Agresivitatea In Dezvoltarea Prescolarului

=== dd3cf9693d608e2439c3e02e45d54d89f045f699_397014_1 ===

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

SPECIALIZAREA: MASTER PSIHOLOGIE CLINICĂ ȘI INTERVENȚIE PSIHOLOGICĂ

AGRESIVITATEA IN DEZVOLTAREA PRESCOLARULUI

PROFESOR COORDONATOR ABSOLVENT

2016

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

AGRESIVITATEA IN DEZVOLTAREA PRESCOLARULUI

PROFESOR COORDONATOR ABSOLVENT

20

CUPRINS

Introducere

CAP.1.Elemente constitutive dezvoltării preșcolarilor-abordare psihologică ……………..1

1.1.Unitatea și dinamica personalității la vârsta școlară mică ………………………………………..2

1.2.Caracteristici psihofizice la vârsta școlară mică ……………………………………………………..4

1.3.Particularitățile preșcolarului ………………………………………………………5

1.4.Rolul nevoilor ,motivelor și al stimulilor în dezvoltarea…………………………….…6

personalității preșcolarului ………………………………………………………………..4

1,5.Particularitățile intereselor școlarului mic ……………………………………………11

CAP. 2.Familia si societatea ………………………………………………………………14

2.1.Familia ca sistem ………………………………………………………………………14

CAP. 3.Teorii care stau la baza agresivității preșcolarului

în societatea contemporană……………………………………………………………….23

3.1.Agresivitatea familială ca formă de tip social ………………………………………23

3.2.Agresivitatea preșcolarului ca fenomen social ………………………………………28

3.3.Manifestări condiționate de atitudini perturbate în urma agresiunii …………………………31

3.4.Actul de educație suport real împotriva agresivității la vârstă școlară mică ……………..33

3.5 Preșcolarul în mediul său familial …………………………………………………………………….37

3.5.1.Percepția împrejurimilor……………………………………………………………………………… 39

3.5.2..Reacții de dependență………………………………………………………………. 40

3.5.3.Deprimarea ……………………………………………………………………………………………..41

3.5.4..Trăirea anxietății și vinovăției – loialitatea și păstrarea secretului ………………………..41

CAP. 4.Organizarea și desfășurarea cercetării……………………………………………..44

4.1.Scopul dercetării ……………………………………………………………………….44

4.2.Obiectivele lucrării …………………………………………………………………….45

4.3. Obiective practice ……………………………………………………………………..45

4.4.Ipoteza lucrării …………………………………………………………………………46

4.5.Metodele de cercetare ………………………………………………………………….47

4.6.Lotul de subiecți supuși cercetarii ……………………………………………………48

4.7.Desfășurarea cercetării ………………………………………………………………..48

CAP. 5.Rezultate și discuții ……………………………………………………………….50

Concluzii …………………………………………………………………………………..65

BIbliografie……………………………………………………………………………… 66

INTRODUCERE

Momentul în școală presupune un anumit nivel de dezvoltare fizică,intelectuală,morală,volițională a copilului,iar aptitudinea de școlaritate solicită dobândirea unor capacități,abilități,priceperi și deprinderi absolut necesare școlarizării.

În același timp,aptarea preșcolarului la cerințele școlii presupune dobândirea de către copil a unei maturizări la toate aceste nivele,maturizate care să îl facă apt pentru activitatea de învățare de tip școlar.

Accentul care ,în preșcolaritate,pe dezvoltarea dimensiunii formative a pregătirii,deoarece nu însușirea unui volum mare de cunoștințe îl face pe copil apt pentru școală,ci mai ales dobândirea unor capacități,abilități și operații intelectuale necesare actului de cunoaștere care favorizează învățarea .

Preocuparea pentru dezvoltarea intelectuală a copilului în perioada anteșcolară se regăsește concretizată în planul teoriei și practicii structurii sistemelor școlare,în decizia de instituționalizare a grupei mari pregătitoare.

Pare evident că,în contextul actualelor schimbări legislative,accentul cade pe funcția formativă a grădiniței.Educația preșcolară are eci menirea să ofere copiilor o sumă de experiențe de învățare care să ușureze integrarea copiilor în învățământul primar.

Exigențele impuse de instituționalizarea grupei pregătitoare,cu rolul de a finaliza procesul de formare a aptitudinilor de școlaritate,necesită identificarea și adoptarea unor modele de instruire capabile să rezolve în plan proiectiv și metodologic dificultățile,nu puține,din practica educațională.

Lucrarea  AGRESIVITATEA IN DEZVOLTAREA PREȘCOLARULUI aduce informații relevante necesare înlăturării acestor disfuncții și ale căror valori și utilitate decurg din acumularea și verificarea lor în decursul unei lungi perioade de activitate practică (îndrumare practico-pedagogică,coordonare,lucrări metodico științifice).

Singulară prin problematica abordată,ea adaptează și sistematizează elemente de didactică într-o structură funcțională,cu valorificarea unor experiențe din domeniul psihopeagogic,în scopul optimizării și ameliorării actului de învățare la vârsta școlară mic

=== dd3cf9693d608e2439c3e02e45d54d89f045f699_397014_2 ===

CAPITOLUL 1

ELEMENTE CONSTITUTIVE DEZVOLTĂRII PREȘCOLARILOR

-ABORDARE PSIHOLOGICĂ

Voi începe acest capitol și în același timp și subcapitol , menționând literatura de specialitate în care este specificat faptul că ,educația pentru schimbare și dezvoltare își propune atât responsabilitatea individului cât și pregătirea lui pentru afirmare și adaptare,deoarece dezvoltarea potențialului uman determină,în ultimă instanță,succesul sau eșecul dezvoltării sociale.

Omul nu se naște cu personalitate, ci devine pe parcurs o personalitate. Personalitatea se realizează în timp sub influența a multor factori.

Putem spune că procesul formării personalității începe încă din primele zile ale copilăriei și continuă toată viața.

Acest proces nu e întotdeauna continuu și uniform, ci discontinuu, cu salturi și plafonări, poate fi valorizat pozitiv dar și indezirabil social cu comportamente deviante, marginale.

Unii specialiști afirmă că în jurul vârstei de 3 ani sunt create marea majoritate a premiselor personalității, pentru ca în adolescență personalitatea să fie în linii mari, constituită pentru că dispune de toate laturile și chiar de maturizarea relațiilor dintre ele. înainte de ,,a fi el însuși,,, copilul este ,,altul,, sau ,,alții,,.

Personalitatea acestuia se construiește după modelul dat de celălalt. Educația începe cu imitația și se termină cu identificarea unui model.

Acestea se fac la copil, în raport cu "influențele", adică presiunile, reprimările cu caracter extern, exercitate de părinți. El devine astfel, obiectul emoțiilor, tendințelor, dorințelor celor din jurul său.

Educația începe în familie. Controlul riguros asupra copilului trebuie deținut încă din primii ani, ca mai târziu părinții să se poată destinde pentru că deja copilul și-a dezvoltat propriul control asupra faptelor sale.

Rolurile directe, principale și resposabile de educația copilului revin ambilor părinți dar sunt diferențiate.

În descrierea științifică a personalității,psihologia apelează la conceptele de structură și de proces.

Personalitatea unui copil ,se dezvoltă în cursul vieții dintr-un substrat germinativ greu de deslușit sau chiar de nedeslușit și abia prin faptele noastre se va vedea cine suntem .

După cum copilul trebuie să se dezvolte pentru a fi educat, personalitatea trebuie de asemenea să se desfășoare mai întâi pentru a putea fi supusă educației.

Vorbind la modul general ,conceptul de personalitate tinde să acopere toate procesele psihice și astfel,,să prezinte un tablou coerent al modalităților în care o persoană gândește,simte și se comportă.

Personalitatea se dezvoltă în cursul vieții dintr-un substrat germinativ greu de deslușit sau chiar de nedeslușit și abia prin faptele noastre se va vedea cine suntem .

După cum copilul trebuie să se dezvolte pentru a fi educat, personalitatea trebuie de asemenea să se desfășoare mai întâi pentru a putea fi supusă educației. Iar aici apare deja pericolul.

Inspirându-se din cadrul acestei teorii,Paul Popescu Neveanu ajunge să pună semnul de egalitate între întregul sistem uman și personalitate.

În continuare autorul citat definește personalitatea mai amănunțit ca reprezentând un concept sintetic integrator,care desemnează individualitatea umană,considerată ,,în unitate structurată și ierarhizată a trăsăturilor și manifestărilor sale comportamentale;manifestări subordinate unui anumit efect adaptativ în contextual situațiilor de viață2 ,, ,

Avem de-a face cu ceva imprevizibil, nu știm cum și înspre ce se va dezvolta personalitatea în devenire și am aflat destule despre natura și realitățile lumii pentru a fi, pe bună dreptate, cam neâncrezători.

Elevul dispune de o ereditate care privește nu doar morfologia și funcțiile organismului său,ci și posibilitățile de acțiune ale creierului și organelor de simț.Există un potențial ereditar pentru ceea ce va fi omul,existența sa .

Pentru ca potențialul genetic să fie valorificat și dezvoltat ca un sistem operațional sunt necesare:

●maturizarea organismului și a sistemului nervos central;

●adaptarea la mediul natural și social în condițiile unor necontenite interacțiuni dintre subiect și ambianță;

● educarea și învățarea prin care sistemele operaționale se organizează progresiv și se construiesc la diverse niveluri calitative.

Trăirea emoțională (afectivitatea) este considerată ca fiind un proces psihic care desemnează un nivel al existenței,al relației și care se definește prin antiteză cu cogniția,conceptualizarea,cu rațiunea.

Personalitatea integrează ca sistem în sine organismul individual,structurile psihice umane și relațiile sociale în care omul este prins.( Constantin Stanciu,pg.68,2009)

Personalitatea este un sistem bio-psiho-socio-cultural.Personalitatea este subiectul uman privit în cele trei ipostaze:

●subiect pragmatic al acțiunii;ce transformă lumea și o stăpânește;

● subiect epistemic al cunoașterii cele care ajung la conștiința de sine și de lume;

●subiect axiologic purtător și generator de valori.

Complexitatea relațiilor umane este incontestabilă întrucât nimeni nu poate ignora dificultățile care apar în comunicarea cu elevii.

În relația cu copilul , această complexitate este accentuată de însăși faptul că din punct de vedere psihologic , acesta trebuie să aibă o relație de comunicare permanentă.

1.1.Unitatea și dinamica personalității la vârsta școlară mică

Personalitatea unui copil, se dezvoltă în cursul vieții dintr-un substrat germinativ greu de deslușit sau chiar de nedeslușit și abia prin faptele noastre se va vedea cine suntem.

După cum copilul trebuie să se dezvolte pentru a fi educat, personalitatea trebuie de asemenea să se desfășoare mai întâi pentru a putea fi supusă educației.

Vorbind la modul general, conceptul de personalitate la vârsta școlară mică ,tinde să acopere toate procesele psihice și astfel ,,să prezinte un tablou coerent al modalităților în care o persoană gândește, simte și se comportă”.( Constantin Stanciu,pg.66,2009)

Personalitatea copilului la vârsta școlară mică, se dezvoltă dintr-un substrat germinativ greu de deslușit sau chiar de nedeslușit și abia prin faptele noastre se va vedea cine suntem.

După cum copilul trebuie să se dezvolte pentru a fi educat, personalitatea trebuie de asemenea să se desfășoare mai întâi pentru a putea fi supusă educației.

1.2.Caracteristici psihofizice la vârsta școlară mică

Este un fapt unanim recunoscut că fără condiții igienico- sanitare și de ambianță, copii nu pot reține în mod optim cunoștințele predate în cadrul orelor de clasă, iar starea de sănătate a elevilor este influențată negativ putând constitui un obstacol pentru însușirea cunoștințelor.

Organismul în creștere al copilului la vârsta școlară mică este foarte sensibil la condițiile deficitare de ordin igienico- sanitar din instituțiile de învățământ.

Deși există mai multe teorii,modele de abordare a personalității,aceasta poate fi studiată și este, mai ales de către pedagogie, sub aspectul dezvoltării, căutându-se astfel identificarea celor mai eficace modalități, metode, mijloace de stimulare.

Dezvoltarea este un proces complex, de trecere de la vechi la nou, de la inferior la superior, de la simplu la complex, printr-o succesiune de etape, de stadiu, fiecare reprezentând o unitate funcțională mai mult sau mai puțin închegată, dar cu un specific calitativ propriu. Trecerea de la o etapă la alta implică atât modificări cantitative, cât și salturi calitative.

Creșterea și dezoltarea sunt doi indicatori ai stării de sănătate a copilului dar nu singurii; lor li se alătură dezvoltarea psihointelectuală și capacitatea de apărare imună.

Vârsta școlară este marcată de schimbări importante în planul dezvoltării somatice, psihice și relaționale.

Trecerea de la mediul familial, la mediul școlar este marcată de diferențe de solicitare și de diversificare a conduitelor, care îi accelerează copilului dezvoltarea și îi lărgesc considerabil orizontul de cunoaștere.

O dată cu trecerea spre o etapă de dezvoltare (vârsta școlară) orizontul copilului depășește cadrul restrâns al familiei.

Frecventând școala, el este pus în fața unor condiții de viață și a unor cerințe noi, mult deosebite față de cele din perioada anterioară. Influențele educative sunt mult mai complexe și mai bine organizate.

În fața copilului se deschide, într-o anumită măsură, aspecte ale vieții cotidiene și familiale. În această nouă lume care i se dezvăluie, el este atras de activitatea oamenilor și de obiectele cu care lucrează.

Forma caracteristică de reflectare a realității înconjurătoare este pentru școlari cunoașterea care devine activitatea sa dominantă.

Alături de cunoștințele noi acumulate, viața copilului la vârsta școlară mică ,ocupă un loc important în procesul de instruire și învățare, care se transformă într-o ocupație specială; activități obligatorii ce se pot transforma în dificultăți pentru unii elevi.

În cadrul acestor ocupații, copii își însușesc cunoștințe și deprinderi care-i pregătesc pentru școală sau pentru viață.(Octavian Popescu ,Eugeniu Bucur ,2012)

Învățatul devine activitatea dominantă a copilului la vârsta școlară mică, introducând schimbări însemnate în planul cogniției, motivației și atitudinii față de alții.

Exuberanța senzorio-motorie se asociează cu îmbogățirea și flexibilizarea limbajului, care conduc la dezvoltarea unei gândiri coerente, combinative.

Se observă o oarecare depășire a egocentrismului anterior, astfel că de multe ori școlarului nu îi place să împartă sau să împărtășească cu ceilalți atât idei, cât și experiențe.

