Retrospectiva Bibliografica Privind Bolile Vitei de Vie

Cuprins:

1. Considerații generale privind cultura viței de vie 1.1. Originea și istoricul viței de vie

1.2. Taxonomie

1.3. Importanța economică și socială a viticulturii

2. Boli neparazitare ale viței de vie

2.1.Carențe de nutriție

2.1.1. Carența de Fier- Cloroza calcară sau Cloroza de Fier

2.1.2. Carența de Magneziu

2.1.3. Carența de Zinc

2.1.4 Carența de Bor

2.1.5. Carența de Potasiu

2.1.6. Carența de Fosfor

2.1.7. Careța de Azot

2.1.8. Carența de Calciu

2.1.9. Carența de Sulf

2.1.10 Carența de Mangan

2.2. Meirea și mărgeluirea

2.3. Înroșirea frunzelor viței de vie

2.4. Flavescența neinfecțioasă.

2.5. Brunisura viței de vie

2.6. Necroza vasculară a viței de vie

2.7. Boli datorate condițiilor climatice

2.7.1. Seceta și insolația puternică

Viile inundate, colmatate și dislocate

Influența vânturilor

2.7.4. Fenomene datorate timpului rece

2.7.5. Influența gerurilor

2.7.6. Influența grindinii

3. Boli micotice în cultura viței de vie

Mana viței de vie

Făinarea (Oidiumul) viței de vie

Putregaiul cenușiu al viței de vie

3.4. Putregaiul negru al viței de vie

Putregaiul alb al strugurilor

[NUME_REDACTAT] petelor roșii (rujeola)

Septorioza viței se vie

Excorioza viței de vie

3.10. Necroza pătată a viței de vie

3.11. Esca viței de vie

4. Boli bacteriene în cultura viței de vie

Cancerul bacterian al viței de vie

Boala lui Pierce la vița de vie .

5. Virusuri și viroze în cultura viței de vie

Scurt-nodarea viței de vie

Mozaicul arămiu al viței de vie .

Mozaicul arabisului la vița de vie

Virusul bulgarian al viței de vie

Răsucirea frunzelor viței de vie

Strierea lemnului viței de vie

Spongiozitatea scoarței viței de vie

Cloroza infecțioasă și înroșirea frunzelor viței de vie

5.10. Clorozarea nervurilor indicatorului St. [NUME_REDACTAT] nervurian al viței de vie

Necrozarea nervurilor viței de vie

5.13. Enațiunea viței de vie

Alte virusuri

Pagini 79

=== Lucrare de diploma ===

1.Considerații generale privind cultura viței de vie

Vitaceele prezintă o grupă foarte numeroase de plante, existente în stare sălbatică sau cultivată, răspândite pe întreg globul. Cele mai importante sunt speciile și soiurile care aparțin genului Vitis L.

Originea viței de vie și istoricul culturii ei

Din cele mai cunoscute pâna acum se apreciază că primele începuturi legate de cultura viței de vie ar fii avut loc în neolitic prin părțile [NUME_REDACTAT] cu aproape 8-9 mii de ani înainte de epoca pe care o trăim (Teodorescu I. C. și colab. 1966). În evoluția ei de până acum cultura viței de vie marchează etape importante legate nemijlocit de popoare și epoci istorice. Astfel de la Sumerieni și Hitiți apreciați ca fiind pionierii viței de vie și de preparare a vinului ne-au rămas primele idei cu referire la denumirea de origine ([NUME_REDACTAT], 2001). Monografii în imagini, inscripții, desene și alte surse de informare identifică începutul cultivării viței de vie la egipteni în perioada primilor faraoni cu cca. 6 mii de ani în urmă. Vechii greci care au conolizat coastele mărilor și oceanelor au răspândit în paralel și cultura viței de vie aparținând azi unor țări occidentale cum ar fi: Franța, Spania, Italia, Germania, ca și pe litoralul [NUME_REDACTAT].

În perioada secolelor XVIII-XIX se formează și se consolidează viticultura ca știință. Evenimentul major care s-a petrecut a fost introducerea filoxerei în Europa – Franța în anul 1863. Apariția filoxerei a marcat trei etape distincte în evoluția viticulturii europene: etapa prefiloxerică, etapa filoxerică și etapa postfiloxerică .

Etapa prefiloxerică este cea mai îndelungată și a durat până la apariția filoxerei. În această etapă vița de vie se cultiva pe rădăcini proprii nealtoită, iar podgoriile erau constituite din sortimente de soiuri locale. Practica viticolă era bazată pe ecosisteme de tip tradițional, nivelul tehnicilor culturale variind foarte mult, de la o regiune viticolă la alta.

Etapa filoxerică, foarte frământată, a durat până în jurul anului 1900. Podgoriile europene au fost decimate, rând pe rând de filoxeră. Pentru refacerea lor s-a recurs la aducerea vițelor roditoare americane, rezistente la filoxeră. Deoarece aceștia s-au dovedit în scurt timp de a fi inferioare soiurilor de viță europene, a trebuit să renunțe la ei. Soluția tehnică adoptată a fost altoirea vițelor europene pe vițe americane rezistente la filoxeră. Cultura viței de vie prin altoire a reprezentat o tehnologie mult mai complexă, care necesită cunoștințe noi din partea viticultorilor. Pentru rezolvarea numeroaselor probleme care s-au ivit a fost nevoie de multe cercetări și studii, contribuția cea mai însemnată fiind adusă de viticultorii francezi. Au fost aduse în Europa speciile de vițe americane rezistente la filoxeră, pentru a fi folosite ca portaltoi: acțiunea s-a petrecut în anul 1874, când în sudul Franței a fost folosită pentru prima oară la altoire specia Vitis riparia. Prin lucrările de selecție care au urmat, s-au obținut soiurile de vițe de portaltoi pe baza cărora s-a putut reface viticultura europeană.

Etapa postfiloxerică este caracterizată prin trecerea la plantații de vii altoite, restructurarea sortimentelor vechi de soiuri în podgorii și amplificarea lucrărilor de ameliorare a viței de vie.

Plantațiile viticole s–au refăcut repede, astfel că în anul 1910 suprafața cultivată cu viță de vie pe glob ajunse la 6,795 mil. ha, din care circa 60% reprezentau plantațiile viticole de vii altoite. A fost organizat un sector pepinieristic viticol, fără de care refacerea și dezvoltarea viticulturii europene nu putea fi concepută. Treptat s-a renunțat la ecosistemele viticole de tip tradițional și a fost generalizat ecosistemul industrial de cultură a viței devie, bazat pe mecanizare, chimizare, irigare și soiuri de mare productivitate. Cercetarea științifică si-a lărgit preocupările prin studiile asupra vițelor portaltoi, selecția soiurilor de viță roditoare și de portaltoi, influența îngrășămintelor asupra producției de struguri, combaterea bolilor și dăunătorilor în plantațiile viticole, îmbunătățirea lucrărilor culturale ale viței de vie. Se pun bazele științifice ale viticulturii, prin editarea cărților și tratatelor de specialitate, în tot mai multe țări: Tratat de viticultură de V.Brezeau (1902), în România; Etude generale de la vigne de M.Gillon (1905), în Franța; Foundation of american grape culture de V.T.Munson (1909), în America; Trattato di viticoltura moderna de F.Carpantier (1930), în Italia.

Pentru coordonarea acțiunilor tehnice, economice și legislative din domeniul agriculturii a fost înființat, în anul 1927, [NUME_REDACTAT] al Viei și Vinului (O.I.V.) cu sediul la Paris, ca organism interguvernamental, la care au aderat toate țările viticole.

Perioada contemporană a dus viticultura la nivelul cel mai înalt de dezvoltare. Cultura viței de vie a ajuns la circa 9 mil. ha. și s-a extins până în zona ecuatorului (Peru, Columbia, Venezuela).

În majoritatea țărilor cultivatoare, s-a renunțat la sistemul de cultură joasă, clasic, la vița de vie și s-au adoptat sistemele moderne de cultură cu forme înalte de conducere a vițelor în plantații și cu distanțe mari de plantare care să permită mecanizarea lucrărilor. De asemenea s-a trecut de la plantațiile mixte de soiuri care satisfăceau nevoile de autoconsum, la plantațiile viticole specializate pe direcții de producție.

O dată cu modernizarea plantațiilor si-au făcut loc sistemele noi de tăiere, mult mai simple de executat, cum este tăierea în cepi scurți de rod care s-a dovedit a fi corespunzătoare la majoritatea soiurilor pentru struguri de vin și care înlesnește mecanizarea tăierilor la vița de vie. Agrotehnica în plantațiile viticole a fost îmbunătățită, prin elaborarea sistemelor de întreținere a solului cu folosirea erbicidelor, îngrășămintelor verzi înierbarea alternativă a intervalelor dintre rândurile de viță de vie. Progrese importante s-au făcut în combaterea bolilor și dăunătorilor viței de vie, odată cu introducerea fungicidelor și insecticidelor organice de sinteză cu acțiune sistemică,mult mai eficace și mai economice.

Sectorul pepinieristic viticol este modernizat,prin promovarea tehnologiilor intensive de producere a materialului săditor, elaborarea sistemelor naționale de obținere a materialului săditor viticol liber de virusuri și de microplasme. Viticultura a progresat foarte mult ca știință, prin cercetările de biologie, ecologie și fiziologie. Dintre cele mai reprezentative lucrări apărute în ultimele decenii, cităm: Viticulture de J.Branas (1974); [NUME_REDACTAT] de A.J.Winkler și colab. (1976), Amelioration de la vigne de R.Pouget (1980), Viticultură generală și specială de M.Oșlobeanu și colab.(1980), Viticoltura moderna de I.Eynard și G.Dalmaso (1990).

Cercetarea științifică și-a concentrat efortul ameliorării viței de vie. Au fost create soiuri foarte valoroase de struguri de masă (Cardinal, Perlette, Italia) și soiuri de vițe portaltoi ([NUME_REDACTAT]). Pe plan tehnologic cercetările au fost orientate în direcția raționalizării formelor de conducere a vițelor în plantații și sistemelor de susținere. Au fost promovate forme de conducere noi, mult mai corespunzătoare din punct de vedere ecofiziologic pentru vița de vie, cum este cortina dublă geneveză, lira deschisă, lira tronconică, lira suprapusă, lira pergolă (A.Carbonneau, 1980). Sunt preconizate formele de conducere și sistemele de conducere care să mărească capacitatea de receptare a energiei solare de către vița de vie, îmbunătățirea randamentului fotosintezei și simplificarea măsurilor culturale.

În țara noastră vița de vie susține prof. I.C.Teodorescu (1964) s-a aflat la ea acasă în regiunile carpatice, nunumai în forma sălbatică, obișnuită ci și în una evoluată, din care se trage vița nobilă europeană astăzi. Geto-dacii au dezvoltat în mod deosebit acestă cultură pe ambele versante ale Carpaților, unde devine o cultură pur locală. Ea s-a dezvoltat grației existenței în stare naturală a vițelor în zona din apropierea Dunării și a [NUME_REDACTAT].

Pe baza rezeultetelor relevate de arheologi la Cetățenii din vale, Fiționești, Frumușica, Histria, Mangalia; Piscul, Crăsani, Popești, Sâncrăeni, Cândești, Zimnicea, se consideră că cele dintâi urme de activitate viticolă pe teritoriul țării noastre datează din neolitic, când triburile de culegători și de vânători devin stabile, practicând agricultura și creșterea animalelor (D.Tudor, 1979).

Populațiile indigene tracice s-au ocupat intens de cultura viței de vie înainte chiar de colonizările grecești din secolele VII-VI î.H. Se poate considera că în unele părți ale Transylvaniei și în cele din Oltenia și Muntenia acesta era și mai veche, datând din epoca bronzului (A.Bulencea, 1975). În țara noastră viticultura a cunoscut trei etape de dezvoltare.

Etapa prefiloxerică

S-a desfășurat de la începuturi până când a apărut filoxera în anul 1884.Diodor din Sicilia, referindu-se la ospățul dat de Dromichete (300 î.H ), conducătorul unei uniuni geto-dacice, ca urmare a victoriei asupra lui Lisimach, arată că macedonenilor li s-a turnat vin în cupe de argint și aur

Trecerea organizată de la cutura propriu-zisă a viței de vie a avut loc î epocă [NUME_REDACTAT] (sec.I î.H.- sec I d.H ), când s-au înlociut uneletele de piatră, topori-săpăliga folosit de locuitorii gumelțieni de la Tene și cuțitele curbete utilizate în partea de nord a Moldovei, cu cosoarele dacice descoperite în Moldova, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și în Oltenia. Pe vremea geto-dacilor vița de vie luase o extindere atât de mare încât după părerea lui Strabo-regele Burebista (70-40 î.H.), organizatorul primului stat centralizat dac, a ordonat, sfătuit de marele preot Deceneu, distrugerea plantațiilor, cu scopul de a stăvilii incursiunile însoțite de jaf ale altor populații atrase de avuțiile Daciei, printre care și viti-vinicole; și păreră că datorită cantității mari de vin poporul s-a dedat la o stare de euforie generală și nu mai ascultă poruncile.

Această afirmație a fost găsită de către istorici ca exageretă, deoarece vița de vie a fost cultivată în continuare și pe vremea lui Decebal, încât la venirea romanilor ea a fost găsită pe aceste teritorii. Romanii nu au făcut decât să continue dezvoltarea viticulturii autohtone, mărind suprafețele cultivate, introducând noi soiuri. Importanța viticulturii în dacia romană rezultă și din unele emisiuni monetare. Cea mai elocventă dovadă ne-o aduce moneda [NUME_REDACTAT], bătută de împăratul roman Decius (249-251 d.H ), care prezenta o femeie dacă și doi copilași care-i duceau struguri și spice de grâu.Atât de la daci cât și de la romani, ne-au rămas o serie de termeni în domeniul viticulturii ca: strugure, butuc, curpen (de la daci ) și viță de vie, Lămurușcă, must, vin, vinars, călcător, poamă (de la romani). Romanii au adus și două soiuri Gordinul de Dealul mare și Gordanul de Drăgășani.

Perioada migrațiilor popoarelor viticultura a continuat să se dezvolte și în această perioadă deosebit de grea. Cultura viței de vie s-a infiltrat în locurile cele mai favorabile din zonele submontane și intramontane, ca o condiție de supraviețuire a poporului nostru.Dovadă sunt toponimiile de insperație viticolă din aceste zone ale țării: [NUME_REDACTAT], Podgoria, Viișoara, Cornățel, Viile.(C.Țârdea, L.Dejeu, 1995). Continuitatea culturii viței de vie în timpul migrației popoarelor este dovedită și prin păstrarea lexicului viticol de origne latină format în timpul ocupației romane. ([NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] E., 1990).

În epoca modernă și în perioada după unire, proprietățile viticole s-au extins considerabil,ajungând în 1884 la 300.000 pogoane. În această perioadă care a fost cea mai lungă s-au creat multe soiuri roditoare, cu sortimente proprii fiecărei podgorii. Intervenția statului era neînsemnată și lipsită de coordonare, cel care dădea aprobare pentru culesul viilor era paharnicul cel mare, în schimbul unui dar. Legile întăreau privilegiile stăpânitorilor de vii ([NUME_REDACTAT], 2003).

Etapa filoxerică

Începe odată cu apariția filoxerei în țara noastră și ajunge până în preajma primului război

mondial. La sfârșitul secolului al XIX-lea, viticultura rea pe o treptă calitativ nouă. A apărut însă filoxera. [NUME_REDACTAT] a fost introdusă printr-un material săditor din Franța, făcut de profesorul Anaescu de la Chițorani din [NUME_REDACTAT] mare, în anul 1877.Oficial apariția filoxerei este consemnată în anul 1884, când plantațiile se distrugeau în masă. La data respectivă suprafața cultivată cu viță de vie în [NUME_REDACTAT] era de 137-176 hectare (Gh. Druțu, 1900). Primele focare filoxerice apar la Bucov (județul Prahova) și [NUME_REDACTAT], mai apoi la Scăeni, totalizând 916 hectare. Atacul filoxerei în decursul a 11 ani deci din 1884 până în anul 1895 s-a ajuns la o suprafață de 44.310 hectare, adică la o suprafață de 22,6% din suprafața țării.față de rapiditatea dezastrului provocat de filoxeră, se institue Comisia filoxerică (1884), cu sarcina de a studia mersul atacului, măsurile pentru protecția viilor nefiloxerate, ca și măsuri de luptă împotriva dăunătorului. Măsurile de luptă directe nu au dat rezultatele directe, așa că cercetătorii au recurs la măsurile de luptă indirecte adică la folosirea hibrizilor direct producători și vițelor americane ca portaltoi. Astfel în anul 1888, a fost făcut primul import de hibrizi direct producători și s-au pus bazele peimelor pepiniere din țara noastră la Strehaia în județul Mehedinți și Țintea în județul Prahova. [NUME_REDACTAT] sectorul pepinieristic a fost organizat mai devreme, astfel în anul 1885, s-au pus bazele primei pepiniere la Barațca-Păuliș, unde s-au replantat primele suprafețe de vii altoite în verde. Deoarece materialul produs este insuficient s-a recurs la importarea vițelor din Franța, Algeria, Austria. Importul de vițe altoite aduce în țară o serie de soiuri valoroase ca: Chardonay, Sauvignon, Pinot-urile, Merlot, din cele de vin și [NUME_REDACTAT], Muscat de Hamburg, Chasselas, din cele pentru masă. Lupta împotriva filoxerei a însemnat în final lupta pentru apariția viticulturii moderne în România, locul butășirii îl ia altoirea, pepinierele viticole și industraliezarea producerii materialului săditor devine o necesitate în practica viticolă. În reconstrucția viticulturii românești, suprafața ocupată de către hibrizii direct producători direct a crescut foarte repede, ajungând în 1930 la circa 50% din suprafața viticolă a țării. Acestea sunt hibrizi între soiurile nobile și vițele americane (Vitis labrusca) exemplu: Noah, Castel, Othello, Taylor, Clinton. Până în apropierea celui dintâi [NUME_REDACTAT] (1915-1917 ), a urmat refacerea viticulturii în țara noastră, punerea ordinii în noile plantații de vii.

Etapa postfiloxerică

Este cuprinsă de la primul [NUME_REDACTAT] până azi și prezintă o dezvoltare și extindere a suprafețelor de vii și pepiniere care în perioada rcontrucției socialiste ajunge la 300.000 hectare, reprezentând circa 2% din terenul agricol al țării. În anul 1957 a fost inființat Institutul de Cercetări penru Viticultură și Vinificația cu sediul la [NUME_REDACTAT], cu un număr de 12 stațiuni. În preajma nailor ’90, suprafața viticolă a țării era de 3% din totalul agricol și reprezenta 25% din valoarea economiei maționale. Deși tendințele după schimbările determinate de revoluția din 1989 erau încurajatoare privind modernizarea plantațiilor, menținerea patrimoniului în jur a 300000 de ha, și sporirea producției la circa 10 t/ha la soiurile de vin și la 20 t/ha la cele de struguri de masă, în cei 10 ani 1990-2000, s-a constata că suprafețele au scăzut cu aproape 100.000 de hectare. Au avut loc o serie de defrișări necontrolate. Acest fapt a determinat specialiștii să ia atitudine, astfel că în anul 1997 a fost dată Legea nr. 67 a Viei și a Vinului și a fost aprobată de Parlament în anul 1999. Prin reconstituirea proprietății private în agricultură, se vor crea noi condiții pentru o viticultură competitivă, pe plan internațional, organizată și exploatată comform legilor generale ale biosferei ([NUME_REDACTAT], 2003) .

[NUME_REDACTAT] cel mai recent sistem de calsificare filogenetică elaborat de Cronquist, Takhtajan, Zimmermann, accepata de Ehrendorfe (1971, 1978), încadrarea botanică a viței de vie este următoarea:

Regnul: Vegetalia ( Plantae )

Subregnul: [NUME_REDACTAT]: [NUME_REDACTAT]: [NUME_REDACTAT]: [NUME_REDACTAT]: [NUME_REDACTAT]: [NUME_REDACTAT] sunt perzentate prin 12 genuri, după cei mai mulți autori, ra după unii, puțini la număr prin 14, sau chiar 18 genuri, cca. 1100 specii, răspândite pe un areal geografic foarte larg.

Genurile cuprinse în familia Vitaceae sunt următoarele:

[NUME_REDACTAT] Gagnespain (1819) și este reprezentat pintr-o singură specie A.spireatum originară din Laos, fără importanță în producția de struguri.

[NUME_REDACTAT] Planchon (1884 ) cuprinde specii la care vițele sunt arbuști cățărători cu rădăcini tuberizate, frunzele simple întregi, cu 3 foliole.

[NUME_REDACTAT] Michaux (1803) este reprezentete prin arbuști agățători cu cârcei intermitenți, inflorescențe sub formă de cime-corimbiforme mici, cu flori hremafrodite pentamere. Cuprinde 31 de specii.

[NUME_REDACTAT] Gagnepain (1911) cuprinde specii la care vițele sunt arbuști lemnoși agășători, mai rari erbacei cu frunze compuse din 3-9 foliole, inflorescențe sub formă deumbele sau corimbe. Cuprinde 65 de specii.

[NUME_REDACTAT] Heer (1864-1884) reprezintă genul în care sunt incluse vițele fosile descoperite în straturile cretacice ale Europei și ale Americii de Nord.

[NUME_REDACTAT] Linné (1753 ) este cel mai mare gen care cuprinde 367 de specii răspândite aproape în zona tropicală. Vițele sunt arbuști cățărători cu inflorescențe sub formă deumbele sau corimbe și flori hermafrodite tetramere ([NUME_REDACTAT], 2003) .

[NUME_REDACTAT] Planchon (1887) este reprezentat printr-o singură specie C.angustissima, întâlnită în Australia.

[NUME_REDACTAT] Planchon (1887)

[NUME_REDACTAT] Latiff (1982 )

[NUME_REDACTAT] Urban și Ekman (1926)

[NUME_REDACTAT] Planchon (1887)

[NUME_REDACTAT] Nair (1974)

[NUME_REDACTAT] Linné (1753 ) este cel mai important, deoarece cuprinde speciile de viță de vie care se cultivă pntru producția de struguri și cele care se folosec ca portaloi. Vițele sunt plante arbustiforme agățătoere cu cârcei ramificați, cu frunze întregi, flori hermafrodite, inflorscențe în formă de racem compus. Se cunosc peste 108 specii. Acest gen a fost subdivizat de către Planchon (1887 ) în două subgenuri sau secții:

[NUME_REDACTAT], din care fac parte vițele cu caractere morfologice și anatomice apropiate de genul Ampelopsis, numărul de cromozomi este, 2n=40

[NUME_REDACTAT], denumită în prezent secția Vitis în care sunt incluse vițele adevărate, numărul de cromozomi, 2n=38 ([NUME_REDACTAT], 2003) .

Importanța economică și socială a viticulturii

Viticultura este o ramură de producție intensivă a agriculturii, caracterizată printr-un coeficient ridicat de valorificare a terenurilor. Valoarea producției se realizează la 1 ha cultură de viță de vie, echivalează cu circa 10-15 ha culturi cerealiere. Vița de vie se cultivă cu rezultate foarte bune pe terenurile de plantă, pe nisipurile și solurile nisipoase slab solificate considerate improprii pentru culturile de cereale și plante tehnice. Datorită condițiilor ecologice și puterii de tradiției din țările Europei, Americii și Africii predomină mai mult cultura soiurilor pentru vin, iar cele din Asia soiurile pentru masă și stafide. Vița de vie se cultivă în scopuri economice aproximativ în 48 de țări ale lumii cu o suprafață de cca. 7.885 mil. ha în anul 2000, din care mai mult de 60% în Europa, urmată de Asia, America de Sud, de Nord, Africa, Oceania și Australia. Urmărind evoluția suprafețelor de vii pe glob în ultimele decenii, aceasta indică o creștere continuă până în anul 1976, când s-a înregistrat suprafața maximă de 10,3 mil./ha, după care se constată o scădere continuă a suprafețelor ocupate de viță de vie. Repartiția pe continente a suprafeței viticole este reprezentată în Europa pe o suprafață viticolă de 4.945 mil. ha în decursul anului 2000, umată de Asia cu 1,513 mil. ha, America de Sud cu 475 mil. ha, America de Nord cu 461 mil.ha, Africa cu 337mil. ha , Ocenia și Austarlia cu 153 mil. ha. Descreșterea suprafeței cultivate cu viță de vie în ultimii ani s-a datorat unor măsuri economice de conjunctură care au condus la defrișarea unor mari suprafețe de vii în țările din [NUME_REDACTAT], cât și de natură socială în țările din Europa de Est, Asia, Africa, America de Sud sau America de Nord. [NUME_REDACTAT] primele state cultivatoare sunt: Spania, Italia, Franța, Portugalia, România .

Din punct de vedere social poate fi:

a) Ca sursă de îmbunătățire a hranei:

Dintre fructele comestibile, strugurii sunt forte căutați și apreciați. Aspectul lor atrăgător, gustul plăcut, dar mai ales valoarea lor alimentară deosebită, le creează un regim preferențial în consum, intrând astfel în categoria fructelor de elită de tip delicatese. Au o structură complexă și cu impilcație directă pentru organismul uman, sub aspectul energetic, reconfortant, vitaminizant, mineralizant, reactivant, la care se adaugă însușirile dietetice și terapeutice. Valoarea alimentară prezintă nu numai strugurii ca atare, ci și mustul, vinul consumat rațional.

Scrierile vechi au arătat că mustul și strugurii sunt indispensabili pentru cei tineri ca laptele pentru copii și apa minerală pentru adulți, ca băutură hrănitoare pentru cei bătrâni.

Strugurii au o compoziție chimică foarte complexă: pe lângă apă, care se găsește în cea mai mare proporție în compoziția bobului, zaharurile ocupă locul al doilea.la maturitatea deplină, conținutul strugurilor în zaharuri variază între 14-35 % sau 140-350 % g/l (g-zahăr/l-must), obișnuit 17-25 %. Zaharurile aflate în struguri și must se găsesc sub stare simplă – monozaharide. Zaharurile simple sunt asimilate direct în organism, trec în sânge, și mai apoi furnizează organismului energia cheltuită. Acțiunea alacalizantă a strugurilor și mustului proaspăt rezidă în conținutul ridicat de acizi, care determină formarea e carbonați și fosfați. Funcția vitaminizantă a strugurilor este determinată de conținutul ridicat în vitamine ca A, C și complexul B. Se mai găsesc, de asemenea, vitaminele PP, E. Alături de zaharuri, acizi și vitamine, strugurii conțin importante cantități de săruri minerale (P, K, Ca, Mg, Fe ), cu rol în formarea scheletului; I a substanțelor fosfo-glicero-azotate, necesare organismului. În compoziția strugurilor mai există și unele extarctive azotate, neazotate, enzime, polifenoli.

Este, de asemenea, eficace pentru reducerea stresului, un alt mare inamic al societatii noastre care declanseaza multe boli. Bolile vasculare se instalează când colesterolul rău (LDL) se depune pe peretii arterelor si se sedimenteaza, o eventuala ruptura a acestora producând un tromb care blocheaza artera, nepermițând irigarea cu sânge a tesutului respectiv care, din acest motiv, moare ([NUME_REDACTAT], 2003).

