Abordări Psihanalitice în Liderologie

Bărzoi Gabriela Nicoleta

Grupa 1, FCRP-Comunicare, An III

Capitolul I. Abordări psihanalitice în liderologie

I.1. Psihanaliza și psihologia analitică

Lucrarea de față propune studierea tipurilor psihologice, în vederea aplicării acestora în spațiul politic românesc, având ca principali actori politici președinții din perioada postdecembristă și anume Emil Constantinescu, Ion Iliescu, Traian Băsescu și Klaus Iohannis. Cele patru personalități care s-au aflat în poziția de șef al statului român într-o etapă succesoare comunismului, constituie studiul de caz pentru verificarea aspectelor teoretice expuse în această parte a lucrării. Așadar, pentru realizarea celor propuse, în capitolul prezent vor fi analizate anumite concepte și teorii, având relevanță pentru domeniul psihanalitic și pentru cel politic.

Raportându-ne la ideea conform căreia ,,omul este o ființă vie, particulară, datorită psihicului său complex, astfel că existența sa nu poate fi separată de complicata istorie și viața politică a comunității din care face parte” (Betea & Dorna, 2008, p. 15), putem deduce că studierea lumii politice trebuie să aibă în vedere, într-o etapă preliminară, analiza și înțelegerea elementelor ce țin de psihologia individului. Astfel, ,,așa cum psihologia reprezintă o știință care servește în cunoașterea omului, a atitudinilor și comportamentului acestuia, tot așa, politica este un domeniu despre care nu se poate vorbi în absența ființei umane” (Betea & Dorna, 2008).

Studierea liderilor politici din perspectivă psihanalitică impune stabilirea unor explicații ale conceptelor teoretice de bază, respectiv conceptul de psihanaliză și cel de psihologie analitică, între cele două existând anumite distincții ideologice. Astfel, psihanaliza, ca știință a cărei zone de interes este orientată spre studierea și evidențierea anumitor aspecte de ordin psihologic, își găsește utilitatea și în domeniul politic, aportul acesteia fiind considerabil pentru consolidarea explicațiilor privind conduita liderilor statului român din perioada postdecembristă. Considerând acest fapt pe de-o parte, putem face referire și la psihologia analitică, evidențiind-o asemeni unei orientări ce face parte din știința psihologică, dar care studiază în profunzime fenomenele subconștientului, precum și pe cele ale conștientului.

Pentru universul psihologic din care fac parte cei interesați de studierea psihicului dar și cei ce au nevoie să înțeleagă maniera în care au loc procesele psihice care dictează ulterior comportamentul uman, Carl Gustav Jung și Sigmund Freud sunt două personalități ce definesc o parte a acestei lumi științifice. Teoriile lor, deși diferite în anumite cazuri, au avut și au în continuare un impact major asupra percepției noastre în privința mentalului uman.

În vederea ilustrării anumitor considerente și teorii relevante pentru subiectul de față, în cele ce urmează vor fi prezentate generalități despre fondatorii domeniilor amintite mai sus. În acest sens, Sigmund Freud este reprezentantul de seamă al psihanalizei, în timp ce Carl Gustav Jung este inițiatorul școlii de psihologie analitică. Cele două școli, deși aparent au un parcurs asemănător, în practică, acestea relevă anumite distincții în ceea ce privește modalitatea de aplicare a conceptelor și teoriilor care a stat la baza dezvoltării școlilor. Conform autorilor lucrării ,,Dicționar critic al psihologiei analitice jungiene”, Jung a fost ,,un gânditor empiric și, uneori, faptul că el evita în mod deliberat logica exactă putea provoca o confuzie pentru cititor”, însă, chiar și așa, ,,dezvoltarea intelectuală a lui Jung s-a bazat pe intuiții și încercări de insight (…) și totodată și-a organizat gândirea în perechi de contrarii, ce se resping și se combină, în funcție de context” (Samuels, Shorter & Plaut, 2014, p. 11). Aceeași autori afirmă că Jung ,,avea puternice antipatii personale”, fapt ce a avut un rol important în descoperirile ulterioare ale domeniului, Jung ,,utilizând adesea propria experiență de viață drept material brut pentru formulările sale teoretice” (Samuels et al., 2014, p. 12). Un alt aspect relevant pentru a înțelege psihologia analitică este acela că ,,știința în cauză îmbină trei aspecte diferite: ea este o modalitate de investigare și exploatare a vieții inconștiente, un corpus de cunoștințe teoretice și o metodă de tratament” (p. 14).

