Aderarea Uniuni Europene la Cedo

=== final ===

ADERAREA UNIUNII EUROPENE LA C.E.D.O.

CUPRINS

Introducere

Capitolul 1. Acordul de aderare al Uniunii Europene la Conveția pentru Apărarea Drepturilor și a Libertăților Fundamentale

1.1Considerații generale asupra proiectului procesului de aderare

1.2Noțiuni de natură jurisdicțională

Mecanismul de tip „co-pârât”

Necesitatea pronunțării anterioare a Curții de Justiție a Uniunii Europene (C.J. U.E)

Pretențiile ce erau îndreptate împotriva Uniunii Europene. Intervenția ca terț a Uniunii Europene

1.3 Proiectul aderării Uniunii Europene la C.E.D.O.

1.4 Negocierile derulate în cadrul procesului de aderare a Uniunii Europene la C.E.D.O.

1.5 Poziția Curții de Justiție a Uniunii Europene

Capitolul 2. Raporturile dintre Uniunea Europeană /instituțiile acesteia și CEDO

Concluzii

Bibliografie

Anexe

INTRODUCERE

În domeniul apărării și respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului la nivel european, este bine cunoscut faptul că raporturile ce au fost stabilite de-a lungul timpului între Uniunea Europeană (U.E. – vezi Anexa 1) și C.E.D.O. au fost deseori comparate cu o așa numită „construcție pretoriană”, respectiv Curtea de Justiție a Uniunii Europene / a Comunităților Europene:

A avut în vedere în permanență să asigure o compatibilitate a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, în raport cu ordinea juridică aferentă Uniunii Europene și implicit Comunității Europene

A vizat și supravegheat respectarea tuturor drepturilor fundamentale ale omului, ce sunt prevăzute în cadrul Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale (denumită în continuare Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului) de către toate statele membre ale U.E. odată cu aplicare dreptului Uniunii Europene.

Demn de semnalat este faptul că inițial, la nivelul Comunităților Europene, s-a avut în vedere urmărirea scopurilor economice, cu consacrarea, ca și mijloace directe de atingere a acestora, a mai multor libertăți fundamentale, respectiv :

Asigurarea unei libere circulații a persoanelor

Asigurarea liberei circulații a bunurilor și/sau a mărfurilor

Asigurarea liberei circulații a serviciilor

Asigurarea liberei circulații a capitalurilor

Ulterior, ca urmare a hotârârii Stauder și a Internationale Handelsgesellschaft, Curtea de Justiție a Comunităților Europene (C.J.C.E) a susținut faptul că drepturile fundamentale ale omului constituie o parte integrantă din cadrul principiilor generale ale dreptului, respectarea acestora fiind asigurată de C.J.C.E.

În plus, ocrotirea tuturor drepturilor fundamentale, drepturi inspirate și din cadrul tradițiilor comune constituționale ale statelor membre ale Comunității Europene, se impunea a fi inclusă în cadrul obiectivelor primordiale ale Comunității, cu asigurarea includerii acestui deziderat în cadrul structurii comunitare.

Astfel, până în momentul intrării în vigoare a Tratatului de la Maastrich (1993), apărarea și protecția drepturilor omului în care Comunității Europene și implicit al Uniunii Europene s-a realizat și consolidat pe temeiuri jurisprudențiale, drepturile cetățenilor europeni, ca și principii de tip general ale dreptului comunitar, au fost protejate de magistratul comunitar.

Primele discuții privind o posibilă aderare a Comunității Europene la C.E.D.O. au fost purtate în anii '70, C.J.C.E revenindu-i sarcina de a asigura garantarea și ocrotirea drepturilor fundamentale ale omului, în lipsa unor prevederi exprese.

Proiectul aderării Uniunii Europene la C.E.D.O a început să prindă contur după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona (decembrie 2009), temeiul legal regăsindu-se în cadrul dispozițiilor menționate în cadrul articolului 6 (alin.2) al T.U.E., respectiv „The Union shall accede to the European Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms. Such accession shall not affect the Union's competences as defined in the Treaties.”.

Acestor dispoziții le-au fost alăturate și cele menționate în cadrul Protocolului nr. 8 al T.U.E., în care sunt detaliate diverse aspecte de natură instituțională, dar și materială, ce trebuie să fie luate în calcul pe perioada aderării U.E. la C.E.D.O..

Astfel, conform prevederilor art. 1 din respectivul Protocol, acordul privind aderarea Uniunii Europene trebuia să garanteze că aderarea nu va aduce nici o atingere atât competențelor Uniunii, cât și atribuțiilor aferente instituțiilor acesteia: „The agreement shall ensure that accession of the Union shall not affect the competences of the Union or the powers of its institutions”.

În plus, acordul de aderare a Uniunii Europene la CEDO trebuia să prezinte garanția neafectării, prin dispozițiile sale, a situației statelor membre în raport cu CEDO, fără a aduce nici un fel de atingere prevederilor art. 344 al T.U.E.

Prin aderarea U.E. la C.E.D.O. se urmărea o unificare a jurisprudenței în domeniul materiei protecție drepturilor fundamentale ale omului, la nivelul întregului continent european.

În acest fel se realiza o consolidare a nivelului de protecție acordat tuturor cetățenilor Uniunii Europene, în timp ce C.J.U.E. (vezi Anexa 1), ce avea competențe în asigurarea respectării legislației în domeniu, urma să coopereze în conformitate cu principiul complementarității, cu instanța Strasbourg în cadrul juridic ce urma să fie conferit de semnarea tratatului de aderare.

În cursul lunii iunie a anului 2010, ca urmare a recomandării primite din partea Comisiei Europene, Consiliul Uniunii Europene i-a decizia să adopte autorizarea deschiderii negocierilor în cadrul procesului de aderare al U.E. la C.E.D.O și implicit a încheierii unui acord de aderare, Comisiei revenindu-i rolul de negociator.

Trei ani mai târziu (aprilie 2013) au fost finalizate negocierile de aderare, fiind elaborat un acordt privind proiectele de instrumente ale aderării, Comisia solicitând C.J.U.E. avizul privind compatibilitatea proiectului de acord cu dreptul Uniunii Europene.

La finele anului 2014 (18 decembrie), C.J.U.E a decis să respingă proiectul de acord ce îi fusese înaintat de către Comisia Europeană, privind aderarea Uniunii Europene la C.E.D.O, motivul deciziei fiind inadmisibilitatea.

Ca urmare a acestei decizii, toți cetățenii din statele ce sunt membre ale Uniunii Europene au în continuare posibilitatea să atace deciziile instanțelor naționale la C.E.D.O., ca și pe cea de a sesiza instanța C.J.U.E. Nu este însă posibilă însă reclamarea la CEDO a instituțiilor U.E. și nici a unui eventual mod defectuos de funcționare a legislației de tip comunitar.

În actualul context, Carta drepturilor fundamentale a U.E. continuă să rămână baza apărării drepturilor fundamentale ale europenilor, atât în raport cu statele membre, cât și cu instituțiile Comunității.

În ceea ce privește motivele care au stat la baza respingerii proiectului de acord privind aderarea U.E. la C.E.D.O. de către C.J.U.E, pot fi enumerate succint:

U.E. nu poate să fie privită ca un stat, cunoscut fiind faptul că la CEDO pot adera numai statele

Posibila aderare ar fi putut aduce atingere autonomiei dreptului U.E., ca și caracteristicilor specifice acestuia

Aderarea nu ar fi prevenit riscul unor potențiale atingeri aduse principiului vizând încrederea reciprocă în domeniul dreptului comunitar, între diversele state membre

Aderarea era susceptibilă de a aduce atingere art. 344 al TFUE, aceasta ne-excluzând posibilitatea ca unele litigii apărute între statele membre ale U.E. ori între statele membre și U.E., litigii vizând aplicarea C.E.D.O. în cadrul domeniului de aplicare al dreptului comunitar (material), să fie deduse spre judecare CEDO

În cadrul acordului de aderare a U.E. la CEDO nu erau prevăzute modalitățile de funcționarea mecanismului co-aparatului și nici a procedurii vizând o implicare prealabilă a CEDO, procedură ce putea permite o consevrare a caracteristicilor specifice U.E., ca și ale dreptului acesteia

Acordul vizând aderarea U.E. la CEDO nu avea în vedere caracteristicile specifice aferente dreptului comunitar în domeniul controlului jurisdicțional dedicat actelor, acțiunilor ori dedicat omisiunilor în domeniul P.E.S.C. , controlul jurisdicțional al unora dintre acestea fiind dedicat unui organ din afara U.E.

Prezenta lucrare, denumită „Aderarea Uniunii Europene la C.E.D.O.” și-a propus să prezinte pe larg atât contextul respingerii proiectului de acord înaintat C.J.U.E. de către Comisia Europeană, privind aderarea Uniunii Europene la C.E.D.O, cât și explicitarea motivelor care au stat la baza acestei decizii.

De asemenea, vor fi prezentate aspecte vizând negocierile derulate pe parcursul procesului de aderare al U.E. la CEDO, ca și rapoartele aferente celor două instituții implicate, ca urmare a deciziei de respingere a aderării.

Lucrarea este prezentată în două mari capitole, la finalul cărora sunt formulate Concluziile aferente.

CAPITOLUL 1. ACORDUL DE ADERARE AL UNIUNII EUROPENE LA CONVENȚIA PENTRU APĂRAREA DREPTURILOR OMULUI ȘI A LIBERTĂȚILOR FUNDAMENTALE

Temeiul legal al aderării Uniunii Europene la C.E.D.O se regăsea în cadrul conținutului articolului 6, alineatul 2, al Tratatului privind Uniunea Europeană, conținut ce precizează: „The Union shall accede to the European Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms. Such accession shall not affect the Union's competences as defined in the Treaties.”.

Pe lângă acesta, la baza temeiului legal al aderării Uniunii Europene la C.E.D.O, au stat și mențiunile incluse în cadrul Protocolului nr. 8 al Tratatului anterior menționat, mențiuni ce făceau referiri complexe cu privire la diversele aspecte instituționale și materiale ce trebuiau avute în vedere pe parcursul procesului de aderare U.E. la C.E.D.O..

În conformitate cu precizările primului articol inclus în Protocolul sus-menționat, acordul de aderare al Uniunii Europene la C.E.D.O. trebuia să asigure garantarea faptului că respectiva aderare nu va aduce nici un fel de atingere competențelor Uniunii și nici atribuțiilor conferite instituțiilor europene, respectiv: „The agreement shall ensure that accession of the Union shall not affect the competences of the Union or the powers of its institutions”.

De asemenea, se impunea ca acordul de aderare, prin dispozițiile sale, să garanteze și neafectarea situației aferente statelor membre în raporturile cu C.E.D.O., ca și să nu aducă nici un fel de atingere prevederilor regăsită în conținutul articolului 344 al Tratatului Uniunii Europene.

Prin aderarea Uniunii Europene la C.E.D.O. se avea în vedere:

Realizarea unei unificări a jurisprudenței în domeniul aferent protecției drepturilor fundamentale ale omului la nivel european

Creșterea considerabilă a gradului de protecție conferit tuturor cetățenilor Uniunii Europene.

Responsabilă cu asigurarea respectării legislației la nivelul Uniunii Europene, C.J.U.E. (Curtea de Justiție a Uniunii Europene – vezi Anexa 1) urma ca, într-un cadru juridic ultra-modern (conferit de procesul aderării Uniunii Europene la C.E.D.O), să coopereze strâns cu instanța Strasbourg, în conformitate cu principiul complementarității.

În vederea realizării acestui obiectiv erau luate în considerare :

Consultările în materia jurisprudenței deja existente între cele două instanțe

Noțiunile încluse în cadrul conținutului Declarației anexate Tratatului de la Lisabona, care menționa existența dialogurilor constante stabilite între C.J.U.E și Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

1.1 Considerații generale asupra proiectului procesului de aderare

În cadrul societății contemporane, Uniunea Europeană a drepturilor fundamentale ale omului se prezintă sub forma unui sistem deosebit de complex, numeroasele componente ale acestuia fiind reprezentate de diverse nivele de protecție a drepturilor fundamental ale omului, între ele existând în permanență o strânsă relație de inter-dependență.

Atât unitatea jurisprudenței europene, cât și diversele influențe reciproce ce au fost exercitate la nivelul instituțiilor juridice primordiale au scos la iveală complexitatea domeniului dedicat drepturilor fundamentale ale omului, cu evidențierea legăturilor deosebite ce s-au stabilit de-a lungul timpului între jurisdicțiile naționale și Curtea de Justiție a Uniunii Europene, ca și între jurisdicțiile naționale și C.E.D.O.

Mai mult, raporturile duble ce au fost stabilite între jurisdicțiile naționale și cele ale CJUE și/sau C.E.D.O. au fost prezentate drept mecanisme complexe de protecția drepturilor fundamentale ale omului, mecanisme prin intermediul cărora se garantează atingerea nivelului optim de coerență aferent consolidării structurii complexe a procesului de globalizare dedicat drepturilor fundamentale ale omului la nivel european.

Pentru realizarea acestui obiectiv major se impunea o delimitare clară a relațiilor existente între dreptul Convenției Europene și Dreptul Comunitar, ca și între cele două instanțe, un rol important avându-l Tratatul de la Lisabona.

Ideea proiectului de aderare a Uniunii Europene la C.E.D.O., ca de altfel și modificările diverse incluse în cadrul Tratatului constituțional, au generat numeroase discuții contradictorii atât la nivelul Consiliului Europei, cât și în cadrul numeroaselor instituții comunitare.

Ca și dispoziție normativă, dar și mecanism de control (mecanism ce se impunea în cadrul contextului contemporan în materia protecției juridice a drepturilor fundamentale ale omului), principiul de aderare al Uniunii Europene la C.E.D.O. (principiu considerat ca fiind în compatibilitate cu autonomia dedicată ordinii juridice comunitare) a fost considerat ca fiind fundația juridică de care Uniunea Europeană avea nevoie pentru realizarea obiectivelor propuse în domeniul respectării și garantării drepturilor fundamentale ale omului.

În vederea realizării acestui deziderat, se avea în vedere fie adaptări diverse ale sistemului comunitar, fie realizarea unor modificări la nivelul Consiliului Europei, condițiile de bază impuse procesului de aderare fiind :

Respectarea tuturor asigurărilor vizând ne-atingerea autonomiei ordinii juridice comunitare

Consolidarea sistemului european de protecția drepturilor fundamentale ale omului, în mod efectiv

Prin introducerea diverselor dispoziții ce se impuneau în cadrul procesului de aderare a Uniunii Europene la C.E.D.O, se urmărea în principal înlăturarea diverselor dificultăți de natură tehnică, respectiv :

Dificultățile generate de repartiția competențelor diverse dintre Uniunea Europeană și statele membre ale acesteia

Dificultățile rezultate din cadrul specificității caracteristice ordinii juridice comunitare

Dificultăților determinate de structura instituțională C.E.D.O.

Includerea în cadrul Tratatului Constituțional, a clauzei care permitea aderarea Uniunii Europene la C.E.D.O.. care venea să completeze clauza de includere menționată în Cartea drepturilor fundamentale, poate fi considerată ca fiind similară cu situațiile constatate la nivelul ordinilor juridice aferente statelor membre în cadrul cărora constituțiile vizează protejarea drepturilor fundamentale ale omului, în paralel acestea neacceptând controlul externe exercitat de instanța de la Strasbourg în materia drepturilor fundamentale ale omului.

Și Uniunea Europeană, ca și Consiliul Europei, și-au manifestat dorința de aderare la C.E.D.O. prin includerea în cadrul Tratatului Constituțional a Protocolului relativ de aderare, respectiv prin adăugarea Protocolului 14, Convenției europene.

1.2 Noțiuni de natură jurisdicțională

În domeniul jurisdicțional, procesul aderării Uniunii Europene la C.E.D.O. a implicat o serie întreagă de aspecte, cele mai importante dintre acestea fiind :

Mecanismul de tip „co-pârât”

Încă din faza preliminară a derulării lucrărilor aferente grupului de negocieere în vederea aderării Uniunii Europene la C.E.D.O., s-a conturat ideea naturii specifice comunității europene ca organizație de tip internațională, în cadrul căreia sunt incluse totalitatea statelor membre, state ce, la rândul lor, reprezintă Părți contractante din cadrul Convenției dedicate apărării drepturilor și a libertăților fundamentale.

În acest context s-a conturat ideea necesității creării unui nou tip de mecanism procedural.

