechite, rigide și extremiste. Totodată, anumite schimbări majore pe plan regional și internațional fac ca echipa aflată la putere să nu mai poată gestiona problemele țării ghidându-se după vechile principii. Prin urmare, criza politică apare atunci când decidenții politici nu sunt conștienți de aceste slăbiciuni sau nu fac tot ce le stă în putere pentru a îndrepta lucrurile.

Spre exemplu, Belgia a funcționat mai bine de un an și jumătate cu un guvern interimar din cauza neînțelegerilor dintre partidele flamande și cele francofone. După 535 de zile de criză politică, cele șase partide angajate în negocieri au ajuns la un consens pentru formarea unui guvern. Spre deosebire, Republica Moldova nu a reușit încă s ă depășească criza politică, declanșată în urma scrutinului legislativ din aprilie 2009, când Partidul Comuniștilor nu a reușit să obțină suficiente mandate pentru alegerea președintelui țării. Nerezolvarea cât mai rapidă a situației de criză constituțională de către partidele parlamentare ar putea duce statul spre un posibil dezastru politic, economic și social.

Și în cadrul Uniunii Europene crizele politice apar periodic, mai ales în soluționarea unor probleme ce necesită consensul statelor membre. Astfel, o situație de blocaj la nivel politic a apărut în 2005, atunci când Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa a fost respins prin referendum, în Franța și Olanda. Și „pactul fiscal”, destinat să consolideze disciplina bugetară în zona euro, greu lovită de criza economico-financiară, s-a lovit la sfârșitul anului 2011 de opoziția Marii Britanii, țară ce nu este de acord cu modificarea Tratatului UE.

În Republica Moldova a fost un exemplu de criză politică clasică aș ar numito mulți doctrinari, deoarece în ea au fost prezente mai că toate simtomele enunțate de doctrinari in definirea termenului de criză, au fost și eșecul instituțiilor și incompetența clasei politice.

Pentru a preda o consecutivitate a celor întîmplate am hotărît să recontruesc toate acțiunile ce au avut loc de la începutul crizei și pîna la finisarea ei, care de fapt nu o consider ca finisată.

Cronologie

2009

– 5 aprilie: Cetățenii moldoveni votează în cadrul alegerilor legislative, organizate la termen.

– 7 aprilie: Numeroși cetățeni moldoveni ies în stradă înainte de anunțarea rezultatelor, pentru a protesta față de PCRM. Manifestanții sunt mobilizați prin rețelele de socializare, motiv pentru care mișcarea de contestare din R.Moldova devine cunoscută în presa internațională ca "revoluția Twitter".

– 8 aprilie: PCRM obține 49,48 la sută din voturi, respectiv 60 de mandate din 101 ale Parlamentului, situație care îi permite alegerea unui Guvern dar nu și a președintelui țării, pentru care mai are nevoie de un vot.

– 10 aprilie: Vladimir Voronin acuză România de implicare în protestele din 7 aprilie.

– 5 mai: A fost prima ședință a Parlamentului, în urma căreia Vladimir Voronin este ales președinte al Legislativului.

– 20 mai: Opoziția se unește și blochează alegerea președintelui țării.

– 3 iunie: O nouă tentativă eșuată de alegere a șefului statului.

– 16 iunie: Dizolvarea Parlamentului și convocarea alegerilor anticipate. Tot în iunie PCRM primește o lovitură dură, unul dintre membrii săi importanți, Marian Lupu, se retrage din partid.

– 8 august: Partidul Liberal Democrat din Moldova (PLDM), Partidul Liberal (PL), Partidul Democrat (PDM) și Alianța Moldova Noastră (AMN) semnează documentul de constituire a coaliției de guvernare "Alianța pentru Integrarea Europeană".

– 29 iulie: Alegeri legislative anticipate, în urma cărora PCRM pierde 12 mandate (obține 48 de mandate). Cu toate acestea, celelalte formațiuni intrate în Parlament, Partidul Liberal (PL), Partidul Liberal-Democrat (PLDM), Partidul Democrat (PDM, condus de Marian Lupu) și Alianța Moldova Noastră (AMN) obțin doar 53 de mandate, cu opt mai puțin decât sunt necesare pentru alegerea președintelui.

– septembrie: În urma negocierilor, partidele din cadrul Alianței își redistribuie principalele funcții în stat. Astfel, Mihai Ghimpu este ale președinte al Parlamentului și exercită funcția de președinte interimar al țării, Vlad Filat este învestit premier (25 septembrie), iar Marian Lupu este susținut pentru funcția de șef al statului.

– noiembrie-decembrie: tentative eșuate de alegere a președintelui țării.

2010

– 16 martie: Curtea Constituțională decide că Parlamentul trebuie dizolvat după 16 iunie, deoarece această măsură nu poate fi aplicată de două ori într-un an.

– 5 septembrie: Referendum cu privire la schimbarea modului de alegere a șefului statului, soldat cu un eșec. Deși 87,8 la sută dintre alegători au votat în favoarea alegerii șefului statului prin vot direct, rata de participare a fost de doar 29,05 la sută. Pentru validare era necesară prezența la urne a unei treimi dintre alegători.

– 28 noiembrie: Alegeri legislative anticipate, al treilea scrutin în ultimul an și jumătate. PLDM, PDM și PL obțin împreună 59 de mandate, iar PCRM 42. Alianța Moldova Noastră nu reușește să mai intre în Parlament.

– decembrie: Negocieri în interiorul Alianței, în urma cărora Vlad Filat este învestit premier, iar Marian Lupu este ales președinte al Parlamentului, îndeplinind funcția de șef de stat interimar.

2011

– 20 octombrie: Parlamentul stabilește pentru 18 noiembrie data alegerii președintelui țării.

– 4 noiembrie: Trei deputați comuniști (Igor Dodon, Zinaida Greceanîi și Veronica Abramciuc) părăsesc PCRM.

– 15 noiembrie: Se încheie perioada de înscriere în cursa prezidențială fără înregistrarea vreunui candidat.

– 25 noiembrie: Modificarea procedurii de alegere a președintelui țării, organizarea unui vot fiind considerată valabilă doar dacă vor participa 61 de deputați din totalul de 101.

– 2 decembrie: Parlamentul stabilește o nouă dată pentru alegerea președintelui țării, la 16 decembrie.

– 14 decembrie: Expiră termenul de depunere a candidaturilor, iar Marian Lupu rămâne singurul înscris în cursă.

– 16 decembrie: Parlamentul nu reușește să aleagă președintele țării. În total, au votat 62 de deputați, dar Marian Lupu a primit doar 58 de voturi. Pentru a deveni președinte, el avea nevoie de 61 de voturi.

– 28 decembrie: Marian Lupu anunță că nu va mai candida pentru funcția de președinte al R.Moldova. Parlamentul stabilește următorul vot pentru alegerea președintelui la 15 ianuarie.

2012

– 12 ianuarie: Curtea Constituțională din Republica Moldova anulează alegerile prezidențiale de la 16 decembrie, apreciind că acestea au fost neconstituționale. Alegerile prevăzute la 15 ianuarie nu vor mai avea loc.