În 1913, anul în care părăsea mișcarea psihanalitică, Jung a folosit termenul ,,psihologie analitică” pentru a desemna ceea ce el numea o nouă știință psihologică, desprinsă din psihanaliză (Samuels et al., 2014, p. 187). După ce își stabilește propria poziție, psihologul elvețian vorbește despre metoda lui ca despre un concept general care cuprinde ,,metoda psihanalitică” a lui Freud și ,,psihologia individului” a lui Adler, dar care se îndreaptă și spre alte direcții de investigație. Totodată, C.G. Jung (2006, p. 105) afirmă faptul că ,,psihologia analitică se ocupă de fenomene din cele mai dificile”, astfel că ,,fiecare individ este un nou experiment al vieții în continuă schimbare, precum și o încercare de a găsi o nouă soluție, o nouă adaptare”. Acesta se referă, de fapt, la anumite experiențe pe care oamenii le trăiesc în decursul vieții lor, ,,fenomene reale ale cotidianului”, ceea ce face ca ansamblul în care se regăsesc speranțele, primejdiile, durerile, bucuriile, greșelile și realizările vieții reale să devină ,,materialul necesar observației”. De aceea, în lucrarea ,,Dezvoltarea personalității” (2006), Jung consideră că sufletul omului este cel ce ajută la înțelegerea vieții în genere, pentru că prin el pot fi reflectate trăirile ființei umane. Înțelegerea acestor considerente va însemna înțelegerea modului de acțiune și comportamentul pe care liderii politici le expun.

Jung alege să demonstreze separarea față de Freud prin denumirea diferită pe care o atribuie școlii sale. Mai precis, atunci când vine vorba despre procedeul practic al analizei psihologice, acesta folosește expresia ,,psihologie analitică” (Jacobi, 2012, p. 18). Astfel, alegerea sintagmei evită o confuzie cu ,,psihanaliza” școlii freudiene. Prin ,,psihologia analitică”, Jung dorește să evidențieze deosebirea teoriilor sale față de alte teorii psihologice, precum psihologia conștiinței sau psihanaliza promovată de Freud, care reduce totul la elemente pulsionale.

În lucrarea ,,Puterea sufletului” (1994), Jung face referire la ideea potrivit căreia psihologia analitică se conturează într-o notă diferită psihanalizei lui Freud. Într-adevăr, cele două științe au o bază comună, fondate fiind pe criteriile freudiene, însă, la un moment dat acestea ajung să se dividă, pentru Jung devenind ulterior mai importantă psihologia analitică. Dovadă a afirmațiilor expuse stă următorul paragraf:

Numesc analitică o anumită orientare din psihologie, care se ocupă în principal cu așa-numitele fenomene psihice complexe, spre deosebire de psihologia fiziologică sau experimentală, care se străduiește să descompună fenomenele complexe, pe cât se poate, în elementele lor. Denumirea de ,,analitică” provine din faptul că această direcție a psihologiei s-a dezvoltat inițial din ,,psihanaliza” freudiană. Freud a identificat psihanaliza cu teoriile sale asupra sexualității și refulărilor, fixând-o astfel doctrinar. De aceea evit expresia de ,,psihanaliză”, atunci când discut chestiuni de altă natură decât cele pur tehnice (Jung, 1994, p. 21).

Totodată, Jung consideră că psihologia sa este o știință cu bază empirică. De aceea, în înțelesul general folosit astăzi, ,,psihologia analitică cuprinde atât teoria, scrisul și cercetarea, cât și practica psihoterapeutică” (Samuels et al., 2014, p. 188). Conceptele întâlnite în practica lui Jung sunt diverse, tocmai pentru că acesta ,,a fost interesat de fenomenele paranormale, de tipologia individuală, de alchimie, precum și de alte subiecte culturale cu o răspândire universală” (Samuels et al., 2014, p. 189). Astfel, psihologia analitică devine un termen cu o vastă aplicație, în speță chiar și în lumea politicii.