În condițiile aderării Uniunii Europene la C.E.D.O,, se contura ideea formulării de pretenții contra unui stat ce este membru al Uniunii Europene, ca și consecință a unui act ce era considerat, în contextul dreptului european, ca fiind obligatoriu.

În acest context se impunea și crearea unei modalități (formule) prin intermediul căreia i se conferea Uniunii Europene posibilitatea de a fi și ea o parte în cadrul unei astfel de proceduri.

Acest tip de situație putea fi semnalată în circumstanțe specifice, respectiv când se semnalau pretenții diverse împotriva Uniunii Europene, pretenții emise ca urmarea unui anumit act juridic în cadrul căruia, prezența unui anumit stat membru, era recomandabilă.

O situație de acest gen putea fi semnalată în situația în care o normă a dreptului primar purea genera diverse dispute legate de compatibilitatea în raport cu drepturile ce sunt conferite de C.E.D.O.

Demn de semnalat este faptul că crearea formulei/modalității prin care Uniunii Europene i se conferea posibilitatea anterior menționată trebuia să se realizeze numai prin interfața unui sistem procedural extrem de echilibrat, în caz contrar existând posibilitatea ca aceste aspect să fie privit de către statele ce nu erau încă membre ale Uniunii Europene ca fiind un „privilegiu”.

În aceste condiții a fost propus și instaurat așa numitul concept al răspunderii solidare, concept implementat în cadrul articolului 36 din cadrul C.E.D.O. (articol de sine stătător) în condițiile în care Acordul de aderare la Uniunea Europeană reglementa în amănunt toate condițiile aferente mecanismului de tip „co-părât”.

În conformitate cu prevederile menționate în cadrul Acordului de aderare al Uniunii Europene la C.E.D.O., se întrevedeau mai multe situații, respectiv :

Cererile puteau să fie formulate numai împotriva unui stat membru al Uniunii Europene ori a unor state membre ale comunității. Sub nici o formă cererile nu se puteau formula împotriva Uniunii Europene, aceasta putând interveni în calitate de „co-pârât”. O astfel de situație putea fi semnalată în situația în care un stat membru al Uniunii Europene, considerat pârât, se vedea obligat, ca urmare a unei norme a Uniunii Europene, să adopte un anumit act ori să nu întreprindă vreo acțiune, în nici unul dintre cazuri statul pârât neavând puteri în domeniul aprecierii discreționare

O pretenție putea să fie introdusă numai față de Uniunea Europeană, situație în care respectivele state membre urmau să intervină în calitatea lor de „co-pârât. Situația de acest gen se putea semnala în cazul în care o anumită normă, corespunzătoare dreptului primar al Uniunii Europene ar fi putut să fie afectată de o potențială violare a unui drept fundamental aflat în domeniul de competență C.E.D.O. Luându-se în considerare diversele mecanisme de amendare ce au fost stabilite în cadrul tratatelor institutive, dar și natura normei de drept afectate (a Uniunii Europene), ideea constituirii unui stat membru ca și parte „co-pârâtă” se întrevedea a fi una rezonabilă

În eventualitatea în care se constata formularea unei pretenții atât împotriva Uniunii Europene, ca și a unui stat membru al acesteia (sau a mai multr state membre) exista posibilitatea ca fie U.E., fie statul respectiv/statele respective să nu aibă nici un fel de legătură de tip direct în ceea ce privește actul aflat în discuție, respectiv o omisiune, chiar dacă acestea au fost cele ce au constituit bazele legale în cazul respectivului act ori a respectivei omisiuni. Într-un astfel de caz se întrevedea opțiunea mecanismului „co-pârât”, respectivul „co-pârât” având în cadrul procedurii statutul caracteristic unei părți, fără intervenția în calitatea de terț, conform prevederilor alineatului 2 din cadrul articolului 36 al C.E.D.O

2 Necesitatea pronunțării anterioare a Curții de Justiție a Uniunii Europene (C.J. U.E)

O altă dificultate a fost identificată în cazul cerinței epuizării diverselor căi interne de recurs, dificultate ce viza în principal o potențială incompatibilitate a unui act din cadrul Uninii Europene în raport cu un drept fundamental, în condițiile inexistenței anterioare a unei pronunțări din partea C.J.U.E. privind anumite chestiuni preliminare.

Exista de asemenea posibilitatea ca întrebările preliminare să fie solicitate de către părți, în condițiile ăn care instanțele naționale refuzau să acceadă la acțiuni legate de interpretare și de validitate.

În astfel de cazuri nu se putea lua în calcul o potențială cercetare de tip extren, realizată de către C.E.D.O., până în momentul realizării unei supravegheri interne din partea Curții de Justiție a Uniunii Europene.

S-a avut de asemenea în vedere și cerința logică privind o potențială pronunțare din partea Curții de Justiție a Uniunii Europene, în condițiile în care cauza nu a fost încă înaintată C.E.D.O. în probleme ce pot avea un impact asupra dreptului Uniunii Europene. O astfel de situație putea fi semnalată în cazul formulării unei cereri îndreptată contra unui stat membru al Uniunii Europene, cu privire la implementarea unui act al U.E. ori la transpunerea acestuia.

Chiar dacă situațiile de acest gen se întrevedeau a fi limitate, ca număr, se impunea intervenția prin intermediul rolului de „co-pârât”, în temeiul prevederilor articolului 267 din cadrul Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, instanța europeană având posibilitatea pronunțării asupra respectivei cauze aflate în discuție.

Un astfel de tip de mecanism se putea semnala cu precădere în situația obligativității formulării unei acțiuni de către o instanță națională, respectiv :

În situația în care, la nivel intern, nu mai exista nici o cale de atac

În situația unei incertitudini legate de gradul de validitate conferit unui act al Uniunii Europene – cu precizarea că nu se avea în vedere interpretarea respectivului act, ci doar validitatea acestuia

În eventualitatea în care, o anumită instanță națională se afla în situația aprecierii eronate a modului de interpretare a unei anumite dispoziții ori dacă aceasta refuza formularea unei cereri în acest sens, Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu avea oportunitatea pronunțării în astfel de cauze.

Având în vedere faptul că procedurile preliminare nu sunt considerate căi de atac, în astfel de situațuu se impunea identificarea și implementarea unui mecanism ideal prin care să se permită pronunțarea Curții de Justiție a U.E. înaintea pronunțării date de instanța de la

Strasbourg.

Dificultatea unei astfel de opțiuni, respectiv identificarea unui mecanism de cooperare ideală stabilit între cele două instanțe, consta tocmai într-o eventuală potențială solicitare de reviziure a dreptului primar al Uniunii Europene.

În situația aderării Uniunii Europene la C.E.D.O. se întrevedea și posibilitatea aducerii Uniunii în fața C.E.D.O. nu doar în situația în care în ecuație se vorbea despre un stat membrul al Uniunii Europene, ci și în cazul în care erau formulate cereri împotriva unui stat ce nu era membru al U.E., pretențiile fiind bazate pe acordurile încheiate cu U.E. de către respectivul stat.

Această situație putea să fie destul de des semnalată, cu atît mai mult în condițiile înregistrării unei creșteri exponențiale a acțiunilor externe aferente Uniunii Europene, cu efecte directe asupra acordurilor internaționale diverse.

Un rol decisiv se înregistra în acest caz în cazul statelor ce iau parte activ la aquis-ul Schengen ori sunt implicate în diverse alte prevederi privind spațiul de libertate, de securitate și de justiție (cum ar fi Islanda, Norvegia, ori Liechtenstein), ca și statelor cu care au fost încheiate diverse acorduri de tip bilateral în domeniul aplicării pe teritoriile naționale a regulilor pieței interne (vezi Elveția).

3. Pretențiile ce erau îndreptate împotriva Uniunii Europene. Intervenția ca terț a Uniunii Europene

Aderarea Uniunii Europene la C.E.D.O. putea da naștere la multiple probleme de natură jurisdicțională, cea mai des posibil întâlnită fiind situația formulării unei pretenții, de către o persoană particulară, pretenție îndreptată împotriva unui anumit act al Uniunii Europene ori împotriva unui anumit act aparținând unui stat membru al U.E., act ce a fost adoptat cu aplicarea strictă a dreptului U.E.

De asemenea, puteau fi semnalate și situații în cadrul cărora, după aderarea Uniunii Europene la C.E.D.O., Uniunea Europeană să fie implicată într-o anumită procedură ce era introdusă de către un stat, procedură ce viza pretinderea încălcării Convenției drepturilor omului, cu afectarea, în paralel, și a dreptului Uniunii Europene.

În absența unor limitări a acestor pretenții posibile, se putea ajunge la situația unei limitări a jurisdicției aferente Curții de Justiție a Uniunii Europene, cu efecte directe asupra independenței dreptului Uniunii Europene.

Se putea vorbi astfel și de o transferare a competenței în domeniul supravegherii modului de respectare a dreptului Uniunii Europene spre Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care competența îi aparține de drept, în conformitate cu tratatele institutive, însăși C.J.U.E.

Asta în condițiile în care, prin lege, în cauzele de soluționare a apelurilor vizând încălcarea drepturilor ce sunt ocrotite în cadrul C.E.D.O. ori în cadrul Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene de către un stat, ca urmarea unor diverse acte ce au fost adoptate la nivelul U.E. ori realizarea implementării măsurilor ce au fost impuse, se poate pronunța numai judecătorul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Astfel, doar după pronunțarea acestui magistrat și concluzionarea că raționamentul urmat nu a vizat o potențială violare a oricărui drept fundamental se poate recurge la apelarea la instanța Curții Europene a Drepturilor Omului.

Pe parcursul derulărilor negocierilor vizând aderarea Uniunii Europene la C.E.D.O. au ieșit la iveală o serie întreagă de dificultăți, atât de natură tehnică, cât și de natură politică.

Pe lângă lista complexă a diverselor obiecțiuni ce au fost prezentate pe parcursul negocierilor de aderare de către mai multe dintre statele membre ale U.E. (negocieri despre care se va face vorbire în cadrul unui subcapitol ulterior al prezentei lucrări), procesul de aderare a fost deseori privit de către părțile implicate ca fiind o oportunitate, și nu un risc.

Asta în condițiile în care, în situația definitivării procesului de aderare al Uniunii Europene la C.E.D.O., Curții de Justiție a Uniunii Europene i se limita considerabil statutul de „arbitru final” în domeniul ordinii juridice europene, acesteia putându-i reveni poziții similare celor aferente curților constituționale.

1.3 Proiectul aderării Uniunii Europene la C.E.D.O.

În cadrul proiectului de acord vizând aderarea Uniunii Europene la C.E.D.O. au fost incluse toate dispozițiile ce au fost considerate ca fiind vitale pentru buna derulare a acestui proces complex, dintre care merită menționate :

Dispozițiile dedicate procesului de aderarea efectivă a U.E. la C.E.D.O. – prin intermediul acestora au fost introduse toate mecanismele de tip procedural prin intermediul cărora se facilita aderarea propriu-zisă

Dispozițiile de natură pur tehnică – în cadrul acestora au fost precizate diversele modificări legislative ce s-au impus ca urmare a modului eronat de precizare în cadrul legislației a domeniului de aplicare ca fiind statele member ale C.E., știut fiind faptul că Uniunea Europeană nu este membrul respective organizații internaționale și nici nu poate fi considerată ca fiind un stat.

Dispoziții vizând diverse alte instrumente specifice CEDO

Diverse clauze finale ce vizează întrarea în vigoare a aderării Uniunii Europene la CEDO

Notificări ale actelor de aderare, ca și a actelor de ratificare

Avându-se în vedere prevederile art. 59 din cadrul C.E.D.O, în cuprinsul proiectului de acord vizând aderarea Uniunii Europene la C.E.D.O., se menționa că procesul va include și aderarea U.E. la Protocolul adițional, ca și aderarea la Protocolol 6, la ambele statele membre ale Uniunii fiind deja drept părți.

De altfel, prin intermediul proiectului de acord vizând aderarea Uniunii Europene la CEDO s-a reușit și modificarea prevederilor articolului sus-menționat, cu scopul declarat :

De a permite ulterioara aderare a Uniunii Europene la diverse alte protocoale

Privind precizarea că respectivul acord de aderare al U.E. este considerat ca fiind parte inclusă din cadrul CEDO.

Uniunea Europeană avea posibilitatea, în momentul aderării la CEDO, să formuleze diverse rezerve raportat la C.E.D.O, ca și asupra Protocolului său adițional, în conformitate cu prevederile legislative menționate în cadrul proiectului de acord.

În conformitate cu prevederile menționate în cadrul art. 4 al Protocolului nr. 6, nu era permisă nici un fel de rezervă în cadrul protocolului sus-menționat, prin intermedul alineatului 2 din cadrul articolului 2 al proiectului de acord privind aderarea Uniunii Europene la C.E.D.O. inserându-se în cadrul cuprinsului articolului CEDO deja menționat precizarea conform căreia Uniunea Europeană putea formula rezerve vizând dispoziții anume, aferente convenției, în anumite condiții, respectiv: „The European Union may, when acceding to this Convention, make a reservation in respective of any particular provision of the Convention to the extent that any law of the European Union then is force is not in conformity with the provision”.

În acest context trebuie menționat și faptul că, în cadrul mențiunilor specificate în cadrul aceluiași proiect de acord, nu se admitea nici un fel de rezerve vizând dispozițiile respectivului acord, mai exact : „No reservation may be made in respect of the provisions of this Agreement”.

Aderarea Uniunii Europene la C.E.D.O. și implicit la protocoalele acesteia, nu impunea U.E. nici un fel de obligații, cu excepția actelor, măsurilor instituțiilor, a omisiunilor acestora, organelor sale, oficiilor ori agențiilor sale sau ale altor instituții, după cum se preciza în cadrul proiectului de acord, respectiv : „Accession to the Convention and the protocols thereto shall impose on the European Union obligations whith regard only to acts, measure or omissions of its institutions, bodies offices or agencies, or of persons acting on their behalf”.

Cu toate acestea, nici una dintre numeroasele dispoziții incluse în cadrul Convenției sus-amintite, ca și în cadrul protocoalelor acesteia nu impuneau Uniunii Europene vreo obligație în sensul îndeplinirii vreunui act ori a adoptării măsurilor ce nu țineau de competența sa, avându-se în vedere temeiurile de drept ale U.E.

Alineatul 4 al aceluiași articol deja menționat din cadrul Proiectului de acord vizând aderarea Uniunii Europene la C.E.D.O. menționează că, în situația aplicării C.E.D.O., a aplicării protocoalelor aferente, ca și a aplicării acordului de aderare, orice act, măsură ori omisiune din partea organelor statelor membre ori a persoanelor ce acționează în cadrul numelui acestora se impută respectivului stat.

Această prevedere se menținea și în situația în care respectivul act, măsură ori omisiune ar fi intervenit cu ocazia aplicării dreptului Uniunii Europene de către respectivul stat, ca și a aplicării diverselor decizii ce ar fi fost adoptate avându-se în vedere temeiurile incluse în cadrul Tratatului Uniunii Europene, ca și a Tratatului de funcționare a Uniunii Europene – „For the purposes of the Convention, of the protocols thereto and of this Agreement, au act, measure or omission of organs of a member State of the European Uniun or of persons acting on its behalg shall be attributed to that State, even if such act, measure or omission occurrs when the State implements the law of the European Union, including decisions taken under the Treaty on European Union and under the Treaty on the Functioning of the European Union”.

Pentru încălcarea prevederilor sus-menționate, în calitatea sa de co-pârâtă, Uniunea Europeană putea să răspundă, conform prevederilor art. 3 din cadrul Proiectului de acord, după cum se menționează în cadrul aceluiași articol 1, alin. 4, respectiv : „This shall not preclude the European Union from being responsable as a co-respondent for a violation resulting from such an act, measure or omission, in acordance with art.36, paragraph 4, of the Convention and Article 3 of this Agreement”.

Prin intermediul articolului 3, anterior menționat din cadrul Proiectului de acord de aderare al Uniunii Europene la C.E.D.O. a fost instituit mecanismul co-părât, primul alineat al acestuia modificând art. 36 din cadrul C.E.D.O. – „article 36 of the Convention shall be amended as follows – „Third party intervention and co-respondent””.

Astfel, s-a adăugat alin. 4, în cadrul căruia se menționează că atât Uniunea Europeană, cât și orice stat membru al acesteia pot să devină co-pârâte în fața C.E.D.O. în cadrul unei proceduri, stabilite de aliniatele 2-8 ale aceluiași art. 3, co-pârâtul fiind, în același timp și parte în respectiva cauză:

„The European Union or a member State of the European Union may become a co-respondent to preceedings by decision of the Court in the circumstances set out in the Agreement on the Accession of the European Union to the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamnetla Freedoms”.