– 28 februarie: Fostul președinte moldovean Vladimir Voronin declară că nu va mai candida la președinția Republicii Moldova sau la altă funcție în stat.

– 7 martie: Parlamentul aprobă un proiect care prevede că votul pentru desemnarea președintelui Republicii Moldova se va desfășura la 16 martie.

– 12 martie: Alianța pentru Integrare Europeană (AIE) anunță oficial că susține candidatura lui Nicolae Timofti la președinția Republicii Moldova. În prezent, Nicolae Timofti este președinte al Consiliului Superior al Magistraturii (CSM).

În urma acestor evenimente în RM a se pare că sa instituit stabilitatea și intențiile de a schimba Constituția par a fi în trecut, dar necătînd la asta impasul economic și scandalele politice nu au luat sfirșit dar totuși să revenim la acctiunile din 2009 cănd la urne se prezentau oameni morti, iar de dupa hotare votau oameni in numar de 1|4 cu drept de vot.

Unul din motivul absurd al campaniei electorale a fost votul cetățenilor moldoveni aflați peste hotare. Potrivit estimărilor, peste hotarele țării s-ar afla aproximativ 1/4 din cetățenii cu drept de vot, pentru exercitarea drepturilor lor electorale au fost deschise doar 33 de secții de votare pe lîngă ambasadele și misiunile consulare ale Republicii Moldova. Art. 29, alin. (5), al Codului electoral prevede expres: “In cazul alegerilor parlamentare și referendumului republican, pe lîngă misiunile diplomatice și oficiile consulare ale Republicii Moldova, se organizează cîte o secție de votare”. CEC a insistat asupra necesității de introducere a unor prevederi legislative care ar stabili procedura constituirii secțiilor de votare în statele unde se află cetățeni moldoveni cu drept de vot, dar în care nu sînt reprezentanțe oficiale ale Republicii Moldova. Doar în acest caz, CEC ar dispune de un mecanism legal de organizare a alegerilor în statele care nu au misiuni diplomatice sau oficii consulare ale Republicii Moldova.

In acest context, trebuie menționat faptul că grupuri de cetățeni moldoveni aflați peste hotare au protestat, cerînd să le se ofere posibilități pentru a vota în locurile în care locuiesc compact, în număr impunător. Unele formațiuni de opoziție s-au adresat Curții de Apel Chișinău pentru a obliga CEC să constituie 20 de secții de votare suplimentare în România, Italia, Rusia, Ucraina, SUA, Portugalia și Irlanda. Instanța a considerat “lipsită de suport legal” cererea respectivă și această hotărîre a fost susținută de Curtea Supremă de Justiție. In consecință, în plină campanie electorală, Curtea Europeana a Drepturilor Omului (CEDO), a pus pe rol cererea din 17 februarie 2009 a Partidului Liberal Democrat din Moldova (PLDM), prin care a fost contestat refuzul autorităților de a asigura dreptul la vot al cetățenilor Republicii Moldova, aflați peste hotare, la alegerile parlamentare din 5 aprilie 2009.

Și necătînd faptului că în ochii celor împuterniciți ajungeau mesaje de alarmă de la cetățenii indignați alegerile din 5 aprilie au vost gasite valabile de catre Costitutionaliștii nostri, cea ce a stîrnit un val de nemulțumiri ce au adus la urmări catastrofale.

Analizînd argumentele contestatarilor și actele prezentate de Comisia Electorală Centrală, Curtea Constituțională a conchis următoarele:

pe parcursul campaniei electorale organele electorale, inclusiv CEC, precum și instanțele judecătorești competente au examinat o mare parte din neregulile evidențiate, majoritatea fiind lichidată. Afirmația contestatarilor privind includerea în listele electorale a 1373 de persoane decedate pentru care s-a votat este lipsită de substanță, deoarece, după cum reiese și din hotărî- rile organelor abilitate, obiecții de acest caracter nu au fost aduse în ordinea prevăzută de Codul electoral și în termenele stabilite;

toți concurenții electorali au avut în teritoriu reprezentanți cu drept de vot, drept de vot consultativ și observatori, care au semnat procesele-verbale cu privire la totalizarea rezultatelor alegerilor fără a expune rezerve sau contestații. Nici alegătorii nu au depus contestații;

conform comunicatului Misiunii Internaționale de Observare a Alegerilor și Raportului final al Coaliției Civile pentru Alegeri Libere și Corecte, pe parcursul campaniei electorale au avut loc unele încălcări ale legislației electorale, și anume: în reflectarea evenimentelor mass-media publică nu a făcut distincție între exercitarea de către autoritățile de stat a obligațiilor funcționale și activitățile lor electorale, au fost utilizate resurse administrative în scopuri electorale, autoritățile nu au asigurat un tratament egal față de toți concurenții, unii radiodifuzori au admis un tratament diferențiat față de concurenții electorali, unele posturi de televiziune au difuzat mesaje electorale camuflate, fără a aplica genericul “Electorala”, unele posturi de televiziune au comis derogări de la normele legale privind difuzarea publicității electorale;

Misiunea Internațională de Observare a Alegerilor a remarcat prezența masivă, în proporție de 97 la sută, la secțiile de votare vizitate a observatorilor din partea concurenților electorali, majoritatea reprezentînd PCRM, PSD, PLDM, AMN, PL și PDM, și a apreciat că în 93 la sută din cazurile monitorizate numărarea voturilor s-a efectuat foarte bine și bine;

conform concluziilor Misiunii Internaționale de Observare a Alegerilor și Misiunii de observatori din partea Comunității Statelor Independente, alegerile pentru Parlamentul Republicii Moldova din 5 aprilie 2009 s-au desfășurat în conformitate cu prevederile Codului electoral și standardele europene, în condițiile pluralismului politic, prin sufragiu deschis și liber exprimat, cu respectarea angajamentelor internaționale asumate de Republica Moldova. încălcările sem¬nalate nu au influențat asupra exprimării libere a voinței alegătorilor;

potrivit art.92 din Codul electoral, Curtea Constituțională declară alegerile nule în cazul în care în procesul alegerilor și/sau la numărarea voturilor au fost comise încălcări ale Codului electoral care au influențat rezultatele votării și atribuirea mandatelor. Curtea Constituțională a constatat că încălcările dispozițiilor Codului electoral menționate în contestații nu au avut amploarea care să conducă la invalidarea alegerilor, nu au influențat voința alegătorilor și nu denotă că alegerile au avut un caracter fraudulos.

În urma acestor acțiuni nedrepte după părerea multor oameni, mulțimea nedumerită a ieșit în stradă pentru a protesta contra asupritorilor Comuniști ce au facut din dreptul cetățenilor la vot o snoavă și i-au lezat de acest drept.