Pentru a înțelege mai bine direcția de orientare a domeniului promovat de Jung, este nevoie de explicarea în unui concept semnificativ, respectiv conceptul de psihic. Jung definește psihicul ca ,,totalitate a proceselor psihice, atât conștiente, cât și inconștiente” (Jung, 1921, apud Samuels et al., 2014, p. 182). De asemenea, în afara acestei legături dintre conștient și inconștient, Jung ,,include în mod semnificativ în psyche (psihic) și suprapunerea și tensiunea dintre elementele personale și cele colective din om” (p. 182). Cu alte cuvinte, este relevat faptul că există întotdeauna un contrabalans între conceptele pe care Jung alege să le expună pentru a teoretiza problematica abordată, în detrimentul unei relații de tip cauză-efect. Ceea ce este important este faptul că ,,psihicul luptă pentru a-și menține echilibrul” (Samuels et al., 2014, p. 183).

Pe de altă parte, termenul de ,,psihanaliză” este explicat succint în ,,Studiu introductiv: Sigmund Freud sau dreptul la adevăr”, din opera ,,Introducere în psihanaliză” a lui Freud (1980). Mai precis, este menționat faptul că ,,acest concept apare pentru prima dată pe data de 30 martie 1896, într-un articol ce aparține unui ziar francez” (Freud, 1980, p. 11). Departe de conotațiile pe care acest termen le poate avea dacă este studiat în concordanță cu psihoterapia și cu pacienții care se pot trata la nivel de psihic aplicând metoda reversiei, sau a retrospectivei, psihanaliza cunoaște și alte utilități, precum cele din câmpul liderologiei. Astfel, putem aborda psihanaliza ca metodă de aflare a ceea ce se ascunde dincolo de imaginea expusă publicului prin intermediul mass-media, a unor personalități de seamă, din mediul politic.

Psihanaliza se distinge de modalitatea în care Jung dorea să analizeze realitatea psihologică. Potrivit autorilor lucrării ,,Dicționar critic al psihologiei analitice jungiene” (2014), există anumite zone de interes în care își face simțită prezența dezacorduri între Freud și Jung. Dintre acestea, putem aminti faptul că Jung nu era de acord cu ,,interpretarea exclusiv sexuală pe care Freud o dădea motivației umane; această opinie l-a condus la modificarea teoriei freudiene a libidoului, cu teoria energiei psihice” (Samuels et al., 2014, p. 178). Un alt aspect distinct psihologiei analitice este concepția freudiană legată de supra-eu. Jung nu pune un accent deosebit pe acest concept, ci vorbește despre el folosind termenul de ,,morală”. Însă, în psihanaliză, supra-eul este privit mai mult asemeni unei ,,capacități înnăscute de a înțelege realitatea” (Samuels et al., p. 240) și nu ca parte a sistemului etic de valori pe care Jung îl are în vedere atunci când explică acest concept.

I.2. Eul și mecanismele eului

În continuarea explicațiilor privind termenii psihanalitici, va fi abordată noțiunea de ,,eu”. În accepțiune jungiană, prin ,,eu” înțelegem ,,acel factor complex la care se raportează toate conținuturile inconștientului; el constituie oarecum centrul câmpului conștientului, iar în măsura în care acesta include personalitatea empirică în sfera sa, eul devine subiectul tuturor actelor personale ale conștientului” (Jung, 1994, p. 129).

Cu toate acestea, eul este într-o strânsă legătură cu inconștientul. Psihanaliza aduce în prim-plan conceptul de inconștient, ca parte importantă, auxiliară, în procesul de studiere a vieții psihice. Potrivit lui Enăchescu (2007, p. 65), inconștientul, ca ,,instanță fundamentală care guvernează întregul aparat psihic” se diferențiază față de partea conștientă, cea care relevă ,,eul conștient”. Prin intermediul acestuia putem analiza persoana și, de asemenea, reușim să derulăm ,,scenariile inconștientului”. Practic, eul nu constituie o regiune abstractă din psihicul uman, ci, în fapt, prin intermediul acestuia descoperim și înțelegem persoana pe care care o avem drept referință, fiind o ,,marcă a identității și unicității acesteia” (Enăchescu, 2007). De asemenea, eul ocupă un loc aparte în psihanaliză, fiind ,,instanța conștientă a personalității, acea parte a aparatului psihic care vine în contact direct cu realitatea externă a persoanei. În acest sens, el este cel care se opune, ca organizare și dinamică sferii inconștientului, cu care se află, totuși, într-un permanent raport de schimburi dinamice” (Enăchescu, 2007, p. 66). De asemenea, același autor menționează că ,,fiind instanța conștientă a aparatului psihic al persoanei, eul este și sediul experiențelor individului, aceste experiențe realizându-se prin sinteza perceptivă a lumii exterioare”. În acest sens, înțelegem că eul devine conștient și poate să perceapă mediul extern prin intermediul unui mediator și anume a corpului.

