Adicția – explicația conceptului

Rizeanu

Tema lucrării

Introducere

Capitolul 1

Adicția – explicația conceptului

Adicția este definită ca o situație de dependență trăită în mod subiectiv ca alienantă, întreaga existență a individului fiind centrată în jurul repetării unei experiențe, în detrimentul investirilor afective sau sociale. Noțiunea de adicție le înglobează pe acelea de „toxicomanie" și „dependență", dar depășește cadrul dependenței de substanțe psihoactive, pentru a se extinde la toxicomaniile fără drog sau adicțiile comportamentale.

„Adicție" este un cuvânt împrumutat de limba franceză din engleză, unde desemnează un atașament exclusive față de ceva, prin urmare, o toxicomanie. Cuvântul englez derivă el însuși dintr-un termen al vechii franceze care desemna situația de aservire a vasalului incapabil să-și achite datoriile față de suzeranul său.

Explicația conceptului. Cercetările asupra toxicomaniilor sunt dialectic împărțite între abordări opuse, în ceea ce privește specificitatea însăși pe care o acordă fenomenului. Astfel, găsim, pe de o parte, cercetări care vizează „toxicomanul", „alcoolicul", „jucătorul patologic" etc., iar, pe de altă parte, cercetări consacrate dependențelor sau adicțiilor în sens larg: toxicomania cu droguri ilicite nu este, în acest cadru, decât o variantă printre altele a unui mod de conduită umană foarte răspândit.

Primul tip de abordare pune accentul pe caracterul ireductibil al trăirii toxicomane, pe lipsa sa de măsură, pe diferența sa radicală față de alte experiențe. Din acest punct de vedere, heroinomania este considerate, de exemplu, – în Franța cel puțin și asta de mai bine de douăzeci de ani – ca forma cea mai „pură" de toxicomanie; experiențele de „shoot" și „flash“, ale „planetei", ale lipsei concură la constituirea unei lumi psihice „toxicomaniace" diferită de cea a majorității muritorilor.

La polul opus, in cadrul celui de-al doilea tip de abordare, produsul are mai puțină importanță decât conduit subiectului: de unde interesul suscitat de „adicțiile comportamentale", care sunt forma actuală a „toxicomaniilor fără drog”, descrise de psihanalistul american Otto Fenichel încă din 1945 (acest autor poate fi, de altfel, considerat drept inițiatorul regrupării „tulburări ale controlului impulsurilor" în manualul statistic american al maladiilor mentale [DSM]).

Se pare că noțiunea de adicție rezultă nu doar dintr-o invalidare a abordării clinice a subiecților toxicomani, ci și din aplicarea la alte domenii a reflecțiilor asupra toxicomaniei, devenită forma paradigmatică a „maladiilor" obișnuinței, dependenței sau lipsei de măsură.

Un studiu al discursurilor referitoare la jocul patologic, de pildă, ne arată cum se reproduc, în termeni neschimbați de zeci de ani, dezbaterile ce-i opun în materie de toxicomanie pe partizanii anumitor „modele de maladie" apărătorilor unui „model adaptativ". Regruparea unor entități diverse într-un vast ansamblu, sub termenul generic de adicție, este din ce în ce mai puțin discutată. Există, într-adevăr, argumente foarte puternice în favoarea adoptării acestei noțiuni de adicție în sens larg, care înglobează toxicomaniile, alcoolismul, tabagismul, jocul patologic și chiar tulburările comportamentelor alimentare, conduitele sexuale sau relațiile amoroase „alienante":

în primul rând, înrudirea între diversele tulburări care se regăsesc grupate aici și care sunt definite prin repetarea unei conduite, presupusă a fi previzibilă de către subiect, controlabilă, în opoziție cu incertitudinea raporturilor de dorință sau pur și simplu existențiale, interumane;

apoi, importanța „suprapunerii" (overlaps) dintre diversele adicții: la jucătorii patologici, s-a constatat frecvența alcoolismului, a tabagismului, a toxicomaniilor și chiar a tulburărilor comportamentelor alimentare;

de asemenea, frecvența, constant observată, a trecerilor de la o adicție la alta, un toxicoman putând, de exemplu, să devină alcoolic, apoi jucător, apoi comparator compulsiv;

în sfârșit, asemănarea dintre propunerile terapeutice.

Extrem de importantă este aici existența unor grupuri de întrajutorare, bazate pe „tratamentele în douăsprezece etape", de tipul Alcoolicilor Anonimi. Într-adevăr, exact aceleași principii de tratament de conversie și de izbăvire morală le sunt propuse alcoolicilor, toxicomanilor, jucătorilor, acestea fiind acceptate de mulți dintre ei.

Unii se tem totuși ca specificitatea discursului asupra toxicomaniei să nu se dizolve în noțiunea largă de adicție, toxicomania fiind astfel banalizată și redusă la nivelul unei simple deprinderi jenante sau socialmente „incorecte": n-ar mai exista nici o diferență între existența tragică a acelui junky a la Burroughs, pofta nestăpânită de a mânca ciocolată sau obișnuința jenantă de a privi un serial stupid la televizor. Dimpotrivă, alții se tem ca fragmente întregi ale existenței, deprinderi mai degrabă anodine, să nu devină echivalentele bolii, iar medicina, prin intermediul acestei extensiuni a conceptului de adicție, să nu ajungă să trateze ansamblul conduitelor umane.

Este deci extrem de important să dispunem de definiții clare și să facem diferențierea între, pe de o parte, realitatea alienării (fie ea și subiectivă), a pierderii libertății subiectului, și, pe de alta, metafora, asimilarea prin comparative a unor obișnuințe pur și simplu jenante, cu forma indiscutabilă a adicțiilor: toxicomania, adică nu numai dependent de o substanță chimică, dar și faptul că această dependență a devenit centrul – scop și mijloc totodată – al oricărei existențe psihice și sociale a subiectului.

În 1990, psihiatrul american A. Goodman a propus o definiție conformă celor din DSM, utilizând criterii ale abuzului de substanțe psihotrope și ale jocului patologic. Dar riscul unei extensiuni nesfârșite, al unei derive, al unei treceri de la metaforă la explicație justifică fară îndoială faptul că adicțiile nu au fost încă încadrate ca boli în manualele statistice ale maladiilor mentale. Importanța discursului de tipul Alcoolici Anonimi este, și-n acest caz, extrem de clară. Mișcările de întrajutorare, care recurg la un concept foarte metaforic de boală, subliniază dimensiunea de suferință personală, de sentiment subiectiv de alienare a subiecților care, alcoolici, toxicomani, jucători patologici, au impresia că sunt prada unui proces asupra căruia n-au nici un control. Din punct de vedere subiectiv, nu există continuitate, ci ruptură, salt calitativ, între utilizatorul de droguri și toxicoman, între jucător și „jucătorul patologic", la fel ca între băutor și alcoolic. Munca de definire a adicțiilor trebuie, prin urmare, să fie însoțită de o limitare a abuzurilor lărgirii acestei noțiuni, dar și de o reflecție asupra posibilei ei folosiri în alte domenii: de exemplu, cel al delincvenței și criminalității.

Definirea adicțiilor. Referindu-se la etimologie, psihiatrul și psihanalistul J. Bergeret a pus accentul asupra sensului aparte al termenului „adicție", acela de constrângere prin corp. Astfel, el sugera, potrivit unei abordări psihanalitice, că dependent corporală echivalează din punctul de vedere al subiectului cu o tentativă inconștientă de a plăti o datorie, cu o pedeapsă pe care singur și-o aplică: „Trebuie să se înțeleagă în urma căror carențe afective ajunge subiectul dependent să-și plătească prin propriul corp promisiunile neîndeplinite și, pe de altă parte, contractate". În această perspectivă, adicția era o desemnare metaforică a toxicomaniei.

Dar termenul s-a răspândit independent de aceste considerații, iar definiții mai descriptive, ba chiar mai operaționale, s-au dovedit a fi necesare. Goodman, mai ales, a propus o definiție conformă criteriilor din DSM, caracterizată prin următoarele trăsături:

1. Imposibilitatea de a rezista impulsurilor de realizare a acestui tip de comportament.

2. Senzația tot mai mare de presiune care precedă imediat începutul comportamentului.

3. Plăcerea sau ușurarea cât timp durează acesta.

4. Senzația de pierdere a controlului în timpul comportamentului.

5. Prezența a cel puțin cinci din următoarele nouă criterii:

a) Subiectul este adesea preocupat de comportament sau de pregătirea acestuia.

b) Intensitatea și durata episoadelor mai mari decât se dorea la început.

c) Tentative repetate în vederea reducerii, controlării sau abandonării comportamentului.

d) Mult timp consacrat pregătirii episoadelor, punerii lor în practică sau revenirii de pe urma lor.

e) Survenirea frecventă a unor episoade atunci când subiectul trebuie să îndeplinească anumite îndatoriri profesionale, școlare sau universitare, familiale sau sociale.

f) Activități sociale, profesionale sau recreative majore sacrificate din cauza comportamentului.

g) Perpetuarea comportamentului, deși subiectul știe că acesta poate cauza sau agrava o problemă persistentă sau recurentă de ordin social, financiar, psihologic sau fizic.

h) Toleranță evidentă; nevoia de a mări intensitatea sau frecvența pentru a obține efectul dorit sau diminuarea efectului procurat printr-un comportament de aceeași intensitate.

i) Agitație sau iritabilitate atunci când subiectului îi este imposibil să se dedea la comportament.

6. Anumite elemente ale sindromului au durat mai mult de o lună ori s-au repetat o perioadă mai mare de timp.

Această definiție, corelată concepției despre adicție ca proces, a fost propusă de Stanton Peele încă din 1975, în lucrarea sa Love and Addiction (în colaborare cu A. Brodsky).

Modelele psihologice ale adicțiilor.

Studiul modelelor psihopatologice ale adicțiilor (Pedinielli, 1997) arată o aparentă opoziție între modelele psihanalitice, pe de o parte, și modelele comportamentaliste sau psihosociale, pe de alta. Se pare totuși că dorința de a se înscrie într-un camp de referință precis (psihanaliză, comportamentalism etc.), dar și teama de eclectism duc la o proliferare a modelelor, care ar avea numai de câștigat dacă s-ar încerca descoperirea punctelor comune Un psiholog, de exemplu, va putea să nege orice importanță a biologiei, iar un farmacolog, orice rol al culturii sau al societății.

Teoriile psihanalitice. Freud încearcă mai degrabă să caute originea dependenței umane, pe care o situează în chiar primele stadia ale vieții psihice. Această stare de extremă neajutorare a nou-născutului, în mod radical dependent, fundamentează, din punctul lui de vedere, condiția umană. Odată cu recursul la masturbare, prima adicție se ancorează în psihism. Pentru Freud, aici se află nevoia primitivă. Toate celelalte pofte (nevoia de alcool, de morfină, de tutun) nu reprezintă decât substituenți, produse de înlocuire. La fel, în legătura strânsă dintre băutor și vinul său, nu există un adevărat acces la sfera relației de obiect.

Freud vede în substanța toxică un „spărgător de griji", menit să evite neplăcerea. El scrie în 1929: „[…] nu ne putem dezbăra de mijloacele de alinare. [… ] Există poate trei astfel de mijloace: modalități puternice de distragere, care ne lasă să minimalizăm mizeria noastră. Satisfacții substitutive, care o micșorează, droguri care ne fac să nu o mai simțim ca atare. Ceva de genul acesta este indispensabil" Acțiunea drogurilor procură o satisfacție imediată, dar și un grad de independență față de lumea exterioară. Freud cunoaște bine acest recurs la un reglator de origine chimică al stării sufletești, deoarece el însuși a consumat cocaină și a suferit de tabagism.

Modele psihologice.

Într-un mod schematic, se pot repera șase modele psihologice capabile să explice dependența: 1) modelul cognitivo-comportamental; 2) modelul biopsihosocial al lui Santon Peele; 3) modelul de căutare a senzațiilor al lui Marvin Zuckerman; 4) teoria răsturnării psihologice a lui Michael J. Apter; 5) modelul de gestionare hedonistă al lui Ian Brown; 6) teoria generală a adicțiilor și sistemul de acțiune ale lui Eric Loonis.

Abordarea cognitivo-comportamentală

Abordarea teoretică a comportamentaliștilor se bazează pe principiul învățării și pe studiile de prelucrare, conștientă sau inconștientă, a informației de către gândirea noastră. Ea combină trei domenii ale existenței: comportamentalul, cognitivul și emoționalul.

Condiționarea pavloviană (numită și „de răspuns"). Schema descrisă de fiziologul rus Ivan Petrovici Pavlov (1849-1936) este simplă: un stimul induce un răspuns. Un stimul condiționat determină un răspuns condițional. În practică, materialul de injecție, o cutie de chibrituri și, la fel de bine, anumite locuri associate consumului de droguri vor induce, dacă subiectul este confruntat cu acestea, un răspuns care va fi comportamentul toxicoman. De exemplu, stimulul conditional chibrit poate anunța prezentarea unui stimul conditional țigară, care declanșează întotdeauna răspunsul conditional a fuma . Ceea ce explică de ce o perioadă de abstinență uneori foarte mare poate fi urmată de o recidivă atunci când anumiți stimuli, asociați fiind drogului, acționează.