Alcoolul consumat cu moderație reduce nivelul colesterolului rau, mareste nivelul colesterolului bun (HDL) si actioneaza ca un anticoagulant (previne formarea cheagurilor de sânge). Colesterolul bun antreneaza colesterolul rau din placile ateromatoase din peretii arterelor si îl duce înapoi în ficat spre remetabolizare. Vinul conține substanțe numite antioxidanți care nu permit colesterolului rău să fie încorporat în peretii arterelor, producând stricăciuni cauzate de radicalii liberi din corp, reziduurile toxice care ajută la apariția bolilor degenerative precum cancerul, boala Alzheimer, boală Parkinson și îmbatrânirea.

Cura de struguri sau sucul de struguri are efecte terapeutice și dietetice, fiind indicată în afecțiuni ale ficatului, rinichiului, cardiovasculare în dispepsii ,pentru refacerea capacității de muncă, în boli intestinale, previine constipația. Consumul de vin și must este pe cât util este și sănătos. Vinul, este un produs hidro-alcoolic principal, rezultat din fermentarea mustului din struguri, la rândul lui, dacă este consumat rațional are efecte pozitive (Pasteur L., 1878).

Dacă este consumat nerațional, are efecte negative din punct de vedere social. Deoarece vinul este considerat un aliment, toate țările mari producătoare de vin urmăresc, în ultimii ani, mersul sper viticultura ecologică, cu reducerea substanțelor poluante, care se acumulează și în fruct, prin folosirea cât mai puțin a pesticidelor și îngrășămintelor chimice,deci obținerea unor vinuri sănătoase biologic.

b) Ca mijloc de câștigare a existenței:

Lucrările de îngrijire a plantațiilor viticole,pepinierelor, de prelucrare a recoltei din vii, de insustralizare și valorificare a produselor viti-vinicole,reclamă aual un număr mare de zile (cca.80-100zile/ha ) .În plus în ramurile industriale pentru îngrășăminte ,fungicide ,în industria constructoare de mașini, lucrază deasemenea un număr însemnat de oameni,în concluzie în total pe seama viticulturii își asigura existența cca.1/2 mil din populația unei țări.

Din punct de vedere economic:

a) Valorifică terenurile improprii altor culturi

Pe terenurile în pantă,erodate,improprii altor culturi,vița de vie se cultivă cu rezultate foarte bune,desfășurându-se o activiatate efcientă.Nisipurile și terenurile nisipoase slab solificate sunt valorificate cel mai eficient tot de vița de vie.

b) Asigură materie primă pentru dezvoltarea altor ramuri

Strugurii perezintă materia primă pentru obținerea vinurilor, distilatelor din vin.cantități însemnate de struguri se prelucrează în industria alimentară, pentru compoturi, gemuri, dulcețuri, stafide, suc, must, concentrat. Din semințe se extrage un ulei de foarte bună calitate care este folosit și în aeronautică.

c) Stimuleză dezvoltarea altor ramuri

Stimuleză dezvoltarea industriei constructoare de mașini, industriei chimice, indusriei sârmei, transporturilor.

d) Favorizează relațiile de schimb și contribuie la modelarea mediului

Produsele viti-vinicole sunt comercializate atât pe plant intern cât și extern.vița de vie are rol modelator pentru unii factori naturali critici, are rol în purificarea atmosferei, contribuie la îmunătățirea stării de fertilitate a solului, la stabilizarea nisipurilor și nu în ultimul rând, înfrumusețează zonele unde se cultivă.(Nastasia POP 2003)

2. Boli neparazitare la vița de vie

Carențe de nutriție

2.1.1. Carența de Fier – Cloroza calcară sau Cloroza de [NUME_REDACTAT] mai gravă boală de nutriție a viței de vie, cloroza de fier sau cloroza calcară este răspândită în toate podgoriile și centrele viticole din țara noastră. Simptomele de manifestare sunt caracteristice: frunzele devin galbene pe toată suprafața lor, cu excepția nervurilor,marginea frunzelor se necrozează apărând ca arsă, frunzele în întregime răsucindu-se către fața superioară. Pe măsură ce boala, frunzele, mai întâi ce le de la bază, încep să cadă butucul fiind desfrunzit prematur. De la an la an butucul se debilitează, frunzele devin din ce în ce mai mici, lăstarii crescând ca un mănunchi stufos, cu internodii scurte și în zigzag, iar butucul în întregime este mult mai mic, asemănător cu o tufă. Aceste manifestări ale bolii pot fi confundate uneori cu cele produse de scurt-nodarea virotică. În general coardele îngheață peste iarnă, deoarece lemnul nu se coace suficient, acesta ducând la uscarea în 2-3 ani a butucului, ceea ce face ca plantația respectivă să prezinte numeroase goluri. În urma atacului, strugurii meiază puternic, florile cad, rămânând din ciorchine numai rahisul.

Toate aceste simptome sunt o urmare a lipsei din sol a fierului solubil, sau acesta este blocat în frunze în absorbție. Boala apare în special pe terenurile grele. Cu o aerisire slabă, cu calciu în cantități excesive, care micșorează solubilitatea fierului, microelement care contribuie la formarea clorofilei. În aceste soluri, fierul este blocat mai ales sub formă de sulfură de fier. Calcarul absorbit din sol prin rădăcini neutralizează în mare parte acizii organici din sevă, antrenează insolubilizarea fierului împiedicând formarea complecșilor de fier. După cum se știe un pH. mai mare de 6,8. Aceste săruri nu sunt asimilate de rădăcini. Din terenurile neutre sau calcaroase decât în stare complexă, ca acizi organici. Totuși mecanismul intim al clorizării rămâne încă un fenomen mai puțin cunoscut. Timpul rece din primăvară duce la reducerea posibilităților de formare în plante a acizilor organici și deci la extinderea fenomenului de clorozare.

Măsurile constau în primul rând în alegerea portaltoiului cel mai potrivit,știind că cea mai mare rezistență la calciu o prezintă [NUME_REDACTAT] 41B,333EM,Berlandieri X Piparia420A, Berlandieri X Riparia Kober5BB, 99 Richter, Berlandieri X Riparia SO4, iar cea mai mică [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] 101-14, Riparia X Rupestris 3309, Rupestris du Lot. Pentru ca în solurile bogate în calcar să se oprească ajungerea calciului în stare liberă, se recomandă ca îngrășămintele organice să fie aplicate după completa lor fermentare, preferându-se îngrășăminte cu reacție acidă. Sunt necesare de asemenea, măsuri pentru aerisirea, afânarea și drenarea solului, precum și aplicarea unor îngrășăminte moderate cu fosfor satisfăcătoare cu potasiu.

Preventiv se pot efectua tratamente la sol cu sulfat feros 4- 5 t la hectar, aplicat în șanțuri de-a lungul rândurilor de viță de vie, care se acoperă imediat. Tratamentul se repetă mai mulți ani la rând, dar există posibilitatea ca în 2-3 ani și acest fier să se transforme în stare solubilă. După tăierea viței de vie, în special toamna se recomandă badijonarea secțiunilor cu sulfat feros 3% și acid citric 5%. Se va avea grijă ca să nu se atingă mugurii cu această soluție.

În timpul vegetației se pot face stropiri cu sulfat feros 0,07% și acid citric 0,1%. Întrucât nu sunt compatibile, nu se va amesteca sulfatul feros cu zeama bordeleză, în cazul în care vrem să aplicăm tratamente combinate cu cele pentru combaterea bolilor criptogamice. Pentru mai bună eficacitate, tratamentele se vor aplica primăvara pe frunzele tinere, mai puțin clorozate.

Rezultate deosebit de bune se obțin prin combaterea acestei carențe prin folosirea produsului Sequestrene 138 Fe, care este un chelat de fier, produs care se poate aplica în tratament generalizat în cantitate de 40-60 Kg/ha sau în tratament izolat de 3-10 grame la plantă. Produsul poate fi aplicat prin dizolvare în apă și pulverizare pe sol în jurul zonei rădăcinilor și apoi încorporare în sol, fie prin împrăștiere cu ajutorul dispozitivelor de împrăștiat îngrășăminte, urmată de încorporarea în sol și apoi obligatoriu de o irigare, în cazul în care nu vine imediat ploaie.

Se pot obține rezultate bune ți prin aplicarea a 1-3 stropiri cu Sequestrene 138 Fe în doză de 1kg la hectar, împreună cu tratamentele anticriptogamice efectuate cu produse organice sau chiar cu oxiclorură de cupru, în acest caz existând posibilitatea ca un număr de butuci cu stadiu avansat de clorozare să nu reacționeze la tratament. În urma aplicării tratamentelor cu Sequestrene 138 Fe se observă o diminuare progresivă manifestărilor de clorozare, în timp de 1-4 săptămâni, clorozarea dispărând progresiv începând de la nervuri către restul limbii.

Îngrășămintele cu sulfat de potasiu, de amoniu, sau de magneziu, contribuie la reducerea bolii, deoarece acestea măresc rezistența plantelor și reduc posibilitatea calcarului,pe care îl transformă în sulfat de calciu insolubil. La înființarea fiecărei plantații viticole se recomandă să se efectueze analiza solului, pentru stabilirea conținutului în calcar, acesta ducând la alegerea portaltoiului cel mai potrivit (Mirică și [NUME_REDACTAT], 1986).

2.1.2. Carența de [NUME_REDACTAT] general, în luna iunie, pe frunzele mai bătrâne apar simptome ale acestei carențe care se manifestă la soiurile de struguri albi, printr-o colorare sau îngălbenire uniformă a țesuturilor dintre nervurile primare și secundare, iar la soiurile de struguri roșii, țesuturile dintre nervuri devin roșii. Pe măsura accentuării lipsei de magneziu, petele se măresc, marginile frunzelor rămânând verzi.

Deoarece afectează formarea clorofilei, carența de magneziu reduce capacitatea de asimilare a frunzelor și diminuează calitatea și cantitatea producției de struguri. Carența de magneziu se observă mai ales pe solurile nisipoase, pe cele puternic acide, mai sărace în calciu și alte elemente nutritive, dar se poate întâlni și pe soluri cu un conținut mai ridicat de calciu.

Măsurile preventive și combatere a acestei carențe nu sunt puse la punct în totalitate. Îngrășămintele care conțin amoniac, potasiu și calciu în exces frânează absorția magneziului, iar îngrășămintele organice, în special gunoiul de grajd duc la restabilirea bilanțului de magneziu în sol. Pe solurile neutre sau bazice se poate aplica sulfat de magneziu, iar pe celelalte tipuri de sol oxidul de magneziu. Pentru un hectar de vie sunt necesare, în medie 10 kg de magneziu. Rezultate imediate se pot obține prin stropiri repetate (2-3 ) cu oxid de magneziu sau de 5-6 stropiri cu sulfat de magneziu în concentrație de 2-3%. Aceste tratamente se pot combina cu cele pentru combaterea manei la vița de vie. (Mirică și [NUME_REDACTAT], 1986).

2.1.3. Carența de [NUME_REDACTAT] este un element indispensabil creșterii plantelor, lipsa lui duce la micșorarea frunzelor (little leaf), care cresc asimetric, cu sinusul pețiolar foarte mult deschis față de normal. Țesuturile dintre nervuri se colorează uniform în verde – deschis. În țara noastră, carența de zinc este frecvent întâlnită mai ales pe cernoziomuri. Vița de vie are nevoie anual de 100 – 200 grame zilnic de zinc la hectar; zincul se regăsește în mare măsură, în organele vegetative și în must. Carența de zinc se manifestă, mai ales la diferite tipuri de portaltoi, la care porțiunile clorotice internervuriene devin mai târziu de culoare albăstruie, după care se necrozează și se rup, suprafața limbului apărând franjurată, cu rețea de nervuri intactă însă. Strugurii și boabele sunt mai mici uneori producându-se ți o sterilitate completă a butucilor, iar la port altoi se poate observa o coacere slabă a lemnului. Deoarece fosforul blochează zincul și alte microelemente, acolo unde ani de-a rândul s-a făcut fertilizarea cu cantități mari de fosfor, apar simptome de carență de zinc; zincul se combină foarte ușor cu fosforul, formându-se fosfatul de zinc care este insolubil.

Se va evita folosirea în exces a îngrășămintelor cu fosfor. Aplicarea înainte de înflorit a unei stropiri cu sulfat de zinc 0,5 -1 % neutralizat cu var duce la combaterea eficientă a acestei carențe. Stropirile anticriptogamice care se fac cu carbamați de zinc (Zineb), care duc la reducerea substanțială a efectelor negative ale acestei carențe (Davidescu, 1988).

2.1.4. Carența de [NUME_REDACTAT] apar pe o serie întreagă de organe ale viței de vie (J. Branas, 1974; V. Grecu și colab., 2000).

Primele manifestări apar primăvara de vreme la cârcei, sub forma unor îngroșări noduroase de culoare brun-inchis lungi de cc. 1 cm. În caz de carență pronunțată aceste îngroșări de necrozează iar cârceii se usucă. Aceleși manifestări pot apărea și la inflorescențe, care cad uneori înainte de înflorit. Pe frunze, între nervuri apar pete gălbui sau de un roșu viu (în funcție de soi), la început petele sunt discrete apoi evidente și confluente. Apar necroze în centrul petelor și la periferia limbului. Frunzle tinere rămân mici, cordiformeși chiar triunghiular, cu limbul gros și pielos, umflate între nervuri cu marginile răsucite spre fața inferioară. Pe butuci simptomele apar în cursul creșterii rapide printr-o îngălbenire bruscă ce se dezvoltă în pete și necroze pe frunzele părții de mijloc a lăstarilor adulți, iar mai târziu aceste frunze cad. (Gh. Bernaz, 2003).

Tratamentul vițelor vătămate de carența de boli se realizează prin administrarea de calcar în solurile acide sau prin folosirea boraxului (borat de sodiu ce conține 11,5 % bor). Uneori boraxul este livrat sub diferite forme tehnice (comerciale) mai bogate în bor. Boraxul poate fii încorporat în sol toamna târziu odată cu arătura, în doză de 70-80 kg/ha. Efectul se realizează chiar în perioada următore de vegetație. Tratamentele foliare cu soluții de borax au o acțiune imediată, dar trecătoare. Începute înainte de înflorit, aplicările foliare vor fi repetate de 4-5 ori. Solubilitatea boraxului este de 4,6 părți la 100 părți de apă. Pentru tratamentele foliare împotriva carenței de bor poate fi folosit și acidul boric 17,5 % (Gh. Bernaz, 2003)

2.1.5 Carența de [NUME_REDACTAT] cauza multiplelor sale forme de manifestare, carența de potasiu se poate diagnostica cu certitudine pe baza unei analize (diagonoze) foliare. Simptomele carenței de potasiu se manifestă prin colorarea în brun a marginilor frunzelor, suprafața interioară a limbului sămânând verde. Frunzele au o creștere mai slabă, dar vârful lăstarilor este normal. Marginile frunzei se usucă treptat și se colorează în galben până la roșu brun (Alexandri, 1972). Simptomele carenței de potasiu se manifestă mai ales la frunzele tinere și mai pot fi confundate cu cele produse de secetă ori intoxicații cu gaze din uzine. Deosebire constă în faptul că simptomele carenței de potasiu apar cu încetul și doar la o parte din frunze, pe când cele datorate accidentelor apar în scurt timp și cocomitent la toate frunzele (F. Stellwaag și E. Knikmann, 1955), citați de Alexandri, 1972. În cursul lunilor iunie iulie, limbul frunzelor devine lucios, apoi se colorează în gri la soiurile cu struguri alb sau spre roșu la soiurile cu struguri negri. În cazul de carență pronunțată limbul frunzelor (atât în zonle marginale, cât și cele intranervurine) se usucă. Ele au un aspect zdrențuit asemănător celui provocat de grindină. Adesea, frunzele uscate rămân pebutuci mai multe săptămâni (V. Grecu și colab., 2000).

Administrarea în sol a îngrășămintelor chimice cu potasiu, în doze de 200-500 kg/ha substanță activă (K2O). Concomitent timp de câțiva ani se vor reduce dozele de fertilizare cu azot. Administrarea consecventă a îngrășamintelor organice sporește conținutul de humus în sol, ameliorând absorția potasiului de către rădăcini. În anul următor administrării îngrășămintelor potasice în sol este bine să fie aplicate tratamente pe frunze cu săruri de potasiu, deoarce efectul aportului de potasiu în sol nu se manifestă, în general decât după 15-18 ani (J. Branas, 1974).

Carența poate fi prevenită printr-un aport corespunzător de îngrășăminte potasice aplcate la dezfundarea terenului, cu inversarea obligatorie a stratului de pământ (Gh. Bernaz, 2003).

2.1.6. Carența de [NUME_REDACTAT] cele mai caracteristice ale carențeio de fosfor din sol sau a formei de fosfor din plante constau în reducerea dezvoltării sistemului redicular și a organelor aeriene, colorarea în violaceu a frunzelor datorită unei clorofilii, însoțită uneori și de o colorație violacee purpurie sau galben roșiatică datorită acumulării de lipocrom și antocian; întârzirea înfloritului și a maturității plantelor (Verona, 1953). Carența de fosfor este mai accentuată pe terenurile acide din zonele cu climat mai umed și în acele terenuri acide cu conținut mare în alumniu și fier, unde fosforul este sub formă de fosfați de aluminiu și fier (Goidanich, 1959). La vița de vie acestea se manifestă pe frunze de timpuriu, printr-o colorație de un verde neobișnuit de închis. Frunzele rămân mici, iar lăstarii au creștre lentă. Frunzele bătrâne capătă o culoare verde-închis, iar uneori devin brune. Atât fructificarea cât și maturitatea strugurilor sunt întârziate, mustul este sărac în zaharuri.

Cum apar primele simptome se aplică îngrașăminte fosfatice ca : superfosfatul, fosfatul de amoniu etc.. Aplicarea îngrășămintelor fosfatice acoperă în vii nevoile de fosfor deorece plantele folosesc chiar fosfații greu solubili. (Alexandri și colab., 1972).

2.1.7. Carența de [NUME_REDACTAT] este elementul fundamental al nutriției viței de vie, fiind măsura creșterii și fructificării ei.

În faza de creștere intensivă a organelor vegetative și generative cerințele față de azot sunt mari, ca și în timpul înfloritului și maturării boabelor. Azotul nitric este preluat cu precădere în prima jumătate a verii, iar cel amoniacal în a doua jumătate; este reținut mai mult în frunze decât în lăstari, mai mult în frunzele tinere decât în cele bătrâne (C. Caramete și colab., 1974).

În cantități normale favorizează creșterea tuturor organelor influențând favorabil recolta. Metabolizarea azotului dă indicații foarte prețioase asupra stării de nutriție a plantei. Astfel azotul proteic din frunze se găsește în cea mai mare cantitate în perioada de creștere intensă a boabelor și lăstarilor, iar conținutul minim în periada maturării strugurilor. În cantități prea mari azotul stimulează creșterea masei vegetative în detrimentul fructificării provocând avortarea și scuturarea în masă a florilor, întârzie coacerea lemnului și prelungește perioada de vegetație. În cantități insuficiente stânjenește creșterea tuturor organelor viței de vie și de asemenea desfășurarea normală a înfloritului și fructificării care au ca urmare scăderea producției; frunzele cad prematur și lemnul rămâne necopt (C. Caramete și colab., 1974).

În cazul carenței de azot frunzele de la baza lăstarilor se colorează în verde deschis la început apoi se îngălbenesc și cad. La unele soiuri, pețiolul și nervurile se colorează în roșu aprins.Azotul, sub formă amoniacală, poate în anumite condiții să prejudicieze absorția potasiului și a magneziului. Raportul între N:K trebuie să fie de 1:1 până 1:3. Excesul de îngrășăminte cu azot pe soluri acide provoacă sau accentuează carența de molibden, bor, zinc și mangan (Gärtel, 1965).

2.1.8. Carența de [NUME_REDACTAT] carenței de calciu se manifestă prin frunze mici, cele in vârful lăstarilor fiind mai deschise la culoare (galben-pai), pe când cele bazale rămân verzi. Îngălbenirea frunzelor se extinde relativ uniform pe întregul limb. În caz de carență pronunțată, marginile frunzelor îngălbenite se necrozează. Deseori vârfurilor lăstarilor și frunzele aferente capătă o nuanță roșiatică. Uneori frunzele decolorate își răsucesc marginile în jos. Butucul ia un aspect de ofilire. Cârceii sunt subțiri, iar vârfurile lăstarilor cad în timul verii. Inflorescențele rămân mici, cu frecvente fenomene de meiere. Ciorchinii sunt largi, semințele rămân moi și boabele au un conținut ridicat în acid tartric. Anemia întregului butuc este mai pregnantă decât în cazul altor carențe. În toamnă coardele au o tentă roșiatică sau violacee, rămân mai scurte, dar se maturează satisfăcător acumulând suficfienți hidrați de carbon, dar puține substanțe minerale (V. Grecu și colab., 2000).

Tratamentul constă în aplcarea de amendamente cu var calcinat, în doze de 1-1,5 t/ha, administrat la adâncimea de 20-25 cm (Gh. Bernas, 2003).

2.1.9. Carența de Sulf.

Sulful este indispensabil celulei vegetalelor superioare, intervenind în metabolismul azotului și în

reacțiile intracelulare pentru formarea clorofilei. În lipsa sulfului frunzele capătă o colorație verde spălătacită, iar nervurile se îngălbenesc. Decolorarea frunzelor se face lent și începe cu cele superioare. Portul vițelor este erect, iar lăstarii sunt fragili. Frunzele atacate se desprind greu de pe lăstari. Trebuie acut în vedere și excesul de sulf care poate apărea în urma unor tratamente succesive împotriva făinării. La aceste tratamente pot fii folosite anual chiar 100 de kg/ha sulgdin care aproximativ jumătate este incorporat în sol o dată cu arătura de toamnă. În final se poate ajunge la o acidifiere a solurilor viticole.

Carența de sulf se ameliorează prin administrarea de îngășăminte care conțin sulf: superfosfatul (10% S), sulfatul de amoniu (22% S), sulfatul de potasiu (18%). (Gh. Bernaz, 2003).

2.1.10. Carența de [NUME_REDACTAT] de mangan a fost semnalată în 1961-1962. Ea se manifestă prin îngălbenirea mezofilului frunzelor. Îngălbeniorea începe prin pete izolate și mrmolații ce dein confluente și ocupă progresiv întreg limbul. Nervurile verzi și mărginite de țesut verde, formează o rețea pe fond galben, înainte de a se decolora succesiv. Manifestările apar mai ales pe frunzele adulte, cele tinere putând rămâne verzi. Sunt afectate în deosebi frunzele expuse la soare. Culoarea caracteristică este un galben spălăcit, murdar, uneori însoțite de o înroșire localizată. (C. Badour, 1963) culoarea poate fi urmată de o necroză periferică, ce pătrunde și între nervurile principale. Strugurii rămân mici și se coc incomplet, boabele au un conținut scăzut în zaharuri și nu se colorează normal. Importanța economică a pagubelor este minoră. Tratamentul constă în stropiri cu sulfat de mangan în concentrație de 0,5-3%, alicate înainte de înflorit sau după apariția simptomelor carențiale. Stropirile provoacă reînverzirea frunzelor pulverizate. Produsele antiparazitare împotriva manei (maneb, mancozeb) ce conțin mangan sunt eficiente dar nu întotdeauna eficiente. Acidifierea solului cu sulf, sulfat de amoniu ar trebui să constituie o metodă de tratament (Gh. Bernaz, 2003).

2.2. Meirea și mărgeluirea

Fenomenul în urma căruia boabele rămân nedezvoltate, ajungând abia la mărimea unui bob de mei poartă numele de meiere. Acesta poate fi constituțională, accidentală. Pe un ciorchine pot fi dezvoltate normal numai câteva boabe, majoritatea florilor fiind nefecundate nu leagă și avortează, de exemplu, florile funcțional femele sau în cazul temperaturilor scăzute în timpul înfloritului (Davidescu, 1988) .

În general meierea constituțională se poate întâlni la soiurile ca [NUME_REDACTAT] (Bicane ), Crâmpoșie.

Mărgeluirea constă în formarea pe același ciorchine a unor boabe mai mici decât cele normale, care se coc mult mai timpuriu și nu au semințe. Acest aspect apare mai ales datorită condițiilor climatice necorespunzătoare din timpul înfloritului și a fecundației. Mărgeluirea se întâlnește,de obicei la soiurile funcțional femele, dar în condiții nefavorabile din timpul înfloritului se poate întâlni și la alte soiuri.

Pentru diminuarea manifestărilor de meiere și mărgeluire se recomandă ca la înființarea plantațiilor viticole să se asigure amestecul biologic de soiuri corespunzător (Davidescu, 1988) .

Intervențiile chimice pot face apel la ANA (acidul α – naftilacetic), un încetitor al respirației, la clorura de clorcolină (CCC) ce încetinește creșterea la acidul N dimetil -aminosuccinamic (B-9), de asemenea retardant de creștere. Dar efectele secundare al acestor substanțe au împiedicat până acum generalizarea folosirii lor (J. Barnas, 1974).

2.3. Înroșirea frunzelor de viță de vie

Acesta apare mai ales la soiurile cu struguri roșii, plantate pe solurile argiloase, fin nisipoase, uscate. Mecanismul este declanșat când zaharurile sintetizate în celulele cu clorofilă nu sunt nici expulzate, vehiculate, nici metabolizate; presiunea osmotică se ridică în celulă provocând depozitarea amidonului și sinteza moleculelor mari (în cazul acesta a glucozidelor), două dintre căile prin care celula poate micșora concentrația osmotică (Gh. Bernaz, 2003).

Simptomele de înroșire nu se manifestă decât la frunzele adulte. Simptomele apar pe suprafața superioară a frunzelor, începând din lunile iulie-august. Colorația roșie începe de la marginea limbului și se extinde apoi pe nervurile mici, ulterior pe celelate, fie pe toate frunzele, fie numai pe o parte din ele. Frunzele înroșite se îngroașă devin casante și au tendința de a se răsuci spre fața lor inferioară. Înroșirea este urmată de o brunificare a frunzelor și de o uscare parțială sau totală a acestora (Gh. Bernaz, 2003).

Pentru remedierea acestor defecțiuni se recomandă tăierea scurtă și aplicarea de îngrășăminte potasice în doze mari. Pentru efecte imediate este indicată administrarea pe sol a soluției de azotat de potasiu 0,5-1 % în doze de 10 l/ha (Alexandri și colab. 1972).

2.4. Flavescența neinfecțioasă

Frecvent apare la soiurile de struguri albi, plantate pe solurile nisipoase. Frunzele se îngălbenesc și devin casante. Lăstarii întârzie în creștere ca urmare se maturează incomplet păsrând o porțiune vrerde terminală ce poate fi destul de însemnată. Strugurii nu arată decât simptome discrete, precum alungirea neobișnuită a ciorchinelui. Evoluția bolii este favorizată de terenurile compacte și umede, de cele nisipoase, de secetele prelungite și de scăderea temperaturii în cursul nopții (Gh. Bernaz, 2003).