Enăchescu (2007, p. 65) explică modul prin care eul se recunoaște pe sine, ,,fiind el însuși atunci când se raportează la propriul său corp, iar această raportare, care are ca rezultat faptul că o persoană este eul său, o face ca, în același timp, să fie conștientă că, prin corpul său, ea este diferită de alte persoane, de ceilalți, care constituie un alter ego, un eu diferit de al său”. Cu toate acestea, atât ,,eul personal”, cât și ,,eul celorlalți” sunt cuprinse într-un spațiu comun al lumii, ceea ce implică o experiență similară a modului de trăire a vieții. Diferența se remarcă la nivelul vieții psihice, în sensul consumării acesteia în funcție de eul personal și în concordanță cu experiența interioară specifică fiecărei persoane. Astfel, cu toții avem ,,o experiență comună de viață, dar fiecare individ are o viață sau o experiență sufletească interioară, cu totul personală. Experiența mea exterioară este parte a corpului, pe când experiența mea interioară este proprie eului sufletesc (…), prin urmare persoana este atât trup, cât și suflet, aceste părți neputând fi scindate” (Enăchescu, 2007, p. 66).

Raportându-ne la supra-eu, ca parte din aparatul psihic, în psihanaliză, supra-eul este considerat de către Sigmund Freud drept ,,moștenitorul complexului Oedip” (Freud apud Enăchescu, 2007, p. 72). Rolul supra-eului este echivalent cu cel al unui judecător sau cenzor în raport cu eul. De asemenea, tot în viziunea freudiană, supra-eul este legat de influențele educației morale asupra eului individual.

Astfel, – potrivit lui Enăchescu (2007, p. 73) – este vorba de un tip de ,,morală compulsivă” sau de ,,presiunea” exercitată de o ,,autoritate” asupra individului. La Freud, prin ,,autoritate” se înțelege presiunea modelului, exercitată de către părinți asupra copiilor. Concluzia acestei ,,presiuni morale” este că un copil nu trebuie să greșească niciodată. Astfel, supra-eul devine marcă a unor exigențe impuse, în jurul cărora se conturează tendința de perfecțiune, care atrage după sine apariția reprimărilor sau a resentimentelor la copii. În consecință, supra-eul este un rezultat al angoasei și a interdicțiilor, ce ,,obligă” eul să fie în conformitate cu un anumit ,,model etic”.

O altă idee este aceea că ,,eul se adaptează la lumea exterioară, dezvoltând în timp mecanisme de <<adaptare>> și de <<apărare>>, astfel că eul este instanța conștientă a sistemului personalității, prezentând <<polul extern>> al aparatului psihic, în raport direct, imediat cu lumea externă” (Enăchescu, 2007, p. 73). El este polul ,,personalității” care ,,absoarbe din realitatea externă elementele cu care vine în contact, construind din acestea, printr-un proces de învățare, o experiență personală în interiorul căreia se organizează un sistem ierarhic de valori, din care, ulterior, se vor dezvolta supra-eul moral, idealurile și aspirațiile eului”. Astfel, eul se află între două zone de influență distincte, realitatea externă și realitatea internă. Eul este nevoit să dezvolte mecanisme de apărare, precum si de adaptare, pentru a repune individul într-o stare de echilibru, de armonie.

Întrucât Freud (apud Enăchescu, 2007) consideră că eul este sediul conflictelor, în cazul nevrozelor au loc anumite conflicte între eu și instincte, cauzate de diferența dintre structura eului și dinamica instinctelor. Eul se opune prin narcisismul său forțelor contrarii cu caracter de frustrare sau de tip conflict. Aceste acțiuni de opoziție ale eului constau în neliniștea față de destinul propriu, nevoia de a dobândi presigiu, nevoia de a crește în proprii noștri ochi, nevoia de idealuri, de aspirații. Prin urmare, eul este în dezechilibru atunci când apare frustrarea și conflictul.