La vârsta școlară mică ,copilul este în echilibru atât cu persoanele și lucrurile din jur cât și cu el însuși, iar maturizarea treptată îl va conduce spre o mai mare securizare față de sine și față de ceilalți. ( Tiberiu Bogdan, Ilie I Stănculescu, pg79, 2008)

1.2.Particularitățile preșcolarului

Pentru ca școlarului mic cu intelect normal, să i se dezvolte personalitatea ,profesorii trebuie să aibă expectanțe în funcție de nivelul de dezvoltare, să planifice activitățile din timp, iar când școlarul mic cu intelect normal întâmpină dificultăți să fie ajutat, să fie lăudat pe latura comportamentului pozitiv și a efortului, chiar dacă rezultatul muncii nu este perfect, să –i dea posibilitatea să aleagă și, mai ales, să-i ofere recompense dentru munca depusă. (Chircev A.1990, pg.124)

Deși există mai multe teorii,modele de abordare a personalității,aceasta poate fi studiată ,mai ales de către pedagogie,sub aspectul dezvoltării,căutându-se astfel identificarea celor mai eficace modalități,metode și mijloace de stimulare .

Dezvoltarea este un proces complex,de trecere de la vechi la nou,de la inferior la superior,de la simplu la complex,printr-o succesiune de etape,de stadii,fiecare reprezentând o unitate funcțională mai mult sau mai puțin închegată,dar cu un specific calitativ propriu.Trecerea de la o etapă la alta implică atât modificări cantitative,cât și salturi calitative.

Creșterea și dezoltarea sunt doi indicatori ai stării de sănătate a-i copilului dar nu sunt singurii;lor li se alătură dezvoltarea psihointelectuală și capacitatea de apărare imună.

Vârsta școlară este marcată de schimbări importante în planul dezvoltării somatice,psihice și relaționale.

Trecerea de la mediul familial,la mediul școlar este marcată de diferențe de solicitare și de diversificare a conduitelor,care îi accelerează copilului dezvoltarea și îi lărgesc considerabil orizontul de cunoaștere.

O dată cu trecerea spre o etapă de dezvoltare (vârsta școlară) orizontul copilului depășește cadrul restrâns al familiei. (Florinda Golu,pg.108,2010)

Frecventând școala,el este pus în fața unor condiții de viață și a unor cerințe noi,mult deosebite față de cele din perioada anterioară.Influențele educative sunt mult mai complexe și mai bine organizate.În fața copilului se deschide,într-o anumită măsură,aspecte ale vieții cotidiene și familiale.În această nouă lume care i se dezvăluie,el este atras de activitatea oamenilor și de obiectele cu care lucrează.

Școlarul mic cu intelect normal imită ceea ce observă ,încercând să-și însușească în mod efectiv felul de trai și de muncă al oamenilor din jurul lui.

Forma caracteristică de reflectare a realității înconjurătoare este ,pentru școlarul mic cu intelect normal, cunoașterea ,care devine activitatea sa dominantă. (Octavian Popescu ,Eugeniu Bucur,200,2012)

Alături de cunoștințele noi acumulate, viața școlarului mic cu intelect normal ocupă un loc important în procesul de instruire și învățare,care se transformă într-o ocupație specială ; activitățile obligatorii.În cadrul acestor ocupații,copilul își însușește cunoștințe și deprinderi care-i pregătesc pentru școală sau pentru viață. (Octavian Popescu ,Eugeniu Bucur,200,2012)

Învățatul devine activitatea dominantă a școlarului mic cu intelect normal,introducând schimbări însemnate în planul cogniției,motivației și atitudinii față de alții.Se diminuează egocentrismul și cresc indiciile de sociabilitate.

Exuberanța senzorio-motorie se asociează cu îmbogățirea și flexibilizarea limbajului,care conduc la dezvoltarea unei gândiri și comunicări coerente ,combinative.

Se observă o oarecare depășire a egocentrismului anterior ,astfel că școlarului îi place să împartă sau să împărtășească cu ceilalți atât idei ,cât și experiențe.

Școlarul mic cu intelect normal este în echilibru atât cu persoanele și lucrurile din jur cât și cu el însuși,iar maturizarea treptată îl va conduce spre o mai mare securizare față de sine și față de ceilalți.

Ajuns în faza de școlaritate mijlocie ,la vârsta de 7-10 ani, școlarul mic cu intelect normal este pe traseul unei mari focalizări. (Florinda Golu,pg.108,2010)

Totodată el devine mai automotivant,în sensul că ,o dată implicat în sarcină,reușește să o ducă la bun sfârșit mai bine decât în perioadele anterioare necesitând un control mai mic în comparație cu adultul.

Școlarului mic cu intelect normal îi place să vorbească,să analizeze verbal diverse aspecte legate de ideile expuse de învățător sau colegi,este dornic să argumenteze pro și contra faptelor acestora.Se observă o îmbunătățire a controlului și o perfecționare a abilităților personale:

●Un mod de exprimare mai intelectuală ;

●Capacități mai crescute de a face față frustrărilor ;

●Un control motric mai fin ;

● Un început de interes pentru litere și cifre . (Florinda Golu,pg.109,2010)

La 7 ani se poate vorbi de o așa numită descătușare a copilului pe toate planurile :

●În plan motric –școlarul lovește,aruncă,sparge obiecte,fuge,se joacă;

●În plan emoțional –episoadele de râs zgomotos alternează cu momente de furie intensă;

●În plan verbal –se observă un vocabular din ce în ce mai bogat,împănat cu cuvinte și expresii picante;

●În plan interpersonal –copilului îi place să sfideze normele impuse de părinți,chiar și pedepsele severe par să aibă efecte corective minore;

●În plan imaginativ –suntem marorii unei imaginații fără limite,căci linia de demarcație între real și ficțiune este subțire și flexibilă;acum este momentul când școlarul mic cu intelect normal savurează nenumărate prieteni imaginare.(Florinda Golu,pg.110,2010)

Începând cu vârsta de 8-10 ani ,suntem martorii unei perioade de echilibru încântător,când școlarul tinde să fie relativ stabil și bine adaptat în comportament,autosecurizat,calm și prietenos,nu prea pretențios în relațiile cu ceilalți.Intrând în școlaritatea mare ,se impune un anumit ritm al creșterii și dezvoltării

Copilul este destul de tumultos din punct de vedere emoțional ,emoțiile și trăirile lui poziționându-se la extreme ;ceea ce îi place acum ,urăște în momentul următor.

Spre deosebire de vârsta anterioară , școlarul devine pretențios și foarte rigid în cereri și nevoi,sau nu se poate adapta cu ușurință.

Are tendința de a fi extrem de negativ în răspunsurile date celorlalți ;însuși faptul de a fi rugat să facă ceva este un motiv suficient de puternic pentru a refuza.

Totuși vârsta de 7 ani este destul de încântătoare în ceea ce privește vigoarea ,energia, interesul, pentru nou.

Deschiderea lui pentru nou este absolut fascinantă.Copilul poate fi și extrem de cald și entuziast ,gata oricând de acțiune ,atâta vreme cât părintele sau educatorul reușește să descopere și să utilizeze modalități cât mai variate de stimulare a acestuia . ( Elena Joița ,pg.75,2012)

Spre sfârșitul preșcolarității mari,pe la -7 ani apare din nou o perioadă de calm în dezvoltarea copilului,dar și de retragere și izolare ,îi place să fie singur ,vrea să aibă o cameră doar a lui unde să-și poată proteja propriile lucruri ,îi place să privească,să observe,să asculte și să gândească,să analizeze ,formându-și astfel chiar conștiința de sine

Dezvoltarea intelectuală cunoaște acum o curbă ascendentă prin intensificarea capacităților de discriminare în percepție și reprezentare.

Trecând prin toate aceste subetape , școlarul mic cu intelect normal se descoperă pe sine ca subiect activ și conștient al universului înconjurător, descoperă realul concret,descoperă obiecte ,lucruri ,fapte și oameni ,trăiri și emoții variate,nevoi și interese marcante ,își conștientizează traseul evolutiv al existenței ,devine apt de cunoaștere și autocunoaștere ,reușește să se autoadapteze optim și eficient sarcinilor din ce în ce mai complexe cu care vine în contact ,își însușește tehnici și strategii rezolutive,parcurge diverse momente tensionale și conflictuale ,crează universul extrem de variat al relațiilor interumane.

Pentru toate aceste achiziții școlaritatea devine o etapă deosebit de importantă a dezvoltării sale ,un vârf evolutiv,o vârstă concomitent fascinantă și încântătoare ,atât pentru copil ,cât și pentru cei din jurul său. .( Elena Joița ,pg.76,2012)

1.4.Rolul nevoilor ,motivelor și al stimulilor în dezvoltarea

personalității preșcolarului

Dezvoltarea preșcolarului normal în direcția formării personalității sale se oglindește într-o seamă de manifestări în comportarea sa.

Preșcolarul poate avea o atitudine corectă,poate manifesta siguranță,poate arăta o dorință mai mare sau mai mică de a percepe informații , după cum în alte împrejurări el dă dovadă de enervare sau lene.

Are o însemnătate deosebită faptul că trebuie cunoscut căror factori sunt datorate schimbările din comportamentul copilului ,pentru a interveni în cunoștință de cauză.

De aceea mulți psihologi așază problema motivației în centru proceselor educative.Ca ființă umană copilul are numeroase necesități,unele biologice ,altele de natură psihică și socială.Resimțirea acestor necesități ca urmare a reflectării lor în conștiință poartă numele de nevoi.

La vârsta școlară,acționează în continuare pe prim plan o serie de nevoi fizice prin care se menține echilibrul organismului .Nevoile psihice derivă din ,,nevoia copilului de creștere și formare,,.

El simte nevoia ( chiar dacă nu o poate verbaliza) de a depăși stadiul vârstei în care se află și de a înainta spre starea de adult .(Tiberiu Bogdan ,Ilie I.Stănculescu,pg.186,2008)

Este de remarcat că nevoile preșcolarului implică dependență lui față de mediul social apropiat ,ele neputând fi satisfăcute fără contribuția adultului și psihologului.

Numărul nevoilor psihice ale școlarului mic cu intelect normal este foarte mare.

Altfel preșcolarul resimte nevoia unității și a integrității psihologice ,tinde și acționează să-și satisfacă toate dorințele și aspirațiile.

O altă nevoie este exprimată de sentimentul valorii proprii în raport cu persoanele din anturajul său.

Foarte însemnată este nevoia de apartenență și integrare într-un colectiv (familie ,grup de joacă ,colegi,prieteni).

Satisfacerea nevoilor este cu putință datorită acțiunii unor motive prin care înțelegem reprezentările sau ideile care determină la acțiunea de îndeplinire a unei nevoi sau a unui interes.

În dezvoltarea personalității preșcolarului ,unii psihologi susțin că acesta va reuși să asimileze un conținut de cunoștințe sau să-și însușească un anumit mod de comportare ,numai cu condiția ca activitatea pe care o desfășoară să fie plăcută ,atractivă și accesibilă.

Alții psihologi ,dimpotrivă,sunt de părere că munca desfășurată trbuie să solicite un efort și să prezinte dificultăți.

Ambele păreri pun în evidență factori care îl conduc pe preșcolar la o anumită performanță.(Tiberiu Bogdan ,Ilie I.Stănculescu,pg.187,2008)

1,5.Particularitățile intereselor școlarului mic

Neastâmpărul propiu școlarului mic;la această vârstă se explică,în bună măsură,prin predominarea proceselor excitative asupra celor inhibitive.

Interesele se dezvoltă în strânsă interdependență cu celelalte procese și însușiri psihice ale acestuia.

Îndeosebi formele condiționate ale inhibiției sunt slab dezvoltate.Ele se conformează întotdeauna motivațiilor și activităților caracteristice perioadei de vârstă respective .

În etapele timpurii ale dezvoltării școlarului mic cu intelect normal,orientarea atenției se manifestă sub forma cea mai elementară ,și anume , sub forma reflexului necondiționat de orientare . (Tiberiu Bogdan ,Ilie I Stănculescu,pg.77,2008)

Orice stimulent nou care atinge un anumit grad de intensitate poate provoca reflexul de orientare al elevului. O particularitate caracteristică școlarului mic cu intelect normal,, este marea sa mobilitate.

Acest reflex de orientare se înbină însă treptat cu o comportare tot mai activă față de anumite obiecte sau fenomene,ceea ce înseamnă că se transformă treptat în interes propriu-zis .

Particularitățile de vârstă ale școlarului mic cu intelect normal,în perioadele vârstei școlare trebuie umărite astfel :

●În relatările lor,adesea sărace în conținut,predomină încă elementul de imitație simplă;ele se reduc de multe ori la repetarea stereotipă a unor acțiuni;

●Comunicarea reciprocă între colegi în timpul activităților școlare nu este încă suficient dezvoltată;

●Procesele psihice –percepția ,memoria ,gândirea,comunicarea,nu s-au deprins încă de acțiune.( G.Ionescu,V.Pavelcu,pg.45,2010)

Astfel ,observarea faptelor externe nu prezintă un caracter sistematic; percepției școlarului mic cu intelect normal i se impun trăsăturile mai vii ale obiectelor,ceea ce sare în ochi,,lăsând la o partealte însușiri mai importante.

Reacțiile emotive sunt foarte vii,fără să aibă însă adâncime.În comportarea elevilor predomină reacțiile emotiv-impulsive,caracteristice activității involuntare.

Îndrumând în mod sistematic ocupațiile copiilor ,organizând treptat colectivul de copii,punând în fața lor cerințele noi ,invatatorul dezvoltă școlarilor mici noi calități psihice.

La școlarul mic cu intelect normal,cercul de cunoștințe despre lumea ce-i înconjoară se lărgește simțitor.Activitatea școlarului devine mai variată,mai complexă:

●Conținutul lecțiilor se îmbogățește;

●activitățile obligatorii implică un efort intelectual și fizic mai mare;

●cunoștințe mai bogate.

Ca urmare întreaga activitate psihică a copilului se dezvoltă intens.( Tiberiu Bogdan ,Ilie I Stănculescu,pg79,2008)

Trebuie menționat faptul că unii psihologi susțin că vârsta între 7-8 ani este vârsta curiozității deoarece în această perioadă , activitatea copilului se intensifică .

În acest stadiu ca și în următoarele ,cei mai de seamă stimulenți ai activității de investigație ,ai curiozității sunt :•Noutatea •Schimbarea •Contrastul • Neprevăzutul .(Emilia Albu,pg.36,2014)

De menționat faptul că unul dintre factorii care contribuie la individualizarea ,și în același timp diferențierea intereselor școlarului mic cu intelect normal,îl constituie dispozițiile native . (.A,Chircev ,pg.201,2010)

Labilitatea intereselor se explică pe de-o parte prin faptul că școlarul are cunoștințe superficiale în legătură cu diferite domenii de activitate,iar pe de altă parte prin aceea că școlarul trăiește prin excelență în prezent.

