Actiunea In Revendicare

2.7. Acțiunea în revendicare – mijloc de apărarea dreptului de proprietate privată

În doctrina juridică veche dar și în cea recentǎ s-a încercat definirea acțiunii în revendicare,pornindu-se de la caracteristicile acesteia.

Acțiunea în revendicare a fost definitǎ,în literatura juridică veche,ca fiind “acțiunea realǎ,prin care orice proprietar deposedat de lucrul sǎu îl cere înapoi de la cel care îl deține,fie ca “acțiunea prin care o persoanǎ cere în justiție sǎ i se recunoascǎ un drept de proprietate asupra unui lucru de care a fost deposedata”.

În literatura juridică actualǎ,acțiunea în revendicare a fost definită ca fiind “acțiunea realǎ prin care reclamantul cere instanței de judecatǎ sǎ i se recunoascǎ dreptul de proprietate asupra unui bun determinat și ,pe cale de consecințǎ,sǎ îl oblige pe pârât la restituirea posesiei bunului”, ori ca “acțiunea prin care proprietarul,care a pierdut posesia unui bun individual determinat,cere instanței sǎ i se stabileascǎ dreptul de proprietate asupra bunului și sǎ dobândeascǎ posesia lui de la cel care îl stǎpânește fǎrǎ a fi proprietar sau ca fiind “acțiunea realǎ prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului sau cere restituirea acestui bun,de la posesorul neproprietar”.

În conformitate cu prevederile art. 563 alin. (1) C.civ., „Proprietarul unui bun are dreptul de a-l revenidca de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept.” Altfel spus, acțiunea în revendicare este acțiunea proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar.

Acțiunea în revendicare este,în principiu imprescriptibilǎ sub aspect extinctiv.Acest caracter al acțiunii în revendicare este expresia caracterului perpetuu al dreptului de proprietate.Dreptul de proprietate nu se pierde prin neuz,astfel cǎ,oricât timp nu a fost exercitata acțiunea în revendicare,aceasta nu se prescrie niciodata.

condiția sine qua non pentru promovarea cu succes a acțiunii în revendicare este ca reclamantul sǎ-și probeze dreptul de proprietate.În absența acestei dovezi,pârâtul(“posesorul neproprietar”) nu poate fi obligat sǎ își probeze propriul titlu,deoarece legea ocrotește posesia,independent de dovada dreptului ce se pretinde a-l exterioriza.

În practica judiciarǎ s-a decis cǎ pǎrǎtul nu este obligat sǎ-și dovedeascǎ titlul de proprietate,ci numai cel care formuleazǎ actiunea în revendicare,astfel cǎ,dacǎ acesta din urma nu face dovada cǎ este proprietar,acțiunea sa trebuie sǎ fie respinsa.

Doctrina și jurisprudența au afirmat constat cǎ,pentru a fi admisibilǎ acțiunea în revendicare,reclamantul trebuie sǎ fie proprietar al bunului revendicat.Se considerǎ cǎ este îndeplinitǎ aceastǎ condiție chiar și în cazul proprietarului sub condiție rezolutorie,pentru cǎ dreptul de proprietate existǎ în patrimoniul sǎu,dar nu și în cazul celui care deține bunul sub condiție suspensiva,pentru cǎ nu are în patrimoniu acest drept real,dreptul dobândindu-l numai dacǎ va fi îndeplinitǎ sau nu condiția.

S-a stabilit cǎ poate formula acțiunea în revendicare și moștenitorul proprietarului bunului,atunci când revendicǎ un bun al succesiunii.

Pornind de la definiția acțiunii în revendicare,ea poate fi exercitatǎ împotriva posesorului,a celui care deține bunul revendicat.Dacǎ pânǎ la introducerea acțiunii în revendicare sau pe parcursul desfǎșurǎrii procesului a intervenit decesul deținatorului,vor fi introduși moștenitorii acestuia,dacǎ nu s-a procedat la partajarea averii defunctului.

aceleași,indiferent dacǎ bunul revendicat este mobil sau imobil.

Efectele admiterii acțiunii în revendicare vizeazǎ urmatoarele aspecte:

-restituirea lucrului;

-restituirea productelor și a fructelor produse de lucrul revendicat în intervalul de timp în care proprietarul a fost lipsit de stǎpânirea acestuia;

-suportarea cheltuilelior fǎcute de cǎtre posesorul neproprietar cu privire la bunul revenidcat.

În prealabil,menționam cǎ,potrivit art.563 alin. (4) C.civ., “hotǎrârea judecǎtoreascǎ prin care s-a admis acțiunea în revendicare este opozabilǎ și poate fi executatǎ și împotriva terțului dobânditor,în condițiile Codului de procedurǎ civilǎ”.

III. Reglementarea dreptului de proprietate în

dreptul Constituțional

Dreptul de proprietate este un drept fundamental de veche tradiție în catalogul drepturilor și libertăților fundamentale, garantat fiecărui cetățean. În conținutul acestui drept cuprindem dreptul persoanei fizice de a dobândi o proprietate, de a folosi și de a dispune liber în legătură cu proprietatea sa și de a putea transmite dreptul său altuia. Constituția poate stabili unele limitări cât privește sfera proprietății, limitri clar și expres definite și determinate numai de interesul constituirii unor regii sau monopoluri în exclusivitate statale. Realizarea dreptului de proprietate presupune obligația statului de a garanta și apăra proprietatea obținută pe căi licite.

Constituția României garantează în art. 44 dreptul de proprietate privată, precum și creanțele asupra statului, ocrotind în mod egal proprietatea privată, indiferent de proprietar, exprimând realitatea în sensul căreia nu există drepturi absolute, Constituția dă legii posibilitatea de a stabili conținutul și limitele drepturilor reglementate prin art. 44.

Garantând dreptul de proprietate, Constituția conține reglementări privitoare la naționalizare, expropriere și la folosirea subsolului unei proprietăți imobiliare de ătre autoritățile publice.

În Constituția României, în Titlul II intitulat ”Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale”, în capitolul II denumit „Drepturile și libertățile fundamentale”, la art. 44 este reglementat dreptul de proprietate privată.

Conform dispozițiilor legale ale alin. (1) al art. 44 din Constituția României, „Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.”

Același text constituțional prevede și faptul c㸠dreptul de proprietate privată este „ocrotit și garantat în mod egal de către lege.” Legiuitorul a dorit să reglementeze prin dispozițiile aceluiași articol și modul de dobândire a dreptului de proprietate privată pe teritoriul României de către cetățenii străini și apatrizi. Astfel, conform alin. (2) al art. 44 din Constituție „Cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute prin lege organică, precum și moștenire legală.”

Reținem, așadar, că în concepția constituantului român dreptul de proprietate apare ca un drept fundamental al cetățenilor țării, înscris printre celelalte drepturi și libertăți publice fundamentale recunoscute și apărate de orice contituție democratică modernă. Constituția reglementează formele fundamentale ale dreptului de proprietate în România – proprietatea publică și proprietatea privată – și liniile generale ale regimului lor juridic.

În mod firesc, dreptul de proprietate presupune și dreptul de moștenire, drept în temeiul căruia o persoană poate dobândi pe cale succesorală, în condițiile legii, orice bun. Acest drept este reglementat prin art. 46 din Constituție, care stabilește că „Dreptul la moștenire este garantat.”

3.1.Garantarea dreptului de proprietate și a creanțelor asupra statului

În perioada dinaintea anilor 1990, legislația cu privire la circulația juridică a bunurilor imobile era una restrictivă. În acest sens, legiuitorul din acea vreme permitea dobândirea și înstrăinarea terenurilor pe teritoriul României doar în situații excepționale.

