Adjectivele Alb Negru ÎN Plan Contrastiv

UNIVERSITATEA ACADEMIEI DE ȘTIINȚE A MOLDOVEI

FACULTATEA ȘTIINȚE SOCIOUMANISTICE

CATEDRA LIMBI ȘI LITERATURI

ȚURCANU Alexandra

ADJECTIVELE ALB-NEGRU ÎN PLAN CONTRASTIV

TEZĂ DE AN

Conducător științific: PĂDURARU G.

conf. univ.

Autor: ȚURCANU Al-dra

L-21

Chișinău-2016

Cuprins

Introducere

METODA DE ANALIZĂ CONTRASTIV-TIPOLOGICĂ A

ADJECTIVELOR ALB-NEGRU

Metoda contrastiv-tipologică

Aspectul lexicografic al adjectivelor alb-negru

Valoarea simbolică a culorii albe

Valoarea simbolică a culorii negre

ADJECTIVELE ALB-NEGRU DIN PERSPECTIVA

CONTRASTIV-TIPOLOGICĂ

Expresii frazeologice în română și engleză

Valoarea semantică a adjectivelor alb-negru în poezie

Anexe

Bibliografie

Introducere

La elaborarea tezei mele de an am avut drept scop de a-l aduce pe Eminescu mai aproape de inimile colegilor mei și de a observa atenția acordată de savanți operei eminesciene, făcând referire la traduceri. Actualitatea temei mele este dată de însuși faptul că supranumitul „Luceafăr al limbii române” Mihai Eminescu, mereu va rămâne viu în amintirea urmașilor, iar opera lui nu-și va pierde nici când din valoare. Pentru atingerea scopului propus am structurat teza mea de an în două capitole cu câte două și patru subcapitole. Primul capitol este împărțit în patru subcapitole. În acesta mi-am propus să vorbesc despre metoda de analiză contrastiv-tipologică a adjectivelor alb-negru. Analizînd lucrarea „metoda de analiză contrastiv-tipologică”, am realizat în primul subcapitol (1.1.), o scurtă descriere a acestei metode, fiind de bază în realizarea lucrării mele. În subcapitolul doi (1.2.), cercetând mai multe surse, am realizat o prezentare generală a adjectivelor alb și negru, dintre care este și DEX. De asemenea, nu am ezitat să vorbesc și despre epitetul cromatic, care este obligatoriu prezent în operele literare alături de o culoare, unde am propus și câteva exemple din opera eminesciană. Ulterior, în subcapitolul trei (1.3.) și patru (1.4.), consultând Dicționarul de simboluri al limbii române, am prezentat simbolistica culorilor alb și negru ajungând la concluzia că între acestea este o relație de dependență, adică, dacă nu ar fi albul, nu ar exista nici negrul. În capitolul doi am facut o analiză a adjectivelor alb-negru din perspectiva contrastiv-tipologică prezentând în subcapitolul unu (2.1.) exemple de expresii frazeologice în română și în engleză. În subcapitolul doi (2.2.), am realizat o descriere a valorii semantice a adjectivelor alb-negru în poezie și anume în cea eminesciană, aducând exemple din opera lui Eminescu. Totodată, deoarece am avut sarcina de a cerceta în plan contrastiv, am analizat și două traduceri a operei eminesciene în engleză, una de M. Popescu și Prof. Cristiana Crăciun; Prof. dr. Victor. Citind traducerile și selectând exemple nu am întâlnit anumite dificultăți și schimbări de sens, ceea ce m-a facut să cred că traducerile sunt bune.