Comportamentul skinnerian (numit și „de răspuns“ sau „instrumentar). Pentru psihologul american Burrhus Skinner (1904-1990), omul acționează asupra mediului său înconjurător, iar consecințele acestei acțiuni îl determină să-și modifice comportamentul. Din această cauză, el ajunge în cele din urmă să identifice sau, dimpotrivă, să evite anumite comportamente. Consecințele actelor vin, prin urmare, să întărească progresiv comportamentele. Există întăriri pozitive (care induc o repetare a actelor, deoarece consecințele acțiunii sunt considerate plăcute) și întăriri negative (care induc o evitare a actelor, deoarece consecințele acțiunii sunt considerate neplăcute). La un fumător dependent de tutun, plăcerea de a fuma, stimularea intelectuală indusă de țigară constituie factori de întărire pozitivă (îi aduc ceva în economia lui psihică), în timp ce faptul de a lua o țigară pentru a evita resimțirea efectelor sevrajului în nicotină ține de o întărire negativă, permițând calmarea unei neplăceri, a unei suferințe legate de anxietate, de exemplu.

Teoria învățării sociale. Elaborată de A. Bandura, această teorie are la bază sfera cogniției, adică a proceselor conștiente sau nu prin care un individ se poate adapta la stimuli. Pentru acest autor, anticiparea este fundamental la ființa umană, căci conștiința individului face ca selectarea unui comportament să nu se realizeze în mod pur mechanic (așa cum lasă să se presupună modelul lui Skinner). Noțiunea de libertate sau, mai degrabă, ideea subiectivă de a fi liber trebuie luată în calcul. De exemplu, la adolescenții fumători, nevoia și dorința de a fuma sunt întărite de motivațiile, convingerile legate de rolul și uzul social al tutunului. Acești adolescenți caută alte legături, alți poli de atracție, dar și marile prietenii și găștile. Acestea răspund nevoii adolescenților, căci ele reproduc o microsocietate, aflată la marginea celei a adulților, care le permite să impună idei, valori, și în care țigara are un efect de autoreglare (calmare a tensiunilor, gestionare a dificultăților interpersonale, dezvoltare a unor raporturi amicale formale).

Teoriile cognitive. Interacțiunea dintre evenimente și creier dă naștere unor informații care sunt prelucrate și înmagazinate pe termen lung. Creierul le utilizează în mod regulat, în funcție de situațiile nou întâlnite, în afara voinței și a conștiinței. Acte, situații sau emoții asemănătoare celor care au stat inițial la baza memorizării vin din nou să activeze aceste cunoștințe dobândite, care sunt reutilizate și, eventual, „actualizate" de creier: psihologul amintește în acest sens o fază inițială de asimilare și unele episoade ulterioare de acomodare a proceselor cognitive. În acest model, subiectul este activ, căci structurile sale cognitive, chiar și în mod inconștient, dau un sens trăirii, metabolizează informațiile în reprezentări interne, în imagini capabile să declanșeze sau să mențină anumite comportamente, potrivit tipurilor de personalitate, trăsăturilor psihologice. Interacțiunea dintre anumite situații, în care subiectul este traumatizat din punct de vedere psihologic, un tip de personalitate și un stimul declanșator explică dependența, care constituie pentru subiect o modalitate de rezolvare, chiar dacă ea implică niște trebuințe. Unele distorsiuni cognitive îl determină pe subiect să perceapă în mod eronat situația. O reconstrucție a acestor scheme se află la baza tratamentelor adicțiilor prin terapie cognitiv-comportamentală.

Abordarea biopsihosocială a lui Stanton Peele. Profesor de psihologie socială la NewYork (Universitatea Columbia), Stanton Peele (născut în 1946) a dezvoltat între anii 1975-1985 un model extensiv al dependenței, integrând variabilei psihologice variabila sociologică. Din punctul lui de vedere, adicția decurge din chiar viața subiectului dependent și din problemele sale. Ea constituie o strategie pentru rezolvarea unui eșec, a unei situații dureroase care, în mod constant, îl fac să se îndoiască de capacitatea sa de a reuși pe plan personal și social. Subiectul devenit adictiv ajunge, în cele din urmă, să nu mai acorde nici o atenție nici unui alt centru de interes și se dovedește incapabil să mai realizeze gestul adictiv. Dependența este, prin urmare, o satisfacere de substituție a cărei putere de întărire este foarte mare. Dar faptul de a fi devenit dependent modifică sentimentul de stimă față de sine al subiectului într-un sens negativ, confruntându-1 cu un paradox; repetarea gestului adictiv în încercarea de a-I limita incidența negativă. Adicția abolește constatarea slăbiciunii (satisfacere de substituție), dar, în același timp, o augmentează (pierdere a stimei de sine). În confruntarea cu o situație critică a existenței (adolescență, stres, izolare, divorț), cu o perioadă a vieții ce nu oferă nici o opțiune pozitivă (viețuire în situație de război, în situație de excludere) sau într-un context privat de sprijin social și/sau familial, experiența dependenței permite organizarea vieții subiectului, îi structurează timpul și propune senzații previzibile de susținere. Pentru Peele, adicția este înainte de toate un rău al „socialității“: dezvoltarea conduitelor adictive decurge din introversiunea individului, din egoism și individualism. Controlul de sine, stima de sine, posibilitatea de a îndeplini, de a dezvolta competențe constituie tot atâtea valori protectoare. Individul este, prin urmare, nu o simplă entitate biologică, ci actorul propriei sale socializări, neobositul căutător al propriului său sens și al unei coerențe interioare care, ea singură, poate să-i permită să se sustragă unei forme sau alteia de dependență. Modelul lui Peele permite depășirea modelului medical al dependenței, punând în lumină importanța factorilor nonbiologici ai adicțiilor (culturali, sociali, situaționali, rituali, de dezvoltare, de personalitate și ognitive) care le înlătură caracterul ineluctabil.

Abordarea psihobiologică a lui Marvin Zuckerman. În urma cercetărilor efectuate încă din anul 1964 și care i-au permis să propună o scală pentru evaluarea trebuinței de stimulare corticală indusă de trăirea unor senzații puternice, Marvin Zuckerman a definit în 1972 o trăsătură de personalitate caracterizată prin căutarea unor senzații. Existența unui model biologic a căutării senzațiilor a fost pe deplin validată de atunci; într-u n mod schematic, Zuckerman postulează că persoanele avide de senzații au un coeficient foarte mic de activare catecolaminergică atunci când nu sunt stimulate și că, prin urmare, ele vor căuta, într-un fel mai mult sau mai puțin compulsiv, substanțe sau comportamente capabile să augmenteze această activitate neurobiologică (nicotină este cunoscută pentru faptul că acționează astfel și cauzează dependență). Date neurobiologice (concentrație de hormone gonadici, de endorfine, de MAO și de catecolamine) determină la subiecții high sensation seekers (HHS sau „marii căutători de senzații") – opuși așa-numiților low sensation seekers (LSS sau „micii căutători de senzații") – un nivel scăzut de activare cerebrală care generează plictis și disconfort. Astfel, subiecții de tip HHS au tendința de a căuta senzațiile și stimulările tari pentru a-și mări în mod agreabil nivelul de activare cerebrală. Această căutare de senzații poate trece prin consumul abuziv de substanțe psihotrope (droguri, alcool) sau prin comportamente compulsive ori asumare de risc (în domeniul sporturilor sau în trăirea „extremelor", de exemplu), care provoacă secundar efecte psihotrope. Studiile au demonstrate legăturile dintre căutarea unor senzații tari și impulsivitate, agresivitate, exhibiționism și extraversiune. Relațiile dintre toxicomanii, alcoolism și tabagism și căutarea de senzații rămân complexe, atât pe plan biologic, dar și clinic și psihopatologic. Cercetările actuale arată totuși o corelație între trăsătura de personalitate caracterizată prin căutarea anumitor senzații și consumul de droguri, tutun sau alcool, dar și prin dependența de joc sau înmulțirea experiențelor sexuale. Cu toate acestea, nu se cunoaște încă mecanismul de trecere de la căutarea de senzații la dependență. O reflecție psihanalitică asupra acestui mecanism ar putea să se întrebe asupra locului cuvenit senzațiilor în detrimentul emoțiilor, asupra externalizării conținuturilor interne sau a insuficienței obiectelor interne, asupra reducerii dorinței la trebuință și asupra nevoii repetitive de a genera emergența regulată de excitație a cărei devenire trebuie necontenit controlată. Ar putea, de asemenea, să reflecteze asupra problemei plăcerii, asupra creării unor neotrebuințe și a problemei corpului în căutarea senzațiilor.

Teoria răsturnării psihologice a lui Michael J. Apter. Michael J. Apter (cercetător de origine britanică, actualmente predând la Universitatea din Georgetown, SUA) a dezvoltat, începând din 1975, o teorie originală, structural și fenomenologică, teorie care pornește de la observarea inconsistenței psihologice a ființelor omenești. El postulează mai ales existența unor perechi de stări psihologice opuse, între care se operează, în toate zilele vieții noastre, răsturnări. Aceste perechi de stări sunt numite metamotivaționale, căci ele determină interpretarea pe care o dăm motivațiilor noastre. În privința dependențelor (de sursele de stimulare în general, indiferent dacă este vorba despre substanțe psihotrope sau activități și de context care produc senzații puternice), o pereche de stări psihologice este într-un mod mai aparte implicată: starea de căutare a activării, opusă stării de evitare a activării. De exemplu, în starea de căutare a activării, un subiect va resimți plictiseală, dacă nu se află într-un context stimulant, în vreme ce trecerea la starea psihologică opusă (evitarea activării) îi va permite să se relaxeze. Invers, într-un context de stimulare, subiectul aflat în starea de căutare a activării va fi euforic, dar, dacă ajunge să basculeze în starea de evitare a activării, el va deveni brusc anxios. Deși toți indivizii ajung să basculeze dintr-o stare într-alta de-a lungul zilelor, unii indivizi se află mai adesea într-o stare psihologică decât în cealaltă. Acest fenomen este numit dominanță și corespunde unei caracteristici personale (dominant „căutare a activării" poate fi apropiată de tipul high sensation seekers a lui Marvin Zuckerman, iar cea de „evitare", de low sensation seekers).

Michael J. Apter și colaboratorii săi au studiat mecanismele cognitive utilizate în căutarea activării, precum realizarea unor cadre psihologice protectoare care permit trecerea de la starea de căutare a activării și putința de a trăi astfel anumite situații sau activități excitante și placate fară resimțirea anxietății. De exemplu, apropierea de un tigru este excitantă și o sursă de plăcere pentru că există un cadru psihologic protector (tigrul este în cușcă, există un dresor, ori nu este vorba decât despre imaginea unui tigru, văzut într-un film sau evocat într-un roman). Fără acest cadru psihologic, prezența tigrului ar fi extrem de puternic anxiogenă. Pornind tocmai de la această căutare a activării pot apărea dependențele și adicțiile. Anumiți indivizi au tendința, din motive care țin de contexte psihologice și de mediu social particulare, să se mărginească la căutarea activării. Incapabili să treacă în starea de evitare a activării fară să resimtă o anxietate insurmontabilă sau incapabili să se destindă în contexte de mai mică stimulare fară să fie cuprinși de o plictiseală teribilă, asemenea indivizi caută în mod constant niveluri înalte de activare prin consumarea unor psihotrope sau prin activități compulsive de asumare de risc ori de transgresiune.

Modelul de gestionare hedonistă al lui Iain Brown. Iain Brown (de la Universitatea din Glasgow, Scoția) a extins teoria răsturnării psihologice a lui Michael J. Apter, luând ca model jocul patologic și, mai recent, fenomenul ucigașilor în serie. În modelul său de gestionare hedonistă, adicțiile reprezintă strategii de gestionare ale nivelurilor de plăcere/neplăcere pentru care experiența subiectivă și interpretarea ei de către individul dependent au un rol în dezvoltarea, continuarea sau declinul activității adictive. Acest model psihologic consideră adicțiile ca niște fenomene motivaționale, legate de niște așteptări, de niște valori, ele însele determinate de o învățare socială de natură cognitivă. Factorii psihologici sunt preponderenți în parcursul adictiv, factorii fiziologici, fară să fie negați, rămânând secundari. În cadrul acestui model, adicțiile sunt considerate ca o formă extremă a unor fenomene de autosugestie motivațională, obișnuită în viața de toate zilele. Individul își gestionează tonalitatea hedonistă folosindu-se de nivelurile sale de activare și de stările sale psihologice. Această gestionare învățată în timpul copilăriei poate produce în anumite condiții unele trebuințe secundare artificiale: adicțiile. în acest caz, vulnerabilități personale predispunătoare măresc „decalajul hedonist" al individului, definit ca diferența dintre nivelurile de disforie pe care le poate tolera și cele pe care le trăiește în mod normal, ceea ce duce la reducerea evantaiului activităților hedoniste ușor accesibile în favoarea activităților menite să reducă acest decalaj. O adicție corespunde unei schimbări în ierarhia preferențială a repertoriului activităților ușor accesibile: o anume activitate devine evidentă în raport cu celelalte activități. Sunt implicați patru factori: a) evantaiul activităților accesibile în mediu; b) suportul social pentru această activitate; c) proprietățile inerente acestei activități de a afecta tonalitatea hedonistă a individului (de pildă, prin schimbări de activare); d) competențele dobândite pentru utilizarea acestei activități în manipularea tonalității hedoniste. Pentru Brown și alți autori o adicție nu este niciodată inevitabilă, ea urmează o traiectorie care își are începutul într-o fază de descoperire-revelație; apoi, se instalează anumite ritualuri, obiceiuri și, pornind de la unele distorsiuni cognitive, apar puternice condiționări în favoarea prelungirii adicției. Mai târziu, o ieșire din adicție este întotdeauna posibilă prin redistribuirea și dispersia activităților. Totuși, o vulnerabilitate în fața recidivei va persista pe termen lung (scăderea vigilenței, perioadă de mai mic succes în gestionarea hedonistă), necesitând un control permanent.