La 22 aprilie 2009 Curtea Constituțională a validat alegerile parlamentare desfășurate la 5 aprilie 2009. Potrivit avizului Curții Constituționale, deputați au devenit 60 de candidați de pe lista PCRM, cîte 15 de la PL și PLDM și 11 de la AMN. După constituirea organelor de conducere ale Parlamentului, pentru data de 20 mai 2009 au fost fixate alegerile prezidențiale. Potrivit Legii Nr.1234-XIV din 22.09.2000 cu privire la procedura de alegere a Președintelui Republicii Moldova, alegerile urmau să aibă loc pînă la expirarea mandatului șefului statului – 7 aprilie 2009 și formațiunile de opoziție au acuzat guvernanții că au numit data alegerilor parlamentare de manieră ca mandatul șefului statului să fie extins cel puțin cu două luni.

Polarizarea atitudinilor clasei politice și divizarea societății, ca urmare a protestelor din 7 aprilie 2009, prilejuite de insatisfacția modului de desfășurare a alegerilor, soldate cu devastarea Parlamentului și Președinției, iar ulterior cu abuzuri ale organelor de drept, au ridicat bariere suplimentare în calea stabilirii noii configurații politice din Republica Moldova. În consecință, instituțiile europene s-au văzut nevoite să intervină cu îndemnuri adresate puterii și opoziției de a relua dialogul politic în vederea depășirii crizei politice. Mesajul instituțiilor europene a fost cit se poate de clar – Republica Moldova este țara cetățenilor care o populează, acești cetățeni și clasa politică pe care au format-o trebuie să rezolve problemele cu care se confruntă. Cu toate acestea, pînă în preajma alegerilor prezidențiale nu a demarat dialogul politic, lucru care a condus la un blocaj instituțional – nealegerea șefului statului.

Amendamentele constituționale din 5 iulie 2000 au impus, de fapt, necesitatea stabilirii unui consens între putere și opoziție, întrucît este foarte dificil ca vreo formațiune politică să poată obține constant mai mult de 3/5 de mandate în parlament, pentru a putea alege șeful statului de una singură, fără cooperarea cu alte formațiuni. Astfel, s-a dovedit că cea mai puternică pîrghie din dotarea formațiunilor parlamentare este boicotul și amenințarea cu blocarea procedurii de alegere a președintelui țării – toate cele patru tentative de alegere a șefului statului, începînd cu anul 2000, au fost marcate de aplicarea boicotului.

La alegerile prezidențiale din decembrie 2000, blocarea alegerilor s-a soldat cu dizolvarea parlamentului, incapabil să ajungă la o soluție de compromis și anunțarea alegerilor parlamentare anticipate.

La alegerile prezidențiale din 4 aprilie 2001, cei 11 deputați ai celei mai mici fracțiuni parlamentare a Partidului Popular Creștin Democrat (PPCD) au refuzat să participe la procedura alegerii șefului statului, blocarea fiind evitată de faptul că PCRM deținea mai mult de 3/5 de mandate de deputați. Către alegerile prezidențiale din 4 aprilie 2005, PCRM a invocat necesitatea unui consens sau cel puțin circumstanțele au impus consensul național în vederea integrării europene. Cu toate acestea, modul în care au fost desfășurate alegerile parlamentare din 6 martie 2005 a făcut ca de această dată cea mai mare fracțiune parlamentară de opoziție – Alianța “Moldova Noastră”, însumînd 23 de deputați, să recurgă, totuși, la boicotarea alegerilor, fără să reușească blocarea procedurii de alegere a șefului statului.

În ajunul alegerilor prezidențiale din 20 mai 2009 deja toate componentele opoziției parlamentare, însumînd 41 de deputați, au anunțat că vor boicota procedura de alegere a șefului statului. Este de remarcat, că după accederea PCRM la guvernare în 2001 numărul deputaților implicați în boicotarea alegerilor șefului statului a continuat să crească progresiv. Criza politică pe care o traversează Republica Moldova în prezent este efectul comportamentului guvernanților, care atunci cînd le convine apelează la consens, cum a fost în 2005, iar cînd consensul nu le convine, renunță ostentativ la acesta, cum s-a întîmplat în 2007.

În definitiv, cei 41 de deputați ai opoziției s-au abținut de la votarea în ambele tururi de scrutin, lucru care a condus la imposibilitatea alegerii șefului statului, dizolvarea parlamentului și anunțarea alegerilor parlamentare anticipate pentru ziua de 29 iulie 2009.

Rezultatele alegerilor anticipate din 29 iulie 2009 au confirmat faptul că, în linii mari, electoratul moldovenesc își menține preferințele politice chiar și în prezența factorilor generatori de clivaje sociale și politice. In aceste sens, se poate afirma că după criza politică generată de evenimentele din 7 aprilie și de blocarea alegerii șefului statului, electoratul moldovenesc, practic, și-a reiterat opțiunile electorale de la alegerile din 5 aprilie. Schimbările în opțiunile electorale au fost generate de părăsirea de către fostul Președinte al Parlamentului Marian Lupu a PCRM și de faptul că numărul de concurenți electorali la alegerile din 29 iulie s-a diminuat de aproximativ două ori.

Astfel, dacă la alegerile din 5 aprilie formațiunile incapabile să depășească pragul electoral acumulaseră -15%, la alegerile din 29 iulie, doar 4%. Evident, a avut loc consolidarea segmentelor electorale de pe urma abținerii de a participa la alegeri a partidelor mici, adică au existat migrații ale simpatiilor electorale în cadrul unor segmente valorice, în special pe cel social-democrat și cel liberal, ultimul fiind împărțit de trei formațiuni – PL, PLDM și AMN. Aceste modificări au fost suficiente pentru ca PCRM să piardă monopolul asupra puterii politice.

Dacă e să vorbim despre exercitarea dreptului de vot a cetățenilor din Transnistria, situația este mai mult decît neclară și alarmantă.

Compararea rezultatelor alegerilor din 5 aprilie cu cele din 29 iulie 2009

Mediile informaționale oficiale din Transnistria contestă în permanență datele vehiculate de autoritățile moldovene referitor la numărul de locuitori din Transnistria, care dețin cetățenia Republicii Moldova. Ele afirmă că decizia Chișinăului de a extinde perioada de eliberare pe gratis a actelor de identitate pentru locuitorii transnistreni pînă la 31 iulie 2009 ar fi o manevră propagandistică. Potrivit datelor Ministerului Dezvoltării Informaționale (MDI) al Republicii Moldova, doar în prima jumătate a anului 2008, mai mult de 106 mii de locuitori transnistreni ar fi primit acte de identitate moldovenești. Potrivit datelor oficiale, în prezent 58,7% din locuitorii transnistreni cu vîrsta de peste 16 ani ar deține cetățenia moldovenească. Pentru a combate aceste date, presa transnistreană face referință la datele recensămîntului din noiembrie 2004, potrivit căruia în regiune ar exista 555347 de locuitori, dintre aceștia mai mult de 90% deținînd cetățenia transnistreană și doar aproximativ 1/3 deținînd “cetățenia altor state”: 107600 – cetățenia Republicii Moldova (19,4%); 56000 – a Federației Ruse (10,1%); 44400 – a Ucrainei (8%).