După Revoluția din decembrie 1989 au început să apară primele legi care încercau să aducă pe un făgaș normal instituția dreptului de proprietate. În acest sens au apărut Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat în regii autonome și societăți comerciale și Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar.

Legiuitorul modern a încercat să repare fisurile legislative existente înainte de 1990 prin adoptarea unor legi care să fie în pas cu evoluția societății.

Reglementarea dreptului de proprietate a cunoscut, în România, după 1990 o evoluție accelerată în ceea ce privește consacrarea lui ca drept fundamental dar mai ales ca drept subiectiv civil, precum și a modalităților de restituire, reconstituire și constituire a proprietății private, ca de altfel a mijloacelor de ocrotire a acesteia ținând seama de faptul că dreptul de proprietate este singurul drept real complet ce conferă titularului său deplinătatea exercitării atributelor cu privire la un bun (unor bunuri).

În perioada anilor 1945-1989 în România au fost luate abuziv din posesia proprietarilor și trecute în proprietatea statului mai multe bunuri, încălcându-se în acest fel dreptul de proprietate privată al cetățenilor.

Prin Legea nr. 18/1991privind fondul funciar s-a încercat o îndreptare a exproprierilor abuzive ce au avut loc în perioada comunistă. Acest act normativ a avut ca scop restituirea bunurilor preluate în mod abuziv de către stat foștilor propretari sau moștenitorilor lor.

Datorită instabilității pieței economice și sociale din acea perioadă, repunerea în posesie nu s-a putut realiza în totalitate și nici prin aceleași modalități. După implementarea Legii nr. 18/1991, la data 08.12.1991 se adoptă Constituția României.

Din coroborarea art. 41 și art. 135 din Constituția României din 1991 rezultă faptul că legiuitorul reglementa două forme de proprietate și anume, proprietatea privată și proprietatea publică, consacrând ocrotirea proprietății private, în mod egal, indiferent de titular.

Prevederea legală cu privire la „Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu o dreaptă și prealabilă despagubire” se păstrează și astăzi în Constituția României modificată în anul 2003 în art. 44 alin. 3.

S-au prevăzut și unele limitări privind exercitarea absolută a dreptului de proprietate privată. Este vorba despre respectarea saracinilor privind protecția mediului și asigurarea unei bune vecinătăți precum și a altor sarcini existente potrivit legii.

La începutul reglementării drepului de proprietate privată, Constituția prevedea o interdicție în ceea ce privește dobândirea dreptului de proprietate privată de către cetățenii străini și apatrizi, în art. 41.

În acest context, s-a reglementat și prezumția dobândirii licite a averii, avere ce nu poate fi confiscată decât atunci când această prezumție este răsturnată, urmând ca bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni să fie confiscate în condițiile legii.

Odată cu apariția Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia se preciza faptul că, în timp ce titulari ai dreptului de proprietate privată pot fi persoane fizice sau juridice, statul, unitățile administrativ-teritoriale, cât și cetățenii străini și apatrizi, titulari ai dreptului de proprietate publică pot fi numai statul și unitățile administrativ-teritoriale.

O altă modificare legislativă în privința dreptului de proprietate privată apare odată cu Legea nr. 112/1995. Această lege reglementa situația juridică a imobilelor care aveau destinația de locuințe, care au fost trecute în mod abuziv în proprietatea statului în perioada 1945-1989. Apartamentele care erau libere sau în care foștii proprietari locuiau acum cu chirie le-au fost înapoiate ori au putut fi cumpărate.

Curtea Constituțională, soluționând sesizarea făcută de un numar de deputați și senatori, a statuat că scopul legii este acela de a stabili măsuri reparatorii în folosul foștilor prorpietari și nu de a-i împroprietări pe chiriași. S-a reținut, însă, că vânzarea către chiriași a locuințelor care îndeplinesc condițiile prevăzute de lege este o formă prin care statul, în calitate de proprietar, stabilește regimul juridic al bunurilor ce îi aparțin, creându-se astfel un echilibru între proprietar și chiriașii ce au cumpărat deja locuințe din fondul locativ de stat.

Mai există o serie de reglementări importante cu privire la dreptul de proprietate, cum ar fi: Legea nr. 169/1997 privind modificarea și completarea Legii nr. 18/1991 a fondului funciar, Legea nr. 54/1998 privind circulația juridică a terenurilor și Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și a celor forestiere.

Curtea Constituțională a statuat că, scopul Legii nr. 169/1997 cu privire la „actele de proprietate eliberate”, constă în respectarea drepturilor persoanelor care au beneficiat în mod legal de dispozițiile Legii nr. 18/1991 și a constat că textul este constituțional în măsura în care prin „act eliberat” se înțelege actul de constatare a existenței dreptului de proprietate, emis în condițiile legii.

O altă reglementare care a dat expresie cerințelor constituționale de ocrotire și apărare a dreptului de proprietate este Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Implementarea acestei legi a avut ca principal scop repararea pagubelor produse de către stat în perioada comunistă, prin dobândirea în mod abuziv a dreptului de proprietate asupra anumitor terenuri ori imobile. Legea încearcă să stabilească un cadru legal cât mai apropiat de realitate, în ceea ce privește restituirea în natură a bunurilor sau repararea prejudiciilor prin echivalent, în cazul în care, restituirea acestora nu mai este posibil.

Conform art. 44 alin. (4) din Constituția Rormâniei revizuită în 2003 „este interzisă naționalizarea sau orice măsură de trecere silită în proprietatea publică a unor bunuri pe baza apartenenței sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor”.

3.2. Dobândirea dreptului de proprietate de către străini și apatrizi în România

Constitutia României, în art. 44 al. (2) prevede dreptul străinilor și apatrizilor de a dobândi în proprietate terenuri în România în anumite conditii, respectiv:

– în conditiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internationale la care România este parte;

– pe bază de reciprocitate;

– în conditiile prevăzute prin legea organică;

– prin moștenire legală.

Prin urmare, în lipsa conditiilor mentionate, posibilitatea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor este un atribut exclusiv al calitătii de cetătean român, chiar dacă persoana respectivă are și o altă cetățenie.

Atâta timp cât legiuitorul nu distinge, putem trage concluzia că textul de lege privește atât terenurile situate în intravilan, cât și pe cele din extravilan.

Reluându-se teza constitutională, în Legea nr. 247/2005, privind reforma în domeniile proprietătii și justitiei, precum și unele măsuri adiacente, se prevede că cetătenii străini și apatrizii, precum și persoanele juridice străine pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în România în conditiile prevăzute de legea specială.

Pentru a se da sens normei constitutionale și normei generale prevăzută de Legea nr.247/2005, a fost adoptată Legea nr.312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetătenii străini și apatrizi, precum și de către persoanele juridice străine, care a intrat în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană, respectiv la data de 1 ianuarie 2007.

Reglementarea confuză a legii, pe de o parte, și neclarificarea unor aspecte importante pentru aplicarea ei corectă, pe de altă parte, au generat controverse între sustinătorii dreptului străinilor de a dobândi terenuri în proprietate în România și cei care neagă această posibilitate.

Legea nr.312/2005, în capitolul II, reglementează dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor de către cetătenii statelor membre și persoanele juridice având nationalitatea acestor state, precum și de către apatrizii cu domiciliul într-un stat membru sau în România, iar în capitolul III, dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor de către cetătenii străini, apatrizii și persoanele juridice apartinând statelor terte.