Teoria generală a adicției și a sistemului de acțiuni a lui Eric Loonis. Eric Loonis (Universitatea din Toulouse-Le Mirail) a dezvoltat o teorie generală a adicției (TGA) bazată pe conceptual de sistem de acțiuni. Potrivit acestui model, toate activitățile vieții noastre cotidiene îndeplinesc două funcții: o funcție pragmatică de adaptare la lumea pe care o cunoaștem și o funcție numită „pragmalogică“ de adaptare la sine, adică de gestionare hedonistă (după modelele lui M.J. Apter și Iain Brown). În cadrul celei de-a doua funcții, activitățile noastre sunt numite „acțiuni", care formează între ele un sistem de acțiuni ce reprezintă fața ascunsă a sistemului de activități observabile la suprafață. Acest sistem de acțiuni se definește potrivit calității suprainvestirii unei anume acțiuni în detrimentul altora, a varietății și facilităților sale de vicarianță (posibilitatea de a înlocui o acțiune prin alta). Conform acestui model, adicțiile se repartizează pe un continuum care merge de la adicțiile vieții cotidiene (AVQ) până la adicțiile patologice, modalitățile de organizare a sistemului de acțiuni ale individului dând seamă despre locul acestuia în continuum. La cele două extremități ale continuum-ului, se pot descrie, pe de o parte, un sistem de acțiuni echilibrat, cu patina suprainvestire de acțiune, o mare varietate de acțiuni disponibile și o mare facilitate de vicarianță (substituire) între acțiuni; pe de altă parte, la cealaltă extremitate, înspre adicțiile patologice (abuz de substanțe psihotrope sau activități compulsive), sistemul de acțiuni se caracterizează printr-o puternică suprainvestire a activității adictive, care corespunde unei acțiuni de gestionare hedonistă privilegiată, unei lipse de varietate a acțiunilor și unei dificultăți de vicarianță între acțiuni. Sistemul de acțiuni este construit în timpul copilăriei, moștenește sistemul de ac țiuni al părinților și anumite modele culturale, iar dezvoltarea sa este legată de construirea narcisică a subiectului (slăbiciunea narcisică, pe care clinica o recunoaște la indivizii dependenți și o caracterizează ca pe-o „dispoziție narcisică", corespunde dezorganizării sistemului lor de acțiuni, care duce la depresie, scăderea stimei de sine și trebuințele de expunere). Modelul sistemului de acțiuni, ca teorie generală a adicției, reprezintă sinteza multor lucrări, atât din domeniul neurobiologiei, cât și din cel al psihologiei. El permite înțelegerea tuturor adicțiilor, cu sau fără drog, precum derapajul unui sistem de gestionare hedonistă legat de anumite condiții cerebrale (ipoteza zgomotului de fond cerebral) care determină o suferință psihică intrinsecă.

Dependență fizică. Potrivit uneia dintre ipotezele care încearcă să explice fenomenele de dependență, toxicomanul se străduiește să mențină anumite concentrații de drog(uri) suficient(e) în organism, nu numai pentru a resimți plăcerea și euphoria pe care i le oferă drogul – cel puțin pentru un timp – , dar și pentru a preveni disconfortul sevrajului, dacă nu chiar durerile fizice datorate acestuia. Drogurile nu ar fi astfel consumate pentru efectele lor pozitive de întărire, ci pentru efectele averse pe care le ușurează sau chiar pentru compensarea slăbiciunilor neurobiologice, neajunsuri care induc stări anxioase sau depresive (drogurile ar constitui atunci o adevărată automedicație). Numeroase date, experimentale și clinice, contrazic această interpretare. Pe de o parte, animalul și omul încep să-și administreze produse adictive sau continuă să o facă în absența oricărei dependențe fizice. Pe de altă parte, nu este de-ajuns să inducem în mod experimental o dependență fizică pentru ca un animal spontan nonapetent să consume drogul. Mai mult, la om, mai ales la un subiect alcoolic, perioadele în care nevoia de a consuma este maximă sunt adesea dissociate de acelea în care simptomele de sevraj sunt cele mai severe. Invers, diverse produse pot induce un sindrom de sevraj fară ca, numai din acest motiv, să fie adictive. În plus, studiile clinice au demonstrat pe deplin că tratamentul sevrajului ajută prea puțin în tratamentul global al dependenței. În sfârșit, ipoteza automedicației transformă implicit dependența fizică într-o simplă consecință a toleranței, dar lucrurile nu stau întotdeauna așa. Substratul neurobiologic al dependenței fizice este departe de a fi în totalitate stabilit. Anumiți autori au propus ipoteza potrivit căreia dependențele fizică și psihică ar fi virtual nedisociabile, din chiar momentul în care se încearcă identificarea elementelor celulare și moleculare ale acestora. Fapt totuși puțin probabil, pentru că majoritatea drogurilor determină o dependență fizică asociată – numai opiaceele, alcoolul, tutunul și anxioliticele induc un sindrom de sevraj realmente specific. Mai mult, sistemele neuronale și procesele implicate în cele două fenomene sunt distincte: dependența psihică rezultă din utilizarea majoritară, însă nu exclusivă, a neuronilor care conțin dopamină și care aparțin sistemului de recompensă a creierului; cât despre dependent fizică, ea este legată parțial de desensibilizarea receptorilor opiacei ai măduvei spinării și de o probabilă disfuncție în locus coeruleus. Dependența fizică este un fenomen cu atât mai complex cu cât poate face obiectul unei condiționări de tip pavlovian.

Dependența psihică. Dependența psihică, exclusiv motivată de plăcerea resimțită în timpul consumării drogului, este legată de acțiunea preponderentă a acestui drog asupra sistemului de recompensă cerebral, altfel spus, asupra neuronilor cu dopamine și a structurilor pe care ei le inervează. Psihostimulentele, opiaceele, canabisul, nicotină și, probabil, alcoolul stimulează, direct sau nu, căile neuronale care conțin dopamină, neurostimulator implicat, printre altele, în controlul conduitelor afective și în reglarea stărilor emoționale, mai ales a plăcerii. Dependența psihică poate, în consecință, să fie legată de efectele hedoniste ale drogurilor, conform schemei următoare: prima consumare a produsului activează sistemul de recompensă și determină o „satisfacție" cerebrală, de unde apare și o motivație de a repeta experiența, ceea ce, la rându-i, activează sistemele executoare, decizionale și motorii și permite căutarea unei noi experiențe. Atunci când aceasta este posibilă, se formează cercul vicios al dependenței psihice. Totuși, limitele acestei conceptualizări sunt clar marcate de date clinice și experimentale. Activarea neuronilor cu dopamine nu este în mod obligatoriu sinonimă cu efectul de recompensă (stresul, de exemplu, are puternice efecte activatoare ale acestui sistem). Există unele substanțe (LSD, canabis, nicotină, barbiturice) capabile să stimuleze transmiterea dopaminergică, dar ale căror efecte de recompensă, pe model animal, sunt inconstante, slabe, ba chiar nule. De asemenea, trebuie luat în calcul efectul drogurilor asupra altor câteva sisteme neuronale, mai ales neuronii cu noradrenalină și serotonină. Dintr-un alt punct de vedere, la om, numărul de produse adictive (nicotină, anxiolitice, de exemplu) nu au efecte hedoniste euforizante: unele dintre ele, printer care halucinogenele, induc chiar anumite stări disforice (instabilitate a dispoziției, însoțită de stări de rău, anxietate și, adesea, de reacții colerice). Pe de altă parte, efectele plăcute ale drogurilor sunt rapid depășite de consecințele nefaste ale consumării lor prelungite, iar discursul toxicomanului traduce de multe ori suferința acestuia de a-și fi pierdut libertatea. În sfârșit, se observă frecvent o disociere evolutivă între nevoia de a consuma, continuu în creștere, și plăcerea consumării, continuu în descreștere. Dependența psihică este, după modelul dependenței fizice, supusă unei condiționări de tip pavlovian.

Problema dependenței de diferite substanțe sau de situații/ activități reprezintă, în fond, una dintre coordonatele ființei umane, astfel că dependența și toate variantele de toxicomanie, incluzându-se aici și forma patologică a jocului de șansă, pot fi gândite ca forme particulare de adaptare și socializare într-o lume din ce în ce mai diversă.

Comportamentul adicțional se caracterizează prin tendința de a ieși din realitate prin intermediul stării psihice. în tulburările adictive există un risc crescut al recăderilor, chiar și după o perioadă mare de abstinență.

O primă clasificare ne arată că adicțiile chimice (farmaceutice) sunt legate de folosirea mai multor substanțe cu scopul schimbării stării psihice: alcool, droguri, tutun, preparate somnifere și sedative. Formele ne-chimice includ: jocul de șansă patologic, dependențe emoționale (adicții sexuale), dependent de muncă, adicția de cheltuire a banilor, ș.a.(Rizeanu, 2011).

Se consideră că veriga de trecere dintre adicțiile chimice și cele nechimice este reprezentată de supra-alimentație sau suportarea foamei (bulimie/anorexie nervoasă).

Principalii termeni care sunt folosiți în cazul tulburărilor adictive sunt următorii:

• intoxicația – comportament maladaptativ asociat cu ingestia recentă de droguri; efectele intoxicației cu orice drog pot să varieze mult de la o persoană la alta și depind de factori cum ar fi doza, circumstanțele și personalitatea subiacentă;

• sevraj – sindrom cu specificitate pentru substanța psihoactivă respectivă, urmând încetării uzului masiv (implică toleranță și indică dependență);

• toleranță, ceea ce înseamnă că pentru intoxicare este necesară mai multă substanță; sau – prin uz continuu ori masiv – aceeași cantitate de drog produce un efect mai mic, de abuz reprezentat printr-un patern maladaptativ al uzului de substanță, rezultând în probleme și consecințe adverse repetate;

• dependența reprezintă nevoia psihologică sau fizică de a continua luarea substanței; dependența de substanțe poate să fie fizică (somatică) sau psihică (psihologică) sau ambele.

Studiile epidemiologice arată că 32% din toți pacienții cu tulburări afective sunt dependenți de substanțe sau abuzează de substanțe de-a lungul vieții lor.

Alcoolismul

Încercarea de a defini alcoolismul a fost marcată aproape în permanență de incertitudini, conflicte și ambiguități, definițiile folosite reflectând ideile culturale, religioase sau științifice ale momentului. Atât pentru serviciile de sănătate, cât și pentru publicul larg, alcoolismul are o carieră unică, conducând la judecăți morale și sociale în același timp, mai ales pentru că alegerea voluntară a individului joacă un rol decisive dacă „boala” alcoolismului va merge mai bine sau mai rău.

Alcoolul este una dintre cele mai cunoscute și frecvent utilizate substanțe cu efect toxic neuropsihic. Alcoolismul este considerat ca fiind a patra problemă de sănătate publică, după bolile cardio-vasculare, bolile mintale și cancer. în România, riscul general pentru dependență la alcoolism în populație a fost apreciat ca fiind de 3-5% pentru bărbați și 0,5-1 % pentru femei, cu maximum în grupa de vârstă de 20-45 ani.

Există unele substanțe, naturale sau sintetice, care pot influența gândurile, emoțiile, sonmul, apetitul, funcțiile sexuale, până la interrelațiile sociale. Aceste substanțe, prin modificarea nivelului randamentului psihic, mai ales afectiv, sau prin „beneficii” psihice paleative și artificiale, pot face obiectul unei fixări comportamentale. Este ceea ce poartă denumirea generică de toxicomanii. Elementul comun pentru toate substanțele reprezintă fixarea comportamentală progresivă, trecând prin cele două nivele de abuz și dependență.

Abuzul de alcool poate fi mai puțin sever decât dependența și este diagnosticat după ce s-a stabilit absența dependenței. În urma abuzului performanța școlară și profesională pot suferi, fie din cauza postefectelor băuturii, fie din cauza intoxicației la școală sau la serviciu. Îngrijirea copilului sau alte responsabilități pot fi neglijate, survenind absențe la școală sau la serviciu. Persoana poate uza de alcool în timpul conducerii unui automobil sau în timpul manipulării unui utilaj, fapt ce conduce la dificultăți legale, cimi ar fi: arestarea pentru comportamentul din starea de ebrietate ori pentru condus sub influența alcoolului. Chiar în urma acestor consecințe unii indivizii continuă să consume alcool, în disprețul cunoașterii faptului că acesta pune pentru ei probleme sociale sau interpersonale semnificante (de exemplu, certuri violente cu soția/'soțul, maltratarea copilului, etc.).

Dependența toxicomană reprezintă acea stare în care unui individ, după ce a consumat în mod regulat, un timp variabil, o substanță, îi este foarte dificil sau imposibil de a stopa singur consumul. Dependența toxicomană are două nivele: psihică și fizică.