Pentru remedierea acestor defecțiuni se recomandă tăierea scurtă și aplicarea de îngrășăminte potasice în doze mari. Pentru efecte imediate este indicată administrarea pe sol a soluției de azotat de potasiu 0,5-1 % în doze de 10 l/ha (Al. Alexandri și colab., 1972).

2.5. Brunisura viței de vie

Boală fiziologică cunoscută de multă vreme, manifestându-se în special la viile tinere, la care, la care se lasă cu rod bogat. Apariția simptomelor coincide cu maturaea strugurilor. Pe fața însorită a frunzelor apar brusc pete brun-negricioase, în timp ce fața opusă rămâne verde. Aceste pete pot ocupa întreg limbul frunzei, dar de cele mai multe ori sunt delimiatate de nervurile principale. Amplasarea lor corespunde celulelor dezorganizate al căror conținut poate lua un aspect reticular, care sugerează intervenția unui parazit. Frunzele cad de la baza lăstarului spre vârf, separându-se uneori de pețiol. Amidonul migrează din organele lemnoase, coarde, trunchi și rădăcini, care rămân golite epuizate (Gh. Bernaz, 2003).

Pagubele pot fi importante constând într-o maturare incompetă a strugurilor, conținut slab în zaharuri, aciditate prea mare. Brunisura mai are ca efect lipsa de maturare a coardelor, ce nu conțin suficient amidon. Datorită cantității mici de amidon coardele pier în timpul iernii (Gh. Bernaz, 2003).

Tratamentele se reduc la precauții care constau în: evitarea suprasarcinii de rod, îndeosebi pe parcursul formării butucilor tineri; aportul însemnat de îngrășăminte potasice înainte de plantare (1500 kg/ha K2 O) Evitarea îngășămintelor azotate în situațiile în care ele declanșează lipsa de potasiu. În viile cu brunisură, tăierea scurtă și îngrășămintele potasice sunt singurele practici recomandate după cel puțin un an de la o fertilizare cu azot mineral (100 kg N/ha) (J. Barnas, 1974).

2.6. Necroza vasculară a viței de vie

Se manifestă prin înnegrirea zonei vaselor de lemn, a parenchimului lemnos, a razelor medulare și a măduvei. Fenomenul apare la 3 – 4 zile de la forțare și se dezvoltă până la scoaterea viței de vie din biloane, însă după plantare în câmp numai progresează. Necroza este datorată unui complex de factori legați atât de starea fiziologică a viței de vie în urma altoirii cât și de fenomenul de calusare. Prin faptul că necroza nu se mai extinde după plantarea vițelor la locul definitiv, pentru plantațiile tinere această boală nu prezintă importanță economică. Încercările de diminuare a manifestărilor respective prin aplicarea de microelemente, de substanțe antioxidante și a unor măsuri agrotehnice în biloane au dat rezultate negative.

2.7. Boli datorate condițiilor climatice

2.7.1. Seceta și insolația puternică

Seceta contribuie, cum este și normal, în cazul în care se extinde pe o durată mare de timp, la uscarea frunzelor, a lăstarilor și ciorchinilor, deci a întregului butuc. Se știe că vițele altoite au capacitate mere de evaporare a apei, comparativ cu vițele plantate pe rădăcini proprii, din care cauză suferă de uscăciune. Există o uscare de iarnă și primăvară și o uscare de vară. Viile care au suferit din lipsă de apă rămân slab dezvoltate, dar se pot reface în circa 2-3 ani, pentru acesta recomandându-se și o îngrășare puternică cu gunoi de grajd.

În timpul verii, ca urmare a secetei excesive apar fenomene grave de arsuri pe frunze, pătări, veștejiri, opăreala strugurilor, urme de deget pe boabe. Manifestările de pe boabe și ciorchini afectează nu numai capacitatea producției obținute, dar și calitatea mai ales la strugurii de masă (Mirică și [NUME_REDACTAT], 1986).

2.7.2. Viile inundate, colmatate și dislocate

Plantațiile pot fi redresate prin eliminarea cauzelor, adică prin drenări și executarea de șanțuri pentru înlăturarea apei, fixarea terenului și decolmatarea prin copci în jurul butucilor (Mirică și [NUME_REDACTAT], 1986).

2.7.3. Influența vânturilor

Vânturile puternice provoacă uneori pagube importante prin ruperea lăstarilor, desprinderea de la locul de sudură a altoiului de portaltoi. Se vor efectua corect și la timp cercuitul și legatul lăstarilor, pentru diminuarea pagubelor care se pot produce datorită unor atacuri anterioare de mană și alte boli care sunt favorizate atunci când lăstarii cresc nelegați, la suprafața solului. După vânturi puternice, prin frecarea lăstarilor și ciorchinilor de sârme sau de stâlpii spalierului se produc unele răni care pot constitui porți de intrare pentru diferiți agenți patogeni. Pentru diminuarea pierderilor se recomandă aplicarea imediată a unor tratamente anticriptogamice, preferându-se produse cuprice, la fel ca în cazul viilor afectate de grindină (Mirică și [NUME_REDACTAT], 1986).

2.7.4. Fenomene datorate timpului rece

Temperaturile scăzute determină apariția la vița de vie a unor fenomene de cloroză, cunoscute sub numele de cloroză umedă și cloroză de îngheț. Cloroza umedă se manifestă, în special pe terenurile reci și uscate, după o perioadă de ploi continue. Timpul rece din primăvară poate accentua fenomenele de cloroză calcară. Fenomenele dispar deodată cu dispariția cauzelor (Mirică și [NUME_REDACTAT], 1986).

2.7.5. Influența gerurilor

Gerurile sau înghețurile acționează negativ asupra viței de vie toamna, iarna și primăvara.

Toamna, se întâmplă uneori ca temperaturile să cadă cu 1-2 °C sub 0°C, ceea ce produce o cădere masivă a frunzelor,în timp ce strugurii rămân intacți. Acesta aduce la scăderea calității vinului obținut și la o coacere slabă a coardelor. Strugurii înghețați au aspect de opăreală în cazul în care fenomenul s-a produs când ciorchinii sunt necopți, iar la strugurii copți se notează după îngheț o concentrare de zaharuri, ca urmare a întreruperii legăturii dintre ciorchine și coardă. Înghețurile de primăvară se produc în lunile aprilie ,mai și pot afecta în special mugurii, lăstarii și inflorescențele; vegetația este oprită pentru un timp. Fenomenul se poate produce într-o plantație în funcție de teren, curenții de aer, din această cauză frecvența și intensitatea manifestărilor este diferită în diferite locuri ale parcelei. Înghețurile de iarnă sunt foarte păgubitoare, atunci când temperatura scade sub -15°C sau -20°C. Pentru refacerea plantațiilor afectate de îngheț s-au adoptat o serie de măsuri: în plantațiile la care pornirea în vegetație a mugurilor de pe elementele de rod este uniformă și în proporție de 30-70%, fără ca lemnul de un an și cel multianual să fie afectat s-a recomandat executarea unui ciupit timpuriu al lăstarilor fără inflorescențe în momentul când acestea aveau 5-6 frunzulițe, ci scopul de a stimula emiterea de copili. În plantațiile de rod la care au pornit în vegetație numai o parte din mugurii situați în partea de jos, s-a recomandat păstrarea mugurilor în partea de jos a butucului, dirijarea corespunzătoare a acestora (Mirică și [NUME_REDACTAT], 1986).

2.7.6. Influența grindinii

Ploile cu grindină sunt în general manifestări locale, deși nu se cunosc zone care sunt bântuite frecvent de grindină. Pe organele viței de vie se produc răni mai mult sau mai puțin grave, unele dintre ele fiind asemănătoare cu atacul de antracnoză, în special cele de pe lăstari, cu precizarea că în cazul atacului de antracnoză rănile se întâlnesc pe toate părțile lăstarului, pe când la lăstarii afectați de grindină leziunile se notează numai pe parte dinspre care au venit bucățile de gheață. Când grindina se produce după intrarea în pârgă a strugurilor, se observă scurgerea mustului prin spargere boabelor și instalarea de mucegaiuri care duc la compromiterea recoltei.

După grindină se recomandă aplicarea unor tratamente anticriptogamice,în special cu produse cuprice,care favorizează cicatrizarea rănilor, tratamente aplicate la 24 de ore după producerea fenomenului (Mirică și [NUME_REDACTAT], 1986).

Boli provocate de micoze în cultura viței de vie

Micozele viței de vie sunt boli produse de ciuperci (Fungi sau Micetes) în special de cele microscopice. Micozele produc, în unii ani și în anumite condiții, pagube care pot compromite recolta în proporții ridicate, ajungând pâna la distrugerea ei integrală.

3.1. Mana viței de vie Plasmopara viticola (Berk. et Curt ). Berl. et [NUME_REDACTAT]

Mana viței de vie este cea mai păgubitoare boală a acestei culturi,aproape în toate țările viticole.Apariția manei către sfârșitul secolului trecut, alături de filoxeră, a produs marea criză a viticulturii europene, care a modificat fundamental întreaga tehnologie viticolă, a determinat o structură deosebită a sortimentului și a dat un impuls necunoscut cercetărilor privind bolile viței de vie (Alexandri și colab., 1972).

Boala a fost cunoscută de multă vreme în America de Nord pe vițe spontane și în plantații. Se pare că întârzierea cu care au ajuns soiurile de viță europeană în America se datorește tocmai încercărilor nereușite de coloniștii europeni, ale căror culturi au fost distruse de mană și filoxeră.

Astfel este cunoscut că în perioada anilor 1612-1621, [NUME_REDACTAT] a organizat în statul Virginia,colecții mari din cele mai bune soiuri europene, folosind în acest scop specialiști europeni pentru extinderea viticulturii în zonă. Pe măsură ce plantațiile au fost create,se pare că atacurile de amnă le-au distrus în întregime. Noi încercări au fost făcute în secolele XVIII-XIX, rezultatele rămânând aceleași. Chiar și în prezent, în unele zone din America de Nord cu climat foarte umed,vițele europene nu au căpătat extindere din cauza manei. California este singurul stat unde vițele europene s-au putut fi cultivate încă din secolul al-XVIII-lea și datorită condițiilor climatice mai puțin favorabile agentului patogen.

Pentru vițele europene rămâne edificator, după aceste date, că ciuperca Plasmopara viticola constituia un flagel pentru Europa, ale cărui pagube puteau fi prevăzute.

Invazia filoxerei care a deteriorat majoritatea plantațiilor din Europa, a găsit cum se știe, rezolvarea numai prin grefarea viței nobile europene pe rădăcinile speciilor americane sălbatice, rezistente.Toate încercările de a rezolva criza filoxerei pe calea hibridării vițelor europene cu cele americane nu au dat rezultate. Toți acești hibrizi, deși rezeistenți la filoxeră,au dovedit că nu satisfac cerințele legate de calitate.ca urmare s-au făcut mari importuri de vițe americane ca portaltoi, ceea ce a sporit pericolul aducerii manei din America.

Încă din anii 1872-1873, botanistul francez Cornu atrăgea atenția asupra acestiu pericol și cerea măsuri escepționale de carantină pentru determinarea materialului infestat cu mană. Lipsa convențiilor de carantină, graba viticultorilor de a replanta viile distruse de filoxeră a făcut ca numai după zece ani de la invazia filoxerică să fie depistată ciuperca Plasmopara viticola în Europa.Astfel, în 1878 Deluja a observat mana pentru prima dată în Franța pe soiul Jacquez, în departamentul Gironde. În anul 1879, mana era deja foarte răspândită în toată Franța. În același an a fost semnalată în Italia de către Pirota. Saccardo în anul 1880 dă o decriere completă a agentului patogen cu desene asupra fructificațiilor, culese de pe material din viile italiene. Se costată astfel viteza de răspândire a sporilor datorită curenților de aer a ajuns la circa 850 km într-un singur an. Astfel în anul 1881 este socotit ca un an de generalizare a manei în întrega Europă. Se găsesc noi focare în: Ungaria; Portugalia, Spania, România, [NUME_REDACTAT]. În anul 1884 mana este răspândită în partea europeană a Rusiei, iar în anul 1886 în Caucaz. În anul 1890 a fost găsită în America de Sud. [NUME_REDACTAT], iar în anul 1907 cuprinde Africa de Sud. Între anii1916-1917 este semnalată în Australia, iar în anul 1926 cuprinde [NUME_REDACTAT].

[NUME_REDACTAT], în anul 1912, Brezeanu arată că primele observații legate de mană au fost făcute de Nicoleanu în anul 1887 în județul Buzău și în anul 1888 în județul Mehedinți. Invaziile puternice de mană suprapuse cu pagubele provocate de filoxeră au produs pierderi de recoltă considerabile și pierirea în masă a plantațiilor. Statisticile prin care se încearcă să se estimeze pierderile de filoxeră și de mană separat nu pot rămâne exacte, deoarece este greu de stabilit care din cei doi factori a contribuit mai mult la căderea viticulturii europene, bazată exclusiv pe sortzimente indigene pe rădăcini proprii. Tr.Săvulescu în anul 1941 arăta că timp de 4 decenii mana a produs pagube în viticultura românească între 10-80 %. Seria invaziilor mari de mană a urmat în perioada anilor 1941-1958, când pierderile de recoltă au continuat să fie cu toate tratamentele aplicate. Pagubele produse de mană se reflectă în aceeași măsură asupra calității recoltei.strugurii au un conținut de zahăr mult mai redus, aciditate mai mare, iar vinurile sunt mai subțiri, mai sărace în extract, se conservă mai greu și sunt supuse unor boli specifice: băloșire, casare, oțetire.

După un an de mană, plantațiile se resimt și în anii următori din cauza slăbirii butucilor, coardele nu se maturează degeră în timpul iernilor geroase, iar formațiunile fructifere sunt mai sărace și mai puține. Atacul consecutiv mai mulți ani slăbește plantele în așa măsură că acestea pier.

Simptome. Mana viței de vie atacă toate părțile verzi ale plantei: frunze, lăstari, cârcei, ciorchini, boabe.

Frunzele sunt atacate în toate stadiile, de la cele mai tinere în creștere, până la cele mai bătrâne. Mai sensibile sunt frunzele mai tinere din jumătatea superioară a lăstarului. La frunzele mai bătrâne la care nervurile sunt lignificate, atacul este limitat și cu urmări mai puțin grave. Infecția se face prin stomate și numai la frunzele foarte mici, când nu s-au format stomatele, pătrunderea are loc prin străbaterea cuticului. În jurul punctului de infecție, după trecerea prioadei de incubație, pe parte asuperioară a limbului para pete de decolorare, transparente când sunt privite la o sursă de lumină, cu contururi nedelimitate margini difuze și aspect grăsos, uleios de unde și denumirea de pete untdelemnii. La scurt timp după apariția petelor undelemnii, în dreptul acestora partea inferioară apare o pâslă fină, albicioasă, formată din fructificațiile ciupercii: conidiofori cu conidii. Fructificațiile apar numai la întuneric și în condiții de umiditate ridicată a aeruli. Când condițiile climatice sunt nefavorabile, țesutul din dreptul petei se necrozează și se usucă, iar în mod contrar, când condițiile sunt foarte favorabile pot apăra pe frunzele tinere fructificații fără apariția prealabilă a petelor untdelemnii.

Apariția simptomelor pe ambele fețe ale limbului, petele se conturează, prezintă margini bine delimitate, mai evidente la frunzele bătrâne și mai difuze la cele tinere, țesutul atacat se îngălbenește, treptat se necrozează ca urmare a omorârii celulelor și se usucă. Petele pot fi numeroase și confluează ocupând uneori întrega suprafață a limbului, care se usucă și cade, butucul apărând parțial sau complet defoliat.

Spre toamnă, începând din luna august, frunzele mai bătrâne, fie în cadrul petelor deja existente cu conidiofori și conidii, fie pe țesutul neatacat apar pete necrotice, de dimensiuni mai mici, pe care rareori se formează fructificații, numai pe margini.

Prin numărul mare, aceste pete, în contrast cu verdele normal al frunzei, dau limbului un aspect mozaicat, de unde și denumirea lor de pete mozaicate. De regulă petele mozaicate apar ca urmare a condițiilor mai puțin favorabile de nutriție și climă.

Caracterul atacului pe frunze depinde și de însușirile soiurilor de viță.la soiurile forte sensibile, petele se extind repede, limbul capătă deformări, gofrări și răsuciri, iar uscarea se face într-un ritm mai accelerat. La soiurile de struguri cu boabele negre sau roșii, în jurul petelor se formează o zonă roșie-violacee. La soiurile de protaltoi și hibrizi producători direct slabi atacate, precum și la soiurile de [NUME_REDACTAT] rezestente, atacul apare sub formă de pete mici, necrotice, asemănătoare cu petele mozaicate de toamnă.

Aceasta se datorește reacțiilor de împotrivire a țesutuirilor ca urmare, miceliul nu se mai întinde și moare. Rareori se mai formează fructificații. Un fenomen asemănător se întâlnește și la vițele foarte sensibile. Ciuperca nu trăiește decât pe celule vii.

Atacul pe frunze determină o slăbire a butucului prin reducerea suprafeței de asimilație, lăstarii își încetinesc creșterea, maturizarea se face anevoios, acumularea de rezerve este insufiocientă, ciorchinii și boabele nu se dezvoltă normal, cantitatea și calitatea recoltei sunt depreciate.

Pe lăstari, atacul apare mai rar, de obicei numai pe vârfurile foarte tinere sau pe copili. Atacul se prezintă sub formă de pete decolorate, alungite continue, în dreptul cărora apare enflorescența specifică gri-albicioasă formată din conidiofori cu conidii. Lăstarii atacați apare o pâslă bogată, formată din fructificațiile ciupercii care mai târziu devin de culoare brună. Zona care este afectată din lăstar se îndoaie și se usucă.

Pe cârcei apar simptome asemănătoare ca și pe lăstari și numai când acestea se găsesc în stadiul erbaceu. La ciorchini susceptibili numai până încep săse lignifice, este atacat pețiolul, rahisul cu toate ramificațiile și pedicele boabelor. Ca și pe lăstari și cârcei apar pete de colorare, în dreptul cărora se formează o masă abundentă de culoare gri –albicioasă, alcătuită din condiofori și conodii. Când atacul se produce înainte, în timpul sau imediat după înflorit, întreaga infloreșcență se acoperă cu o pâslă de fructificații și capătă în intregime un aspect gri-albicios, stadiu care se cunoaște sub denumirea de putregai gri sau putregai cenușiu.

Pe boabe, forma de putregai apare când rahisul începe săse lignifice și boabele mai prezintă stomate pe suprafața epidermei. Este forma mai păgubitoare, deoarece părțile afectate se brunifică, se usucă și cad. Mai târziu când boabele ajung aproape de mărimea normală, stomatele dispr, iar atacul nu mai este posibil la suprafața epidermei. Singurele puncte prin care ciuperca mai poate pătrunde sunt pernițele pe care sunt inserate boabele. Acestea sunt invadate de miceliu, care pătrunde în bob, fluxul de apă și elemente nutritive se întrerup, boabele se colorează în brun, devin pieloase, se zbârcesc începînd dela inserție se usucă și cad. În funcție de gradul de infecție pot apărea boabe izolate cu atac sau,dacă atacul este puternic, strugurele pierde toate boabele. Acest tip este cunoscut sub numele de putregaiul brun.

De regulă putregaiul gri este cel mai des fecvent, ținând seama de posibilitățile multiple de pătrundere ale agentului patigen și condițiile climatice mai favorbile în această fază de vegetație. În general este frecvent în anii cu climat ploios.

Agentul patogen. Mana viței de vie este produsă de ciuperca Plasmopara viticola ( Berk. [NUME_REDACTAT].) Berl. et [NUME_REDACTAT], cl. Phycomycetes, ord.Oomycetes, fam. Peronosporaceae.

Ciuperca a fost semnalată pentru prima dată de către Schweinitz în anul 1834,de pe material cules din America de Nord.Același autor o studiază agentul patogen în anul 1837 și odenumește Botrytis cana Link.

Miceliul ciupercii se prezintă alcătuit din hife alungite continuu, neregulate, ramificate, cilindrice, cu diametrul 8-10 μ, care se dezvoltă în spațiul intracelular și se mulează luând forme diferite în funcție de golurile pe care le acoperă. În camerele subsomatice formează aglomerări mai mari diforme. În pulpa boabelor, miceliul prezintă prelungiri fine, profunde, asemănătoare unei perii, sau cu un tufiș de corali.

Pe miceliu se formează haustori sub forma unor vezicule sferice, care străbat membranele celulelor și pătrund în interior, se strangulează la punctle de pătrundere și se dilată mult partea dinăuntru. Cu ajutorul lor ciuperca abosrbe din celulele gazdei apa și elementele nutritive. Celulele invadate se dezorganizează, iar conținutul celule se alterează și devine brun, acesta fiind cauza decolorării zonei din dreptul petelor și aspectului untdelemniu al petelor. Pereții miceliului de Plasmopara viticola sunt mai rezistenți decât perții celulari.

O bucată de frunză cu infecție de mană supusă acțiunii corozive, chimice sau degradării microbiene arată că în toate cazurile, elementele țesuturilor plantei –gazdă se degradează mult mai repede decât miceliul ciupercii. Acesta constitue un mijloc prin care se pune în evidență miceliul ciupercii din țesuturile plantei gazdă. De la pătrunderea hifei de infecție până la acumularea de miceliu în țesuturi și parișia primelor simptome, ciupreca pargurge o perioadă de incubație,care vriează în timp, fiind condiționată de elementele de climă și particularitățile substratului pe care se dezvoltă.

Reproducerea ciupercii se face pe cale asexuată prin conidii și pe cale sexuată prin spori de rezistență-oospori.După parcurgerea perioadei de incubație, din agromeraările de miceliu intracelular ies prin stomate subțiri, drepte, sub forma unor mănunchiuri-conidioforii. Aceștia cresc repede, se ramifică mult monopodial în treimea superioară. Ultimele ramificații se termină cu te trei strigme,mai rara două sau mai mult de trei, pe care sunt inserate câte o conidie.Lungimea conidioforilor este variabilă în funcție de condițiile de umiditate, temperatură și recțiile plantei gazdă. Conidiofarii sunt mai lungi pe plantele soiurilor mai sensibile și mai scurți pe soiurile plantelor mai rezistente.

Conidiile, denumite microconidii, conidii de vară sau conidii secundare, apar la vîrful sterignelor sub forma unor bule sferice, care cresc repede, iau formă ovoidă sau piriformă, ratunjite la vârf și îngustate la bază către punctul de prindere, sunt hialine, cu conținut glanular, cu membrană, care variează în funcție de condițiile de mediu. La temperaturi sub 17˚ C și peste 20˚ C, conidiile sunt mici. Umiditatea influențează invers asupra conidiilor. Cu cât umiditatea este mai ridicată și conoidiiformii sunt mai mulți și mai riguroși, numărul conidiilor este mai mare, dar cu dimensiuni mai mici, prinderea conidiilor are loc în stare de maturare, sunt antrenate de vânt și pot fi transportate la distanțe foarte mari.

Formele sexuale de înmulțire a ciupercii, oosporii sau sporii de iarnă se formează în a doua jumătate a perioadei de vegetație, august-octombrie, în țesuturile din dreptul petelor mozaicate, sunt sferice, cu un conținut protoplasmatic concentrat, bogat în picături uleioaseși prezintă un înveliș protector gros, format din 4 membrane: un epispor și endospor și două membrane externe care provin din învelișurile primare și secundare a oospoonului.

Numărul oosporilor formați în frunze este foarte mare.(Alexandri și colab. 1972 )

Germinația oosporilor. Oosporii pot germina numai dacă au trecut peste rigorile iernii, cu temperaturi scăzute în sol sau la suprafața soluluiîn condițiile de umiditate abundentă.oosporii suspendați în frunze, pe butuci sau în locuri uscate nu sunt capabili să germineze anul următor. Procesul de germinare a oosporului începe prin crăparea exosporului, iar endosporul formează o prelungire tubulară din dechiderea din exospor. Conținutul exosporului migrează în această prelungire în această prelungire, la vârful careia se formează zoosporangele.

Macro-microconidiile germinează numai dacă au ajuns în picături de apă pe organele suceptibile. Germinarea se face prin zoospeori care sunt reniformi sau piriformi, bombați pe o parte și turtiți pe celaltă parte, prevăzuți cu un canal longitudinal, din care ies doi flageli, cu ajutorul cărora acesta se deplasează în picătura de apă. Germinarea se mai poate face și direct prin filament sau prin formarea altei conidii,cazuri mai arere în natură.

Zoosporii înoată prin apă timp de 12-20 minute, sunt atrași de deschiderea stomatelor prin acțiunea de chemomiotropism, pierd cilii și se rotunjesc, se înconjoară cu o membrană de cloză și emit un filament de germinație ce pătrunde prin osteola stomatei și ajunge în camera subsomatică, unde evoluează în miceliu care se răspândește în spațiile intracelulare. Momentul pătrunderii tubului de germinație în stomată este socotit ca începutul procesului patologic-infecția. Germinarea conidiilor, apariția zoosporilor, infecția și incubația sunt faze în evoluția bolii, care sunt puternic afectate de condițiile de mediu extern și în special de temperatură, precum și de reacția țesuturilor plantei-gazdă. Factorul de temperatură a fost îndelung cercetat, dar datele experimentale au fost mult controversate.

Astfel deși Gessber a gasit că formarea zoosperilor începe la 2-3˚C, Ravaz spune că pragul minim este la 5˚C, marea majoritate a autorilor au stabilit temperaturi supreioare. În prezent se acceptă că temperatura minimă de germinare a conidiilor este de 9-10 ˚C, acesta fiind și pragul minim folosit în avertizare. Rafailă și colab în anul 1968 au stabilit că germinarea conidiilor poate începe la 4-5˚C, iar la 6˚C zoosporii produc filamente de infecție și pătrund în țesut. La aceste tenperaturi nu poate avea loc fructificarea și incubația. Apariția conidiilor începe la 7-8˚C. Aceste date au servit la interpretatrea cauzelor unor epititofii de mană din anii cu primăveri răcoroase uramte de perioade calde și umede.

Infecțiile produse cu zoospori din marcroconidii sunt socotite infecții primare, acestea de regulă sunt forte rare, ca urmare faptului că oosporii germinează într-un procent foarte redus, cu toate că numărul lor în frunzele atacate, așa cum s-a văzut, este foarte mare.

Infecțiile produse în urma germinării microconidiilor se numesc infecții secundare, acestea sunt mai abundente și se repetă ori de câte ori sunt condiții favorabile: temperaturi moderate, picături de apă sau de rouă. Infecțiile nu nu mai sunt posibile la temperaturi care depășesc 30˚C, acestea fiind letale pentru conidii. Milladret și Pichi au pus în evidență și au descris organele sexuale ale ciupercii, anteridiile și oogoanele. Acestea se formează la extremitatea anumitor hife miceliene. Oogoanele sunt formațiuni sferice care conțin protoplasmă și numeroși acizi nucleici.