Problema deschiderii secțiilor de votare în Transnistria nu ține doar de refuzul autorităților de la Tiraspol de a permite acest lucru. Ea este mult mai complexă și necesită o abordare pe potrivă, cel puțin pentru a nu dăuna și destabiliza situația politică internă pe malul drept al Nistrului. Astfel, un proces electoral autentic presupune compilarea corectă a listelor de alegători. Pe teritoriul Trans- nistriei locuiesc aproximativ 15% din alegătorii moldoveni, iar autoritățile moldovene nu au acces la datele privind registrul populației. Includerea locuitorilor din Transnistria în listele electorale naționale este imposibilă, iar neincluderea lor lasă un spațiu imens pentru manipulări; informarea adecvată a alegătorilor pentru a putea face o alegere conștientă; constituirea consiliilor și birourilor electorale, asigurarea echilibrului reprezentării forțelor politice moldovene în aceste organe electorale. Este dificil de imaginat cum pot fi efectuate aceste proceduri, cum poate fi asigurată securitatea procesului electoral și libera exprimare a voinței alegătorilor.

Deaceea, oricît de importantă ar părea asigurarea dreptului de vot pentru cetățenii Republicii Moldova din Transnistria, nu există, deocamdată, o soluție mai bună decît cea utilizată pînă în prezent – constituirea secțiilor de votare speciale. Ceea ce ar putea face suplimentar autoritățile moldovene este să încerce în cadrul “măsurilor de consolidare a încrederii reciproce dintre Chișinău și Tiraspol” să asigure circulația pe gratis a transportului dintre anumite localități din Transnistria și localitățile în care sînt constituite secțiile de votare speciale. O altă măsură ar fi ca alegătorilor din Transnistria să li se ofere dreptul să voteze la orice secție de votare.

După alegerile date a și început acea criză politică care a creat discomfort țării noastre mai mulți ani la rînd, ba mai mult de atît am fi putut intra și în cartea Guines doar ca reporterii de acolo au motivat că nu înregistrează asemeni cazuri rele pentru societate pentru a nu propaganda în alte state o asemeni situație ca ceva bun.

După alegerile din 5 aprilie 2009, în cadrul cărora a concurat oferta Partidului Comuniștilor din Republica Moldova (PCRM) – stabilitatea, cu oferta partidelor liberale – schimbarea, au urmat evenimentele din 7 aprilie, soldate cu vandalizarea clădirilor Președinției și Parlamentului, pe care forțele de ordine nu au fost în stare să le apere, dar care, ulterior, s-au dedat la acte de răzbunare violentă împotriva a sute de persoane, despre care nici nu se știa dacă poartă vreo vină pentru cele întîmplate. In consecință, în Republica Moldova s-a instaurat o realitate nouă în care nu există nici stabilitate și nici schimbare. Noua realitate are la bază cîțiva factori generatori de tensiuni politice:

divizarea și radicalizarea dramatică a societății moldovenești, ca urmare a modului în care s-a desfășurat campania electorală, dar în special ca urmare a comportamentului forțelor de ordine în faza postelectorală. Divizarea socială și radicalizarea atitudinilor constituie principalele obstacole în procesul de identificare a unor compromisuri, inclusiv a celor recomandate de instituțiile europene;

suprapunerea crizei politice, generată de modul în care s-au desfășurat alegerile și evenimentele ulterioare, pe cea economico-financiară. Această suprapunere adîncește prăpastia între putere și opoziție, întrucît ambele își declină responsabilitatea pentru degradarea dramatică a climatului social-economic și politic din țară, transferînd-o în mod reciproc pe contul adversarului;

deteriorarea dramatică a imaginii internaționale a Republicii Moldova și periclitarea aspirațiilor europene ale Republicii Moldova. După patru ani de implementare a Planului de Acțiuni UE- Moldova, după retorica vehiculată cu toate ocaziile că alegerile din 5 aprilie 2009 reprezintă testul principal al maturității democrației din Republica Moldova și chezășia avansării pe calea integrării europene, a semnării unui acord de asociere cu UE, s-a dovedit că, de fapt, țara a intrat într-o criză fără precedent;

În definitiv, se poate concluziona că noua realitate are la bază neîncrederea profundă a opoziției și a segmentului de alegători pe care-1 reprezintă față de partidul de guvernămînt. Factorul neîncrederii a redus dramatic posibilitatea unui dialog al puterii cu opoziția în vederea depășirii crizei politice.

Și după alegerile anticipate situația politică nu a devenit mai stabilă, deși PCRM a pierdut monopolul asupra puterii. Retorica agresivă din campania electorală împiedică și după alegeri stabilirea unui climat de dialog și cooperarea între PCRM și adversarii acestuia. înaintea alegerilor anticipate PCRM anunțase public despre agresivitatea și duritatea campaniei pe care o va desfășura împotriva opoziției. Retorica PCRM sugera exploatarea fobiilor mai vechi și a imaginii inamicului extern, care atentează la independența Republicii Moldova și care ar fi asistat de inamicul intern – partidele de opoziție. Opoziția i-a răspuns PCRM pe potrivă, învinuindu-1 de uzurparea puterii, diseminarea corupției, sărăcirea țării care forțează cetățenii să emigreze cu sutele de mii, încălcarea sistematică și premeditată a drepturilor fundamentale etc.

În aceste circumstanțe, păstrarea situației politice tensionate și perpetuarea blocajului instituțional fac foarte probabile alte alegeri parlamentare anticipate în 2010. In pofida faptului că în Parlament sunt reprezentate cinci formațiuni politice, de fapt, acestea trebuia să constituie două forțe antagoniste cu o pondere comparabilă. Declararea constituirii Alianței pentru Integrare Europeană (AIE) de către PLDM, PL, PDM și AMN reducea raportul de forțe la 53 vs. 48 de mandate. In acest context, apar un șir de probleme cu caracter constituțional, legal, politic și administrativ:

Componentele AIE au declarat că vor contesta legalitatea deținerii de către șeful statului în exercițiu a acestei funcții după ce fusese ales deputat și Președinte al Parlamentului. De asemenea, a fost anunțată o eventuală contestare a compatibilității noii funcții de deputat a lui Vladimir Voronin cu funcția de Președinte în exercițiu al Republicii Moldova;

Rămînea problematică procedura de numire a candidaturii noului Prim-ministru. In condițiile unui conflict politic există așteptări că Președintele în exercițiu va numi candidatura premierului pornind de la interesele de partid și nu de la perspectiva evitării blocajelor instituționale;

La fel de problematică era atingerea compromisului în vederea alegerii noului șef al statului prin vot secret, cu o majoritatea calificată de 3/5 de voturi;

AIE rămînea, atunci, o structură informală destul de fragilă, care este ignorată fățiș de către PCRM. Pentru a se impune, AIE trebuia, probabil, să se instituționalizeze prin crearea unei singure fracțiuni parlamentare. De fapt, era o condiție plauzibilă pentru a discuta pe picior de egalitate cu PCRM și a se impune la numirea Guvernului;

În mod paradoxal, eventualul succes al AIE ar putea fi asigurat de faptul că PCRM rămînea încă foarte puternic, impunînd consolidarea AIE pentru ca aceasta să poată rezista presiunilor PCRM. Slăbirea presiunilor ar scoate la iveală incompatibilitățile unităților AIE. Faptul că două componente au contestat la CEC, Curtea de Apel, Curtea Supremă de Justiție și Curtea Constituțională modalitatea de redistribuire a mandatelor după formulă lui D’Hondt, prescrisă în Codul electoral, este un indicator al nemulțumirilor din cadrul AIE. In general, acest exemplu era îngrijorător și din punct de vedere al profesionalismului componentelor AIE, care confunda lucruri simple, precum principiul “votului egal” și modalitatea de redistribuire în favoarea partidelor mai mari a voturilor date partidelor care nu au trecut pragul electoral de 5%.