METODA DE ANALIZĂ CONTRASTIV-TIPOLOGICĂ A

ADJECTIVELOR ALB-NEGRU

Metoda contrastiv-tipologică

În studiile contrastiv-tipologice sunt relevate atât trăsăturile structurale similare, cât și cele diferențiale ale limbilor. În lucrările de lingvistică contrastivă se vor lua în considerare trăsăturile inedite ale unor limbi concrete, se va stabili coraportul dintre formațiunile izomorfe și cele alomorfe, cea ce va permite să se descrie structura limbilor confruntate, în ansamblu sau a unui grup de forme gramaticale, iar în sfera tipologiei lingvistice seva pune accentul pe trăsăturile structurale, fundamentale ale unui număr mare de limbi. După cum remarcă cercetătoarea T. Cristea, baza de comparație este o dimensiune ce scoate la iveală asemănările și deosebirile dintre limbi, structurile echivalente, dar și „ierarhia forțelor de diferențiere”, fapt care pun în valoare „întreg sistemul de relații și rețeaua de combinații în care intră aceste unități echivalente”. Finalitățile comune în analiza contrastivă și cea tipologică vizează afinitîțile și diferențele privind întrebuințarea mijloacelor lingvistice în diverse limbi, realizarea legăturii cu lingvistica aplicată ( de exemplu, predarea limbilor străine), fundamentarea legităților traducerilor dintr-o limba în alta etc. În lucrările de lingvistică contrastivă sunt analizate formele lingvistice și conținutul acestora, fiind estimată valoarea funcțională a fenomenelor în cadrul sistemului limbii. În unele lucrări, ca punct de plecare servește o anumită categorie și mijloacele de redare a ei în limbile comparate. Studiile contrastiv-tipologice sunt întemeiate pe 2 tipuri ale comparării sincronice-contrastivă și tipologică. În tipologie, sunt examinate serii de fenomene corelate, bunăoară: sistemul cazual, paradigmele conjugării, părțile de vorbire, părțile de propoziție etc., care formează, în ansamblu, modelul structural al limbii. În diverse lucrări de specialitate, conceptul de model este interpretat controversat. În principiu, modelele dintr-o anumită limbă, reproduse în vorbire, preconizează aranjarea potrivit unor reguli a unităților în îmbinări, în funcție de legăturile structurii lingvistice. Cu ajutorul analizei contrastiv-tipologice, fenomenele de limbă sunt analizate în baza structurii limbilor, privită în ansamblu; sunt cercetate categorii lingvistice comun care își află o realizare diferită în limbile analizate. Principiile analizei contrastive și ale celei tipologice sunt similare, de exemplu: caracterul sistematic al unor fenomene interdependente, opozițiile categoriale de la diferite niveluri în idiomurile confruntate, redarea conținutului semantic dintr-o limbă în alta în baza structurilor echivalente. Metoda contrastiv-tipologică este utilizată cu scopul de a determina similitudinile atât în structura limbilor înrudite, cât și a celor neînrudite și de a realiza clasificarea tipologică a limbilor lumii. Selectarea materialului lingvistic pentru a stabili asemănările și deosebirile structurale dintre limbile confruntate și compararea tipologică constituie procedeele de bază ale acestei metode. Metoda menționată a fost fondată în secolul XIX de către savanții germani W. Schlegel, A. Schelegel, W. Von Humboldt, A. Schleicher, H. Steinthal ș.a., iar în sec XX a fost perfecționată de către I. I. Meșcianinov, V. N. Iarțeva, V. Uspensky, G. Klimov, E. Sapir. Ținem să subliniem că aplicarea metodei tipologice nu se reduce la „asemănările și deosebirile ce se manifestă în structura gramaticală a limbilor, indiferent de originea lor”, ci se sextinde asupra celorlalte niveluri ale limbii: fonologic, lexical. Asemenea metodei tipologice, cea confruntativ- contrastivă servește pentru a compara în plan sincronic din punct de vedere structural 2 sau mai multe limbi. În baza acestei metode sunt puse în evidență similitudinile și deosebirile în utilizarea mijloacelor de limbă, sunt elaborate recomandări spre a înlesni însușiri a limbilor străine, sunt evaluate trăsăturile inedite ale idiomurilor comparate.

Între metoda contrastiv-tipologică și cea confruntativ-contrastivă există asemănări:

Ambele metode sunt întemeiate pe compararea sincronică (tipologică și, respectiv, contrastivă);

Metodele menționate au la bază conceptele izomorfism și alomorfism;

Ele vizează similitudinile/ diferențele structurale, și nu materiale;

Fenomenele structurale sunt investigate preponderent în plan sincronic, cu excepția tipologiei diacronice.

Aspectul lexicografic al adjectivelor alb-negru

Conform Dicționarului Explicativ al limbii române, albul este polisemantic și are următoarele semnificații:

I. Adj. 1. Care are culoarea zăpezii, a laptelui; (despre culori) ca zăpada, ca laptele. (Despre oameni, adesea substantivat) Care aparține rasei albe.

2. Incolor, transparent. 

3. Fig. Nevinovat, curat, pur, candid. 

4. (Despre versuri) Fără rimă. 

II. S. m. Denumire dată, după revoluția franceză, contrarevoluționarilor și conservatorilor. 

III. S. n.1. Culoare obținută prin suprapunerea luminii zilei; Obiect, substanță etc. de culoare albă.

Tot în acest DEX pentru negru sunt date următoarele sensuri:

I. Adj. 1. (Despre obiecte, ființe etc.) Care nu reflectă lumina, care are culoarea cea mai închisă; de culoarea funinginii, a cărbunelui; (despre culori) ca funinginea, ca penele corbului, cu cea mai închisă nuanță. ♦ (Despre oameni) Care aparține rasei negride;p. ext. cu pielea, părul, ochii de culoare închisă; brunet, oacheș. ♦ (Pop.) Murdar, nespălat. 

2. (Adesea fig.) Lipsit de lumină, cufundat în întuneric; întunecat, obscur. ♦ (Despre oameni) Livid, pământiu la față; fig. foarte supărat sau furios. ♦ Fig. Trist, apăsător, deprimant, dezolant; greu.

