Abordări Contemporane ALE Notiunii DE Risc ÎN Cadrul Institutiilor Bancare DIN România

UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI

Facultatea de Științe Economice

Specializarea: Finanțe Bănci

Forma de învățământ: Zi

Lucrare de licență

Coordonator științific:

Lector. univ. dr. Marinela BĂRBULESCU

Absolvent:

Vlad TĂNASE

Pitești

2016

UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE

Specializarea: Finanțe Bănci

Forma de învățământ: Zi

ABORDĂRI CONTEMPORANE ALE NOȚIUNII DE RISC ÎN CADRUL INSTITUȚIILOR BANCARE DIN ROMÂNIA

Coordonator științific:

Lector. univ. dr. Marinela BĂRBULESCU

Absolvent:

Vlad TĂNASE

Pitești

2016

Cuprins

Listă Tabele

Tabel nr. 1.1. Factorii de bază ce determină riscul valutar 12

Tabel nr. 1.2. Indicatori de măsurare a riscului de creditare 18

Tabel nr. 2.1. Instrumente manageriale de risc 25

Tabel nr. 3.1. Structura și responsabilitățile administrării riscului în cadrul BCR 37

Tabel nr. 3.2. Corespondența dintre ratingul de credit și performanța financiară a unui client corporate 41

Tabel nr. 3.3. Grupele de calitate BCR 42

Listă Figuri și Grafice

Figura nr. 1.1. Compenentele riscului bancar 6

Figura nr. 1.2. Formele de accepțiune ale benchmark-ului 7

Figura nr. 1.3. Principalele categorii și subcategorii de riscuri bancare 8

Graficul nr. 2.1. Topul băncilor din România privind ponderea creditelor neperformante în totalul creditelor în perioada 2014- T2 2015 24

Figura nr. 3.1. Oraganigrama BCR 36

Figura nr. 3.2. Categoriile de performanțe financiare pentru persoanele juridice 39

Figura nr. 3.3. Categoriile de performanțe financiare pentru persoanele juridice 40

Graficul nr. 3.1. Strucutra creditelor în portofoliul BCR la 31.12.2015 43

INTRODUCERE

Complexitatea și diversitatea riscurilor bancare a avut în ultima perioadă o evoluție ascendentă datorită intesificării concurenței dintre bănci, datorită creștereii piețelor financiare internaționale dar și datorită numărului tot mai mare de produse și servicii financiare. Modificările care au avut loc în piețele financiar bancare în ultimii ani au dus la schimbări majore în ceea ce privește riscul în instituțiile bancare.

Rolul deținut de acestea în cadrul sectorului financiar, în creșterea economică și stabilitatea financiară, este extrem de important, de aceea managementul riscurilor financiare a devenit mai important ca niciodată.

Riscul bancar poate fi definit ca fiind probabilitatea de producere a unui eveniment cu consecințe nefavorabile asupra activității bancare. Riscul bancar este un fenomen care are efecte negative, astfel se pot înregistra diminuări ale profitului sau chiar pierderi, afectând întreaga funcționalitate a băncilor.

Termenul de risc bancar se referă la acele riscuri cu care se confruntă băncile în operațiunile lor curente și nu doar riscurile aferente activității bancare clasice.

Lucrarea de față își proprune să trateze problemele comune ale managementului celor mai importante riscuri bancare. Problematica riscurilor bancare este tratată în contextul legislației internaționale și naționale care reglementează calculul cerințelor minime de capital pentru principalele riscuri bancare.

Motivația alegerii acestei teme de cercetare rezidă din nevoia unei analize atente a riscurilor în sectorul bancar, datorită importanței deosebite pe care o au băncile în economie. Situația economică actuală și criza financiară globală au scos în evidență numeroase probleme ale practicilor curente legate de risc și au impus o reevaluare a tehnicilor și metodelor aplicate în managementul riscurilor.

Lucrarea prezintă nu numai aspectele tradiționale ale riscurilor bancare, ci și felul în care, datorită crizei și evenimentelor recente, managementului riscului devine deosebit de important în depășirea situațiilor mai puțin previzibile.