Unii psihologi , printre care și E. Claparede ,susțin că cel mai activ factor în dezvoltarea mintală a copilului este curiozitatea și dorința de a știi și acumula cât mai multe informații .

Sub influența intereselor copilul desfășoară diferite activități ,iar la rândul său ,activitatea desfășurată influențează pozitiv interesele ,făcându-le mai stabile ,mai selective.

Trebuie menționat faptul că în primii 7-8 ani de viață ,copilul realizează 50 % din întregul potențial al dezvoltării psihice umane .

În următorii 2 ani ,copilul realizează o creștere cu încă 30 % a acestui potențial,astfel încât la vârsta de 10 ani ajunge la 80 % din dezvoltarea intelectuală a adultului.

Ceea ce definește normalul din punct de vedere psihic sunt criteriile mai mult sau mai puțin obiective :

motricitatea;activitatea de cunoaștere; vorbirea;

afectivitatea ; sociabilitatea.

Aceste criterii trebuie să le întrunească copilul la o vârstă dată,în comparație cu majoritatea copiilor de vârsta respectivă.Privită astfel,în evoluția dezvoltării psihice ,se poate distinge :

Copil școlar redus ;

Copil școlar dezvoltat mediu ;

Copil școlar bine

Copil școlar foarte bine

Copil școlar supranormal ( supradezvoltat) (Octavian Popescu ,Eugeniu Bucur,222,2012)

Încadrarea într-o categorie sau alta este o acțiune foarte grea și necesită profunde cunoștințe medicale și psihologice.Psihicul copilului școlar evoluează pozitiv și ascendent sub aspectul dezvoltării comportamentului motor și social-afectiv,al limbajului și cunoașterii.

În perioada 7-10 ani frecventarea unei forme de învățământ constituie pentru copil un prilej de a-și lărgi universul cunoștințelor , deoarece școala stimulează dezvoltarea psihică a acestuia și îl pregătește pentru un proces de instruire și educație riguros.

Numeroasele întrebări pe care le adresează adultului dezvăluie dorința copilului de a cunoaște fenomenele din jur.

Activitatea de cunoaștere a realității se adâncește.Apar cele mai simple forme de gândire logică,orientată spre sistematizarea și generalizarea faptelor. (Octavian Popescu,Eugeniu Bucur,pg.223 ,2012)

CAPITOLUL 2

FAMILIA SI SOCIETATEA 

2.1.Familia ca sistem

De-a lungul existenței umane, familia s-a dovedit a fi una dintre cele mai vechi și mai stabile forme de comunitate umană, cea care poate asigura perpetuarea speciei, evoluția și continuitatea vieții sociale.

Dată fiind larga varietate a structurilor societale care pot fi considerate în anumite condiții ca alcătuind o „familie", exercițiul definirii ei pare inutil.

Luând însă în calcul importanța acesteia în dezvoltarea individuală, definiția apare necesară în calitate de cadru de referință al demersului teoretic

Etimologic, termenul provine din latinescul famulus — sclav de casă, semnificația schimbându-se însă de-a lungul timpului.

In trecut familia era proprietatea bărbatului (pater familias), ca soția, copiii, scalvii eliberați, tot avutul, neffind între ei relații familiale, ci era considerată o proprietate subordonată, tatăl fiind numit genitor și nu pater.( Vlădescu I., Personalitatea copilului maltratat, 2011, pg. 78.)

Burgess, Locke și Thomas, oferă următoarea definiție: familia este un grup de persoane unite prin legături de căsătorie, sânge sau adopție, gospodărindu-se împreună, interacționând și comunicând între ele de pe pozișiarolurilor sociale de soț și soție, mamă și tată, fiu și fiică, frate și soră, creând și menținând o cultură împreună.

Dată fiind larga varietate a structurilor societale care pot fi considerate în anumite condiții ca alcătuind o „familie", exercițiul definirii ei pare inutil. Luând însă în calcul importanța acesteia în dezvoltarea individuală, definiția apare necesară în calitate de cadru de referință al demersului teoretic.

Etimologic, termenul provine din latinescul famulus — sclav de casă, semnificația schimbându-se însă de-a lungul timpului. In trecut familia era proprietatea bărbatului (pater familias), ca soția, copiii, scalvii eliberați, tot avutul, nefiind între ei relații familiale, ci era considerată o proprietate subordonată, tatăl fiind numit genitor și nu pater.

Accentul pus pe înțelegerea familiei ca structură de organizare poate ridica anumite probleme.

Pot apărea situațiile, mai ales în perioada (post)modernă de tipul necunoașterii tatălui biologic, cazuri în care, fără un divorț prealabil, apar cupluri formate din parteneri care provin fiecrare din alte legături și care aduc în noul cuplu copii din relațiile anterioare.

La ora actuală apar noi tipuri familiale precum cele de tip foster sau cele create prin tehnici de reproducere artificialăapariției unor cupluri.

Asemenea definiții structurale riscă să dea la o parte grupuri de persoane ce se numesc și se consideră „familie" și au o viață organizată ca a unei „familii", dar nu sunt recunoscuți ca atare.

Hartman și Laird adoptă o definiție fenomenologică afirmând că o famile devine familie când doi sau mai mulți indivizi decid că ei formează o familie și asta înseamnă că, în momentul respectiv pe care îl trăiesc împreună, ei dezvoltă o intimitate în care își împărtășesc nevoile emoționale de apropiere, de a trăi într-un spațiu numit de ei cămin și în care își definesc roluri și sarcini necesare pentru a satisface nevoile biologice, sociale și psihologice ale indivizilor implicați.

Din punct de vedree legislativ, familia este definită ca formă de relații sociale dintre oameni legați între ei prin căsătorie sau rudenie.

Din familie fac parte soții, părinții și copiii, precum și alte persoane între care există relații de rudenie.

Un istoric al familiei arată că lucrurile nu au stat întotdeauna așa. Copiii nu au fost întotdeuna cresuți de părinții lor.

In secolul al XVIII-lea era o norma ca aceștia să fie trimiși în alte familii ca ucenici sau servitori. În acea perioadă familie însemna toate persoanele ce locuiau în aceași gospodărie, inclusiv servitorii.

Rata mare a mortalității materne a dus la situația ca mulți copii să fie crescuți în orfelinate sau în structuri familiale nebiologice. Ca structură socială prezentă, familia îndeplinește mai multe funcții biologice și sociale.

Funcția biologică de reproducție umană este controversată astăzi având în vedere posibilitatea constituirii unei familii prin adopție și tehnicile de inseminare artificială ce rezolvă parțial problema infertilitații cuplului.

De un interes mai crescut sunt funcțiile sociale.Familia este considerată prima și cel mai important agent de socializare a individului și asta deși în perioada modernă rolul acesta este preluat de alte instituții sociale (școală, mass-media, centre culturale etc).

,,Familia este prima unitate cu care copii au continuu contact și primul context în care se dezvoltă pattern-urile socializării. Ea este o lume cu care nimic nu se poate compara și astfel cel mai important agent al socializării".

Avantajul socializării în familie este că ea se realizează în mod ideal într-un climat de afectivitate care facilitează transmiterea și însușirea valorilor și normelor sociale.

In familie se realizează, socializarea de bază sau primară. Socializarea realizată în cadrul familiei este esențială pentru integrarea socială a copiilor.

Eșecurile socializării în familie au consecințe negative la nivel macrosocial. In mod normal, socializarea din familie este convergentă cu normele și valorile promovate la nivel macrosocial. Există însă și situații în care socializarea in familie se face în discordanță cu acestea.

Un element important al funcționării familiale, cu efecte asupra comportamentelor ce se pot manifesta asupra membrilor ei este cel de homeostazie.

Când funcționarea sistemului este benefică, homeostaza asigură continuitatea funcționării în aceeași direcție.

Când apar însă disfuncții, acestea se perpetuează, căci în homeostazia familiei ele capătă roluri semnificative și obligatorii. în modelul familial se reproduce modelul natural.

Homeostazia este mecanismul care asigură supraviețuirea. Dacă familia a promovat și întărit roluri negative, homeostazia familială le va reproduce cu scopul de a asigura funcționalitatea familială, așa cum a fost ea construită inițial.

Cadrul dezvoltării copilului în familie este dat de modul în care sunt realizate funcțiile parentale, de acestea depinzând măsura în care famila este conceptualizată ca mediu optim pentru dezvoltarea copilului.Din această perspectiva, Kari Killen definește 7 funcții parentale:

Abilitatea părinților de a da prioritate satisfacerii nevoilor de bază ale copilului, presupune cunoașterea nevoilor de bază ale copilului și disponibilitatea părinților de a răspunde acestora în mod adecvat.

E vorba de recunoașterea importanței de a vorbi cu copilul, de a-i lăsa timp spre a răspunde în ritmul său, de a stimula tactil copilul, de a răspunde chemărilor copilului, de a liniști copilul când plânge.

Abilitatea de a oferi copilului experiențe noi, de a-1 stimula cognitiv și afectiv. Se pornește de la premisa că dezvoltarea mentală a copilului are nevoie de experiențe.

Piaget asemăna copilul cu un cercetător ce acumulează continuu informații. Părintele trebuie să fie capabil a-i permite copilului astfel de experiențe variate.

Abilitatea de a avea o relație empatică cu copilul, va perimte o mai bună cunoaștere a copilului. O bună capacitate empatică îi va permite părintelui să se angajeze în activitățile copilului (joc).

Abilitatea de a-și înfrâna propriile dureri și porniri agresive fără a le răsfrânge asupra copilului.

Se face referire la exprimarea stărilor de tensiune interioară. Un anumit grad de toleranță la frustrare și conflict este necesar oricărui părinte.

Se consideră că imaturitatea părinților afectează în cea mai mare parte abilitățile de parenting, printre cauze fiind probleme emoționale, psihozele, retardul mental, dependența de alcool și droguri.

Capacitatea de a avea așteptări realiste de la copil, pot stimula dezvoltarea unor paternuri adaptative.

Așteptările prea mari sau prea mici, ce nu țin cond de nivelul real și potențial de gândire și acțiune a copilului conduc la frustrări și lipsa de motivare.

Așteptările trebuie să fie în permanență pozitive și concordante. Așteptările prea mici conduc la nedezvoltarea responsabilității și a capacității de rezolvare a problemelor.

Copilului îi este periclitată astfel dezvoltarea autonomiei, unul din obiectivele de baza ale societății.

Capacitatea de a percepe copilul în mod realist. De aceasta depinde modul în care părintele se raportează la copil. Așteptările pe care le are de la copil sunt determinate de imaginea pe care o are despre el.

Abilitatea de a recompensa, valoriza copilul. Ca ființă socială, copilul are nevoie de încurajări și aprecieri. O atentie parentală excesivă pe greșeli crează riscul întăririi tocmai a acelor comportamente indezirabile.

Toate aceste funcții se leagă de nevoile copilului pentru o dezvoltare normală. Prin aceste abilități, părinții nu fac altceva decât să vină în întâmpinarea lor.

Nevoile copilului sunt de fapt o particularizare a eternelor nevoi umane descrise de Maslow, fiecare din ele exprimându-se în 5 domenii: fizic, cognitiv, emoțional, spiritual și social.

Nevoia de dragoste și securitate, este împlinită prin contactele sociale, inițial cu mama și treptat cu un cerc tot mai mare de persoane.

Prin intermediul ei copilul își conturează identitatea și devine conștient de sine, iar de calitatea satisfacerii acesteia va depinde calitatea viitoarelor relații sociale ale adultului: cu colegii, cu prietenii, în propria sa familie.

Nevoia de securitate se împlinește prin stabilitatea oferită de atitudinile și comportamentele constante și predictibile ale celor din jur.

Nevoia de experiențe noi, de stimulare condiționează dezvoltarea inteligenței copilului.

Se consideră că numai informațiile dobândite prin efort personal, care trec prin experiența proprie de elaborare, îi aparțin definitiv individului, devin un bun personal și pot fi aplicate în spirit creativ.

Dar calitatea experiențelor copilului, cognitive și afective, depinde de calitatea adultului care îi asistă experiențele.

Un cadru didactic care crede că toți copiii trebuie să învețe același lucru și să aibă aceleași performanțe sau un părinte hiperprotectiv, de exempluvor îngusta șansele de experiență și cunoaștere reale.

Etuziasmul, interesul, receptivitatea adulților față de încercările copilului sunt contagioase, la fel ca și rigiditatea, îngustimea, lipsa de interes și blazarea, care sting gustul și pofta copilului de a cunoaște lumea care îi aparține.

Nevoia copilului de fi apreciat si de a-i fi recunoscute capacitățile. Dacă mai târziu, la vârsta adultă, o activitate dusă la bun sfârșit conține în ea însăși recompensa, la început, pentru a deveni încrezător în posibilitățile lui, adolescentul mai are încă nevoie de încurajări și recompense (motivație extrinsecă).

Acestea sunt utile și pentru a depăși dificultățile și posibilele conflicte care apar în perioada dezvoltării sale personale. încurajările adultului și exprimarea unor exigențe rezonabile față de copil sunt esențiale în socializarea acestuia din urmă.

Exigențe rezonabile nu presupune absența dificultăților, nu scutirea elevilor de efort, ci măsura lor în raport cu puterile reale ale copilului, adică dificultăți care pot fi trecute cu succes în urma unui efortului depus.

Recompensa pe care o dă adultul, prin care recunoaște meritele copilului, este importantă pentru stima de sine a adolescentului, dar și pentru atitudinea față de sarcini și față de efort.

Această recunoaștere a meritelor copilului trebuie făcută în special față de efortul depus de copil, și nu atât față de rezultat.

Căci răsplătirea rezultatului, șinu a efortului va dezvolta la copil tendința de a vâna cu orice preț rezultatul și de a disprețui efortul (elev fiind, va copia pentru a lua note bune).

Poate că această nevoie a copilului, mai mult decât celelalte, solicită respectul adultului față de copil. Un copil care este respectat de adulții din jur va crește cu sentimentul valorii și a respectului de sine și conduita lui în viață va fi în limitele acestui respect.

El nu va putea manifesta conduite deviante, căci respectul pe care 1-a resimțit a devenit normă, iar el nu va putea face decât acele lucruri care îl vor face să respecte și să se simtă respectat.