I.3. Persona și personalitatea

Conceptul de ,,persoană” definește o ființă concretă, bio-psiho-socială, în timp ce termenul de ,,personalitate” se referă la o abstracție psihologică, prin urmare exită o interșanjabilitate redusă în momentul folosirii acestor concepte (Pavelcu apud Țuțu, 2007, p.20). Cristina Țuțu (2007, p. 21) afirmă că prin personalitate ,,se înțelege uneori o persoană remarcabilă, excepțional înzestrată, cu o poziție de conducere și autoritate în societate; orice personalitate este persoană, dar numai unele persoane sunt personalități”.

În vorbirea curentă, termenul ,,personalitate” se referă de obicei la imaginea publică a unei persoane. Însă, pentru o înțelegere amănunțită, trebuie să cunoaștem etimologia conceptului. Potrivit lui R. G. Schawartzenberg (1995, p. 7), ,,<<persoană>> provine din latinescul <<persona>> care înseamnă mască de teatru”. În acest caz, putem afirma faptul că liderii politici sunt mult mai preocupați de imaginea reflectată de personalitatea lor, în sensul că, odată cu trecerea timpului și opiniile societății au fost orientate în această zonă, în prezent existând un grad ridicat al interesului față ceea ce înseamnă spectacol politic. Același autor susține că ,,altădată, politica însemna idei, dar astăzi, politica înseamnă persoane; sau mai degrabă personaje, pentru că fiecare conducător se pare că-și alege o funcție și își ia un rol, ca la spectacol” (Schawartzenberg, 1995, p. 7).

Însă, conceptul de personalitate a fost dezbătut de mai mulți teoreticieni, fiecare dintre aceștia având percepții diferite. Spre exemplu, pentru Carl Rogers, citat de Engler, personalitatea reprezintă un cadru organizat, model consecvent de percepție a eului sau al sinelui, care se află în centrul experiențelor unui individ. În ceea ce privește teoria lui Gordon Allpot, amintită în lucrarea ,,Personality theories – an introduction” (Engler, 2009), personalitatea este definită ca fiind ,,ceva real”, ce face parte din individ și care duce ,,la un comportament și la o gândire specifică”. Bineînțeles, acestea sunt doar câteva dintre concepțiile existente despre termenul în cauză, fapt ce indică o posibilitate redusă de încadrare a acestuia într-o definiție unanimă. În fapt, personalitatea poate fi înțeleasă asemeni unui sistem organizat de credințe ce orientează modul în care poate fi înțeleasă ființa umană.

De asemenea, teoria personalității constituie o arie de specializare importantă pentru domeniul psihologiei, deoarece este studiată în raport cu individul, respectiv cu psihicul acestuia, precum și cu întrebările lui în privința identității personale. Astfel, printre primele date relevante despre rolul personalității în psihologie se regăsesc și cele ale lui Wilhelm Wundt, cunoscut drept părintele psihologiei experimentale. Acesta are un aport semnificativ în știință, pentru faptul că a utilizat metoda experimentală a introspecției în cercetările întreprinse. Sub aspectul manierei acesteia s-a dezvoltat și practica lui Freud, cea care ,,oferă pacientului aflat într-un impas emoțional șansa de a-și exterioriza gândurile și trăirile, examinându-și experiențele, prin metoda reversiei” (Engler, 2009, p. 4). Pentru psihanalistul Freud (1980), acesta reprezintă un instrument valoros în a descoperi și exploata procesele manifestate în inconștientul unei persoane, prin urmare, personalitatea se formează inconștient, într-un mod necunoscut, ascuns.

În ceea ce privește natura și structura personalității, dacă raportarea se face conform crezurilor lui Freud, aceasta este descrisă prin intermediul a trei forțe aflate în conflict, respectiv sinele, eul și supra-eul; însă, dacă avem în vedere accepțiunea jungiană, prin ,,structură a personalității” înțelegem un circuit complex al unui sistem interactiv care tinde spre o eventuală armonie. Sistemul principal este definit, de fapt, prin ,,ego” sau ,,sinele” fiecăruia. Jung și Freud au viziuni diferite în privința inconștientului. Freud tinde să privească termenul în esență, ca materie reprimată, în timp ce Jung îl consideră sursă a conștiinței și o matrice pentru noi posibilități în viață (Engler, 2009, p. 71).