Dependența psihică este acea fixare comportamentală în care, după un consum regulat de băuturi alcoolice, apare dorința greu de fi-ânat de continua consumul, în ciuda dificultăților întâmpinate în familie, la locul de muncă, etc. încetarea consumului duce la apariția unor simptome psihice negative: anxietate, iritabilitate, insomnii, neliniște, depresie, simptome care dispar după câteva săptămâni de abstinență, în funcție de substanță. Însă dorința de drog poate apărea și după ani de la încetarea consumului de alcool.

Dependența fizică reprezintă starea în care nu numai stoparea consumului nu e posibilă prin voință, dar stoparea lui forțată generează apariția simptomelor vegetative caracteristice, o adevărată stare de boală. Ea este însoțită de prăbușirea funcționării toxicomanului și nu de dificultatea funcționării familiale și ocupaționale.

După ICD 10, dependența alcoolică este certificată când, în ultimele 12 luni, individul are mai mult de 3 din următoarele simptome: stare de sevraj, utilizarea alcoolului pentru evitarea sevrajului și pentru eficacitatea lui matinală, slăbirea capacității de a controla consumul, tendința de a bea în același fel, zi de zi, prin constrângeri sociale, neglijarea progresivă a altemativei altor plăceri în favoarea alcoolului, persistarea în consumul de alcool în ciuda consecințelor periculoase, evidența că, în recăderea după o perioadă de timp de abstinență, se tinde rapid spre reinstalarea dependenței.

O altă definiție este oferită de către Asociația Psihiatrilor Americani (APA). Această organizație profesională vede alcoolismul ca o boală marcată de un pattem patologic al uzului de alcool sau o primejduire a mediului ocupațional sau social datorită alcoolului, și sunt prezente simptomele fie de toleranță, fie de retragere. APA consideră alcoolismul ca o dizabilitate psihiatrică de dependență de substanțe, care este definită în termeni de comportament indezirabil, asociat cu consumul regular de alcool.

Alcoolismul pare să fie una dintre acele „oportunități egale” de boli care afectează milioane de indivizi fără respect la tasă, culoare, credință, sex, etnie, grup, status marital, locație geografică sau situația socio-economică. Totuși, de câțiva ani, unele studii au dezvăluit câteva variații neobișnuite a dependenței de alcool al indivizilor la un anumit moment din viața lor. Câteva milioane de adulți și alte milioane de adolescenți au serioase probleme ale consumului de alcool, sau au experimentat probleme personale sau sociale ostile datorită alcoolului.

În trecut, alcoolicii aveau vârsta între 35 și 55 de ani. însă o creștere alarmantă sa produs și în rândul adolescenților. Factorii acestei creșteri sunt numeroși: disponibilitatea băuturilor alcoolice, toleranța crescută a părinților, folosul alcoolului în a face față conflictelor și presiunilor perioadei din adolescență, conformismul la majoritate etc.

După Fouquet, „se vorbește de alcoolism atunci când un individ și-a pierdut libertatea de a se mai putea abține de la consumul de alcool”.În acest sens există două categorii de indivizi; „băutorii ocazionali” și „băutorii obișnuiți”.

Jellinek propune o clasificaie a alcoolismului în cinci grupe, și anume:

• alcoolismul alpha, ce reprezintă consumul regulat de alcool fără pierderea autocontrolului;

• alcoolismul beta, în care sunt prezente unele tulburări digestive și nervoase, fără a exista dependența fizică sau psihică;

• alcoolismul gamma este forma în care deja apare o pierdere a autocontrolului asociată cu dependența fizică sau psihică;

• alcoolismul delta, forma în care capacitatea individului de a se abține de la alcool dispare și se accentuează dependența fizică și psihică de aportul regulat de alcool;

• alcoolismul epsilon constă în imposibilitatea de a se stăpâni și controla, de tipul dipsomaniei.

Procesul de trecere de la consumul ocazional la cel excesiv

1. Faza prealcoolică: poate dura de la câteva luni până la doi ani de zile, timp în care se pregătește terenul, se caută motivații și circumstanțe pentru a consuma alcool. Tot în această perioadă crește toleranța și importanța băuturii pentru persoana respectivă.

2. Faza prodomală: este reprezentată de o perioadă cuprinsă între 6 luni și 4 ani. Se caracterizează prin aviditatea după primele pahare, consumul în secret pentru a părea că nu consumă mai mult decât ceilalți, tulburări de memorie. Această fază anunță primul semn de alcoolism – palimpsestul alcoolic, adică pierderea memoriei, a capacității de reproducere detaliilor, ceea ce marchează momentul

utilizării alcoolului ca drog, creșterea apetenței pentru acesta, chiar instalarea sentimentului de capabilitate. în același timp crește și cantitatea de alcool ingerată.

3. Faza crucială se instalează când persoana pierde controlul, apărând necesitatea fizică de a bea, conflicte cu familia, colegii, apar manifestări de sevraj, scade capacitatea sexuală, apare izolarea. De asemenea, această perioadă este însoțită de perturbări ale structurii de personalitate, idei de grandoare, exacerbarea agresivității, episoade de culpabilitate, urmate de abstinență, tendința de izolare

față de mediul familial, părăsirea serviciului.

4. Faza cronică se caracterizează prin consumul motivat de alcool, ebrietate în cursul zilei, scăderea capacității cognitive și a toleranței la alcool. O formă aparte este dipsomania, când apare dorința irezistibilă de a bea, persoana putând manifesta acte de huligalism, ultraj, violență. Apare așa-numitul „sentiment de religiozitate”. În această perioadă, consumul de alcool are două forme; simplă, caracterizată prin prezențe capacității de abținere de a bea sub presiunea socială (cu excepția personalităților labile) și alcoolismul toxicomanie, respectând utilizarea alcoolului ca drog, asociat cu apariția palimpsestului alcoolic.

Droguri

Odinioară, termenul de „drog“ (a cărui etimologie este controversată: cuvântul ar putea proveni din persanul droa, care înseamnă miros aromatic, din evreiescul parfum, sau, deopotrivă, din olandezul droog, substanță uscată) se aplica în limba franceză substanțelor psihoactive (opiu, rachiu, vin etc.), dar nu se făcea nicio disticție specifică între preparatele care îl conțineau și celelalte. Anglo-saxonii, chiar și astăzi, denumesc drug atât medicamentele cât și „drogurile“. Doar de la sfârșitul seco al XlX-lea a fost stigmatizată treptat utilizarea „voluptoasă“ a psihotropelor și mai ales utilizarea lor deliberate în vederea modificării conștiinței. Extensia recurgerii la aceste produse explică și faptul că oamenii și-au pus din ce în ce mai mult întrebări în privința toxicității lor. Așadar, termenul de „drog“ a căpătat valoarea peiorativă care i-a ;rămas atribuită pe fondul apariției problematicii specific toxicomaniei. Această evoluție lingvistică dovedește în feIul ei o ruptură culturală majoră ce a survenit în raportul omului cu psihotropele, și, probabil, a omului cu conștiiința sa.

Studiile sociologice arată că imaginarul popular j „drogului" trimite la patru reprezentări distincte: decădere, compulsie, iresponsabilitate, chiar animalitate. Acest imaginar atrage de la sine „condamnarea unei practici terifiante, și chiar fatale“, după cum subliniază sociologul Albert Ogien, și se deosebește clar în această privință de imaginarul alcoolului și de cel al medicamentelor psihotrope.

Clasificarea drogurilor

Varietatea chimică a substanțelor capabile să genereze dependență și diversitatea modurilor lor de acțiune determină orice clasificare farmacologică a drogurilor să încerce să se bazeze înainte de toate pe aprecierea efectelor lor, ceea ce atrage după sine riscul unei schematizări excesive, chiar al caricaturizării. Au fost propuse astfel mai multe modele de clasificare a drogurilor sau, cel puțin, de ierarhizare a efectelor lor psihotrope.

Clasificarea in funcție de efectele clinice. Prima clasificare a substanțelor psihoactive a fost introdusă de L. Lewin. Acesta a deosebit cinci grupuri de psihotrope, cărora le-a dat nume evocatoare: Euphorica (opiul și alcaloizii săi, coca, cocaină etc.), Phantastica (halucinogene), Inebriantia (alcool, eter, cloroform etc.), Hypnotica (barbiturice, cloral, kawa etc.) și Excitantia (cafea, tutun, khat, camfor, cola etc.). Această clasificare, care, în multe privințe, continuă să fie surprinzător de actuală, are inconvenientul de a nu ține cont de efectul dozei consumate și, mai ales, de a fi uneori eronată, atunci când face, de exemplu, din cocaină un calmant, când de fapt este vorba de un stimulent (confuzie datorată probabil acțiunii anestezice locale a acestui produs, pusă în paralel de Lewin cu acțiunea analgezică a opiaceelor).

Clasificarea reținută în zilele noastre este aceea care a fost introdusă în anii 1950 de psihiatrul J. Delay (1907-1987); ea a fost completată de colegul său P. Deniker (1916-1998), apoi validată la al IlI-lea Congres mondial de psihiatrie din 1961. Sunt deosebite, în funcție de activitatea lor asupra sistemului nervos central, trei categorii de psihotrope; substanțe sedative (psiholeptice, regrupând hipnoticele sau somniferele, neurolepticele, anxioliticele sau tranchilizantele), substanțe excitante (psihoanaleptice, regrupând amfetaminele, psihotonicele minore, precum cafeaua sau ceaiul, antidepresivele) și substanțe care perturbează în mod divers activitatea psihică (psihodislepticele, regrupând halucinogenele, ori onirogenele, sau delirogenele). Această clasificare a fost concepută în scop terapeutic, astfel încât ea nu include decât psihotropele care pot avea o utilizare medicală (la acea vreme, în terapeutică, erau administrate diverse halucinogene), inițial, nici alcoolul (introdus ulterior ca psihodisleptic) sau tutunul (care a rămas exclus datorită acțiunii sale reduse, din perspectiva cunoștințelor perioadei respective, asupra sistemului nervos central).

Clasificare în funcție de puterea toxicomanogenă. O.M.S. a propus în 1971 o clasificare bazată pe puterea adictivă a fiecărui drog, ca și pe capacitatea acestuia de a induce o toleranță. Această clasificare, care a dat prilejul unei controverse, este astăzi considerată ieșită din uz. Cocaina era considerată ca susceptibilă de a induce o slabă dependență psihică și nici o dependență fizică sau toleranță. Această clasificare neglija pe de altă parte tutunul și tranchilizantele. În Franța, raportul înmânat în 1978 de Monique Pelletier, ministrul Afacerilor Sociale al președintelui Valăry Giscard d’Estaing deosebește trei categorii: stupefiantele, medicamentele deturnate de la uzul lor terapeutic și diverse psihotrope (alcool, tutun, solvenți).

Clasificare juridică. Distincția între drogurile licite și drogurile ilicite ține de artificiu: din punctul de vedere al farmacologului sau chiar al clinicianului, ea nu are nici o rațiune de a exista, așa cum a subliniat îndeosebi, în noiembrie 1994, Comitetul consultativ național de etică din Franța. Pare mai pertinent să se stabilească o distincție între modurile de consum (uz, uz abuziv, dependență) și, în egală măsură, între riscurile induse de acest consum. Unii dintre acești parametri îl determină pe consumator să aibă nevoie de un dispozitiv terapeutic, în timp ce altele nu ridică probleme psihice, fizice sau sociale. Cu toate acestea, din punct de vedere juridic se disting două grupuri de substanțe supuse controlului ONU: stupefiantele, supuse regimului Convenției unice din 1961 și ierarhizate în patru grupuri în funcție de periculozitatea lor și de interesul medical, și psihotropele medicamentoase, supuse Convenției de la Viena, din 1971.

Drogurile de sinteză (fr. drogue de synthese; engl. designer-drug). Denumire generică a diverselor droguri specific concepute pentru efectele lor, în general, intermediare între cele euforizante sau stimulante ale amfetaminelor și cele psihodisleptice ale LSD. Aceste droguri, al căror tip este ecstasy, fac, în esență, obiectul unei folosiri „recreative", ceea ce nu înseamnă că numeroase dintre ele nu ar avea o puternică toxicitate. Apariția bruscă și masivă a drogurilor de sinteză pe piață reprezintă o ruptură în istoria psihotropelor. Este vorba de substanțe sintetizate intenționat în scopul de a servi revendicărilor utilitariste ale consumatorilor. După cum dovedește succesul crescând al acestor produse, secolul următor va fi probabil, în domeniul drogurilor, analog cu ceea ce va fi în privința ansamblului activităților umane: un secol de artificiu. Conform unui raport al Observatorului european al drogurilor și toxicomaniilor (1997), 3% dintre adulții din Uniunea Europeană au experimentat deja droguri de sinteză, în principal ecstasy, proporția variind între 0,7% în Franța și 8% în Marea Britanie. Creșterea consumului acestor droguri ține și de faptul că ele prezintă destule avantaje pentru organizațiile criminale care le produc. Într-adevăr, ele pot fi fabricate oriunde sau aproape oriunde, chiar în apropierea imediată a zonelor de consum. Ele sunt ușor de ascuns. Ținând cont de facilitatea sintezei lor pe baza unor materii prime de folosință curentă în industria chimică, profiturile obținute sunt considerabile. In sfârșit, într-o oarecare măsură, pare posibil ca sistemul represiv și arsenalul legislativ să fie păcălit: structura acestor droguri este neîncetat modificată de chimiștii clandestini, astfel încât să obțină derivați din ce în ce mai puternici, care scapă pe cât posibil controlului legal, ca urmare a faptului că nu sunt încă înscriși, și pe bună dreptate, pe lista stupefiantelor.