Primul capitol prezintă date conceptuale despre riscurile bancare, începând cu deifnirea acestuia și a benchmark-ului, în opinia mea fiind destul de important de a întelege noțiunea de risc bancar, fapt ce este fundamental în identificarea acestuia și aplicarea de măsuri pentru a combate riscul bancar. În acest capitol sunt prezentate numeroase tipuri de riscuri cu care specialiștii se confruntă ăn practică.

Captitolul al doilea constă în analiza managamentului riscurilor bancare de către instituțiile de credit, precum și modul în care acestea gestionează riscurile. De asemenea, am procedat la am prezentat o abordare secvențială a riscului de creditare, după care am prezentat riscurile bancare (definiție , clasificări) urmată de o analiza completă a riscului de creditare (identificare, evaluare și reducere).

Capitolul al treilea analizează managementul riscurilor la BCR, unde am prezentat metodologiile prin care se realizează controlul și analiza bonității clientilor și anume: metodologia bilanțului restructurat, metodologia contului de profit și pierdere, metodologia fluxului de fonduri, metodologia credit-scoring, metodologiei de rating.

Capitolul 1. Noțiunea de risc bancar

1.1. Riscul bancar- o abordare generală. BENCHMARK-UL

Riscurile sunt definite ca pierderi asociate unor evoluții adverse ale rezultatelor. Gestiunea riscurilor nu este altceva decât ansamblul instrumentelor, tehnicilor și dispozitivelor organizatorice necesare băncii pentru a reuși. Chiar dacă vizează un orizont de timp viitor în funcționarea băncilor, riscurile bancare pot fi gestionate, în această constând ineditul demersurilor de administrare a riscurilor.

Importantă gestiunii riscului că activitate constă în posibilitatea de a prognoză într-o anumită măsură producerea evenimentului de risc și de a luă la timp deciziile necesare în vederea reducerii riscului unor eventuale consecințe nefavorabile.

Esența riscului, ce se exprimă prin posibilitatea evaluării cuantificate a probabilitătii apariției unei situații nefavorabile, conditionează necesitatea elaborării metodelor și mecanismelor de diminuare a efectului negativ al evenimentelor prevăzute. Cunoașterea pericolului potențial și a nivelului de impact al riscului permite a le gestiona în mod mai eficient.

Băncile își configurează un profit propriu de risc, stabilind obiectivul și strategia pentru fiecare risc semnificativ. În activitatea pe care o desfășoară orice bancă într-o economie de piață, aceasta se confruntă cu probleme de risc și incertitudine.

Scopul activității băncilor, ca societăți comerciale, este maximizarea profitului în condițiile minimizării riscurilor. Riscul există permanent, el insoțește ca o umbră toate operațiunile băncii și se produce sau nu în funcție de condițiile care i se oferă. Riscul bancar este probabilitatea ca într-o tranzacție să nu se obțină profitul așteptat și chiar să apară o pierdere. Noțiunea de risc poate fi definită și ca un angajament care poartă o incertitudine datorită probabilității de câștig sau pierdere.

Riscul bancar are două componente:

Figura nr. 1.1. Compenentele riscului bancar

Experiența acumulată în domeniu dovedește că, de regulă, băncile își asumă acele tipuri de riscuri susceptibile de a afecta elementele bilanțului său.

Cu toate acestea, nici aceste riscuri nu sunt în totalitate suportate de către bănci. Orice bancă va încerca să elimine, fie cel puțin să diminueze riscurile la care este supusă, prin recurgerea la modalităti specifice de protecție împotrivă riscului, fie prin transferul riscurilor partenerilor de afaceri.

Cuantificarea riscului presupune raportarea la un punct de reper numit benchmark.

Conform Cambridge Advanced Learner's Dictionary, benchmark-ul este un nivel de calitate care poate fi utilizat ca standard în comparații.

În relație cu benchmark-ul, noțiunea de risc are două accepțiuni:

Sursa: B. Cezar, N. Dardac, Riscuri bancare. Cerințe prudențiale, Monitorizare, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2000, p. 41.

Figura nr. 1.2. Formele de accepțiune ale benchmark-ului

Prin raportare la un benchmark dat, riscul semnifica posibilitatea de modificare față de acesta. Coeficienții de risc reprezintă legătură dintre situația de risc și rezultatele băncii pentru o perioadă dată.