3. Fig. Rău (la inimă), crud, hain. ♦ Grozav, teribil, cumplit; rușinos, dezonorant.

 II. 1. S. n. Culoarea unui corp care nu reflectă lumina; culoare neagră

 2. S. n. Materie colorantă de culoare neagră; vopsea neagră.

3. S. m. Bărbat care aparține rasei negre ♦ (Fam.) Persoană folosită (și plătită) de cineva pentru a executa în numele acestuia, parțial sau total, și într-un anonimat deplin, anumite lucrări

4. S. n.Murdărie Încadrând adjectivele alb și negru în operă literară, nu putem sa nu menționăm despre epitet care este un cuvânt descriptiv sau frază cu funcție expresivă, care determină un substantiv sau un verb. Deoarece există mai multe tipuri de epitete, o să acordăm o atenție deosebită celui cromatic, așa dar, epitet cromatic este acela care se folosește de o culoare și exprimă o însușire deosebită a unui obiect pentru a-l prezenta într-o lumină nouă, aparte, de exemplu la Eminescu întâlnim „ochii negri”, „neagra vecinicie”, „neagra-i durere”, „lut […] alb”, „alba lună”, „zile albe”, „albă vijelie”, „pat alb” etc. Despre epitet, Tudor Vianu spune că este: „Partea de vorbire sau de frază care determină, în lucrurile sau acțiunile exprimate printr-un substantiv sau verb, însușirile lor estetice, adică acelea care pun în lumină felul cum le vede sau le simte scriitorul și care au un răsunet în fantezia și sensibilitatea cititorului”.