„A co-respondent is a party to the case”.

„The admissibility of an application shall be assessed without regard to the participation of a co-respondent in the proceedings”.

În ceea ce privește conținutul alin. 2 – 8 din cadrul art. 3 al proiectului de acord vizând aderarea Uniunii Europene la CEDO, acesta menționa că în situația unei cereri ce era îndreptată fie împotriva unui stat membru a Uniunii Europene ori a mai multor state ce sunt membre ale U.E., acesta/respectiv acestea, puteau să devină co-părât/co-pârâte în cadrul procedurii, într-o prezumtivă încălcare a drepturilor omului, după notificarea de către CEDO, în situația în care în discuție se aflau:

Compatibilitatea raportată la drepturile ce sunt garantate de către CEDO

Protocoalele la care a aderat U.E.

Unele dispoziții din cadrul dreptului aferent Uniunii Europene

Unele decizii ce au fost adoptate avându-se în vedere temeiurile Tratatului Uniunii Europene

Diverse decizii adoptate cu respectarea temeiurilor încluse în cadrul Tratatului de Funcționare a Uniunii Europen – cu precădere în cazul în care respectiva încălcarea nu se putea evita decât în cazul nerespectării obligațiilor ce ar fi decurs din însuși dreptul Uniunii Europene

De asemenea, în situația o cerere ar fi fost îndreptată simultan (și notificată) atât contra Uniunii Europene, cât și contra unui stat membru (ori a mai multor state membre), în condițiile legii, statutul pârâtului putea să fie modificat în statut de co-pârât.

Astfel, un stat membru al Uniunii Europene (parte contractuantă) putea să devină co-pârât :

Prin acceptarea notificării emise de către C.E.D.O

Printr-o decizie emisă de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în urma unei cereri formulate de partea C.E.D.O., în situația notificării unui stat membru al Uniunii Europene în vederea devenirii co-pârât, ca și în cea a pronunțării unei decizii anterior menționate, trebuia să se consulte cu toate părțile ce erau incluse în cadrul procedurii, orice statuare a unei cereri trebuind să fie însoțită de o analiză a argumentelor părții contractuante aflate în cauză.

În situația în care Uniunea Europeană ajungea să devină co-pârâtă în cadrul unei proceduri, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu apucase să analizeze compatibilitatea respectivei dispoziții din cadrul dreptului U.E. în raport cu drepturile aflate în discuție și garantate de aceasta (C.E.D.O.) ori de către protocoalele în cadrul cărora și U.E. era parte aderantă, în condițiile legii, Curții îi era acordat perioada de timp necesară respectivei analize, ulterior și părțile implicate primind un termen pentru a formula diverse observații legate de decizia ulterioară a CEDO.

În situația în care, în cazul unei proceduri, se constata o încălcare legislativă, atât pârâtul cât și co-pârâtul erau obligați să răspundă în solidar pentru această. Excepție de la această prevedere se semnala numai în situația în care CEDO reținea răspunderea numai a uneia dintre părți (pârât ori co-pârât), la baza deciziei aflându-se atât argumentele părților, inclusive cele ale reclamantului.

1.4 Negocierile derulate în cadrul procesului de aderare a Uniunii Europene la C.E.D.O.

Deschiderea negocierilor legate de acordul de aderare a Uniunii Europene la C.E.D.O. s-a realizat ca urmare a unei decizii a Consiliului (4.06.2010), ce a avut la bază recomandarea Comisiei Europene din data de 17.03.2010, aceasta fiind de altfel desemnată drept negociatoare.

În vederea aderării efective a Uniunii Europene la CEDO, se impunea adoptarea unor norme interne, norme ale căror principii au fost menționate pe larg în cadrul unei anexe atașate mandatului de negociere suplimentar, adoptat de Consiliu în luna aprilie a anului 2012.

Astfel, normele interne ale Uniunii Europene aveau în vedere :

O cât mai bună reprezentare a Uniunii Europene în fața C.E.D.O.

Principiile declanșării mecanismului co-pârâtului raportat la CEDO

Diversele reguli ce vizau coordonarea, cu scopul declarat de gestionare a procedurii, în fața instanței aferente, atât de către pârât cât și de către co-pârât

Desemnarea a unui număr de trei candidați pentru postul de judecător magistrat în cadrul Curții Europene a Drepturilor Omului

Determinarea sistemului implicării Curții de Justiție – implicarea prealabilă

Situațiile în cadrul cărora Uniunea Europeană adopta o anumită poziție

Cazurile în cadrul cărora diversele state membre ale Uniunii Europene își păstrau atât libertatea de exprimare, cât și libertatea de acțiune în cadrul Comitetului Miniștrilor, ca și a C.E.D.O.

Negocierile s-au finalizat la începutul lunii aprilie a anului 2013 printr-un acord ce viza proiectele instrumentelor de aderare, toți negociatorii convenind că textele precizate constituiau elemente primordiale în cadrul complexului proces de aderarea Uniunii Europene la C.E.D.O.

În faza inițială a derulării negocierilor Curtea a înregistrat numeroase observații (atât scrise, cât și orale), aprecierile diverselor state europene (Belgia, Bulgaria, Germania, Spania, Italia, Ungaria, Austria, Portugalia, Slovacia, Suedia, Regatul Unit, Franța, Danemarca, Lituania, etc) ca și ale Parlamentului Uniunii Europene și Consiliului Europei fiind distincte, pe tema compatibilității existente între proiectul de acord și Tratatul Uniunii Europene, respectiv Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene, în raport cu cele ale Comisiei.

Astfel, în domeniul admisibilității cererii de aviz, nu s-a contestat faptul că obiectul cererii de aviz era un „agreement envisaged” (acord preconizat) în sensul menționat în cadrul cuprinsului art. 218, alin. 11 din cadrul Tratatului privind Funcționarea Uniunii Europene, și nici faptul că, datorită Avizului 2/94, punctele 20, 21, Curtea dispunea de complexul elementelor necesare aprecierii compatibilității avizului cu cele două tratate anterior menționate.

Discuții contradictorii au fost generate de aprecierile pe care le-a formulat Comisia în legătură cu subiectul normelor interne, norme ce nu fuseseră adoptate, ceea ce în opinia unor guverne „according to the Bulgarian and Danish Governments, Ireland, the French, Hungarian, Portuguese, Finnish, Swedish and United Kingdom Governments, as well as the Parliament and the Council” ar fi putut avea efecte negative în cadrul admisibilității cerere.

Mai mult, Letonia și Estonia au apreciat că:

Normele interne nu puteau genera consecințe decât pentru U.E.

Normele nu puteau să influențeze aspectele internaționale aferente proiectului de acord

În opinia Suediei și a Poloniei, aceste norme interne se impuneau a fi în compatibilitate și cu Tratatul Uniunii Europene, respectiv Tratatul de Funcționare al Uniunii Europene, în plus „according to the French and Cypriot Governments, the Court of Justice has no jurisdiction, or, according to the Czech, Estonian and French Governments, the request is inadmissible, or, according to the Lithuanian Government, it is not necessary for the Court of Justice to express a view”.

Cu toate acestea, se impunea o reținere din partea Comisiei vizând deschiderea, în fața Curții, a dezbaterii privind normele interne, aceasta neavând posibilitatea să se pronunțe cu privire la acest subiect din cauza :

Caracterului ipotetic al normelor interne – în opinia Greciei și Olandei – „hypothetical nature”

Absenței elementelor suficiente vizând conținutul acestor norme – în opinia Consiliului, a Franței, Ciprului și Lituaniei

Extraneității acestor norme în raport cu respectivul acord internațional, acord ce doar el putea să facă obiectul formulării unei cereri de avizare, așa cum este prevăzut în cadrul art. 218, alin. 11 din cadrul Tratatului privind Funcționarea Uniunii Europene „the international agreement at issue, that agreement alone being capable of forming the subject-matter of a request for an Opinion within the meaning of Article 218(11) TFEU” – în opinia Cehiei, Franței, Estoniei, Ciprului, Olandei, Lituaniei, Portugaliei, Slovaciei și Suediei

Mai mult, în opinia Consiliului, ca și Guvernului Regatului Unit și cel eston, în situația pronunțării Curții asupra conținutului normelor interne, norme ce nu fuseseră adoptate de către legiuitorul U.E. s-ar fi produs o impietate asupra competențelor acestuia și implicit o încălcare a prevederilor art. 13 din cadrul Tratatului Uniunii Europene (o nerespectare a principiului repartizării competențelor, mențiune în cadrul art. 5, alin.1, alin.2 din cadrul Tratatului Uniunii Europene – în opinia guvernului eston).

Astfel, cererea de avizare devenea inadmisibilă, admisibilitatea devenind posibilă doar în măsura acordului preconizat și nu în cea dedicată normelor interne, pentru care :

Curtea nu era competentă – în opinia Franței și a Ciprului

Cererea era inadmisibilă – în opinia Estoniei, Cehiei, Franței

Nu se impunea o pronunțare din partea Curții – în opinia Lituaniei

În situația în care analiza respectivelor norme interne se impunea în vederea aprecierii conformității proiectului de acord respectiv cu tratatele U.E., caz în care Curții îi revenea (în opinia Greciei) sarcina de a decide, se remarcau următoarele cazuri :

Curtea trebuia să subordoneze avizul în domeniul compatibilității proiectului cu tratatele U.E. condiției ca respectivele norme interne să se afle și ele în raport de compatibilitate cu acestea – opinia Poloniei

Curtea trebuia să subordoneze avizul în domeniul compatibilității proiectului cu tratatele U.E. condiției ca respectivele norme interne să se afle și ele în raport de compatibilitate cu proiectul de declarație – opinia României

Procedura ar fi trebuit să se suspende până în momentul în care normele deveneau disponibile – opinia Consiliului și a Estoniei

Cererea trebuia să fie declarată în totalitate ca fiind inadmisibilă – opinia Consiliului și a Greciei

În opinia guvernului spaniol, diversele aspecte ale proiectului de acordar fi trebuie să fie menționate în cadrul normelor interne europene, o atenție deosebită impunându-se a se acorda :

Problemelor diverse privind reprezentarea Uniunii Europene în fața C.E.D.O

Implicării prealabile a Curții

Procedurilor care ar fi trebuit să fie urmate în procesul stabilirii celor trei candidați la postul de magistrat al Curții

Participării Uniunii Europene în cadrul Adunării, ca și în cadrul Comitetului Miniștrilor

Noilor reguli de vot ce se impuneau a fi incluse în cadrul proiectului privind „regula 18”

În ceea ce privește fondul, statele membre ale Uniunii Europene, ca și diversele instituții ce au formulat diverse observații, au căzut de acord cu Comisia, apreciind că respectivul proiect de acord va reuși să conserve toate caracteristicile aferente U.E., ca și pe cele ale dreptului acesteia, în domeniul modalităților efective de implicare a Uniunii Europene în cadrul autorităților de control aferente C.E.D.O.

De asemenea, statele membre ale Uniunii Europene și restul instituțiilor deja enumerate au apreciat că prin intermediul mecanismului co-pârâtului se poate realiza conservarea caracteristicilor U.E., ca și a dreptului aferent acesteia, cu garantarea faptului că toate acțiunile ce vor fi formulate de către statele nemembre ale Uniunii Europene, ca și diversele acțiuni individuale vor fi în mod corect îndreptate împotriva diverselor state membru ori, în funcție de situație, și/sau împotriva Uniunii Europene.

Cu toate acestea, în opinia Austriei, mecanismul co-pârâtului ar fi trebuie să se poată declanșa nu doar în situația în care încălcarea C.E.D.O. nu ar fi putut să fie evitată decât prin intermediul nerespectării obligațiilor ce decurg din cadrul dreptului Uniunii Europene, ci și în cazul când o încălcare a CEDO era imputabilă unui anumit stat membru, în cazul aplicării dreptului Uniunii Europene, în ciuda faptului că acest drept recunoaște respectivului stat membru un unumit grad al autonomiei: „the co-respondent mechanism must be capable of being triggered not only where the violation of the ECHR ‘could have been avoided only by disregarding an obligation under EU law’, but also where such a violation is attributable to a Member State in the context of the implementation of EU law, and even though EU law accords that Member State a certain degree of autonomy”

În acest fel, în situația invocării unei încălcări în ceea ce privește un anumit act de transpunere al unei directive, se aprecia că era interesul Uniunii Europene de a apăra legalitatea respectivei directive în fața C.E.D.O., în ciuda faptului că nu se impunea adoptarea actului respectiv de către statul membru al U.E. în cauză, ci doar o autorizare.

În opinia Bulgariei, caracterul de tip facultativ al respectivului mecanism co-pârât îi conferea potențialului co-pârât opțiunea sustragerii de la îndatoririle ce îi reveneau prin conținutul art. 46 din cadrul C.E.D.O.

Acestei opinii i s-a adăugat și cea a Austriei, care considera că mecanismul co-pârât poate să se afle în relație de compatibilitate cu prevederile art. 1, lit. b din cadrul Protocolului nr. 8 al Uniunii Europene doar în condițiile existenței, în cadrul dreptului Uniunii Europene, a unei mențiuni/dispoziție internă care, în eventualitatea unor acțiuni diverse îndreptate unui stat membru al U.E. sau a unor state membre ale Uniunii Europene, să oblige diverse instituții ale Uniunii Europene să solicite admiterea sa în calitate de co-pârâtă, cu precădere în situația în care se invoca încălcarea convenției ce punea în discuție compatibilitatea în raport cu dreptul Uniunii Europene.

În ciuda faptului că o astfel de obligație de natură internă se afla deja înclusă în cadrul proiectului de declarație (vezi lit. a), se impunea reglementarea acestei obligații în așa fel încât în situația unei lipse de prezentări a unor astfel de cereri ori în situația unui refuz de participare în cadrul unei proceduri, la invitația CEDO, să se considere drept abținere de acțiune.

În opinia României, cu toate că în cadrul proiectului de acord era prevăzută posibilitatea ca Uniunea Europeană să intervină în calitatea de co-pârâtă, la nivel intern, Uniunea Europeană își luase angajamentul de a pune în aplicare diverse norme interne ce puteau permite stabilirea respectivei presupuse încălcări a diverselor dispoziții ale Convenției din dreptul U.E, ca și a marjei de manevră aflată la dispoziția respectivului stat membru al Uniunii Europene.

1.5 Poziția Curții de Justiție a Uniunii Europene

După finalizarea negocierilor prin acordul privind proiectele instrumentelor de aderare, în luna iulie a anului 2013, Comisia s-a adresat Curții de Justiție în vederea obținerii avizului favorabil vizând compatibilitatea proiectului de acord în raport cu dreptului Uniunii Europene, în conformitate cu prevederile art.218, alin. 11 din cadrul Tratatului pentru Funcționarea Uniunii Europene.

În data de 19 decembrie 2014 Curtea de Justiție s-a pronunțat, decizia sa luând prin surprindere toate statele membre ale Uniunii Europene și implicit instituțiile implicate.

Astfel, în avizul dat publicității, Curtea de Justiție precizează că acordul ce se preconiza în procesul de aderare al Uniunii Europene la C.E.D.O. nu este compatibil cu prevederile art. 6, alin. 2 din cadrul Tratatului Uniunii Europene, el nefiind compatibil nici cu renumitul Ptrotocol nr. 8 privind art.6, alin. 2 din cadrul Tratatului Uniunii Europene: „The agreement on the accession of the European Union to the European Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms is not compatible with Article 6(2) TEU or with Protocol (No 8) relating to Article 6(2) of the Treaty on European Union on the accession of the Union to the European Convention on the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms”.

În domeniul admisibilității

Curtea de Justiție a constatat că au existat anumite state membre ale Uniunii Europene care în cadrul procedurii de aderare a Uniunii Europene la CEDO și-au exprima diverse îndoieli în ceea ce privea admisibilitatea cererii de aviz ce fusese formulată de către Comisie, îndeosebi cu privire la conținutul vizând aprecierile dedicate normelor interne ale Uniunii Europene.

În conformitate cu prevederile art. 218, alin. 11 din cadrul Tratatului de Funcționare a Uniunii Europene, Parlamentul European, Comisia Europeană, Consiliul, ca și orice stat membru al Uniunii Europene poate să obțină un aviz al Curții în ceea ce privește compatibilitatea unui anumit acord cu diversele dispoziții ale tratatelor.

