Agricultura Si Dezvoltarea Regionala In Perspectiva Integrarii Romaniei In Ue

=== aea21cdd6ecc247655f06c16d76ceda503ab7d3a_32253_1 ===

INTEGRAREA EUROPEANĂ

Integrarea Europeană –concept

Ideea de a crea o Europă unită a fost susținută de-a lungul timpului, însă numai după terminarea celui de-al doilea război mondial statele au instituționalizat unele forme de cooperare, cu competențe în anumite domenii: Organizația pentru Cooperare Economică Europeană și Organizația Tratatului Atlanticului de Nord. Apariția acestor organizații internaționale a dus la manifestarea unei solidarități crescute între statele europene.

Începutul procesului de integrare a fost caracterizat prin anumite trăsături specifice, baza structurii Uniunii Europene. Crearea acesteia este strâns legată de anul 1950, momentul în care ministrul francez al afacerilor externe a propus implicarea unor state din Europa într-un amplu proiect de cooperare.

Astfel acest nou tip de cooperare international presupunea transferul suveranității către o organizație nou create, cu puteri depline de constrângere asupra membrilor. Inițiativa înființării acestei organizații a fost integrarea producției de oțel și cărbune a Germaniei și Franței.

Printre primii promotori ai ideii de Europă unită, acest pas a fost primul spre o cooperare international, deoarece integrarea sectorială avea potențialul de a influența și celelelte sectoare economice. Obiectivul politic imediat al integrării europene era alipirea Germaniei la Europa, precum și eliminarea rivalităților dintre Franța și Germania.

În acest sens integrarea europeană este din punct de vedere terminologic, un proces de integrare politică, juridică și economică a unor state aflate în Europa. Termenul de integrare europeană a apărut prin intermediul creării Uniunii Europene și a Consiliului European.

Integrarea europeană reprezintă ”procesul complex prin care țările Uniunii Europene își transferă progresiv, de la nivel național la internațional, competențe legate de suveranitatea națională, acceptând ca acestea să fie exercitate în comun și prin manifestarea cooperării în anumite domenii de activitate, cu scopul atingerii obiectivelor politice, economice, sociale și culturale referitoare la progresul și dezvoltarea statelor”.

Integrarea europeană este o concepție relativ nouă asupra suveranității, permițând buna funcționare a mecanismelor UE. În prezent Uniunea Europeană cuprinde un ansamblu fondat pe competențe suverane între Uniune și statele membre, toate competențele comunitare exercitându-se la comun.

Uniunea Europeană cuprinde mai multe trepte de integrare, parcurse de regionalism și multilateralism în viața economică internațională. De aceea, Uniunea Europeană pune mai bine în corelație componente esențiale cum sunt: interesele strategice ale autorităților guvernamentale din țările implicate, grupurile de interese din țările membre, grupurile de interese și autoritățile din țările terțe. Corelarea acestora ține seama de ceea ce specialiștii numesc integrarea negativă și integrarea pozitivă.

Integrarea negativă înseamnă eliminarea obstacolelor și este mai simplă deoarece vizează doar reglementarea structurală și liberalizarea comercială. Pe de altă parte integrarea pozitivă înseamnă crearea de condiții egale pentru funcționarea componentelor integrate, mai dificil de realizat deoarece implică forme complexe de intervenție și armonizare a politicilor guvernamentale.

Uniunea Europeană se caracterizează printr-un proces superior de conlucrare între statele participante referitor la procedurile de armonizare a intereselor, obținerea consensului, elaborarea și aplicarea noilor forme de conduită economică etc. Fiind o formă avansată de înțelegere, Uniunea Europeană demonstrează că armonizarea instituțională devine insuficientă, impunându-se necesitatea transferării unor abilități decizionale de la nivel național la nivelul unor instituții unionale.

În acest fel, se creează instituții decizionale integraționiste comune de tipul organismelor internaționale, diminuându-se unele competențe ale decidenților macroeconomici din țările membre. Aceasta duce la evidente efecte favorabile, dar nu trebuie scăpate din vedere și anumite efecte nefavorabile.