O altă sursă de îngrijorare, pe lingă gradul de polarizare a spectrului politic, rămînea a fi și reprezentarea distorsionată a cetățenilor Republicii Moldova pe criterii regionale, etnice și de gen.

Criza politică, suprapusă pe cea economică, nu promite nimic bun economiei țării și sferei sociale. In prima jumătate de an industria a înregistrat un regres de cca 25%. Scăderea producției industriale a fost determinată de reducerea cu 41% a volumului producției la întreprinderile din industria extractivă, cu 27,3% în cele din industria prelucrătoare și cu 6,1% în sectorul energetic, ceea ce a cauzat micșorarea volumului total de producție, respectiv, cu 0,7%, 23,4% și 0,8%.

Investițiile capitale din buget au scăzut dramatic. Datele Biroului Național de Statistică aratău că în semestrul 12009 valoarea investițiilor în capital fix a fost în scădere cu peste 38% față de ianuarie-iunie 2008. Cea mai afectată, după bugetul public, a fost activitatea investitorilor străini. Investițiile din contul mijloacelor acestora s-a redus cu peste 48%. De asemenea, agenții economici și populația investesc mai puțin decît odinioară. In primele șase luni 2009 investițiile în capital fix din mijloacele acestora a scăzut cu cca 29% față de ianuarie-iunie 2008. Se pare că guvernul a pus sechestru pe cheltuielile de la buget pentru investiții, în condițiile în care deficitul bugetar ar putea trece de 2 miliarde lei, iar populația și firmele, inclusiv cele străine, au mai puțini bani disponibili.

De asemenea, criza politică generată de procesul electoral defectuos are impact negativ asupra stabilității guvernamentale și capacității de a menține relații normale cu instituțiile internaționale finanțatoare. Fondul Monetar Internațional (FMI) și Banca Mondială (BM) sînt principalii creditori ai Republicii Moldova, asistența acordată de aceste organisme a fost foarte importantă pe parcursul anilor. Ultima, misiunea FMI a activat la Chișinău la sfîrșitul lunii mai 2009, așteptîndu-se ca eventuala asistență din partea fondului să fie „colacul de salvare” pentru situația economică dificilă din Republica Moldova. Principala provocare pentru guvern în următoarele luni va fi revizuirea sau chiar reducerea cheltuielilor publice și a datoriei statului intr-un moment în care populația este supărată din cauza disparităților sociale, fiind stresată și de efectele crizei economice. Majoritatea indicatorilor economici s-au înrăutățit vizibil. Șomajul este în plină ascensiune, apariția unor semnale din sectorul bancar a generat retrageri importante ale economiilor populației, deficitele externe sînt în creștere, Moldova fiind între „suspecții de serviciu” privind nesustenabilitatea deficitelor. Intr-un final, capacitățile guvernului vor fi testate în negocierile acestuia cu principalii creditori internaționali, în particular cu FMI și BM .

Prin urmare, pentru moment Moldova are nevoie de o guvernare stabilă și de politici bugetare prudente, care să țină cont de imposibilitatea de a face orice emisiuni de obligațiuni în condițiile crizei internaționale, fapt ce indică deficit bugetar sub control. Cînd sectorul privat nu mai funcționează la turații maxime și piețele externe se restrîng, bugetul public trebuie, chiar dacă are o marjă foarte limitată de acțiune, să nu împiedice economia (modificările la legislația fiscală sînt periculoase). Dacă încasările bugetare scad, un deficit mic ar favoriza intrarea în recesiune.

Pentru depășirea crizei este necesară modificarea politicii fiscale pentru a crește veniturile și a micșora cheltuielile bugetare, apelarea la credite, atît interne, cit și externe. Insă nu la credite comerciale, așa cum oferă Rusia și China, ci la credite concesionale , iar pentru acesta e nevoie de stabilitate politică.

În urma acestor acestor concluzii survenite la studierea temei am formulat următoarele recomandari pentru o mai bună funcționare s sistemului nostru electoral din Republica Moldova.

În privința partidelor politice ar fi bine de efectuat următoarele:

noua Lege privind partidele politice conține prevederi normative insuficient de clare și explicite, inițial aplicarea acesteia s-a făcut într-o manieră formalizată, care a generat conflicte. In ajunul și pe durata campaniei electorale aplicarea Legii a avut un caracter mai permisiv, autoritățile evitînd acuzații de abuz și tratament preferențial;

Legea privind partidele politice nu a determinat coalizarea partidelor și nici perfecționarea generală a managementului acestora. Partidele cu pondere au fost active, partidele cu susținere mai mică au desfășurat activități de menținere „pe linia de plutire”;

nu au fost puse în aplicare adecvată prevederile despre publicitatea informației din Registrul partidelor, finanțarea din bugetul de stat a partidelor politice și publicarea rapoartelor financiare ale partidelor, elaborarea propunerilor privind procedura detaliată de declarare a partidelor politice ca fiind neconstituționale. In timpul cel mai restrîns, trebuie să se revină asupra aspectelor respective;

partidele politice cu reprezentare parlamentară și la nivelul APL trebuie să sporească activitățile de pregătire și instruire a reprezentanților săi în organele electorale;

ar fi recomandabilă studierea cazurilor de rezonanță majoră și sancționarea celor care au acuzat sau intentat abuziv dosare vizînd lideri ai partidelor politice, care ulterior au fost disculpați plenar

Pentru Organele Electorale la fel e nevoie de schimbări majore:

înlăturarea CSM de la formarea CEC și prezența majoritară a membrilor CEC cu drept de vot deliberativ din partea formațiunilor politice prezente în Parlament le favorizează pe acestea și este o practică care nu contribuie la consolidarea principiilor organizării unor alegeri libere și corecte. Această modalitate de numire a membrilor CEC este discriminatorie în raport cu celelalte formațiuni politice participante la alegeri, care au dreptul de a avea membri ai CEC doar cu drept de vot consultativ;

organele electorale trebuie ferite de influența directă și indirectă a factorilor politici, care au interes direct în rezultatele alegerilor. Membrii organelor electorale inferioare ar putea fi selectați preponderent din rîndurile rezervei funcționarilor electorali;

este necesară revizuirea modului de numire a membrilor CEC, incit reprezentanților partidelor să le revină un rol secundar și să nu poată influența independența Comisiei;

CSM trebuie să-i revină un rol important în formarea CEC;

se impune și revizuirea modului de înaintare a candidaturilor pentru membrii consiliilor și birourilor electorale, astfel incit aceștia să nu depindă de concurenții electorali. De asemenea, este necesară limitarea posibilităților de revocare de către partide a membrilor organelor electorale. Revocarea ar putea fi realizată doar de CEC și numai pentru încălcarea obligațiunilor de funcționari electorali;

birourile electorale urmează a fi constituite cit mai devreme, pentru a asigura îndeplinirea în termen a tuturor operațiunilor electorale de care sînt responsabile.