Dispoziția are în vedere prevenirea complicațiilor ce s-ai putea constata în cazul contestării în justiție a compatibilității cu respectivele tratate ale Uniunii Europene a diverselor acorduri internaționale ce angajează Uniunea Europeană.

În situația în care, după încheierea unui acord internațional prin care se angajează Uniunea Europeană, se constată printr-o decizie judiciară, ca acesta nu este compatibil cu dispozițiile tratatelor Uniunii Europene, fie din cauza conținutului acordului, fie datorită procedurii ce a fost adoptată în vederea încheierii, s-ar genera dificultăți serioase nu doar la nivelul intern al U.E., ci și pe planul relațiilor internaționale, acest aspect putând prejudicia toate statele și instituțiile implicate, incluzând și statele terțe.

Curtea de Justiție a primit din partea Comisiei proiectele instrumentelor de aderare la care negociatorii au ajuns la acordul de principiu, complexul acestor instrumente constituind cadrul complet și precis dedicat modalităților de conformitate în condițiile realizării aderării preconizate.

Nu același lucru s-a putut afirma în ceea ce privește subiectul normelor interne ale Uniunii Europene, care nu fuseseră adoptate, conținutul acestora fiind unul strict cu caracter ipotetic. În plus, Curtea a apreciat că respectivul caracter de drept intern al U.E. al acestora elimină posibilitatea ca normele interne să fi devenit obiectul proceduri avizului, ce viza numai acordurile internaționale ce se preconizau a fi încheiate de către Uniunea Europeană.

Mai mult, Curtea a consemnat că diversele aprecieri făcute la adresa normelor interne ale Uniunii Europene, atât de către Comisie, cât și de către statele membre ale Uniunii Europene și instituțiile ce au formulat diverse observații, nu sunt pertinente pentru examinarea cererii de aviz avute în discuție, ele nefiind de natură de a aduce în atenție admisibilitatea cererii de aviz.

Acestea au fost motivele pentru care Curtea de Justiție a decis că cererea de aviz primită din partea Comisiei este admisibilă.

În ceea ce privește fondul

Curtea de Justiție a apreciat că în comparație cu stadiul dreptului comunitar actual la data emiterii Avizului 2/94 (E.U., 1996, 140), intenția de aderare a Uniunii Europene la C.E.D.O. dispunea de temeiul juridic indus de prevederile art. 6 din cadrul Tratatului Uniunii Europene.

În ciuda acestui aspect, Curtea de Justiție a apreciat că aderarea Uniunii Europene se remarcă prin diversele sale particularități, C.E.D.O, legând numai state (au calitatea de părți). Astfel, pentru a i se permite Uniunii Europene să adere la CEDO se impunea modificarea art. 59 din cadrul CEDO, ca și a acordului preconizat, ce include numeroase modificări în cadrul Convenției. În acest fel, s-a facilitat operaționalitatea aderării în cadrul unui sistem instituit de însăși Uniunea Europeană.

Curtea a apreciat că toate aceste modificări au avut justificare tocmai prin prisma aspectului că, în comparație cu orice altă parte, privită prin lupa dreptului internațional, Uniunea Europeană, prin natura sa, nu putea să se considere un stat.

Curtea de Justiție a apreciat cu nenumărate ocazii faptul că, în comparație cu obșinuitele tratate internaționale, tratatele de fondare ale Uniunii Europene au generat o ordine juridică nouă, ce este dotată cu diverse instituții proprii.

Mai mult, în favoarea Uniunii Europene, statele membre ale acesteia și-au limitat diversele drepturi suverane în cadrul domeniilor tot mai extinse și în cadrul cărora subiectele nu se limitează doar la aceste state membre, ci și la resortisanți.

Astfel, Curtea de Justiție constată că procedura aderării Uniunii Europene la CEDO, ca și condițiile aderării poate determina numeroase consecințe prin prisma mai multor aspecte, respectiv :

Uniunea Europeană funcționează ca o ordine juridică nouă, natura acesteia fiindu-i specifică

Uniunea Europeană include un cadru constituțional proprii, ca și principii fondatoare

Uniunea Europeană este caracterizată de o structură instituțională foarte complexă

Uniunea Europeană dispune de un complex de norme juridice prin intermediul cărora este asigurată funcționalitatea sa

Avându-se în vedere toate aceste aspecte, Curtea a apreciat că tratatele specifice Uniunii Europene supun aderarea acesteia la C.E.D.O. sub prisma respectării mai multor condiții, respectiv, după prevederea conform căreia Uniunea Europeană va adera la C.E.D.O, în cadrul conținutului art. 6, alin. 6 din cadrul Tratatului Uniunii Europene se specifică că respectivele competențe ale U.E., așa cum acestea au fost definite în cadrul tratatelor, nu vor fi modificate sub nici un fel de respectiva aderare.

De asemenea, Curtea constată și că, în cadrul Protocolului nr. 8 al Uniunii Europene (ce are valoare juridică identică cu cea a tratatelor Uniunii Europene) se menționează faptul că respectivul acord de aderare trebuie :

Să garanteze că respectiva aderare nu va aduce nici un fel de atingere competențelor Uniunii Europene

Să reflecte în principal necesitatea conservării caracteristicilor ce îi sunt specifice Uniunii Europene

Să garanteze că respectiva aderare nu va aduce nici un fel de atingere atribuților instituțiilor Uniunii Europene

Să garanteze că respectiva aderare nu va aduce nici un fel de atingere articolului 344 din cadrul Tratului pentru Funcționarea Uniunii Europene

Să garanteze că respectiva aderare nu va aduce nici un fel de atingere situațiilor speciale aferente statelor membre, în relația acestora cu C.E.D.O.

Mai mult, Conferința inter-guvernamentală ce a adoptat cunoscutul Tratat de la Lisabona, prin intermediul Declarației privind art.6, alin. 2 din cadrul Tratatului pentru Uniunea Europeană, a stabilit că aderarea Uniunii Europene la CEDO trebuie să se realizeze avându-se în vedere diverse proceduri ce au capacitatea de a permite menținerea diverselor aspecte specifice ordinii juridice, caracteristice Uniunii Europene.

În acest context, Curții de Justiție i-a revenit sarcina (conform prevederilor art. 19, alin. 1 din cadrul Tratatului Uniunii Europene) de a verifica dacă diversele modalități juridice în virtutea cărora se preconiza aderarea Uniunii Europene la CEDO, sunt în conformitate deplină cu condițiile ce au fost menționate, ca și cu cunoscuta Cartă Constituțională Fundamentală, reprezentată de tratatele Uniunii Europene.

În ceea ce privește condițiile ce sunt prevăzute în cadrul tratatelor Uniunii Europene în legătură cu aderarea acesteia la CEDO, merită menționat faptul că aderarea trebuie să garanteze faptul că acest proces nu va aduce nici un fel de atingere caracteristicilor specifice U.E. și nici dreptului său, în categoria caracteristicilor fiind incluse :

Structura de tip constituțional a Uniunii Europene – structură ce se reflectă cu precădere în cadrul principiului de atribuirea competențelor, menționat în cadrul art.4, alin. 1 din cadrul Tratatului Uniunii Europene, ca și în cadrul art. 5, alin. 1, alin. 2 din același tratat

Cadrul instituțional al Uniunii Europene, ce este definit prin intermediul art. 13 și art. 19 prevăzute în cadrul Tratatului Uniunii Europene

Diverse caracteristici ce țin de natura însăși a dreptului Uniunii Europene, drept ce izvorâște dintr-o sursă total independentă, ce este constituită de diversele tratate și se remarcă prin supremația dezvoltată în raportul cu dreptul aferent diverselor state membre

Toate aceste caracteristici ale dreptului Uniunii Europene au generat o serie întreagă de norme, principii, ca și relații juridice de tip interdependent prin intermediul căreia permite o legătură reciprocă a Uniunii cu restul statelor membre, ca și între statele membre, în temeiul prevederilor art. 1 din cadrul Tratatului Uniunii Europene urmărindu-se crearea între diversele state europene a unei uniuni profunde.

Curtea a apreciat că o construcție juridică de acest tip se consolidează pe premisa conform căreia fiecare stat ce este membru al Uniunii Europene va împărtăși cu restul statelor membre ale U.E. numeroasele valori comune pe fundamentul cărora este întemeiată Uniunea, în conformitate cu precizările art. 2 din cadrul Tratatului Uniunii Europene.

În centrul construcției juridice sunt amplasate drepturile fundamentale, așa cum acestea sunt recunoscute de către cartă, cartă ce, în baza prevederilor art. 6, alin. 1, Tratatul Uniunii Europene, are valoare juridică identică cu cea a tratatelor Uniunii Europene. Respectarea tuturor acestor drepturi se constituie într-o condiție de absolută legalitate a actelor Uniunii Europene, motiv pentru care, în cadrul Uniunii, nu pot fi admise nici ce un fel de măsuri ce nu sunt compatibile cu drepturile acestea.

Dreptul Uniunii Europene se bucură de autonomie în raport cu dreptul aferent statelor membre ale acesteia, ca și raportul cu dreptul internațional, această autonomie impunând de altfel asigurarea în cadrul structurii Uniunii Europene și a obiectivelor acesteia a interpretării drepturilor fundamentale.

În cadrul structurii Uniunii Europene, respectarea cartei este impusă nu doar instituțiilor U.E., a organelor, a oficiilor și agențiilor acesteia, dar și statelor membre ale U.E., în situația punerii în aplicare a dreptului U.E.

În domeniul urmăririi obiectivelor Uniunii Europene, obiective menționate în cadrul art. 3 din Tratatul Uniunii Europene, se are în vedere :

Respectarea libertății de circulație a mărfurilor Uniunii Europene

Respectarea libertății de circulație a serviciilor Uniunii Europene

Respectarea libertății de circulație a capitalurilor Uniunii Europene

Respectarea libertății de circulație a persoanelor Uniunii Europene

Respectarea spațiului de libertate a Uniunii Europene

Respectarea spațiului de securitate și justiție a Uniunii Europene

Respectarea politicii de concurență a Uniunii Europene

În temeiul prevăzut de art. 4, alin. 4, din cadrul Tratatului Uniunii Europene, respectiv principiul cooperării loiale, statele membre ale Uniunii Europene au obligația să asigure atât aplicarea cât și respectarea pe teritorilor proprii, a dreptului Uniunii Europene.

De asemenea, statele membre ale Uniunii Europene trebuie să adopte orice măsură de ordin general sau special în vederea asigurării îndeplinirii tuturor obligațiilor ce revin din cadrul diverselor tratate ori care sunt generate de actele aferente instituțiilor U.E.

Pentru garantarea caracteristicilor specifice ordinii juridice, ca și pentru garantarea autonomiei acesteia, tratatele Uniunii Europene au instituit un complex sistem jurisdicțional ce are rolul de a asigura coerența, ca și unitatea în domeniul interpretării dreptului Uniunii Europene.

Curte apreciază că în acest context, obligația garantării deplinei aplicări a dreptului Uniunii Europene în rândul tuturor statelor membre ale Uniunii Europene va reveni atât Curții, cât și instanțelor naționale. Aceleași instituții au obligația și de a garanta protecția de tip jurisdicțional a tuturor drepturilor ce sunt conferite justițiabililor în cadrul dreptului Uniunii Europene.

Curtea apreciază, de asemenea, că o atenție deosebită trebuie să fie acordată procedurii trimiterii preliminare, procedură ce este specificată în cadrul art. 267 al Tratatului de Funcționare a Uniunii Europene, procedură ce, prin intermediul instituirii unui dialog între instanțe, respectiv între Curte și instanțele naționale din cadrul statelor membre, va avea drept principal scop să asigure unitatea de interpretare în cadrul dreptului Uniunii Europene.

În acest fel se asigură nu doar asigurarea coerenței dreptului Uniunii Europene, ci și coerența efectului său, ca și a autonomiei dreptului U.E., respectiv a propriului caracter al dreptului U.E., instituit de către tratatele Uniunii Europene.

În ceea ce privește compatibilitatea acordului de aderare, preconizat cu dreptul primar al U.E.

Curtea a apreciat că pentru luarea unei poziții vizând cererea de aviz ce a fost formulată de către Comisie, se impune :

Verificarea modului în care acordul este sau nu susceptibil să aducă atingeri diverselor caracteristici specifice dreptului Uniunii Europene (amintite anterior), ca și autonomiei dreptului U.E. în interpretarea drepturilor fundamentale și aplicarea acestora – drepturile așa cum acestea sunt în dreptul Uniunii Europene, dar și în Cartă, recunoscute

Analizarea mecanismelor instituționale și a mecanismelor procedurale ce sunt prevăzute în cadrul avizului în vederea stabilirii dacă acestea asigură o respectare a condițiilor impuse de către tratatele Uniunii Europene în vederea aderării U.E. la C.E.D.O.

În ceea ce privește caracteristicile specifice drepturilor Uniunii Europene și a autonomiei dreptului U.E.

În conformitate cu prevederile art.6, alin. 3 din cadrul Tratatului Uniunii Europene, Curtea a apreciat că drepturile fundamentale (așa cum acestea sunt garantate de către C.E.D.O.) reprezintă principiile generale aferente dreptului Uniunii Europene, în lipsa aderprii acesteia la CEDO, aceasta nu poate constitui instrumentul juridic de tip integrat formal în cadrul ordinii juridice a U.E.

În situația aderării Uniunii Europene la CEDO; Curtea remarcă faptul că, ca și în cazul oricărui acord internațional ce este încheiat de către Uniunea Europeană, în temeiul art. 216, alin. 2 din cadrul Tratatului pentru Funcționarea Uniunii Europene, pentru toate instituțiile Uniunii Europene, ca și pentru statele membre ale acesteia, ar fi obligatorie și implicit ar fi parte integrantă din cadrul dreptului Uniunii Europene.

În acest fel, la fel ca orice parte contractantă, Uniunea Europeană ar putea să fie supusă unui control de tip extern, al cărui principal scop ar și respectarea drepturilor, ca și a libertăților pe care aceasta și-ar lua angajamentul să le respecte, în conformitate cu prevederile art.1 din C.E.D.O. Astfel, atât Uniunea Europeană, cât și instituțiile sale (aici fiind inclusă și Curtea) s-ar supune diverselor mecanisme de control ce sunt prevăzute de către această convenție, cu precădere deciziilor C.E.D.O. și a hotârârilor acesteia.

Curtea a apreciat că orice acord internațional ce prevede crearea unei anumite instanțe a cărei principală sarcină constă în interpretarea dispozițiilor acestuia (deciziile acesteia fiind obligatorii pentru diversele instituții, chiar și pentru Curte) nu se află în relație de incompatibilitate în raport cu dreptul Uniunii Europene.

În acest fel, competența U.E. în materia relațiilor internaționale, ca și capacitatea Uniunii Europene de a încheia diverse acorduri internaționale va implica, în mod absolut necesar, și posibilitatea supunerii deciziilor unei instanțe ce a fost creată ori desemnată în cadrul temeiurilor de acest gen.

De asemenea, Curtea a ținut să precizeze că orice acord internațional nu va putea produce efecte vizând competențele proprii, cu excepția situației în care cerințele esențiale vizând susținerea naturii acestora se îndeplinesc și implicit nu este afectată autonomia ordinii juridice a U.E.

În opinia Curții, orice intervenție a organelor ce sunt investite de către C.E.D.O. cu diverse competențe decizionale, așa cum se prevedea în cadrul acordului, nu ar trebui să aibă ca și efect impunerea Uniunii Europene și instituțiilor acesteia, în cadrul exercitării diverselor competențe interne, anumite interpretări a normelor aferente dreptului Uniunii Europene.

Astfel, s-ar remarca faptul că ar deveni obligatorie, în temeiul dreptului internațional, atât pentru Uniunea Europeană cât și pentru instituțiile sale (chiar și Curte) interpretarea C.E.D.O.. în condițiile în care această interpretare a dreptului recunoscut de Convenție nu ar impune constrângerea mecanismelor de control ce sunt impuse, conform prevederilor art. 3, alin. 6 din cadrul proiectului de acord.

Interpretarea pe care o dă dreptului Uniunii Europene (inclusiv cartei), Curtea, este diferită, aprecierile acesteia în domeniul aplicării materiale a dreptului U.E. (în special pentru stabilirea sau nu a obligației impuse unui stat membru în domeniul respectării drepturilor fundamentale) neputând fi puse în discuție de către C.E.D.O.