Interpretand capitolului II din lege, se ajunge în mod firesc la concluzia că norma consacrată de art.3, potrivit căreia „cetăteanul unui stat membru, apatridul cu domiciliul într-un stat membru sau în România, precum și persoana juridică constituită în conformitate cu legislatia unui stat membru, pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în aceleași conditii cu cele prevăzute de lege pentru cetătenii români și pentru persoanele juridice române”, este regula, iar normele cuprinse în art.4 și 5, sunt exceptiide la regulă.

Exceptia de la regula prevăzută de art.4 din Legea nr.312/2005 prevede că „cetăteanul unui stat membru nerezident în România, apatridul nerezident în România, cu domiciliul într-un stat membru, precum și persoanele juridice nerezidente, constituite în conformitate cu legislatia unui stat membru, pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor pentru reședinte secundare, respectiv sedii secundare, la împlinirea unui termen de 5 ani de la data aderării României la Uniunea Europeană.”

Per a contrario, categoriile de persoane mentionate în această normă, care au calitatea de rezidenti, pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor pentru reședintele secundare, respectiv sedii secundare, de la data aderării României la Uniunea Europeană.

Potrivit dispozitiilor art. 2 litera c din Legea nr.312/2005, prin rezident persoană fizică se întelege „străinul care are un drept de rezidentă pe teritoriul României”, iar prin rezident persoană juridică se întelege „persoana juridică străină care are cel putin un sediu secundar pe teritoriul României, în conditiile legii”.

Se poate aprecia așadar, că voința legiuitorului român a fost aceea ca, în aplicarea Legii nr.312/2005 sa se aibă în vedere calificarea dată dreptului de rezidență în România. prinO.U.G.nr. 102/2005, modificată prin O.G.nr.30/2005.

Din perspectiva sferei de reglementare a Legii nr. 312/2005 se mai pune, printre altele, problema modului în care trebuie rezolvată situația juridică a terenurilor în situația în care un cetățean al unui stat membru sau un apatrid cu domiciliul într-un stat membru, nerezidenți în România, vor cumpara o construcție care să devină reședință.

Este unanim recunoscut dreptul străinilor de a dobândi un drept de proprietate asupra construcțiilor prin acte juridice între vii sau prin moșternire legala ori testamentară, însă, în acest caz, nu li se poate stabili decât un drept de superficie asupra imobilului, constituit din dreptul de proprietate asupra construcției și dreptul de folosință asupra terenului aferent.

După dobândirea dreptului de rezidență în România persoana respectivă poate cumpăra terenul aferent construcției sau un alt teren pentru a-și construi o locuință reședință secundară.

Cea mai restrictiva tara din acest punct de vedere a fost Polonia, unde perioada de tranzitie pentru ridicarea restrictiilor cu privire la achizitiile de terenuri agricole si forestiere de catre cetatenii statelor membre poate fi de 12 ani. Ungaria, Cehia, Estonia, Slovacia au impus restrictii doar pe o perioada de trei ani. Spre comparatie situatia Bulgariei este asemanatoare cu cea din Romania.

Curtea Constituțională a statuat, prin decizia nr. 408/2004 că dispozițiile constituționale prevăd că dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor de către cetățenii străini și apatrizi se face numai în anumite condiții, și, în acest sens, a decalarat ca fiind neconstituționale dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 54/1998, privind circulația juridică a terenurilor, în măsura în care acestea contravin dispozițiilor art. 44 alin. (2) teza a doua din Constituție.

Astfel, cetățenii statelor membre și apatrizii cu domiciliul într-un stat membru sau în România, precum și persoanele juridice având naționalitatea acestor state pot dobândi, în principiu, terenuri, în aceleași condiții ca și cetățenii români sau persoanele juridice române. Însă, pentru cetățenii unui stat membru și apatrizii nerezidenți în România sau persoanele juridice nerezidente, dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor pentr reședințe secundare, respectiv sedii secundare, se poate face la împlinirea a cinci ani de la aderarea României la Uniunea Europeană, iar cetățenii și apatrizii care domiciliază într-un stat membru sau în România ori persoanele juridice având naționalitatea acelor state pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole, pădurilor și terenurilor forestiere la împlinirea a șapte ani de la aderearea la Uniunea Europeană.

Cu toate acestea, aceste dispoziții nu se aplică fermierilor care își stabilesc reședința în România. Pentru toți ceilalți cetățeni străini, apatrizi și persoane juridice nerezidente, dreptul de proprietate se dobândește în condițiile reglementate prin tratate internaționale, pe bază de reciprocitate.

Curtea a fost sesizată cu controlul de constituționalitate și a statuat că existența dreptului dobândit cu rea-credință sau prin abuzul autorităților publice nu este ompatibilă cu garantarea drepturilor și libertăților cetățenilor, potrivit art. 57 din Constituție, care prevde că cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile consttuționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți.

Dorind să elucideze problema dobândirii dreptului de proprietate în România de către cetățenii străini și apatrizi, legiuitorul român a adoptat Legea nr. 312/2005 care stabilește condițiile în care pot fi dobândite terenuri de catre străini și apatrizi pe teritoriul țării noastre.

Prin Hotărârea Comisiei Județene Bacău nr. 10567/17.10.2006 s-a decis invalidarea propunerii Comisie locale de fond funciar Parincea de reconstituire a dreptului de proprietate pentru suprafața de 100 ha teren cu vegetație forestieră solicitată prin cererea nr. 93/19.09.2005 a numitului V. A. A. F., după defuncta F. E. E., deoarece nu sunt îndeplinite condițiile art. 9 si art. 48 din Legea nr. 18/1991, art. 6 si art. 30 din Legea nr. 1/2000, precum și art. 31 și art. 61 al 2 din H.G. nr. 890/2005, persoana solicitantă fiind cetățean străin.

Din înscrisurile depuse în cauză, instanța a reținut că reclamantul V.M.Y.A.F., cetătean francez, este moștenitoriul numitului A.E.A.F., acesta fiind unul dintre moștenitorii numitei E. F.

Instanța a reținut că în conformitate cu dispozițiile art. 48 din Legea nr. 18/1991 raportat la dispozițiile art. 9 din aceeași lege, sunt îndreptățiți la reconstituire și cetățenii români cu domiciliul în străinătate precum și foștii cetățeni români care și-au redobândit cetățenia română, iar art. 30 din Legea nr. 1/2000 prevede că, în aplicarea Legii nr. 18/1991 și a Legii nr. 1/2000, ceățtenii români au aceleași drepturi, indiferent dacă la data înregistrării cererii aveau domiciliul în țară sau străinatate.

Prin urmare, toate aceste reglementări condiționează dreptul la reconstituire de existența cetățeniei române la momentul formulării cererii de reconstituire, indiferent că cetățeanul român are sau nu domiciliul în țară, respectându-se astfel principiul constituțional al egalității cetățenilor români.

La data la care s-a formulat, de către reclamant, cererea de reconstituire, circulația juridică a terenurilor era reglementată de Titlul X din Legea nr. 247/2005, în conformitate cu care cetățenii străini pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în România în condițiile prevăzute de legeaspecială.

Problema dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor de către cetățenii străini prin moștenire legală a făcut obiectul unei excepții de neconstituționalitate, soluționată de Curtea Constituțională prin decizia nr.408/7.10.2004, care, deși face referire la dispozțtiile Legii nr. 54/1998, abrogată în prezent, este actuală din prisma interpretării condițiilor în care cetățenii străini pot dobândi terenuri în România.