Uniunea Europeană utilizează în mod benefic o ierarhie specifică în politicile de conlucrare, cum sunt:

informarea, în sensul că partenerii convin să se informeze reciproc în privința instrumentelor și mecanismelor de politică economică utilizate

consultarea în sensul că partenerii își exprimă acordul cu privire la obligația lor atât pentru a se informa reciproc, cât și pentru a solicita sprijin referitor la deciziile pe care intenționează să le adopte

coordonarea, în sensul că partenerii se obligă să fie de acord în ceea ce privește acțiunile cerute de elaborarea și aplicarea unor politici comune coerente

unificarea, prin eliminarea instrumentelor naționale și înlocuirea lor cu instrumente comune pentru întreaga zonă sau prin adoptarea unor instrumente identice de către toți partenerii

armonizarea, adică îmbinarea perfectă, prin bună înțelegere, a intereselor partenerilor în toate domeniile convenite.

Instituțiile principale ale Uniunii Europene sunt cunoscute și sub denumirea de instituții central, fiind foarte implicate în cadrul procesului de luare a deciziilor. Aceste instituții sunt: Parlamentul European, Consiliul UE și Comisia Europeană. Un rol consultativ în cadrul procesului de luare a deciziilor îl au Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor. Rolul de stimulare al discuțiilor și inițiativelor comunitare îi revine Consiliului European.

Există și alte instituții internaționale cu un rol important în buna funcționare a Uniunii Europene. Acestea sunt: Curtea Europeană de Justiție și Tribunalul Primei Instanțe, Curtea de Conturi și Ombudsmanul.

Domeniul financiar este reprezentată de Banca Europeană de Investiții, cu rol în sprijinirea implementării politicilor Uniunii și Banca Central Europeană, cu rol în sprijinirea uniunii economice și monetare.

Aceste instituții ale Uniunii Europene au fost create pe parcursul a peste 50 de ani și reflectă evoluția structurii europene, aflându-se în prezent într-un amplu proces de reformă, proces generat de extinderea UE.

Integrarea Europeană – scurt istoric

Ideea creării Europei unite are o vechime de câteva secole, însă concretizarea ei a început abia după finalizarea celui de-al doilea război mondial, când s-au creat premisele necesare pentru demararea procesului complex de integrare europeană.

Derularea războaielor a dus la renașterea idei de pacifism și la conștientizarea agresivității naționalismului. Motivul principal de la care a pornit procesul de integrare europeană era dorința statelor Europei vestice de a-și restabili poziția. Necesitatea principală pentru statele înfrânte a fost restabilirea poziției lor politice și a autorității acestora. era văzută ca un pas în opunerea influenței fostei Uniuni Sovietice asupra Europei de vest.

Așa au fost puse bazele integrării europene, proces ce a avut ca rezultat apariția structurii actuale a Uniunii Europene. Conform reglementărilor vremii producția de oțel și cărbune a Germaniei și Franței era administrată de un organism comun, iar ulterior s-a creat o comunitate a intereselor pașnice între Franța și Germania, comunitate deschisă însă și altor state din Europa.

Prin această comunitate se urmărea eliminarea rivalităților dintre Germania și Franța, în ceea ce privește zonele strategice Ruhr și Saar, precum și unificarea tuturor eforturilor pentru reconstrucția statelor europene cu economie afectată de război și crearea condițiilor prielnice pentru evitarea războaielor. Planul Schuman, propus de Robert Schuman, viza plasarea producției de cărbune și oțel către o autoritate supremă de supraveghere.

În anul 1951, 6 state au semnat Tratatul de la Paris, care prevedea constituirea primei organizații europene. Statele semnatare ale acordului au fost Franța, Germania, Italia, Olanda, Belgia și Luxemburg, iar organizația creată purta numele de Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului.

Organizația nou creată și-a început activitatea în anul 1952, însă piața comună a cărbunelui și oțelului a devenit funcțională abia în 1953, an în care statele fondatoare au înlăturat barierele vamale, dar și restricțiile la oțel și cărbune.

În anul 1952 statele membre CECO au semnat tratatul de înființare a Comunității Europeane de Apărare. Inițiativa membrilor CEDO a eșuat deoarece Parlamentul Franței a refuzat ratificarea acelui tratat. Eșecul initiative CEDO a afectat în mod negativ procesul ulterior de integrare europeană.