Anteridiile sunt de formă alungită, îngroșate la un capăt, conțin deasemenea protoplasmă și numeroși acizi nucleici. Prin alipirea celor două organe, conținutul anteridiei trece în oogon și se produce fenomenul de plasmogamie. În acest proces ia naștere oosporul, având doi nuclei – stadiul de dicarioză, care durează până primăvara înainte de germinație. Înainte de a germina, cei doi nuclei din oospor fuzionează și prin acesta este terminat procesul sexual. Nucleul dublu rezultat în urma fuzionării celor 2 n= 38- stadiul de diplofază. Prin fenomenul de cromatică ajungela un număr înjumătățit de cromozomi și din acest miment poate germina.

[NUME_REDACTAT] viticola are capacitatea de modificare morfologică, în funcție de mediul înconjurător și un convertism genetic pronunțat. Acest fapt perzintă importanță în lucrările de ameliorare și creare de noi siuri rezistente la mană. Rezistența speciilor de Vitis față de ciuperca Plasmopara viticola a constituit o preocupare continuă din primii ani decând a fost semnalată boala în Europa. În prezent, aproape în toate țările există colecții de forme valoroase și cu rezistență bună față de mană, cum sunt și liniile create la noi în tară R 40 AL, R 16 /16, R 40/20, R 31/ 5, care sunt în curs de înmulțire pentru a fi omologate.(Alexandri și colab.1972).

Combatere. Rapiditatea cu care s-a extins mana în Europa și graviatea pagubelor în țările viticole au determinat luarea de măsuri imediate prin mijloace chimice.

Metoda de combatre chimică a rămas și în prezent singura efiocace și cu rezultate sigure.Numărul forte mare de tratamente necesare în cursul perioadei de vegetație, costul lor foarte ridicat, nereușita constantă a combaterii chimice, ca urmare a particularităților bilogice a agentului patogen au făcut ca lupta împotriva manie să fie orientată în câteva direcții principale:

a) găsirea de noi substanțe fungicide cu eficacitate superioară și mai economice

b) raționalizarea tratamentelor prin prognoză și avertizare

c) dezvoltarea tehnicii de aplicare a tratamentelor

d) introducerea de noi soiuri rezistente la mană

Substanța chimică utilizată în combaterea manei, la scurt timp după ce acesta ajuns în Euorpa a fost sulfatul de cupru.Acțiunea cuprului era cunoscută în arte de mult timp, după epifitotia de mană de la cartof din 1845 în Irlanda, când a produs moartea prin foamete și migrarea populației care se hrănea exclusiv din cartof.Introducerea sulfatului de cupru în combaterea manei viței de vie este în să atribuită lui Millardet ,care în anul 1883 stabilește experimental acțiunea fungicidă a cuprului față de Plasmopara viticola .În anul 1887 împreună cu Gayon,Millardet definitivează formula preparatului cu care s-a dovedit că această ciupercă poate fi combătrută în mod eficace și care avea sulfat de cupru și var nestins în proporție de 2:1 numită de cei doi zeama bordeleză (La bouillie bordelaise ).

Treptat s-a căutat mai multe variante pentru perparare zemurilor cuprice,dintre care mai largă utilizare au găsit :zeama de Bourgogne, în care varul era înlocuit cu carbonatul de sodiu,soluția menzzi,în care jumătate din sulfațul de cupru era înlocit cu sulfatul de fie, soluția Cassale, care deassemena prevede înlocuirea unei părți din sulfatul de cupru cu bicarbonat de sodiu.

În combaterea manei zeama bordeleză se folosește în concentrații de 0.5-2 %.Concentrațiile frecvent utilizate sunt de 0,75-1 %. Mult disputată a fost formula zemei bordeleze și anume dacă laptele de var se toarnă peste solușia de sulfat de cupru sau invers. Analizele fizice au arătat că turnarea soluției de sulfat de cupru peste laptele de var se pobține o zeamă mai omogenă cu stabiliate mai bună. Un produs care s-a dovedit mai comod de utilizat este oxicianura de cupru, care se folsește prin dizolvarea directă în apă în concentrație de 0,5-1 %. În combatrea manei viței de vie o largă răspândire au că pătat produsele de sinteză organică pe bază de zinc și mangan, acestea fiind:zinebul, manebul, mancozebul, captanul, faltanul, difolantanul. Fungicidele enumerate sunt destinate tratamentelor foliare, numărul lor este foarte mare, mai laes ca tipuri de formulare. Pentrui reducerea sursei de infecție în sol în ultimele decenii s-au accentuat cercetările de combatere radicală, care se referă la tratamente de sol în vederea distrugerii oosperilor. Acesta este mult folosită în rusia,în care scop sunt foliosite preparate pe bază de dinitroortocresol, dinitrobutilfenol, sulfat de cupru, naftenat de cupru (Alexandri și colab., 1972).

Prognoza și avertizarea. Mana viței de vie a fost obiectivul la care teoria și practica prognozei și avertizării au fost cel mai mult dezvoltate. Necesitatea avertizării tratamentelor a izvorât din particularitățile biologice deosebite ale ciupercii Plasmopara viticola, din influența hotărâtoare pe care o au condițiile climatice asupra epifitotiilor de mană, precum și nevoia de a colera fenologia plantei gazdă cu atacul și aplicarea tratamentelor.

Principiile de bază sunt urmatoarele trei elemente :

– Principiul biologic, are în vedere stabilirea în timp a ciclului biologic al cipercii.

– Principiul ecologic, are în vedere în primul rând elementele climatice.

– Principiul fenologic, are în vedere colerarea tratamentelor cu fazele fenologice ale plantei-gazdă și are în vedere sensibilitatea organelor atacate în diferite faze din fenologia plantei-gazdă.

Aceste principii au fost folosite în avertizări separat sau în coplex. Concepțiile despre utilizarea lor au variat de la o țară la alta. Primele stații de avertizare au fost oragnizate în Franța pe baza lucrărilor lui Cazeau, Cazalet, Capus și Ravaz. Inițial au făcut încercări de a utiliza în avertizare principiul fenoligic și ecologic. Au fost încercări de asemenea, fără rezultate pentru a utiliza numia factorul precipitații. Principiul fenologic afost mai mult utilizat, socotind aplicarea fiecărui tratament după 2-4 frunze noi. (Alexandri și colab., 1972).

3.2. Făinarea (Oidiumul ) viței de vie Uncinula necator (Schw.) Burr.

Făinarea viței de vie a fost prima bolă gravă care a apărut în plantațiile de vițe de vie- Vitis vinifera în Europa.Alături de filoxeră și mană, care au fost observate la scurt interval,făinarea vitei de vie a dus la marea criză viticolă,din care cauză tehnologia milenară a producerii strugurilor și vinului a suferit o restructurare totală.Primele semnalări ale agentului patogen aparțin lui Schwenitz din 1834,care a găsit ciuperca pe vițele spontane în America de Nord.Se crede că existența bolii pe aceste locuri este mai veche, citarea corespunzând primelor cercetări de floră criptogamică din continentul american.

[NUME_REDACTAT] prima semnalare a fost făcută în anul 1845 de către thurcher în srele margat așezate la vărsarea Tamisei (Anglia ).

Berkelez o studiează pentru prima dată în anul 1847 și o denumește Oidium tuckeri.

În anul 1847 a fost găsită în ămprejurimile parisului, unde s-a răspândit cu mare repeziciune în toate podgoriile francerze.Astfel între anii 1850-1851 pagubele erau așa de evidente mai ales în plantațiile din sud încât a produs efecte economice dezastruoase.

[NUME_REDACTAT] boala a fost descoperită în anul 1851.Deoarece la primele semnalări ale agentului patogen în Europa nu s-a găsit decât forma conidiană, în timp ce în America de nord exista și forma perfectă-periteciile-,orioginea americană, aînceput să fie discutată.

În anul 1900 Salmon a emis ipoteza că are origine japoneză. Făinarea este foarte păgubitoare prin caraterul generalizat al atacului asupra tuturor organelor verzi și în special pe ciorchine și boabe. (Alexandri și colab., 1972).

Simptome. Făinarea apare în cursul perioadei de vegetație și se manifestă pe toate organele:frunze, lăstari, cârcei, ciorghini și boabe. Primăvara devreme când pe lăstari s-au format primele trei-patru frunze, atât lăstarul cât și frunzele sunt invadate de miceliu și conidii. Pe suprfața organelor atacate apare o pâslă de culoare cenușie albicioas, lăstarii sunt opriți din creștere, iar frunzele nu se mai dezvoltă și se încrețesc.

Pe frunzele ajunse la mărimea normală, pe ambele fețe și în special pe partea superioară apare pâsla cenușie-albicioasă formată din miceliu, conidiofori și conidii. În dreptul zonelor de concentrare a miceliului țesuturile nu mai cresc, ceea ce determină gofrări ale limbului și răsuciri către partea superioară.

Pe lăstari făinarea apare sub forma de pete pe tot traiectul, de la bază la vârf. Zonele de formă insulară cuprind suprafețe variabile. La început, când lăstarii sunt erbacei se observă distinct pânza de miceliu și fructificații. Mai târziu pe măsură ce lăstarul se lignifică, fructificațiile nu mai abundă, iar în dreptul zonei de atac scoarța se brunifică. Petele de pe coarde persistă până primăvara, dacă via nu se îngroapă. Pe rahisul ciorchinilor și pe cârcei atacul se aseamănă cu cel de pe lăstari.

Forma cea mai frecventă și mai gravă de atac este cea de pe boabe. Uneori atacul poate fi observat și pe inflorescențe înainte de legarea boabelor. În acest caz întrega inflorescență este invadată de miceliu, se acoperă cu conidoifori și conidii, se brunifică, apoi se usucă și cade. Boabele tinere atât pe ciorchinii din inflorescențele normale, cât mai ales din inflorescențele tardive, se acoperă cu pâsla de miceliu și fructificații și de aceea nu mai cresc. Boabele în creștere sunt de asemenea invadate de miceliu, țesuturile epidermice atacate nu mai cresc, ca urmare a măriri volumului de pulpă și de creștere a semințelor, pielița crapă; aceste crăpături ajung până în zona semintelor, sucul boabelor se scurge,iar boaba se usucă sau este invadată de ciuprci saprofite care grăbesc putrzirea întregului strugure.

Când atacul pe boabe are loc după incetarea creșterii, pe pieliță se formează pete brune, având aspectul unei rețele de păienjeniș, mai densă la centru și rarefiată la periferie, după cum s-a extins miceliul. Aceste pete depreciază mult aspectul și diminuează valoarea comercială a strugurilor de masă.

Agentul patogen. Făinarea viței de vie de vie este produsă de ciuperca Uncinula necator, subîncreng. Ascomycotnia, ord. Erysiphales, fam. Erysiphaceae; f.e. Oidium tuckeri Berk.

Ciuperca este un ectoparazit obligat. Corpul vegetativ este constituit din filamente miceliene fine, septate cu un diametru de 4,5 (.I., care se extind radiar pe'suprafața organului parazitat. Pe masura ce masă miceliană se acumulează formează o pislă densă. Fixarea de substrat se face prin organe specializate – apresorii – care, la rândul lor, trimit sugători în celulele epidermice, din care extrag apa și substanțiele de nutriție.

Ca și alte erisifacee ajunse intr-un nou habitat, forma perfectă aparemai greu. În țara de origine, pe continentul american ciuperca formeazăperitecii din abundență, în proporție de masă.

În țările europene, forma perfect a apărut la început sporadic și treptat a devenit tot mai frecventă, ceea ce denotă adaptarea la noile condiții de mediu. Vie n n ot-B o u r gin (1949) citează pe Istwanffi,care ar fi găsit forma perfectă încă din anul 1904, în Romania.

Semnalarea certă în țara noastră a fost făcută de B o n tea în 1948, în vechile focare din podgoria [NUME_REDACTAT]. Aceasta perioadă coincide cu începutul extinderii masive a atacurilor acestui parazit, în toate zonele de cultura a viției din țară.

Căile prin care are loc infecția au fost îndelung dezbătute și au făcut subiectul multor cercetări. Vie n n o t-B o u r gin (1949)citea 2:1 lucrări executate de Appell, Istwanff i, So i' a u e r, V i a 1 a , care s-au ocupat de modul de iemare și sursa de infecție primară. .

Cercetări mai recente au fost intreprinse de [NUME_REDACTAT] (1951) în U.R.S.S., Raikov și Nenov (1959) în Bulgaria, Bouba1s (1961 b) în Franța, Toma (1964) în Romania etc.

Atât din datele mai. vechi, cât și din cercetările mai recente reiese ca rolul ascosporilor în transmiterea bolii în Europa și continentele apropiate este îndoilenic, deși există și unele afirmații contrare.Astfel, Asianov (1961) arată că în condițiile R.S.S. Turkmene, infecția primă se face în principal prin ascospori, fară insă a cita date concrete de cercetare. Este însă cert că procesul de evoluție și adaptare al ciupercii continua și, în consecință, cercetările în viitor nu trebuie întrerupte.

Infecția prin conidii rămase din anul precedent este, de asemenea, puțin probabilă, deoarece acestea au o viabilitate redusă și nu rezistă intemperiilor chiar în zone cu climat favorabil. [NUME_REDACTAT] necatori poate avea un flux continuu de conidii numai în condiții de seră, unde și vegetația plantelor este neîntreruptă. Perpetuarea bolii de la un an la altul se face în principal prin miceliu, care poate rămânea pe coarde sau cel mai frecvent între solzii mugurilor.

Determinarea locului de iernare a miceliului (în muguri sau pe coarde) are mare importanță pentru stabilirea metodelor de combatere. Filamentele miceliene care iernează sunt mai îngroșate și au un conținut mai dens, ceea ce le dă posibilitatea să reziste la temperaturi scăzute și la uscăciune.

Miceliul care a iernat începe să vegeteze primavara devreme odată cu pornirea în vegetație a viței de vie. Acesta se extinde, emite conidiofori de pe care se desprind primele conidii prin care se fac infecțiile primare. Caracteristic pentru infecțiile de oidium, spre deosebire decele de mană, este faptul că nu se produc invazii cu caracter exploziv.

De regulă, oidiumul apare primavara în focare, din care apoi, conidiile sunt purtate de curenții de aer, generalizând boala. Infecții în masive nu se fac decât foarte rar și numai pe suprafețele unde atacul a fost foarte grav în anul precedent și nu au fost luate măsuri de combatere. Deși ciuperca Uncinula necatoreste mai puțin pretențioasț față de factorii climatici în comparație cu ciuperca Plasmopara 'Viticola, touși evoluția atacurilor, gravitatea acestora, este în directă concordanță cu evoluția elementelor de climă.

Temperatura este factorul determinant în evoluția ciupercii parazite. Ea afectează contaminare, germinarea conidiilor și mai ales perioade incubație și sporulare

Umiditatea este un factor important, dar în practică nu este derminant, deoarece ciuperca Uncinula necator are o amplitudune higroscopică este foarte mare cuprinsă între 25-96%.

Lumina slabă indirectă sau lumina artificilă stimulează germinația conidiilor în comparație cu cea în condiții de întuneric. Radiațiile solare directe au proprietatea de a inhiha geminarea și creșterea masei miceliene la suprafața organelor atacate. (Alexandri și colab., 1972 )

Combatere. Încă de la început făinarea afost combătută eficace su sulf, metodă care în mare măsură a rămas valabilă până azi. Prăfuirea umedă cu sulf experimentată încă de la apariția făinării, dă rezultate deosebit de bune până în momentul de fță. De-alungul anilor observațiile au arătat că tratamentele cuprice împotriva manei au un efect favorabil și împotriva făinării, dar nu satisfăcătoare. (Mirică și [NUME_REDACTAT], 1986). Folosesc mai multe forme de sulf în combaterea făinării:sulf măcinat, sulf coloidal, zeama sulfo-calcică, etc. În ultimul deceniu s-au obținut rezultate deosebite în combaterea făinării prin folosirea unor produse de tip sistemic printre care menționăm dintre cele avizate de a se aplica în țara noastră , produsele: Rubigan 12EC în doză de 0,250-0,300 l/ha, Tilt 250EC în doză de 0,200 l/ha, Bayleton 5WP în doză de 1-1,5 kg/ha, Topas 100EC în doză de 0,250 l/ha și altele.

Trebuie să menționăm că, în general toate tratamentele sunt preventive.

Un rol impotant în combaterea făinării îl au și măsurile agrotehnice. Aplicatrea corectă a tăierilor în uscat contribuie la reducerea substanțială a atacurilor de făinare. Se recomandă aplicarea îngrășămintelor complxe cu un raport echilibrat al elementelor fertilizante, cu mențiunea că excesul de azot semsibilizează plantele, pe când aplicarea unor îngrășăminte cu potasiu asigură o mai mare rezistență plantelor. Deoarece buruienile crează condiții foarte fvorabilă făinării, lucrările solului trebuie aplicate la timp. Trebuie reglat raportul dintre numărul lăstarilor pe butuc și vigoarea butucului, creindu-se condiții optime pentru o vât mai bună aerisire a butucilor.se impune de asemenea legare la timp și corect a lăstarilor, precum și copilitul și desfrunzirea mai ales la strugurii de masă. Lumina soarelui care cade direct asupra miceliului ciupercii, îl distruge, contribuind la redurea atacului. Și nu în ultimul rând se recomandă cultivarea soiurilor rezistente la atacul de făinare (Mirică și [NUME_REDACTAT], 1986) .

3.3. Putregaiul cenușiu al viței de vie Sclerotinia fuckeliana (De bary ) Fck.

Putregaiul cenușiu al viței de vie este o boală forte păgubitoare,producția fiind în mod curent afectată,cu pierderi de recoltă foarte variabile,de la câteva procente în anii puțini favorabili,până la compromiterea totală a recoltei de struguri în anii cu precipitații abundente.pagubele considerabile se înregistrează de asemenea pe butașii altoiți în timpul forțatului și în școala de vițe.de asemenea pe coardele de portaltoi,altoi și p e vița altoită în timpul păstrării (stratificării).

[NUME_REDACTAT] ,boala este prezentă în fiacare an atât pe struguri cât și pe vițele altoite la forțat în pepinieră.

Simptome. Ciuperca patogenă atacă frunzele,lăstarii tineri în timpul formașiunii vițelor altoite,precum și în plantații.Uneori poate și ataca rădăcinile la plantele tinere din sămânță și în timpul forțatului.Cel mai frecvent și mai păgubitor este la strugurii,la care infecteză,rahisul, pedicelele bobițelor, pielița și pulpa acestora.Pe frunze atatcul se manifestă sub forma unor pete de mărimi variabile,care încep de regulă,de la marginea limbului și se extind pânnă la centru,iar uneori pornesc de la centru sper margini.,dacă pătrunderea agentului patogen s-a făcut inițial prin leziuni mecanice sau de altă natură.Ka început petele sunt insulare,gălbui clorotice,Apoi evoluează și devin roșietice –cărămozii.În dreptul lor țesutul se necrozează, moare și pe el apare o pâslă deasă cenușie,fină formată din conidiofori și conidiile ciupercii.

În condiții favorabile, de umiditate abundentă și temperatură moderată petele cuprind o mare parte a limbului foliar care se rpsucesc li cad de pe lăstari.Atacul pe runze se întâlnește rar în natură.

Mai frecvent se întâlnește la vițele cultivate în sre și răsadnițe.Pe lăstari și coarde deasemenea se întâlnește rar .

Putregaiul cenușiu al viței de vie apare cu intensitate mai mare la vițele altoite… mai ales în perioada când butașii sunt în perioada e forțare.Astfel ciuperca pătrunsă la noduri sau în secțiune la altoi sau portaltoi determină o înegrire a lemnului,care se observă cu ușurință de către altoitor la masa de altoit.

Simptomul de înegrire a lemnului în interior devine un element important la alegerea și înlăturarea de la altoire a materialului bolnav,deoarece în cele mai multe cazuri atât butașii de portaltoi,cât și altoi aparent par sănătoși.Butașul altoit introdus la forțat în rumegus sau alt substart este cel mai adesea invadat de putregaiul cenușiu .Umiditatea mare din timpul forțatului determină o extindere rapidă a miceliului,care este oservată frecvent pe țesuturile de calusare,nou formate,care din albe în mod normal,devin brune,se dezorganizează și putrezesc.

Pe calusul atacat apare apare o pâslă deasă cenușie,fină formată din conidiofori și conidiile ciupercii. Punctul de altoire este în mod deosebit atacat de ciupercă, sudarea este înpiedicată și de mai multe ori se face parțial.Mugurii de altoi sunt inhibați sau distruși.Atacul pe struguri produs de putregaiul cenușiu înregisterază pagube imense.Primele simptome apar pe inflorescențe,pe rahis , pe pedicelele florilor, respectiv ale bobițelor de legare.

Ciuperca se instalează în puncetelde atac al moliei strugurilor, pe leziuni produse de mană sau făinare, sau leziuni provocate de lovituri de grindină și dacă climatul este favorbil, atacul evoluează, inflorescența se usucă parțial sau total și cade. De cele mai multe ori, acest atac foarte timpuriu nu mai evoluază în timpul verii și constitue puncet din care va începe atacul de toamnă. Strugurii care nu conțin încă zahăr sunt mai rar invadați

În toamnele mai secetoase sau în plantațiile de pe coline însorite și bine aerisite,atacul de Botrytis nu mai evoluează ca putregai cenușiu. Ciuperca se instalează la suprafața boabelor,aceste se brunifică ușor, pielița se suțiează, evaporația apei crește și ca urmare mustul se concentrează și capătă un gust plăcut specific.

Din strugurii atacați de putregaiul nobil se obțin vinuri pentru desret de calitate superioară,în special din soiurile Grasa de Cotnari, Furmint, [NUME_REDACTAT], Chardonay. (Alexandri și colab., 1972).

Agentul patogen. Boala este produsă de ciuperca Sclerotinia fuckeliana (De bary ) Fck., subîncreng. Ascomycotina, familia Sclerotiniaceae, Botrytis cinerea Pres.

Frecventă în majoritatea caurilor sub formă conidiană de Botrytis, ciuperca formează un miceliu abundent ce poartă conidiofori și conidii. Conidioforii sunt lungi de 1-2 mm, setați, bruni olivacei spre partea inferioară, ramificați monopodial în treimea supreioară. Pe ramificațiile perpendiculare în formă de cruce, uneori puțin oblice, de pe tulpină se formează sterigme scurte, purtătoare de conidii, aglomerate în formă de ciorchine. Conidiile de 9-15 X 6-10 microni se desprind ușor de pe conidiofori, sunt purtate de curenții de aer sau de apă din ploi și cad pe organele susceptibile pe care formează noi infecții. Uneori în condiții de seră sau pe sol umed și bogat în resturi organice miceliul este constituit din hife sterile, albicioase, alungite, formând un pâienjeniș, alb la suprafața solului. În acest stadiu ciuperca poate afecta plante tinere la care produce o dezmembrare a țesuturilor de la baza tulpinii și o putrezire a coletului. Perpetuarea ciupercii se face în primul rând prin forme de rezistență scleroți .care se formează când condițiile de mediu sunt mai puțin favorabile.Scleroții au formă și dimensiuni variabile,culoarea este brună închis pâă a neagră, consistența este dură și sunt adaptați penztru a rezista în condiții de secetă îndelungată și la temperaturi scăzute.

Primăvara când condițiile sunt din nou favorabile dezvoltării ciupercii, scleroții germinează și reproduc, de regulă și forma conidiană. Ciuperca patogenă este în mare măsură dependentă de mediu.astfel temperatura umidiatea relativă a aerului,lumina prezintă foctori determinați în evoluția ciupercii.

Combatere. Datorită pagubelor mari provocate de putregaiul cenușiu,cercetările pentru prevenirea și combaterea bolii au preocupat cercuri largi de oameni de știință și practicieni.În viile în care combaterea acelor boli este asigurată prin stropiri repetate de fungicide, acesta având un efect depresiv și asupra atacurilor de Botrytis, nu sunt necesare tratamente speciale împotriva atacului de pe coarde, lăstari și coarde.

Primele tratamente se aplică la dezmugurit cu sulf muiabil 0.8 %. Tratamentele au un foarte bun efect preventiv împotriva făinării și este deosebit de important în parcelele unde s-a semnalat în anul precedent un atac puternic de acarieni eryophizi (Calepitrimerus vitis si Colamerus vitis).
Sulful muiabil este un fungicid specific pentru combaterea făinării însă are și un bun efect acaricid, în plus este considerat un produs ecologic, nu creează rase rezistente si prezintș toxicitate scazutș față de mediul inconjurător. Acele tartamente din cel de-al doilea tur se aplică în parcelele in care nu s-au aplicat primele tratamente sau în cazul in care dupa primele tratamente densitatea acarienilor depășeste "pragul economic de dăunare" (6 acarieni/frunză). Alte tratamente se aplică preventiv în momentul în care s-au semnalat condiții prielnice infecțiilor de mană (t >12C și ploi >12mm/cm2, frunze cu 0>5cm). În acest caz sunt indicate fungicide de contact (Folpan 80WP sau Captadin 50 PU), care asigură o protecție de 7-8 zile. Tratamentele se pot aplica cu zeama bordeleză mai ales în cazul în care nu sunt condiții favorabile infecțiilor de putregai cenusiu. Dacă insa la intrarea in parga sunt semnalate infectii de Botrytis, este indicat ca ultimul tratament sa se complexeze cu un fungicid anti-botrytic. ( Zeama bordeleza nu este compatibila cu fungicidele anti-botritice, de aceea se aplica una din retele prezentate in panul de combatere).

Pentru combatera putergaiului cenușiu trebuie să asibă în vedere evitarea focarelor inițiale care se formează încă din perioada în floritului.În acst sens se recomandă tratamente cu unul din produsele:Captan 0,2 %, Faltan 0,2 %, Difolatan 0,2 %, Euparen 0,2% Tratamentele se repetă de la două săptămâni dacă pericolul de atac crește. (Alexandri și colab., 1972).

3.4. Putregaiul negru al viței de vie Guignardia bidwellii (Ell). Viala et [NUME_REDACTAT] putregaiul negru al vitei, [NUME_REDACTAT] produs de ciuperca Guignardia bidwellii, este una dintre cele mai grave boli care se manifesta in plantatiile viticole din centrul Transilvaniei. Boala produce pagube in perioadele calde si umede, cand pierderile de recolta pot varia de la cateva procente pana la compromiterea totala a productiei.

Ciuperca atacă toate organele verzi ale vitei de vie -frunzele, lastarii, cârceii, strugurii- cel mai pagubitor aspect al atacului producandu-se asupra strugurilor. Infecțiile timpurii, care se produc primvara, in perioada de crestere, distrug inflorescentele sau dezvoltă un miceliu pe suprafata inflorescentei si a boabelor, urmata de caderea acestora.

De asemenea, si infectiile tarzii pot distruge un procent ridicat de boabe, care devin tari, negre, mumificate in perioadele calde si foarte umede.

Când arșita si umiditatea ridicata din atmosfera se prelungesc, strugurii care nu au fost tratati, din soiurile foarte sensibile, pot fi atacati in totalitate in perioada din preajma recoltei.
Simptome. Începând cu sfârșitul primăverii, pe partea superioară a frunzelor se observă pete roșiatice înspre brun, circulare spre unghiulare sau alte forme geometrice ascutițe. Pe măsură ce petele fuzionează, ele devin brun-roșiatice cu pustule neregulate. Numărul de pete sau leziuni pe frunză variază de la 1 la 100, în raport cu virulența atacului.