Menținerea solvabilității este o necesitate care asigură bună funcționare a instituției bancare, iar lipsă lichidității sau imposibilitatea procurării acesteia poate echivala cu falimentul. Reducerea semnificativă a rentabilității pe perioadă unui exercițiu financiar nu conduce imediat la insolvabilitate, chiar dacă pe termen lung supraviețuirea băncii poate fi repusa în cauza.

Băncile trebuie să-și previzioneze cu mare acuratețe nevoile de lichiditate, așa încât fluctuațiile cash-flow-ului să se înscrie în proiecțiile efectuate.

Noțiunea de risc cuprinde atât categoriile de riscuri specifice activitătilor financiar-bancare cât și toate riscurile care afectează activitătile organizațiilor indiferent de domeniul de activitate al acestora. În literatură de specialitate, riscul bancar este asociat cu precădere riscurilor financiare deoarece, prin natură activitătilor pe care le desfăsoară, băncile sunt primele și cele mai afectate de modificările condițiilor economico-financiare ale tărilor în care-și desfăsoară activitatea sau de modificările acestor condiții la nivel global.

Sursă I. Trenca, Simona Mutu, Managementul riscurilor bancare – Soluții econometrice -, Ed. Casa Cărții de Știință, 2012, pag.10

Figura nr. 1.3. Principalele categorii și subcategorii de riscuri bancare

În domeniul bancar, au fost identificate patru categorii principale de riscuri care pot afecta activitatea financiar-bancară. În Figura 1 sunt prezentate schematic cele patru categorii de riscuri și subcategoriile specifice.

1.2. Tipuri de riscuri bancare

Diversitatea riscurilor cu care se confruntă o bancă în activitatea ei zilnică, precum și diversitatea situațiilor care conduc la aceste riscuri, conduc la ideea că nu este posibilă o clasificare unică. În cele ce urmează, se va încerca o clasificare după mai multe criterii selectate din literatură de specialitate.

A. Riscuri bancare în funcție de piață care determină apariția riscului

Există două categorii de riscuri bancare, în funcție de piață care determină apariția riscului: riscuri determinate de piață produsului și riscuri determinate de piață capitalului.

A. Riscurile de pe piață produsului. Această categorie de riscuri se referă la aspectele strategice și operaționale ale gestiunii veniturilor și cheltuielilor de exploatare. Riscurile de pe piață produsului cuprind:

1 – Riscul de creditare: este riscul cel mai important dintre cele de pe piață produsului, el datorându-se deprecierii valorii, că o consecință a falimentului sau nerambursării împrumutului.

Băncile gestionează acest risc prin:

-decizii echilibrate de creditare, prin care riscul creditului este corect apreciat;

-asigurarea unor debitori diverși, așa încât pierderile să nu fie concentrate în timp;

-cumpărarea de garanții de la terțe părți (asigurarea creditelor astfel că riscul de faliment să fie total sau parțial transferat de la creditori).

În asumarea unui risc acceptabil, precum și a unei datorii acceptabile, este important să se înțeleagă modul în care acest risc poate fi micșorat la maximum. Această presupune utilizarea unui sistem de investigare a tuturor componentelor de risc, care pot fi împărțite în două categorii:

a. riscul tranzacției – se referă la diferite aspecte funcționale ale riscului afacerii;

b. riscul de credit – se referă la profitabilitatea afacerii.

Cele două categorii de risc se află într-o strânsă legătură și ele trebuie să fie cunoscute pentru aprecierea riscului de ansamblu pe care îl implică creditul respectiv.

Riscul tranzacției acoperă nu numai natură, structură și perioadă de risc, dar și implicațiile juridice, politice, economice și practice față de acel împrumutat.

Riscul de credit presupune asumarea de către bancă a riscului că la data scadenței clientul nu va putea să își achite obligațiile pe care le are față de bancă.

Bancă trebuie să evalueze toate componentele relativ la clientul sau, precum și activitatea desfășurată de acesta, în vederea stabilirii unei opinii prudente vizând posibilitatea de rambursare a creditului. Această opinie va trebui să ia în considerare nu numai o prima rambursare pentru plată obligației, ci și o posibilă sursă secundară de plată.