Relansarea ideei de integrare europeană a avut loc abia în anul 1955, când țările membre CECO au concluzionat că productivitatea ridicată și bunăstarea economică este soluția universal valabilă pentru supraviețuirea Europei occidentale, astfel că s-a decis crearea Comunității Economice Europene și a Comunității Europene pentru Energie Atomică, instituite prin tratatele semnate în anul 1957 la Roma.

Prevederile tratatului de la Roma erau esențiale pentru viitorul economic și social european. Obiectivul central al Tratatului l-a constituit crearea unei piețe comune, prin instituirea uniunii vamale, având ca și consecințe anularea barierelor în calea circulației bunurilor, precum și un tarif vamal comun.

Piața comună presupunea în același timp și liberalizarea altor sectoare ale economiei și stabilirea de politici comune în domeniile strategice, ducând astfel la intensificarea activității economice pentru statele membre. Ca urmare a semnării tratatului, în anul 1968, Comunitatea Economică Europeană avea deja încheiată uniunea vamală și piața agricolă comună.

Cealaltă instituție, Comunitatea Europeană pentru Energia Atomică, avea ca scop controlul și folosirea energiei atomice în scopuri pașnice. În primă fază CECO, CEE și EURATOM, aveau fiecare propriile structuri instituționale, cu caracteristici asemănătoare.

Ulterior, în anul 1967, după intrarea în vigoare a Tratatului de fuziune s-a constituit un Consiliu și o Comisie a Comunității Europene, care împreună cu Parlamentul și Curtea de Justiție au creat o structura instituțională nouă, Comunitatea Europeană. S-a creat în anul 1974 și un nou institut al Comunității Europene, Consiliul European, care avea rolul de a reuni șefii de state și de guverne.

Încă la etapa tratativelor unele state europene au fost circumspecte cu privire la inițiativa de integrare economico-socială. Ca un răspuns, câteva state europene printre care și Austria, Danemarca, Marea Britanie, Norvegia, Suedia, Portugalia și Elveția au creat în anul 1960 Asociația Liberului Schimb, cu scopul de a crea o zonă de comerț liber. Câțiva ani mai târziu, succesele economice ale Comunității Europeană au determinat statele membre ale Asociației Europene a Liberului Schimb să ceară aderarea la Comunitatea Europeană, Asociația destrămându-se treptat.

1.3. Principiile și stadiile integrării Europene

În următoarele două decenii ale existenței sale Comunitatea Economică Europeană cunoaște o dezvoltare fără precedent, extinzându-se din punct de vedere geografic astfel:

Prima extindere are loc în anul 1973, când Comunității Economice Europene i se alătură Irlanda, Marea Britanie și Danemarca

A doua extindere are loc în anul 1981 când se alătură și Grecia, care ceruse aderarea încă din 1959

A treia extindere are loc în anul 1986, când aderă Spania și Portugalia

A patra extindere are loc în anul 1995, când la CEE aderă Austria, Finlanda și Suedia

A cincea extindere are loc în anul 2004 când aderă Letonia, Lituania, Estonia, Cipru, Malta, Slovenia, Slovacia, Polonia, Cehia și Ungaria

A șasea extindere are loc în 2007, aderând România și Bulgaria

Ultima extindere are loc în 2013, aderă o singură țară, Croația.

Aprofundarea integrării europene solicită un suport juridic adecvat pentru acest proces. Tratatul Comunității Economice Europene a fost deja de câteva ori amendat și suplimentat ulterior prin Tratatul Uniunii Europene, până la consolidarea finală a acestuia într-o Constituție a Uniunii Europene.

În anul 1986 țările membre la acea data au semnat un document nou, Actul Unic European, intrat în vigoare abia în anul 1987. Actul Unic European stabilește realizarea pieței unice până la sfârșitul anului 1992, cuprinzând liberă circulație a bunurilor, a serviciilor, a capitalurilor și a persoanelor pe teritoriul Comunității Economice Europene, dar și implementarea de politici comune și realizarea coeziunii economice și sociale.

În anul 1992, țările membre ale Comunității au hotărât că există premisele necesare pentru efectuarea pasului următor, și anume crearea uniunii politice, economice și monetare. În acest an, statele au semnat Tratatul de la Maastricht, intrat în vigoare în 1993. Tratatul a modificat Tratatul de la Roma, punând baza pentru o nouă structura a Uniunii Europene.