Astfel, Curtea Constituțională a reținut că după revizuirea Constituției, art. 44, nu s-a înlaturat în totalitate, interdicția de a dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor de către cetățenii străini, ci au fost numai precizate cazurile și condițiile în care aceștia pot dobândi un asemenea drept, restrângând sfera de aplicare a acestei incapacități speciale.

S-a decis, de catre Curtea Constituțională, că textul constituțional teza finală, nu poate fi interpretat decât în sensul că este de imediată aplicare dispoziția privind dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor în România de către cetățenii străini, cu condiția ca succesiunea în legatură cu care se exercită calitatea de moștenitor legal să se fi deschis după data intrării în vigoare a revizuirii Constituției.

Prin urmare, a stabilit Curtea Constituțională, cu caracter general obligatoriu, interdicția dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor în România de către cetățenii străini subzistă pentru cei ce nu îndeplinesc condiția amintită anterior, aceea ca succesiunea în legatură cu care se exercită calitatea de moștenitor să se fi deschis după data de 29.10.2003.

Facând aplicarea acestei decizii obligatorii în cauza de față, instanța a reținut că reclamantul V.M.Y.A.F., care solicită reconstituirea dreptului de proprietate după E. F., în calitate de moștenitor al fiului acesteia, A. E. A. F., este cetățean străin, astfel cum a rezultat din înscrisurile de la dosar. Prin urmare, se încadrează în ipoteza prevazută de art. 44 din Constituție.

A arătat recurentul că la data deschiderii succesiunii în 2001, nu i-a fost transmis dreptul de proprietate, ci doar dreptul de a obține proprietate, drept ce a fost exercitat în anul 2005, an în care conform Constituției în forma revizuită, recurentul avea dreptul constituțional de a deține proprietatea.

Instanța a respins recurusul declarat, motivând că, în cauză, recurentul nu este titularului dreptului de proprietate, acesta urmând a se naște prin efectul și în condițiile impuse de lege.

Pentru aceste considerente, constatând ca recurentul nu întrunește una dintre condițiile esențiale prevăzute de legea specială pentru a solicita reconstituirea dreptului de proprietate și anume aceea de a fi cetățean român, instanța respins recursul declarat.

IV. Limitele dreptului de proprietate

4.1. Exproprierea pentru cauză de utilitate publică

Exproprierea este trecerea silită în proprietatea statului a terenurilor și construcțiilor pentru cauză de utilitate publică și după plata unei prealabile șî juste despăgubiri. Cele două condiții definitorii ale exproprierii sunt expres menționate în textul constituțional, cauza de utilitate publică trebuind să fie însăși definită prin lege, iar despăgubirile trebuind să fie stabilite de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergență, prin justiție.

Această dublă condiționare a exproprierii asigură caracterul său previzibil și echitabil, conferindu-i trăsături indispensabile securității juridice ce trebuie respectată într-o societate guvernată de principiile justiției și dreptății. Tocmai de aceea, deși reprezintă o extrem de serioasă atingere adusă nu doar exercitării dreptului de proprietate, ci o limitare a chiar conținutului său normativ, exproprierea rămâne singura modalitate, acceptată în țările democratice, de transfer al proprietății prin transformarea dreptului de proprietate privată în proprietate publică.

Potrivit art. 44 alin. (3) din Constituție, „Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire.” Preluând aceste dispoziții constituționale, art. 562 alin. (3) C.civ., dispune că exproprierea se poate face numai pentru o cauză de utilitate publică, ce este stabilită potrivit legii și numai cu o justă și prealabilă despăgubire, fixată de comun acord între proprietarul expropriat și expropriator. În caz de divergență asupra cuantumului despăgubirilor, acestea vor fi stabilite prin hotărâre judecătorească.

De asemenea, este de reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului din 1950 prevede că „Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică, în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”, esențial printre acestea fiind cel potrivit cu care privarea unei persoane de proprietatea sa poate fi făcută numai cu o justă și prealabilă despăgubire.

În materia exproprierii, dreptul comun îl constituie Legea nr. 33/1994, fără a fi omise și legile ulterioare, menite să clarifice sau să instituie reguli noi cu privire la expropriere (Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local).

În preambulul Legii nr. 33/1994 se prevede că, în vederea realizării unor lucrări ce servesc unor utilități publice și avându-se în vedere caracterul de excepție prevăzut de Constituția României și de Codul civil cedării, prin expropriere, a dreptului de proprietate privată, drept a cărui protecție se realizează prin garantarea și ocrotirea sa de către lege în mod egal și indiferent de titualr, a fost concepută o reglementare unitară în materie, de natură să asigure atât cadrul legal adecvat procedurilor de expropriere și de stabilire a despăgubirilor, cât și apărarea dreptului de proprietate privată.

De aceea, legiuitorul a prevăzut și prin legea organică în materie că exproprierea de imobile, în tot sau în parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă și prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătorească.

Din punct de vedere juridic, exproprierea poate fi defintă ca actul puterii de stat competente, prin care se realizează trecerea în proprietatea publică a unor bunuri imobile proprietate privată, necesare executării unor lucrări de interes public, în schimbull unei despăgubiri.

4.1.1.Bunuri supuse exproprierii

Pornind de la prevederile art. 2 din Legea nr. 33/1994, sunt susceptibile de expropriere bunurile proprietate privată aparținând persoanelor fizice sau juridice de drept privat, fie cu scop lucrativ, fie fără scop lucrativ, precum și bunurile aflate în domeniul privat al comunelor, orașelor, municipiilor, județelor.

În privința bunurilor proprietate publică, este de la sine înțeles că datorită caracterelor lor juridice – inalienabile, imprescriptibile, insesizabile – nu pot face obiectul măsurii de expropriere.

În privința bunurilor aflate în domeniul privat al statului, măsura exproprierii nu poate fi luată. Explicația constă în faptul că statul, fiind proprietar al acestor bunuri, poate dispune oricând de ele, afectându-le unei utilități publice, moment în care bunul trece din proprietatea privată în domeniul public, nemaifiind necesară luarea vreunei măsuri de genul exproprierii. Cu alte cuvinte, statul nu se „autoexpropriază.”

Aceeași situație se găsește și în cazul bunurilor aflate în domeniul privat al unităților administrativ-teritoriale, când utilitatea publică se declară pentru un interes local.

După cum lesne se observă, legea exproprierii dispune că fac obiectul acestei măsuri doar bunurile imobile, însă fără a face distincția între imobilele prin natura lor, cele prin destinație sau cele prin obiectul la care se referă.

Pentru a discerne între cele trei categorii de bunuri imobile care pot fi suspuse exproprierii, trebuie subliniat faptul că bunurile sunt expropriate nu pentru a fi folosite ca atare, ci pentru a permite realizarea unor lucrări

În atare condiții, numai acele bunuri imobile care pot servi scopului mai sus menționat pot fi expropriate, sau, altfel spus, trecute în proprietatea statului prin expropriere. Și imobilele prin natura lor pot constitui obiectul exproprierii.

În ceea ce privește imobilele prin destinație, acestea sunt acele bunuri sau obiecte ce proprietarul unui fond a pus pe el pentru serviciul și exploatarea acestui fond, precum și toate efectele mobiliare ce proprietarul a așezat către fond în perpetuu, așa cum prevedea Codul civil de la 1864 în art. 468 alin. (1) și (3).

Deci caracterul imobiliar al acestorveritabile mobile este dat de afectațiunea pe care proprietarul le-o dă, care raportată la efectiva lor utilitate fac ca bunul imobil să apara de nefolosit.