Pentru listele electorale următoarele recomandări:

listele electorale constituie un element important al procesului electoral, care poate genera multiple probleme în organizarea și administrarea alegerilor. Corectitudinea și deplinătatea listelor constituie unul din indiciile care ne relatează despre corectitudinea alegerilor;

autoritățile administrației publice locale ar trebui să prevadă în cadrul planificărilor bugetare cheltuieli pentru anii electorali, în vederea asigurării îndeplinirii funcțiilor delegate de stat în acest scop. Ministerului Finanțelor și CEC urmează să prevadă sumele necesare în planificarea bugetară pentru anii electorali, în vederea acoperirii cheltuielilor legate de executarea unor operațiuni electorale în cadrul administrării alegerilor de către autoritățile publice locale și să transfere sumele necesare acoperirii cheltuielilor pentru funcțiile delegate de către stat administrațiilor locale așa cum prevede art.6 alin.(4) din Legea nr.435/2006 privind descentralizarea administrativă;

CEC ar trebui să dispună măsuri de constituire a birourilor electorale înainte de ziua din care este obligatorie afișarea listelor electorale;

CEC urmează să instituționalizeze un mecanism eficient de control al listelor electorale și să asigure transparență acestui proces;

CEC și alte autorități trebuie să depună eforturi pentru continuarea lucrului în vederea implementării Registrului unic (electronic) al alegătorului, ce ar exclude multiple nereguli și erori și ar asigura o mai mare transparență procesului;

în cadrul instituționalizării mecanismului de administrare și control al listelor electorale, se solicită implementarea procedurilor de verificare a listelor electorale în perioada postelectorală.

prevederile legislației ar putea fi completate în scopul asigurării unei autonomii financiare mai mari a CEC, astfel ca aceasta să poată face față necesităților electorale și în perioadele de criză;

bugetul alocat pentru educație electorală și civică necesită creștere considerabilă, iar înseși acțiunile, respectiv, trebuie extinse și aprofundate pentru tot anul calendaristic, nu doar în perioada electorală;

schemele de retribuire a funcționarilor electorali necesită perfecționare, astfel ca să stimuleze o activitate mai dedicată și să asigure un nivel maxim de probitate a lor;

legislația cu privire la finanțarea partidelor parlamentare din subvenții bugetare trebuie să fie pusă în aplicare, iar controlul în domeniu să fie exercitat în modalitățile prevăzute de lege;

cazurile de intimidare a agenților economici care sponsorizează partidele politice sau anumiți concurenți electorali necesită atitudine promptă și adecvată din partea organelor de drept, a autorităților publice abilitate;

plafonul de mijloace ce pot fi virate de o singură persoană fizică sau juridică necesită reducere, pentru a fi conformat realităților economice și sociale obiective;

prevederile controversate sau defectuoase ale legislației, care permit sancționarea dură a concurenților electorali pentru fapte greu imputabile, necesită perfecționare.

Pentru procesul de votare este nevoie de urmatoarele schimbări:

întreprinderea măsurilor de instruire a membrilor birourilor electorale, pentru a nu admite erori în procesele-verbale și să se asigure administrarea corectă a alegerilor;

revizuirea legislației electorale pentru a asigura dreptul de a alege tuturor categoriilor de alegători, inclusiv celor aflați peste hotare;

autoritățile implicate în procesul de reglementare transnistreană trebuie să depună eforturi suplimentare pentru susținerea participării la votare a cetățenilor ce locuiesc în regiunea transnistreană.

Pentru contestații și litigii electorale trebuie de atras mai mare atenție din motiv că sunt implicate drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor Republicii Moldova:

raportînd contestațiile depuse de concurenții electorali și deciziile luate asupra lor, constatăm că acestea au fost foarte slab pregătite și lipsite de probe. Cu regret, sarcina probării este pusă de organele electorale în obligațiunile concurenților electorali, iar reprezentanții concurenților electorali nu au pregătirea suficientă și nu dispun de mijloacele și capacitățile necesare pentru colectarea și fixarea probelor;

concurenții electorali ar trebui să instruiască reprezentanții săi, încît aceștia să poată administra probe în susținerea încălcărilor comise de alți concurenți electorali;

organele electorale urmează să instruiască membrii birourilor electorale, pentru ca aceștia să poată examina eficient contestațiile concurenților electorali;

sarcina probării ar urma să fie transferată pe seama organelor electorale și a poliției;

sînt necesare noi forme de răspundere pentru încălcările legislației electorale;

CEC trebuie să fie mai activă în diseminarea practicii de soluționare a contestațiilor în perioadele dintre alegeri.

Acestea cam ar fi niște recomandări și observații ce ar duce la o mai bună funcționare a sistemului și respectiv și ar diminua litigiile, absenteismul cetățenilor de la vot, încredrea acestora în autorități și ziua de mîine.

În finalul acestei lucrări, ar fi de dorit să menționăm faptul că criza politică din Republica Moldova a fost creată artificial de grupuri interesate dar acest lucru ar fi imposibil dacă țara ar fi avut o mai mare experiență ca țară independentă. Problema de bază în criza dată este că Moldova nu este gata să fie o Republică Parlamentară cu asemeni lacune în Legislație. Acest fapt se datorează că a devenit independentă cu adevărat relativ recent.

Trebuie de conștientizat faptul că sunt doar două aleternative: una, în mod cert de schimbat Constituția cea ce dupa parerea proprie este ceva grav, care ne va duce la zeci de ani de acomodare la noile prevederi ce avem și azi din 94”, ce vor afecta integrarea RM în UE și asta nu e cel mai grav, mai grav va fi dacă la asemeni probleme se vor repeta și Constituția va deveni ”o jucarie în mîinile unui copil” metaforic vorbind. A doua ieșire ar fi de creat o clasă politică nouă ce se va consemna și va respecta prevederile actualei Constituții, în vederea exercitării puterii în Stat, în numele poporului și fară intenții și scopuri personale.

ÎNCHEERE

Alegerile democratice și corecte au fost din dotdeauna un garant al suveranității sau mai bine zis mecanismul de exercitare a susmentionatei stări cum au definit-o doctrinarii.

Dreptul cetațenilor de a vota și de a fi ales sunt niste drepturi fundamentale garantate fiecărui cetățean cu drept de vot și sunt recunoscute atît pe plan național cît și pe cel internațional. Alegerile sunt o mică dar foarte însemnată parte din multitudinea de procese care stau la baza instaurării exercitării și menținerii puterii în stat. Prin ele se deleagă acel drept al cetățenilor organelor sau instituțiilor ce vor avea misiunea de a separa puterile în stat, de a forma guvernul de a gestiona țara astfel încî cetățenii sa nu fie lezați în drepturile și interesele sale vitale.