Bancă urmărește cuantificarea riscului, utilizând metode, proceduri și tehnici cunoscute pe plan internațional, luând în considerare elemente principale cum ar fi: performanță financiară a clientului; structură tranzacției; calitatea și structură sursei de rambursare; calitatea și structură garanțiilor.

Garanțiile reprezintă sursă de rambursare a creditului și sunt utilizate numai în cazul în care nu mai există și alte posibilități de rambursare a acestuia și a plătii dobânzii.

O preocupare permanență pentru asigurarea unui control eficient al riscului de credit va fi monitorizarea volumului creditelor, a structurii și calității acestuia, evidențiindu-se în dinamică și cauzalitatea creditelor restanțe.

2 – Riscul de strategie (de afaceri). Este riscul că întreagă linie de afaceri să sucombe datorită competiției sau uzurii morale. Un exemplu îl poate constitui dispariția relativa a pieței tradiționale de credite mari cu risc scăzut pentru corporații, acestea fiind înlocuite cu hârtii comerciale.

Un alt exemplu de risc de strategie este acela în care o bancă nu este pregătită sau nu este capabilă să devină competitivă într-o nouă activitate. Astfel, în activitatea de emitere a carurilor, unele bănci au amânat această acțiune, ele nemaiputând obține un avantaj competitiv în acest domeniu. Această atitudine conservatoare de a aștepta piață să se dezvolte reprezintă ea însăți un risc.

3 – Riscul datorat reglementărilor bancare. Instituțiile financiare funcționează că centre de profit în bază unor licențe care pot fi revocate, ceea ce poate să ducă la pierderea unor investiții importante.

Astfel, în SUA, în ultimele decenii au avut loc naționalizări de bănci. în România poate fi explicată în acest sens retragerea licenței de funcționare a unor bănci care, deși erau neoperationale, angajaseră investiții importante pentru sedii și echipamente în momentul retragerii.

De asemenea, un alt risc de reglementare poate fi retragerea licențelor de dealer de pe piață valutară interbancară românească a mai multor bănci românești și străine.

Riscul de reglementare poate fi întâlnit și când o bancă specializată într-un anumit domeniu se transformă într-o bancă universală, urmând astfel să concureze cu celelalte bănci care acționează și ele pe același domenii.

4 – Riscul de operare. Este un risc semnificativ pe piață produsului, el neputând fi ignorat de nici o instituție financiară, și constă în riscul că sistemele de calcul să nu funcționeze corect.

5 – Riscul de marfă. Prețurile mărfurilor pot să afecteze uneori imprevizibil băncile, precum și alți creditori, având impact general atât asupra economiilor, cât și asupra debitorilor. De exemplu, creșterea prețului energiei poate să acționeze asupra inflației, contribuind la creșterea ratelor dobânzii și, în continuare, efectul propagându-se asupra unor active financiare bazate pe o rată fixă a dobânzii.

6 – Riscul resurselor umane. Reprezintă formă de risc cea mai subtilă, foarte dificil de măsurat, care rezultă din politică de personal: recrutarea, pregătirea, motivarea și menținerea specialiștilor.

Plecarea unui foarte bun specialist poate duce la compromiterea unei activități sau a unui sistem de lucru. Motivarea inadecvată a salariaților, care în unele situații poate avea efecte mari; se referă l absența stimulentelor sau acordarea greșită a acestora.

7 – Riscul legal. Acest risc forme, anume:

a. responsabilitatea creditorilor atunci când debitorii au pretenția falimentul lor fost cauzat de faptul promis nu retrage creditul credite suplimentare;

b. litigii legate de deșeuri toxice depozitate pe terenul deposedat, care inițial la acordării de credite garanție. După deposedarea acestui teren, prin efectul legii, trebuie făcute cheltuieli decât valoarea lui, pentru neutralizarea efectului poluării chiar interdicția de înstrăinare folosire acestuia.