Față de aceste bunuri, măsura exproprierii nu se impune, întrucât ele pot fi lesne îndreptate, pot fi deplasate, și astfel nu împiedică exproprierea. Însă tot atât de adevărat este fapul că privat fiind de ele, titularul lor poate înregistra un prejudiciu, care, deși nu se înscrie în nota exproprierii, trebuie acoperit. Acest aspect este rezolvat de art. 26 din Legea nr. 33/1994 conform căruia cel expropriat trebuie să primească atât valoarea reală a bunului imobil expropriat, cât și prejudiciul cauzat.

În ceea ce privește imobilele prin obiectul la care se referă, acestea sunt, conform Codului civil, uzufructul bunurilor imobile, servituțile și acțiunile care tind la revendicarea unui bun imobil.

Raportând aceste imobile la instituția exproprierii se impune reliefarea aplicării în cauză a art. 28 alin. (3) din Legea nr. 33/1994, conform căruia, „uzul, uzufructul, abitația și superficia (…) se sting prin efectul exproprierii, titularii acestora având dreptul la despăgubiri.”

4.1.2.Transferul amiabil al bunului care ar urma să fie expropriat

Legea instituie o procedură de urmat în cazul exproprierii, cu toate acestea, cei intersați, adică organul îndrepățit să dispună exproprierea și proprietarul care urmează a-i suferi efectele, pot evita parcurgea acestei proceduri, pe calea unui transfer amiabil al dreptului de proprietate privată către stat.

Într-o asemenea situație se poate vorbi despre o convenție încheiată între părți cu toate consecințele ce decurg dintr-o astfel de calificare a operțiunii juridice realizate de acestea.

Convenția poate interveni în orice fază a procedurii de expropriere, până la soluționarea cererii de expropriere de către instanța de judecată.

Este posibil ca părțile să convină numai asupra modalităților de transfer al bunului către stat dar nu și asupra naturii sau cuantumului despăgubirilor pe care urmează a le primi proprietarul. În atare situație, instanța de judecată competentă va lua act de înțelegerea părților și va stabili numai cuantumul sau natura despăgubirii.

4.1.3. Procedura exproprierii

Legea organică în materie instituie o procedură a exproprierii care se derulează în trei etape reglementate distinct de lege:

-declararea de utilitate publică a exproprierii;

-măsuri pregătitoare exproprierii;

-exproprierea propriu-zisă și stabilirea despăgubirilor.

Prima etapă din procedura exproprierii este declararea ei de utilitate publică. Important de menționat este faptul că primele două etape au natura administrativă, în timp ce cea de-a treia are o natura judiciară.

Utilitatea publică se declară pentru lucrări de interes național sau de interes local (art. 5 din Legea nr. 33/1994).

Declarația de utilitate publică se face numai după o cercetare prealabilă efectuată de către comisii numite de Guvern pentru lucrări de inters național și de către delegația permanentă a consiliului județean sau de primarul general al municipiului București, pentru lucrări de interes local.

Rezultatul cercetării prealabile va fi consemnat într-un proces-verbal ce se va înainte Guvernului sau, după caz, consiliului județean, respectiv Consiliului General al Municipiului București.

Pe baza rezultatului cercetării, Guvernul sau, după caz consiliul județean sau Consiliul General al municipiului București va adopta actul de declarație a utilității publice care se aduce la cunoștința publică prin afișarea la sediul Consiliului local în a cărei rază teritorială se află situat imobilul și prin publicarea în Monitorul Oficial al României sau în presa locală, după caz.

Odată adusă la cunoștința publicului, declarația întrunește toate elementele unui act-condiție care declanșează procedura exproprierii.

În perioada următoare, expropriatorul întocmește planul imobilelor expropriate, cu indicarea numelui proprietarilor și a ofertelor de despăgubiri, care se depun la consiliul local al localității în care sunt situate imobilele respective, în vederea consultării de către cei interesați.

Propunerile de expropriere împreună cu procesul-verbal care încheie cercetarea prealabilă declarării utilității publice, se notifică titularilor drepturilor reale asupra imobilelor în termen de 15 zile de la publicare. Aceștia pot face întampinare împotriva actelor respective în termen de 45 de zile de la primirea notificării.

Comisia, în urma deliberării, poate accepta punctul de vedere al expropriatorului sau îl poate respinge. Aceasta dă o hotărâre motivată care se comunică părților în termen de 15 zile de la adoptare.

Hotărârea comisiei este supusă căii de atac a contestației, care poate fi promovată de partea interesată în termen de 15 zile de la comunicare.

Contestația se introduce la curtea de apel în a cărei rază teritorială este situat imobilul iar procedura de judecată este stabilita prin Legea nr. 554/2004 (Legea contenciosului-administrativ).

Cea de a treia etapă și ultima este cea a exproprierii propriu-zise. Potrivit art. 21 din Legea nr. 33/1994, soluționarea cererilor de expropriere este dată în competența tribunalelor, respctiv a Tribunalului municipiului București.

Întinderea competenței materiale a tribunalului este limitată, în conformitate cu prevederile art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora, instanța verifică doar dacă sunt întrunite condițiile cerute de lege pentru expropriere și stabilește despăgubirile.

Așadar, ca principiu, instanța nu poate intra în probeleme de fond privitoare la expropriere, cum ar fi necesitatea acesteia. Cu titlu de excepție, amintim cazul în care expropriatorul cere exproprierea numai a unei parți de teren sau din construcție, iar proprietarul cere instanței exproprierea totală. Într-o asemenea ipoteză instanța va analiza, în raport de situația de fapt, dacă este posibilă exproprierea parțială sau se impune efectuarea unei exproprieri totale.

Despăgubirile se stabilesc de către o comisie de experți – un expert numit de instanță, unul desmenat de expropriator și unul din partea persoanelor supuse exproprierii – și se compune atât din valoarea reală a imobilului cât și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite.

Instanța de judecată va compara rezultatul expertizei cu oferta părților și va hotărî în așa fel încât despăgubirea să se situeze între o limită minimă dată de suma oferită de expropriator și o limită maximă dată de suma solicitată de expropriat sau de altă persoană interesată.

4.1.4. Efectele exproprierii

Principalul efect al exproprierii este acela al trecerii imobilului expropriat din proprietatea publică în cea privată, prin hotărâre judecătorească, liber de orice sarcini.

Potrivit art. 28 alin. (3) din Legea nr. 33/1994, drepturile reale principale – uz, uzufruct, abitație și superficie – precum și orice alte drepturi reale se sting prin efectul exproprieri. Și în acest caz titularul acestor drepturi reale este îndreptățit la despăgubiri.

În ceea ce privește ipoteca și privilegiile constituite asupra imobilului expropriat se strămută de drept prin subrogație reală cu titlu particular, asupra despăgubirilor stabilite potrivit legii.

Cât privește servituțile prin fapta omului, acestea se sting în măsura în care sunt incompatibile cu situația naturală și juridică a obiectivului urmărit prin expropriere.

În cazul în care, imobilul expropriat forma obiectul unei locațiuni, aceasta încetează de drept la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de expropriere.

În ipoteza în care se expropriază clădiri cu destinația de locuință, evacuarea persoanelor care le ocupă în mod legal, în calitate de proprietari și a chiriașilor al căror contract de închiriere a fost legal întocmit, înainte de înscrierea lucrărilor în planurile urbanistice și de amenajare a teritoriului, nu se va putea face decât după ce expropriatorul asigură spațiul de locuit, potrivit legii, la cererea acestor persoane.