Metaforic vorbind alegerile au o insemnatate crucială asemeni cuiului din vorba japoneză potrivit carei cuiul a fost pricina pierderii razboiului. Organizarea și petrecerea alegerilor democratice corecte a devenit o problemă de preocupație a instiuțiilor naționale, politicienilor,organizațiilor sociale din mai multe state.

Voința poporului reprezintă baza unei guvernari mai bune și trebuie garantată de organizarea alegerilor corecte democratice în care fiecare cetățean cu drept de vot va putea vota liber și va putea să fie ales prin vot universal egal și liber exprimat.

Constituția Republicii Moldova din păcate este plina de lacune în cea ce privește aceste lucruri, aceste lacune au permis existența unor speculații asupra normei legale, care îm mod normal trebuie să fie pecrepută corect fara echivocuri.

Aceste speculații au adus daune vieții politice, economice, pluralismului și transparenței în realizarea drepturilor fundamentale ale cetațenilor. Din cauza acestor speculații și interpretări a legii ăn interes propriu și nu a cetățenilor guvernanții de atunci au adus țara în prag de criză care s-a facut simțită pe parcursul multor ani.

Dacă e să vorbim la direct, alegerea șefului statului nu trebuia să fie o problemă pentru legiitori. Din motiv că turul II de scrutin la alegerea șefului statului are loc la cel mult 3 zile de la primul tur, dar nu cum sa procedat la noi din turul I sa trecut direct la alegeri repetate sărind peste turul II declarat obligatoriu de Constituția Republicii Moldova și Legea.

În acel moment era necesar de anulat alegerile din 3 iunie și desfășurarea turului II în conformitate cu Legea, dar nu de manifestat tentative de modificare a Constituției Republicii Moldova.

O problemă majoră ar mai fi că conform Legislației noastre în vigoare, alegerea șefului statului poate întra în impas prin lipsa unui singur vot – care la noi în Republica Moldova poate fi atras sau cumpărat de un grup de oameni aflați la putere pentru interese proprii, în acest caz se poate declanșa dizolvarea Parlamentului și organizarea alegerilor anticipate.

Dacă să vorbim despre Constituția Republicii Moldova, aceasta conform alin. (3), art. 85 spune că Parlamentul poate fi dezolvat doar o singură dată pe an și aici apare întrebarea: Dacă șeful Statului nu va putea fi ales după două alegeri repetate, ce se va întîmpla atunci? Toate acestea, plus neglijarea deputaților față de Legea au adus la impas și criza politică în vederea exercitării dreptului de vot a cetățenilor Republicii Moldova. Ca exemplu petem considera expresia lui D-l Vlad Filat, liderului unui partid politic din Republica Moldova – ”Sunt de acord că pe lîngă unui aspect juridic mai este și cel moral. Șeful Statului avea obligația morală ca prin exemplul său să ne dea dovadă de respect față de lege. Noi considerăm că funcția de deputat este incompatibilă cu cea de președinte a Republicii Moldova.”

În acest context se poate de menționat următoarele: că Republica Moldova nu se va putea compara cu statele Uniunii Europene la care așa de mult rîvnește pînu nu va pune capăt instrumentării interesului politic, care interpretează sensul Constituției Republicii Moldova în modul în care le este comod doar lor.

Cred că pentru detensionarea situației de criză ar fi de dorit să fie constituit un organ autonom pe șîngă Parlament ce ar ajuta autoritățile Statului și efectuarea concomitentă a unui control permanent asupra lucrului aleșilor poporului și să-l numim, de exemplu, Consiliu Independent Legislativ.

Pe lîngă aceasta aș mai fi subliniat necesitatea unei deșteptări a populației din starea de neglijență, pesimism și absenteism politic și exercitarea puterii date lor și garantate de către Constituția și Lege și anume Guvernarea reală prin reprezentanți fie în mod direct, fie indirect, dar la sigur, cu mai mult curaj și dorință de a trăi într-o țară cu adevărat democratică și cu un viitor cert.

BIBLIOGRAFIE

ACTE NORMATIVE :

Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994, Publicat : 12.08.1994 în Monitorul Oficial Nr. 1; 

Codul Electoral, nr.1381-XIII din 21.11.1997, Publicat : 08.12.1997 în Monitorul Oficial Nr. 81;

Legea privind partidele politice nr.294 din 21.12.2007, Publicat : 29.02.2008 în Monitorul Oficial Nr. 42-44 

Dispoziția CEC a Republicii Moldova nr.49-a din 28 noiembrie 2011;

”Codul bunelor practici în materie electorală„ Comisia Europeană pentru Democrație prin drept (Comisia de la Veneția) a 52 ediție a Sesiunii Plenare (Veneția 18-19 octombrie 2002);

Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948;

MANUALE, MONOGRAFII, ARTICOLE DE REFERINȚĂ:

Rousseau J.-J., Contractul social sau Principiile dreptului public, Edit. Științifică, București, 1957;

Montesquieu,” Despre spiritul legilor”, vol. București. 1964;

Barthelemy J., Duez, P., ”Traite de droit constitutionel. Dalloz”, Paris: 1933, reeditat Economia, Paris 1985;

Negulescu Paul, Alexianu Gheorghe, ”Tratat de drept public,” Casa Școalelor, București, 1943, vol.l;

Maurice Duverger, ”Institutions politiques et droit constitutionnel”, Pressesde france, 1980;

Voiculescu Marian, ”Istoria doctrinelor politice”, Hiperion, București, 1992;

I.Sedlețchi. Gh.Avornic, I.Guceac, ”Bazele statului și dreptului”, p.III, Chișinău, 1993;

Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, ”Drept parlamentar” Editura Gramar, București, 1994;

Muraru, I., ”Studii constituționale”, București: Editura. Actamii, București: 1995;

Deleanu I., ”Drept Constituțional și instituții politice”: Tratat, Europa Nova, București, 1996, vol.II;

S.Tîmaș, ”Dicționar politic, Instituțiile democrației și cultura civică”, București, Casa de Editură și Presă "Șansa" SRL, 1996;

Dănișor D.C., ”Drept constituțional și instituțiile politice”, vol. 1, București: Editura. Academiei, 1997;

Popa V., „Drept public„, Chișinău, 1997, ;

Danny McDonald. ”Alegerile și democrația” II "Vocea Civică", voi.3, nr.5(24), 1997;

Ionescu C., ”Dezvoltarea constituțională a României”. Acte și documente, 1741-1991, București: Editura. Lumina Lex, 1998;

Martin P., ”Sisteme electorale și modurile de scrutin”, R.A. “Monitorul Oficial”, București, 1999;

Popa V. ”Drept parlamentar”, Chișinău, 1999,

Vrabie Genoveva, ”Organizarea politico-etatică a României”. Drept Constituțional și instituții politice, Cugetarea, Iași, 1999, vol.2;

Drăganu T., ”Drept constituțional și instituții politice: Tratat elementar”, Lumina Lex, Cluj-Napoca, 2000, vol.II;

Istoria universală modernă, Crestomație, Prut Internațional, Chișinău, 2000;

Deleanu I., ”Instituții și proceduri constituționale”, -tratat-, Ed. Servo-Sat, Arad, 2001;

Bădescu М., ”Drept constituțional și instituții politice”, Lumina Lex, 2001;

M. Cercencu, C. Ciurea, E. Negru, O. Serebrian, ”Alegerile într-o societate democratică”, Chișinău 2001;

Катков Д.Б.. Корчиго E.B., ”Избирательное право: Вопросы и ответы”, Москва, 2001

Jean-Louis Dufour, ”Crizele internaționale”. De la Beijing (1900) la Kosovo (1999), Editura Corint, București, 2002;

Сопельцев Н.С. ”Проблемы юридической ответственности в избирательном праве”. În: Вестник Челябинского ун-та. Сер. 9. Право, 2002, nr.1(3).