Valoarea simbolică a culorii albe

Studiind Dicționarul de Simboluri al limbii române, am reușit să creez un scurt tablou al simbolisticii culorii albe, constatând că asemenea culorii sale opuse, negrul, albul, se poate situa la cele două extrimități ale gamei cromatice. Fiind absolute și neavănd alte variații decât cele care merg de la mat la strălucitor, el semnifică fie absența, fie suma culorilor. Astfel, albul se situează fie la începutul, fie la capătul vieții diurne și al lumii manifestate, ceea ce îi confer o valoare ideală, asimptotică. Sfârșitul vieții- momentul morții- este însă și un moment de tranziție, lagranița dintre vizibil și invizibil, și reprezintă un nou început. Albul- candidus- este culoarea candidatului, adică a celui care-și va schimba condiția. Este normal ca majoritatea popoarelor, atunci când figurau prin culori punctele cardinal, să fi făcut din alb culoarea Estului și a Vestului, adică a celor două puncte extreme și misterioase unde soarele –astrul gândirii diurne- se naște și moare în fiecare zi. În aceste cazuri, albul este valoare-limită, semenea extremităților liniei nesfârșite ale orizontului. El este o culoare de trecere, reprezintă culoarea privilegiată a riturilor prin care se înfăptuiesc mutațiile ființei, potrivit schemei clasice a oricărei inițieri: moarte și renaștere. Albul apusului este albul mat al morții, care absoarbe ființa și o introduce în lumea rece și feminină; conduce spre absență și vidul nocturn, spre dispariția conștiinței și a culorilor diurne. Albul răsăritului este cel al întoarcerii: este albul zorilor ce dezvălue în fiecare zi o boltă cerească încă lipsită de culori, dar bogată în potențialul de manifestare cu care microcosmosul și macrocosmosul s-au reîncărcat, în timpul trecerii prin pântecele nocturn, izvor al oricărei energii. Primul tip de alb coboară de la strălucitor spre mat, cel de-al doilea urcă de la mat spre strălucitor. În ele înseși, aceste două moment, aceste două alburi, sunt goale, suspendate între absență și prezență, între lună și soare, între cele două chipuri ale sacrului, între cele două laturi ale sale. Pictorul V. Kandinsky- pentru care problema culorilor o depășea cu mult pe a ceea a esteticului- s-a exprimat, în această privință, mai bine decât oricine: “Albul, care este adesea considerat o nonculoare […] constitue într-un fel simbolul unei lumi în care toate culorile, în calitatea lor de proprietăți ale substanțelor materiale, s-au evaporat… Albul acționează asupra sufletului nostrum precum liniștea absolută […] această liniște nu e moartă, ea a abundă de posibilități vii […]. Este un nimic plin de veselie juvenilă sau, mai bines pus, un nimic de dinaintea oricărei nașteri, a oricărui început. Așa a vibrat poate pământul, alb și rece, în vremea epocii glasiare.” Zorile nu puteau fi mai bine descrise. În orice gândire simbolică, moartea precedă viața, orice naștere fiind o renaștere. De aceea, albul a fost la începuturi culoarea morții și a doliului. Așa stau lucrurile în întreg Orientul și tot așa au stat multă vreme și în Europa, cu precădere Curtea regilor Franței. Privit sub aspectul său nefast, albul livid este opus roșului, este culoarea vampirului care cauta sângele- condișie a vieții diurne- ce s-a retras din el. Este culoarea giulgiului, a tuturor spectrelor, a tuturor nălucilor; culoare sau lipsă de culoare- a piticului Oberon, a lui Alderich al Nibelungilor, rege al Albilor sau al Elfilor. Este culoarea strigoilor, ceea ce explică de ce primul om alb care s-a înfățișat negrilor bantu din sudul Camerunului a fost numit Nango-Kon- fantoma-albinos, care a înspăimântat la început și a pus pe fugă populațiile pe care le-a întâlnit. După ce s-au convins că intențiile îi erau pașnice, baștinașii s-au întors să-i ceară vești despre rudele decedate pe care se presupunea că le cunoaște, de vreme ce se întorcea din țara morților… “Adesea”, notează M. Eliade, “ în riturile de inițiere, albul este culoarea primei faze, aceea a luptei împotriva morții”. Am spune mai degrabă că este aceea a plecării către moarte. Tot în acest sens, apusul este alb pentru asteci, a căror gândire reliogioasă, cum se știe, considera viața omului și coerența lumii ca fiind pe de-a-ntregul condiționate de drumul soarelui. Apusul, prin care astrul zilei dispare, era numit casa negurii; el repreyenta moartea, adică intrarea în invizibil. Astfel, războinicii jertfiți zilnic pentru a se asigura regenerarea Soarelui erau duși spre sacrificiu împodobiți cu puf alb și încălțați cu sandale albe- izolându-i de sol, erau suficiente pentru a demonstra că ei nu mai aparțineau acestei lumi și că nu intraseră încă în cealaltă. Albul, se spunea, este “ culoarea primilor pași ai sufletului, înaintea deprinderii spre înalturi a războinicilor sacrificați”. Tot așa, zeii panteonului Aztec, al căror mit celebrează sacrificial urmat de o renaștere, pentru ornamente albe. Indienii pueblo plasează albul la răsărit din aceleași motive, lucru confirmat de faptul că răsăritul, în gândirea lor, acoperă ideiile de toamnă, de pământ din străfunduri și de religie. Culoare a răsăritului, în această concepție, albul nu este o culoare solară. Nu este culoarea aurorei, ci a zorilor, acel moment de vid total dintre noapte și zi, când lumea visului acoperă încă orice realitate: ființa este atunci inhibată, suspendată într-o albeață găunoasă și pasivă; din acest motiv, zorii sunt momentul perchezițiilor, al atacurilor prin surprindere și al execuțiilor capitale, în cadrul cărora o tradiție ce încă mai persist cere condamnatului să poarte o cămașă albă, care este o cămașă a supunerii și a disponibilității, așa cum este și veșmântul alb al celor ce se îndreaptă spre împărtășanie sau al logodnicei mergând la ceremonia căsătoriei. Se spune “rochie de mireasă”, dar, de fapt, e vorba despre rochia celei care merge spre căsătorie: odată împlinită căsătoria, albul va lăsa locul roșului, așa cum întâia manifestare a deșteptării zilei, pe pânza de fundal al zorilor, lăptoasă și neutră ca un ciarșaf, va fi constituită de apariția roșiei Venus, când se va vorbi de nunta zilei. E albeața inmaculată a câmpului operatoriu, în care bisturiul chirurgului va face să țâșnească sângele vital. Este culoarea purității, care, la origine, nu reprezintă o culoare pozitivă, un semn a ceva ce a fost asumat, ci o culoare neutră, pasivă, arătând doar că nimic nu a fost împlinit încă: acesta este sensul inițial al albului virginal și motivul pentru care copii, în cadrul ritualului creștin, sunt duși la îngropăciune într-un lințoliu alb, decorat cu flori albe. În Africa neagră, unde ritualurile inițiatice condiționează întreaga structură a societății, albul caolinului- un alb neutru- este culoarea tinerilor circumciși, pe durata întregii lor izolări. Ei își ung fața și, uneori, întregul trup cu acest caolin, spre a arăta că, pentru moment, se află în afara corpului social: atunci când i se vor reintegra, ca bărbați deplini și responsabili, albul va lăsa pe trupul lor locul roșului. Atât în Africa cât și în Noua Guinee, văduvele, care sunt temporar scoase în afara corpului colectiv, își acoperă fața cu un alb neutru; în același timp, în Noua Guinee, ele își taie un deget de la mână. Mutilarea are un sens simbolic evident: ele își amputează falusul care le trezise în decursul celei de-a doua nașteri care fusese căsătoria, ca să revină la starea de latență, imagine a nediferențierii originare, care este albă precum oul cosmic al orficilor. Deznădejdea le face să între astfel în starea de așteptare a unei noi treziri. Acest alb neutru este un alb matern, de matrice, un izvor pe care o atingere de baghetă trebuie să-l deștepte. Se va scurge întâiul lichid nutritive, laptele, încărcat de un potențial vital încă neexprimat, încă îmbibat de visare, laptele pe care pruncul îl bea înainte chiar să fie întredeschis ochii în lumea diurnă, laptele a cărui albeață este cea a crinului și a lotusului- imagini, și acestea, ale devenirii, ale trezirii pline de promisiuni, de virtualități; laptele- străluminare a argintului și a lunii care, în rotunda-i plenitudine, este arhetipul femeii roditoare, făgăduind bogăție și aurora. Astfel se produce, progresiv, o schimbare, iar cum ziua urmează nopții, spiritual se trezește și proclamă splendoarea unui alb care este cel al luminii diurne, solare, positive și masculine. La celți, albul este întâlnit ca un adjectiv galic care intră în nenumărate combinații precum: vondo-s – alb și frumos; find- alb și sfânt; in drong find- oastea albă, expresie ce servește în hagiografie pentru desemnarea îngerilor; totodată însemnând alb și preafericit. Albul, culoare a inițierii, devine, în accepția sa diurnă, o culoare a revelației, a stării de grație, a transfigurării care uluiește, trezind facultatea de înțelegere și depășind-o în același timp: este culoarea teofaniei din care o rămășiță va înconjura capul tuturor acelora care l-au cunoscut pe Dumnezeu. Ea va avea forma unei aureole de lumină, care reprezință suma tuturor culorilor. La sufiți, albul este culoarea esențială a înțelepciunii, venită din obârșii și reprezentând vocația devenirii omului. Solar, albul devine simbolul conștiinței diurne desăvârșite, care mușcă din realitate: pentru populațiile bambara, dinții albi sunt simbolul inteligenței.