Modalitatea de rezolvare a cererilor privitoare la asigurarea spațiului de locuit pentru persoanele îndreptățite trebuie cuprinsă în hotărârea judecătorească de expropriere, iar evaluarea despagubirilor trebuie să cuprindă și prejudiciul cauzat proprietarului sau chiriașilor, prin obligara lor la mutarea din clădirea expropriată.

De altfel, ca măsură de protecție, este de reținut că, potrivit Legii nr. 33/1994, la judecarea cererii de expropriere sunt citați nu numai proprietarii sau posesorii imobilului supus exproprierii, ci orice titular al unor drepturi reale asupra aceluiași imobil, precum și orice altă persoană cunoscută care ar putea justifica un interes legitim asupra acestuia (art. 22).

Referitor la momentul la care se transferă dreptul de proprietate de la expropriat la expropriator, art. 28 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 statuează că, acest transfer are loc la data la care expropriatorul și-a executat obligația de plată.

Ca regulă, cuantumul despagubirilor este stabilit de părți, în cazul în care acestea nu se înțeleg, despăgubirile vor fi stabilite de către instanța de judecată. De asemenea, instanța va stabili și termenul în care trebuie plătite aceste despăgubiri.

Legea precizează că eliberarea titlului executoriu și punerea în posesie a expropriatorului vor putea fi făcute numai în baza unui act procedural distinct, și anume în baza încheierii date de instanța de judecată, prin care se constată îndeplinirea obligațiilor privind plata despăgubirilor dar nu mai târziu de 30 de zile de la data plății efective a acesteia.

În caz de extremă urgență (spre exemplu, în caz de calamități naturale), instanța de judecată poate dispune, prin hotărâre judecătorească, punerea de îndată în posesie a expropriatorului, cu obligația ca acesta să consemneze, în termen de 30 de zile, pe numele expropriatului, sumele stabilite ca despăgubire.

4.1.5.Natura juridică a dreptului de retrocedare reglementat de art. 35-36 din Legea nr.33/1994

În ceea ce privește natura juridică a acestei retrocedări, în literatură s-au exprimat mai multe opinii, astfel s-a abordat teza dobândirii de către expropriator a unui drept de proprietate sub condiția rezolutorie a realizării lucrărilor de utilitate, teză abandonată de chiar autorii ei.

În final, s-a concluzionat că retrocedarea reglementată de art. 35-36 din Legea nr. 33/1994 îmbracă forma unei cesiuni oneroase a dreptului de proprietate asupra bunului expropriat, cesiune ce se face de către subiecți de drept, anume stabiliți de lege, respectiv de către cei expropriați sau de către succesorii lor.

Într-o altă opinie s-a afirmat că dreptul de retrocedare este un drept relativ, opozabil erga certa personam, un drept patrimonial, drept principal, pur și simplu și prescriptibil extinctiv (dreptul materia la acțiune se prescrie potrivit dreptului comun, în 3 ani).

O altă opinie, pe care o consider pertinentă, este aceea că instituția reglementată de art. 35-36 din Legea nr. 33/1994, și anume accea a dreptului de retrocedare, apare ca o sancțiune civilă, în detrimentul expropriatorului și în beneficiul expropriatului, sancțiune prin care legiuitorul sancționează pasivitatea expropriatorului, lipsa sa de interes față de bunul expropriat. Or, tocmai pentru a elimina orice abuz din partea expropriatorului, orice arbitrariu, în sensul că deși declară un anumit bun ca fiind de utilitate publică, nu materializează acest lucru, legiuitorul a reglementat posibilitatea reintrării bunului expropriat în patrimoniul expropriatului.

În cazul în care lucrările nu au fost realizate iar expropriatorul dorește să înstrăineze bunul, expropriatul – fostul proprietar – are un drept prioritar la dobândire, la un preț care nu poate fi mai mare decât despăgubirea actualizată.

Într-o atare situație ne aflăm în prezența unui veritabil drept de preempțiune al fostului proprietar la cumpărare.

Conform dispozițiilor Legii nr. 33/1994, expropriatorul va face o ofertă, în scris, către fostul proprietar. Oferta primită poate fi, după caz, acceptată sau refuzată de către fostul proprietar care are un termen de 60 de zile în care să aducă la cunoștința expropriatorului deciza sa.

V.Limitarea dreptului de proprietate privata în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

Odată cu încheierea celui de-al doilea Război Mondial, la nivelul întregii lumi, s-a încercat impelementarea unor norme de protecție a drepturilor omului, dreptul de proprietate făcând parte din drepturile garantate.

Acesta a fost reglementat pentru prima oară în Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată în 1948 de către Adunarea Generală a ONU, în art. 17 care prevde faptul că „Orice persoană, privită ca subiect unic sau asociat în colectivități, are dreptul la proprietate. Nimeni nu poate fi privat, în mod arbitrar, de proprietatea sa.”

De o importanță deosebită este considerată și Convenția Europeană a drepturilor omului adoptată la Roma la data de 04 noiembrie 1950 de către statele membre ale Consiliului Europei, intrată în vigoare în 1953.

România a aderat la această Convenție la data de 07 octombrie 1993, normele sale apicându-se în țara noastră începând cu data de 20 iunie 1994.

De altfel, Curtea de Justiție a Uniunii Europene de la Luxemburg a decis că „Drepturile fundamentale ale omului, în special dreptul de proprietate, nu apar ca prerogative absolute, ci trebuie luate în considerare prin raportare la funcția lor în societate. Aceasta înseamnă că restricțiile ce răspund unor obiecte de interes general nu constituie, în raport cu scopul urmărit, o intervenție nemăsurată și intolerabilă care ar aduce atingere înseși substanței dreptului garantat.”

În art. 1 paragraful 1, teza a II-a a Protocolului nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului este reglementată privarea sau lipsirea de proprietate pentru utilitate publică, în condițiile prevăzute de lege și de principiile dreptului internațional public. Prin conceptul de „privare” sau „lipsire” de proprietate înțelegem faptul că, o persoană titulară a unui drept de proprietate este privată de folosința și exercitarea acestui drept.

Modalitățile prin care un titular al dreptului de proprietate privată poate fi privat de exercitarea lui sunt: exproprierea, naționalizarea și confiscarea bunului. La aceste modalități, unii autori, adaugă și obligația impusă de o lege a proprietății de a permite cumpărarea nudei proprietăți de către titularul dreptului de emfiteoză, obligația de a suporta stingerea dreptului de uzufruct asupra unor terenuri ale statului, înainte de termen, rezultată din modificarea legislației naționale în materie.

Cea mai frecventă modalitate de lipsire de libertate este exproprierea. Această instituție, în lumina drepului european al dreptului omului este reglementată în art. 1 paragraful 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

1.deposedarea să fie prevăzută de lege, adică de normele juridice interne ale fiecărui stat;

2.deposedarea să fie justificată de un interes de utilitate publică;

3.deposedarea să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internațional.

În jurisprudență însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg a ținut să mai adauge două condiții, și anume: deposedarea să fie făcută cu plata unei compensații corespunzătoare și să existe un raport de proporționalitate între privarea de proprietate și scopul urmărit prin intermediul exproprierii.

Condițiile amintite mai sus reprezintă, de fapt, o explicare a condițiilor privitoare la expropriere în conformitate cu principiile generale ale dreptului internațional. Dreptul internațional prevede faptul că, exproprierea implică o obligație de despăgubire din partea statului., a titularului dreptului de proprietate privată. Această despăgubire trebuie să respecte principiul proporționalității și să creeze un echilibru între interesele individuale ale unui subiect de drept și interesele colective.