Ionescu C., ”Tratat de drept constituțional contemporan”, AII Beck, București, 2003;

Guceac I. „Curs elementar de drept constituțional” , vol. II, Universitatea de Stat din Moldova, Chișinău 2004;

Guceac I.. ”Drept electoral”, USM, Academia de Drept din Moldova. Chișinău. 2005;

Râbca E., Zahaia V., Mărgineanu V., ”Istoria doctrinelor politice și de drept”, Muzeum, Chișinău, 2005;

Dănișor D.C., ”Drept constituțional și instituțiile politice”, Vol.I .Teoria generală. Tratat, București: Editura. C.H.Beck, 2007;

Jeffrey J. Anderson, G. John Ikenberry, Thomas Risse (eds.), ”The End of the West? Crisis and change in the Atlantic order”, Cornell University Press, 2008;

Muraru I.. Simina Tănăsescu Е., ”Drept constituțional și instituții politice”, vol.II, C.H. Beck, București, 2009;

Avornic Gh., ”Tratat de teoria generală a statului și dreptului”, Chișinău, 2009, vol.1;

Cârnaț T., ”Drept constituțional”, Prut-Caro, SRL, Chișinău, 2010;

PAGINI WEB DE SPECIALITATE:

www.gov.md.

http://justice.md.

BIBLIOGRAFIE

ACTE NORMATIVE :

Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994, Publicat : 12.08.1994 în Monitorul Oficial Nr. 1; 

Codul Electoral, nr.1381-XIII din 21.11.1997, Publicat : 08.12.1997 în Monitorul Oficial Nr. 81;

Legea privind partidele politice nr.294 din 21.12.2007, Publicat : 29.02.2008 în Monitorul Oficial Nr. 42-44 

Dispoziția CEC a Republicii Moldova nr.49-a din 28 noiembrie 2011;

”Codul bunelor practici în materie electorală„ Comisia Europeană pentru Democrație prin drept (Comisia de la Veneția) a 52 ediție a Sesiunii Plenare (Veneția 18-19 octombrie 2002);

Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948;

MANUALE, MONOGRAFII, ARTICOLE DE REFERINȚĂ:

Rousseau J.-J., Contractul social sau Principiile dreptului public, Edit. Științifică, București, 1957;

Montesquieu,” Despre spiritul legilor”, vol. București. 1964;

Barthelemy J., Duez, P., ”Traite de droit constitutionel. Dalloz”, Paris: 1933, reeditat Economia, Paris 1985;

Negulescu Paul, Alexianu Gheorghe, ”Tratat de drept public,” Casa Școalelor, București, 1943, vol.l;

Maurice Duverger, ”Institutions politiques et droit constitutionnel”, Pressesde france, 1980;

Voiculescu Marian, ”Istoria doctrinelor politice”, Hiperion, București, 1992;

I.Sedlețchi. Gh.Avornic, I.Guceac, ”Bazele statului și dreptului”, p.III, Chișinău, 1993;

Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, ”Drept parlamentar” Editura Gramar, București, 1994;

Muraru, I., ”Studii constituționale”, București: Editura. Actamii, București: 1995;

Deleanu I., ”Drept Constituțional și instituții politice”: Tratat, Europa Nova, București, 1996, vol.II;

S.Tîmaș, ”Dicționar politic, Instituțiile democrației și cultura civică”, București, Casa de Editură și Presă "Șansa" SRL, 1996;

Dănișor D.C., ”Drept constituțional și instituțiile politice”, vol. 1, București: Editura. Academiei, 1997;

Popa V., „Drept public„, Chișinău, 1997, ;

Danny McDonald. ”Alegerile și democrația” II "Vocea Civică", voi.3, nr.5(24), 1997;

Ionescu C., ”Dezvoltarea constituțională a României”. Acte și documente, 1741-1991, București: Editura. Lumina Lex, 1998;

Martin P., ”Sisteme electorale și modurile de scrutin”, R.A. “Monitorul Oficial”, București, 1999;

Popa V. ”Drept parlamentar”, Chișinău, 1999,

Vrabie Genoveva, ”Organizarea politico-etatică a României”. Drept Constituțional și instituții politice, Cugetarea, Iași, 1999, vol.2;

Drăganu T., ”Drept constituțional și instituții politice: Tratat elementar”, Lumina Lex, Cluj-Napoca, 2000, vol.II;

Istoria universală modernă, Crestomație, Prut Internațional, Chișinău, 2000;

Deleanu I., ”Instituții și proceduri constituționale”, -tratat-, Ed. Servo-Sat, Arad, 2001;

Bădescu М., ”Drept constituțional și instituții politice”, Lumina Lex, 2001;

M. Cercencu, C. Ciurea, E. Negru, O. Serebrian, ”Alegerile într-o societate democratică”, Chișinău 2001;

Катков Д.Б.. Корчиго E.B., ”Избирательное право: Вопросы и ответы”, Москва, 2001

Jean-Louis Dufour, ”Crizele internaționale”. De la Beijing (1900) la Kosovo (1999), Editura Corint, București, 2002;

Сопельцев Н.С. ”Проблемы юридической ответственности в избирательном праве”. În: Вестник Челябинского ун-та. Сер. 9. Право, 2002, nr.1(3).

Ionescu C., ”Tratat de drept constituțional contemporan”, AII Beck, București, 2003;

Guceac I. „Curs elementar de drept constituțional” , vol. II, Universitatea de Stat din Moldova, Chișinău 2004;

Guceac I.. ”Drept electoral”, USM, Academia de Drept din Moldova. Chișinău. 2005;

Râbca E., Zahaia V., Mărgineanu V., ”Istoria doctrinelor politice și de drept”, Muzeum, Chișinău, 2005;

Dănișor D.C., ”Drept constituțional și instituțiile politice”, Vol.I .Teoria generală. Tratat, București: Editura. C.H.Beck, 2007;

Jeffrey J. Anderson, G. John Ikenberry, Thomas Risse (eds.), ”The End of the West? Crisis and change in the Atlantic order”, Cornell University Press, 2008;

Muraru I.. Simina Tănăsescu Е., ”Drept constituțional și instituții politice”, vol.II, C.H. Beck, București, 2009;

Avornic Gh., ”Tratat de teoria generală a statului și dreptului”, Chișinău, 2009, vol.1;

Cârnaț T., ”Drept constituțional”, Prut-Caro, SRL, Chișinău, 2010;

PAGINI WEB DE SPECIALITATE:

www.gov.md.

http://justice.md.