Nevoia de responsabilități este extrem de importantă la această vârstă. Prin satisfacerea acesteia se dezvoltă sentimentul autonomiei și independenței.

Asumându-și responsabilități pe măsura capacităților lui, copilul învață în același timp regulile, tiparul după care se face un anumit lucru, ceea ce este permis și ceea ce nu este permis.

Adultul îi va atribui responsabilități și îl va asista la realizarea lor, dând copilului libertatea de a decide, iar când decizia nu a fost corectă, de a-și asuma consecințele.

Nevoile de bază, fiziologice ale copilului sunt garanția supraviețuirii și a dezvoltării normale, mai ales acum când apar numeroase schimbări somatice.

Deși abuzul, în special cel fizic și psihologic ca modalitate de disciplinare, este comun în familiile tipice el nu a fost suficient de conceptualizat și implicit studiat ca parte componentă a sistemului familial.

Studiile realizate însă indică existența unei corelații între caracteristicile mediului familial (mai ales în termeni de venit și educație) și abuz.

Cele mai multe studii arată că ratele cele mai mari se înregistrează în familiile cu venituri reduse și cu nivel de educație scăzut, deși diferențele nu sunt semnificative; altele arată că frecvența este mai mare la familiile cu venituri crescute.

De asemenea studii realizate în SUA și în vestul Europei arată că ratele sunt mai mari în cazul părinților singuri și în familiile de minorități și că părinții tineri își abuzează mai des copiii decât cei mai în vârsta.

Aceste rezultate subliniază faptul că deși familia reprezintă ,,o condiție sine-qua-non a împlinirii personalității și a realizării profesionale,,, ea nu mai poate fi conceptualizată doar ca un mediu optim de dezvoltare psihosocială pentru copil.

Din această perspectivă, violența intrafamilială este denunțată ca fiind un efect al propagării și menținerii unei ideologii de tip patriarhal, conform căreia cel care deține puterea, are drept absolut asupra celorlalți (dreptul seniorului), drept impus și menținut prin violență.

Influența tatălui ,,În calitatea sa de tată, bărbatul simbolizează interdicția și forța disciplinară, imaginea autorității, cel care pr emite dirijarea dorințelor și contrucția psihică a ființei umane,, .

El este simbolul autorității care reglează relațiile colective, asigură securitatea și încrederea familiei.

Modul cum tatăl își exercită rolurile sale diferă cu tipul de tată:

Se evidențiază câteva tipuri de tată:

●agresiv, violent, autoritar, intolerant;

●cald, prietenos;

●anxios, depresiv.

In majoritatea cazurilor, copilul va imita modelul ales oferit de părintele său.

Influența mamei .Pentru copil mama reprezintă primul contact cu lumea prin voce, miros, hrană, vedere, mișcare, joc, sentimentul de securitate și cel de dragoste. Atitudinile materne nocive pot declanșa apariția unor boli grave la copil, pe plan somatic, psihic sau psihosomatic.

S-a identificat o corespondență între atitudinile materne nocive și bolile copilului, ca de exemplu:

●respingere pasivă – coma nou-născutului;

●oscilații între răsfăț și ostilitate-hipermobilitate;

●privare afectivă – depresie;

●angoasă mascând ostilitatea – eczeme.

Se pare, deci, că mama în raport cu tatăl, are efect mult mai direct, imediat, mai important. Efectele negative ale modelului matern se manifestă precoce, în sfera emoțional-afectivă, vegetativă, somatică și mai târziu, în comportamentul și atitudinea copilului, în modelul personalității lui.

Tatăl și mama influențeză copilul nu numai prin comportamentul lor individual ci și prin natura relației conjugale.

Copilul percepe relațiile conflictuale dintre părinți și în mod secundar, acestea îi vor pricinui tulburări.

S-a observat faptul că aproape trei sferturi dintre copiii cu tulburări caracteriale și de comportament, au părinți despărțiți.

În cazul copiilor asociali și agresivi se constată existența la aceștia a unor relații familiale marcate de violență și agresivitate ale părinților unul împotriva celuilalt.

Sunt situații în care pentru mamă, copilul e un refugiu și o armă împotriva soțului ei sau când pentru tată el este obiectul de iubire pe care-l revendică mamei geloase, între părinți declanșându-se astfel o relație agresivă, ,,un câmp de bătaie,, în centrul căruia se află copilul.

Alte situații traumatizante pentru copil pot fi reprezentate de divorțul părinților urmat de abandonarea sau neglijarea copilului, pasarea responsabilității creșterii și educării lui între soți și, eventual, apariția părinților vitregi, de cele mai multe ori ostili sau indiferenți față de acesta.

CAPITOLUL 3

TEORII CARE STAU LA BAZA AGRESIVITĂȚII PREȘCOLARULUI

ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ

3.1.Agresivitatea familială ca formă de tip social

De-a lungul existenței umane, familia s-a dovedit a fi una dintre cele mai vechi și mai stabile forme de comunitate umană, cea care poate asigura perpetuarea speciei, evoluția și continuitatea vieții sociale.

Dată fiind larga varietate a structurilor societale care pot fi considerate în anumite condiții ca alcătuind o „familie,,, exercițiul definirii ei pare inutil.

Luând însă în calcul importanța acesteia în dezvoltarea individuală, definiția apare necesară în calitate de cadru de referință al demersului teoretic.

Etimologic, termenul provine din latinescul famulus — sclav de casă, semnificația schimbându-se însă de-a lungul timpului.

In trecut familia era proprietatea bărbatului (pater familias), ca soția, copiii, scalvii eliberați, tot avutul, nefiind între ei relații familiale, ci era considerată o proprietate subordonată, tatăl fiind numit genitor și nu pater.

Burgess, Locke și Thomas, oferă următoarea definiție: ,,familia este un grup de persoane unite prin legături de căsătorie, sânge sau adopție, gospodărindu-se împreună, interacționând și comunicând între ele de pe pozița și rolurilor sociale de soț și soție, mamă și tată, fiu și fiică, frate și soră, creând și menținând o cultură împreună,,.

Dată fiind larga varietate a structurilor societale care pot fi considerate în anumite condiții ca alcătuind o „familie,, , exercițiul definirii ei pare inutil. Luând însă în calcul importanța acesteia în dezvoltarea individuală, definiția apare necesară în calitate de cadru de referință al demersului teoretic.

Accentul pus pe înțelegerea familiei ca structură de organizare poate ridica anumite probleme. Pot apărea situațiile, mai ales în perioada (post) modernă de tipul necunoașterii tatălui biologic, cazuri în care, fără un divorț prealabil, apar cupluri formate din parteneri care provin fiecrare din alte legături și care aduc în noul cuplu copii din relațiile anterioare.

La ora actuală apar noi tipuri familiale precum cele de tip foster sau cele create prin tehnici de reproducere artificială apariției unor cupluri.

Asemenea definiții structurale riscă să dea la o parte grupuri de persoane ce se numesc și se consideră „familie,, și au o viață organizată ca a unei „familii,,, dar nu sunt recunoscuți ca atare.

Hartman și Laird adoptă o definiție fenomenologică afirmând că o famile devine familie când doi sau mai mulți indivizi decid că ei formează o familie și asta înseamnă că, în momentul respectiv pe care îl trăiesc împreună, ei dezvoltă o intimitate în care își împărtășesc nevoile emoționale de apropiere, de a trăi într-un spațiu numit de ei cămin și în care își definesc roluri și sarcini necesare pentru a satisface nevoile biologice, sociale și psihologice ale indivizilor implicați.

De un interes mai crescut sunt funcțiile sociale.Familia este considerată prima și cel mai important agent de socializare a individului și asta deși în perioada modernă rolul acesta este preluat de alte instituții sociale (școală, mass-media, centre culturale etc).

Avantajul socializării în familie este că ea se realizează în mod ideal într-un climat de afectivitate care facilitează transmiterea și însușirea valorilor și normelor sociale.

In familie se realizează, socializarea de bază sau primară. Socializarea realizată în cadrul familiei este esențială pentru integrarea socială a copiilor.

Eșecurile socializării în familie au consecințe negative la nivel macrosocial.

In mod normal, socializarea din familie este convergentă cu normele și valorile promovate la nivel macrosocial. Există însă și situații în care socializarea in familie se face în discordanță cu acestea.

Un element important al funcționării familiale, cu efecte asupra comportamentelor ce se pot manifesta asupra membrilor ei este cel de homeostazie.

Când funcționarea sistemului este benefică, homeostaza asigură continuitatea funcționării în aceeași direcție.

Când apar însă disfuncții, acestea se perpetuează, căci în homeostazia familiei ele capătă roluri semnificative și obligatorii. În modelul familial se reproduce modelul natural.

Homeostazia este mecanismul care asigură supraviețuirea. Dacă familia a promovat și întărit roluri negative, homeostazia familială le va reproduce cu scopul de a asigura funcționalitatea familială, așa cum a fost ea construită inițial.

Cadrul dezvoltării copilului în familie este dat de modul în care sunt realizate funcțiile parentale, de acestea depinzând măsura în care famila este conceptualizată ca mediu optim pentru dezvoltarea copilului.

Din această perspectiva, Kari Killen definește 7 funcții parentale:

Abilitatea părinților de a da prioritate satisfacerii nevoilor de bază ale copilului, presupune cunoașterea nevoilor de bază ale copilului și disponibilitatea părinților de a răspunde acestora în mod adecvat. E vorba de recunoașterea importanței de a vorbi cu copilul, de a-i lăsa timp spre a răspunde în ritmul său, de a stimula tactil copilul, de a răspunde chemărilor copilului, de a liniști copilul când plânge.

Abilitatea de a oferi copilului experiențe noi, de a-l stimula cognitiv și afectiv.Se pornește de la premisa că dezvoltarea mentală a copilului are nevoie de experiențe. Piaget asemăna copilul cu un cercetător ce acumulează continuu informații. Părintele trebuie să fie capabil a-i permite copilului astfel de experiențe variate.

Abilitatea de a avea o relație empatică cu copilul, va perimte o mai bună cunoaștere a copilului. O bună capacitate empatică îi va permite părintelui să se angajeze în activitățile copilului (joc).

Abilitatea de a-și înfrâna propriile dureri și porniri agresive fără a le răsfrânge asupra copilului. Se face referire la exprimarea stărilor de tensiune interioară. Un anumit grad de toleranță la frustrare și conflict este necesar oricărui părinte. Se consideră că imaturitatea părinților afectează în cea mai mare parte abilitățile de parenting, printre cauze fiind probleme emoționale, psihozele, retardul mental, dependența de alcool și droguri.

Capacitatea de a avea așteptări realiste de la copil, pot stimula dezvoltarea unor paternuri adaptative. Așteptările prea mari sau prea mici, ce nu țin cond de nivelul real și potențial de gândire și acțiune a copilului conduc la frustrări și lipsa de motivare.

Așteptările trebuie să fie în permanență pozitive și concordante. Așteptările prea mici conduc la nedezvoltarea responsabilității și a capacității de rezolvare a problemelor. Copilului îi este periclitată astfel dezvoltarea autonomiei, unul din obiectivele de baza ale societății.

Capacitatea de a percepe copilul în mod realist. De aceasta depinde modul în care părintele se raportează la copil. Așteptările pe care le are de la copil sunt determinate de imaginea pe care o are despre el.

Abilitatea de a recompensa, valoriza copilul.Ca ființă socială, copilul are nevoie de încurajări și aprecieri. O atenție parentală excesivă pe greșeli crează riscul întăririi tocmai a acelor comportamente indezirabile.

Toate aceste funcții se leagă de nevoile copilului pentru o dezvoltare normală. Prin aceste abilități, părinții nu fac altceva decât să vină în întâmpinarea lor.

Nevoile copilului sunt de fapt o particularizare a eternelor nevoi umane descrise de Maslow, fiecare din ele exprimându-se în 5 domenii: fizic, cognitiv, emoțional, spiritual și social.

Nevoia de dragoste și securitate, este împlinită prin contactele sociale, inițial cu mama și treptat cu un cerc tot mai mare de persoane.

Prin intermediul ei copilul își conturează identitatea și devine conștient de sine, iar de calitatea satisfacerii acesteia va depinde calitatea viitoarelor relații sociale ale adultului: cu colegii, cu prietenii, în propria sa familie.

Nevoia de securitate se împlinește prin stabilitatea oferită de atitudinile și comportamentele constante și predictibile ale celor din jur.

Nevoia de experiențe noi, de stimulare condiționează dezvoltarea inteligenței copilului. Se consideră că numai informațiile dobândite prin efort personal, care trec prin experiența proprie de elaborare, îi aparțin definitiv individului, devin un bun personal și pot fi aplicate în spirit creativ.

Dar calitatea experiențelor copilului, cognitive și afective, depinde de calitatea adultului care îi asistă experiențele.

Un cadru didactic care crede că toți copiii trebuie să învețe același lucru și să aibă aceleași performanțe sau un părinte hiperprotectiv, de exemplu vor îngusta șansele de experiență și cunoaștere reale.

Entuziasmul, interesul, receptivitatea adulților față de încercările copilului sunt contagioase, la fel ca și rigiditatea, îngustimea, lipsa de interes și blazarea, care sting gustul și pofta copilului de a cunoaște lumea care îi aparține.

Nevoia copilului de fi apreciat si de a-i fi recunoscute capacitățile. Dacă mai târziu, la vârsta adultă, o activitate dusă la bun sfârșit conține în ea însăși recompensa, la început, pentru a deveni încrezător în posibilitățile lui, adolescentul mai are încă nevoie de încurajări și recompense (motivație extrinsecă).

Acestea sunt utile și pentru a depăși dificultățile și posibilele conflicte care apar în perioada dezvoltării sale personale. încurajările adultului și exprimarea unor exigențe rezonabile față de copil sunt esențiale în socializarea acestuia din urmă.

Exigențe rezonabile nu presupune absența dificultăților, nu scutirea elevilor de efort, ci măsura lor în raport cu puterile reale ale copilului, adică dificultăți care pot fi trecute cu succes în urma unui efortului depus.

Recompensa pe care o dă adultul, prin care recunoaște meritele copilului, este importantă pentru stima de sine a adolescentului, dar și pentru atitudinea față de sarcini și față de efort.

Această recunoaștere a meritelor copilului trebuie făcută în special față de efortul depus de copil, și nu atât față de rezultat.

Căci răsplătirea rezultatului, șinu a efortului va dezvolta la copil tendința de a vâna cu orice preț rezultatul și de a disprețui efortul (elev fiind, va copia pentru a lua note bune).

Poate că această nevoie a copilului, mai mult decât celelalte, solicită respectul adultului față de copil.

Un copil care este respectat de adulții din jur va crește cu sentimentul valorii și a respectului de sine și conduita lui în viață va fi în limitele acestui respect.