A doua modalitate de lipsire de proprietate o reprezintă naționalizarea. Această modalitate este o formă a exproprierii, diferența dintre cele două modalități constând în faptul că, naționalizarea nu presupune o desbăgubire din partea statului a dreptului de proprietate privată.

Cu toate acestea, naționalizarea trebuie să respecte condițiile pe care le-am analizat când am vorbit despre expropriere. Problema naționalizării și, în special, a consecințelor acestor naționalizări efectuate în perioada comunistă în România, precum și anularea hotărârilor de retrocedare dobâdite de foștii proprietari prin promovarea de recursuri în anulare de către Procurorul General al României, au constituit situații în care România a primit condamnări de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Conceptul de naționalizare nu contravine cu dreptul de proprietate garantat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, aceasta a statuat că este justificată o lege de naționalizare a industriei navale și aeronautice.

Un alt impediment pe care îl prevde art. 1 paragraful 2 din Convenție, cu privire la exercitarea dreptului de proprietate îl constituie exercitarea folosinței bunului în conformitate cu interesul general. Acest impediment limitează exercitarea dreptului de proprietate privată conform intereselor generale ale societății, de aici rezultând faptul că nu ne aflăm în situația unei privări de proprietate, ci doar în cazul unei restrângeri a folosinței.

Prin manifestarea unui control din partea legiuitorului asupra dreptului de proprietate privată, acesta încearcă să limiteze conduita titularului dreptului sau încearcă să i-o canalizeze într-o anumită direcție (spre exemplu, prin reglementarea exercitării unor profesii).

În toate cazurile, marja de apreciere a statului este mult mai largă decât în cazul privării de proprietate, ea rezultând din însuși textul legal „dreptul statelor de a adopta măsurile legale necesare”, însă, nu este absolută, ci supusă controlului de proporționalitate al Curții.

În cauza Hutten – Czapska c. Poloniei din 2005, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că sistemul polonez de control al chiriilor apare ca unul disproporționat chiar dacă unele probleme locative constituie o realitate strigentă, deoarece restrânge și mai mult și nejustificat dreptul proprietarilor. Așadar, statele nu sunt constrânse să implementeze măsuri prin care pot controla exercitarea dreptului de proprietate privată. Cu toate acestea, modalitatea de constrângere a dreptului de proprietate privată trebuie să respcte principiul proporționalității și al echilibrului.

În situația în care, aceste principii nu sunt respectate, titularii lezații ai dreptului de proprietate privată pot sesiza Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în vederea soluționării problemelor. Curtea a decis că respectă acest echilibru măsuri precum: interdicția de a utiliza, de către persoana proprietară a acesteia, ca reședință o construcție care se găsește într-o yonă protejată; obligația impusă unor proprietari forestieri de a planta anumite esențe de copaci care să favorizeze protecția mediului și producția de lemn; interdicția de a amplasa un atelier de reparații mecanice într-o zonă rezidențială; limitarea, prin intermediul unui plan urbanistic, de a se realiza alte tipuri de construcții decât cele prevăzute în acest plan; dispozițiile legale care interzic partajul succesoral al unei exploatări agricole pentru a-i menține valabilitatea din punct de vedere economic; clasarea unui teren agricol ca șiț natural protejat în mod permanent și exploatarea lui numai sub rezerva obținerii unor autorizații . dreptul de a reintra în stăpânirea bunului la expirarea contractului de subînchiriere încheiat de către titularul dreptului real de emfiteoză.

O altă modalitate de lipsire de proprietate privată, care se aplică numai în situații excepțioale, ca pedeapsă complementară și care este reglementată și în România în Codul penal la art. 112 si 112 indice 1 este confiscarea. Conform art. 112 alin.(1) Cod penal, „bunurile pot fi suspuse confiscării speciale dacă s-a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată, indiferent dacă aceasta este sau nu imputabilă persoanei.”

În jurisprundența Curții, măsura confiscării este admisă ca legitimă dacă statul respectă justul echilibru între propriile sale interese și interesele proprietarului și ia în considerare gradul culpei ori tipul de prundență cerut de împrejurările date, de plid㸠măsura a apărut la legitimă în situația confiscării unor publicații socotite ca imorale ori confiscarea vehiculului cu care reclamantul a săvârșit infracțiuni, în scopul de a-l împiedica să mai săvârșească astfel de fapte în viitor.

CEDO a fost sesizată să soluționeze dacă, în cazul implementării anumitor legi, în vederea obținerii de venituri care urmează a fi folosite în interesul societății, încalcă sau nu prevederile legale ale art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Curtea a statuat, în acest sens, că nu vor fi considerate vătămări ale dispozițiilor, reglementarea legală a procedurii falimentului, condamnarea de către instanță a uneia dintre părțile contractului de a plăti celeilalte despăgubiri, etc.

În concluzie, obiectul de activitate al CEDO constă în definirea conținutului și a limitelor dreptului de proprietate. Jurisprundența CEDO constă în interpretarea dispozițiilor prevăzute de către Convenție și în găsirea unui echilibru al aplicării lor în practică. CEDO are obligația de a veghea asupra respectării prevederilor legale ale Convenției de către statele semnatare.

5.1. Aspecte de drept comparat

Totalitatea Constituțiilor și a actelor normative care au fost adoptate în perioada secolelor XIX-XX în Europa Occindentală, au avut la bază prevederile Declarației Drepturilor Omului și a Cetățeanului, a Revoluției franceze din 1789. Această Declarație prevde în cuprinsul art. 17 că „Dreptul de proprietate este sacru și inviolabil”.

Codul civil francez a constituit un etalon pentru adoptarea mai multor coduri, printre care și Codul civil român de la 1864. Astfel, codul nostru civil de la acea vreme a preluat prevederile art. 544 din Codul civil francez definind proprietatea ca fiind acel drept de a se bucura și de a dispune de lucruri, în mod absolut, cu condiția de a nu face un uz interzis de legi sau de regulamente. Chiar dacă Codul civil reglementează dreptul de proprietate, Constituția franceză adoptată la 4 octombrie 1958, care este în vigoare și în momentul de față nu cuprinde reglementări cu privire la dreptul de proprietate.

Cu toate că, este un drept absolut și garantat, aceste poate suporta limitări în ceea ce privește exercitarea sa.

Aceste limitări pot fi luate prin decizii ale autorităților publice, în conformitate cu interesele generale ale societății, numai în condițiile și cu respectarea legii statului respectiv.

În Codul civil din Italia de la 1865 s-a păstrat formularea din art. 544 Cod civil francez.

În art. 903 Cod civil german din 1900 se prevede că „proprietarul, în măsura în care legea sau dreptul unor terțe persoane nu se opun, are facultatea să utilizeze bunul său așa cum dorește și de a împiedica orice ingerință din partea unei alte persoane.”

Față de celelalte constituții, Constituția Germaniei, nu reglemntează dreptul de proprietate ca fiind un drept absolut. Actuala Constituție a Germaniei instituie că, proprietarul își poate exercita dreptul de proprietate privată asupra bunului, în conformitate cu natura acestuia și cu respectarea intereselor generale ale societății.

În Elveția, dreptul de proprietate este reglementat în art. 641 C.civ., care statuează că: „proprietarul unui lucru are dreptul de a dispune în mod liber de el, în limitele determinate de lege. El poate să-l revendice de la oricine îl deține și să respingă orice uzurpare.”