Curtea a remarcat de asemenea faptul că, în conformitate cu prevederile art.53 al cartei, nici o dispoziție nu se poate interpreta ca răstrângerea drepturilor fundamentale ce sunt recunoscute ori ca atingere adusă acestora, în cadrul domeniilor de aplicare aferente, de dreptul Uniunii Europene și drept internațional, ca și de diversele convenții internaționale în cadrul cărora Uniunea Europeană ori statele membre ale acesteia sunt părți.

Curtea interpretează că aplicarea unor diverse standarde internaționale în domeniul protecției drepturilor fundamentale nu implică compromiterea nivelului de protecție ce este prevăzut în cadrul cartei și nici a supremației, unității și a caracterului efectiv dreptului Uniunii Europene.

În condițiile în care, conținutul art.53 din cadrul C.E.D.O. dedică diverselor părți contractante oportunitatea prevederii standardelor de protecția drepturilor fundamentale mai mari, comparativ cu cele ce sunt garantate de către convenție, Curtea apreciază că se impune asigurarea coordonării dintre cele două dispoziții, astfel încât oportunitatea conferită de art. 53 să fie limitată la strict necesarul evitării compromiterii nivelului de protecție ce a fost prevăzut în cadrul cartei – supremație, unitate, caracter efectiv dreptului Uniunii Europene.

În cadrul dreptului Uniunii Europene, principiul încrederii reciproce dintre statele member ale U.E. are o importanță deosebită, acesta permițând crearea, ca și menținerea spațiului fără frontiere de interior.

Acest principiu este cel care impune, fiecărui stat membru al Uniunii Europene, în domeniul spațiului de libertate, de securitate și de justiție, să ia în considerare (exceptând situațiile excepționale) faptul că restul statelor membre ale Uniunii Europene respect dreptul acesteia, ca și drepturile fundamnetale ce au fost recunoscute de către U.E.

În acest fel, în momentul punerii în aplicare a dreptului Uniunii Europene, statele membre ale acesteia por să fie ținute, în cadrul temeiului dreptului U.E. să prezume o respectare a drepturilor fundamentale ale omului de către restul statelor membre, Curtea apreciind că acestea sunt prejudiciate nu doar de posibilitetea pretinderii, din partea altui stat membru al U.E., un nivel de protecția drepturilor fundamentale național mai mare decât nivelul asigurat de către dreptul U.E., ci și de posibilitatea verificării modului în care statul respectiv membru respect efectiv, în cadrul unui caz concret, diversele drepturi fundamentale ce sunt garantate de către Uniunea Europeană.

Curtea a concluzionat că acordul de aderare al Uniunii Europene la CEDO nu ține cont de diversele caracteristici specifice dreptului Uniunii Europene, cu precădere în domeniul controlului jurisdicțional al actelor, al acțiunilor ori al omisiunilor în material PESC.

Astfel, Curtea a apreciat că acordul de aderare:

Poate aduce atingere diverselor caracteristici specifice dreptului Uniunii Europen și autonomiei acestuia, datorită faptului că:

Nu poate asigura o coordonare între art. 53 al CEDO și art. 53 din Cartă

Nu poate preveni riscul aducerii de atingeri principiului încrederii reciproce stabilite între statele membre ale Uniunii Europene, în dreptul U.E.

Nu prevede nici un fel de corelare stabilită între mecanismul ce este instituit prin intermediul Protocolului nr. 16 și respectiv procedura trimiterii preliminare, ce este specificată în cadrul art. 267 din cadrul Tratatului de Funcționare a Uniunii Europene

Este susceptibil de a aduce atingeri art. 344 din cadrul Tratatului de Funcționare a Uniunii Europene, datorită faptului că nu exclude posibilitatea ca diversele litigii existente între statele membre ale Uniunii Europene ori între aceste state și Uniunea Europeană, privind aplicarea C.E.D.O. în cadrul domeniului de aplicare material aferent dreptului Uniunii Europene să poată fi deduse judecății CEDO

Nu are prevăzute modalitățile de funcționarea mecanismului de tip co-pârât, și nici a procedurii de implicare prealabilă a Curții, ce să permită realizarea dezideratului de conservare a caracteristicilor specifice U.E. și ale dreptului Uniunii Europene

Nu ține cont de diversele caracteristici specifice dreptului Uniunii Europene în domeniul controlului jurisdicțional al diverselor acte, acțiuni ori omisiuni în materia PESC, încredințând controlul jurisdicțional al actelor, acțiunilor ori omisiunilor (unele dintre ele) exclusiv unui organ ce este extern Uniunii Europene.

Nu este în relație de compatibilitate cu art. 6, alin.2 din cadrul Tratatului Uniunii Europene

Nu este compatibil cu Protocolul nr. 8 al Uniunii Europene

Pentru toate aceste considerente, Curtea a concluzionat că acordul privind aderarea U.E. la C.E.D.O. nu este compatibil cu art. 6 (alin.2) din cadrul TUE, ca și cu Protocolul nr. 8 din TUE, Uniunea Europeană neputând adera la C.E.D.O.

CAPITOLUL 2. RAPORTURILE DINTRE UNIUNEA EUROPEANĂ/INSTITUȚIILE ACESTEIA ȘI C.E.D.O.

Proiectul de acord privind aderarea Uniunii Europene la C.E.D.O. menționa în cuprinsul său și dispoziția privind raporturile stabilite între C.E.D.O. și diverse alte acorduri ce au fost încheiate în interiorul Consiliului Europei.

Conform prevederilor alin.1, art.9 din cadrul proiectului acordului de aderare, Uniunea Europeană își lua angajamentul de a respecta, în limitele competențelor care îi revin:

Prevederile art. 1-art. 6 din cadrul Acordului european vizând persoanele ce sunt participante la diverse proceduri în fața instanței CEDO – ce a fost încheiat în martie 1996 la Strasbourg

Prevederile art. 1- art. 19 din cadrul Acordului general vizând privilegiile, ca și imunitățile C.E. – încheiat în 1949 la Paris

Prevederile art. 2- art. 6 din cadrul Protocolului adițional la Acordul privind privilegiile, ca și imunitățile C.E. – 1952, Strasbourg

Prevederile art. 1-art. 6, din cadrul celui de-al șaselea Protocol Adițional al Acordului privind privilegiile, ca și imunitățile C.E. – 1966, Strasbourg

Așa cum este menționat și în cadrul Avizului Curții de Justiție, în conformitate cu jurisprudența constantă a acesteia, drepturile fundamentale sunt considerate ca făcând parte integrantă din cadrul principiilor generale aferente dreptului Uniunii Europene, respectiv „fundamental rights form an integral part of the general principles of EU law”.

Tocmai din aceste considerente, Curtea de Justiție a Uniunii Europene are în vedere atât diversele tradiții de natură constituțională comună ale statelor membre ale Uniunii Europene, cât și diversele indicații ce îi sunt conferite de către multitudinea instrumentelor internaționale în domeniul protecției drepturilor omului, instrumente la care statele sale membre fie au cooperat, fie au aderat.

În acest context, Curtea de Justiție a precizat faptul că C.E.D.O. îi revine o semnificație deosebită, sublinierea fiind menționată în cadrul mai multor Hotărâri, codificarea jurisprudenței fiind realizată și de către fostul art. F (alin.2) din cadrul Tratatului privind Uniunea Europeană, ulterior modificat în art. 6 (alin.2), respectiv „The Union shall accede to the European Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms. Such accession shall not affect the Union's competences as defined in the Treaties”.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene

Despre necesitatea respectării drepturilor fundamentale ale omului s-a făcut vorbire constant în cadrul instanței Curții de Justiție a Uniunii Europene, jurisprudența acesteia fixând diversele norme de protecție, ce au la bază numeroase izvoare de drept, cum ar fi :

Dispozițiile aferente tratatelor Uniunii Europene

Dispozițiie Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene

Diversele convenții internaționare în cadrul cărora se fac trimiteri la drepturile fundamentale ale omului – cu precădere Convenția de la Geneva și Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului

Drepturile fundamentale ce decurg din diversele tradiții comune constituționale ale statelor membre ale Uniunii Europene

Complexitatea instrumentelor juridice de tip internațional, instrumente la care toate statele membre ale Uniunii Europene sunt membre, ca și instrumentele din care Uniunea Europeană este parte

Curtea de Justiție a Uniunii Europene are capacitatea de a examina atât compatibilitatea legislației ce este adoptată de către Uniunea Europeană în materia dtepturilor fundamentale ale omului, cât și compatibilitatea tuturor măsurilor ce sunt luate la nivelul național al statelor membre ale Uniunii Europene, în aplicarea legislației Uniunii Europene, ori pentru respectarea dreptului Uniunii Europene.

În ceea ce privește jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în materia drepturilor fundamentale ale omului, aceasta a cunoscut o dezvoltare deosebită ca urmare a pronunțărilor formulate în diverse cauze, ca titluri preliminare (conform art. 267 din cadrul Tratatului de Funcționare a Uniunii Europene).

De asemenea, Curtea de Justiție a Uniunii Europene interpretează legislația aferentă Uniunii Europene în materia drepturilor fundamentale, în vederea asigurării aplicării acesteia în mod similar în cadrul tuturor statelor membre ale Uniunii Europene, în paralel fiind soluționate diversele litigii de natură juridică semnalate între diversele instituții europene și guvernele statelor membre

În anumite situații, Curtea de Justiție a Uniunii Europene poate să fie sesizată și de către diverse persoane juridice, de organizații ori întreprinderi care inteționează să introducă o acțiune îndreptată împotriva unei anumite instituții a Uniunii Europene, instituție pe care o suspectează de încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.

În ceea ce privește importanța pe care o reprezintă jurisprudența Curții Europene de Justiție în domeniul materiei protecției drepturilor fundamentale ale omului, aceasta a fost marcată de-a lungul anilor de interpretări diferite.

Astfel, s-a remarcat trecerea de la refuzul de a aplica diversele reguli juridice ce vizau drepturile fundamentale ale omului la o ulterioară acceptare indirectă a acestora, gradual semnalându-se trimiteri la jurisprudența C.E.D.O., și implicit statuarea diverselor reguli proprii în materia dreptului comunitar.

Prima limitare a puterii de interpretare a Curții de Justiție a Comunităților Europene a fost sesizată încă din anul 1957, în celebrul caz „Geitling Ruhrkohlen-Verkaufsgesellschaft e.a”, în cauza „Stork & Cie” C.J.C.E. respingând aplicarea principiilor din domeniul meteriei drepturilor omului. În opinia Înaltei Curți de Justiție, aceste drepturi au fost considerate ca fiind parte integrantă din cadrul dreptului național, respectiv a dreptului german.

Astfel, Curtea Europeană de Justiție a dat interpretare în cadrul limitelor tratatelor Comunității Europene și nu în viziunea dreptului național al unui stat membru, aceasta neputându-se pronunța printr-o raportare la adresa dreptului constituțional al statului membru în cauză (în speță, al Republicii Federale Germania).

În condițiile ne-aderării Uniunii Europene la CEDO; Curtea de Justiție a Uniunii Europene continuă să se pronunțe în cauze privind interpretarea diverselor legislații ale instanțelor naționale ale statelor membre ale Uniunii Europene (hotârâri preliminare), instanțe ce au obligația de a garanta aplicarea corectă a legislației Uniunii Europene, dar în cadrul cărora există riscul unei interpetări legislative eronate.

De asemenea, Curtea de Justiție a Uniunii Europene veghează la modul în care se respectă legislația europeană, intervenind în cazul în care constată o neîndeplinire a obligațiilor ori proceduri de infringement, acțiunile fiind formulate împotriva unui guvern al unui stat membru UE, stat care nu respectă obligațiile ce îi sunt prevăzute prin intermediul legislației europene a drepturilor fundamentale.

În cadrul Avizului 2/94 – EU:C:1996/140, respectiv în cuprinsul pct.34, respectiv pct. 35, Curtea de Justiție menționa faptul că, la stadiul dreptului comunitar ce era în vigoare în acel moment, Comunității Europene nu îi revenea competența aderării la C.E.D.O.

În fapt, respectiva aderare ar fi putut genera o modificare radicală a regimului comunitar dedicat protecției drepturilor omului, prin prisma :

Inserării în cadrul Comunității Europene a unui sistem internațional de tip instituțional distinct

Integrării complexului dispozițiilor aferente acestei convenții în cadrul ordinii juridice comunitare

„Such accession would have entailed a substantial change in the existing Community system for the protection of human rights in that it would have entailed the entry of the Community into a distinct international institutional system as well as integration of all the provisions of that Convention into the Community legal order”.

Ca urmare a modificării regimului comunitar dedicat protecției drepturilor omului în cadrul Comunității, s-ar fi remarcat diverse implicații de natură instituțională atât la nivelul Comunității, cât și la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene, conturate în cadrul unei anverguri constituționale.

Astfel, prin natura constituțională, s-ar fi remarcat depășirea limitelor prevăzute în cadrul art. 235 din cadrul Tratatului C.E. (ulterior art. 308, C.E.), prevederi remarcate în cadrul conținutului alin. 1, art. 352 din cadrul T.F.U.E., ceea ce ar fi implicat modificarea respectivului tratat: „Such a modification of the system for the protection of human rights in the Community, with equally fundamental institutional implications for the Community and for the Member States, would have been of constitutional significance and would therefore have been such as to go beyond the scope of Article 235 of the EC Treaty (which became Article 308 EC), a provision now contained in Article 352(1) TFEU, which could have been brought about only by way of amendment of that Treaty”.

Ulterior, la data de 7 decembrie 2000, la Nisa, Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European și Comisia au proclamat la „Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene”, Cartă care la acel moment nu reprezenta un instrument juridic impus obligatoriu.

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene a luat ființă din dorința de a se elimina dualitatea protecției, în cursul anului 1999 Consiliul European considerând ca fiind deosebit de utilă o regrupare a principalelor drepturi fundamentale în cadrul unui act unic, respectiv în cadrul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Ca urmare a adoptării Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene au fost recunoscute, atât din punct de vedere juridic, cât și din punct de vedere politic, noi trenduri, respectiv :

O modificare radicală a structurilor politicilor derulate la nivel european

O dezvoltare a noilor drepturi, implicit libertăți europene

O deschidere a unor noi viziuni de reglementare (prin intermediul legislației secundare) în materie

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene regrupează ideal principiile generale ce sunt menționate și în cadrul C.E.D.O., ca și principiile rezultate din cadrul tradițiilor comune constituționale ale diverselor state membre ale Uniunii Europene, drepturile fundamentale ce le sunt rezervate tuturor cetățenilor Uniunii Europene, drepturile economice și drepturile sociale (drepturi ce au fost preluate din cadrul Cartei Sociale Europene, Cartei Comunitare a Drepturilor Sociale).

În cadrul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene sunt menționate și drepturile pe care aceasta le protejează, ele fiind grupate astfel :

Drepturile civile – respectiv drepturile omului, ca și drepturile procedurii juridice, drepturi ce sunt garantate prin intermediul C.E.D.O.

Drepturile politice – drepturile ce sunt caracteristice cetățeniei europene, așa cum aceasta este stabilită prin intermediul diverselor tratate

Drepturile economice și drepturile sociale, așa cum acestea se găsesc menționate în cadrul Cartei Drepturilor sociale fundamentale, cartă ce a fost adoptată de către toate statele membre ale U.E.(anul 1989 – Comunitatea Europeană), exceptând Marea Britanie, care a luat decizia adoptării abia în cursul anului 1998

În ceea ce privește aplicabilitatea tuturor dispozițiilor menționate în cadrul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, aceasta include totalitatea instituțiilor, a organismelor, ca și a agențiilor din cadrul Uniunii Europene, cu respectarea strictă a principiului subsidiarității. De asemenea, dispozițiile acestei Carte drepturilor fundamantale a Uniunii Europene, sunt aplicabile și statelor membre ale Uniunii Europene, în situația punerii în aplicare a dreptului Uniunii Europene.

În cadrul Titlului I al Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene sunt tratate demnitatea, dreptul la viață, dreptul persoanei la integritate, interzicerea torturii, interzicerea pedepselor ori a tratamentelor degradante ori inumane, ca și interzicerea muncii forțate și interzicerea sclaviei.