El nu va putea manifesta conduite deviante, căci respectul pe care 1-a resimțit a devenit normă, iar el nu va putea face decât acele lucruri care îl vor face să respecte și să se simtă respectat.

Nevoia de responsabilități este extrem de importantă la această vârstă. Prin satisfacerea acesteia se dezvoltă sentimentul autonomiei și independenței. Asumându-și responsabilități pe măsura capacităților lui, copilul învață în același timp regulile, tiparul după care se face un anumit lucru, ceea ce este permis și ceea ce nu este permis.

Adultul îi va atribui responsabilități și îl va asista la realizarea lor, dând copilului libertatea de a decide, iar când decizia nu a fost corectă, de a-și asuma consecințele.

Nevoile de bază, fiziologice ale copilului sunt garanția supraviețuirii și a dezvoltării normale, mai ales acum când apar numeroase schimbări somatice.

Deși abuzul, în special cel fizic și psihologic ca modalitate de disciplinare, este comun în familiile tipice el nu a fost suficient de conceptualizat și implicit studiat ca parte componentă a sistemului familial.

Studiile realizate însă indică existența unei corelații între caracteristicile mediului familial (mai ales în termeni de venit și educație) și abuz.

Cele mai multe studii arată că ratele cele mai mari se înregistrează în familiile cu venituri reduse și cu nivel de educație scăzut, deși diferențele nu sunt semnificative; altele arată că frecvența este mai mare la familiile cu venituri crescute.

De asemenea studii realizate în SUA și în vestul Europei arată că ratele sunt mai mari în cazul părinților singuri și în familiile de minorități și că părinții tineri își abuzează mai des copiii decât cei mai în vârsta.

Aceste rezultate subliniază faptul că deși familia reprezintă ,,o condiție sine-qua-non a împlinirii personalității și a realizării profesionale,,, ea nu mai poate fi conceptualizată doar ca un mediu optim de dezvoltare psihosocială pentru copil.

Din această perspectivă, violența intrafamilială este denunțată ca fiind un efect al propagării și menținerii unei ideologii de tip patriarhal, conform căreia cel care deține puterea, are drept absolut asupra celorlalți (dreptul seniorului), drept impus și menținut prin violență.

3.2.Agresivitatea preșcolarului ca fenomen social

Cei din domeniul administrațiilor sociale, de ajutor medical precum și pedagogii pentru copii mici, profesorii, medicii, psihologii și pediatrii, în munca lor de zi cu zi întâlnesc preșcolari victime, supuși unei lipse de îngrijire, unor agresiuni fizice.

Totodată, ei pot întâlni și părinți care ei înșiși au mari probleme de tip psihologic sau social.

Prin amploarea și prin gravitatea sa, problema copiilor neglijați nu mai poate fi trecută sub tăcere și reprezintă în prezent obiectul a numeroase cercetări ce se interesează mai ales de dimensiunile psihopatologice, instituționale și etice.

Sunt solicitate diverse ramuri ale sociologiei: sociologia medicală sociologia devianței, a mentalităților etc.

Dorința de a avea un copil variază de la un părinte la altul: de a rămâne însărcinată, de a avea un băiat, o fată sau de a avea un copil cu partenerul său, de a trece peste o neânțelegere, înlocuirea unui copil pierdut etc.

Dincolo de aceste considerente, ar trebui conștientizat de fiecare persoana, că familia joacă un rol important atât în dezvoltarea normală cât și în apariția de condiții psihopalogice.

De amintit astfel de tulburare psihosomatică precoce, bâlbâială, psihoză a copilului, problema carenței afective, copii victime ale neglijării fizice , psihice și emoționale.

Secole de-a rândul, copilul a fost o victimă frecventă a relelor tratamente, mult mai des decât azi. Abandonul era o practică frecventă, iar plasamentele de îngrijire a copiilor abandonați cunoșteau o mortalitate crescută.

Manifestarea agresivității în rândul preșcolarilor , după o perioadă lungă de tăcere, prin frecvența și creșterea constantă ,devine o adevărată problemă a societății.

Repulsia legitimă pentru delațiune nu trebuie totuși să ducă la ascunderea suferințelor, după cum respectul față de viața privată nu trebuie să servească drept pretext pentru inacțiune.

Influența transformărilor socio-culturale (creșterea numărului de divorțuri, al familiilor monoparentale, accelerarea cadrului de viață: stres, oboseală, izolare etc.) sunt doar unele din cauzele creșterii numărului acestor copii consideraț iagresivi .

Atunci când există un complice activ, acesta este, în primul rând, bunica, apoi concubinul. Mamele infancticide sunt aproape întotdeauna celibatare, cu slabă calificare profesională trăind în mediul rural.

Toate studiile subliniază izolarea și solitudinea morală a acestor femei. Expertizele psihiatrice vorbesc despre o ușoară debilitate, pasivitate și imaturitate afectivă (reproducere până la idonlitate a modelelor de frustrare, a ciclurilor de neglijare, etc).

Definiția preșcolarului agresiv ,dată de dicționarul de Psihologie Larousse este:,,copil agresiv , copil victimă a violențelor sau a unor tratamente blamabile.

Adesea alcoolismul, mizeria, locuințe insalubre, tradiția neglijărilor stau la originea acestor tratamente condamnabile, dar flagelul poate atinge toate mediile,,. Părinții care își agrsează copiii se simt atât mai culpabilizați cu cât imaginile mamei și tatălui, vehiculate de mass media, sunt supravolarizate.

Pentru a se evita ca aceste persoane să se găsească într-o prea mare izolare și marginalizate, unele ,,școli ale părinților,, au creat, din 1971, în mai multe orașe din Franța, permanențe telefonice la care părinții care nu-și mai suportă copilul ,agresându-l au posibilitatea să-și exprime în mod anonim tensiunea.

Serviciile publice au pus și ele la dispoziție un sistem de protecție socială, medico-socială și judiciară.

Agresivitatea afectează un mare număr de preșcolari fără apărare, prin diferite forme de privare.

Ea îi afectează, de asemenea și pe adulții care și-au trăit propriile neajunsuri, frustrări spulberate ca părinți. Agresivitatea este un fenomen complex și întotdeauna generator de durere, ce necesită o descriere amănunțită.

Există o nevoie de a clarifica conceptul de agresivitate în relație cu abuzul asupra copilului, de vreme ce aceste două descrieri sunt adesea interschimbabile.

Termenul de agresivitate asupra copilului a fost folosit prima dată pentru a descrie ,,copilul bătut,,Conceptul a fost extins.

În ziua de azi, a ajuns să fie folosit pentru toate formele de agresivitate, nu doar pentru agresivitatea fizică dar și agresivitatea verbală.

Folosind cuvântul agresivitate, se face referire la părinți sau persoane care îngrijesc copilul dar agresându-l într-un asemenea grad încât starea sănătății sale fizice și/sau emoționale precum și dezvoltarea sa, sunt în pericol.

Definiția copilului agresat dată de ODAS (Observatorul Național al Acțiunii Sociale Descentralizat) este: ,,Copilul agresat este cel care este victima agresiunilor grele, cu consecințe grave asupra dezvoltării sale psihice și psihologice,,.

3.3.Manifestări condiționate de atitudini perturbate în urma agresiunii

Sub aspectul tabloului clinic,devierile de conduită,în rândul preșcolarilor , datorate agresiunii sunt foarte diverse.Între cele mai frecvente se pot aminti instabilitățile psihomotorii ca fuga,vagabondaj, conduite depresive sau o frontă de opoziționism.

De obicei , a agresa un preșcolar creează mult mai repede situații defavorabile din punct de vedere educativ decât le creează decesul ,deoarece în cazul unei agresiuni ,înlocuitorul părintelui absent este cel mai adesea elementul unui adulter sau o persoană grăbită să coabiteze. Părinții nu încadrează totdeauna disciplinarea preșcolarilor între regulile de comportament social.

Literatura de specialitate menționează faptul că atitudinile parenterale perturbate de agresarea preșcolarilor,se întâlnește într-un număr variat de situații.

Dacă educația morală în familie este o problemă legată de personalitatea părinților,atunci trebuie recunoscut faptul că neajunsurile ,la o parte din familiile preșcolarilor agresați ,sunt atât de mari ,încât nici nu se poate vorbi de preocupări educative .

Ambianța sufocantă a căminului prin inegalitatea de atitudini între părinți,sau între părinți și bunici,dezorientări în personalitatea soților,relațiile deficitare cu vecinii,insuficienta integrare a familiei în viața socială constituie tabloul unui mediu nefavorabil dezvoltării normale a preșcolarilor.

Consecințele acestor realități sunt cu atât mai grave ,cu cât prin natura lucrurilor, cea mai mare perioadă din viața lor preșcolarii se află sub influența caracterului celorlalți membrii ai familiei și în primul rând al părinților lor

Efectele unei agresiuni se reflectă în sentimentul de insatisfacție ,de lipsă de stabilitate și securitate apreșcolarilor ,ducând la înclinații permisive pentru depresii,și stări anxioase.

Aceste manifestări prejudiciează treptat echilibrul dintre preșcolari și mediul social facilitând inadaptarea sa morală prin devieri caracteriale .

În această privință este util de cunoscut mecanismul psihofiziologic prin care acționează conflictele dintre părinți,ca situație traumatizantă cronică,asupra dezvoltării psihice a preșcolarilor .

Acest mecanism are numeroase implicați socio-pedagogice legate de capacitatea de reflectare a psihicului preșcolarilor.

Conflictele în sine ale părinților variind de la simple neânțelegeri cronice ,de uzură,la paroxisme de agitație (scandaluri manifestate,injurii grave,bătăi ) își au evident importanța lor în determinarea intensității reacției afective a preșcolarilor.

Prin amploarea și prin gravitatea sa, problema preșcolarilor agresați fie de un părinte sau de ambii , nu mai poate fi trecută sub tăcere și reprezintă în prezent obiectul a numeroase cercetări ce se interesează mai ales de dimensiunile psihopatologice, instituționale și etice.

Trebuie ținut cont de faptul că ,condiționarea de atitudini perturbate de neglijarea familială are la bază multe asocieri psihologice ,elaborate în funcție de dinamica mediului ,de condițiile de viață și de edcucație ale preșcolarilor.

Pierderea unei legături semnificative în familie înlocuită de o relație restantă neadecvată stă la originea stresului psihosocial întâlnit tot mai des în rândul preșcolarilor agresivi.

Balanța emoțională a preșcolarilor agresivi ,poate fi înclinată nu numai de un șoc puternic,ci și de o serie de distrupții de mai mică intensitate ,care se repetă însă un timp mai îndelungat.

Sunt cazuri când vulnerabilitatea la stres a preșcolarilor agresați de un părinte ,depinde de factori genetici și psihosociali (fracmentarea relației psiho-sociale ,având efect în comunicarea deficitară și limitată),alienarea socială și personală.

Pierderea reală,mai mult decât cea simbolică,a ambilor părinți sau a unuia dintre ei ,survenită în timpul dezvoltării individului (oricând în timpul copilăriei) constituie un traumatism psihic sever,cu implicații imediate sau tardive asupra dezvoltării intrapsihice.

Chiar dacă părinții sunt pierduți la vârsta deplinei maturități, preșcolarul supradimensionează evenimentul,pe care îl investește ca valoare deosebită,mult mai mare decât o pierderecurentă.

Familiile cu relații disarmonice constituie și cadrul în care nu pot exista relații normale de comunicare între părinți și preșcolari.

Modul în care preșcolarii sunt valorizați de către o societate, se reflectă în preocuparea pe care aceasta o are pentru ca drepturile acestora să fie respectate și implementate în toate domeniile vieții sociale, fie ele publice ori private.

Fenomenul agresivității în rândul preșcolarilor este un construct social, cu consecințe grave asupra psihicului și personalității acestora ,ce nu aparține doar unei perioade sau unui context social bine determinat.

3.4.Actul de educație suport real împotriva agresivității la vârstă școlară mică

Aflat în plină perioadă de creștere și dezvoltate, preșcolarul vine în relația de învățământ/ educație cu experiența sa familiară reprezentată de modelele parentale, relațiile cu frații, anumite tipuri de relații afectiv-emoționale, comunicare, interdicții, libertăți.

El intră în contact cu experiențele familiale ale colegilor și cu rigorile progamului școlar precum și cu personalitatea educatorului.

De aceea, școala e privită cu teamă, repulsie de către unii copii. În procesul de educație educatorul reprezintă modelul care se oferă elevilor și cu care aceștia trebuie să se identifice.

Identificarea uneori, este impusă prin violență și-n acest caz apar conflicte, refuzul activității școlare, abandonul, absenteismul.

Dacă modelul este acceptat ca o motivație pozitivă aceasta duce în mod fericit la dezvoltarea valorilor morale ale Supra-Eului elevilor, interes, atașament.

Personalitatea este un concept abstract, operațional ce semnifică modul de a fi al individului.

"Ea se definește ca fiind sinteza tuturor elementelor care concură la configurarea mentală a unui subiect pentru a-i da acestuia o fizionomie proprie".

Inconștientul este nivelul cel mai profund al psihismului uman, al dorințelor și actelor refulate (reprimate), instinctelor umane, al agresivității și al nevoilor primare.

Preconștientul cuprinde informațiile, gândurile, deprinderile inconștiente dar care pot fi actualizate în conșliinjii.

Conștientul este partea superioară a aparatului psihic ce conține sentimentele, percepțiile, informațiile. Are rolul de a evita primejdia, de a face față realității, de a avea un comportament acceptabil din punct de vedere social.

Ca o completare a acestui model Freud a creat un model al personalității, alcătuit din 3 instanțe: Sinele (Id), Eul (Ego) și Supraeul (Suraego).

Sinele este partea cea mai profundă și rudimentară a personalității. El este domeniul inconștientului și este prezent încă de le naștere. Este sediul dorințelor nesatisfăcute și al instinctelor.

Eul se dezvoltă odată cu creșterea și adaptarea copilului aflat sub influența mediului extern. Eul este o punte între Sine și realitatea exerioară.

Supraeul se dezvoltă încă din copilăria timpurie și reprezintă valorile transmise copilului de către cei din jur și cărora el trebuie să se conformeze.

În legătură cu structura Eului, Mielu Zlate afirma: ,,conștiința este structura Eului, în timp ce Eul este suprastructura conștiinței, aceasta ducând la apariția Eului,,.

Eul este creator de o nouă conștiință superioară ca vivacitate și adaptabilitate. El gravitează în jurul conștiinței, o controlează, o direcționează, ba chiar o depășește.