Valoarea simbolică a culorii negre

Tot cu ajutorul aceluiași Dcționar de Simboluri al limbii române am studiat și simbolistica culorii negre care este culoare contrară albului și egală acestuia. Ca și albul, el se poate situa la cele două extrimități ale gamei cromatice, ca limită fie a culorilor calde, fie a culorilor reci; după cum este mat sau strălucitor, el devine absență sau sumă a celorlalte culori, negare sau sinteză a lor. Simbolic, negrul este înțeles cel mai adesea sub aspectul său rece, negativ. De asemenea, este asociat întunecimilor primordiale, nediferențierii origonare. Plasat dedesuptul lumii, negrul exprimă pasivitatea absolută, starea de moarte deplină și invariantă dintre cele două nopți albe în ale căror margini, se face trecere de la noapte la zi și de la zi la noapte. Negrul este o culoare de doliu, un doliu fără speranță. „Ca un nimic fără posibilități, ca un nimic mort după ce a murit soarele, ca o trecere veșnică, fără viitor, fără măcar speranța vreunui viitor- astfel răsună, înlăuntru, negrul”, scrie Kandinsky. Culoare a osândei, negrul devine și culoare a renunțării la deșertăciunea lumii. Drept culoare de doliului în Occident, negrul este, la origine, simbolul fecundității, așa cum se întâmplă în Egiptul antic sau în nordul Africii: culoare a pământului roditor și a norilor aducători de ploaie. Cum adâncurile apelor sunt negre, negrul închide în el capitalul de viață latentă, căci el era considerat marele rezervor de toate câte sunt, de exemplu, Homer vedea oceanul negru. În limbaj heraldic, culoarea neagră se numește sable, ceea ce exprimă afinitățile ei cu pământul sterp. Se consideră de a semenea, că această culoare înseamnă prudență și înțelepciune. În linii generale, negrul este culoarea substanței universale (Prakriti), a acelei materia primă, a nediferențierii primordiale, a haosului originar, a apelor inferioare, a morții etc. Totodadă, negrul absoarbe lumina și nu-i mai îngăduie să iasă. El evocă, înainte de orice, haosul, neantul, cerul nocturn, întunericul terestru al nopții, răul, tristețea, inconștientul, pămânrul fertil și moartea. Culoarea neagră, evocă moartea, fie în haine de doliu, fie în veșmintele preotești purtate la slujbele de pomenire a morților sau din Vinerea Mare.

Ca imagine a morții, a pământului, a mormântului, negrul se leagă și de făgăduința unei vieți înoite, după cum moartea poartă într-însa făgăduința zorilor, iar iarna, pe cea a primăverii.

ADJECTIVELE ALB-NEGRU DIN PERSPECTIVA

CONTRASTIV-TIPOLOGICĂ

Expresii frazeologice în română și engleză (Anexa Nr.1 și 2)