Centrul petelor de pe frunza devine brun si este înconjurat de o margine neagră. Picnidiile (fructificatiile ciupercii) sunt negre si punctiforme, aranjate într-un cerc bine definit chiar in interiorul petei.

Atacul evoluează de la bază la vârf, sensibile la atac fiind numai frunzele tinere.
Leziunile pe aceste porțiuni sunt purpurii închise, înspre negru, ovale spre alungite și într-un fel scobite. Picnidiile, de forma unor puncte negre, sunt răspândite pe suprafata leziunilor.

Pe măsura ce lăstarii cresc, scoarța are tendința de a crăpa pe direcția lungimii. Dacă sunt infectați ciorchinii, circulația sevei este impiedicată, boabele se zbârcesc si incetează sa mai crească. Infecția pe struguri poate să se producă la scurt timp după căderea petalelor, dar cel mai periculos atac se produce atunci cand boabele sunt la jumătatea dimensiunilor boabelor normale.

La inceput, când boabele sunt încă verzi, apare o pată mică, circulară, alburie, adesea inconjurată de un inel brun. Petele se lărgesc rapid, devin inchise la culoare si pot acoperii jumatate din suprafata bobului, in decurs de 48 ore. Centrul petei se adânceste rapid, se zbârcește si se inchide la culoare.

Evoluția simptomelor pe boabe este foarte rapidă (2-3 zile). In decurs de cateva zile, intreg bobul devine negru cărbunos, tare si mumificat. Suprafata boabelor se acoperă in cateva minute cu broboane negre, deseori aranjate in cercuri concentrice. Cea mai mare parte din strugurii mumificati rămân atarnati de coarde, iar ceilalți cad pe sol.

Foto 5: Guignardia bidwellii

Agentul patogen. Putregaiul negru al viței de vie este produs de Guignardia bidwellii (Ell) Vialla et Ravaz subîncreng. Ascomycotina, ord. Sphaeropsidales, fam. Sphaeriaceae.

Miceliul ciupercii este incolor, alungit, ramificat, cu mici îngroșări din loc în loc, septat. Ramificațiile încep printr-o înmugurire care se alungește treptat. Miceliul pătrunde intercelular și la un moment dat hifele se înlănțuie, se aglomerează și formează picnidii.

Ciuperca se perpetuează atât în stadiul perfect, peritecii, cât și sub formă de picnidii, cu macroconidii de pe organele atacate.

Putregaiul negru al viței devie are un areal restrâns datorită faptului că ciuperca se răspândește numai în condiții de umiditate abundentă. Lipsa de apă împiedică dezmembrarea sporilor și răspândirea lor. Curenții de aer nu joacă rol de vehiculanți decât pentru ascospori. Conidiile se pot răspândi numai prin apă.

Infecțiile se pot produce numai dacă apa sub formă de picături se păstrează 15-20 de ore pe organele susceptibile. Aceasta face ca boala să fie răspândită numai în zonele cu un regim fluviometric bogat.

Combatere. Putregaiul negru al vitei de vie nu este dificil de combătut, dacă se respectă masurile si tratamentele următoare: se va stabili o distanță potrivită între vițe, plantarea făcându-se pe un amplasament unde vițele de vie vor fi expuse unei insolatii depline si unei si unei bune circulatii a aerului; se va indepărta rapca (materialul rezultat dupa taiere), cat si strugurii bolnavi, care au rămas peste iarnă, frunzele,cârceii si alte resturi din plantatii, care vor fi arse in scopul de a reduce sursa de infecție a ciupercii si efectele bolii; se va executa arătura de primăvara, inainte de dezmugurire, pentru a incorpora boabele mumificate cazute pe sol (acoperite cu pamant, acestea nu produc sporii care ar putea infecta vițele in cursul dezvoltării lor).
Combaterea chimică se va aplica preventiv ținând seama cât sporii germinează la temperaturi mai scazute decât cei de Plasmopara viticola, tratamentele vor trebui să înceapă mai devreme, ca și în cazul antracnozei, când lîstarii depășesc 3 -5 cm.

După începerea tratamentelor împotriva manei nu mai sunt necesare tratamente speciale.Ciuperca este sensibilă la majoritatea fungicidelor care se aplica în viticultură: zeamă bordeleză 1-2 %, oxiclorura de cupru 0,7%,. Captan 0,2 -0,3 %, Faltan 0,2 -0,3%, Zineb 0,3 -0,4 %. Rezultate bune , se obțin cu produse combinate: Zineb + cupru și Ziram + cupru. (Alexandri și colab., 1972).

3.5. Putregaiul alb al strugurilor Charrina diplodiella (Speg.) Viala et [NUME_REDACTAT] alb al strugurilor este o boala cu o largă răspândire în majoritatea țărilor viticole . deși atacul este foarte păgubitor, importanța economică este mai scăzută deoarece nu se manifestă an de an. Boala apare pn masă numai în viile bătute de grindină.

[NUME_REDACTAT], boala s fost descrisă în 1912 de Brezeanu și de Graur sub denumirea de putregai alb, după formațiunile fructifere ale agentului patogen, sau putregai roșu, după coloritul pe care îl au boabele atacate. Autorii citați afirmă că putregaiul alb a existatr ăn țară cu mult înainte de 1912, dar viticultorii nu i-au dat importanță, confundând simptomele acestuia cu cele de putregai brun produs de Plasmopara viticola (Alexandri și colab., 1972).

Date botanice certe și răspândirea anuală pe teritorul țării se găsesc în [NUME_REDACTAT] din România, începând cu anii 1928-1929, când se semnalează atacul în unele podgorii din Moldova, Muntenia și Transilvania, cu piederi de recoltă de peste 10-15%. Atacuri puternice au mai fost înregistrate în anul 1938 la Ștefănești județul Ilfov, cu paguge până la 20%, în 1948 la Odobești, cu pagube de 10-20%, în 1959 în podgoria Miniș-Măderat, județul Arad, unde pirderile de recoltă s-au ridicat până la 95%.

Simptome. Boala se manifestă numai pe struguri, afectând boabele, pedicele acestora și ciorchini. Din literatură sunt indicații (Tr. Săvulescu și colab. 1928-1961) că agentulpatogenpoate fi întâlnit și pe lăstari. David și Rafailă (1962) descriu pe etape manifestarea atacurilor pe struguri.

În prima etapă pe boabe apare simptomul de opăreală, care incepe printr-o colorare în brun a pieliței și ofilirea acesteia. Simptomul apare la 3-8 zile de la infectare boabelor au suferit leziuni în urma grindinei.

A doua etapă este marcată de o încrețire și uscarea boabelor, care în același timp capătă o culoare brună-roșcată intens. Simptomul este prezent după 12-22 zile de la infecție.

În a treia etapă se observă o opărire și apoi uscare piedicelelor și a rahisului, care au loc la 18-24 de zile după infecție.

În a patra etapă se observă extinderea infecției și la boabele neafectate de grindină și generalizarea atacului pe tot ciorchinele. Treptat, pe măsura uscărilor boabelor și a rahisului apar fructificații ala ciupercii- picnidii cu picnospori-, care sunt îngropate în epiderma bobului (Alexandri și colab., 1972).

Foto 6: Charrinia diplodiella

Agentul patogen. Putregaiul alb al strugurilor este produs de ciuperca Charrina diplodiella, subîncreng. Ascomycetes ord. Sphaeriales¸fam. Massariceae.

Ciuperca a fost descrisă pentru prima dată în 1968 de Spegazzini în Italia și Viala și Ravaz în 1894 în podgoriile din Isére (Franța).

Miceliul ciupercii se dezvoltă intercelular în țesuturile atacate, este septat, ramnificat abundent, de culoare gălbuie. Acesta trimite în celule haustori care sunt de două tipuri: unii mici, conici, formați la locul de ramnificare al miceliului, și alții mari globuloși. Picnidiile, de formă globuloasă, îngropate parțial sau total în epiderma țesutului atacat, măsoară 112-156×60-100μ, cele mai multe fiind de 136×86 μ. La partea superioară prezintă o osteolă circulară- a cărui diametru variază între 36-47 μ (David și Rafailă, 1962)- prin care sunt puși în libertate picnosporii.

Epiderma bobului din jurul picnidiilor ester formată din celulele mărite, lipsite de conținut, a căror membrană este deschisă cu aspect albicios- de unde și denumirea bolii. În interiorul picnidiei la baza acesteia se diferențează sterigme simple, care măsoară 20-40μ, în lungime. La vârful sterigmelor sunt inserați picnosporii, ovoidali sau piriformi, la început hialini, apoi bruni. Spre maturitate în interiorul picnosprorilor se formează câte o picătură mare care marchaeză momentul când sut capabili să germineze. Forma perfectă a fost descrisă de Viala și Ravaz, care au găsit pe rahis și pe pedicelele boabelor peritecii sferice, de culoare negriciosă inchis, prevazute cu o osteolă la partea superioară în interiorul periteciilor se formează asce numeroase. Fiecare ască cu câte 8 ascospori bicelulari când sunt tineri și tetracelulari mai târziu la început hialini, apoi gălbui la maturitate, de 13×3,75 μ. În țara noastră, forma nu a fost încă găsită.

Date fiind că atacurile de putregaialb au loc la intervale mari de timp în podgorii, condiționate în principal de căderea grindinei, problema stabilirii perpetuării ciupercii a constituit una din preocupările cercetătorilor.

David și Rafailă (1962) au urmărit pe o perioadă de 6 ani viabilitatea în sol a picnosporiilor de Coniothyrium diplodiella în podgoria Miniș- Arad.

În urma cercetărilor reiese că sursa de infecție di sol rămâne viabilă o periodă mai îndelungată de timp. Observațiile autorilor citați au scos în evidență și atacuri anuale sporadice-bobițe izolate care au fost lezate de insecte sau alte traumatisme.

Germinarea picnosporilor, procesele de infecție și evoluția bolii sunt puternic influențate de condițiile mediului ambiant.

Temperatura influențează germinația sporilor și infecțiile, optima fiind de 24-260C. Umiditatre aerului și prezența picăturilor de apă pe ciorchini constiuie factorul determinant al reușitei infecțiilor. Din datele obținute de David și Rafailă (1962) reiese că la o temperatură de 22-240C și la o umiditate relativă maximă prezența atacului ajunge până la 80-90%.

Gradul de maturitate și respectiv conținutul de zahăr al boabelor au de asemenea o importanță deosebită.

Combatere. În literatura de specialitate există puține date cu privire la combaterea putregaiul alb al strugurilor. Experiențele din țara noastră (David și Rafailă, 1962) scot în evidență eficacitatea unor preparate chimice. Combaterea cu eficacitate maximă sau obținut folosind zeama bordeleză în concentrații de 2-3%. De asemenea, rezultate satisfăcătoare s-au obținut prin tratamente cu Captan 0,2-0,4%, Zineb 0,3-0,5% și Maneb 0,2-0,4%.

Condiția de bază pentru reușita combaterii ester aplcarea tratamentelor după căderea grindinei. În cazul în care tratamentul se face până la 6 ore după căderea grindinei, urmările atacului sunt neglijabile.

Tratamentele chimice se vor face și în funcție de reacția soiurilor față de atac.pentru a evita atacurile sporadice anuale prin care se asigură perpetuarea ciupercii

Se recomandă tratamente chimice împotriva moliilor, strugurilor și altor dăunători.

Conducerea vițelor în forme înalte, departe de sursa principală de infecție solul, micșorează pagubele produse de boală. Pentru micșorarea sursei de infecție din sol se recomandă, toamna la cules, strângerea strugurilor uscați cu atac de putregai alb și distrugerea lor prin ardere (Alexandri, 1972).

3.6. Antracnoza viței de vie Elisnoë ampelina ([NUME_REDACTAT]) [NUME_REDACTAT] viței devie este o boală gravă care produce produce încă pagube în majoritatea țărilor viticole din Europa și din alte continente. Este o boală despre care avem referiri din cele mai îndepărtate timpuri. Teofrast și Pliniu cel Bătrân amintesc de antragnoză numind-o cărbunele viței de vie. În 1841, Megen o identifică în Franța, Bianconcini o semnlează în 1879 în Italia, iar în 1881 Burril o semnalează în SUA. [NUME_REDACTAT] primele indicații cu diagnoză completă se datorează se datoresc lui Tr. Savulescu publicate în Starea fitosanitară din Romania în 1929. Boala a fost semnalată în majoritatea podgoriilor țării, având focare mai puternice în Dobrogea pe colinele de-a lungul Dunării și în plantațiile din jurul Bucureștiului. Boala este mai puțin frecventă în podgoriile din centrul Transilvaniei.

Simptome. Atacul de antracnoza se manifestă pe toate organele verzi ale plantei.

Pe frunze atacul se manifestă prin apariția unor pete mici, la început circulare, brune de 1-4mm în diametru, care se extind treptat, țesutul din dreptul lor colorându-sse în brun intens cu o zonă albicioasă în mijloc, iar pe margini cu o aureolă mai închisă, până la negru violaceu.

Țesuturile atacate se necrozează, conturul petelor capătă forme nergulat, frunzele se perforează iar în locul țesutului rămân găuri cu margini unghiulare. Pe lăstarii încă nelignificați apar pete de diferite forme și dimensiuni, brune cu margini rotunjite. Treptat petele se măresc, se închid la culoare iar marginile devin mai intens colorate până la brun închis, cu reflexe violacee. Leziunile produse de antragnoză pot fi ușor confundate cu loviturile produse de grindină. Lăstarii și coardele de antragnoză sunt fragile se rup ușor. Frângeri frecvente au loc toamna și primăvara cu ocazia îngropatului și tăierilor. Butucii rămân astfel degarnisiți de formațiuni fructifere și produc mai puțin.

Pe ciorchini boala se manifestă prinn pete asemănătoare cu cele de pe lăstari, mai mici și diseminate pe peduncul, rahis și pe pedicelele boabelor. Când atacul se produce timpuriu înainte sau după înflorit, necrozarea cuprinde toată circumferința pedunculului sau a rahisului și ca urmare ciorchinii se usucă și cad parțial sau în întregime. În toate cazurile ciorchinii sunt cu boabe puține și deformații din cauză că în porțiunile atacate nu mai trăiesc. Strugurii la maturitate au aspect neplăcut prin forma ciorchinilor și a boabelor lor, care se abat de la caracterele de soi. Atacurile de antracnoză sunt mai păgubitore la soiurile de masă care, de regulă sunt mai sensibile.

Foto 7: Elisnoë ampelina

Agentul patogen. Boala este produsă de ciuperca Elisinoe ampelina ([NUME_REDACTAT]) Shear, subîncreng. Ascomycotina, ord.Myraginales , fam. Myriangiaceae .

Miceliul ciupercii se dezvoltă intercelular în membrana externă a epidermei și apoi evoluează în țesuturile parenchimatice. Se prezintă sub formă de filamente separate cu articule scurte dispuse în straturi formând o pseudostroma. Pe miceliul sucuticular se formează lagăre de conidiofori și conidii, care sunt puse în libertate prin ruperea cuticulei.

Conidioforii sunt scurți, drepți sau usor arcuiți, cilindrici, hialini la început și mai apoi bruni, de 14-20×3-4μ. Conidiile se formează la capătul conidioforilor, sunt unicelulare, ovoidale sau cilindro-ovoidale, hialine cu câte o picătură uleioasă la extremități, cu dimensiuni de 2-8×2-3μ, cele mai multe fiind de 5-6×2-3μ. Având pereții externi mucilaginoși, lipcioși, germinează ușor în picăturile de apă din ploaie sau rouă și și formează 1-2 filamente care pătrund în țesut prin perforarea cuticulei. Hifele miceliene evoluează la nivelul membranei exterene și apoi pătrund în țesut prin perforarea cuticulei. Hifele miceliene evoluează la nivelul membranei externe și apoi pătrund în prfunzime. Germinarea conidiilor se face la o amplitudine mare de temperaturi cuprinse între 2-320C optimul fiind de 24-260C. Perioada de incubațoe variază în funcție de temperatură de la 4 la 13 zile. În afară de lagărele de conidii și conidiofori, ciuperca mai formeză și pinidii ai căror picnospori sunt asemănători cu conidiile. Spre sfârșitul perioadei de vegetație, când condițiile climatice și nutriția favorizează mai puțin dezvoltarea ciupercii, apar niște corpuri negricioase dispuse spre periferia plăgilor-scleroții- forma de rezistentă a ciupercii. Aceștia sunt strânși legați de țesut, rămân pe leziuni iar prinăvara germinează conidiofofri cu conidii. În țara noastră Mirică a găsit o singură dată unele peritecii cu asce și ascospori. Perpetuarea ciupercii în condițiile climatice ale țării noastre se face prin miceliu, care rămâne în țesuturile cu leziuni și prin scleroți. Mirică în urma studiilor făcute asupra unor colecții ampelografice clasează soiurile de viță în 6 grupe: foarte sensibile, sensibile, puțin atacate, rezistente, foarte rezistente și imune.

Dintre soiurile sensibile și foarte sensibile fac parte unele soiuri răspândite în cultură: Sultanină, Afuz-Ali, Regina viilor, Cardinal, Ceauș, Tămâioasă românească. Dintre soiurile rezistente și foarte rezistente pot fi citate: Cadarcă, Traminer, [NUME_REDACTAT], Riesling italian, [NUME_REDACTAT] (Alexandri și colab., 1972).

Combaterea. Se vor respecta strict regulile de carantina fitosanitară, știind că boala se răspândește masiv prin circulația materialului săditor atacat. De asemenea se vor efectua corect și la timp lucrările agrotehnice. În timpul repausului vegetativ al viței de vie trebuie să se aplice tratamente cu zemă bordeleză slab neutralizată în doză de 3-5 %. În timpul vegetației viței de vie, începând de când lăstarul are 5-10 cm lungime se aplică tratamente cu zeamă bordeleză 0,5-0,75% sau oxiclorură de cupru 0,3-0,5%, Mancozeb 0,2%, Zineb 0,4-0,5% și Captan 0,25%. După grindină sau după irigarea prin aspersiune tratamentul se aplică în următoarele 24h. Tratamentele se repetă la cca 2 săptămâni până în momentul în care încep să se aplice tratamentele împotriva manei, acestea fiind eficace pentru ambele boli (Mirică și [NUME_REDACTAT], 1986).

3.7. Boala petelor roșii (rujeola) Pseudopeziza tracheiphilla Müller-[NUME_REDACTAT] petelor roșii sau rujeola la vita de vie este o boală cunoscută de multă vreme în Europa, cu extindere mare în Germania, Austria, Elvetia și Franța. Pagubele pe care le produce sunt foarte mari în aceste țări. Odată cu aplicarea tratamentelor cuprice, răspândirea bolii a cunoscut o regresie. Atacurile au devenit iarași grave după extinderea tratamentelor cu preparatelor de sinteză organică. În ultimii ani în țara noastră s-au semnalat atacuiri puternice în podgoriile din Oltenia, Multenia, Moldova și în zona Târnavelor; la Blaj, cel mai intens atac s-a notat pe portaltoi (Riparia gloire, 125 A,Crăciunel 2, Kober 5BB, SO-4 ). [NUME_REDACTAT] cele mai atacate soiuri în anul 1972 au fost:Fetească albă, Riesling intalian, Alphonse lavallée, Chasselas doré, Grasa de Cotnari, Tămâioasă românească, Cabernet sauvignon, Pinot gris, Coarnă neagră (Mirică și [NUME_REDACTAT], 1986).

Simptome. Este o boală specifică pentru frunzele viței. Începând din primăvară, pe frunze, îndeosebi pe cele de la baza lăstarilor, apar pete rare, de forme variabile. La început petele sunt mici, apoi se extind treptat si ocupă o mare parte din limb. Coloritul lor este galben și treptat, odată cu extinderea lor se înroșesc, se necrozează țesuturile din dreptul petelor se usucă, se gofrează și adesea se zdremțuiesc. Simptomele diferă în funcție de soi. La soiurile albe, coloritul frunzelor tinde mai mult spre galben-cenușiu, în timp la cele roșii, petele se inroșesc mai devreme și capătă în final o tentă purpurie sau roșie spre brun. Marginile lor sunt bine delimitate cu o zonă distinctă mai deschisă la culoare. În ansamblu butucii cu atac intens au aspectul de ars cu flacără.

Atacul de primăvară determină o uscare în masă a inflorescențelor, astfel că butucii pot rămâne total degarnisiți de rod. Când atacul este tardiv se produce ofilire a strugurilor, mulți se usucă și cad, iar cei care rămân sunt mici, bobițele nu ajung la mărimea normală, nu acumulează zahăr sufficient, recolta este mică și de calitate inferioară.

Caracterul general al atacului se deosebește net de atacul de mană cu care este confundat. Rujeola atacă de la baza lăstarilor și deci, uscarea frunzelor începe de la baza butucului, în timp ce mana atacă de la vârful lăstarilor și rămân neatacate sau slab atacate cele de la baza lăstarilor.

Rujeola este o boală cu evolutie rapidă, urmările grave se evidențiază în prima jumătate a perioadei de vegetație, în timp ce mana produce pagube evidente în a doua jumătate de vegetație.(Alexandri și colab., 1972)

Foto 8: Pseudopeziza tracheiphilla

Agentul patogen. Boala este produsă de ciuperca Pseudopeziza tracheiphilla, Müller-Thurgau, subîncreng. Ascomycetes, ord. Pezizales, fam.Mollissiaceae.

Miceliul ciupercii se compune din filamente simple, izolate, flexuoase sau spiralate, care pătrunde în lumenul vaselor. Ciuperca secretă enzime toxice pentru țesuturile plantei gazde. Celulele intoxicate mor și ca urmare se produce uscarea rapidă a țesutului atacat. Uscarea se mai datorește și umplerii vaselor conducătoare cu aglomerări de tile și gome, care blocheză circuitul apei și a elementelor de nutriție.

Miceliul din țesuturile vasculare este protejat de factorii neprielnici de mediu și rezistă în acest stadiu în timpul iernii. Nagornîi (1930) și Kostiuk (1949) descriu ciuperca cu formele ei conidiană si perfectă. Viennot-Bourgin (1949) și alți autori descriu numai forma perfectă a ciupercii.

[NUME_REDACTAT] forma conidiană se formează toamna târziu pe suprafața inferioară a frunzelor, pe care apare o eflorescență bogată alcătuită din conidiofori și conidii. Conidioforii sunt bogat ramnificați cu ramnificații independente, septate. La capătul conidioforilor se formează conidiile, ovale incolore, de 4-5×1,8-2μ.

Forma perfectă – apoteciile – apare primăvara de-a lungul nervurilor căzute pe sol. Apoteciile de culoare galben-deschis, au la început o formă emisferică, apoi de cupă măsurând 0,2-0,4 mm în diametru. Se formează pe ambele fețe ale frunzelor adesea foarte numeroase. Temperaturile scăzute în jur de 00C și umiditatea excesivă a solului opresc formarea lor. Temparatura care favorizează apariția apoteciilor este de cel puțin 160C.

Ascosporii proiectați din asce sunt diseminați de curenți de aer sau de apa din ploi. Germinarea are loc printr-un filement germinativ care pătrunde în stomate. Miceliul se dezvoltă intercelular și se extinde radial în jurul punctelor de infecție. Hifele miceliene ajung repede în zona nervurilor și pătrund în sistemul vascular al acestora.

Combatere. Pentru înlăturarea pagubelor produse de boala petelor roșii, măsurile preventive sunt cele mai importante. Ținând seama că perpetuarea infecției se face exclusiv sub forma de miceliu în frunzele invadate în anul precedent, acestea trebuie strânse toamna și arse. Aratul adânc și îngroparea resturilor de frunze purtătoare de surse de infecție sunt absolut necesare. Conducerea viilor în zonele endemice trebuie să se facă în formele înalte, pentru a evita contactul lăstarilor și frunzelor cu solul. În plantațiile unde boala s-a manifestat în anii precedenți se vor aplica tratamente chimice preventive, începând de la apariția primelor frunze. După datele lui Niemeyer (1956) tratamentele cuprice dau cele mai bun rezultate, în acest sens se utilizează zeama bordeleză 0,5-0,75% sau oxiclorura de cupru 0,5-0,7%. Preparatele de sinteză organică captanul, zinebul, manebul, au o eficacitate mai scăzută ceea ce explică endemile grave în unele țări ca Germania și Austria în catre aceste preparate au înlocuit aprope total cuprul din viticultură. (Alexandri și colab., 1972).

3.8. Septorioza viței de vie Septoria ampelina Berk. et [NUME_REDACTAT] vitei de vie este o boală cu răspândire largă în toate țările viticole din Europa și alte continente. Boala prezintă o importanță mai redusă, deoarece atacă mai mult soiurile de hibrizi producători direcți și cele americane de potaltoi. Inițial a fost studiată S.U.A. pe Vitis rotundifolia și V. vinifera. [NUME_REDACTAT] a fost găsită pe Vitis riparia de către Viala și Ravaz în 1887.

[NUME_REDACTAT] a fost semnalată de Tr. Săvulescu și colab. în 1930 în Moldova, pe soiuri de hibrizi producători direcți.

Simptome. Boala se manifestă pe frunzele de viță, pe ambele fețe ale limbului, unde apar pete de dimensiuni variabile, ușor rotunjite sau colțuroase, adesea confluente, roșietice sau purpurii, cu o zona marginală mai închisă la culoare. Tesutul din dreptul petelor se necrozează și prezintă puncte negriciose pe ambele fețe-picnidiile cu picnospori.

Foto 9: Septoria ampelina

Agentul patogen. Septotiza viței de vie este produsă de Septoria ampelina, din grupa Fungi imperfecti, ord. Sphaeropsidale, fam. Sphaerioidaceae.

Miceliul ciupercii se dezvoltă în țesutirile frunzelor atacate, ocupând spațiile intercelulare; este constituit din filamente ramificate, septate, împletite. Pe împletitura de hife se formează numeroase picnidii, de 64-65μ în diametru îngropate în epidermă. În interiorul picnidiilor se formează picnospori numeroși, cilindrici, alungiți de 22-30×4μ, septați, cu câte 2-3 septe.

Perpetuarea ciupercii se face sub formă de miceliul și picnidii rămase pe frunzele atacate din anul precedent.

Nagornîi (1930) și Kostiuk (1949) descriu în condițiile din Caucaz

R.S.S. Ucraineană simptomele produse de ciupercă din același gen, Septoria melanosa (Viala et Ravaz) Elenk; separată în cadru genului de Elenkin, care sunt asemănătoare cu cele produse de S. ampelina.

Ciuperca prezintă totuși deosebiri morfologice care o separă de S. ampelina. Picnidiile sunt sferice, sferico-elipsoidale sau ovoidale, mai mari de 70-115×60-90μ. Picnosporii sunt filamentoși, cu numeroase picături uleuioase strălucitoare în interior cu 3-9 septe și cu dimensiuni de asemena mai mari, 30-110×2-2,5μ. Picnidiile sunt prevăzute cu osteole largi prin care sunt proiectați ascosporii.

Combatere. Septorioza fiind o boală mai rară pe soiurile de Vitis vinifera, datorită rezistenței mai mari a soiurilor și ca urmare a tratamentelor contra manei, nu necesită măsuri speciale de combatere.