Separarea Eului de personalitate este întâlnită în filozofie.

Madelaine Grawitz prezenta Eul ca o personalitate profundă a omului, deci nu întreaga personalitate, ci doar cea profundă.

Dacă în accepțiunea antropologică conceptul de personalitate reprezintă ansamblul relațiilor sociale existențiale, pe care omul le parcurge în timpul vieții, calitatea personalității depinzând de calitatea mediului social, în accepțiunea psihologică ea apare ca ansamblul condițiilor interne.

Condițiile interne se referă la aspectele intelective, afective, motivaționale, atitudinale și aptitudinale. Ele se mai numesc și însușiri psihice ce pot programa și anticipa comportamentul.

Personalitatea este ceea care perminte anticiparea a ceea ce va face un individ într-o situație. Condițiile interne au rolul de a filtra solicitările externe.

Personalitatea optimală. Eficiența personalității este un vis al fiecărui om. Formarea și creșterea eficienței capacităților umane se face mai ales prin educație. Omul este o ființă superioară ce gândește, reflectează și aplică.

El este sociabil dar trebuie învățat să-și comunice gândurile prin cuvinte sau prin acțiuni.

Omul aplică binele făcând mereu distincții. Acest rol îl are numai educația, prin rolul ei de perfecționare a facultăților fizice și morale.

Oamenii sunt mulți și diferiți: unii sunt răi, alții sunt buni, unii sunt mai sensibili, alții mai rezistenți. Educația este cea care completează, acoperă golurile.

Emoțiile, frica, tristețea, gelozia, ura și furia sunt explozii comportamentale ce reduc energia psihică și fizică, duc la eșecuri și la o atmosferă improprie creșterii și dezvoltării preșcolarilor.

Alte sentimente și exteriorizări comportamentale ar trebui să guverneze viața noastră, cum ar fi: bunătatea, dragostea, umorul, caritatea.

Laturi ale personalității.Latura dinamico-energetică. TEMPERAMENTUL: constituie latura dinamico- energică a personalității.

Ea furnizează informații cu privire la cât e de iute sau lentă, mobilă sau rigidă este conduita individului, care este cantitatea de energie de care dispune și modul cum aceasta e consumată.

Temperamentul se exprimă cel mai bine în conduită și comportament: vorbire, mișcări etc

Latura rezolutiv-productivă. INTELIGENȚA: Descartes definea inteligența ca modul de a acumula o știință perfectă privitoare la o multitudine de lucruri. ,,Deși e o latură a personalității, inteligența intră în interacțiune cu toate celelalte laturi ale acesteia și cu însăși personalitatea ca între,,.

Inteligența înseamnă capacitatea omului de a tria ce este bun, de a reține binele din rău, utilul din inutil.

De ea depinde calitatea rezultatului unei activități, omiterea erorilor, formularea corectă a sarcinilor (problemelor) iar prin voință, perseverență, pasiune ce asigură activității o performanță unică.

Latura transformativ – constructiva. CREATIVITATEA: este forma cea mai înaltă a activității umane. Un anumit nivel al inteligenței contează în procesul creativ.

Pentru a obține performanțe creative este necesarun nivel minimal de inteligență, care variază de la un domeniu la altul de activitate.

Astfel, pentru activitate științifică nivelul minim al coeficientului de inteligență ar fi de 110, iar pentru activitatea artistică de 95-100.

Performanțele creative sau non-creative se il.iloivază în special factorilor non-intelectuali (molivajionali și de personalitate). Dinamica interacțiunilor dintre inteligență și creativitate poate explica dinamica personalității.

Latura relațional-valorică și de autoreglaj. CARACTERUL: latură relațională a personalității, caracterul este responsabil de felul în care oamenii interacționează între ei. Punând în contact individul cu realitatea, facilitându-i orientarea, și comportarea caracterul are o mare valoare adaptativă.

Conform modelului balanței caracteriale, omul dispune încă de la naștere de trăsături caracteriale care evoluează spre un pol sau altul, în funcție de situațiile de viață, educație, învățare ce pot duce la apariția și cimentarea trăsăturilor caracteriale pozitive sau negative.

Modelul cercurilor concentrice sunt clasificate în: trăsături comune ce-i fac pe oameni asemănători și trăsături individiale (dispoziții personale) ce-i conferă omului originalitate.

Modelul cercurilor concentrice arată dispunerea trăsăturilor carcateriale astfel: în cercul din mijloc sunt trăsăturile cardinale – dominante, cu importanță majoră în viața oamenilor, în următorul cerc sunt trăsăturile centrale – mai numeroase, generalizate ce controlează situațiile obișnuite, banale și în sfârșit, în ultimul cerc -trăsăturile secundare ce exprimă aspecte neesențiale ale individului.

Trăsăturile caracteriale aflate în cele 3 cercuri concentrice se pot "deplasa" dintr-un cerc într-altul. Putem explica aceasta, printr-un exemplu, un copil care a învățat lecția și totuși datorită emoției nu a luat notă maximă la școală, îl admonestăm, dintr-o trăsătură secundară poate deveni o trăsătură centrală.

3.5 Preșcolarul în mediul său familial

Mediul este constituit din totalitatea elementelor cu care individul interacționează direct sau indirect, în procesul devenirii sale. El include astfel, elementele mediului natural – relief, climă, elementele mediului social imediat -familie, prieteni, școală etc.

Uterul matern este primul mediu fizic vital al omului. Lipsa de substanțe, proteine sau consumul de alcool, droguri sunt suficiente pentru ca dezvoltarea fătului să fie perturbată sau chiar întreruptă.

Acțiunea mediului poate fi în egală măsură favorabilă dezvoltării dar și o frână sau chiar un blocaj(mediu stimulativ, ostil, insecurizant, supraprotectiv).

Educația mijlocește și susține și ea în mod conștient dezvoltarea. Personalitatea unui copil se dezvoltă sub influența următoarelor aspecte:

-dezvoltarea fizică: referitoare la masa medie la naștere normală -3200 g băieți, 3000 g fete; înălțmea medie la naștere 50 cm la băieți și 49 cm la fete ; precum și
creșterea lor pe parcurs în funcție de vârstă;

-dezvoltarea motorie: este foarte importantă având rolul de a asigura sănătatea fizică și cea mental. Învățarea mersului permite plimbarea și creșterea numărului de
oameni cu care copilul intră în contact, numărul de activități desfășurate, formarea imaginii de sine;

-dezvoltarea limbajului: ontogeneza limbajului pare să se facă în jurul a trei etape esențiale cu succesiune regulată;

-prelimbajul: (până la 12-13 luni, uneori chiar 18 luni);

-limbajul mic: de la 10 luni la 3 ani și

-limbajul: – de la 3 ani.

Micul limbaj limitat dar ușor de exploatat – mama, tata, se dezvoltă pe parcurs, putând să cuprindă la 2 ani un vocabular de 200 de cuvinte.

În mod evident, rolul familiei în această perioadă este unul considerabil, grație bagajului de cuvinte învățate de la aceasta.

In cazul tulburărilor de articulare (pelticia, sigmatismul), banale până la 5 ani dar care apoi necesită o abordare psihoterapeutică, în cazul retardului în vorbire, a dislexiei, balbismului și altor forme de tulburări,, reacția familiei trebuie să se constituie fie în corectare permanentă, fie în ignorare totală a tulburării lăsând copilul fără un posibil reper,,

Calitatea relației afective familiale joacă deci un rol important (carența afectivă, absența interacțiunilor mamă-copil, mama ce vorbește puțin, mama depresivă etc). Totodată, se poate spune că limbajul poate fi privit ca o potențială amenințare la adresa legăturii ce unește cuplul mamă-copil.

-dezvoltarea senzorială: se produce în strânsă legătură cu cea motorie. Până la vârsta de 7 ani, copilul a ajuns să diferențieze culorile roșu, verde, galben, albastru, nuanțele cromatice, sunetele.

Crescând experiența perceptivă și capacitatea de reprezentare, crește și precizia perceperii însușirilor spațiale ale obiectelor (formă, distanță, mărime, poziție relativă).

Crește capacitatea de apreciere a duratelor, capacitatea de percepere sistematică, cu scop (observația).

Cunoștințele de istorie, geografie, geometrie se înțeleg la sfârșitul copilăriei. Existența unui deficit (surditate, cecitate) privează copilul de o sursă de informații care îi permite să descopere lumea înainte de a o stăpâni și apoi de a o interioriza în psihismul său.

-dezvoltarea intelectuală: Pentru a supraviețui oamenii trebuie să se adapteze la mediul în care trăiec prin organizarea comportamentelor și cunoștințelor însușite.

Din perspectiva dezvoltări intelectuale logice sunt 4 stadii ale evoluției cognitive umane:

1.stadiul sezorio-motor; 0-2 ani cu descoperirea de către copii a relațiilor și perceperea propriilor acțiuni și conștientizarea permanenței obiectelor;

2.stadiul preoperațional; 2-7 ani cu deprinderea mersului, limbajului;

3.stadiul, operațiilor concrete; 7-11 ani copiii încep să aplice reguli logice operațiilor de transformare a informațiilor pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă;

4.stadiul operațiilor formale; 11-15 ani. In această etapă tinerii sunt capabili să lucreze cu concepte abstracte, sil facă operații (combinări, aranjamente, permuări, derivări etc).

5.dezvoltarea socială. În copilărie procesul de culturație se produce mai mult prin imitație continuînd pe parcurs să-și însușească reguli de viață, credințe, procedee de cunoaștere, de acțiune.

Atât în explorările psihanalitice cât și în cercetările asupra dezvoltării cognitive, jocul a ocupat un loc considerabil în maturizarea individului. Ca dimensiune socială jocul reproduce simplu comportamente, credințe, ritualuri.

Devenită clasică, descrierea lui S.Freud despre un copil ce se joacă cu o bobină, arată că acesta devine prin joaca sa stăpân și actor principal al acțiunii sale.

,,Participarea activă și maturativă a adultului la clasicile jocuri ,,de-a v-ați ascunselea" întărește stăpânirea de către copil a noțiunilor de prezență sau absență,,.

Relațiile copilului abuzat sexual, modurile lui de a face față situației și strategiile folosite de acesta

3.5.1.Percepția împrejurimilor

Preșcolarul dezvoltă sentimente de încredere sau neîncredere față de mediu, în funcție de modul în care nevoile, cele emoționale și cele fizice sunt sau nu satisfăcute.

Preșcolarul care este expus la agresinui în timpul primilor ani ai vieții, dezvoltă un atașament nesigur față de părinți și va avea dificultăți în stabilirea încrederii în ceilalți.

Pe măsură ce crește, îsi va crea o imagine negativă atât despre lume cât și despre sine. El va interpreta și percepe mediul în baza experiențelor trăite în propriul cămin.

Dacă copilul îsi rezolvă conflictul de bază al dezvoltării pe varianta neîncrederii, abilitatea sa de a rezolva viitoarele conflicte ale dezvoltării (de a depăși următoarele etape evolutive) într-un mod pozitiv, va fi mult redusă.

Creșterea și învățarea ajută copilul să se adapteze la mediu dar obligă și mediul să se adapteze la el.

Dacă mediul înconjurător nu se schimbă și nu se adaptează la cerințele copilului, atunci copilul trebuie să se adapteze la acesta. Afirmația este valabilă într-o mare măsură și în cazurile de maltratare.

Dacă mediul în care trăiește preșcolarul nu este propice maturizării sau dacă povara care o pune pe umerii acestuia este prea mare și de lungă durată, dezvoltarea copilului va fi inhibată. Dacă se întâmplă așa ceva, egoul va încerca să se apere atât de acest mediu supraîncărcat cât și de haotica lume internă.

3.5.2..Reacții de dependență

Situațiile stărilor aggressive în rândul preșcolarilor sunt caracterizate printr-o satisfacere inadecvată a nevoilor. Insatisfacerea nevoilor creează probleme de dependență. Ea este foarte accentuată la copiii aflați în situații dificile. Problemele de dependență se dezvăluie cel mai adesea în două moduri diferite: o dependență deschisă și o dependență defensivă.

Dependența deschisă se poate manifesta ca o tendință permanentă spre contacte fizice, căutare a atenției, încercări de a mulțumi și de a fi acceptat de către cei din jurul lor.

Dar ei nu sunt obișnuiți cu înțelegerea tacită, ci doar cu situațiile de respingere.

Marcați de grele experinențe, nu vor mai risca să fie expuși unor alte situații de respingere din partea adulților sau a preșcolarilor.

Preșcolarul se poate retrage într-o stare de apatie pasivă sau poate prezenta o dependență defensivă, o independență excesivă și o retragere emoțională, atât față de părinți cât și față de alți adulți.

Această dependență defensivă se poate prezenta ca o atitudine rece și dificilă în care preșcolarul pare să se poarte ca și cum nu-i pasă de nimeni.

De fapt, preșcolarul tânjește după siguranță și recunoaștere de către persoanele care-1 îngrijesc. Se poate afirma că toți preșcolarii cu tendințe aggressive care au anumite trăiri comune: îngrijorare și anxietate.

Sentimentele de dragoste, respingere sunt diferite, ca intensități și durată în funcție de situația de maltratare în sine, de sensibilitatea preșcolarului, de modul în care acesta percepe situația și mecanismele folosite pentru a supraviețui.

3.5.3.Deprimarea

La întrebarea de ce preșcolarul se joacă, există răspunsuri variate și numeroase: jocul a fost înțeles ca un surplus de energie ce trebuie evacuată și ca o manieră de a exersa experiențe ulterioare.

Preșcolarii armonios dezvoltați cer adesea un anumit tip de contact cu ceilalți. Felul în care au contacte cu ceilalți, modul de inițiere a contactului este direct, contactul lor vizual cere mereu atenție. Ei se joacă pentru a se distra, pentru a învăța.

Preșcolarul deprimat, s-ar putea să nu reușească să ne atragă privirile înspre el deoarece el are un foarte slab comportament de contact. El are figura puțin expresivă, un aer absent.

Depresia preșcolarilor poate fi ușor observată în jocul lor. Mulți preșcolari aflați în situații de a fi agresivi aproape că nu se joacă deloc, acesta fiind un mod de a-și exprima depresia iar în cazurile în care se joacă, o fac într-un mod stereotip.

Preșcolarii au nevoie de a fi activi. Ei se dezvoltă datorită mișcării făcute, îsi dezvoltă corpul și plăcerea de a-și stăpâni propriile acțiuni. Aceste activități necesită curiozitate, putere și energie.

Ca și visul, jocul permite o satisfacere substitutivă a dorințelor și prin intermediul personificării, evacuarea angoasei suscitată de conflictul intrapsihic.