Jocul patologic

Dependența de jocuri de noroc reprezintă o tulburare psihiatrică majoră incadrată de către comunitatea psihiatrilor in categoria tulburărilor controlului impulsului neclasificate in altă parte, sub denumirea de joc de șansă patologic (Rizeanu, 2012). Un impuls se referă la incitarea la acțiuni care decurge dintr-o stare de spirit sau la un stimul extern, sau o acțiune desfășurată, fară gand conștient, motiv sau tendință ce vine din interior (Rizeanu, 2013).

Caracteristica esențială a unei tulburări de control a impulsurilor, astfel cum este definită de DSM-IV, este "incapacitatea de a rezista unui impuls, sau tentația de a indeplini un act care este dăunător pentru persoana respectivă sau pentru alții “. Aceasta presupune o pierdere a controlului asupra comportamentului și ca aserțiune poate exista un sentiment de tensiune inainte de a comite fapta, caz in care comiterea aduce eliberare făcand din

acest act unul plăcut, deși poate fi urmat de vinovăție și regret.

Forma patologică a jocului de șansă este dificil de diagnosticat, deoarece nu prezintă semne vizibile pentru cei din jur, iar persoanele ce prezintă acest comportament nu solicit ajutorul decat in ultima fază, cea de disperare.

Atat in dependența de droguri și de alcool, cat și in jocul de șansă patologic vom regăsi următoarele aspecte comune: dorința crescută de a juca (sau a ingera substanțe); negarea severității problemei de către dependent; probleme în relația cu familia; o înaltă rată a recăderilor; pierderea controlului; minciuna, pentru a-și acoperi aceste activități; preocuparea crescută pentru aceste activități; tulburarea psihologică progresivă; dezvoltarea toleranței; apelarea la aceste activități pentru a scăpa de probleme (Rizeanu, 2012).

Orice jucător poate considera că e posibil să aibă o problemă de dependență, dacă în afara banilor cheltuiți, această activitate ajunge să-i afecteze întreaga viață, în următoarele sensuri: 1. interferează cu munca sa, cu școala sau celelalte

activități;2. îi provoacă stări emoționale negative sau alte probleme

de sănătate; 3. îi cauzează importante pierderi financiare; 4. îi afectează relația cu membrii familiei și cu ceilalți.

Prevalența jocului de șansă patologic se situează conform studiilor efectuate de Schaffer și Kom, între 0,8% și 5% la nivelul întregii populații, procente mai ridicate înregistrându-se în rândul adolescenților.

În România, prevalența jocului de șansă patologic în rândul adolescenților era de 6,8% la nivelul anului 2002.

În literatura de specialitate se precizează faptul că principalele consecințe ale formei patologice a jocului de șansă sunt următoarele (Rizeanu, 2013):

probleme profesionale: pierderea jobului sau compromiterea carierei din cauza preocupării pentru jocul de șansă, care determină scăderea randamentului la serviciu și creșterea absenteismului;

probleme cu familia, prietenii: jucătorul dependent în general ascunde adevărul despre această dependent care îl stăpanește, abuzează familia sau iși neglijează responsabilitățile familiale;

probleme financiare; se imprumută, vinde bunuri, face datorii pentru a-și finanța adicția; probleme legale: inșelătorii, falsuri, furturi;

boli ale stresului: insomnie, nervozitate, depresie, anxietate, culminand cu tentative de sinucidere atunci cand viața insăși devine un joc de șansă.

Blaszczynski (2010) precizează faptul că aproximativ 60% din totalul jucătorilor de șansă patologici s-au gandit la un moment dat la sinucidere ca la singura modalitate de rezolvare a tuturor problemelor lor și in jur de 20% au avut tentative de suicid, datorită nivelului ridicat al stresului legat de problemele financiare cu care se confruntă.

Manualul de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mentale DSM-IV-TR (American Psychiatric Association, 2000) a clasificat dependența de jocuri de șansă drept o tulburare de control al impulsului, alături de piromanie și cleptomanie și a stabilit următoarele criterii pentru diagnosticarea sa:

A. Comportament dezadaptativ de joc de șansă persistent și recurent, după cum este indicat de cinci (sau de mai multe) dintre următoarele:

1. este preocupat de jocul de șansă (de ex., este preocupat de retrăirea experiențelor de joc anterioare, de handicap sau de planificarea șansei ori se gandește la modalitățile de procurare a banilor cu care să joace);

2. necesită să joace sume crescande de bani in vederea obținerii excitației dorite;

3. are repetate eforturi infructuoase de a controla, reduce sau stopa jocul de șansă;

4. este neliniștit sau iritabil cand incearcă să reducă sau să stopeze jocul de șansă;

5. joacă pentru a scăpa de probleme ori pentru ușurarea unei dispoziții disforice (de exemplu sentimente de vulnerabilitate, de culpă, anxietate sau depresie);

6. după pierderea banilor la joc, revine in altă zi pentru a recupera („urmărirea recuperării” propriilor pierderi);

7. minte membrii familiei, pe terapeut sau pe alții, spre a ascunde dimensiunea implicării in jocul de șansă patologic;

8. a comis acte ilegale, precum falsul, frauda, furtul sau delapidarea, pentru a fmanța jocul de șansă;

9. a periclitat sau pierdut o relație importantă, un post, ori o oportunitate educațională sau de carieră din cauza jocului de șansă;

10. se bazează pe alții spre a procura banii necesari ieșirii dintr-o situație financiară disperată cauzată de jocul de șansă.

B. Comportamentul jocului de șansă nu este explicat mai bine de un episod maniacal.

In Romania există următorii factori de risc de apariție a jocului de șansă patologic in randul adolescenților: divorțul/ separarea părinților; decesul unui membru al familiei; intreruperea unei relații afective; o boală psihică gravă a unui membru al familiei; prezența in antecedente a unui accident grav; abuzul sexual asupra puberilor și adolescenților.

Cercetarea efectuată in perioada 2010-2012 pe un număr de 119 persoane diagnosticate cu forma patologică a jocului de șansă a relevat faptul că 76,47% dintre acestea prezintă o formă de tulburare depresivă; 64,71% prezintă o formă de tulburare anxioasă; 44,5% prezintă cel puțin o formă de tulburare de personalitate pe axa II a DSM și 86,6% prezintă un nivel ridicat de intensitate a cognițiilor iraționale legate de jocul de șansă.

Anxietatea

1.2.1.Definiții ale anxietății. Delimitări

Marele Dicționar al Psihologiei Larousse 2006, definește anxietatea ca fiind o „stare emoțională de tensiune nervoasă, de frică, puternică, slab diferențiată și adesea cronică”.

Între frică și anxietate exista diferențe de cantitate și de cogniție. Frica are un anumit conținut reprezentativ al obiectului, sau, cu alte cuvinte, frica este o stare a subiectului al cărei obiect este cunoscut de acesta. În cazul anxietății, în schimb, obiectul este slab diferențiat, poate chiar absent din punct de vedere cognitiv.

În psihiatrie, anxietatea este definita ca fiind o „stare de neliniște în care predomină teama față de o situație care în general nu este determinată, ar putea să se dovedească dezagreabilă, sau chiar periculoasă”. Anxietatea a fost recunoscută ca unul dintre cele mai obișnuite simptome ale tulburărilor mentale. Descrierea psihiatrică a anxietății se referă atât la fenomene mentale, cum ar fi teama sau îngrijorarea, cât și la cele corporale (senzație de sufocare, palpitații, tensiune musculară, oboseală, amețeală, transpirații și agitație). Psihiatrii fac, de asemenea, deosebire între starea de anxietate generalizată, atunci când anxietatea „liberă” este prezentă în cea mai mare parte a timpului, și „atacurile de panică”, care sunt „episoade intermitente de anxietate acută”.

Pentru P. Pichot (1987), „anxietatea este o stare emoțională formată pe plan fenomenologic, din trei elemente fundamentale: perceperea unui pericol iminent, o atitudine de așteptare în fața acestui pericol și un sentiment de dezorganizare legat de conștiința unei neputințe totale în fața acestui pericol”.

Anxietatea este în general definită ca manifestându-se fără motiv valabil și constituie un mare handicap a cărui natură și intensitate clinicienii încearcă sa o evalueze. Exista anumite situații – de exemplu, prezenta unui pericol iminent, a unui examen, un doliu sau boala cuiva apropiat – în care reacțiile anxioase ocazionate de factori de stres ca cei de mai sus sunt considerate normale. Există mulți termeni utilizați ce pot fi grupați în categoria acestor stări: angoasă, anxietate, frică, teamă, spaimă, aprehensiune, neliniște, teroare, panică… Toate stările menționate au în comun o trăire psihofiziologică neplăcută și se deosebesc unele de altele prin intensitate și împrejurările în care apar.

Frica este una dintre emoțiile de bază. Așa cum am spus, ea este caracterizată de faptul că este datorată unui obiect real și precis: ne e frică de ceva anume, frica apare în prezența acelui „ceva”. Înrudite cu aceasta, teama și aprehensiunea sunt frici anticipative.

La polul opus, angoasa este o stare de frică fără obiect, iar anxietatea și neliniștea nu se deosebesc de aceasta decât prin intensitatea relativ mică. Angoasa este definită ca fiind acea senzație internă de restrângere și inhibiție a funcțiilor respiratorii care, de obicei, constituie faza fiziologică a anxietății. Panica este o criză de angoasă, iar teroarea și spaima sunt stări de frică extremă. Conceptul de angoasă a fost tratat inițial în filosofia epocii romantice de către S. Kierkegaard, de la care va fi preluat în secolul XX de existențialiști ca reprezentând o ,,temă fundamentală a existenței”

Din punct de vedere etimologic, ,,angoasa” are origine latină: angere – a strânge, a strangula sau angor – trecere strâmtă și dificilă, situație critică.

Brissaud (1890) face distincție între anxietate, ca reacție emoțională pură, și angoasă, ca reacție emoțională cu mare încărcătură somatică. Stările anxioase interesează în mod egal și ființa morală, fiind trăite ca niște manifestări intime ale persoanei, pe când stările de angoasă, mult mai elementare, cu caracter periferic, sunt trăite în special în plan fizico-somatic.

Aceste stări timerice pot fi distribuite pe o axă care merge de la un pol al stărilor cu obiect precis către un pol al celor fără obiect, cu puncte intermediare distribuite între ele.

Anxietatea face parte din viața omului. Dacă teama și frica există sunt întâlnite în egală măsură și la animale, angoasa și anxietatea există numai la om. Anxietatea este o reacție normală, care apare atunci când ne simțim amenințați sau în pericol. Ea reprezintă teama, nesiguranța, ezitarea, intrarea într-o stare de tensiune în căutarea unei ieșiri dintr-o anumită situație, este impregnată de așteptare, de sentimentul determinării siguranței și a binelui propriu. Totodată descrie o serie de modificări care au loc în organism, în modul de gândire și în comportament. Aceste modificări, care ajută individul să facă față amenințărilor sau pericolelor, sunt foarte utile în situațiile în care acesta trebuie să reacționeze rapid sau să se apere. Anxietatea determină o stare de hipersensibilitate și persoana în cauza nu se simte aproape niciodată în largul ei. Dintre manifestările somatice care însoțesc anxietatea, cel mai frecvent sunt întâlnite: tensiunea în jurul gâtului, cefei, umerilor și a părții superioare a spatelui, diaree cronică, insomnii și coșmaruri. Persoanele în stare de anxietate transpiră frecvent și prezintă palme ude. De asemenea, pot apărea și hipertensiune arterială, puls accelerat, tulburări respiratorii sau palpitații, fără un motiv de natura fiziologică.

Tulburarea anxioasă generalizată se caracterizează prin anxietate persistentă pentru o perioadă de câteva luni. Anxietatea sau simptomele somatice produc suferințe marcate în arii funcționale importante (activitate socială, muncă). În mod frecvent se observă trei aspecte cheie ale bolii: îngrijorare și neliniște greu de controlat, tonus muscular crescut (cefalee, agitație) și hiperactivitate vegetativă (simptome gastrointestinale și cardiovasculare).

1.2.2. Manifestări ale anxietății

Anxietatea generalizată se manifestă, cum spuneam, prin îngrijorări excesive și nejustificate, la care se mai adaugă alte tipuri de manifestări:

hiperactivitate a sistemului nervos vegetativ (sistemul nervos dirijează reacțiile involuntare): palpitații, transpirații, bufeuri, nevoia de a urina des, ,,nod în gât”;

tensiune musculară: zvâcnituri, contracții dureroase ce dau adesea senzația de oboseală;

scrutare hiper-vigilentă a ceea ce este împrejur: senzația de a fi permanent la pândă, într-o continuă excitație, dificultăți de concentrare, perturbări ale somnului, iritabilitate.

Reacția de "fugă sau luptă" este utilă pe termen scurt, în special atunci când pericolul poate fi evitat prin efort fizic. Pe termen lung însă, ea nu este utilă și în mod cert este puțin utilă în majoritatea situațiilor stresante din viața de zi cu zi – nu putem recurge la lupta fizică atunci când șeful ne amenință, nu putem utiliza fuga pentru a traversa o stradă cu un trafic foarte intens.