La soiurile de portaltoi și hibrizi producători direcți, la care nu se fac tratamente împotriva manei, sunt necesare tratemente, la apariția primelor pete, cu praparate cuprice sau de sinteză organice: Captan, Faltan, Zineb, Dithane, Difolatan, ș. a. (Alexandri și colab., 1972).

3.9. Excorioza viței de vie Guignardia baccae (Cav.) Jacz.

Excorioza viței de vie este o boală gravă, fiind mult mai răspândită în Europa decât putregaiul negru cu care adesea este confundată. A fost descrisă de Viala și Ravaz în Franța în 1886, care au găsit doar forma picnidiană. După doi ani mai târziu (1888), Cavara a găsit și forma perfectă în Italia. În ultimile două decenii, boala a căpătat o largă răspândire în țările viticole din [NUME_REDACTAT]- Franța, Germania, Italia, Spania, Elveția- producând pagube considerabile.

În țara noastră, Tr. Săvulescu și colab. (1928) au semnalat-o în Moldova ca putregai negru pe struguri foarte asemănător cu cel produs de Guignardia bidwellii. În anul 1932 o semnalează din nou în județul Brăila cu atac pe lăstarii tineri numai pe unele soiuri de hibrizi producători direcți. În anii 1967-1968, Rafailă identifică atacuri grave de excorioză în pogoriile [NUME_REDACTAT], Șag-Arad, Drăgășani, Miniș, cu manifestare diferită de cea descrisă anterior.

Simptome. Boala se manifestă pe lăstari, ciorchini și boabe. Într-o plantație atacată de excorioză apar pe unii butuci lăstari ofiliți. Aceștia sunt total sau parțial detașați de la punctul de inserție pe coardă. Observând acești lăstari se constată o aglomerare de calus la bază, ceea ce le dă un aspect măciucat. Aceași proliferare de țesuturi se constată și pe coardă la locul de inserție al lăstarului. Între aglomerarea de calus de la coardă și cea de pe lăstar se formează o zonă de separare, apare în acest fel o strangulare a inserției, lăstarul rămânând prins numai printr-o porțiune redusă în centrul inserției. Ca urmare, punctul de prindere a lăstarului pe coardă este foarte fragil și se detașează chiar și la mișcări ușoare.

Toamna sau primăvara, la executarea tăierilor se constată o fragilitate foarte mare a coardelor de la butucii atacați. Astfel, coardele se detașează cu mare ușurință când sunt mișcate orizontal cu mâna precum și în timpul arcuirilor la legatul pe sârmă sau araci. La ele se observă aceeași aglomerare de calus și strngularea inserției ca la lăsrarii erbacei. Ca urmare, butucii se degarnisesc ușor de coarde și cepi. La coardele atacate, de regulă, primii 3-5 muguri nu mai pornesc primăvara. Lăstarii apăruți din ceilalți muguri cresc încet și din această cauză, butucul, în al doilea an de atac, are lăstarii mai subțiri și mai scurți.

Pe traiectul coardelor, în special la bază, se observă pe scoarță pete punctiforme, negricioase, care reprezintă fructificatiile ciupercii-picnidiile.

Când infecțiile sunt timpurii, la baza lăstarilor se produc destrămări ale scoarței și depresiuni în lemn, de 1-2 cm lumgime, având aspect de ulcere deschise.

Pe ciorchini, rahisul poartă adesea leziuni sub formă de pete ovale, brune-roșietice pe care se observă picnidii ca și pe lăstari.

Pe boabe, aproape de maturitate, se formează pete brune, unitare în dreptul cărora pielița se întărește. Petele sunt bine conturate și deliminate printr-o zonă marginală proeminentă, în comparație cu restul în dreptul căreia tesutul este ușor cufundat. Pe suprafața petelor se formează picnidiile.

Agentul patogen. Boala este produsă de ciuperca Giugnardia baccae (Cav.) Jacz., subîncreng. Ascomycetes, ord. Sphaeriales, fam. Mycosphaerellaceae.

Miceliul ciupercii pătrunde în țesuturile corticale pe care le omoară.picnidiile ciupercii sunt mai mari ca la G. Bidwellii, de 350-250μ. În interiorul lor se formează picnospori alungiți, uneori ușor curbați, de 15-22×6μ. În literatură sunt de asemenea descrise picnidii cu spori mai scurți, de 9-10×5-7μ.

Periteciile apar în tot cursul verii, spre deosebire de G. Bidwellii la care forma perfectă apare târziu toamna. Acestea sunt reprezentate prin conceptacule de 250-280μ în diametru, cu un înveliș colorat în negru la exterior și alb în interior. Ascele sunt alungite, cu câte 8 ascospori, de 16-20×5-7μ.

Ciuperca se perpetuează din an în an sub formă de miceliu în ramuri, picnidii și asce cu ascospori în organele atacate rămase pe plantă sau căzute pe sol. Boala apare mai frecvent în viile de pe șes cu terenuri fertile și umiditate în exces.

Combatere. Excorioza viței de vie fiind foarte despăgubitoare și în continuă extindere se recomandă măsurilor profilactice și curative.

Butucii cu atac de excorioză trebuie marcați în timpul verii, pentru a se urmării atacul pe lăstari și pe ciorchini. Din observațiile făcute în ultimii ani în țara noastră atacul pe ciorchini nu a fost găsit.

Primăvara și toamna, cu ocazia tăierilor se controlează cu atenție coardele cu proliferări la bază și ulcerații, care apoi se înlătură cu brațe cu tot și se distrug prin ardere. Resturile rezultate la tăieri (ciorchini, cârcei, copilii) se strâng cu atenție și se ard. Solul se ară adânc pentru a antrena în profunzime sursa de infecție de la suprafața solului.

Tomna și primăvara, înainte de pornirea vegetației se vor face stropiri prin îmbăiere cu: sulfat de cupru sau zeamă bordelează 3-4%, preparate pe bază de DNOC 0,7%, Dibutox 1-1,5%, soluție de sulfat de fier 30% plus 1% acid sufuric, arseniat de sodiu 5% și ulei de antracen 3-6%. În perioada de vegetație se vor aplica tratamentele curente împotriva manei și a altor boli, având grijă să se îndrepte jetul de substanțe la baza lăstarilor și asupra ciorchinilor. Pentru a se realiza tratamentele în bune condiții se recomandă defolierea lăstarilor la bază la primele roduri.

Pentru a evita pagubele produse de excorioză pepinieră, deci pentru a preîntâmpina infectarea materialului de reproducție se vor înlătura de la înmulțire plantațiile atacate de excorioză. Păstrarea butașilor, prepararea materialului pentru altioire și tratamentele sunt aceleași care se recomandă și în cazul atacului de Botritis.

3.10. Necroza pătată a viței de vie Rhacodiella vitis [NUME_REDACTAT] pătată a viței de vie este o boală păgubitoare atât în pepinieră, cât și în plantații în primii 3-4 ani. Boala a fost recent separată dintr-un complex de fenomene mai mult sau mai puțin asemănătoare, semnalate în diferite țări. Datorită pirderilor mari de vițe din estul Europei, necrozele de pe vițe au fost studiate mai mult în aceste zone.

[NUME_REDACTAT], necroza pătată a viței de vie a fost semnalată din anul 1909 de Sirakov apoi a fost studiată în anul 1950 de Raikov. Cauza necrozelor de pe vițe a fost atribuită fenomenelor meteorologice (temperaturi scăzute, exces de umiditate) și păstrării necorespunzătoare a materialului de altoit. Mai tărziu, Raikov recunoaște impotanța unor agenți patogeni, fară a putea însă stabili care din ciupercile care populează determină fenomenul. Tot în [NUME_REDACTAT] a presupus încă din anul 1920 că necroza este produsă de bacteria Erwinia vitivora.

În U.R.S.S. Golindev, Pronin și Kuzin semnalează în 1937 o necrozare a brațelor la butucii de viță în plantațiile de pe Don și o pun pe seama temperaturilor scăzute din timpul iernii.

Cercetările devin din ce în ce mai numeroase și ipoteza parazitară este susținută de mai mulți autori. S-a presupus că agenții ar fi ciuperci din genurile Fusarium și Alternaria, care se găsesc ca saprofite în mod frecvent pe vițe.

Cercetările lui Sterenberg (1957,1959,1962) întreprinse în Ucraina au dus la stabilirea etiologiei, simptomatologiei și măsurilor de combatere ale necrozei pătate a viței de vie.

Simptome. Pe butașii de portaltoi, pe coardele altoi și pe vițele altoit în pepinieră sau în plantații se observă după înlăturarea scoarței pete brune-închis aproape negre, de forme și de dimensiuni variabile. La început, acestea sunt mici, iar după repausul vegetativ din timpul iernii se extind și confluează. Când atacul este incipient la suprafața butașului nu se observă modificări aparente. Înnegrirea începe cu țesuturile peridermului, imediat sub scoarță. Țesuturile libero-lemnoase, petele se extrind și capătă dimensiune mult mai mari decât în peridrem. La petele noi, proaspete, se observă o zonă mai decolorată, care se datorează procesului de înaintare treptată.

Petele se extind mai întâi superficial și ocupă porțiuni pe lungimea butașului sau a coardei. În dreptul acestor pete, pe butașii de doi sau mai mulți ani plantați în sol cu umiditate bogată, se observă proeminențe și crăpături ale scoarței. La analiza microscopică a țesuturilor atacate se constată importante modificări anatomice. Țesuturile libero-lemnoase apar comprimate, coloana vasculară deformată, iar în interiorul lumenului vascular se remarcă aglomerări de gome de culoare brună. În secțiune transversală se observă că țesuturile scoarței și straturile de suber sunt invadate de miceliul agentului patogen. Înaintând în profunzime necrozarea se observă mai ales la faascicululele liberiene și apoi la cele lemnoase. Modificările cele mai intense se constată la celulele liberiene care se brunifică, structura lor este distrusă și se transformă într-o masă dezorganizată.

Razele medulare, de asemenea, se brunifică și petele devin profunde, uneori ajungând până la măduvă.

Miceliul ciupercii se extinde în toată zona brunificată, unele hife izolate fiind găsite și în țesutul aparent sănătos în jurul petelor.

Agentul patogen. Boala este produsă de ciuperca Rhacodiella vitis Scheterenberg, din grupa Fungi imperfeti, ord. Hyphomycetes, fam.Dematiaceae.

Pe medii nutritive formează colonii concentrice cu suprafața glomerulară de culoare cenușie de diferite nuanțe. Tot pe medii ciuperca formează și fructificații conidiene. Conidioforii prezintă la vârfuri sterigme așezate într-un etaj formând un capitul de culoare brună care măsoară 3-5×8-12μ. Pe sterigme se diferențează conidii sferice sau ușor ovoide 2-3μ în diametru. Același aspect îl au miceliul și fructificațiile pe porțiuni de viță de vie cu pete de necroză așezate în camera umedă.

Infecțiile cu Rhacodiella vitis se produc de regulă iarna în timpul repausului vegetativ. În timpul vegetației active țesuturile își măresc capacitatea de rezistență la pătrunderea ciupercii, iar miceliul nu se dezvoltă în țesuturile cu activitate fiziologică intensă. Așa se explică apariția necrozei în timpul păstrării butașilor și vițelor altoite, stratificate în nisip sau în pământ umed. Leziunile de orice natură de pe butași și vițe facilitează infecțiile din perioada stratificării.

Ciuperca este rezistentă la condiții de uscăciune atât în culturi pure, cât și în lemnul atacat al viței. Ciuperca se perpetuează în focare restrânse în sol, posibilitățile de propagare fiind foarte reduse. Infecția are loc numai în contact direct cu solul infestat.

Infecțiile cu Rhacodiella vitis sunt condiționate de condițiile climatice din perioada stratificării vițelor. În silozurile de păstrare la temperatura de 1-60C, evoluția are loc în ritm accelerat.atacul de necroză se intensifică și în cazul când substratul de stratificare (pamânt/nisip) are o umiditate mare. Infecțiile făcute în timpul stratificării evoluează repede în timpul înmuierii butașilor în vederea altoitului. Evoluția bolii este de asemenea rapidă, când pepinierele și plantațiile se fac pe soluri grele, care țin apa la suprafață timp îndelungat.

Combatere. Măsurile de luptă împotriva necrozei pătate a viței de vie trebuie îndreptate cu precădere spre micșorarea sursei de infecție și crearea de condiții nefavorabile dezvoltării agentului patogen.

Plantațiile de portaltoi trebuie conduse pe spaliere sau piramide astfel ca lăstarii să fie cât mai aproape de poziția verticală. S-a constatat că butașii de portaltoi conduși orizontal aproape de sol sunt atacați cu o frecvență și intensitate de două ori mai mari decât cei conduși vertical pe piramide. La recoltare și fasonare se vor utiliza butașii din mijlocul coardelor.

În plantațiile de viță se vor face tăierile astfel ca brațele mai bătrâne să fie înlocuite la fiecare 3-4 ani. Se va evita îngroparea completă a vițelor pentru protejarea contra înghețului, deoarece în acest caz atacul brațelor și a coardelor este mai puternic.

Tratamentele cu zeamă bordoleză 2-3% sau cu o soluție de sulfat de cupru 4-5% aplicate toamna după căderea frunzelor sau primăvara înainte de pornirea vegetației, micșorează mult atacul de necroze.

Recoltarea portaltoilor și coardelor altoi se va face înainte de venirea gerurilor deoarece acestea produc leziuni în care agentul patogen se instalează și se extinde.

Păstrarea butașilor și a coardelor altoi se recomandă să se facă în depozite speciale, dezinfectate și fără variații mari de temperatură. Umiditatea în silozuri nu trebuie sa depășească 40% din capacitate de reținere a solului cu care se acopera coardele. Înainte de însilozare materialul de altoire se va dezinfecta cu fungicide prin îmbăiere. Se utilizează o soluție de sulfat de cupru 2-3%, Captan 0,4-0,5%, Chinosol 0,5% și folmalină 1%.

La înființarea de plantații noi se vor utiliza doar vițe fară atac de necroză. Plantarea se face primăvara pentru a feri vițele de îngheț. În zonele cu temperaturi foarte scăzute se vor evita formele înalte, ca în urma înghețului sunt mai puternic atacate de necroză. (Alexandri și colab., 1972).

3.11. [NUME_REDACTAT] de vie Stereum hirsutum (Willd.) Fr.

Esca sau apoplexia viței de vie este o boală răspândită în toate tările viticole, fiind specifică plantațiilor îmbătrânite. Pagubele produse nu sunt prea mari, butucii atacați apar izolați, foarte rar în focare.

În țara noastră boala a fost semnalată de Tr. Săvulescu și colab. [NUME_REDACTAT] fitosanitară din România din anul 1928, unde sunt citate studii făcute de Billeau în Moldova.

Simptome. Specific pentru această boală este pieirea apoplectică a butucilor. Există însă și cazuri de manifestare latentă. La butucii îmbătrâniți de peste 20 ani apar simptome pe frunze, pe butuc și ofilirea bruscă generală a întregii plante.

Pe frunze apar necroze și uscarea țesuturilor limbului, începând de la margini și între nervurile principale. Acestea sunt unele din simptomele de recunoaștere a unei evoluți cronice. Diacnoza este însă îndoielnică, deoarece uscarea frunzelor mai poate fi provocată de multe alte cauze.

Pe butuc și pe brațele mai bătrâne se pot observa necroze ale lemnului dacă se înlătură scoarța. Printr-o secțiune longitudinală prin butuc traversând punctul de altoire se constată o zonă înegrită care este mai largă la nivelul butucului și se îngustează spre punctul de altoire și pe portaltoi în jos. Țesuturile din această zonă apar adesea degradate, putrezite în care miceliul ciuperci nu mai trăiește. În jurul zonei de degradare se observă o altă zonă concentrică, albicioasă în care este răspândit miceliul ciupercii.

Ofilirea apoplectică bruscă este caracteristică pentru manifestarea bolii. Butuci aparent sănătoși, pierd de la o zi la alta turgescența, frunzele luciul caracteristic, se ofilesc, limbul capătă o culoare verde murdar sau cenușie. Struguri, de asemenea se ofilesc se încrețesc și capătă o culoare cărămizie. Întreaga plantă se usucă repede și moare.

Fenomenul de apoplexie se manifestă, de regulă în perioadele de vară cu temperaturi ridicate, când evaporația este intensă și mai ales când sunt vânturi uscate.

Foto 10: Stereum hirstum

Agentul patogen. Esca (apoplexia) viței de vie este produsă de ciuperca Stereum hirsutum (Willd) Fr., subîncreng. Bazidiomycotina , ord. Hymenomycetales, fam. Telephoraceae.

Miceliul cipuercii este format din numeroase hife filiforme, cu foarte multe septe, de culoare galbenă sau brună. Infecția se face prin răni. Pe măsura pătrunderi în plantă, ciuperca degradează lemnul,ciuperca are asfel o înaintare concentrică, formând zone anuale.

Când cipuerca a pătruns în ultimele zone de la periferia butucului, aprovizionarea cu apă și elemente nutritive este întreruptă,se crează un dezechilibru între evaporație și aprovizionarea cu apă, ceea ce produce veștejirea bruscă, apoplectică. Ciuperca înaintează treptat, pe măsură ce secretă diastaze, care oxidează taninul, omoară celulele și crează astfel un mediu favorabil dezvoltări miceliului.

Uscarea apoplectică poate dura 4-5 ani sau chiar 10-12 ani. Fructificațile ciupercii se întâlnesc foarte rar acestea sunt reprezentate prin carpofori semicelulari așezați lateral pe substrat. Pe partea superioară sunt colorați în brun, cu un învelis regulat, iar pe partea inferioară prezintă un strat himenial pe care se formează bazidiospori cilindrici rotunjiți la capete.

Ciuperca formează de asemenea spori numiți endoconidii. Acestea se produc pe împletiri scleroțiale de hife care populează butuci morți. Capetele acestor împletituri se dezmembrează și se ramifică. Pe aceste ramificații se formează endoconidiile moleculare, cu un exospor îngroșat și colorat.În interiorul sporilor se formează o vacuolă mare, în jurul căreia se găsește un număr de 30-40 de vacuole mici. Prin germinarea conidiilor, conținutul lor iese în exterior sub forma unor prelungiri groase, care prin creștere se transformă într-un miceliu subțire, filiform ce invadează țesuturile plantei gazdă. (Alexandri și colab. 1972)

Combatere. Măsurile profilactice constau în verificarea solidității punctului de altoire al vițelor destinate plantării la locul definitiv, prin testul de apăsare cu degetul mare; evitarea pe cât posibil a tăierilor de rodire în lunile ianuarie-februarie deoarece în ferestrele de iarnă rănile pot fi ușor infectate; acoperirea cu mastic a rănilor mari produse la trunchiul butucului și pe brațele acestuia; evitarea unor fertilizări excesive îndeosebi cu substanțe azotoase, pentru a nu avea o dezvoltare prea puternică a butucilor și astfel la tăieri să rămână răni mari; reperarea și marcarea butucilor afectați de boală, lucrare ce trebuie efectuată în lunile iunie-august; defrișarea scoaterea din plantații și arderea butucilor atacați.

Masurile curative constau în aplicarea primăvara devreme,înaintea începerii plânsului vițelor, în plantațiile în care au fost raperați butuci bolnavi, a unui tratament cu o soluție de sulfat de cupru 4%. [NUME_REDACTAT] singurul produs chimic autorizat pentru tratamente împotriva acestei boli, cât și pentru badijonarea rănilor este Escudo ([NUME_REDACTAT] 2005).

4. Bacterii și boli provocate de acestea în cultura viței de vie

Bacteriozele plantelor, la fel cu cele de la animale, sunt boli produse de bacterii. Bacterile care produc boli la plante sunt organisme unicelurale heterotrofe, parazite facultative, cu lungimea de 0,6-4 microni și înălțimea de 0,3-1,4 microni, ele se pot vedea la microscop. Majoritatea au forma de bastonașe cu excepția actinomicetelor, care au forma filamentoasă. O celula bacteriana este construită, în general din protoplasmă (care cuprinde citoplasma, materialul celular, ribozomii și diferite incluziuni și vacuole), membrana citoplasmatică, membrana celurală, cilii și capsula. Bacteriile pot fi izolate formând colonii.

4.1. Cancerul bacterian al viței de vie Agrobacterium tumefaciens (E. F. Smith et Towns.) Conn.

Cancerul bacterian la plante este cunoscut încă din antichitate , întâlnindu-se la un număr foarte mare de plante, la care produc pagube importante. În tara noastră primele relatări despre existența boli au fost făcute de Tr. Săvulescu în anul 1929

Boala este răspândită în toate podgoriile și centrele viticole din tara noastră, fiind semnalată la o serie de soiuri foarte valoroase, sensibile la atac, mai ales în zonele unde se înregistrează frecvent temperaturi minime care depășesc pragul de rezistență la ger a acestora .Uni autori susțin că boala nu este periculoasă și nu are urmări grave asupra plantaților viticole și producției iar alți consideră că boala este foarte gravă, producând pagube atât în pepiniere cât și în plantații. În general se consideră că cele mai mari pagube se întâlnesc în pepiniere si plantațiile tinere ,în primi ani de la plantare, când multe plante pier. În plantațiile de peste 8-10 ani, pagubele sunt uneori numai in regiunile cu temperaturi foarte scăzute în timpul iernii. În aceste zone, mai ales la formele înalte de viță de vie, care nu se îngroapă, gerul produce leziuni în care bacteria se instalează și determină moarte brațelor mai bătrâne, debilitarea și chiar uscarea butucilor.

Simptomatologia. La vița de vie, cancerul bacterian se manifestă sub forma unor tumori sau gale, de forme și dimensiuni diferite. La vițele tinere, tumorile apar la baza portaltoiului, la zona de calusare și înrădăcinare și la punctul de altoire. Mai târziu apar pe butuc, pe care an de an se fac tăieri de toamnă sau primăvară. Tumorile la început sunt mici, albicioase, spongioase, apoi cresc și se întăresc, devenind brune sau brun–închis, cu o consistență spongioasă dar întărită, cu aspect buretos.

Se pot întâlni două tipuri de simptome : cancerul popiu-zis, care se manifestă prin tumori bine conturate, sferice sau ovoidale și ariceala , care apare numai pe brațele mai vechi de un an și pe tulpina vițelor la formele înalte. Ariceala se prezintă sub formă de proliferări continue pe lungimea brațului sau tulpinii, formate din aglomerări de gale canceroase mai mici (tumorete), pe o lungime mai mare sau mai mică a coardei. Majoritatea tumorilor putrezesc la sfârșitul fiecărui an și cad, în anul viitor apărând altele noi. Caracteristică pentru cancerul bacterian este apariția de tumori secundare sau metastaze succesive, la o distanță oarecare de tumora primară. Celulele care alcătuiesc țesutul canceros sunt mult mărite, fipertrofiate ,alungite sau uneori foarte mici . Ele au vacuole mici, sunt bogate în protoplasmă și prezintă caracteristici ale celulelor meristematice. Nucleii celulelor canceroase sunt mult măriți sau mici, deformați si conțin un număr de cromozomi. Dacă atacul se continuă mai mulți ani consecutiv, planta piere în întregime. Ariceala poate apărea frecvent pe coardele răsucite în timpul cercuitului sau după vânturi puternice. Tumorile se formează pe toate părțile aeriene multianuale ale butucului și cu totul excepțional pe unele rădăcini mai groase, situate la mică adâncime în sol. Vițele cancerate sunt debile, frunzele sunt slab colorate, lemnul se maturează insuficient, iar la soiurile cu struguri roși frunzele se colorează prematur în roșu .

Foto 11: Agrobacterium tumefaciens

Agentul patogen. Este reprezentat de bacteria [NUME_REDACTAT] (E.F.Smith et Towns.) Conn., încreng. Bacteriophyta cl. Schizomycetes bacteriile se găsesc în ce mai mare parte la exteriorul tumorii, printre celulele epidermice. Unele tulpini virulente (Art) au un spectru mai larg de gazde, altele sunt specializate numai pe anumite specii de plante. Există mai multe biotipuri de tulpini, în cadrul cărora există tulpini virulente (Art) și tulpini avirulente (Arr) . Bacteriile au cel mai frecvent formă de bastonașe izolate în lanțuri scurte. Pe mediu gelozat cresc sub formă de colonii circulare, mici netede, strălucitoare transparente, mucilaginoase. Cultivate timp îndelungat pe medii cu diferiți aminoacizi, bacterile pot sa-și piardă parțial sau total virulența. Agentul patogen produce tumori canceroase prin emiterea unui principiu cancerigen și a unei substanțe stimulatoare de creștere (acidul α naftil acetic). În anul 1972 , New și Kerr au descris o bacteriocină produsă de Arr tulpina 84 denumită Agrocina 84 cu care s-au obtinut rezultate eficiente în combatere cancerului. La noi în țară N. Zinca obține rezultate bune în combaterea cancerului bacterian folosind biopreparatul Biozin pe bază de tulpina 12 Arr .

Din datele publicate reiese ca dezvoltarea tumorilor și aricelei în ultimi ani a fost influențată de factori ecologici atingând o frecvență de 10-40 %la soiurile cele mai sensibile, situate pe terenuri grele, umede și reci cum sunt cele de la Valea călugărească ,[NUME_REDACTAT], Megidia, Cernavodă și alte localități, pe când pe versanți bine expuși la soare ai dealurilor de la Niculițel, [NUME_REDACTAT], Ștefănești, Târnave frecvența vițelor cu cancer sa menținut sub 3 %

Agentul patogen se transmite prin sol, în special prin solurile nisipoase unde își păstrează patogenitatea până la 3 ani. Bacteria fiind polifagă, se poate transmite prin numeroase plante din cauza aceasta solurile plantaților defrișate trebuie menținute curate de buruieni. Monocultura în pepiniere face ca o mare masă de rădăcini infectate sa perpetueze de la an la an atacul acestei bacterii. De asemenea bacteriile se pot transmite ușor prin instalațiile de forțare a vițelor, dacă acestea nu sunt dezinfectate odată cu butași.

Combatere. Deoarece agentul patogen este un parazit care pătrunde în interiorul țesuturilor plantei gazdă, odată cu infecția produsă combaterea se face foarte greu. Se recomandă o riguroasă selecție fitosanitară, interzicând-se recoltarea materialului pentru altoit din plantațiile bolnave. Butuci izolați suspecți de cancer se vor defrișa.Uneltele folosite la tăiere vor fi dezinfectate prin îmbăiere intr-o soluție de formalină 3-5 %. Butași altoi și portaltoi vor fi îmbăiați 15-30 minute in soluție de Captan 0,2 % sau sulfat de cupru 2 % .

Solul din pepinierele unde an de an se plantează vițe, neefectuându-se asolamentul de 4-5 ani va fi dezinfectat cu sulfat de cupru 2-3 t la ha sau Captan 500 kg la ha, plantarea făcându-se după 15-20 zile. La scoatere din biloane vițele atacate vor fi arse. Vițele tinere plantate la loc definitiv, care prezintă simptome de atac vor fi scoase și arse, gropile dezinfectându-se cu 8-10 l de formalină în concentrație de 2-3 %. În plantațiile bătrâne, vițele care prezintă tumori sau ariceală vor fi curățite, uscăturile vor fi arse pe loc. După curățire, înaintea porniri în vegetație, coardele brațele și în special butuci vor fi stropiți până la îmbăiere cu sulf de cupru 4-5 %. S-au obținut rezultate foarte bune ungând toate rănile făcute cu ocazia tăierilor, cu o pastă de lanolină adusă la vâscozitatea dorită cu ulei de parafină la care se adaugă Criptodin 2%.