În ceea ce privește modificarea structurală, reziliatele nu sunt acceptate încă în totalitate de comunitatea ștințifică din cauza nereplicării studiilor.

La nivelul corpului calos rezultatele sunt mult mai clare, ia în prezent se acceptă faptul că afectarea acestuia este principala modificare de nivel structural indusă de experiențele de tip abuziv.

Dacă se simt înșelați și în același timp agresați , preșcolarii nu au întotdeauna această energie și putere.

Cei aflați în situațiile de a fi ei la rândul lor agresați ,pot să-și comunice suferința și deprimarea prin pasivitate fizică. Însă, ei nu sunt în mod necesar conștienți de acest lucru. Adulții trebuie sa fie atenți când preșcolarii prezintă o pasivitate fizică prea accentuată.

Mulți dintre preșcolarii agresivi pot avea chiar retard în dezvoltarea fizică, rezultând dintr-o lipsă de responsabilitate și stimulare a mediului.

Acest retard poate veni în întîmpinarea pasivității care se naște din depresie. Depresia poate fi îndepărtată cu ajutorul unei activități în desfășurare.

Preșcolarii sunt foarte diferiți din punct de vedere al vitalității, iar aceasta le va influența modul de desfășurare a activității. Atât pasivitatea extremă cât și hiperactivitatea preșcolarului trebuie să ne dea de gândit.

3.5.4..Trăirea anxietății și vinovăției – loialitatea și păstrarea secretului

Preșcolarilor le este greu să înțeleagă ce se petrece. Având nevoie să păstreze o imagine nu prea proastă a părinților lor, preșcolarii care au fost agresați, cred că aceste agresări sunt pedeapsa justă pentru greșelile lor, conduitele lor mediocre, de unde rezultă o imagine și mai devalorizantă despre ei înșiși, însoțită de dezvoltarea de conduite masochiste repetate. Procesul de interpretare depinde de vârsta cognitivă a preșcolarului.

Aceste lucruri am reușit să le observăm atât în situațiile de agresivitate fizică, în situațiile abuzului de alcool al părinților, precum și însituațiile de neglijare emoțională.

Cei care aparțin ultimei categorii se vor simți cei mai împovărați datorită faptului că mulți părinți pentru a se proteja pe sine îl blamează în mod activ pe copil, iar copilul va simți ca poartă toată vina.

Această trăire a vinei va fi exprimată în diferite forme de comportament autodistructiv.

Abilitatea preșcolarilor de a ascunde lucruri și fapte, de a ține secret situații de agresare este aproape fără limită. Aceasta poate fi observată de exemplu, în situațiile de abuz de drog și de alcool ale părinților.

Păstrarea secretului în legătură cu agresarea este probabil mai mare decât la orice altă formă de agresivitate .

CAPITOLUL 4

ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA CERCETĂRII

4.1.Scopul dercetării

Am pornit această cercetare plecând de la ideea că realizarea unei analize calitative și cantitative în ceea ce privește agresivitatea în dezvoltarea preșcolarului, nu numai în cadrul propriei familii dar și al școlii sau comunității din care acesta face parte, reprezintă, o inițiativă de care toți factorii de răspundere din domeniu trebuie să țină cont.

Așa cum am contatat în literatura de specialitate agresivitatea în dezvoltarea preșcolarului ,(ca formă aparte de abuz intrafamilial) este o importantă problemă socială, care presupune eforturi deosebite din partea autorităților și a specialiștilor, preocupați de analiza cauzelor și de activitatea de prevenire.

Studiul de față a pornit de la nevoia de informații calitative și cantitative privind agresivitatea în dezvoltarea preșcolarului,, în vederea îmbunătățirii sistemului de prevenire, intervenție și combatere a acestui fenomen.

Așadar scopul acestei lucrări este :

●Studiul vizând incidența, prognosticul și evaluarea tuturor posibilităților de a consilia preșcolari predispuși agresivității;

●Gruparea procedeelor și a mijloacelor utilizate în analiza ,și evaluarea copiilor agresați;

●Realizarea evaluării inițiale, și aplicarea unei consilieri din partea specialiștilor în domeniu;

●Analiza diferențelor existente între datele de referință, din literatura de specialitate și cele efectuate în cadrul acestei cercetări.

Apare deci necesitatea consilierii ,printr-o acțiune concertată, pentru a preveni apariția diferitelor tulburări în ceea ce privește agresivitatea în dezvoltarea preșcolarului.

4.2.Obiectivele lucrării

Obiectivele acestei lucrări au importanță deoarece consilierea și susținerea morală și psihică a preșcolarilor agresivi, joacă un rol deosebit de important în viața socială a acestora și trebuie să se realizeze printr-un ansamblu de metode din ce în mai perfecționate care vizează menținerea și reducerea acestora într-o stare psihică satisfăcătoare.

În această idee obiectivele cercetării au fost :

●Consultarea literaturii de specialitate pentru a stabili gradul de actualitate a temei propuse și nivelul la care se află cercetările în domeniu ;

●Stabilirea ipotezelor cercetării precum și modalitățile prin care vor fi verificate;

●Redactarea unei lucrări care să cuprindă desfășurarea și rezultatele finale ale cercetării în scopul popularizării acestora pentru toți specialiștii în domeniu;

●Îmbunătățirea statusului emoțional al preșcolarului asupra căruia s-a produs o agresivitate

●O bună inserție socială a preșcolarilor agresați;

●Ameliorarea funcției de coordonare și control apreșcolarilor agresați;

●Analizarea ,observarea și evaluarea preșcolarilor agresați;

●Pe baza observațiilor din literatura de specialitate, precum și a rezultatelor cercetării, am urmărit proiectarea unui program de intervenție, centrat pe îmbunătățirea imaginii de sine și pe creșterea nivelului respectului de sine la preșcolarii agresați în vederea urmăririi dezvoltării acestora.

4.3. Obiective practice

Am ales această temă pentru lucrarea mea ,deoarece , pe parcursul stagiilor efectuate am constatat efectele favorabile ale unei consilieri profesionale și satisfacția copiilor agresați.

altă motivație care a contribuit la alegerea acestei teme a fost ideea de a aduce în actualitate literatura de specialitate .

Astfel motivele acestei lucrări sunt :

●Studiul vizând incidența, și evaluarea tuturor posibilităților de a consilia preșcolari supuși la diferite forme de agresivitate ;

●Analiza diferențelor între datele de referință, existente în literatura de specialitate și cele efectuate în cadrul acestui studiu ;

●Realizarea evaluării inițiale pe baza dicuțiilor purtate;

●Determinarea incidenței cazurilor de agresivitate în rândul preșcolarilor;

●Perspectiva principalelor dimensiuni ale fenomenului de agresare fizică ;

●Măsurarea frecvenței cazurilor de agresivitate pe forme și tipuri concrete de manifestare;

●Distribuția indicilor de agresivitate in raport cu diferitele caracteristici,socio-economice și psiho-sociale ale părinților sau persoanelor care au copii în îngrijire;

●Determinarea profilului familiilor în care se manifestă diferite forme de agresivitate asupra preșcolaului;

În urma interviurilor, situația impusă mi-a permis să utilizez metoda observației participative și să analizez cu mai multă atenție și mai mult interes aspecte ușor de evitat și întâlnite des la copii nagresați în familie.

Pentru atingerea obiectivelor am stabilit următoarele tematici:

●Interviurile și discuțiile care au contribuit din plin la consilierea preșcolarilor agresați în familie,și afectați emoțional ;

●Sprijinul oferit de asistenții sociali;

●Sprijinul oferit de forurile locale.

4.4.Ipoteza lucrării

Pornind de la observațiile din literatura de specialitate, am presupus că:

● preșcolarii agresați în familie au o imagine de sine negativă, mai accentuată comparativ cu copii care provin din familii normale;

● preșcolarii agresați în familie ,au o stimă de sine mai scăzută ,în acord cu natura provenienței lor, comparativ cu copii care provin din familie cu comportament normal.

Ipotezele de lucru (operaționale) care m-au orientat în analiza cantitativă a răspunsurilor participanților au fost:

● preșcolarii agresați în familie vor ezita să răspundă la anumite întrebări ,pe care ei le consideră incommode din punctul lor de vedere ,dar absolut necesare pentru consilier ,pentru a putea face o evaluare corectă;

●Izolare și marginalizare din cauza diferențelor sociale ( intervine diferența dintre preșcolarii agresați în familie și preșcolarii care provin din familii cu comportament normal).

4.5.Metodele de cercetare

Ca metode de cercetare în vederea desfășurării acestei lucrări, acumulării datelor , prelucrării subiecților și interpretării rezultatelor care au condus la formularea unor concluzii finale, s-au folosit metode ca:

Metoda documentării teoretice .Documentarea teoretică a presupus căutarea resurselor bibliografice în care era tratată problema cercetată, consemnarea și selectarea acestor probleme, urmate de prelucrarea și interpretarea rezultatelor obținute .Din studierea surselor bibliografice, m-am informat despre problemele și nevoile preșcolarilor agresați în familie.

Metoda anchetei s-a desfășurat pe baza observației preșcolarilor agresați în familie pe baza consultării fișelor și discuțiilor purtate ;

Metoda observației a constituit una dintre mijloacele principale de investigație directă a realității, a reprezentat punctul de plecare în obținerea materialelor faptice, concrete, care au constituit apoi baza analizei; Trebuie menționat faptul că,dată fiind susceptibilitatea deosebită a preșcolarilor supuși cercetării,aceștia nu știau că sunt observați,evitând astfel apariția fenomenelor de blocaj și inhibiție.

Metoda convorbirii a urmărit stimularea în exprimare a copiilor,fără a-i pune în dificultate.Discuția a fost orientată în direcția surprinderii frământărilor interne al subiecților,a mediului în care își desfășoară viața și activitatea,a descoperirii cauzelor care au condus la neglijarea lor.

Metoda biografică a contribuit la descoperirea antecedentelor tulburărilor și a comportamentului copiilor agresați,pe baza relatărilor. Din studierea surselor bibliografice, m-am informat despre problemele și nevoile copiilor,în antecedente pentru a afla motivul ce a dus la agresarea lor.

Metoda testelor a urmărit stabilirea motivelor care a dus la agresarea lor ,folosind chestionarul Chage și Audit.

Metodele statice de interpretare a datelor folosite au fost: media aritmetică,procente ,rapoarte,testul de corelație neparametrică chi pătrat,deviație standard.

Metoda experimentului psihologic a constat într-un sistem complex de cunoaștere a realității, caracterizat prin utilizarea raționamentului experimental ce a prelucrat fapte provenite din observație.Experimentul a presupus o stare activă a preșcolarilor agresați în familie și a implicat o activare metodică care a fost orientată spre un scop precis de verificare a ipotezei prezentată sub formă de tabele și grafice .

4.6.Lotul de subiecți supuși cercetarii

Cercetarea a fost efectuată pe un lot de 92 de preșcolari cu vârste cuprinse între 8 și 18 de ani în perioada ianuarie -mai 2016.

Încă o mențiune ce trebuie făcută ,este aceea că studiul pe eșantioul amintit a vizat cercetarea pe o perioadă de 5 luni a preșcolarilor agresați.

Criteriile de includere în acest eșantion au fost preșcolarilor agresați în mod frecvent de familie ,din diferite motive.

Criteriile de excludere din cadrul acestui eșantion au vizat copii la care, în foile de observație, nu s-au găsit toate datele informative.

4.7.Desfășurarea cercetării

Cercetarea a presupus patru etape :

Etapa I a constat dintr-un interviu de grup ,câte 40 minute cu fiecare preșcolari,timp în care am purtat discuții pe teme legate de specificul vârstei lor (aspecte fiziologice,psihoemoționale,relația cu familia,relațiile cu prietenii sau relațiile cu profesorii la scoala,perspective) ,urmat de completarea unui chestionar individual .

Chestionarul a fost structurat în 4 părți :scorul Apgar al familiei,identificarea problemelor,care duc la depresie ,stări anxioase,evaluarea sau autoevaluarea problemelor actuale și a perspectivelor de viață a subiecților.

Etapa a-II-a a constat dintr-un interviu individual pe baza chestionarului aplicat în etapa I-a,autoevaluarea stării de sănătate fizică și psihică prin acordarea de note de la 0 la 10 (unde 0 era cea mai proastă stare de sănătate fizică sau psihică pe care ei și-o pot imagina,iar 10 cea mai bună stare de sănătate) și evaluarea stării de sănătate fizică ,psihică efectuată în colaborare cu echipa medic-psiholog (pe baza documentelor de evidență primară medicală și psihopedagogică, în cazul preșcolarilor,anamneză,examen clinic,evaluare psihologică).La această etapă au acceptat să participe 68 de subiecți (74 %) din cei 92 de elevi evaluați în etap a-I.

Etapa a-III-a a fost cea de evaluare și interpretare a rezultatelor.

CAPITOLUL 5

REZULTATE ȘI DISCUȚII

Contribuția mea personală a constat în cercetarea unui eșantion de 92 de preșcolari supusi La diferite forme de agresivitate în familie cu vârste cuprinse între 4-6 și ani .

În cadrul cercetării s-a dorit o analiză amplă asupra eșantionului de preșcolari ,pe lângă aplicarea ședințelor de psihoterapie bazate pe determinări clinice .

Încă de la primul contact cu preșcolarii, supravegherea funcțiilor vitale și vegetative ,împreună cu examenele fizice și de specialitate ce se impun plus contribuția medicilor de specialitate , au constituit un factor hotărâtor în stabilirea ședințelor de psihoterapie.

Lotul a fost format din 92 de subiecți ,56 baieti (61% ) și 39 fete (39 %),cu vârsta între 4 și 6 de ani (vârsta medie 18,6 ani).Grafic nr.1

Grafic nr. 1 Distribuția pe sexe a grupului studiat

In ceea ce privește formele de agresivitate la care au fost supusi preșcolarii în funcție de sex,din grafic rezultă o predominanță crescută în rândul băietilor în proporție de 61 % față de fete ,acestea având un procent de 39 % .

Acest rezultat este în concordanță cu datele furnizate de literatura de specialitate care înregistrează procentaje crescute în cazul baietilor.

Tabelul 1.Distribuția pe grupe de vârste a copiilor agresați

Grafic nr.2. Distribuția pe grupe de vârste a preșcolarilor agresați

Din prezentarea grafică se poate observa o incidență crescută în rândul copiilor cu vârste cuprinse între 4-5 ani ani (43.24 %) comparativ cu copii care au vârsta între 6 ani (41.4 %).