În cadrul Titlului al II-lea din cadrul Cartei Uniunii Europene a drepturilor fundamentale, sunt precizate „libertățile”, respectiv dreptul persoanei la libertate și siguranță, dreptul la respectarea vieții private și a vieții de familie, dreptul căsătoriei, protecția datelor ce au caracter personal, dreptul întemeierii unei familii, dreptul la libertatea gândirii, conștiinței și religiei, dreptul libertății de exprimare și informare, dreptul libertății de întrunire și dreptul libertății de asociere, dreptul libertății artelor și științelor, dreptul unei persoane la educație, dreptul libertății alegerii ocupației și dreptul oricărei persoane la muncă, dreptul libertății desfășurării unei activități comerciale, dreptul de proprietate, dreptul unei persoane la azil, dreptul la protecție în situația strămutării, a expulzării ori a extrădării.

În cadrul Titlului al III-lea al Cartei Uniunii Europene a drepturilor fundamentale sunt menționate „egalitățile”, respectiv :

Egalitate în fața legii

Nediscriminare

Diversitate culturală, diversitate religioasă, diversitate lingvistică

Egalitate între femei și bărbați

Drepturi ale copilului

Drepturi ale persoanelor în vârstă

Integritatea dedicată persoanelor ce suferă de un handicap

Carta Uniunii Europene a drepturilor fundamentale include și o secțiune dedicată solidarității (Titlul IV), în cadrul căreia sunt precizate :

Drepturile la informare / consultare ale lucrătorilor, în cadrul unei întreprinderi

Drepturile la negociere / drepturile acțiunii colective

Dreptul accesului la diversele servicii de plasament

Protecție în situația unei concedieri ce nu este justificată

Dreptul la condiții de muncă corecte și echitabile

Protecția tinerile la locurile de muncă, interzicerea muncii în rândul copiilor

Viața profesională, viața de familie

Asistența socială, securitatea socială

Protecția sănătății

Acces la diversele servicii de interes economic

Protecția mediului

Protecția consumatorului

În cadrul celui de-al V-lea Titlu din Cartea Uniunii Europene a drepturilor fundamentale sunt enumerate drepturile cetățenilor, respectiv dreptul :

De a alege și dreptul de a fi ales în cadrul Parlamentului European

De a alege și dreptul de a fi ales în cadrul alegerilor locale

La o bună administrare

Accesului la documente

Accesului la Ombudsmanului European

De petiționare

Libertății de circulație, dreptul de ședere

Protecției diplomatice, protecției consulare

Titlul al VI-lea din cadrul Cartei Uniunii Europene a drepturilor omului este dedicat justiției, cetățenii europeni bucurându-se de :

Dreptul unui proces echitabil și a unei căi de atac eficiente

Dreptul la apărare și de prezumția nevinovâției

Principiul legalității și al proporționalității pedepselor și infracțiunilor

Dreptul necondamnării ori nejudecării, pentru aceeași infracțiune, de două ori

În ceea ce privește valoarea juridică a Cartei Uniunii Europene a drepturilor fundamentale nu fusese stabilit modul în care aceasta urma să funcționeze împreună cu C.E.D.O, în cadrul Protocolului 8 al Tratatului de la Lisabona însumându-se principiile ce aveau drept principal scop o protejare a dreptului comunitar în fața unei potențiale subordonări raportate la Convenție.

În conformitate cu prevederile articolului 6 din cadrul Tratatului anterior menționat, Uniunea Europeană recunoaște toate drepturile ce sunt înscrise în cadrul Cartei drepturilor fundamentale ale Uniunii, ca și a libertăților și principiilor menționate în aceasta. În cadrul Actului Final al Conferinței tuturor reprezentanților statelor membre ale Uniunii Europene, a fost adoptat ca prim document Declarația vizând Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, ce :

Are, obligatoriu, o forță juridică

Confirmă toate drepturile fundamentale ce sunt garantate prin intermediul Convenției europene în domeniul apărării drepturilor omului, ca și a libertăților fundamentale ale acestuia, întocmai cum acestea reies din cadrul tradițiilor constituționale comune, aferente statelor membre ale Uniunii Europene

Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene nu extinde, în afara competențelor U.E., domeniul aplicării dreptului acesteia, ea necreând nici un fel de nouă competență ori nouă sarcină pentru Uniunea Europeană și fără a modifica în vreun fel atât competențele, cât și sarcinile ce sunt stabilite prin intermediul tratatelor.

În plus față de noile drepturi consacrate, cum ar fi protecția datelor ce au un caracter personal, dreptul la azil, dreptul bunei administrări, dreptul diversității culturale, etc, noțiunea originalității Cartei drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene rezidă înclusiv din cadrul grupării pe categorii a drepturilor, implicit din ordonarea lor avându-se în vedere mai multe valori precum demnitatea, libertatea, egalitatea, solidaritatea, cetățenia și justiția.

În domeniul obiectivelor urmărite prin intermediul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Comisia a ținut să sublinieze că aceasta se impunea în condițiile intrării Uniunii Europene într-o fază de integrare nouă, respectiv faza politică.

În acest context, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene constituie un element primordial în cadrul procesului de definitivare a noii Europe politice, Europă ce se dorește a fi un spațiu real de libertate, justiție și egalitate.

Referitor la Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, Republica Cehă a ținut să sublinieze în cadrul unei Declarații, că dispozițiile acesteia sunt adresate tuturor instituțiilor și a organismelor U.E., incluzând respectarea principiului subsidiarității, ca și al repartizării de competențe dintre U.E. și statele sale membre, așa cum acestea sunt delimitate în cadrul declarației privind delimitarea competențelor.

De asemenea, Cehia a ținut să învedereze faptul că dispozițiile Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene sunt aplicabile statelor membre ale Uniunii Europene doar în măsura punerii în aplicare, de către acestea, a dreptului Uniunii Europene, nu și în situația în care aceste state adoptă dreptul național (independent de dreptul U.E.) și implicit îl pun în aplicare.

În conformitate cu concluziile Consiliului din luna octombrie a anului 2009, în procesul de ratificare a Tratatului de la Lisabona de către Cehia, a fost agreat Protocolul ce le-a fost aplicat Marii Britanii și Poloniei.

În condițiile în care Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene recunoaște atât drepturi cât și principii fundamentale, așa cum acestea reies din cadrul tradițiilor comune constituționale ale statelor membre ale Uniunii Europene, aceste drepturi, dar și principii, se impun a fi interpretate avându-se în vedere tradițiile comune anterior menționate.

Astfel, nici o dispoziție a Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene nu se poate interpreta cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, și nici cu aducerea vreunei atingeri acestora, în cadrul domeniilor de aplicare aferente.

Aceste drepturi și libertăți fundamentale ale omului sunt recunoscute de către dreptului Uniunii Europene, de toate convențiile internaționale în cadrul cărora Uniunea Europeană ori statele sale membre sunt părți, de constituțiile tuturor statelor membre ale U.E., ca și de Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.

Prin intermediul Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene nu se aduce nici o atingere vreunui drept al statelor membre ale Uniunii Europene în domeniul legiferării moralității publice, în domeniul dreptului familiei, ca și în domeniul dedicat protecției demnității umane, respectiv respectării integrității fizice a ființei umane, ca și a integrității morale a acesteia.

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene are ca principal obiectiv reafirmarea tuturor drepturilor ce se deduc din cadrul tradițiilor constituționale, ca și a obligațiilor internaționale (de natură comună) ale statelor membre ale Uniunii Europene, ca și din cadrul Tratatului pentru Uniunea Europeană și a tratatelor comunitare, C.E.D.O., ca și din cadrul Cartelor sociale ce au fost adoptate de Consiliul Europei și de Comunitate, în același timp cu jurisprudențele Curții Europene a Drepturilor Omului, ca și cu cea a Curții de Justiție.

Articolul 6 al Uniunii Europene, modificat prin Tratatul de la Lisabona (în vigoare începând cu data de 1.12.2009), reprezintă art. 6 din cadrul Tratatului Uniunii Europene, el precizând că :

Uniunea Europeană recunoaște toate drepturile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale, ca și libertățile și principiile, „The Union recognises the rights, freedoms and principles set out in the [Charter], which shall have the same legal value as the Treaties”

Toate dispozițiile ce sunt cuprinse în cadrul Cartei drepturilor fundamentale nu extind competențele Uniunii Europene, așa cum acestea sunt definite în cadrul tratatelor, sub nici un fel

În ceea ce privește drepturile, libertățile, ca și principiile ce sunt prevăzute în cadrul Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, acestea sunt interpretate avându-se în vedere dispozițiile incluse în cadrul Titlului VII al acesteia, dispoziții ce vizează atât interpretarea, cât și punerea în aplicare a Cartei, cu mențiunea luării în considerare a diverselor explicații ce sunt incluse în aceasta și care prevăd tocmai izvoarele dispozițiilor vizate

În situația în care Uniunea Europeană ar fi aderat la C.E.D.O., competențele U.E. așa cum acestea au fost definite în cadrul principalelor tratate, nu ar fi fost modificate de aderare.

Toate drepturile fundamentale ale omului, așa cum acestea apar garantate de către C.E.D.O. și cum ele reies din cadrul tradițiilor constituționale de tip comun ale statelor membre ale Uniunii Europene, se constituie în principii generale aferente dreptului U.E., „Fundamental rights, as guaranteed by the [ECHR] and as they result from the constitutional traditions common to the Member States, shall constitute general principles of the Union’s law”.

În ceea ce privește interpretarea drepturilor și a principiilor incluse în cadrul Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, orice fel de restrângere a exercițiului drepturilor ori a libertăților ce sunt recunoscute prin aceasta se poate face numai prin intermediul legii, eventuala restrângere urmând să respecte întocmai substanța respectivelor drepturi/libertăți.

Se pot impune restrângeri a exercițiului drepturilor și libertăților, prin intermediul respectării principiului proporționalității, doar în situația în care aceste restrângeri sunt necesare și doar dacă ele răspund în mod efectiv diverselor obiective de interes general ce sunt recunoscute de către U.E. ori în cazul în care se impune protejarea drepturilor și a libertăților celorlalți indivizi.

De asemenea, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene menționează că, în situația în care drepturile conținute de ea corespund unor drepturi ce sunt garantate de către C.E.D.O, atât înțelesul, cât și intinderea acestora sunt identice cu cele regăsite în cadrul C.E.D.O., dispoziția neîmpiedicând dreptul Uniunii Europene de conferire a unei protecții mai largi, respectiv: „In so far as this Charter contains rights which correspond to rights guaranteed by the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms, the meaning and scope of those rights shall be the same as those laid down by the said Convention. This provision shall not prevent Union law providing more extensive protection”.

În ceea ce privește nivelul protecției, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene prevede că nici o prevedere de-a sa nu se poate interpreta ca fiind o retrângere a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ori aducătoare de atingeri acestora, în cadrul domeniilor de aplicare, de dreptul Uniunii Europene, de dreptul internațional, ca și de către diversele convenții internaționale în cadrul căreia U.E. ori statele sale membre sunt drept părți, în mod special în cazul C.E.D.O.: „Nothing in this Charter shall be interpreted as restricting or adversely affecting human rights and fundamental freedoms as recognised, in their respective fields of application, by Union law and international law and by international agreements to which the Union or all the Member States are party, including the European Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms”.

Carta europeană a drepturilor pacienților

La nivel Uniunii Europene, o importanță deosebită este acordată drepturilor fundamentale ale pacienților, setul de principii privind promovarea, ca și implementarea acestor drepturi fiind autorizat în cadrul Consultării Europene a OMS privind Drepturile Pacienților ce s-a desfășurat la Amsterdam, la finele lunii martie a anului 1994.

La elaborarea și dezvoltarea Principiilor Drepturilor Pacienților europeni s-au avut în vedere mai multe instrumente interguvernamentale și concepte, precum:

Declarația Universală a Drepturilor Omului – anul 1948

Convenția Europeană asupra Drepturilor Umane și Libertăților Fundamentale – anul 1950

Carta Socială Europeană – anul 1961

Convenția Internațională asupra Drepturilor Economice, Sociale și Culturale – anul 1966

Convenția Internațională asupra Drepturilor Civile și Politice – anul 1966

În anul 2002, în cadrul „Active Citizenship Network” (Rețeaua spiritului cetățenesc activ) („Active Citizenship Network”) s-a făcut propunerea elaborării unei Carte europene a drepturilor pacienților, având la bază drepturile legate de sănătate ale cetățenilor europeni, ce sunt menționate în cadrul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 35. Conform acestuia (ce vizează strict protecția sănătății), orice cetățean european are dreptul să acceadă la asistența medicală de tip preventiv, în paralel cu dreptul de a beneficia de diverse îngrijiri medicale, în funcție de practicile și de legislațiile naționale.

De asemenea, art. 35 al Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene menționează faptul că punerea în aplicare și definirea ansamblului de politici și de acțiuni de la nivelul UE are în vedere asigurarea permanentă a nivelului maxim de protecția sănătății umane. În ciuda acestui aspect strict menționat, studiile ulterioare realizate în cadrul mai multor țări membre ale Uniunii Europene au reliefat faptul că nivelul de protecție despre care se face vorbire în cadrul art. 35 din cadrul  Cartei drepturilor fundamentale prezintă diferențe majore de la un stat la altul.

În cursul lunii iulie a anului 2005, Comitetul Economic și Social European a luat decizia să elaboreze un aviz amplu vizând Drepturile pacientului european, în acest fel încercându-se respectarea angajamentului luat de Comisia Europeană cu privire la garantarea, la nivelul fiecărui cetățean european, a liberului acces la serviciile de sănătate de calitate, bazate pe principiul solidarității. În plus, având în vedere dreptul la mobilitate de care beneficiază cetățenii din statele membre ale Uniunii Europene, s-a urmărit oferirea egalității de șanse a pacienților europeni la prestații de calitate superioară atât în țările originare, cât și în alte state, cu modificările survenite la nivelul sistemului medical din statele membre UE.

Drepturile pacientului european, ce fac parte integrantă din drepturile omului, urmăresc în principal promovarea autonomiei pacienților pe termen lung, acestea regăsindu-se în Carta europeană a drepturilor pacientului (redactată în anul 2002 de Active Citizenship Network):

În ceea ce privește drepturile recunoscute de Carta europeană a drepturilor pacientului, remarcăm:

1 -Dreptul la măsuri preventive

Fiecare persoană are dreptul de a beneficia de servicii de specialitate adecvate, menite să preîntâmpine apariția îmbolnăvirilor de tot felul. În acest scop, serviciile de sănătate diverse sunt obligate să urmărească permanent acest obiectiv, atât prin mărirea permanentă a gradului de informarea publicului larg, cât și prin realizarea diverselor proceduri de prevenție, la intervale regulate de timp și în mod gratuit, pentru grupuri diverse de populație.

De asemenea se are în vedere și asigurarea unui acces larg a tuturor categoriilor de persoane la ultimele noutăți în domeniul cercetării științifice și al inovațiilor tehnologice. Fiecare persoană are dreptul la servicii de sănătate de calitate, care trebuie să le asigure tuturor un acces egal, fără nici un fel de discriminări ce pot fi legate de resurse financiare, de domiciliu, de tipul bolii sau de timp.

Fiecare persoană are dreptul de a primi toate informațiile ce vizează atât starea de sănătate, cât și serviciile de sănătate, în paralel cu modul de folosire al acestora și cu rezultatele de actualitate din domeniul inovației tehnologice și al cercetării științifice. În acest sens, toate persoanele abilitate (incluzând și diverșii furnizori de îngrijiri de sănătate) trebuie să fie în măsură să îi ofere oricărui pacient o informare personalizată, adaptată particularităților de tip religios, etnic și lingvistic ale acestuia.

Toate aceste informații trebuie să fie facil accesibile oricărui pacient, fătă diverse obstacole de tip birocratic. În paralel, furnizorii de sănătate trebuie să beneficieze de o educație specifică, incluzând și pregătirea și distribuirea diverselor materiale de tip informativ.

Fiecare pacient din Uniunea Europeană are dreptul de a-și vedea dosarul medical, dreptul de a-l fotocopia, de a adresa personalului abilitat diverse întrebări, ca și dreptul de a îndrepta eventualele erori sau greșeli. De asemenea, un pacient ce se află internat într-o unitate medicală, are dreptul să fie informat continuu și în mod detaliat, fotocopieze, să pună întrebări și de a se corecta eventualele greșeli. Un bolnav internat are dreptul la o informare continuă și detaliată, informarea putând fi eventual garantată de un tutore al acestuia.