Prin îndepărtarea tumorilor, butucii nu sunt eliberați de infecție în urma tratamentelor anuale, totuși plantele pornesc mai bine în vegetație, vigurozitatea vițelor este îmbunătățită și producția creste. Această lucrare trebuie însoțită întodeauna de aplicarea unei agrotehnici superioare.

Se vor lua măsuri eficiente de protejare a plantaților împotriva gerurilor, care sunt principalul factor de declanșare a atacului de cancer bacterian. Butași portaltoi și coardele altoi vor fi îmbăiate timp de 2-5 ore într-o soluție de Chinosol în concentrație de 0,5 %.

Tratamentele biologice cu biopreparatul Biozin dau rezultate bune in combaterea cancerului bacterian al viței de vie, această metodă, atunci când este aplicată împreună cu celelalte metode și cu o agrotehnică corespunzătoare, duce la reducerea simțitoare a atacului și la obținerea unor producții superioare (Mirică și [NUME_REDACTAT], 1986).

4.2. Boala lui Pierce la vița de vie Pierce’s disease

Boala este prezentă în sudul SUA, în unele zone fiind endemică, nici o viță nu se poate cultiva din această cauză. Plantele infectate uneori mor în câteva luni, alteori trăiesc mai mulți ani.

Simptome. Pe frunze, la început apare o uscare, arsură, a marginei, bine delimitată de restul limbului care rămâne verde. Arsura țesuturilor înaintează înspre centrul limbului care, cu timpul se brunifică aproape în întregime, iar mai târziu frunzele afectate cad, lăsând pețiolii atașați de lăstari. Inflorescențele plantelor atacate se opresc din creștere, se veștejesc și se usucă. Pe lăstari se dezvoltă pete brune. În anul următor, plantele infectate, primăvara pornesc în vegetație mai târziu, cu creșteri slabe, ulterior pe frunze și inflorescențe apar simptomele din primul an. Intern formațiunile lemnoase anuale prezintă striuri galbene sau brune care se văd ușor în secțiuni longitudinale sau transversale. Aceste striuri sunt formate din vase xilemice umplute cu gomă și tiloze.

Agentul patogen. Bacteria este de tipul richeții, cu dimensiuni de 1,0-3,2 x 0,4- 0,5 um, având peretele celular încrețit tipic ca la richeții. Bacteria se dezvoltă bogat în vasele xilemice recent s-a reușit cultivarea ei pe medii nutritive.

Epidemiologie. Patogenul este transmis prin altoire și de cicade aparținând mai multor specii, mai comune fiind Carneocephala și Draeculacephala. Cicadele achiziționează patogenul prin hrănire timp de circa 12 ore pe plantele infectate și îl pot transmite continuu plantelor sănătoase în tot restul vieții lor. Prezența patogenului într-o plantă este determinată prin simptomele bolii când acestea apar sau prin transmitere pe plante indicator, fie prin altoire fie prin insecte vectoare. Soiurile de viță folosite de obicei ca indicatori sunt Carigane, Emperor și Palomino (Mirică și [NUME_REDACTAT], 1986).

5. Virusuri și viroze în cultura viței de vie

Virozele sunt boli cu caracter infecțios și contagios, provocate de agenți patogeni numiți virusuri, care sunt entități de dimensiuni submicroscopice, vizibile numai la microscopul electronic, constituie în esența dintr-un singur nucleic și proteină, fără metabolism propriu, capabile să se înmulțească numai în celula vie.

5.1. Scurt-nodarea viței de vie Grapevine fan leaf virus

Răspândire, importanță, istoric. Referiri despre existența simptomelor caracteristice scurt-nodării în podgoriile din Franța, Italia, Germania și Austria se găsesc în literatura apărută la sfârșitul secolului trecut. Originar din țările de pe coasta estică a Mediteranei, și din Asia de est virusul a fost introdus cu materialul de înmulțire, împreună cu nematodul vector, în majoritatea țărilor cultivatoare de viță de vie de pe glob. În prezent fiind cunoscut în toate țările cultivatoare de viță de vie din Europa, California, America, Africa de Sud și Australia. El nu a fost izolat din plantele de Vitis labrusca cultivate în nord-estul S.U.A. și Canada, nici din speciile de Vitis crescute spontan în America de Nord.

Împortanța economică a bolilor produse de virusul scurt-nodării este apreciabilă, butucii infectați cu tulpinile grave a acestuia realizând numai aproximativ 20% din producția butucilor sănătoși. Deși în condiții climatice favorabile bolii, vițele bolnave pot fii complet distruse, frecvent ele vegetează timp îndelungat, însă capacitatea lor de producție este redusă progresiv. Valoarea comercială a strugurilor soiurilor de masă este grav depreciată datorită prezenței fenomenelor de meiere și mărgeluire. Virusul reduce, de asemenea, capacitatea de prindere la altoire, precum și dezvoltarea sistemului radicular și a lăstarului vițelor altoite.

Simptomele scurt-nodării tipice au fost observate frecvent la unele soiuri (Aligote, Grasă de Cotnari, Italia, Riesling italian) virusul fiind izolat, de asemenea, pe plante test. (Pop, 1979).

Simptome. În cazul scurt-nodării tipice (grapevine fan leaf), simptomele primare ale fazei acute a bolii constau în apariția de inele, desene liniare sau pete cu aspect uleios pe unele frunze, urmate la scurt timp de un mozaic verde puțin evident, asociate cu diferite grade de deformare a limbului. În funcție de tulpina virusului și soi simptomele de mozaic și deformările pot fi mai mult sau mai puțin evidente sau complet absente. Internodiile vițelor bolnave sunt mai scurte și neregulate, iar lăstarii secundari mai abundenți ceea ce dă plantelor unaspect pufos. Lăstarii și corzile prezintă adesea creșteri în zig-zag, noduri duble și fasciații. Înălțimea plantelor bolnave este mai mult sau mai puțin redusă față de normal, în cazuri grave, reprezentând sub ¼ din cea a vițelor sănătoase. Meierea, mărgeluirea și reducerea numărului și mărimii strugurilor sunt simptome caracteristice scurt-nodării, ele apărând uneori chiar la vițe infectate cu creștere mai mult sau mai puțin normală și fără simptome foliare specifice. Caracteristic este faptul că, în cazul unui atac negeneralizat, butucii bolnavi sunt grupați în vetre având dimensiuni diferite și o formă eliptică.

Spre deosebire de mozaicul galben al viței de vie, butuci afectați de scurtnodarea tipică nu sunt complect distruși ci vegetează îndelungat, producția lor fiind însă redusă progresiv.

Mozaicul galben al viței de vie ( grapevine yellow mosaic), produs de tulpinile cromogene ale virusului scurt-nodării, se caracterizează printr-o îngălbenire evidentă, ce apare primăvara de timpuriu,afectând frunzele, lăstarii,cârcei și inflorescențele. La frunze acesta poate apare sub forma îngălbenirii rețelei nervurilor, ca benzi galbene situate în lungul unor porțiuni ale nervurilor, îngălbenirea unor sectoare ale suprafeței limbului sau a frunzelor în întregime. In anumite cazuri,frunzele atacate au culoare galbenă sau alburie, iar unele porțiuni ale suprafeței limbului se necrozează. De asemenea, vițele bolnave prezintă mai rar noduri duble, fasciații și creșteri în zig zag, însă struguri sunt în număr mic, de dimensiuni reduse și cu boabe normale puține,producția butucilor afectați fiind practic compromisă. Vigoarea plantelor bolnave este redusă progresiv butuci fiind complect distruși la câțiva ani de la apariția primelor simptome.

În cazul îngălbenirii nervuriene (grapevine vein banding ), simptomele constau într-o pătare galbenă arămie ce apare la sfârșitul primăverii sau la începutul verii, în lungul nervurilor principale ale frunzelor mature, afectând într-o mică măsură și țesuturile din apropierea nervurilor. De regulă, simptomele apar pe un număr mic de frunze, persistând pe acestea până la sfârșitul perioadei de vegetație. Forma frunzelor este normală sau puțin afectată. Lăstarii prezintă rar noduri duble sau fasciații. Simptomele sunt însă deosebit de grave la struguri, care sunt în numar mic, de dimensiuni reduse și cu un număr neânsemnat de boabe normal dezvoltate, în cazul unor butuci producția fiind total compromisă.

Foto 12: Grapevine fan-leaf

Plante gazdă. Toate soiurile de Vitis vinifera precum și speciile de viță americană introduse în Europa și formele hibride obținute cu V. Lambrusca, V. Riparia, V rupestris, V berlandieri, V aestivalis și V candicans s-au dovedit susceptibile la virusul scurt-nodării atât în condiții de infecții naturale cât și la inoculările artificiale. Susceptibile la infecțiile artificiale cu acest virus s-au dovedit de asemenea speciile ornamentale asiatice V. davidi, V. piasezkii, V. insicarii și specia fructiferă V amurensis.

Variabilitate, tulpini. Izolatele virusului scurt-nodării diferă mult între ele în ceea ce privește tipul și gravioditatea simptomelor apărute la plantele de viță și la gazdele ierboase.După

reacția plantelor de viță de vie acestea sunt clasate în următoarele grupe de tulpini :

– Tulpina scurt-nodări tipice (fan leaf strain ) produce diferite grade de marmorare și deformarea suprafeței limbului, deschiderea sinusurilor pețiolare și a celor marginale, dințarea marginei limbului, creșterea excesivă a lăstarilor laterali, internodii scurte creșteri în zigzag și noduri duble.

– Tulpina mozaicului galben (yellow mosaic strain) produce colorarea în galben sau galben verzui a frunzelor, lăstarilor și inflorescențelor în cursul lunilor de primăvară, frunzele manifestând în continuare diferite tipuri de îngălbeniri, deformarea lăstarilor lăstarilor și coardelor fiind mai rar întâlnită.

– Tulpina îngălbenirii nervuriene ( vein banding strain ) se caracterizează prin producerea unor benzi galbene proieminente în lungul nervurilor de ordinul 1-3, ale unor frunze mature.

Transmitere, epidemiologie. Experimental virusul se transmite la toate soiurile și speciile de viță de vie prin mai multe tehnici de altoire, simptomele apărând în câteva luni de la inoculare.

Virusul scurt-nodării poate fi transmis de la plantele de viță de vie bolnave la cele sănătoase prin nematozii Xiphinema index și X italiae. În condiții experimentale nematodul X index a chiziționat virusul scurt-nodării printr-o hrănire scurtă pe rădăcinile vițelor infectate, reținându-l apoi timp de 3 luni în cazul hrănirii lui în continuare pe plante libere de virus și timp de până la 8 luni în absența plantelor gazdă (Martelli, 1986).

Experiențele efectuate în țara noastră (Pop, 1985) și în alte țări arată că în plantații răspândirea virusului scurt-nodării prin intermediul nematozilor are loc cu o viteză redusă, care nu depășește 1,3-1,5 m/an. Datorită deplasării active la distanțe mici a nematozilor în sol și transportării lor la distanțe mai mari de către mașinile utilizate în lucrările de întreținere, atacul în câmp al virusurilor transmisibile prin nematozi vectori constituie o sursă de infecție în intervalul dintre defrișarea plantațiilor vechi și înfințarea altora noi.

În aceste condiții, rezultă clar că răspândirea la distanțe mari a virusului scurt-nodării este asigurată, în principal, prin multiplicarea, comercializarea, și plantarea materialului de îmulțire infectat, diseminarea lui la scară mondială s-a realizat după invazia filoxerei, care făcând necesară producerea vițelor altoite în pepiniere speciale a dus la efectuarea unui schib larg de material de îmulțire între diferite localități, țări și zone geografice.

Serologie. Virusul scurt-nodării este un antigen moderat și poate fi obținut relativ ușor liber de proteinele normale. În țesuturile de difuzie în gel, formează o singură linie de precipitare. Antiserurile cu titlul de 1:512-1:1028 reacționează până la o diluție de 1:16 cu virusul mozaicului, arabisului iar antiserul acestuia până la o diluție de 1:125 cu virusul scurt-nodării (Vuittenez, 1970).

Mai recent tehnica imunoenzimatică (ELISA) s-a dovedit deosebit de avantajoasă pentrun diagnosticarea virusului, permițând identificarea acestuia din sucul extras din vițele infectate diluat până la 1:50000. testul poate fi aplicat din iunie până în octombrie însă concentrația maximă a virusului se înregistrează la sfârșitul lunii iunie, în frunzele de la vârful lăstarilor (Bovey și colab.1980).

Prevenire și combatere. Ținând cont că în țara noastră starea sanitară a plantațiilor viticole în ceea ce privește atacul virusului scurt-nodării este mult mai bună decât în anumite zone puternic afectate din unele țări europene, iar condițiile pedo-climatice sunt mai puțin favorabile înmulțirii și activității nematozilor vectori, considerăm că prevenirea răspândirii lui în podgoriile noastre poate fi asigurată prin aplicatea următoarelor măsuri:

Aprovizionarea sectorului de producție cu material săditor sănătos liber de virusuri (Oșlobeanu, Pop, 1988).

O stare sanitară corespunzătoare poate fi obținută prin recoltarea corzilor de portaltoi din plantațiile în care s-au eliminat toți butucii cu simptome de vizoze și cu dezvoltare vegetativă slabă. Corzile de altoi vor fi recoltate numai de la butucii fără simptome virale și cu o dezvoltare vegetativă foarte bună.

Înființarea noilor plantații viticole cu material săditor liber de viroze se va face numai pe terenuri care nu au mai fost cultivate în ultimii ani cu viță de vie sau pe suprafețe de pe care vița de vie a fost defrișată în urmă cu 3-5 ani, interval în care acestea au fost cultivate cu plante prășitoare și menținute libere de buruieni.

Pentru obținerea de plante libere de virus din soiurile sau clonele total infectate se pot aplica termoterapia, microgrefarea pe portaltoi liber de virusuri și cultivarea în vitro a meristemelor și a vârfurilor de creștere (Barlass, 1982).

În cazul necesității înființării unor suprafețe viticole pe terenuri cultivate anterior cu viță de vie fără un repaus corespunzător al solului după defrișarea culturii, este necesar ca pe suprafețele respective să se aplice tratamente speciale contra nematozilor vectori.(Raski și colab. 1983).

Pentru viitor sunt în curs de desfășurare cercetări privind obținerea de soiuri de portaltoi în care să fie înglobați factorii care condiționează toleranța față de virusul scurt-nodării prezenți în unele soiuri de Vitis vinifera, factor care determină rezistența față de nematodul Xiphinema index identificați în unele specii de Vitis și factori care controlează rezistența la filoxeră.

5.2. Mozaicul arămiu al viței de vie [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]

Răspândire, importanță, istoric. Boala este frecventă în viile de pe coasta nordică al lacului Balaton (Ungaria), unde este cunoscută încă din 1932, fiind confundată cu deficiența de fier, frecventă în zona respectivă. Deși are o răspândire limitată, virusul prezintă un pericol potențial pentru podgorii, ducând la compromiterea recoltei șii distrugerea butucilor infectați (Lehoczky, 1966; Sarospataki,1965).

Simptome. Boala se manifestă prin simpotome foarte evidente. Ele se caracterizează printr-o decolorare accentuată a frunzelor, care, primăvara de timpuriu, devin de culoare galbenă-arămie sau alburie. Îngălbenirea poate cuprinde suprafața frunzelor în întregime sau este limitată la unele sectoare ale limbului sau la țesuturile din lungul nervurilor. În funcție de stadiul de dezvoltare a bolii, simptomele apar pe tot foliajul butucului sau numai pe unele frunze. Corzile și lăstarii prezintă bifurcații, noduri duble și internodii scurte. Butucii bolnavi au o vigurozitate redusă și producție neînsemnată. Pe măsură ce boala progresează ei przintă simptome de declin, fiind complet distruși după 5-6 ani de la apriția simptomelor. Boala apare la diferite soiuri de Vitis vinifera, hibrizi și specii de Vitis, fără a se observat deosebiri în ceea ce privește tipul și intensitatea simptomelor. O caracteristică importantă a bolii constă în apariția butucilor bolnavi grupații în vetre de formă eliptică.

Plante gazdă. Infecții naturale cu acest virus s-au găsit la 33 de soiuri de viță roditoare, precum și la Vitis berlandierii X V .riparia Kober 5 BB, Vitis riparia Portalis, V. vinifera Aramon X V. rupestris Gl, V. labrusca X V. riparia X V. vinifera Othello și V. rupestris [NUME_REDACTAT]. În codiții artificiale, virusul a fost transmis la mai multe specii ierboase.

Transmiterea, epidemiologie. Experimental, virusul poate fii transmis prin inoculare de suc și prin altoire. În natură, este diseminat la distanță prin mutiplicarea și comercializarea materialului infectat. În plantații, virusul este transmis de la plantele infectate la cele sănătoase prin nematozi, însă specia vectoare nu a fost încă identificată. .

Prevenire și combatere. Pentru prevenirea răspândirii virusului mozaicului arămiu al viței de vie se aplică aceleași măsuri ca în cazul virusului scurt-nodării. În țara noastră virusul nefiind încă semnalat la vița de vie, apariția și rîspândirea lui în podgorii poate fii prevenită prin introducerea materialului săditor liber de virusuri, recoltând corzile de altoi și portaltoi din surse care au dat rezultate negative la testarea lor pe specii de Chenopodium și pe indicatorul Vitis rupestris soiul Sf. Gheorghe.(Pop, 1988).

5.3. Mozaicul arabisului la vița de vie Arabis mosaic virus in grapevine

Răspândire, importanță, istoric. Identificat pentru prima dată la vița de vie în 8 localități din R.F.Germania (Berks și Stellmach, 1996), virusul a fost semnalat ulterior la această plantă în Franța, Elveția, Bulgaria, Iugoslavia și Japonia, apărând singur sau în combinație cu virusul scurt-nodăriisau cu alte virusuri transmisibile prin nematozi.

Simptome. Virusul a fost identificat în plante de Vitis vinifera manifestând simptome de scurt-nodare și îngălbenire, precum și în plante de portaltoi cu dezvoltare vegetativă slabă. Astfel, el a fost izolat de la plante aparținând soiului Chasselas cu internoduri scurte, noduri duble, frunze de dimensiuni reduse, foarte decupate și clorotice, de la vițe din același soi cu grad înaintat de meiere și mărgeluire, din plante de viță Risling italian ce manifestă îngălbenirea totală a frunzelor și înroșirea lăstarilor și de la vițe de Vitis riparia x V. berlandieri cu creșteri reduse și frunze mici clorotice (Bovey și colab.1980).

Plante gazdă. În cadrul genului Vitis, virusul a fost identificat la mai multe specii.

Transmitere, epidemiologie. Experimental, virusul poate fi transmis prin inoculare de suc, altoire și cu ajutorul nematodului Xiphinema diversicaudatum.

Diseminarea în natură are loc prin multiplicarea materialului infectat și transmiterea lui de la plantele bolnave la cele sănătoase prin nematodul vector.

Prevenire, combatere. Principala măsură de prevenire constă în recoltarea corzilor pentru altoi și portaltoi din plantații mamă înființate cu material care a dat reacție negativă la testarea lui pe specii de Chenopodium și pe indicatorul Vitis rupestris soiul St. George (Pop, 1988).

5.4. Virusul bulgarian al viței de vie Grapevine bulgarian latent virus

Răspândire, importanță, istoric. Izolat pentru prima dată de la diferite soiuri de viță de vie în

Bulgaria (Martelli și colab., 1977), virusul a fost identificat ulterior în Iugoslavia, Ungaria și Portugalia (virusul CM 112), precum și de la Vitis labrusca soiul Concord, în statul [NUME_REDACTAT], S.U.A..

Deși relativ fecvent în plantațiile viticole, importanța economică a acestui virus este relativ redusă, infecția nemanifestându-se prin simptome grave.

Izolate asemănătoare cu virusul bulgarian latent al viței de vie s-au obținut și în țara noastră, cu ocazia testării diferitelor soiuri de viță prin transmiteri pe plante de Chenopodium quinoa.

Simptome. Virusul bulgarian latent al viței de vie a fost izolat din unele soiuri de Vitis vinifera, cum este Rcatzitelli, fără simptome externe, iar la inocularea mecanică cu izolatele bulgărești ale acestui virus.

În condițiile din [NUME_REDACTAT] York (S.U.A.) la vițele soiului Concord (V. labrusca ) infectate cu acest virus s-au observat întârzierea pornirii în vegetație, creșterea neregulată a lăstarilor, foliaj verde-deschis și neuniformitatea strugurilor.

Plante gazdă. În cadrul genului Vitis, virusul a fost identificat la soiuri de V. vinifera și V. labrusca . Prin inoculări artificiale a fost transmis la 10 specii aparținând la 4 familii dicotiledonate (Martelli și colab.1986).

Variabilitate, tulpini. Atât în Bulgaria cât și S.U.A. s-au obținut unele izolate care manifestă unele deosebiri în ceea ce privește reacțiile serologice.

Transmitere, epidemiologie. Experimental, virusul se transmite prin inoculare de suc și altoire, iar în natură se răspândește prin multiplicarea materialului infectat.

Se presupune că răspândirea virusului în plantații are loc prin intermediul nematozilor, însă specia vectoare nu a fost identificată.

Prevenire și combatere. Răspândirea virusului bulgarian latent al viței de vie în podgoriile din țara noastră poate fi prevenită prin producerea materialului săditor folosind corzi de altoi și portaltoi din surse care au dat rezultate negative la testarea lor pe plante de C. quinoa (Pop, 1988).

5.5. Răsucirea frunzelor viței de vie [NUME_REDACTAT]

Agentul patogen, înrudiri, relații. Etiologia răsucirii frunzelor viței de vie nu este însă complet lămurită, datele obținute mai recent idicând faptul că în producerea ei ar fi implicate mai multe virusuri.

Astfel, în Israel, Tane și Givony (1985) izolează din planelele de viță de vie cu simptome de răsucire, aparținând soiurilor locale și din import, un potyvirus cu particule lungi de 790 nm. [NUME_REDACTAT], Italia, Israel, Tunisia și Algeria, răsucirea frunzelor viței de vie s-a dovedit asociată specific cu un closterovirus având particule lungi de 800 nm(grapevine virus A), un clostreovirus cu particule de 2200 nm (grapevine virus B) și mai multe closterovirusuri cu particule cuprinse între 1000 și 1800 nm (Conti și Milne, 1985). De asemenea, în floemul plantelor de viță de vie afectate de răsucire s-a pus în evidență un virus sferic de 30 nm în diametru (Conti și Milne, 1985).

Deoarece în infecții naturale răsucirea frunzelor este frecvent asociată cu unele afecțiuni, cum sunt stem pitting, corky bark și fleck, este greu de făcut o legătură etiologică precisă între virusurile izolate menționate mai sus și răsucirea frunzelor însăși.

Răspândire, importanță, istoric. Răsucirea frunzelor este cunoscută din timpuri îndepărtate în Italia, Franța și Germania, natura ei infecțioasă fiind demonstrată de G. Scheu în 1936. În 1946, Harmon și Snyder desoperă natura infecțioasă a bolii “[NUME_REDACTAT]”, cunoscută de mult timp în California, iar A. C. Goheen demonstrează că aceasta este etiologic identică cu răsucirea frunzelor.

Boala prezintă importanță economică ridicată, reducând producția cu 10-70 % și micșorând în mod esențial conținutul strugurilor în zahăr. În cazul unor soiuri roșii de masă, strugurii recoltați de la butucii bolnavi nu pot fi comercializați, datorită reducerii intensității culorii acestora. De asemenea, boala scade capacitatea de prindere la altoire și de înrădacinare a corzilor și mărește susceptibilitatea acestora la îngheț.

Frecvența răsucirii în plantații este ridicată , în Franța, proporția portaltoilor americani ifectați latent într-o plantație mamă selectată vizual fiind de 54 %.

În țara nostră, boala a fost infectă pe cale experimentală la soiurile Merlot , [NUME_REDACTAT], Chasselas d’ore și la unii hibrizi producători direcți.

Simptome. În condițiile țării noastre, boala se manifestă la soiurile roșii începând cu luna iulie, prin apariția de pete roșietice difuze între nervurile principale ale frunzelor inferioare. Mai târziu, petele se măresc treptat, confluează, dând frunzelor o culoare roșietică uniforma, cu excepția unor benzi verzi, late de câtiva milimetri, situate în lungul nervurilor principale și secundare. Paralel cu avansarea înroșirii, frunzele se răsucesc spre fața inferioară, în general în jurul celor 3 axe, limbul privit de sus având uneori o formă triunghiulară. Simptomele sunt deosebit de evidente în lunile august septembrie. În ultimul stadiu, la marginea limbului și în spațiile internervuriene, apar necroze, iar benzile din lungul nervurilor devin de culoare gălbuie.

La soiurile albe, simptomele sunt similare cu ale celor roșii, cu deosebirea că, în loc de înroșire, apare o clorozare ușoară a spațiilor internervuriene.

În cazul unor soiuri, cum sunt [NUME_REDACTAT] și Perlette, între nervurile principale apar zone sub formă de arsuri, răsucirea frunzelor apărând târziu și cu intensitate redusă.

[NUME_REDACTAT], hibridul Bacco 22 A este foarte sensibil la răsucirea frunzelor, reacționând în anul infecției prin piticire severă, reducerea suprafeței limbului și apariția de cloroze internervuriene la frunzele tinere.

Boala reduce vigurozitatea plantelor, numărul și mărimea strugurilor și conținutul acestora în zahăr, cu efecte negative însemnate asupra cantității și calității producției. Culoarea strugurilor soiurilor negre este mai puțin afectată. În cazul soiurilor roșii (Cardinal, Emperor, Mission, Queen, [NUME_REDACTAT] și Tokay), strugurii nu se colorează normal până în momentul recoltării. În cazul unor soiuri albe (Melon, Riesling, Sylvaner, [NUME_REDACTAT]), strugurii nu au, de asemenea, culoarea normală alb-verzuie ci una alb-gălbuie.

Plantele din soiurile de Vitis vinifera infectate cu formele slabe ale agebtului patogen nu manifestă simptome externe evidente. De asemenea, agentul patogen al răsucirii frunzelor este latent în soiurile și tipurile de portaltoi americani.

Plante gazdă. Cercul de plante gazdă cuprinde reprezentanți ai genului Vitis. Mai recent, virusul A al viței de vie a fost transmis la specii prin intermediul a trei specii de acarieni.

Transmitere, epidemiologie. Experimental, agentul patogen poate fi transmis prin grefare de scoarță sau altoire. [NUME_REDACTAT], s-au obținut rezultate pozitive la transmiterea agentului patogen de la viță la viță prin Cuscuta campestris.

Potvirusul izolat de Tanne și Givonz (1985) și virusul A al viței de vie (Milne și colab. 1984) sunt transmisibile prin inoculare de suc.