Unitățile frazeologice sunt combinații de două sau mai multe cuvinte cu sens unitar și referent unic. Ele se caracterizează prin polilexicalitate, caracterul fix, stabil al poziției elementelor componente, precum și prin caracterul figurat, expresiv. De exemplu, noapte albă „noapte petrecută fără somn” sau expresia a semna în alb „a iscăli un act înainte de a fi completat; fig. a acorda cuiva încredere deplină” etc. Unitățile frazeologice dau expresivitate deosebită limbii scrise și orale. În terminologia științifică și tehnică sunt preponderente grupurile de cuvinte. Ele au o funcție denominativă, fiind lipsite de încărcătură expresivă. De exemplu, rând alb „spațiu nescris între două rânduri scrise”,  preț negru „preț de speculă sau suprapreț”, armă albă „armă cu lamă de oțel” ș.a. Expresiile frazeologice au un farmec aparte, fiind apreciate de vorbitori datorită valorilor semantice și stilistice inedite, pe care le comportă. Totodată, acestea sunt „niște îmbinări stabile de cuvinte, care au un sens unitar, cunoscut de vorbitorii nativi ai unei limbi, de aceea ele se mai numesc și expresii idiomatice” De exemplu, expresia a scoate peri albi, conform Dicționarului de expresii frazeologice a limbii române, are semnificația de a produce mari necazuri cuiva. De asemenea, expresia a fi mâncat ca alba de Ham este întâlnită cu semnificația de a duce o viață grea sau a muri greu. Expresiile sunt îmbinări relativ concise de cuvinte care exprimă, de obicei figurat, o idee, un sentiment. De exemplu, a alunga gândurile negre „a nu se mai gândi la rău”, a avea cerul gurii negre „a fi foarte rău”, a i se face negru înaintea ochilor „a nu mai vedea bine de supărare, de mânie etc.”, a vedea totul în negru „a fi pesimist” etc. Expresiile frazeologice se folosesc de asemenea, și în vorbirea curentă, în textele artistice sau publicistice marcate de oralitate, având rol de a incita interesul cititorului. De exemplu, a avea inimă neagră „a fi foarte trist; a avea o presimțire rea”, a fi negru ca pana corbului „a fi negru tăciune”, a face albul negru „a denatura, a falsifica realitatea”. Expresiile frazeologice formate din contrastul culorilor alb-negru, alcătuiesc o imagine aparte, arătând diferența sau contrarul dintre semnificații, cum ar fi expresiile: nici albă, nici neagră „a) nici așa, nici așa; b) fără multă vorbă; deodată”, ba e albă, ba e neagră „se zice despre spusele cuiva care se contrazice”, A face albul negru „a denatura, a falsifica realitatea”, dar și expresia a scrie negru pe alb „a nu fi nici o îndoială”. În afară de expresiile idiomatice, există și alte structuri cu formă stereotipă – îmbinări stabile de cuvinte, locuțiuni, clișee, formule de exprimare, în care cuvintele componente nu-și pierd cu totul sensul inițial. Acestea conferă textului o doză mai mare de expresivitate, fiind utilizate ca sinonime pentru cuvintele neutre. De exemplu, white lie ce înseamnă minciună inofensivă sau expresia white day cu semnificația de zi norocoasă. De culorile alb și negru sunt legate și de anumite cuvinte care se formează prin contopire sau alipire, sau prin sufixare, de exemplu whitening- încărunțire, whitenes- nevinovăție, whiten- a curăța (pieile) dar și, white-like- albicios, white- livered- fricos, slab de înger; black art- magie neagră, blackball- a vota contra cuiva, black- bearder- cu barbă neagră. De obicei, elementele sau cuvintele componente a expresiilor frazeologice își pierd sensul propriu, dând naștere unei noi semnificații pentru întreaga expresie. Din această cauză ele nu pot fi traduse ad litteram în alte limbi, cum ar fi expresia a fi alb ca varul care se utilizează când o persoană este bolnavă sau speriată, tradusă în engleză o găsim white as a sheet, observând că semnificația este aceeași, iar forma lor este diferită. Acest fapt ne duce la concluzia că fiecare limbă își are normele sale de formare și funcționare a cuvintelor sau expresiilor, iar traducerea ad litteram nu conferă aceeași valoare stilistică pe care o are expresia în limba în care a luat naștere.

Valoarea semantică a adjectivelor alb-negru în poezie

Conform „Dicționarului de Simboluri al limbii române” la început culoarea albă a fost a morții și a doliului, de asemenea a strigoilor. Supranumit „Luceafărul literaturii române”, Mihai Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoșani. A fost poet, prozator, dramaturg și jurnalist, socotit de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Prin vasta sa activitate literară, a lăsat literaturii un adevărat monument de creații de valoare. Cuvintele, culorile, formele au putere de a evoca, de a reproduce elemente, senzații similare. Limbajul pare diferit, dar tinde spre redarea acelorași idei și senzații, iar în opera eminesciană cromatica creează un adevărat tablou de senzații și trăiri. De exemplu, în ceea ce privește albul, simbolistica este variată. De la culoare clară, strălucitoare și limpede „Îndurăte și lasă privirea-mi s-o consol/ La alba strălucire a gâtului tău gol” (Apari să dai lumină), la furtună de zăpadă, viscol „Iubesc precum iubește pe-o albă vijelie/ Un ocean de foc…” (Amorul unei marmure). De asemenea, fiind considerată culoare noncoloră, albul în poezia lui Eminescu are și semnificația de palid, lipsit de viață „Văd sufletu-ți candid prin spațiu cum trece; / Privesc apoi lutul rămas…alb și rece” (Mortua est).