Conform Tratatului Uniunea Europeană cuprindea menținerea și extinderea acquis-ului comunitar, constând în totalitatea tratatelor și actelor legislative. Totodată erau prevăzute noi forme de cooperare în domeniul politicii externe și de securitate și a justiției și afacerilor interne. Prin Tratat Uniunea Europeană devine o construcție bazată pe trei piloni: cetățenia europeană, uniunea economică și uniunea monetară.

Următorul pas în dezvoltarea integrării europene a fost semnarea în anul 1997 a Tratatului de la Amsterdam, care prevedea numeroase modificări în structura instituțiilor Uniunii Europene, introducerea postului de Comisar pentru relații externe și ulterior introducerea monedei europene unice. În același an este adoptată Agenda 2000, care studia reforma instituțională a Uniunii, prezenta viziunea referitoare la extinderea acesteia și opiniile Comisiei Europene în ceea ce privește cererile de aderare.

În anul 1999 are loc lansarea monedei unice, în primă fază în statele care au îndeplinit criteriile de convergență (Franța, Belgia, Luxemburg, Germania, Austria, Olanda, Finlanda, Irlanda, Italia, Spania, Portugalia,). În anul 2002 moneda europeană intră în circulație în câteva state, înlocuind moneda națională și creând Zona Euro.

În scopul realizării reformelor instituționale necesare pentru buna desfășurare a procesului de extindere a Uniunii în anul 2001 se semnează Tratatul de la Nisa, axat pe trei probleme importante:

reformele interne ale Uniunii Europene

aderarea țărilor din Europa Centrală și Europa de Est la Uniunea Europeană

dezvoltarea și consolidarea politicii externe și a politicii de securitate comune.

Odată cu Tratatul a fost elaborată Declarația asupra viitorului UE, prin care se lansa o dezbatere referitoare la dezvoltarea viitoare a Uniunii Europene. Dezbaterea implică atât statele member ale Uniunii, cât și statele candidate spre aderare. Dezbaterea fost apoi urmată de convocarea unei Convenții Europene, care reprezenta un for al reprezentanților institutelor europene, guvernelor și parlamentelor naționale. După numeroase dezbateri, în anul 2003 Convenția a prezentat președintelui Consiliului European proiectul Constituției UE, urmând ca în 2004 să fie adoptată varianta finală a Constituției Uniunii Europene.

Pentru a putea intra în vigoare, Constituția Uniunii Europene a trebuit să fie ratificată de toate statele membre ale Uniunii. Funcționarea în bune condiții a Uniunii Europene este bazată pe aplicarea principiilor prevăzute în Tratatul referitor la funcționarea UE.

1. Principiul de atribuire a competențelor

Conform acestui principiu întinderea și condițiile exercitării tuturor competențelor Uniunii Europene sunt stabilite prin dispozițiile tratatelor pentru fiecare domeniu în parte. Uniunea Europeană asigura coerență între politicile și acțiunile sale, ținând totodată cont de obiectivele proprii.

2. Eliminarea inegalității și promovarea egalității

3. Promovarea unui nivel cât mai ridicat a ocupării forței de muncă, prin:

garantarea protecției sociale

combaterea excluziunii sociale

4. Asigurarea unui nivel cât mai înalt de educație, formare profesională și protecție a sănătății

5. Combaterea discriminării pe motive de

sex

origine etnică

rasă

religie

vârstă

6. Integrarea cerințelor referitoare la protecția mediului

7. Integrarea cerințelor referitoare la protecția consumatorilor

8. Respectarea cerințelor de bunăstare a animalelor, a tradițiilor și patrimoniilor în domeniul:

• agriculturii și pescuitului

• transporturilor

• pieței interne

• cercetării și dezvoltării tehnologice

9. Respectarea principiului transparenței prin:

ședințe publice

dreptul de acces la documentele instituțiilor și agențiilor Uniunii Europene

10. Dreptul persoanelor la protecția datelor cu caracter personal

11. Respectarea statutului bisericilor, asociațiilor sau comunităților religioase

12. Respectarea statutului organizațiilor filosofice și neconfesionale.