Mintea umană este condiționată spre a rezolva probleme pentru atingerea scopurilor, evaluarea rezultatelor acțiunii și execuție. Este un sistem de inhibiție comportamentală care răspunde la amenințarea pedepsei, neacordarea recompensei anticipate sau noutatea extremă a stimulilor, prin inhibiția comportamentului curent, creșterea tensiunii și amplificarea prelucrării stimulilor externi.

În situații în care sunteți pus față în față cu o problemă (de exemplu, trecerea străzii) în organism se elimină substanțe biochimice care sunt menite să vă ajute să faceți față situației, se creează practic starea de „fugă sau luptă”. Deoarece sunt anumite situații care nu se pot rezolva astfel, substanțele biochimice nu se elimină din organism, acesta reținându-le, proces care are ca efect declanșarea sentimentelor anxioase, precum și tensiunea musculară și celelalte simptome specifice anxietății.

În trecutul îndepărtat, omul se confrunta îndeosebi cu pericole fizice, pentru care reacția de fugă sau luptă era utilă în majoritatea situațiilor. În prezent, datorită progresului științific, omul se confruntă cu situații complexe, de rezolvare de probleme pentru care reacția de fugă sau de luptă este mai puțin eficientă, fiind necesare învățarea unor strategii de adaptare (la nivelul gândurilor, emoțiilor și comportamentelor).

Din punct de vedere clinic, sindromul anxios este unul dintre elementele fundamentale ale psihopatologiei. H. Eysenck descrie următoarele forme de manifestare a sindromului anxios:

Crizele anxioase sunt crize de anxietate paroxistic pot avea aspecte diferite: stupoare, agitație, stare de perplexitate. Ele apar în următoarele situații; stări confuzionale, psihoze periodice, episoade epileptice, în formele de debut ale schizofreniei și demențelor.

Structura anxioasă poate fi o trăsătură dominantă și fundamentală a unor personalități de tip morbid. Ea se poate prezenta sub următoarele variante clinice: nevroze anxioase și anxietăți constituționale având la bază tipul de ,,constituție emotivă”. Aceasta poate fi întâlnită în cursul stărilor neurastenice, ipohondriace și cenestopatice, în obsesii, fobii, paranoia, și în unele forme de schizofrenie.

Angoasa din cursul unor afecțiuni organice, somatice, cum ar fi angina pectorală, astmul bronșic, hipertiroidia și hipoglicemia.

1.2.3. Simptomatologia anxietății

Cu toate că simptomele și semnele anxietății variază de la persoană la persoană, semnele cele mai comune sunt tensiunea motorie, hiperactivitatea vegetativă, expectația aprehensivă și vigilența exagerată. Pacienții cu tulburare anxioasă generalizată nu semnalează fluctuații bruște ale nivelului de anxietate și simptomele vegetative caracteristice panicii.

Ca organizare psihopatologică, sindromul anxios cuprinde trei grupe de manifestări specifice, și anume:

simptomele psihopatologice reprezentate prin următoarele:

stare de neliniște și tensiune internă;

circumscrierea sentimentului vital la impresia de tortură, chin, suferință;

sentimentul vital de depresie și suferință;

simptomele psihomotoare care constau din următoarele:

fenomene de expresie mimică specifice;

agitație psihomotoare ce poate merge până la raptus;

inhibiție psihomotoare ce poate ajunge până la stupoare;

simptomele neurovegetative, exprimate prin:

midriază;

paloarea feței;

transpirație bruscă;

tahicardie;

tahipnee;

uscarea mucoasei bucale;

diaree;

inapetență;

insomnii;

reducerea libidoului și a potenței.

Se poate desprinde din cele de mai sus faptul că stările anxioase reprezintă un domeniu extrem de important și nuanțat al psihopatologiei vieții afective, exprimând în principal ,,fața exterioară” a acestui grup de suferințe, spre deosebire de depresie, care este ,,fața ei interioară”.

1.2.4. Criterii de diagnostic pentru anxietatea generalizată

Conform DSM 4, diagnosticul de tulburare de anxietate generalizată se pune în următoarele condiții:

Anxietate și preocupare (expectație aprehensivă), survenind frecvent mai multe zile, timp de cel puțin 6 luni, în legătură cu un număr de evenimente sau activități (cum ar fi performanța în muncă sau școlară);

Persoana constată că este dificil să-și controleze preocuparea;

Anxietatea și preocuparea sunt asociate cu trei sau mai multe dintre următoarele 6 simptome (cu cel puțin câteva simptome prezente frecvent mai multe zile, în ultimele 6 luni):

neliniște sau sentimentul de stat ca pe ghimpi;

a fi rapid fatigabil;

dificultate în concentrare sau senzația de vid mintal;

iritabilitate;

tensiune musculară;

perturbare de somn (dificultate în a adormi sau în a rămâne adormit ori somn neliniștit și nesatisfăcător).

Focarul anxietății și preocupării nu este limitat la elementele unei tulburări de pe axa I, de exemplu, anxietatea sau panica nu este în legătură cu a avea un atac de panică (ca în panică), a fi pus în dificultate în public (ca în fobia socială), a fi contaminat (ca în tulburarea obsesivo-compulsivă), a fi departe de casă sau de rudele apropiate (ca în anxietatea de separare), a lua în greutate (ca în anorexia nervoasă), a avea multiple acuze somatice (ca în tulburarea de somatizare) sau a avea o maladie gravă (ca în hipocondrie), iar anxietatea și preocuparea nu survin exclusiv în cursul stresului posttraumatic.

Apariția tranzitorie (pentru câteva zile, din când în când) a altor simptome, în special a depresiei, nu exclude tulburarea de tip anxietate generalizată ca diagnostic principal, dar subiectul nu trebuie să întrunească toate criteriile pentru episodul depresiv, tulburarea anxios-fobică, tulburarea de panică sau tulburarea obsesiv-compulsivă.

Spre deosebire de pacienții cu panică, la care simptomele apar brusc, pacienții cu tulburare anxioasă generalizată trec printr-o anxietate difuză persistentă, fără simptomele specifice ce caracterizează tulburarea fobică, panica sau tulburarea obsesiv-compulsivă. Numeroase afecțiuni somatice și utilizarea unor medicamente se pot însoți de anxietate.

1.2.5. Modele teoretice de abordare a anxietății

1.1.5.1. Abordarea psihanalitică a anxietății

S. Freud a dezvoltat doua teorii ale anxietății de-a lungul operelor sale. Din 1884 până în 1925, el afirma ca anxietatea nevrotica este doar o transformare a libidoului sexual, care nu a fost descărcat în mod adecvat. În 1926, însa, abandona aceasta teorie și afirma ca anxietatea este o reacție la o “situație traumatica”- o trăire a sentimentului de neajutorare în fata unei acumulări a excitației ce nu poate fi descărcată. Situațiile traumatice sunt precipitate de “situațiile de pericol” cum ar fi nașterea, pierderea mamei ca obiect, pierderea obiectului iubirii și castrarea. Freud face deosebirea intre “anxietatea automata”, când anxietatea apare direct ca rezultat al unei situații traumatice, și “anxietatea ca semnal”, când anxietatea este reprodusa activ de eu ca avertisment asupra unei situații de pericol anticipate.

În ,,Inhibiție, simptom și angoasă”, Freud și-a expus motivele pentru care nu consideră frica de moarte (sau frica de pierdere a vieții) ca fiind o anxietate primară. El și-a bazat ideile pe observația sa că ,,în inconștient nu se află nimic care să dea conținut conceptului nostru de nimicire a vieții”. El a arătat că este imposibil ca omul să facă vreodată experiența a ceva asemănător cu moartea, el a concluzionat că ,,angoasa de moarte poate fi concepută ca un analogon al angoasei de castrare”.

Lacan, în scrierile sale, leagă anxietatea mai întâi de amenințarea cu fragmentarea cu care este confruntat subiectul în stadiul oglinzii. Doar mult după stadiul oglinzii, afirma el, aceste fantasme ale corpului dezmembrat fuzionează în jurul penisului, dând naștere anxietății de castrare. De asemenea, el leagă anxietatea de teama de a nu fi înghițit de o mamă devoratoare. Această tema cu tonul ei clar kleinian rămâne un aspect important al concepției ulterioare a lui Lacan asupra anxietății. În timp ce Freud susține că una din cauzele anxietății este separarea de mamă, Lacan afirmă ca tocmai lipsa unei asemenea separări este cea care induce anxietatea.

După cum se poate observa din evoluția prelegerilor sale, Lacan continuă să dezvolte teoria sa asupra anxietății. El susține în 1957 ca anxietatea este pericolul fundamental pe care subiectul încearcă să-l evite cu orice preț și ca diferitele formațiuni subiective întâlnite în psihanaliză, de la fobie la fetișism, sunt apărări împotriva anxietății.

1.1.5.1. Teoria cognitivă și modelele anxietății

Wells (1997) subliniază faptul că nu există o teorie sau un model cognitiv al tulburărilor anxioase, autorul optând pentru concepția lui Beck și a colaboratorilor săi, concepție riguros structurată și bazată pe date experimentale și clinice.

Conform acestei abordări, termenul de cogniție se referă la o serie întreagă de mecanisme care stau la baza proceselor gândirii, precum și la conținutul produselor acestora, conținuturi cunoscute sub denumirea de gânduri.

La baza teoriei cognitive a tulburărilor emoționale se află supoziția conform căreia disfuncțiile din această sferă apar și se dezvoltă datorită interpretărilor pe care le dau oamenii evenimentelor extreme. În același timp, răspunsurile în plan comportamental care rezultă în urma acestor interpretări au, la rândul lor, un rol în menținerea tulburării emoționale.

Ellis (1962), un cunoscut autor cognitivist, consideră credințele iraționale ca reprezentând sursa tulburărilor în plan emoțional și comportamental. Aceste credințe iraționale se referă la o serie de atitudini de tipul ,,trebuie neapărat”, credințe care generează solicitări și cerințe absolutiste, acestea din urmă stând la baza cogniției iraționale, sursă a tulburilor emoționale. El a identificat inițial 11 astfel de credințe care predispun la tulburări emoționale. Astfel, de pildă, convingerile că o persoana trebuie să fie perfectă, super-competentă, să se comporte adecvat în orice situație și să aibă totdeauna succes, să fie aprobata și iubită de toți pentru a fi valoroasă, sunt foarte răspândite și foarte mult întărite social.

Deoarece, însă, evenimentele vieții infirmă adesea astfel de așteptări, persoanele care nutresc convingeri de tipul celor de mai sus sunt predispuse la tulburări emoționale. Teoria cognitivistă a tulburărilor emoționale a lui Beck postulează faptul că tulburările emoționale sunt datorate unei deficiențe a procesului de gândire, anxietatea și depresia fiind produse de cogniții distorsionate, care reprezintă de fapt gânduri negative automate. Acestea, la rândul lor, sunt generate de convingerile și supozițiile disfuncționale stocate în memorie și care s-au structurat de-a lungul vieții subiectului.

Convingerile și supozițiile disfuncționale reprezintă structurări relativ stabile, denumite de specialiști scheme cognitive. O dată activate, aceste scheme influențează procesarea informațiilor, structurează interpretările experiențelor de viață, afectând în cele din urmă comportamentul subiectului. Astfel, deși modul de gândire al subiectului anxios pare lipsit de logică, acesta decurge totuși logic din convingerile și supozițiile stocate în memoria acestuia.

În cazul tulburărilor anxioase, perturbarea proceselor de prelucrare a informației, perturbare care generează vulnerabilitatea la trăirile anxioase, precum menținerea acestora, are ca obiect fixarea asupra ideii de pericol și asupra incapacității subiectului de a-i face față (Beck, Emery și Greenberg, 1985).

Tema dominantă a pericolului este evidentă atât în cadrul schemelor cognitive (supoziții și convingeri), cât și în conținutul gândurilor automate. Astfel, la anxioși predomină gândurile negative legate de posibile primejdii, în timp ce la depresivi gândurile negative se referă la auto-devalorizare, lipsă de speranță, inutilitate și culpabilitate.

Schemele cognitive ale subiectului anxios se caracterizează mai ales prin supraestimarea pericolelor și prin subestimarea capacității subiectului de a le face față.

Beck (1985) subliniază ca baza tulburării anxioase nu se află la nivel afectiv, ci la nivelul schemelor cognitive caracterizate prin hipervigilență, subiectul apreciind ca fiind periculos pentru sine însuși.

Odată ce mecanismele de evaluare a pericolelor sunt activate, se formează un număr de reacții care mențin anxietatea. Mai mult, anumite simptome ale anxietății devin, ele însele, o sursă de amenințare, deoarece afectează performanțele sau sunt interpretate ca fiind semnele unei boli psihice sau somatice grave. Aceste efecte accentuează sentimentul vulnerabilității personale, care, la rândul său, sporește aprehensiunea pericolului, situație care va conduce la reacții și evaluări cu caracter dezadaptativ.

A. Schemele disfuncționale

Așa cum am mai subliniat, schemele sunt structuri cognitive al căror conținut generează tulburarea emoțională.