Tot această poezie “Mortua est” a fost tradusă în engleză, observând că adjectival alb este înlocuit prin adjectivul mute care are aceeași semnificație de lipsă/ absență „I see your soul`s parting, its flight I behold; Then gaze at the clay that remains…mute and cold,” Totodată, în opera eminesciană mai distingem și albul ca o foaie albă de hârtie, ceea ce ar sugera un nou început, în care totul e altfel „Luă o coală mare de hârtie albă” (La aniversara). Deoarece, copilăria este pentru fiecare un loc de refugiu, unde totul e perfect, construcția metaforică „zilele copile și albe” din secvența „Să mai privesc o dată câmpia-nfloritoare, / Ce zilele-mi copile și albe le-a țesut” (Din străinătate), accentuează dorința de revenire a poetului în zilele senine și fericite ale copilăriei. O altă semnificație, și anume cea despre aștri- care împrăștie lumină o întâlnim în poezia „Misterele nopții” (Două umbre albicioase/ Ca și fulgii de ninsori,/ Razele din alba lună/ Mi le torc, mi le-mpreună). În opoziție cu albul, vine culoarea neagră care sugerează lipsa luminii, întunericul „Talazurile negre ce turbă, se răstoarnă” (La Heliade), durere, tristețe, moarte „ În privazul negru-al vieții-mi/ E-o icoană de lumină” (Singurătate), dar și infinit, nepătruns „În toată neagra vecinicie/ O clipă-n brațe te-am ținut.” (Te duci). În versiunea de traducere dată de Corneliu M. Popescu, observăm că negru dispare, find înlocuit de epitetul „holy lustre” ceea ce în traducere înseamnă „luciu sfânt”, dar în linii generale poezia nu-și pierde sensul dat de Eminescu „Solitude”: „As if an icon`s holy lustre/ Did o`er life`s threshold flow.” (IBIDEM, page 23), același infinit nepătruns îl întâlnim și în varianta engleză a aceluiași autor în poezia „You go…” accentuat de aceeași „neagră vecinicie” „In all this black eternity,/ Your beauty scare one moment held.” (IBIDEM, page 110)

De asemenea, negru mai este și simbol al disperării, al pesimismului, descrie o stare grea și apăsătoare „La neagra-i durere îi pune hotar” (Speranța). Totodată, în poezia „Venere și Madonă”, prin epitetul cromantic „ochii negri” din secvența „La picioare-ți cad și-ți caut în ochi negri-adânci ca marea,/ Și sărut a tale mâine, și-i întreb de poți ierta.”, Eminescu tinde să accentueze infinitul din ochii acestui „demon cu ochi mari” plini de lacrimi și durere. Astfel, negru simbolizează o durere apăsătoare și grea, cauzată de „cruda-nvinuire”. Iar în traducere în engleză „Venus and Madonna” acest epitet este „dark, sea-deep eyes”, având structură diferită, dar sensul același și îl întâlnim în versul „I have kissed your hand, I`m kneeling, searching your dark, sea-deep eyes”

Concluzie

În concluzie țin să remarc faptul că metoda contrastiv-tipologică este utilizată cu scopul de a determina similitudinile atât în structura limbilor înrudite, cât și a celor neînrudite și de a realiza clasificarea tipologică a limbilor lumii. Totodată, țin să mai concluzionez că adjectivul este partea de vorbire care indică însușirile unui obiect, unei ființe exprimat de obicei printr-un substantiv „noapte albă”, „gânduri negre” etc. Adjectivele alb și negru, conform Dicționarului de Simboluri al limbii române, se pot situa la cele două extrimități ale gamei cromatice; ca limită fie a culorilor calde, fie a culorilor reci; după cum este mat sau strălucitor, el devine absență sau sumă a celorlalte culori, negare sau sinteză a lor.

Îmbinarea albului cu negrul este o hierogamie, din ea va eși culoarea gri care, în sfera cromatică, reprezintă valoarea de centru, adică de om.

În influența lui asupra psihismului, negru dă o impresie de opaciatate, de îngroșare, de îngreunare. Astfel, o povară de culoare neagră va părea mai grea decât una de culoare albă. În Orientul Îndepărtat, dualitatea negru-alb este dualitatea umbră-lumină, noapte-zi, ignoranță-cunoaștere, Pământ-Cer. De asemenea, țin să menționez cele mai importante simboluri ale acestor culori. Astfel, culoarea albă simbolizează:

inițiere,

stare de grație,

transfigurare,

intrare în invizibil,

lipsă de culoare,

culoare a strigoilor,

culoare a luptei cu moartea,

doliu și moarte

Iar culoarea neagră simbolizează:

pasivitate absolută,

renunțare la deșărtăciunea lumii,

pământ fertil,

absență a culorii/ luminii,

haos și neant,

tristețe,

inconștiință,

moarte deplină,

doliu copleșitor

De asemenea, am observat că între alb și negru există simboluri comune precum moarte, doliu, dar și lipsă de culoare.

În concluzie țin să remarc faptul că dualitatea negru-alb se poate traduce prin: întuneric-lumină; noapte-zi; absență-prezență; rău-bine etc., iar în poezia „Noapte” întâlnim un astfel de contrast dintre aceste doua adjective „Atunci tu prin întuneric te aproprii surâzândă/ Albă ca zăpada iernii, dulce ca o zi de vară”. Așa dar, deoarece drumul poeziei se întretaie cu cel al muzicii și picturii, poezia e inevitabil legată de sunet și culoare. Realizând analiza contrastivă a adjectivelor alb-negru, atât în poezie, cât și în expresii frazeologice am constatat că elementele sau cuvintele componente a expresiilor frazeologice își pierd sensul propriu, dând naștere unei noi semnificații pentru întreaga expresie. Din această cauză ele nu pot fi traduse ad litteram în alte limbi, cum este și exemplul din poezia „Singurătate” sau „Solitude” „luciu sfânt” = „holy lustre”, dar și „alb și rece” = „mute and cold” din poezia „Mortua est”.