Liderii politici și acțiunile lor reprezintă subiecte de interes, atât pentru presa scrisă, cât și pentru cea audio-video, astfel că politicul ajunge în atenția publicului larg sub diverse modalități, în sensul existenței unor semnificații diferite ale mesajelor. Denaturarea celor transmise din partea persoanelor publice către public are drept consecințe apariția unei imagini false, indiferent daca este vorba despre o imagine eminamente vizuală, sau una de ordin auditiv. Sub acest aspect, intervine apariția unei măști, ori a unui individ contrar realității. Enăchescu (2007, p. 75) surprinde conceptul lui Jung, ,,persona”, în afirmația potrivit căreia ,,la C.G. Jung, persoana este, în mod firesc <<maske>>, cel identificat cu <<masca>> dovedindu-și astfel caracterul propriu, însă nu și sinele individual”. Cu alte cuvinte, apar modificări la nivel personal, pe care le suportă însăși persoana implicată, ea fiind într-un mediu care solicită procesul de schimbare și adaptare. În sensul acesta, C.G. Jung (apud Enăchescu, 2007) precizează că există două aspecte relevante pentru a înțelege dubla polaritate a personalității și anume caracterul exterior și personalitatea interioară. Acestea relevă o trăsătură esențială a omului, respectiv o dinamică proprie. Individul, fie că este vorba despre unul mediatizat sau nu, are capacitatea de a se dedubla, apariția în fața celorlalți fiind disimulată. Teatralizarea în cauză nu trebuie interpretată în mod obligatoriu prin intermediul unei grile negative, ci necesită o înțelegere a contextului și a actorilor (în cazul de față, a celor politici), pentru a evita speculațiile și declarațiile nefondate.

I.4. Conștiință și atitudini

Pentru a înțelege teoria jungiană cu privire la distincția existentă la nivelul tipurilor psihologice, consider că este nevoie de inserarea unei explicații a termenului ,,conștiință”. Rolul acestui concept este unul important, în condițiile în care Jung apelează la el pentru a lămuri chestiunea contrariilor, în sensul că ,,definiția dată de Jung conștiinței a scos în evidență dihotomia dintre conștient și inconștient și a subliniat rolul eului în percepția conștientă” (Samuels et al., 2014, p. 58). Jung (1997, p. 457) înțelege prin conștiință ,,punerea în relație a conținuturilor psihice cu eul, existând o conștiință în măsura în care ea este percepută ca atare de eu; în caz contrar, relațiile cu eul, în măsura în care nu sunt percepute de acesta, sunt inconștiente”. Ulterior, folosindu-se de aceste informații, Jung va ilustra ,,modul în care conștiința funcționează în moduri diferite, la indivizi diferiți” (Samuels et al., 2014, p. 245). În acest punct intervin explicațiile cu privire la teoria generală a tipurilor psihologice, publicată pentru prima dată în anul 1921.

De asemenea, pentru a explica existența unor concordanțe între comportamentul și maniera de acțiune a omului, va fi prezentată teoria tipurilor psihologice a lui Jung, evidențiind, mai întâi, noțiunea de atitudine. În concepția autoarei Frieda Fordham (1998, p. 63), Jung ,,distinge două atitudini diferite față de viață, în sensul existenței a două moduri de a reacționa la împrejurări, pe care el le găsește suficient de pronunțate și de răspândite încât să le descrie ca fiind tipice”. De asemenea, este specificat faptul că psihanalistul elvețian urmărește ,,influența pe plan istoric a celor două atitudini, modul în care este afectat discursul filosofic și dezvoltarea religiei” (Fordham, 1998, p. 64); el are în vedere efectele atitudinilor asupra poeziei, esteticii, dar și asupra psihologiei.

Există o întreagă clasă de oameni – afirmă Jung –, care în momentul reacției față de o situație dată, mai întâi dau puțin îndărăt, ca la un neauzit <<Nu>>, ca numai după aceea să fie capabili să reacționeze; și există o altă clasă de oameni care, în aceeași situație, pornesc înainte cu o acțiune imediată, în aparență încredințați că modul lor de a se comporta este în mod vădit corect. Prima clasă ar fi, în consecință, caracterizată de o anumită relație negativă cu obiectul, iar cealaltă de o relație pozitivă… Prima clasă corespunde atitudinii introvertite, iar cea de-a doua atitudinii extravertite (Jung, 1933, apud Fordham, 1998, p. 63).