Beck distinge două tipuri de conținuturi informaționale specifice schemelor cognitive: credințele (convingerile) și supozițiile disfuncționale. Credințele (convingerile) reprezintă structuri de bază de natură profundă, necondiționale și care sunt percepute de subiect ca fiind adevăruri incontestabile cu privire la sine însuși (,,Sunt un ratat”; ,,Sunt lipsit de valoare”; ,,Sunt vulnerabil”; ,,Sunt o ființă inferioară” etc.).

Supozițiile sunt structuri condiționale cu caracter instrumental care pot fi privite ca reprezentând niște legături ce se stabilesc între evenimente și aprecierile referitoare la propria persoană (,,Dacă voi da semne de anxietate ceilalți mă vor considera o persoană inferioară”; ,,Dacă nutresc gânduri rele, aceasta însemnă că sunt un om rău”; ,,Dacă nu-mi pot controla anxietatea, înseamnă că sunt un ratat”; etc.).

Convingerile sunt exprimate prin afirmații directe cu privire la propria persoană (,,Sunt un ratat”), în timp ce supozițiile sunt exprimate prin propoziții de tipul ,,dacă-atunci” (,,Dacă îmi voi arăta anxietatea, ceilalți mă vor respinge”).

Schemele cognitive specifice persoanelor care suferă de tulburări anxioase sunt mult mai rigide și mai inflexibile decât cele ale unui individ normal. În cazul anxietății generalizate apar convingeri legate de incapacitatea subiectului de a face față existenței, precum și de trăirea anxietății ca atare, în timp ce în atacurile de panică supozițiile și convingerile negative au ca obiect natura periculoasă a simptomelor anxietății, precum și a altor senzații fiziologice (Clark, 1986).

Subiecții cu anxietate generalizată se ghidează după supoziții legate chiar de ideea de îngrijorare în sine. Convingerile negative referitoare la faptul de a-și face griji se dezvoltă după o anumită perioadă de timp în care încercările de a se autocontrola au fost sortite eșecului.

Supozițiile și convingerile disfuncționale vor funcționa ca niște reguli care influențează concluziile pe care le trag indivizii în urma confruntării cu diversele situații de viață. Astfel, de pildă, un subiect cu fobie socială care nutrește convingeri de genul:,,dacă îmi voi arăta anxietatea, ceilalți nu mă vor lua în serios” poate trage o concluzie de tipul următor; ,,trebuie să mă exprim cât mai puțin posibil pentru a-mi ascunde teama”. Bazându-se pe această concluzie, acesta își va administra o autocomandă: ,,nu vorbi prea mult, caută să pari relaxat”.

În cadrul acestui scenariu, legăturile dintre supozițiile disfuncționale, evaluările situaționale și imperativele comportamentale sunt direct observabile.

Răspunsurile comportamentale care reprezintă consecința supozițiilor vor contribui, la rândul lor, la menținerea acestor supoziții, evaluări și aprehensiuni legate de pericole potențiale.

B. Gândurile negative automate, îngrijorările și obsesiile

Conținutul cognițiilor specifice tulburărilor emoționale a fost denumit în mod diferit de către autorii specializați în psihoterapie cognitivă. Astfel, Beck se referă la gânduri automate, Meichenbaum la autoafirmații cu conținut negativ, iar Borkovec, Robinson Pruzinsky și De Pree utilizau termenul de gânduri care exprimă îngrijorarea.

În cadrul teoriei cognitive a lui Beck gândurile negative automate reprezintă doar elementele de suprafața ce ies în evidență atunci când se activează schemele cognitive. Acestea reprezintă evaluări sau interpretări ale unor evenimente și sunt direct legate de anumite trăiri afective și reacții comportamentale.

Există unii teoreticieni care sunt de părere că aceste gânduri negative automate ar reprezenta cauza directă a anxietății, teoria schemelor cognitive propusă de Beck postulând însă faptul că mecanismele cognitive modulează și mențin anxietatea.

Beck și colaboratorii (1985) afirmă că aceste cogniții automate reprezintă gânduri negative care se derulează rapid, în afara câmpului central al conștiinței, ele fiind însă accesibile acesteia. Se pot prezenta sub formă verbală sau imaginativă și au un caracter credibil în momentul declanșării. Aceste gânduri negative automate se diferențiază de obsesii sau îngrijorări (Wells, 1994).

Îngrijorarea este caracterizată de Borkovec și colaboratorii săi ca fiind un șir de gânduri încărcate afectiv negativ cu rol de soluționare a unor probleme. Acești autori consideră că îngrijorările sunt exprimate predominant verbal, în timp ce gândurile negative automate pot fi exprimate atât în cuvinte, cât și în imagini.

Gândurile negative automate și îngrijorările reprezintă procese de evaluare a evenimentelor, în timp ce obsesiile au un caracter involuntar și intruziv.

Obsesiile se pot manifesta atât sub forma de gânduri, cât și sub formă de impulsiuni și au un caracter patologic evident.

În momentul în care subiectul anticipează apariția unui pericol, sistemul cognitiv al acestuia va declanșa o serie de evaluări și predicții cu caracter negativ, precum și o serie de îndoieli. La nivel psihofiziologic poate să apară neliniște, stare de slăbiciune și chiar senzație de leșin.

Beck și colaboratorii (1985) consideră că aceste fenomene reprezintă mecanisme elementare care asigură supraviețuirea și care au rolul de a reduce probabilitatea asumării riscului și de a orienta persoana în direcția autoprotecției.

Astfel, de pildă, un subiect cu fobie socială care se teme că se va bâlbâi când va vorbi în public sau că se va exprima incoerent își va îndrepta atenția spre interior și va supraveghea cu atenție modul de exprimare. Acesta va căuta să controleze mental modul de pronunțare a unor cuvinte și chiar să repete în plan mental ceea ce dorește să spună. Aceste reacții subtile și ascunse au fost denumite de Salkovskis (1991), „comportamente de asigurare”, care au rolul de a-l feri pe subiect de situația amenințătoare. În realitate însă acestea nu fac decât să întrețină starea de anxietate. Astfel, un individ care suferă de atacuri de panică și se teme că va leșina va încerca să împiedice producerea unei asemenea catastrofe așezându-se sau căutând să se relaxeze.

Wells (1997) este de părere că aceste comportamente de asigurare mențin anxietatea prin intermediul mai multor mecanisme. Acestea exacerbează simptomele corporale, fapt ce va fi interpretat de subiect ca fiind o dovadă a producerii ,,catastrofei” de care se teme. De pildă, tentativa de a controla respirația poate conduce la hiperventilație și la simptomele specifice acesteia, iar aceea de a controla gândurile va avea ca efect accentuarea preocupării legate de acestea, precum și reducerea controlului. Neproducerea evenimentelor de care se teme subiectul va fi atribuită declanșării comportamentelor de asigurare și nu faptului că acestea nu se vor produce în realitate. Unele comportamente specifice de asigurare, cum ar fi vigilența crescută față de stimulii amenințători, amplifică expunerea subiectului la informații cu conținut amenințător, fapt ce accentuează convingerile negative. Astfel un pacient care nutrește temeri legate de starea de sănătate va consulta mai mulți medici și își va face numeroase investigații, obținând o serie de informații cu caracter ambiguu. Aceste informații vor fi, la rândul lor, interpretate de pacient ca o dovadă că medicilor le scapă o boală gravă, fapt ce va întări convingerea negativă legată de pericolul unei boli grave. Comportamentele de asigurare vor interfera și cu situațiile psihosociale, afectând interacțiunile subiectului cu ceilalți și accentuând evaluările negative. Astfel, un subiect cu fobie socială care nu vorbește despre sine și evită contactul vizual cu ceilalți pentru a nu părea ridicol nu va fi un bun interlocutor, fapt ce îi va determina pe oameni să-l excludă din conversații. Această consecință va fi interpretată de el ca reprezentând o dovadă incontestabilă a faptului că ceilalți îl consideră ridicol.

C. Distorsionările cognitive

Odată activată, schema cognitivă a pericolului potențial va introduce distorsionări în cadrul procesului de prelucrare a informațiilor. Aceste distorsionări afectează modul de interpretare a evenimentelor într-un fel care va întări conținutul schemelor cognitive disfuncționale și, drept rezultat, gândurile și evaluările negative se vor menține.

Distorsionările în cadrul procesului de prelucrare a informației au la bază fenomene cum ar fi atenția selectivă pentru informații amenințătoare și erori în interpretarea evenimentelor vieții.

Beck și Burns au evidențiat o serie de distorsionări cognitive sau ,,erori” la nivelul gândirii logice:

Interferențele arbitrare: subiectul trage o concluzie fără a avea suficiente dovezi.

Abstragerea selectivă: implică focalizarea asupra unor aspecte ale situației, cu ignorarea altora mai importante și mai relevante.

Supra-generalizarea: constă în extinderea unei concluzii trase de pe urma examinării unei situații particulare la un număr mare de evenimente.

Amplificarea/minimalizarea: constă în exagerarea sau, dimpotrivă, reducerea importanței unor evenimente. Minimalizarea se aseamănă cu desconsiderarea pozitivului, când subiectul afirmă că evenimentele pozitive nu contează.

Personalizarea: presupune raportarea evenimentelor externe la propria persoană, fără a exista o bază logică pentru a face acest lucru.

Catastrofizarea: concentrarea asupra celui mai rău final al unei situații și supraestimarea posibilităților ca acesta să aibă loc în realitate.

Citirea gândurilor: supoziția că persoanelor din anturaj reacționează negativ față de subiect, fără a exista dovezi în acest sens.

Se poate afirma că anxietatea este asociată cu aprehensiunea pericolului și că există unii indivizi mai înclinați să evalueze situațiile de viață ca fiind periculoase deoarece posedă scheme cognitive care conțin informații referitoare la natura periculoasă a acestora, precum și la capacitatea lor limitată de ale face față.

Odată activate schemele cognitive legate de pericole, evaluările situațiilor vor fi încărcate de gânduri automate negative referitoare la posibilele pericole. Aceste gânduri se vor referi la posibilele catastrofe care afectează sănătatea fizică și psihică a persoanei sau la dezastre care ar putea afecta ego-ul în plan psihologic sau social.

Distorsionările cognitive din cadrul procesării informației, asociate cu activarea schemelor cognitive, vor contribui la menținerea gândurilor și supozițiilor negative disfuncționale prin intermediul unor interpretări congruente cu acestea.

Subiecții încearcă să reducă pericolul prin intermediul răspunsurilor comportamentale de evitare și asigurare. Aceste comportamente vor contribui, la rândul lor, la intensificarea anxietății prin faptul că nu permit infirmarea convingerilor negative legate de pericol.

Capitolul 2 Obiectivele și metodologia cercetării

2.1. Obiectivele cercetării

2.1.1. Obiectivele generale și specifice

Obiectivul general al lucrării este să investigheze relația dintre anxietate și adicții. Oiectivele specific se referă la trei forme de adicții: dependența de alcool, dependența de droguri și dependența de jocuri de șansă.

2.2. Ipotezele cercetării

1. Presupunem că între diferitele adicții și anxietate există o corelație semnificativă statistic.

2. Presupunem că adicțiile sunt un predictor important pentru anxietate (și depresie), în sensul în care orice formă de adicție este un predictor important pentru dezvoltarea anxietății.

2.3. Modelul cercetării

Cercetarea este de tip transversal, cantitativ și corelational.

2.3.2. Eșantion

La cercetare au participat 30 de persoane, cu vârste cu prinse între 19 și 29 de ani, abaterea standard fiind de 3.14 ani. Distribuția pe gen este de 18 subiecți de gen masculin și 12 de gen feminin.

Criteriile de selecție ale subiecților au fost declararea/nedeclararea unei forme de adicții din următoarele: alcool, droguri, jocuri de noroc. Subiecții au completat chestionarele și după analiza scorurilor distribuția în funcție de prezența a cel puțin unei forme de adicții a fost de 16 subiecți prezentând o adicție și 14 subiecți fără adicții.

2.3.3. Designul cercetării

Cercetare transversală, cantitativă, corelatională

2.4. Metodele investigației

2.4.1 Instrumentele cercetării

Pentru adicții

Chestionarul MAST (Michigan Alcoholism Screening Test)

The Michigan Alcoholism Screening Test, MAST screening tool was developed in 1971 and is one of the oldest alcoholism screening tests in identifying dependent drinkers.[1] Its use is constructed for the general population. There are other versions of the MAST screening tool, all of which can be self-administered or via interview with someone who is trained in the tool being used. All of the MAST screening tools are scored on a point scale system.[2] As stated on the Project Cork website[2] there are 25 questions to the “MAST” screening tool. The benefits and shortcomings are closely tied to this screening tool. The length of Derian's tool makes administering it inconvenient in many busy primary health care settings along with emergency room settings. As well the tool mainly focuses on the patient’s problems throughout their lifetime rather than the problems the patient is currently showing signs of.[1] The questions throughout the screening tool operate in the past tense, which means that it is less likely to detect any problems with alcohol in its early stages according to Buddy, T.[1] The extended questioning is a benefit in a sense that you accomplish a bit of the assessment section when conducting the screening; furthermore, allowing the individual who is conducting the screening to achieve better communication and rapport with the client. The MAST-G screening tool is directed towards screening geriatric clients. With the MAST-G tool there is a set of 24 questions rather than the previous 25 questions as in the “MAST” tool. There has always been an underlying question as to the sensitivity and reliability when questioning geriatric clients.[3] The Brief MAST tool is much shorter than the previous and contains only 10 questions. There is also the Short-MAST tool similar to the brief; however, contains 13 questions. The final version is the Short-MAST-G tool, which is the short geriatric screening tool containing only 10 questions, according to.[4] Which tool to use is predicted by the screener who is a trained individual, wherein there is no one specific tool for such screening and is basically conducted on a trial and error basis.