VI. Jurisprudență cu privire la Germania, când li se despăgubeau proprietățile

6.1. C E D O, Secția III – Hotărârea Jahn și alții vs. Germania, 22 ianuarie 2004, 46.720/99 și 72.203/01 și 72.552/01

Reunificarea Germaniei și necesitatea unor politici imobiliare comune sunt circumstanțe excepționale care pot justifica anumite ingerințe în exercitarea dreptului de proprietate asupra unor bunuri a căror situație este legată de ocupația sovietică a estului Germaniei.

Reclamanții sunt moștenitorii proprietarilor expropriate după al doilea Război Mondial de către statul comunist, în cadrul programului de colectivizare a zonei ocupate de sovietici. În 1990, reclamanților li s-a recunoscut un drept de proprietate asupra terenurilor agricole în discuție. Potrivit unei legi din 1992, proprietarii care nu au exercitat până la 15 martie activități agricole, forestiere sau alimentare în cursul ultimilor 10 ani pierd proprietatea terenurilor în favoarea statului. Reclamanții care nu îndeplineau aceste criterii, au fost obligați, pe cale judiciară, să retrocedeze terenurile fără indemnizație.

Art. 1 (”Protecția proprietății”) din Protocolul nr. 1., reclamanții au obțiunt legal proprietatea bunurilor în 1990. După reunificarea Germaniei, legea prin care li s-a recunoscut dreptul de proprietate face parte din dreptul intern german. Deciziile de obligare a reclamanților de a restitui bunurile statului german sunt, în consecinților de a restitui bunurile statului german sunt, în consecință, privări de proprietate asupra unor bunuri. Curtea a admis că reunificarea Germaniei și necesitatea unor politici imobiliare comune sunt circumstanțe excepționale care pot justifica anumite ingerințe în exercitarea dreptului de proprietate asupra unor bunuri a căror situație este legată de ocupația sovietică a estului Germaniei, însă nu se poate admite o astfel de privare de proprietate fără plata vreunei indemnizații, pentru a se pastra un just echilibru între interesele generale ale societății și cele private. De aceea, exsită o violare a art. 1 din Protocolul nr. 1.

6.2. C E D O, Secția II, Decizi Bergauer și 89 de alte persoane vs Republica Cehă, 13 decembrie 2005, 17120/04

Art. 1 din Potocolul nr. 1 nu impune nicio obligație de retrocedare a bunurilor, ci protejează doar drepturi de proprietate deja obținute.

Reclamanții sunt 90 de persoane de origine germană care locuiesc în zona sudetă. La finele celui de-al doilea Război Mondial, teritoriul a fost anexat de către Germania, iar reclamanților li s-a ordonat să își abandoneze proprietățile și să se instaleze în Cehoslovacia. Cetățenia germană le-a fost acordată colectiv, fără să ceară aceasta, iar proprietățile le-au fost luate. Fără a avea cetățenia Cehă, după 1990, reclamanții nu au putut obține despăgubiri sau retrocedarea bunurilor lor.

În conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1, exproprierea bunurilor reclamanților a avut loc înainte de ratificarea Convenției de către Republica Cehă, Curtea a aminit că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu impune nicio obligație de retrocedare a bunurilor, ci protejează doar drepturi de proprietate deja obținute. Or, după ratificarea Convenției, reclamanții nu au fost proprietari ai acelor bunuri și nici titulari ai unui drept de creanță contra statului pentru despăgubiri. De aceea, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu este aplicabil iar Curtea nu are competență materială să examineze plângerea.

VII. Concluzii

În lucrarea de față am încercat să analizez dreptul de proprietate privată, atât din punct de vedere al dreptului constituțional, cât și din punct de vedere al dreptului civil. De asemenea, am încercat să expun importanța pe care o are acesta în momentul de față, în societatea în care trăim și ce modificări a suferit de-a lungul evoluției societății.

În concluzie, evoluția instituției dreptului de proprietate ne confirmă faptul că, acesta reprezintă un drept absolut al omului, care îl ajută să poată trăi într-un mod liber, neconstrâns. Prin impunere anumitor limite în ceea ce privește exercitarea acestuia, putem afirma faptul că, dezvoltarea societății nu s-ar mai putea produce în mod natural.

De-a lungul istoriei s-a încercat o autarhie a proprietății, ceea ce înseamnă că, s-a încercat introducerea unui concept de renunțare cu totul la proprietate. Acest concept a fost instituit de către filosoful Antishenes, un discipol al lui Socrate. În concepția lui Aristotel, acesta afirma că “o societate lipsită de rele este dată de proprietate, desprinderea muncii, cumpătarea și filozofie”.

Proprietatea a fost și va ramâne o constantă a societății umane, pentru că ea este cea care asigură stabilitatea, dar și progresul, dreptul de proprietate fiind unul dintre drepturile fundamentale ale omului, consacrat ca atare de documentele de drept internaționale dar și naționale.Indiferent daca vorbim despre proprietatea privată sau cea publică, concepte cunoscute din dreptul roman ele au evoluat în timp, evoluție care se manifestă și în prezent.Dar, ca orice latură a activității umane, nici proprietatea, cu multiplele sale sensuri, nu poate exista în afara dreptului.

Dupa anul 1989, în România, tocmai pentru că anterior proprietatea a fost supusă unui proces de desființare și când dreptul de proprietate a cunoscut limitări drastice, s-a încercat să se rezolve problema proprietății mai ales restituirea fostelor proprietăți pe care statul comunist le preluase abuziv din proprietatea și posesia persoanelor.Această problema nu a existat numai în România, ci și în celelalte state foste comuniste care au cunoscut același proces de restrângere a dreptului de proprietate privată și de acordare a unui regim preferențial dreptului de proprietate de stat.Dacă în celelalte state foste comuniste problema restituirii proprietăților preluate de stat a fost rezolvată mai rapid sau pe parcursul unor ani, în România s-a încercat rezolvarea problemei prin emiterea mai multor acte normative cu caracter reparator, dar eficiența lor nu a fost cea așteptată, din moment ce la peste 20 de ani de la instaurarea noului regim politic nu este pe deplin soluționată această problema.

O amplă analiză a dispozițiilor legislative adoptate în România privind restituirea bunurilor naționalizate sau acordarea de despăgubiri pentru acestea, a practicii judiciare, inclusiv a Curții Constituționale și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și o prezentare a legislațiilor adoptate în alte state foste comuniste s-a făcut de către Curtea Europeana a Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu și alții c. României, prin care s-a hotărât că statul roman trebuie sa ia măsuri care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art.6 parag.1 din Convenție și de art.1 din Protocolul nr.1, măsuri care trebuie puse în aplicare în primele 18 luni de la data la care hotărârea devine definitivă.

S-a încercat o inventariere a problemelor legate de acțiunile ce au fost formulate de-a lungul anilor, pentru a se obține retrocedarea bunurilor preluate abuziv din proprietatea persoanelor fizice, juridice, a cultelor religioase sau a comunităților minorităților naționale.

Analiza a vizat atât categoria bunurilor imobile, cât și a celor mobile care au fost preluate abuziv și acțiunile pentru restituirea acestora indiferent în proprietatea cui s-au aflat la momentul preluarii de către stat.

Dat fiind cele expuse în lucrarea de față, putem conchide faptul că, cunoașterea evoluției dreptului de proprietate ajută la înțelegerea dreptului în momentul de față, într-o societate democratică. Cu cât aprofundăm și încercăm să cunoaștem mai bine istoria acestei instituții, cu atât vom putea înțelege mai bine modul de abordare și de reglementare, pe care legiuitorul l-a ales cu priviire la dreptul de proprietate privată.