Concluzionând, țin să accentuez că scopul propus pentru realizarea temei a fost atins, reușind să realizez o scurtă prezentarea a metodei de analiză contrastiv-tipologică, dar și un studiu succint al adjectivelor alb-negru în plan contrastiv.

Anexa Nr. 1

A scoate peri albi- a produce mari necazuri cuiva

A fi alb ca varul- a fi bolnav; speriat

A fi mâncat ca alba de Ham- a duce o viață grea; a muri greu

Rând alb- spațiu nescris între două rânduri scrise. 

Armă albă- armă cu lamă de oțel. 

Rasă albă- popoare care se caracterizează prin culoarea albă-roz a pielii.

Lumea albă- lumea reală.

Noapte albă- noapte petrecută fără somn.

A semna în alb- a iscăli un act înainte de a fi completat; fig. a acorda cuiva încredere deplină.

A alunga gândurile negre- a nu se mai gândi la rău

A avea apă neagră la ochi- a avea glaucom; a-și pierde vederea

A avea cerul gurii negre- a fi foarte rău

A avea gânduri negre- a se gândi la rău

A se îmbrăca în negru- în haine de culoare neagră sau în doliu

A i se face negru înaintea ochilor- a nu mai vedea bine de supărare, de mânie etc. 

A vedea totul în negru- a fi pesimist

A avea inimă neagră- a fi foarte trist; a avea o presimțire rea

A fi negru ca pana corbului- a fi negru tăciune

A fi negru ca pământul- a fi foarte supărat

A fi negru ca smoala- a fi foarte negru

A fi negru de supărare- a fi foarte supărat

A fi negru ca fundul căldării- a fi foarte îndurerat

A fi negru la maț- a fi rău la suflet

A fi negru ca păcatul- negru intens; rău

Nici cât e negru sub unghie- foarte puțin, (aproape) deloc

Preț negru- preț de speculă; suprapreț

Post negru- post foarte sever, fără nici o mâncare sau băutură

A face albul negru- a denatura, a falsifica realitatea

A scrie negru pe alb- a nu fi nici o îndoială

Ba e albă, ba e neagră- se zice despre spusele cuiva care se contrazice. 

Nici albă, nici neagră- a) nici așa, nici așa; b) fără multă vorbă; deodată.

Anexa Nr. 2

Give smb. a black eye, to- a învineți cuiva ochiul

Give smb. a black look, to- a te uita urât la cineva

Look black at smb.- a se uita chiorâș la cineva

Go black burying- a merge după mure

Go black in the face, to- a se face negru la față

Look black, to- a arăta rău

No to be so black as one is painted- a nu fi chiar atât de rău cum se spune

Paint the devil blacker then he is- a exagera

Pitch black- negru ca smoala

Plentiful as blackberries- din belșug

Put calling the kittle black the- râde ciob de oală spartă

They beat him black and blue- l-au bătut măr

Things look black- lucrurile stau prost

To black out- a interzice

Black art- magie neagră

Blackball- a vota contra cuiva

Black- bearder- cu barbă neagră

Give smb a fair show for a white all(e)y, to- a se purta elegant cu cineva

Look white about the gills, to- a părea bolnav

White as a sheet- a se face alb ca varul

White lie- minciună inofensivă

White day- o zi norocoasă

White beard- bătrân/om cu barbă alba

White Christmas- Crăciun cu zăpadă

White deal- scândură de brad

White eye- rachiu tare

Whitening- încărunțire

Whitenes- nevinovăție

Whiten- a curăța (pieile)

White-like- albicios

White- livered- fricos, slab de înger

White- lipped- cu buzele albe (de frică)

Put down in black and white, to- a scrie negru pe alb

Black and white- simplist; în alb și negru

To swear black is white- a spune minciuni gogonate

Bibliografie selectivă:

Eugen MUNTEANU „Introducere în lingvistică”; Iași: Polirom, 2005 ppa. 97-134

Emilia OGLINDĂ “Lingvistica contrastive-tipologică” (Suport de curs), CEP USM, Chișinău, 2015 (pag. 9-14)

Irina PANOVF „Dicționar englez-român ilustrat”; Vol. 1; Ed. a II-a, rev., București: Litera international, 2011

Institutul de lingvistică „Dicționar englez-român”; Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1974

A. Nicolescu, M. Tatos, I. Preda „Dicționar Frazeologic Englez-Român”; TEORA; România, 1998

Mile Tomici “dicționar frazeologic al limbii române” București, 2009

Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

Irina Condrea: Stilistica expresiilor frazeologice; art. ziarul Timpul din 1 iulie 2012

Mihai Eminescu Poems; English version by Cornelui M. Popescu; Second Maiorescu edition, Bucharest, 1885;

Prof. Cristiana Crăciun; Prof. dr. Victor Crăciun Eminescu-peste nemărginirea timpului; Ed. Litera; Chișinău-București, 2000;

http://www.philippide.ro/persoane/Volume/E.%20Munteanu_Introducere.pdf (accesat pe 05.04.2016)

https://ro.wikipedia.org/wiki/Epitet (accesat pe 15.03.2016)