Înțelegerea existenței tipurilor psihologice înseamnă, de fapt, admiterea existenței unor diferențe în ceea ce privește modul de raportare a individului la viață. Potrivit lui Enăchescu (2007, p. 135), tipurile, în genere, ,,se prezintă sub trei aspecte, mai precis din punct de vedere fizic, determinate după aspectul somato-morfologic exterior, din punct de vedere psihologic, definite după trăsăturile caracteriale, aptitudini, personalitate și din punct de vedere caracteriologic, diferențiate între ele după modul de reacție obișnuită a acestora la circumstanțele vieții trăite de individ”.

În condițiile existenței unui număr mare de lucrări care dezvoltă o idee similară și anume expunerea importanței tipurilor psihologice în vederea înțelegerii omului în genere, regăsim și cartea lui Susan Cain (2012), intitulată ,,Quite: The power of introverts in a world that can’t stop talking”. Autoarea are în vedere realizare unei distincții între introvertiți și extravertiți, punând într-o lumină pozitivă caracteristicile tipului introvert. În acest sens, Cain consideră că, pentru a ocupa o poziție de lider – indiferent dacă este vorba despre un lider politic sau o despre o altă poziție – nu trebuie să primeze în mod obligatoriu calitățile tipului extravert, ci dimpotrivă; liderii introvertiți dețin abilități mult mai bune de exercitare și îndeplinire a sarcinilor statutului pe care îl ocupă (Cain, 2012). Cu alte cuvinte, este marcat faptul că, aparent, tipul extravert, datorită magnetismul și exhibiționismul său reușește să atingă vârfuri mai înalte în comparație cu tipul introvert, care își minimalizează potențialul din cauza înclinației lui către universul interior. Cu toate acestea, Clain (2012, p. 21) susține că ,,pesonalitatea modelează viața noastră la fel de mult precum o fac genul sau rasa din care facem parte, însă cel mai important aspect este redat de tendința individului de a se încadra într-o zonă de tip introvert sau extravert”. În privința liderilor care prezintă însușirile tipului introvert, Jennifer B. Kahnweiler (2013, p. 25) menționează doar câteva nume cunoscute la nivel internațional, ale unor oameni care, deși se încadrează în tipul specificat, nu au întâmpinat dificultăți în a-și demonstra calitățile de conducători. Astfel, Bill Gates, Abraham Lincoln sau Barack Obama sunt doar câteva exemple pentru a ilustra tipologia introvertă, în mediul internațional.

Bibliografie:

Betea, L. & Dorna, A., (2008). Psihologia politică, o disciplină societală. Ed. Curtea Veche, București;

Cain, S., (2012). Quite: The power of introverts in a world that can’t stop talking. Ed. Crown, New York;

Enăchescu, C., (2007). Tratat de psihanaliză și psihoterapie (ediția a III-a). Ed. Polirom, Iași;

Engler, B., (2009). Personality theories – an introduction (eight edition). Houghton Mifflin Harcourt Publishing Company, Boston, New York;

Fordham, F., (1998). Introducere în psihologia lui C.G. Jung. Ed. Iri, București;

Freud, S., (1980). Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieții cotidiene. Ed. Didactică și pedagogică, București;

Jacobi, J., (2012). Psihologia lui C. G. Jung. O introducere în ansamblul operei. (Trad. Daniela Ștefănescu). Ed. Trei, București;

Jung, C.G., (1994). Puterea sufletului. Antologie. Prima parte: psihologia analitică. Temeiuri. (Trad. Suzana Holan). Ed. Anima, București;

Jung, C.G., (1997). Tipuri psihologice. Ed. Humanitas, București;

Jung, C.G., (2006). Opere Complete. Vol. 17: Dezvoltarea personalității. Ed. Trei, București;

Kahnweiler, J., (2013). The introverted leader. Ed. Berrett-Koehler, San Francisco;

Samuels, A., Shorter, B. & Plaut, F., (2014). Dicționar critic al psihologiei analitice jungiene

(ediția a II-a). Ed. Herald, București;

Schwartzenberg, R., (1995). Statul spectacol. Eseu asupra și împotriva star-sistemului în politică. (Trad. Anca Pisică). Ed. Scripta, București;

Țuțu, C., (2007). Psihologia personalității (ediția a IV-a). Editura Fundației România de Mâine, București.