Virusul A a fost, de asemenea, achiziționat de la viță și transmis la specii ierboase prin speciile de coccide [NUME_REDACTAT], P. Citri, și Pseudococcus longispinus (Rosciglione și Castellano, 1985).

În natură, diseminarea bolii are loc mai ales prin multiplicarea, comercializarea și plantarea materialului infectat.

Observațiile efectuate în ceea ce privește diseminarea bolii pe cale naturală arată că aceasta are loc cu o viteză foarte redusă în California și în mai rapid în unele țări ca Franța de Sud, s-a observat, de asemenea, răspândirea răsucirii frunzelor pe cale naturală, asociată cu păduchele țestos Plancoccus ficus (Engelbrecht și Kasdorf, 1985).

Prevenire și combatere. Simptomele răsucirii frunzelor fiind evidente la mai multe soiuri de Vitis vinifera, în special la cele roșii, o măsură imprtantă de prevenire constă în recoltarea corzilor altoi numia din plantațiile mamă din care s-au eliminat de la înmulțire toți butucii infectați, pe baza observațiilor vizuale efectuate în toamnă de către un personal calificat. Deoarece portaltoii de viță americană pot fi infectați făfă a manifesta simptome externe, recoltarea corzilor altoi de la viță roditoare fără a manifesta simptome de răsucire nu elimină total posibilitatea obținerii de vițe infectate în pepinieră. De aceea, se recomandă ca, în cazul soiurilor care manifestă simptome de răsucirea frunzelor să se elimine și să se înlocuiască butucii bolnavi din plantațiile tinere, pe baza observațiilor vizuale efectuate toamna de tehnicieni calificați, în primii 2-3 ani de la plantare.

Deoarece tipurile de portaltoi și numeroase soiuri de viță roditoare nu manifestă simptome clare de răsucirea frunzelor, o măsură sigură de prevenire constă în recoltarea corzilor pentru portaltoi și altoi din plantațiile mamă înființate cu material obținut de la vițe la care absența răsucirii frunzelor a fost verificată prin testare pe soirile indicatoare.

Plante libere de răsucirea frunzelor din clonele total infetate pot fi obținute prin menținerea plantelor infectate timp de 60-120 zile la 380C, urmată de detașarea și înrădăcinarea separată a vârfurilor de creștere. Rezultate bune se pot obține prin tratarea termică a mugurilor inectați altoiți în stare de repaos pe portaltoi sănătoși prin folosirea microgrefării (Bass și Legin, 1981), sau prin utilizarea metodei culturilor meristematice (Barlass și colab. 1982).

5.6. Strierea lemnului viței de vie [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] patogen, înrudiri, relații. Cu toate că etilogia bolii nu este complt lămurită, se presupune că ea este produsă de un virus transmisibil pri altoire.

[NUME_REDACTAT], Conti și colab. (1980) izolează dintr-o viță de vie cu simptome de striere lemnului virusul A al viței de vie (grapevine virus A), însă Milne și colab. (1984) apreciază că aceasta ar fi mai degrabă asociat cu răsucirea frunzelor decât cu strierea lemnului. Presupunerea că strierea lemnului ar putea fi produsă de virusul scurt- nodării nu este susținută de datele experimentale.

Unele date obținute în California și Mexic arată că strierea lemnului (stem pitting) și spongiozitatea scoarței (corky bark) ale viței de vie ar reprezenta aceeași boală, ele neputând fi diferențiate prin reacțiile produse la indicatorul LN 33. Boala descrisă în Italia sub denumirea de legno riccio ar fi, de asemenea, mai asemănătoare cu grapevine corky bark decât cu grapevine stem pitting.

Răspândire, importanță, istoric. Cu toate că simptomele bolii erau cunoscute în Franța de mai multă timp, strierea lemnului viței de vie a fost descrisă ca o viroză, sub denumirea de “legno riccio”, în sudul Italei, abia la mijlocul secolului nostru, natura infecțioasă a acesteia fiind demonstrată de A. Graniti și G.P. Martelli (1966).

Boala apare în majoritatea zonelor viticole de pe Glob, fiind frecventă și păgubitoare în numerose țări europene, precum și în cele din [NUME_REDACTAT], Africa, Venezuela și S.U.A. Simptome caracteristice bolii au fost descrise și în țara noastră (Zinca, 1979).

Strierea lemnului viței de vie este foarte importantă din punct de vedere economic, ducând la diminuarea progresivă a creșterii și producției butucilor bolnavi și, în final, la moartea acestora, mai ales în cazul unor combinații de altoi și portaltoi.

Simptome. Vițele afectate de strierea lemnului sunt mai slab dezvoltate, dau producții mai mici și de regulă, pornesc mai târziu în vegetație decât cele sănătoase. Unii butuci manifestă un declin progresivă, fiind complet distruși în decurs de câțiva ani de la plantare.

Un simptom relativ frecvent al strierii lemnului constă în îngroșarea altoiului în porțiunea situată imediat deasupra punctului de altoire, diametrul acestuia fiind mult mai mare decât cel al portaltoiului. În cazul unor soiuri, cum este Italia, scoarța altoiului din apropierea punctului de altoire este mult mai îngroșată, de consistență spongioasă și cu aspect rugos.

Simptomele caracteristice bolii se observă însă după separarea unor porțiuni ale scoarței de cilindrul lemnos. Ele constau în prezența unor depresiuni alungite, late de 1-6 mm și lungi de 1-6 cm, la suprafața cilindrului lemnos. Depresiunile din lemn, corespund unor protuberanțe de mărimi și forme asemănătoare, prezente pe fața internă (cambială) a scoarței.

În majoritatea cazurilor, tranformările în lemn și scoarța apar numai la portaltoii de viță americană. Majoritatea soiurilor de viță roditoare, printre care [NUME_REDACTAT] și Cardinal, prezintă o toleranță ridicată la agentul patogen al acestei boli, fiind adesea infectate fără a manifesta simptome. Alte soiuri de Vitis vinifera, ca Ohanez, Italia și Regina, sunt foarte sensibile, prezentând simptome caracteristice.

Plante gazdă. Testarea plantelor de viță de vie cu privire la prezența agentului patogen al acestei boli poate fi efectuată folosind ca indicatori Vitis rupestris, V. riparia X V. berlandieri Kober 5 BB, sau hibridul LN 33, la care simptomele caracteristice apar la 1-3 ani de la inocularea lor prin altoire.

Transmitere, epidemiologie. Experimental, agentul patogen poate fi transmis prin altoire, iar în natură este diseminat prin multiplicarea materialului infectat. [NUME_REDACTAT] nu s-a observat răspândirea bolii pe cale naturală însă date în acest sens au fost obținute în Mexic (Teliz și colab. 1982).

Prevenire și combatere. Agentul patogen fiind latent în soiurile și speciile de Vitis, măsura de prevenire constă în recoltarea altoilor și portaltoilor din plantații mamă înființate cu material din surse care au dat rezultate negative la testarea lor pe soiurile indicatoare specifice acestei boli (Pop, 1988).

5.7. Spongiozitatea scoarței viței de vie Grapevine corky bark

Agentul patogen, înrudiri, relații. Spongizitaea scoarței viței de vie se consideraă o afecțiune de natură virală cu toate că etiologia ei nu este încă complet lămurită. Corbett și Viid (1985) identifică în vițele cu simptome de corky bark cutivate în California și Africa de Sud un closterovirus cu particule lungi de 1500 nm, dar rolul etiologic al acestiua nu af ost însă stabilit.

[NUME_REDACTAT] și Mexic se consideră că strierea lemnului (stem pitting) și spongiozitatea viței de vie reprezintă aceeași boala, probabilitatea ca ambele tipuri de simptome să apară la aceleași plante fiind de peste 70 % (Teliz și colab., 1982). [NUME_REDACTAT] și restul europei mediteraniene, proporția vițelor care prezintă atât simptome de strierea lemnului căt și de spongiozitaea scoarței este mai mic (Martelli, 1986).

Răspândire, importanță, istoric. Descrisă pentru prima dată în 1954 de W.B.Hewitt în California, boala a fost identificată ulterior în exic, Brazilia, Franța, Spania, Elveția, Italia, Iugoslavia, Bulgaria, Africa de Sud și Japonia, de regulă cu ocazia testării clonelor în cadrul sistemelor de producere a materialului săditor viticol liber de virusuri. Boala este puțin răspândită în Italia și în alte țări ale bazinului mediteranean și nu a fost identificată până acum în partea sudică a acestuia (Martelli, 1986).

Boala are importanță economică ridicată, ducând la scăderea producției și micșorarea duratei plantațiilor.

În țara noastră, la testarea unui soi de Vitis vinifera cu privire la prezența infecților virale, s-au obținut simptome asemănătoare acestei boli pe indicatorul LN 33.

Simptome. Cea mai mare parte a soiurilor de V. vinifera nu manifestă simptome caracteristice acestei boli, plantele infectate exteriorizând numai o reducere a vigurozității. În portaltoi americani, infecția este, de asemenea, latentă.

La unele soiuri de viță europeană, cum sunt Palomino, [NUME_REDACTAT], Mondeuse, [NUME_REDACTAT], Gamay și LN 33, boala se manifestă prin întârzâierea desfacerii mugurilor în primăvară, maturarea neregulată a lemnului, formarea de lăstari cu flexibilitate pronunțată și apariția unor crăpături longitudinale în scoarță, situate mai ales in partea bazală a acestora. În condițiile din California, se observă, de asemenea, distrugerea unor vârfuri ale lăstarilor.Frunzele plantelor infectate sunt mai mici decât normal. În cursul verii, suprafața frunzelor soiurilor roșii se înroșește uniform și se răsucește spre fața inferioară. În această fază, boala poate fi deosebită de răsucirea frunzelor viței de vie, la care înroșirea suprafeței limbului nu este uniformă, țesuturile din apropiera nervurilor frunzelor răsucite rămânând verzi. Toamna, frunzele de pe plantele bolnave cad mai târziu decât în cazul vițelor sănătoase.

În cazul hibridului LN 33, se observă, în diferite puncte din lungul lăstarilor, o hipertrofie a scoarței , cu formarea de țesuturi spongioase și prezența unor crăpături longitudinale caracteristice. În dreptul acestor „umflături”, la suprafața cilindrului lemnos, se observă depresiuni alungite caracteristice pentru strierea lemnului viței de vie (stem pitting).

Plante gazdă. Agentul patogen al acestei boli a fost identificat în natură și transmis experimental numai la soiuri și specii de Vitis.

Transmitere, epidemiologie.Experimental, agentul patogen poate fi transmis prin altoire. În natură boala este deseminată prin multiplicarea materialului infectat. Spre deosebire de California și Eurpoa, unde nu sunt citate cazuri de extindere a boli în podgorii, în unele plantații din Mexic, Teliz și colab (1982 ) au observat răspândirea ei pe cale naturală.

Prevenire și combatere. Principala măsură de prevenire constă în recoltarea corzilor pentru altoi și portaltoi numai de la plante mamă care au dat reacție negativă la testarea lor pe indicatorul LN 33.

Plantele sănătoase din clonele total infectate pot fi obținute prin aplicarea unui tratament termic îndelungat (90 zile la 380C), urmat de altoirea mugurilor pe portaltoi sănătoși, sau de detașarea și înrădăcinarea separată a vârfurilor de creștere (Pop, 1988).

5.8. Cloroza infecțioasă și înroșirea frunzelor viței de vie Grapevine infectious chlorosis and leaf reeding

Agentul patogen, înrudiri, relații. Boala se consideră de natură virală, însă agentul ei cauzal nu a fost încă stabilit. În floemul plantelor infectate, s-au pus în evidență grupe de elemente vasculare de formă eliptică sau tubulară, asemănătoare cu cele descrise în cazul plantelor de Abutilon infectate de variegarea infecțioasă (Vuittenez și Stocky, 1980). Simptomatologic, boala prezintă unele asemănări cu răsucirea frunzelor și spongiozitatea scoarței (corky bark) ale viței de vie.

Răspândire, importanță, istoric. Până în prezent, boala a fost identificată numai în Franța, unde infecții naturale s-au pus în evidență la soiurile Cinsaut droit și Riesling de Rin (Vuittenenez și Stocky,1980).

Simptome. Agentul patogen al acestei boli s-a dovedit latent în unele soiuri de viță infectate pe cale naturală, simptomele caracteristice apărând la soiul [NUME_REDACTAT]. Plantele acestui soi infectate prin altoire au talia mai redusă decât exemplarele sănătoase. În cursul verii, frunzele acestora devin ușor clorotice, iar spre toamnă se colorează în roșu violet. Spre deosebire de răsucirea frunzelor, înroșirea cuprinde toată suprafața limbului, inclusiv țesuturile din apropiereanervurilor. Din acest punct de vedere, boala se aseamănă cu corky bark, de care se deosebește prin faptul că frunzele înroșite cad toamna timpuriu. Pe elementele mai vechi de 2 ani, apar bombări și crăpături caracteristice, ducând la exfolierea lineară a scoarței, care devine foarte casantă. Strugurii se maturează mai devreme decât în cazul butucilor sănătoși, însă producția vițelor bolnave este mult redusă.

Plante gazdă. Până în prezent, agentul patogen al acestei boli a fost identificat numai la unele soiuride Vitis vinifera.

Transmitere, epidemiologie. Experimental, boala a fost reprodusă prin altoir. Unele soiuri infectate nemanifestând simptome externe, agentul patogen este diseminatușor prin multiplicarea materialului infectat.

Prevenire și combatere. Prevenirea răspândirii boliipoate fi asigurată prin recoltarea corzilor de altoi și portaltoi de la plante mamă care au dat rezultate negativela testarea pe soiul [NUME_REDACTAT]. Agentul patogen al acestei boli fiind termostabil, nu a putut fi eliminat din vițele infectate prin aplicarea termoterapiei (Pop, 1988).

5.9. Clorozarea nervurilor indicatorului St. [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] patogen, înrudiri, relații. Agentul patogen al acestei boli nu a fost încă izolat și caracterizat. Se consideră că boala este de natură virală, dată fiind posibilitatea reproducerii ei prin altoire.

În plantele infectate s-au pus în evidență particule izometrice asemănătoare virusurilor, însă rolul lor etiologic nu a fost stabilit (Verderevskaja și colab., 1983). Conti și Milne (1985) pun în evidență în floemul plantelor de viță de vie afectate de răsucirea frunzelor și fleck un virus sferic de 30 nm în diametru, dar rolul acestuia în producerea bolilor respective nu a fost stabilit pa cale experimentală.

Răspândire, imporatanță, istoric. Simptomele caracteristice acestei boli au fost considerate mulți ani ca făcând parte din sindromul scurt-nodării viței de vie, ulterior demonstrându-se că ele aparțin unei boli de sine stătătoare (Vuittenez, 1966; Hewitt și colab., 1972). Boala apare peste tot unde unde se cultivă din bazinul sudic al [NUME_REDACTAT] și în S.U.A.

În țara noastră, aproximativ jumătate din vițele testate aparținând soiurilor de V. vinifera și unor tipuri, s-au dovedit infecatate cu agentul patogen al acestei boli.(Pop, 1977; Pop, 1987)

Simptome. Agentul patogen este latent în toate soiurile de V. vinifera precum și în toți portaltoii de viță americană, excepție făcând Vitis rupestris. La aceasta, simptomele caracteristice constau în clorozarea unor porțiuni ale nervurilor de ordin infeior, vizibilă mai ales pe frunzele din jumătatea superioară a lăstarilor. Datorită frânării creșterii țesuturilor afectate, suprafața limbului este mai redusă, slab gofrată sau încrețită, asimetrică, ceva mai puțin dințată și cu marginile ușor curbate spre fața superioară. Dezvoltarea vegetativă a plantelor infetate este mai redusă decât la martor.

Plante gazdă. Boala este cunoscută numai la genul Vitis .

Plante indicatoare. Ca indicaotor se folosește V. rupestris soiul St. Gorge. La altoirea acestuia în verde pe plantele de testat, simptomele apar după 1-2 luni, iar altoirea în uscat după 4-5 luni. (Pop, 1973).

Transmitere, epidemiologie. Experimental, agentul patogen poate fi transmis prin altoire. De asemenea, s-au obținut rezultate pozititve la transmiterea lui de la viță la viță prin cuscută.În natură, este diseminat prin propagarea materialului săditor infectat, neexistând dovezi privind transmiterea lui prin alte mecanisme.

Prevenire și combatere. Date fiind latența și frecvența ridicată a bolii, precum și existența de clone libere de agentul patogen în materialul culivat în țara noastră, este necesară prevenirea răspândirii ei prin recoltarea corzilor de altoi și portaltoi numai de la plante mamă care au dat rezultate negative la testarea lor pe indicatorul V. rupestris soiul St. Gorge. Clone de viță lebere de agentul patogen al nacestei boli din cele total infectate pot fi obținute prin termopatie sau prin cultivarea in vitro a vârfurilor de creștere (Savino și colab., 1985).

5.10. Mozaicul nervurian al viței de vie Grapevine vein mosaic

Agentul patogen, înrudiri, relații. Boala se consideră de natură virală, datorită specificului simptomelor și transmiterii prin altoire, însă agentul cauzal nu afost stabilit pa cale experimenntală.

Prin cercetări de microscopie electronică, în celulele mezofilului plantelor infectate, s-au pus în evidență mănunchiuri de basonașe flexuoase, aparținând unui closterovirus al căror rol etiologic nu a fost încă stabilit (Vuittenez și Stocky, 1980).

Diferite boli de tip mozaical descrise de vița de vie în mai multe țări europene par să fie identice cu mozaicul nervurian. Afecțiunea descrisă în Australia sub denumirea de summer mottle prezintă, de asemenea, asemănări cu această boală.

Răspândire, importanță, istoric. Descris ca o boală de sine stătătoare la ănceput în Franța (Legin și Vuittenez, 1973) și studiat aprofundat în țara noastră (Pop, 1973), mozaicul nervurian al viței de vie este mult răspândit, boli similare fiind descrise și în R.F.Germania, Elveția, Ungaria și U.R.S.S..

În urma testelor efectuate de noi, s-a conststat că numeroase soiuri de Vitis vinifera, în special cele ce se găsesc de mulți ani în cultură, sunt puternic sau total infectate cu agentul patogen al acestei boli, aceasta apărând, de asemenea, la portaltoii de viță americană (Pop, 1977). Clonele de viță obținute prin selecție clonală din soiurile vechi sunt, de asemenea, practic total infectate, în timp ce selecțiile noi obținutes-au dovedit deloc s-au slab contaminate (Pop și colab. 1987).

Deși nu se cunoaște exact influența bolii asupra producției, aceasta prezintă importanță economică datorită frecvenței ei ridicate.

Simptome. Forma de manifestare și intensitatea simptomelor sunt mult influențate de faza de creștere și de condițiile climatice.

De regulă, boala apare în câmp în ultima decadă a lunii mai, simptomele fiind evidente în iunie și, parțial, în iulie, după care urmează o mascare mai mult sau mai puțin accentuată. [NUME_REDACTAT] vinifera, primele simptome constau, frercvent, în clorozarea nervurilor fine și a țesuturilor alăturate, se formează zone cloritice extinse pe sau între nervurile secundare, tabloul luând forma unui mozaic nervurian sau internervurian(Pl. 12, d). Mai târziu, clorozarea rețelei nervurilor dispare, boala caracterizându-se prin apariția de zone, pete, sau benzi, verzi deschis sau gălbui, în lungul unor porțiuni ale nervurilor princiapale, secundare și terțiare.

În seră, simptomele sunt mai evidente decât în câmp, unele soiuri manifestând pete gălbui, de dimensiuni apreciabile, asociate cu nervurile, altele numai o clorozare în verde- deschis a unor porțiuni ale nervurilor.

Plante gazdă.Agentul patogen a fost identificat până acum la soiuri de [NUME_REDACTAT] și unele tipuri de portaltoi de viță americană.

Transmitere, epidemiologie. Experimental, boala poate fi transmisă prin altoire. Diseminarea ei în natură este asigurată prin multiplicarea, comercializarea și plantarea materialului infectat. Procentul ridicat de infecție existent la soiurile din cultură se explică prin sintomele puțin evidente și efectele patogene reduse ale bolii, care nu au permis aplicarea unei selecți conservative pe baza observațiior vizuale și nu au dus la autoeliminarea plantelor bolnave în faza de pepinieră sau după plantarea lor la locul definitiv.

Prin testare, boala a fost identificată la unele forme ameliorate obținute relativ recent din sămânță și încă nealtoite pe portaltoi vegetativi.

Prevenire și combatere. Principala măsură de prevenire constă în obținerea și plantarea materialului săditor liber de agentul patogen al acestei boli. În acest scop, selecțile noi obținute din sămânță vor fi altoite pe portaltoi liberi de mozaic nervurian, fiind trecute apoi în sistemul național de producere a materialului săditor liber de virusuri. În pepinierele de producție se vor planta numai vițe obținute din corzi de altoi și portaltoi provenite de la plante mamă care au dat rezultate negative la testarea lor pe soiurile indicatoare.

Agentul patogen al mozaicului nervurian find rezistent la tratamentul termic, material liber de acesta din soiurile total infectate poate fi obținut prin menținerea plantelor infectate la 38 ºC timp mai îndelungat urmată de înrădăcinarea separată a vârfurilor de creștere, aplicarea microgrefări pe portaltoi sănătoși, sau obținerea de plăntuțe din celulele meristematice (Bass și Legin ,1981).

5.11. Necrozarea nervurilor viței de vie Grapevine vein necrosis

Răspândire, importanță, istoric. Boala a fost identificată în Franța (Legin și Vuittenez, 1973) și în câteva alte țări, considerându-se însă că are o răspândire mai mult sau mai puțin generală, importanța ei economică nefiind cunoscută.

Simptome. Agentul patogen al necrozării nervurilor viței de vie este latent in toate soiurile de viță europeană și în toți portaltoii de viță americană, excepție făcând Vitis rupestris x V.berlandieri 110 R. Vițele infectate aparținând acestui portaltoi au creșterile mult reduse față de normal. Semnelecaracteristice bolii constau în apariția unor necroze negricioase în lungul nervurilor, mai ales acelor de ordinul doi și trei, vizibile pe fața inferioară a limbului. La început acesta se observă la frunzele de la baza lăstarilor, iar mai târziu și pe cele din partea superioară a acestora. În unele cazuri, boala duce la necrozarea și distrugerea lăstarilor tineri sau a plantelor în întregime. În condiții de seră, apar primăvara, simptome de șoc. Ele se caracterizează prin necrozarea cârceilor și a majorității lăstarilor, în lungul lor obsernându-se dungi de culoare brună și moartea vârfurilor de creștere. Majoritatea plantelor sunt total distruse, unele manifestând însă însănătoșire evidentă.

Plante gazdă. Vitis sp.

Transmitere, epidemiologie. Experimental agentul patogen poate fi transmis prin altoire. În practică, este deseminat prin multiplicarea și plantarea materialului infectat, neexistând observații pe baza cărora să se presupună răspândirea lui pe cale naturală.

Prevenire și combatere. Agentul patogen al necrozării nervurilor viței de vie fiind latent în speciile de Vitis, boala poate fi prevenită prin recoltarea corzilor altoi și portaltoi de la plante mamă care au dat rezultate negative la testarea lor pe indicatorul V. rupestrisX V. berlandieri 110R. Din clonele total infectate agentul patogen poate fi eliminat prin aplicarea unui tratament termic corespunzător (Saviro, 1985).

5.12. Enațiunea viței de vie [NUME_REDACTAT]

Agentul patogen, înrudiri, relații. Boala este considerată de natură virală, reproducerea simptomelor prin transmiteri artificiale fiind demonstrată de G.P. Martelli în 1966. Fiind adesea asociată cu virusul scurt-nodării, unii autori au considerat prezența enațiunilor simptome specifice unei tulpini aparținând acestiu virus. În alte cazuri, viusul scurt-nodării nu a putut fi izolat din vițele cu simptome caracteristice acestei boli, ceea ce înseamnă că este produsă de o altă energie.

Răspândire, importanță, istoric. Prezența enațiunilor la vița de vie a fost menționată de mult timp, boala fiind cunoscută în numeroase țări europene (Italia, [NUME_REDACTAT], Bulgaria) precum și în California, Venezuela, Africa de Sud și Australia, simptome similare fiind menționate și în țara noastră(Zinca și colab., 1979).

Cu toate că are un efect negativ evident asupra producției și longevității butucilor, importanța economică a bolii este redusă, datorită frecvenței mici a butucilor infectați.

Simptome. În primăvară, dezmugurirea butucilor infectați este întârziată, lăstarii se dezvoltă slab și cu ramificații laterale plantele având un aspect tufos. Mai târziu, creșterea și aspectul general al plantelor sunt normale. Caracteristică este prezența enațiunilor, care apar mai ales pe frunzele de la baza lăstarilor. Acestea sunt perechi de proliferări lamelare, paralele, înalte de 2- 3 mm și lungi de 3-5 mm, drepte sau sinuoase, ce apar pe fața inferoară a limbului, majoritatea mergând paralel cu nervurile principale. Uneori pot fi observate, de asemenea enațiuni mai mici sub formă de cupă, în spațiile internervuriene. Datorită creșterilor neregulate, suprafața frunzelor cu enațiuni poate fi puternic deformată, distorsionată, lobată și adânc crestată. Deși caracteristice, enațiunile nu constituie un simptom constant al bolii, ele neapărând în toți anii și la toate soiurile. În absența lor, frunzlele de la baza lăstarilor vițelor infectate sunt mici, rotunjite, îngroșate, rugoase și cu nervurile proeminente. Majoritatea frunzelor care prezintă enațiuni numerosae cad în cursul verii, cele mai puțin afectate având o dezvoltare normală. Poziția lăstarilor este aplecată în jos fără ca acestea să manifeste o flexibilitate pronunțată. Partea bazală a lăstarilor este, de regulă, îngroșată, cu internodiile scurte, lățite și deformate, prezentând depresiuni, creste și protuberanțe longitudinale neregulate. La noduri, se poate observa de asemenea proliferarea mugurilor, iar în lungul internodiilor se formează fisuri adânci evoluând mai târziu în zone adâncite eliptice de culoare brună.

Plante gazdă. Simptomele bolii au fost observate atât la soiurile de Vitis vinifera cât și la tipurile de portaltoi de viță americană.

Transmitere, epidemiologie . În condiții experimentale, boala poate fi reprodusă prin altoire, iar în natură este diseminată prin multiplicarea materialului infectat.

Prevenire și combatere. Pentru prevenirea bolii, Martelli (1986) recomandă obținerea vițelor altoite folosind corzi de la plante mamă supuse termoterapiei.

5.13. Alte virusuri

Virusul ofilirii bobului la vița de vie (broad bean wilt virus in grapevine)

Virusul pătării inelare negre a tomatelor la vița de vie (tomato blank ring virus grapevine)

Virusul pătării inelare a zmeurului la vița de vie (raspberry ringspot virus in grapevine)

Virusul latent al pătării inelare al căpșunului la vița de vie (straberry latent ringspot virus in grapevine)

Virusul italian latent al anghinarei la vița de vie (artichoke Italian lstent virus in grapevine )

Virusul mozaicului lucernei la vița de vie (alfalfa mosaic virus in grapevine)