În plus, pacientul are și dreptul de a beneficia de un acces direct la informările de ultimă oră în domeniul cercetărilor știintifice, al cercetărilor farmaceutice și al inovațiilor tehnologice, acestea putând proveni atât din resurse publice, cât și din resurse private (cu îndeplinirea criteriilor de corectitudine și de transparență).

2Alegerea liberă – Fiecare persoană ce este pacient are libertatea de a opta atât pentru diverse alternative de tip terapeutic, cât și pentru alegerea medicilor/profesioniștilor care să îi ofere serviciile medicale, în baza unei informări ce trebuie să fie cât mai corectă.

În acest sens, toate serviciile de sănătate sunt obligate să îi ofere pacientului dreptul la o alegere liberă, sens în care trebui să îi ofere acestuia informații complete și exacte privind diversele centre medicale sau diverșii medici/personal medical ce sunt în măsură să îi asigure pacientului un tratament optim. În plus, serviciile de sănătate mai au și obligația de a lua toate măsurile pentru înlăturarea eventualelor obstacole ce i-ar putea limita pacientului acest drept. 3 Respectul intimității. Confidențialitatea – Fiecare persoană are dreptul la confidențialitate vizând informațiile personale legate de starea sa de sănătate, ca și de procedurile, tratamentele și diagnosticele ce sunt stabilite de către personalul medical.

De asemenea, pe toată perioada desfășurării/realizării procedurilor, a tratamentelor sau a stabilitii diagnosticului, orice persoană are dreptul la intimitate absolută.

4 Respectul pentru timpul pacientului- Fiecare persoană are dreptul de a primi întreg tratamentul de care are nevoie, într-o perioadă anume de timp, aflată în strânsă dependență cu gradul de urgență al afecțiunii sale. Toate serviciile de sănătate sunt obligate să garanteze pentru fiecare persoană accesul liber la serviciile de care acesta are nevoie. În cazul în care acest lucru nu este posibil, se impune includerea pacientului în cel mai scurt timp pe diversele liste de așteptare aferente.

La solicitarea pacientului, aceste liste de așteptare pot fi consultate, dar numai cu condiția respectării stricte a dreptului la confidențialitate.

5 Respectarea standardelor de calitate- Fiecare persoană are dreptul să beneficieze de servicii medicale de o calitate cât mai ridicată, ce este bazată atât pe specializate, cât și pe respectarea unor standarde bine stabilite. Toate aceste standarde sunt clar precizate de către diversele organizații profesionale în domeniu, acestea fiind reevaluate și revăzute în mod periodic.

6 Siguranța – Fiecare persoană ce ajunge pacient are dreptul de a fi protejată împotriva unor diverse eventuale incidente sau leziuni ce se pot produce din cauza disfuncționalității în funcționare a serviciilor de sănătate, din cauza malpracticii medicale sau a unor alte erori umane sau de altă natură.

De asemenea, fiecare pacient are dreptul de a avea acces la tratamente și servicii care sunt în deplină concordanță cu cele mai ridicate standarde de siguranță. În garantarea acestor drepturi toate spitalele, centrele medicale și toate serviciile de sănătate trebuie să se asigure că aparatura din dotare funcționează în cele mai optime condiții, iar personalul angajat (ce operează pe aceasta) este pregătit în mod corespunzător. În acest sens, profesioniștii medicali sunt obligați să asigure siguranța totală a pacientului în cadrul tuturor fazelor și a elementelor din cadrul tratamentelor ce îi sunt aplicate acestuia, în paralel cu o educare și o formare profesională medicală continuă, care să le permită evitarea eventualelor erori.

În eventualitatea producerii unor accidente, personalul medical care a procedat la informarea superiorilor cu privire la unele posibile riscuri este protejat în fața unor potențiale consecințe adverse.

7 Inovație – Orice pacient are dreptul de a beneficia de proceduri noi atât de diagnostic cât și de tratament, în concordanță cu standardele internaționale în vigoare. Acest drept nu trebuie să fie îngrădit de nici un fel de constrângeri, indiferent că acestea sunt de natură economică sau de natură financiară. Toate serviciile de sănătate trebuie să promoveze și să susțină permanent cercetarea biomedicală, rezultatele acesteia fiind făcute cunoscute permanent publicului larg.

8 Evitarea suferinței și a durerii ce nu sunt justificate – Toate serviciile de sănătate sunt obligate să ia toate măsurile ce se impun pentru evitarea producerii unor suferințe sau a unor dureri nejustificate, în această categorie fiind incluse ofertele pentru diversele tratamente paliative, dar și simplificarea la maxim a accesului pacientului la aceste servicii.

9 Tratament personalizat – Fiecare pacient are dreptul la diverse programe de diagnostic și de tratament ce trebuie să fie adaptate cerințelor de tip individual, cu menționarea faptului că asupra dreptului de îngrijire al acestuia nu trebuie să prevaleze nici un fel de criteriu de tip economic.

10 Dreptul manifestării nemulțumirii – Orice pacient are dreptul de a se plânge ori de câte ori suferă o leziune sau un prejudiciu în mod nejustificat. De asemenea, orice pacient european are dreptul de a solicita diverse explicații. Toate serviciile de sănătate sunt obligate să îi ofere pacientului toate informațiile privind drepturile acestuia, astfel încât acesta să aibă posibilitatea să recunoască ori de câte ori are loc o violare a acestora și sa poată formula eventuale plângeri ori reclamații.

Orice reclamație ce este formulată de un pacient trebuie să primească, într-o perioadă de timp rezonabilă, un răspuns cât mai complet din partea autorităților sanitare ce sunt responsabile.

În situația în care a avut de suferit din punct de vedere fizic, moral ori psihologic, din partea unui serviciu de sănătate divers, orice pacient are dreptul să primească, într-o perioadă de timp rezonabilă, o compensație considerată suficientă, indiferent de cauză și chiar și în situația în care responsabilitatea nu a putut fi stabilită în mod cert.

Dintre toate aceste drepturi, ce sunt recunoscute și apreciate de către CESE, trei reprezintă aspectul transversal ori prealabil altora, respectiv dreptul la informare, Dreptul la confidențialitate și dreptul la consimțământul liber informat.

Toate informațiile privind serviciile de sănătate, ca și modurile de utilizare ale acestora trebuie să fie permanent la dispoziția publicului larg, în acest fel de acestea putând beneficia toate persoanele interesate.

Fiecare persoană care ajunge pacient are dreptul să fie complet informată cu privire la starea sa de sănătate, inclusiv cu privire la factorii medicali privind condiția sa.

De asemenea, fiecare pacient are dreptul să fie informat cu privire la:

Procedurile medicale ce îi sunt propuse

Potențialele riscuri la care este expus

Beneficiile implicate de fiecare procedură

Toate alternativele privind procedurile medicale produse

Efectele și riscurile ce pot fi generate de non-tratament

Informațiile privind diagnosticul stabilit

Prognozele vizând afecțiunea

Progresul înregistrat în urma tratamentului

Trebuie menționat faptul că pacienților le pot fi refuzate informațiile în mod excepțional, în situația în care se constată că există motive întemeiate, respectiv că informațiile în cauză le-ar putea produce acestora un mare dezavantaj. Toate informațiile ce le sunt oferite pacienților trebuie să fie formulate și comunicate în conformitate cu capacitatea acestora de înțelegere, preferându-se minimalizarea unor termeni medicali mai puțin familiari.

În eventualitatea în care un pacient nu vorbește o limbă comună, personalul medical are obligația să îi asigure acestuia o formă de interpretare adecvată.

La cererea expresă a pacienților, aceștia nu vor fi informați. În plus, pacienții beneficiază și de dreptul de a alege cine să fie informat, dacă este cazul, în locul lor, cu privire la toate aspectele menționate anterior.

Toți pacienții au dreptul de a beneficia de o a doua părere, iar dacă sunt internați într-o instituție medicală sau centru medical specializat, aceștia au dreptul să fie informați și cu privire la identitatea, dar și statutul profesional al personalului medical ce le furnizează diverse servicii de sănătate. De asemenea, aceștia au dreptul să fie informați cu privire la regulile și obiceiurile medicale ce sunt în strânsă dependență cu internarea și cu îngrijirea lor.

Toți pacienții europeni au dreptul de a solicita și de a primi în scris un rezumat al diagnosticului, tratamentului si al îngrijirilor ce îi privesc în momentul în care sunt externați dintr-o instituție de îngrijire medicală ori centru medical.

Dreptul la informare îl vizează în principal pe pacientul european ce se află sub tratament, informarea acestuia referindu-se la afecțiune, la evoluția posibilă a bolii, la tratamentele ce sunt posibile a fi aplicate, cu toate beneficiile și riscurile implicate, dar și la caracteristicile personalului medical care pune în aplicare tratamentele respective, la efectele bolii și efectele tratamentelor folosite asupra stării de sănătate și a vieții pacientului.

O atenție deosebită este acordată informării pacientului cu privire la efectele bolii sale și ale tratamentelor folosite mai ales în situația în care acesta suferă de diverse boli cronice, prezintă o dependență sau un handicap, iar un tratament de lungă durată îi poate impune atât reorganizarea vieții personale, cât și a vieții de familie.

De asemenea, un interes special este acordat și prevenției populației, informarea acesteia prin diverse campanii periodice ducând la îmbunătățirea stării de sănătate și creșterea gradului de conștientizare cu privire la necesitatea examenele medicale anuale/trimestriale și a structurilor de îngrijiri ce pot fi adaptate fiecărei situații în parte.

În ultimii ani, un rol important în informarea pacientului european este ocupat atât de internet, cât și de liniile telefonice ce sunt puse la dispoziția publicului larg de către diversele asociații de profil din statele membre ale Uniunii Europene. Astfel, prin intermediul acestora, orice pacient poate beneficia atât de informațiile de ultimă oră în domeniul medical și al tehnologiei medicale, cât și de diverse alte informații ce îi pot fi de un real ajutor, interacțiunea cu specialiștii renumiți din diverse centre medicale sau instituții de profil fiind astfel mult mai facilă și mai complexă.

Orice informație care îi este oferită pacientului european trebuie să fie corectă, completă și cât mai simplu formulată, astfel încât bolnavul să aibă posibilitatea să înțeleagă în timp real care sunt implicațiile afecțiunii sale, ale tratamentului, ale pronosticului, dar și ce variante alternative are acesta la dispoziție. Personalul medical are obligația să se asigure că periodic orice pacient înțelege toate realitățile ce îl privesc legate de starea sa medicală, dar și că acesta este mulțumit de îngrijirile medicale ce îi sunt oferite.

Pe lângă informarea pacientului, și familia acestuia trebuie să beneficieze de dreptul la informare (în condițiile legii), cu atât mai mult cu cât persoana în cauză este un copil, un pacient în vârstă sau o persoană dependentă.

Nivelul de informare al familiei pacientului depinde în mare măsură atât de afecțiuna acestuia, cât și de capacitatea bolnavului de a lua decizii în ceea ce îl privește.

Orice pacient european are dreptul să fie informat în limba sa proprie, personalul medical fiind obligat, în momentul informării, să aibă în vedere și incapacitățile specifice ale acestuia.

Sunt valabile doar consimțământul informat, ca și acceptarea informată a riscurilor la care este supus pacientului, informarea vizând rezumatul consultului medical, pe perioada căruia se are în vedere doar binele și interesul pacientului.

Accesul neîngrădit la informații al pacientului european reprezintă prima etapă în procesul amplu de diminuare a inegalităților în fața bolii, a suferinței, a îngrijirilor medicale, acesta contribuind esențial și la îmbunătățirea considerabilă a numărului pacienților care pot accede la sistemul sanitar performant. Toate datele ce privesc starea de sănătate a unui pacient, demersurile realizate pentru stabilirea diagnosticului acestuia, procedeele terapeutice aplicate, dar și rezultatele obținute sunt incluse în așa numitul „dosar medical”.

Accesul la dosarul medical propriu este garantat oricărui pacient european, acesta putându-se face direct, sau prin intermediul specialistului medical ales (accesul fiind inclus de asemenea în categoria dreptului la informare și la autonomie al pacienților europeni).

Toate datele incluse în cadrul dosarului medical trebuie să fie colectate, înregistrate și arhivate într-un cadru legal strict, garantându-se în orice instituție medicală că acestea nu vor fi niciodată utilizate în alte scopuri decât cele inițiale.

În eventualitatea în care aceste date nu pot fi stocate pe un suport electronic și se impune comunicarea acestora în alte state ale Uniunii Europene, personalul medical responsabil are obligația să ia toate măsurile ce sunt necesare pentru asigurarea considențialității acestora și menținerea caracterului strict informal în ceea ce privelte utilizarea.

Pentru îmbunătățirea transparenței sistemului medical european și a accesului nelimitat al pacienților la acesta se impune permanent îmbunătățirea informațiilor oferite publicului larg, știut fiind faptul că nivelul de dependență al unui bolnav față de personalul medical depinde în mare măsură de gradul de înțelegere al sistemului medical, dar și de nivelul cunoștiințelor medicale ale bolnavului.

Alte instituții ale Uniunii Europene, implicate în materia drepturilor fundamentale ale omului

Agenția Europeană pentru Drepturi Fundamentale – F.R.A. – Agency for Fundamental Rights – a fost creată prin Regulamentul nr. 168/2007 al C.E. ea succedând, prin prisma juridicului, cunoscutului Observator European al Fenomenelor Rasiste și Xenofobe (înființat în anul 1997).

Agenția Europeană pentru Drepturi Fundamentale, ce își are sediul la Viena și funcționează din luna martie a anului 2007, a fost înființată la nivelul Uniunii Europene ca fiind un organism special, ce vizează în principal drepturile fundamentale ale omului.

Printre principalele activități definite F.R.A. prin intermediul Regulamentului nr. 168/2007 al C.E., amintim:

Furnizarea expertizei necesare atât instituțiilor Uniunii Europene, cât și statelor membre ale Uniunii Europene în domeniul drepturilor fundamentale ale omului, în așa fel încât acestea să se asigure că respectă toate aceste drepturi în cadrul oricărei măsuri luate, ca și în cazul fiecărei legi adoptate

Formularea diverselor avize dedicate instituțiilor Uniunii Europene, cât și guvernelor statelor ce sunt membre ale Uniunii Europene, formulări ce pot fi realizate la cererea acestora sau din proprie inițiativă și care pot viza compatibilitatea / incompatibilitatea unor măsuri cu drepturile fundamentale ale omului, compatibilitatea / incompatibilitatea unor propuneri în raport cu drepturile fundamentale ale omului, etc

Colectarea informațiilor viabile vizând efectele pe care le au măsurile Uniunii Europene asupra drepturilor omului, ca și analizarea și ulterior distribuirea acestora

Realizarea unor cercetări în domeniul drepturilor fundamentale ale omului

Realizarea unor studii științifice în domeniul drepturilor fundamentale

Publicarea diverselor materiale privind teme impuse în domeniul drepturilor fundamentale ale omului

Publicarea materialelor vizând punerea în aplicare a legislației dedicate drepturilor fundamentale ale omului de către diversele instituții ale Uniunii Europene, ca și de către guvernele statelor membre U.E.

Publicarea anuală a unui raport vizând toate chestiunile ce fac obiectul său de activitate, cu evidențierea exemplelor din domeniul bunelor practici

Conceperea strategiilor de comunicare cu societatea civilă în scopul creșterii sensibilizării populației în domeniul drepturilor fundamentale ale omului

Conceperea campaniilor de comunicare, ca și a campaniilor de promovare a dialogului cu membri ai societății civile în vederea sensibilizării acestora în domeniul drepturilor fundamentale ale omului

Propunerea diverselor mecanisme privind exercitarea drepturilor fundamentale ale omului

Demn de menționat este faptul că Agenția Europeană pentru Drepturi Fundamentale nu are în vedere și plângerile individuale, activitățile sale bazându-se pe cadrul multi-anual, ce este adoptat de către Consiliul Uniunii Europene și care identifică diverse aspecte concrete ce vor constitui obiect de interes pentru FRA în următorii cinci ani, avându-se în vedere principalele priorități de ordin general ale Uniunii Europene.