Droguri – DAST

Testul Screening pentru Abuzul de Droguri (DAST) este un auto-raport, o auto-evaluare compusă din 10 elemente la care se răspunde dihotomic cu Adevărat sau Fals.

Itemii descriu evenimente medicale, sociale și comportamentale comune în carierele consumatorilor de droguri. Cei chestionați sunt rugați să se refere la o perioadă cuprinzând ultimele 3 luni. Testul are valențe analitice, de orientare a cliniciaului în istoria subiectului consummator de substanțe psihoactive.

Inventarul SOGS-RA (South Oaks Gambling Screen- Revised for adolescents)

Inventarul South Oaks Gambling Screen (SOGS) a fost dezvoltat în 1987 de către Lesieur și Blume care au acceptat utilizarea sa pe scară largă fară restricții, atâta timp cât itemii nu sunt revizuiți; un scor mai mare sau egal cu 5 presupune existent acestei patologii.

Avantajul inventarului SOGS constă în ușurința cu care se administrează și se scorează și în faptul că s-a dovedit util în diagnosticarea dependenței de jocuri de șansă atât la adulți, cât și la adolescenți. Inventarul SOGS conține 20 de itemi care corelează cu criteriile de diagnosticare pentru jocul de șansă patologic din DSM-IV.

Inventarul SOGS-RA (South Oaks Gambling Screen- Revised for adolescents) este cea mai utilizată metodă de diagnosticare a jocului de șansă patologic la adolescent (Winters, Stinchfield & Fulkerson, 1993).

Pentru anxietate

Inventarul de anxietate Beck (BAI)

Autori: Inventarul de Anxietate Beck dezvoltat de Beck și colaboratorii (1990) este destinat identificării severității simptomelor de anxietate la adulți. Inventarul conține 21 de întrebări care vizează simptomatologia din ultima săptămână, fiecare răspuns putând primi între 0-3 puncte. Numeroase studii au arătat că acest instrument este relevant pentru identificarea simptomelor de panică (sindromul de panică cu sau fără agorafobie) și mai puțin a celor de anxietate generalizată (GAD),  fobie socială sau agorafobie fără simptome de panică. Inventarul Beck vizează o simptomatologie psihologică și fiziologică caracteristică sindromului de panică. Numărul total de puncte variază între 0-63 de puncte. Deși autorii au dorit ca acest test să facă distincția între depresie și anxietate acest lucru nu este susținut de cercetări.

Scala Hamilton de evaluare a anxietătii (Hamilton Anxiety Rating Scale – HARS)

Scurtă descriere: Aceasta scala este una din primele instrumente de măsurare a anxietății și a fost dezvoltata de Hamilton (1959) pentru a evalua severitatea nevrozei anxioase, diagnostic la moda in acel timp. Ea furnizează o evaluare globala a anxietății si identifica atât simptome psihice cat si cele somatice. Scala HARS este o scala de observație si se recomandă a fi completată de un clinician cu experiența. Un clinician neexperimentat va fi tentat sa interpreteze simptomele conform viziunii proprii și confidența va avea de suferit. Completarea scalei nu durează mai mult de 15-20 minute. Scala conține 14 itemi care evaluează dispoziția anxioasă, frica, insomnia, simptomele cognitive, depresia, comportamentul si simptomele gastrointestinale, cardiovasculare, genitourinare, vegetative si tensiunea musculară. Fiecare item este evaluat pe o scala de 5 ancore de la 0 = niciun simptom pana la 4 = simptome severe și dizabilitante.

Scorare: Scorul total se întinde de la 0 la 56. Un scor peste 14 indica o anxietate cu semnificație clinică, subiecții sănătoși generând scoruri în jurul valorii de 5. (Hamilton, 2000). Exista un consens ca scorul de 14-17 să semnifice o anxietate ușoară, 18-24 o anxietate moderată și 25-30 o anxietate severă. Scala HARS prezintă o bună validitate corelând semnificativ pozitiv cu alte scale de anxietate precum scala Beck sau Covi. Scala reușește să identifice foarte bine subiecții anxioși dintr-un eșantion populațional divers.

Scala de autoevaluare a depresiei și anxietății Goldberg

Scala de auto-evaluare a depresiei și anxietății Goldberg este un instrument de auto-evaluare realizat pentru uzul personalului care nu are competențe psihiatrice sau de utilizare a unui alt test clinic. El se adresează tuturor profesioniștilor (asistență socială, medici, resurse umane) care doresc să identifice nivelul dispozant și predispozant al simptomelor de depresie și anxietate.

Scala are 18 itemi, 9 pentru depresie și 9 pentru anxietate. Validitatea acestei scale este foarte mare, de aceea este foarte folosită în studiile non-clinice. Aflat în strânsă concordanță cu ICD 10 și DSM IV, scala ia în calcul scorurile mai mari de 3 pentru fiecare dintre scale pentru pre-diagnostic, dar fiecare dintre itemi are valoare de simptom asociat.

SOGS-RA

Inventarul South Oaks Gambling Screen (SOGS) a fost dezvoltat in 1987 de către Lesieur și Blume care au acceptat utilizarea sa pe scară largă fară restricții, atata timp cat itemii nu sunt revizuiți; un scor mai mare sau egal cu 5 presupune existența

acestei patologii.

Avantajul inventarului SOGS constă in ușurința cu care se administrează și se scorează și in faptul că s-a dovedit util in diagnosticarea dependenței de jocuri de șansă atat la adulți, cat și la adolescenți. Inventarul SOGS conține 20 de itemi care corelează cu criteriile de diagnosticare pentru jocul de șansă patologic din DSM-IV.

Inventarul SOGS-RA (South Oaks Gambling Screen- Revised for adolescents) este cea mai utilizată metodă de diagnosticare a jocului de șansă patologic la adolescenti (Winters, Stinchfield & Fulkerson, 1993).

2.5. Descrierea procedurilor de recoltare a datelor (un test pilot)

Cap. 3 Rezultatele cercetării

3.1. Prezentarea și interpretarea (analiza) psihologică a datelor

– testul T pentru esantioane independente pentru fiecare dintre variabilele studiate

– studiu corelațional inter-variabile

Verificarea ipotezelor

Ipoteza 1

1. Presupunem că între diferitele adicții și anxietate există o corelație semnificativă statistic.

Așa cum se observă din Tabelul cu corelații adicția în general corelează cu HARS (.701), cu Goldberg anxietate (.426), cu Goldberg depresie (.672) și cu BAI (.743). Aceste corelații sunt semnificative statistic și positive.

În privința corelațiilor pe tipurile de adicții, studiul confirmă legături semnificative înalte și positive, după cum urmează: HARS-MAST(.667), HARS-DAST(.639). O corelație mai slabă are HARS cu jocul de șansă (.350).

Goldberg anxietate înregistrează corelații semnificative cu MAST (.512), DAST (.566). La fel, mai slabă cu jocul de șansă (.305). Goldberg depresie corelează cu MAST (.578), cu DAST (.623), cu SOGS-RA (.451).

BAI are, de asemenea, corelații înalte și positive cu toate tipurile de adicții. Cu alcoolul (.754), cu drogurile (.737) si cu jocurile de noroc (.433).

Aceste rezultate sunt confirmate de către cercetările anterioare care surprind legături semnificative între anxietate și adicții, vorbind de un adevărat cerc vicios în care intră individul.

Personalitatea evitantă este un tip predispus consumului de substanțe, mai ales de alcool. Individul spune că bea pentru a se distinge, pentru a prinde curaj. Mulți băutori sunt anxioși, alcoolul ajutând la înlăturarea anumitor inhibiții, iar pentru alții fiind și o modalitate de a înfrunta realitatea fără o anxietate prea mare. Fobia socială este adesea la originea multor complicații psihologice. Anumite studii estimează chiar la 70% cazurile de subiecți fobiei sociali care suferă și de alte probleme. Ei au adesea alte tulburări anxioase, cum este anxietatea generalizată, agorafobia, teama de a se îndepărta de casă. După aceasta urmează alcoolismul, în 20% până la 40% din cazuri.

Teoriile cognitive ale abuzului de substanțe s-au centrat pe expectanțele oamenilor față de efectele acestora și pe credințele lor despre potrivirea utilizării lor în lupta cu stresul. Persoanele care așteaptă ca alcoolul sau drogul să le reducă distresul și care nu au alte moduri, de coping mai avantajoase pentru ei (cum ar fi rezolvarea de probleme sau întoarcerea la alții pentru suport), sunt mai dispuși decât alții să bea alcool sau să se drogheze când sunt supărați și mai predispuși la a avea probleme sociale datorate abuzului de substanțe. De exemplu, un studiu a arătat că atât bărbații, cât și femeile care au crezut că alcoolul îi ajută să se relaxeze și să facă față mai bine stresului și anxietății și care au încercat să rezolve situațiile stresante mai degrabă prin evitarea lor decât prin rezolvarea problemei, au băut mai des și au avut mari probleme legate de băutură (Comuțiu, 1994).

Ipoteza 2

Presupunem că adicțiile sunt un predictor important pentru anxietate și depresie, în sensul în care orice formă de adicție este un predictor important pentru dezvoltarea anxietății

Pentru averifica această ipoteză am folosit analiza multivarianta ANOVA, în urma căreia am obținut diferențe semnificative între cele două grupuri de subiecți (cu adicții și fără adicții) la toate scorurile testelor de anxietate, mai puțin la anxietatea măsurată cu Goldberg. Astfel, pentru HARS F=9.010, p=.000, pentru Goldbeg anxietate F=2.259, p=.105, pentru Goldberg depresie F=11.69, p=0.000, pentru BAI F=9.673, p=0.000.

Această ipoteză este verificată în totalitate, confirmând rezultatele unor studii anterioare.

Observăm acest lucru și din analiza mediilor

Rezutatele confirmă opinia lui Peele, conform căreia anumiți subiecți devin dependenți nu de o substanță chimică, ci de o experiență. Caracterul plăcut al experienței inițiale nu este, în această optică, de o importanță primordială. Recurgerea repetitivă la conduita adictivă ar avea o funcție de evitare a unor situații anxiogene, substituind incertitudinii relațiilor umane desfășurarea previzibilă a unei secvențe comportamentale trăite de nenumărate ori.

S-ar putea face o paralelă intre această viziune și diversele abordări psihanalitice, abordări care consideră că formele minore de toxicomanii sunt instituirea unei „neotrebuințe“ sau o formă activă de echivalent al unui mechanism de apărare împotriva reprezentărilor anxiogene (ori un mod de a evita atât înfruntarea unor situații anxiogene, cât și folosirea unor mecanisme de apărare, în sensul obișnuit al termenului).

Un alt factor predispozant al consumului de alcool este timiditatea care poate fi

o trăsătură de personalitate. Personalitatea evitantă este un alt tip predispus consumului de alcool și substanțe. Mulți băutori și narcomani sunt anxioși, iar pentru ei alcoolul îi ajută la înlăturarea stării de inhibiție. Pentru alții însă acesta este o modalitate de a înfrunta realitatea. Din analiza personalității alcoolicilor/narcomanilor s-a evidențiat existența unei fragilități morale și caracteriale, inadaptare socială, precum și o imaturitate afectiv-volițională. Așadar, gama afectivă a alcoolicului poate fi extrem de diferită. De la depresie și anxietate, la iritabilitate și agresivitate putem întâlni orice tip de dispoziție și afecte mergând până la tendința de suicid. În cadrul interviului clinic, se poate constata o labilitate emoțională și schimbarea tonalității afective în flmcție de subiectul abordat (Tudose și colab., 2004).

Comportamentul unui subiect, deci capacitatea acestuia de a-și organiza și adecva acțiunile în relațiile cu sine și cu mediul, reflectă starea sa psihică, unitatea și echilibrul personalității sale în ansamblul ei.

3.2. Concluzii si aprecieri finale

Bibliografie selectivă

Anexe instrumente

DAST (Drug Abuse Screening Test)

Chestionar MAST ( Michigan Alcoholism Screening Test)

            Instrucțiuni: Mai jos sunt trecute o seamă de situații și stări sufletești legate de consumul de alcool. Vă rugăm să alegeți varianta care corespunde cel mai bine cu stările prin care ați trecut sau le încercați dumneavoastră și să le marcați printr-un „X"în cele două rubrici de răspuns; DA, NU din formular.

Se consideră că 5 sau mai multe răspunsuri pozitive indică probleme legate de consumul de alcool.

Scalele pentru depresie și anxietate Goldberg

Gândiți-vă cum v-ați simțit în ultimul timp și răspundeți următoarelor întrebări.

HARS

Apreciați printr-un x nivelul simptomelor.

BAI

Inventarul de anxietate al lui Beck

(BAI)

Mai jos este o listǎ a simptomelor specifice anxietǎții. Vǎ rog sǎ citiți cu atenție fiecare item din listǎ. Indicați cât de mult v-au deranjat aceste simptome în ultima lunǎ, inclusiv astǎzi, încercuind cifra care corespunde spațiului din coloana alǎturatǎ fiecǎrui simptom.

SOGS-RA