În cazul fetelor, vârsta medie a fost de 4 de ani, vârsta cea mai frecventă a fost de 5 de ani. Datele obținute sunt similare celor furnizate de literatura de specialitate, media de vârstă și vârstele cele mai frecvente corespund unei perioade de schimbări majore, uneori dramatice din viața copiilor.

Tabelul nr.2.Repartiția copiilor după mediul de proveniență

Graficul 3.Repartiția pe mediul de proveniență

Urmărindu-se repartiția copiilor agresați pe mediul de proveniență ,din tabel și grafic 54.28 % din copii provin din mediul rural comparativ cu 30.36 % din copii proveniți din mediul urban .

În urma acestui studiu am concluzionat că numărul copiilor agresați este semnifcativ mai mare în mediul rural , față de mediul urban , raportul fiind de 2/1 în favoarea copiilor proveniți din mediul rural.

Explicațiile la aceste observații se pot face pe seama unui nivel de stres crescut al copiilor din mediul rural comparativ cu copii din mediul urban și o adresabilitate mai scăzută sau chiar deloc la instituțiile de asistență medicală specializată.

Un mediu familial disfuncțional sau dezorganizat reprezintă un factor de vulnerabilitate atat în agresarea copiilor cât și un element de prognostic nefavorabil în evoluția depresiei ,anxietății cu sau fără finalizare.Majoritatea copiilor agresați provin dintr-un mediu familial dezorganizat.Perioada interviurilor de grup și individuale a fost noiembrie ianuarie–martie 2016.

Grafic nr. 4.Participarea la interviuri a grupului

Tabelul nr.3.Scorul Apgar al familiei-chestionar-semnificație-rezultate

Tabelul nr.4.Scorul Apgar al familiei-interpretare

Grafic nr.5. Distribuția în funcție de scorul Apgar al familiei

Evaluarea scorului Apgar al familiei ne arată că 51 % dintre copii participanți la interviuri provin din familii cu disfuncții medii (37 %) și severe ( 49 % ).

Scorul mediu al lotului a fost 6,5 și corespunde unei familii cu disfuncționalitate medie,iar scorul mediu al grupului cu risc crescut de agresare care duce la depresie sau anxietate a fost de 4,3 % corespunzător unei familii cu disfuncție severă.

Analiza itemilor scorului (Tabelul nr.4.) relevă faptul că în 61 % din cazuri familia își mobilizează resursele materiale pentru rezolvarea problemelor,dar numai în 41-46 % din cazuri,familiile își mobilizează și resursele emoționale,de timp și comunicare empatică cu copii,astfel :

●61 % dintre copii pot să ceară ajutorul familiei când au o problemă ,36 % doar uneori găsesc sprijinul necesar în familie,iar 3 % niciodată (Item 1-Adaptarea) –Grafic nr. 5)

●capacitatea de a rezolva problemele prin comunicarea cu familia se regăsește permanent la 45 % dintrecopii ,41 % uneori,iar la 14 % niciodată (Item 2-Parteneriatul-Grafic nr. 6)

●46 % dintre copii sunt susținători în alegerile lor,39 % uneori,15 % niciodată nu găsesc acest sprijin în familie (item 3-Creșterea-libertatea de a crește și a schimba-Grafic nr.7)

●41% dintre copii sunt mulțumiți de felul în care familia își exprimă afecțiunea față de ei,39 % uneori,iar 20 % foarte rar (Item 4-Afecțiunea-intimitatea emoțională și teracțiunea în familie-Grafic nr.8)

●45 % dintre copii consideră că petrec suficient timp de calitate cu familiile lor,37 % doar uneori,iar 18 % foarte rar ,( Item5-Rezolvare-implicarea și interacțiunea celorlalți membrii ai familiei- Grafic nr. 9).

Grafic.nr.5.Distribuția în funcție de capacitatea familiei de a adapta

și distribui resursele

Grafic nr.6.Distribuția în funcție de capacitatea de a

rezolva problemele prin comunicarea cu familia

Grafic nr.7.Distribuția în funcție de libertatea de a creștere și schimbare a familiei

Grafic nr.8.Distribuția în funcție de intimitarea emoțională

și interacțiunea în familie

Grafic nr. 9.Distribuția în funcție de implicarea și interacțiunea celorlalți membri ai familiei

Familia disfuncțională reprezintă un factor favorizant și de risc suplimentar pentru copii agresați .

În lotul studiat am identificat 6 copii cu risc suicidar crescut pe fondul violenței fizice dar mai ales emotionale 8,82 %) :5 fete și 1 barbat ,sex ratio fete :băieti =5:1

Dintre aceștia ,4 fete au prezentat atac de panică, după ce în prealabil trecuseră prin episoade depresive ca urmare a neglijarii la care erau supusi, problemele variind de la un caz la altul. (Grafic nr. .10)

Grafic .10.Distribuția în funcție de risc crescut de atac de panică pe fondul agresiunii din varii motive din partea familiei

Scorul Apgar familial mediu la grupul cu risc crescut a fost 4,3 (disfuncție severă), în 4 cazuri acesta fiind 0-3 ,iar într-un caz a fost 6 (disfuncție familial medie).

Au existat și alți factori de risc în cazul copiilor din familia cu disfuncție medie (AHC suicid cu finalizare-tata tot pe fondul consumului de alcool și în APP boală cardiaca cronică ce a necesitat instalare de pacemacker).

De remarcat o incidență crescută a riscului de atac de panică ,pe fondul agresivității, în lotul analizat (8,82 %) față de datele din literatură (media generala în UE (20,5 la 100 000 locuitori).

Deși în aparență cazurile nu au legătură între ele se remarcă o concentrare mare într-un grup (5 fete),ceea ce mă determină să mă gândesc la influența grupului, fenomene de contagiune sau prezența antecedentelor familiale (predispoziție,model) ca factori de risc suplimentari.

Scăderea stimei de sine ,autoevaluarea stării de sănătate fizică și psihică au arătat diferențe între grupul copiiloragresați în familie, față de copii care provin din familii cu mediu normal ,astfel pe o scală de evaluare de la 0-10 ( unde 0 era cea mai proastă stare pe care copii și-o pot imagina și 10 cea mai bună stare de sănătate fizică și psihică) scorul mediu a fost de 7,5 pentru sănătatea psihică și 8,7 pentru sănătatea fizică.(Tabelul nr.5.)

Tabelul nr.5.Autoevaluarea stării de sănătate fizică și psihică

Preșcolarii agresați ,în general,și-au evaluat starea lor de sănătate fizică mai bună decât cea psihică,deși nici unul nu era în evidență special cu boli psihice și nici cu alte boli somatic cronice sau invalidante, cu excepția a 2 cazuri.

Literatura de specialitate spune că în cazul preșcolarilor agresați fizic si emotionali,în mod frecvent au loc mai multe consultații la medicul generalist pentru simptome ușoare (oboseală,dureri),o stare de rău general,nedefinită și nu amintește de motivul pentru care sunt agresați ,dacă nu sunt întrebați direct,dar la o analiză mai atentă se decelează simptomatologia depresivă,cu o diminuare sensibilă sau chiar importantă a performanțelor lor,o repliere asupra lor însuși,tulburări de somn sau o tendință spre accidente repetate .

În astfel de situații copii trebuie interogați direct,folosind testul Cage,într-un climat empatic în legătură cu motivele care îl fac să nu renunțe la alcool

●Cum esti privit de membrii familiei ?

● Te bate vre-un membru din familie ?

●Acasă ,cine îți citește o poveste?

●Parintii tai se joacă cu cu tine ?

●Ce părere ai despre felul în care se poartă familia cu tine ?

●Cum ești pedepsit când greșești ?

●Te simți bine în familie ?

●Ai o comunicare buna cu membrii familiei ?

Conform Tabelelor nr.6 și 7,odată relevată suferința,copii agresați trebuie evaluați ( simptome de rang I-dimensiunea anxios-depresivă,de rang II-dimensiunea impulsivă și organizarea personalității,de rang III-mediul contextual),Calmat ,controlat și protejat.

Preocupările cele mai importante ale preșcolarilor agresați sunt în sfera familiala,dar acestea sunt percepute în mare parte ca factori,de stres (42 %),comunicarea defectuoasă în familie (41 %),banii,lipsa resurselor material (26 %),viciile (21 %) .

Tabelul nr.6.Problemele persistente ale copiilor agresați

Tabelul nr.7.Viața actuală a copiilor

Perspectiva copiilor se îndreaptă în viitor tot spre mediul familial ( 50 %),cu perspective unei activitati stabile ipotetic (sport,lectura,drumetii) (29 %),fericiți (15 %),în timp ce 9 %,,nu știu,, sau ,, mi-e și frică să mă gândesc,,,iar 16 % refuză răspunsul la această întrebare. ( Tabelul nr.9)

Tabelul 9.Perspectiva de viață a copiilor (peste 6 ani)

Potrivit tabelului de mai sus se poate deduce:

●Riscul de preșcolari agresați este mult mai crescut la copii care provin din familii disfuncționale,în studiul nostru,toți cu familii disfuncționale.

●Influența grupului sau anturajului poate fi un factor de risc suplimentar.

●Necesitatea programelor de pregătire a echipei pentru măsuri de profilaxie

Aceștia fiind medic+asistent medical+psiholog+asistent social+consilier spiritual,depresia,anxietatea și riscul suicidar , pe fondul neglijarii fiind în creștere sunt considerate probleme de sănătate publica.

Tabelul nr.10.Testul AUDIT aplicat la copii supuși cercetării

Folosind testul AUDIT din tabelul nr.11 rezultatele sunt

Întrebarea 1-11,04 % din copii sunt agresați de 4 sau de mai multe ori pe săptămână

Întrebarea 2-7.36 % din copii sunt agresați de 7 sau 9 ori într-o zi obișnuită

Întrebarea 3-16.56 % din copii sunt agresați într-o singură dată zilnic sau aproape zilnic

Întrebarea 4-19.32 % din copii au constat sunt agresați lunar îm familie

Întrebarea 5-4,6 % din copii au reușit lunar sau mai rar să facă ceea ce era de așteptat să facă

Întrebarea 6-6.44 % din copii au avut nevoie lunar sau mai rar de afectivitate ca să își revină după ce au fost neglijati

Întrebarea 7- 5,52 % din copii au avut săptămânal un sentiment de remușcare sau de vină după ce au fost agresați

Întrebarea 8- 3.68 % din copii au răspuns că în ultimul an s-a întâmplat lunar sau săptămânal să isi puna intrebarea de ce este agresat

Întrebarea 9-1,84 % din copii recunosc că din cauza neglijarii si a lipsei de afectivitate, au randament scazut la invatatura

Întrebarea 10- 8.28 % din copii recunosc că în ultimul an o rudă,un prieten un doctor sau o altă persoană din domeniul sanitar au fost îngrijorați de faptul ei sunt agresați in familie

CONCLUZII

Concluziile succeptibile desprinse din analizarea și evaluarea acestei lucrări au avut menirea să ofere noi instrumente de lucru, autorităților abilitate, în vederea conturării unor regulamente viitoare adresate acestui domeniu ,care încă prezintă vulnerabilitate.

În același timp am încercat să ofer dimensiuni de dezvoltare unor măsuri concrete și orientate, care să asigure o prevenire reală și o corectare, pe măsură, a cauzelor care pot favoriza perpetuarea agresivității,față de copii.

În acestă lucrare s-a încercat, pornind de la agresivitatea , exercitată asupra preșcolarilor în familie , o introspecție și o analiză calitativă a vieții de zi cu zi a copiilor în familie pentru a se evalua diferitele alternative pe care aceștia le au la dispoziție.

Lucrarea a încercat să evidențieze o analiză pertinentă, surprinzând factori și evenimente relevante pentru agresivitaatea comisa asuprapreșcolarilor ,indiferent de mediul de proveniență.

Ca o idée concludentă , trebuie să menționez faptul că am convingerea că ar fi necesară acordarea unei asistențe specializate, asigurată de o echipă interdisciplinară formată din psihologi, sociologi, consilieri pe probleme educaționale,pentru a-i ajuta pe preșcolarii supuși diferitelor forme de agresivitate ,în familie în vederea dezvoltării acestora într-un mediu favorabil.

S-ar impune consilierea educațională și psihologică atât la nivel individual, cât și de grup, prin abordarea unor activități care să ofere preșcolarilor agresați în familie ,o viziune asupra vieții, acceptarea trecutului, în vederea unor schimbări identitare.

Realitatea socială este caracterizată printr-o explozie a problemelor sociale, culturale, morale, dar și printr-o cronică frustrare generată de incapacitatea în mare măsură moștenită din trecut de a face față acestora.

Concludentă este și ideea că preșcolarii sunt victime ale violenței în familie ,ceea ce înseamnă că trebuie ajutați de către specialiști ,deoarece formarea unei noi competențe duce adesea la rezolvarea problemelor și la dezvoltarea personalității individului.

BIBLIOGRAFIE

Mihaela Minulescu – Violența fenomen social de amploare , Editura Didactică și Pedagogică, București ,2009

G. Lorin – Violența fenomen social de amploare , Editura Didactică și Pedagogică, București ,2013,

Durnescu Ioan-Tratat de psihologie socială,Editura Humanitas,București,2011

Ion Moraru- Psihologia familiei în societatea modernă,Editura Polirom,București,2008

Mihai Golu, Psihologie Generală,Editura Universitară ,2011

Sorin M.Rădulescu,Mircea Piticaru – Psihologia familiei în societatea modernă,Editura Polirom,București,2009

Vlădescu I.M.-Personalitatea copilului neglijat , București,2013

Pătruț I.-Familia ,Cunoaștere și asistență, Cluj-Napoca, 2005,

Enăchescu C., Tratat de psihoanaliză și psihoterapie,Editura Polirom ,Iași, 2003.

Mitrofan L., Ciupercă O., Incursiune în psihosociologia familiei, Editura All, București, 1999

Vlădescu I.M.-Personalitatea copilului neglijat , Editura Iris ,București,2013

Zamfir C – Politici sociale, Editura Alternative, București, 1997

Berdiaev N.- Cunoașterea de sine, Editura Humanitas, București, 1998

Șchiopu U. -Introducere în psihodiagnostic, Tipografia Universității București, București, 1976

Roșea, M., Metode de psihodiagnostic, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972

Neamțu G. (coord.), Tratat de asistență socială, Editura Polirom, Iași, 2003

P.Elefterie -Problematica reacției sociale,Editura Coloseum ,București,1997

Osteried, P. –Semiologia Personalității ,Editura Coloseum,București,2003

Mitrofan. I., C.Ciupercă C. -Incursiune în psihosociologia familiei,Editura Mihaela Press, București,1998

Enăchescu C. – Tratat de psihanaliza si psihoterapie, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1998.