În cadrul acestor aspecte sunt incluse :

Lupta împotriva rasismului

Lupta împotriva xenofobiei

Lupta împotriva lipsei de toleranță, ce deseori este asociată acestora

Prin lege, Agenția Europeană pentru Drepturi Fundamentale are obligația de a menține o colaborare extrem de strânsă cu :

Toate instituțiile Uniunii Europene

Toate guvernele statelor membre ale Uniunii Europene UE

Diversele grupuri ale societății civile, precum :

Platforma drepturilor fundamentale

Diversele organisme de promovarea egalității:

Institutul Uniunii Europene pentru Egalitatea de Gen

Comitetul coordonator al Organizației Națiunilor Unite pentru instituțiile naționale aferente domeniului dedicat drepturilor fundamentale ale domului

Diversele organizații internaționale, cum ar fi :

Consiliul Europei

Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa

O.N.U. – Organizația Națiunilor Unite

Statele care candidează la aderarea la Uniunea Europeană

Pe lângă Agenția Europeană pentru Drepturi Fundamentale, se impune a fi menționată în cuprinsul acestui capitol și instituția Parlamentului European, care de-a lungul timpului, a acordat o atenție deosebită domeniului drepturilor fundamentale ale omului, anual fiind organizate (începând cu anul 1993) dezbateri pe tema drepturilor omului, la finalul cărora, având în vedere raporturile Comisiei în domeniul libertăților civile și al justiției, sunt adoptate rezoluții specifice protecției drepturilor fundamentale ale omului pe teritoriul Uniunii, ca și pe cel al statelor membre acesteia.

În plus, s-a remarcat și interesul deosebit acordat de către Parlamentul European codificării drepturilor fundamentale ale omului în cadrul unui document cu forță juridică, instituția aflându-se de altfel și la sursa declarației principiale vizând definirea drepturilor fundamentale, declarație ce a fost adoptată de către toate instituțiile politice ale U.E., respectiv de către Comisiei, de către Consiliu și implicit de către sine.

În cursul anului 1994, prin grija Parlamentului European a fost conceput și dat publicității catalogul drepturilor fundamentale ale omului ce sunt garantate de către Uniunea Europeană, instituția acordând, de asemenea, o atenție deosebită elaborării Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, considerată de altfel drept „prioritate de natură constituțională”.

De asemenea, Parlamentul European a realizat toate demersurile în vederea impunerii forței juridice obligatorii în domeniul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, respectiv includerea acesteia în cadrul Tratatului privind Uniunea Europeană, a Tratatului de la Nisa și implicit în cadrul tratatului constituțional, cu:

Recunoașterea indivizibilității drepturilor fundamentale

Extinderea domeniului de aplicare către toate instituțiile Uniunii Europene și implicit organelor acesteia

Extinderea domeniului de aplicare către toate politicile Uniunii Europene, incluzând și cele intrare în sferele secundare de influență ale competențelor și funcțiilor conferite prin intermediul tratatelor

Nu în ulrimul rând, tot Parlamentul European a fost instituția care a insistat cu privire la aderarea Uniunii Europene la C.E.D.O, cu mențiunea ca potențiala aderare nu conferea Cartei drepturilor fundamentale ale Uniunii un caracter de natură redundantă.

De asemenea, și Agenția Europeană pentru Drepturi Fundamentale a fost înființată tot la solicitarea periodică a Parlamentului European, instituția fiind cea care, în cursul anului 2014, prin intermediul unei rezoluții adoptate în acest sesn, a solicitat și generarea „mecanismului de la Copenhaga”, respectiv a instrumentului ideal în cadrul procesului de respectare, de către toate statele membre ale Uniunii Europene, a valorilor fundamental ale acesteia, ca și ale principiilor democrației și implicit ale principiilor statului de drept.

În acest context, Parlamentul European este pe bună dreptate considerat ca fiind o instituție vitală în procesul poziționării drepturilor fundamentale ale omului în cadrul centrului politicii Uniunii Europene, prin intermediul :

Poziționării unor cazuri individuale pe diversele agende politice

Creării diverselor mecanisme prin intermediul cărora se reușește sensibilizarea tuturor persoanelor responsabile în respectul pentru drepturile fundamentale ale omului și valorile fundamentale ale acestuia

Pe lângă acestea, Parlamentul European joacă un rol deosebit de important în cadrul proceselor de promovare, respectiv protejare a drepturilor fundamentale ale omului, știut fiind faptul că marea majoritate a drepturilor fundamentale ale omului sunt deseori încălcare în afara spațiului Uniunii Europene.

CONCLUZII

În contextul actualei societăți internaționale, ce se află într-un permanent proces de globalizare, Uniunea Europeană are obligația de a încerca în permanență să identifice toate mijloacele privind protecția oricărui individ în fața noilor provocări ce ar putea să aducă atingere drepturilor fundamentale ale omului.

Prin intermediul Curții de Justiție a Uniunii Europene (respectiv Curții Europene a Comunităților Europene), în cadrul spațiului european s-a încercat permanent asigurarea unei compatibilități între drepturile fundamentale ale omului și ordinea juridică a instituției europene, aceasta vizând și având sub supraveghere directă modul de respectare al fiecărui drept fundamental al omului, așa cum acestea sunt menționate în cuprinsul Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului.

Intenția unificării jurisprudenței în domeniul materiei protecție drepturilor fundamentale ale omului, la nivelul întregului continent european, prin aderarea Uniunii Europene la C.E.D.O., s-a dovedit a fi inadmisibilă, magistrații Curții de Justiție a Uniunii Europene respingând proiectul de acord înaintat de Comisia Europeană.

Respectivul acord vizând aderarea Uniunii Europene la CEDO trebuia să garanteze faptul că acest proces nu este în măsură să aducă nici un fel de atingeri competențelor Uniunii Europene și nici atribuțiilor ce le revin instituțiilor acesteia U.E., fără a afecta, prin natura dispozițiilor, situațiile tuturor statelor membre ale Uniunii, în raport cu CEDO.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în urma analizării proiectului acordului de aderare, a constat faptul că Uniunea Europeană nu poate fi privită ca și un stat, având în vedere că numai statele pot să adere la CEDO.

În situația în care Uniune Europeană ar fi aderat la CEDO exista riscul ca acest proces să aducă atingere autonomiei dreptului U.E., dar și caracteristicilor specifice acestui drept. În plus, procesul aderării nu ar fi exclus nici riscul producerii unor eventuale atingeri aduse principiului privind încrederea reciprocă în domeniul dreptului comunitar, între diversele state membre ale Uniunii Europene.

Aderarea Uniunii Europene la CEDO a fost considerată de magistrați ca fiind susceptibilă să aducă atingere prevederilor articolului 344 din cadrul Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, procesul aderării ne-eliminând varianta apariției unor litigii între diversele state membre ale Uniunii Europene și/sau între statele membre ale U.E. și Uniunea Europeană, litigii legate de aplicarea Convenției Drepturilor Fundamentale ale Omului în domeniul aplicării dreptului comunitar, spre deducerea judecării către CEDO.

În ciuda faptului că s-a dorit realizarea unei consolidări a nivelului de protecție ce urma să le fie acordat cetățenilor din statele membre ale Uniunii Europene, Curtea de Justiție a Uniunii Europene urmând să coopereze cu instanța de la Strasbourg (în virtutea principiului complementarității) în noul cadru juridic conturat de aderarea Uniunii Europene la CEDO, în cuprinsul acordului privind aderarea nu s-au prevăzut modalitățile funcționării mecanismului de tip co-pârât.

De asemenea, în cadrul aceluiași acord, s-a omis includerea și a procedurii privind o potențială implicare prealabilă a C.E.D.O., prin intermediul acesteia putându-se realiza atât conservarea caracteristicilor specifice ale Uniunii Europene, precum și dreptul acesteia.

În urma respingerii proiectului de aderare a Uniunii Europene la CEDO, tututor cetățenilor din statele ce sunt membre ale Uniunii Europene le rămâne în continuare posibilitatea atacării diverselor decizii controversate ale instanțelor naționale la C.E.D.O., în paralel putând fi sesizată și instanța Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Cetățenilor din statele membre ale Uniunii Europene nu le este permisă reclamarea diverselor instituții ale Uniunii Europene la CEDO, ca de asemenea nici reclamarea eventualelor moduri defectuoase de funcționarea legislației comunitare.

În contextul respingerii proiectului de aderare a Uniunii Europene la CEDO, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene rămâne în continuare baza apărării drepturilor fundamentale ale europenilor, atât în raport cu toate statele membre ale Uniunii Europene, cât și în raport cu diversele instituții ale Comunității.

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene nu extinde, în afara competențelor Uniunii Europene, domeniul aplicării dreptului acesteia, ea necreând nici un fel de nouă competență ori nouă sarcină pentru Uniunea Europeană și fără a modifica în vreun fel atât competențele, cât și sarcinile ce sunt stabilite prin intermediul tratatelor.

În plus față de noile drepturi consacrate, cum ar fi protecția datelor ce au un caracter personal, dreptul la azil, dreptul bunei administrări, dreptul diversității culturale, etc, noțiunea originalității Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene rezidă înclusiv din cadrul grupării pe categorii a drepturilor, implicit din ordonarea lor avându-se în vedere mai multe valori precum demnitatea, libertatea, egalitatea, solidaritatea, cetățenia și justiția.

De-a lungul timpului, Uniunea Europeană a reușit să dezvolte, în mod gradual, un sistem propriu de garantarea respectării tuturor drepturilor fundamentale ale omului, sistem ce este perfect aplicabil atât pe plan intern, cât mai ales pe plan internanțional.

În contextul actual, pe fondul ne-aderării la C.E.D.O., Uniunea European are capacitatea de a asigura respectarea drepturilor omului pe teritoriul său, uzând de diversele instrumente și mecanisme complexe în domeniul protecției drepturilor fundamentale ale omului, prin intermediul cărora poate garanta respectarea fiecărui drept fundamental.

BIBLIOGRAFIE

Autori străini :

Alter, K., J. Establishing the Supremacy of European Law. The Making of an International Rule of Law in Europe, O.U.P, 2003

Juha, R. The principle of legal certainty in EC law, Kluwer Academic Publishers, Dordrecht, 2003

Picod, F., Jurisprudence de la CJUE 2014: Décisions et commentaires, Bruylant, 2015

Sudre, F., Droit international et europeen des droits de l-homme, Editure PUF, edition 5, Paris, 2001

Toner, H., Partnership Rights, Free Movement, and EU Law, Hart Publishing, 2004

Tulkens, F., Callewaert, J., La Cour de Justice, la Cour Europeenne des droits de l-homme et la protection des droits fundamentaux, Editure Universite de Bruxelles, 2002

Weiler, J.H.H. , Principles of constitutional law – the protection of human rights, International and Regional Trade Law: The Law of the European Union, Teaching Materials for Fall 2001

Site-uri consultate :

http://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=CELEX:12012P/TXT

http://www.cvce.eu/obj/arret_de_la_cour_de_justice_stauder_affaire_29_69_12_novembre_1969-fr-fafa8ce7-544b-47c0-9cfc-cb142a4c9424.htm

http://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=CELEX%3A12012M%2FTXT

http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/en/displayFtu.html?ftuId=FTU_1.1.5.html

http://curia.europa.eu/juris/showPdf.jsf?text=&docid=88063&pageIndex=0&doclang=en&mode=doc&dir=&occ=first&part=1&cid=862043

http://www.coe.int/t/dghl/standardsetting/hrpolicy/Accession/Meeting_reports/47_1(2013)008rev2_EN.pdf

http://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=CELEX%3A62013CV0002

http://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=CELEX:61960CO0013

http://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=CELEX%3A12008E218

http://www.coe.int/t/dghl/standardsetting/hrpolicy/Accession/Meeting_reports/47_1(2013)008rev2_EN.pdf

http://europa.eu/pol/pdf/consolidated-treaties_ro.pdf

http://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=CELEX%3A62013CV0002

http://eur-lex.europa.eu/legal-content/FR/TXT/?uri=celex%3A31991L0308

http://www.coe.int/ro/web/turin-european-social-charter

http://www.eesc.europa.eu/resources/docs/community-charter–en.pdf

http://www.europarl.europa.eu/charter/pdf/text_fr.pdf

http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=URISERV%3Al14169

http://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=CELEX%3A12012M%2FTXT

http://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=CELEX%3A61970CJ0011

http://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/HTML/?uri=URISERV:l14169&from=RO

Patients In Power conference: European Charter of Patient Rights

http://www.activecitizenship.net/patients-rights/projects/29-european-charter-of-patients-rights.html

http://ec.europa.eu/health/ph_overview/co_operation/mobility/docs/health_services_co108_en.pdf

https://www.ombudsman.gov.ie/en/Publications/Investigation-Reports/Health-Service-Executive/Report-to-the-Health-Service-Executive-concerning-complaints-against-the-Public-Health-Service/The-Rights-of-Patients.html

http://www.eu-patient.eu/Documents/Projects/Valueplus/Patients_Rights.pdf,

http://anp.gov.ro/documents/10180/1863054/LexUriServ.pdf/3925bd4c-b834-4719-801c-0789b45dc392,

Jurisprudență

Aviz 1/91, EU/C:1991:490

Avizul 1/00, EU/C:2002.231

Avizul 1/09, EU/C:2011.123

Avizul 1/91, EU,1991-490

Avizul 1/09, EU,C-2011:123

Avizul1/09, EU:C:2011:123

Hotărârea Internationale Handelsgesellschaft mbH versus Einfuhr – und Vorratsstelle fur Getreide und Futtermittel, EU,C.1970:114

Hotărârea Melloni, C -399 / 11, EU,C.2013:107

Hotărârea van Gend & Loos, EU.C.1963:1

Hotărârea Internationale Handelsgesellschaft, EU,1970:114

Hotărârea van Gend & Loos, 26/62, EU:C:1963:1

Hotărârea Costa, 6/64, EU:C:1964:66

Hotârârea C.J.C.E., 2/56, 20.03.1957

Hotărârea Kadi & Al Barakaat International Foundation/Consiliul și Comisia, EU, 2008:461

Hotărârea Kamberaj, C-571/10, EU/C.2012:233

Hotărârea Åkerberg Fransson, EU/C:2013.105

Hotârârea Consiliului / Parlamentului European, Case C-540/03 EU:C:2006, 429

Hotărârea C.J.C.E. 12.11.1969 – Erich Stauder versus Ulm-Sozialant

Hotărârea Haegeman, 181/73, EU/C:1974.41

Hotărârea C.J.C.E. 12.11.1969 – Erich Stauder versus Ulm-Sozialant

Hotărârea IATA & ELFAA, C-344/04, EU/C:2006:10

Hotărârea Air Transport Association of America et. All., C-366/10, EU/C:2011:864

Opinion 2/13 of the Court of Justice, 18.12.2014,

Legislație

Article 344 of the Treaty on the Functioning of the European Union

Act unic european

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene

Comunicarea Comisiei Europene vizând Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – COM 559 (2000)

Protocol no.8, T.U.E

Proiectul de acord vizând aderarea Uniunii Europene la C.E.D.O

Reguli de procedură ale Parlamentului European

Reguli de procedură ale Curții Europene de Justiție

Tratatul privind Uniunea Europeană

Tratatul privind instituirea Comunității Europene

Tratatul de instituirea Comunității Europene a Energiei Atomice

Tratatul de la Amsterdam privind modificarea Tratatului pentru Uniunea Europeană, ca și a Tratatelor de instituirea Comunităților Europene

Tratatul de instituirea Comunității Economice Europene

Tratatul de instituirea Comunității Europene a Energiei Atomice

Tratatul de instituirea unui Consiliu unic și a Comisiei unice a Comunităților Europene

Tratatul de la Lisabona privind modificarea Tratatului pentru Uniunea Europeană, ca și a Tratatelor de instituirea Comunităților Europene

Statutul Curții Internaționale de Justiție

ANEXA 1

A.U.E. – Act Unic European

C.E. – Comunitățile Europene

C.E.D.O. – Curtea Europeană a Drepturilor Omului

C.E.E. – Comunitatea Economică Europeană

C.E.C.O. – Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului

C.J.C.E. – Curtea de Justiție a Comunităților Europene

C.J.U.E. – Curtea de Justiție a Uniunii Europene

Co.E. – Consiliul Europei

COM – Comisia Europeană

CONS – Consiliul (Uniunii Europene)

E.U.R.A.T.O.M – Comunitatea Europeană a Energiei Atomice

H.G. – Hotărârea Guvernului

O.G. – Ordonanța Guvernului

O.U.G. – Ordonanța de Urgență a Guvernului

O.M.C – Organizația Mondială a Comerțului

O.N.U. – Organizația Națiunilor Unite

P.E. – Parlamentul European

P.E.S.C. – Politica externă și de securitate comună

S.E.E. – Spațiul Economic European

T.U.E. – Tratatul privind Uniunea Europeană

T.F.U.E. – Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene

T.C.E. – Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene

U.E. – Uniunea Europeană