8 – Riscul de produs. Acesta se referă la marele risc că produsele oferite de către o instituție financiară să se uzeze și să devină necompetitive. Un astfel de risc poate fi întâlnit la ATM-uri. O bancă poate să investească și să-și dezvolte o rețea de ATM-uri la un moment dat, care este competitivă. în paralel, furnizorii de ATM-uri dezvoltă propriile produse și le oferă altor clienți. Produsele oferite se dovedesc a fi superioare tehnologiei băncii, astfel că investiția ei poate deveni pierdere.

B. Riscuri determinate de piața de capital. în general, piețele de capital și riscurile lor afectează valoric toate companiile, semni- ficative fiind însă instituțiile financiare, în cazul cărora este greu de făcut o distincție clară între riscul pieței produsului și al pieței de capital.

De exemplu, riscul raței dobânzii, în cazul creditelor cu rată fixă, este un risc al pieței de capital, în același timp riscul creditelor cu rată fixă poate determină falimentul unui debitor slab și, astfel, riscul raței dobânzii se transformă în risc de creditare, care este de fapt un risc al pieței produsului.

Din punct de vedere al pieței de capital, există următoarele tipuri de risc:

1 – Riscul ratei dobânzii este reprezentat de sensibilitatea fluxului de numerar la schimbările ratelor dobânzii. Fluctuația prețurilor activelor financiare și pasivelor datorită schimbării raței dobânzii într-o perioadă de timp poate transformă diversele riscuri (ex. Riscul de creditare) într-o amenințare majoră la adresă unei bănci.

De aceea este necesară o prognozare, bazată pe criterii riguros acceptate, a modificărilor ce pot interveni în nivelul și structură raței dobânzilor, această corelată și cu evoluția indicatorilor macroeconomici.

Se urmărește o minimalizare a riscului raței dobânzii în funcție de raportul dintre activele purtătoare de dobânzi și pasivele purtătoare de dobânzi. Valoarea raportului trebuie să fie cât mai aproape de unu.

2 – Riscul de lichiditate este cel mai important risc al pieței de capital și el constă în aceea că o bancă nu dispune de lichidități corespunzătoare pentru a acoperi obligațiile financiare la un moment dat. Riscul lichidității este cel mai ridicat când o bancă nu poate să anticipeze cererea de noi împrumuturi sau retragerile de depozite și când nu are acces la noi surse de numerar.

Pentru asigurarea nevoilor de lichiditate, se pot folosi atât active, cât și pasive. Sursă tradițională de lichiditate o reprezintă activele lichide. Este interesantă abilitatea unui deținător de active de a preschimbă activul cu pierderi minime, având în vedere deprecierea prețului. Pentru a răspunde cerințelor de lichiditate, unele bănci dețin active care pot fi vândute imediat, aproape de valoarea nominală.

Pasivele băncilor pot fi și ele transformate în lichiditate, în sensul că se pot emite cu ușurință titluri de împrumut pentru a obține numerar la costuri rezonabile.

3 – Riscul valutar. Riscul valutar sau riscul raței de curs apare la orice cumpărare sau vânzare de monedă, altă decât cea în care se evidențiază în contabilitate.

Riscul cursului de schimb afectează atât piață produselor, cât și piață de capital. Volatilitatea cursurilor de valutare poate influența capacitatea debitorilor de a-și rambursa împrumuturile.

Tabel nr. 1.1. Factorii de bază ce determină riscul valutar

Sursă: Dardac N., Barbu T., Monedă, bănci și politici monetare, Editura Didactică și Pedagogică, 2005, p. 32.

Modalități de evitare a riscului valutar au fost dezvoltate pe piață derivatelor, prin utilizarea unor instrumente de hedging (de neutralizare, compensare a riscului).

Instrumentele derivate sunt din ce în ce mai mult utilizate pe piață valutară de către băncile comerciale. Pentru acoperirea riscului valutar sunt utilizate:

-contractele forward (contracte clasice la orice data în viitor, orice valută, la un anumit termen);

-operațiuni swap – asigură infuzie de lichiditate în monedă necesară, acoperă poziția valutară.

4 – Riscul de decontare este o formă particulară a riscului de eroare, care presupune implicarea competitorilor băncii. Se referă la transferul de sume între băncile locale și cele internaționale. Acest risc este administrat atent prin intermediul unor tehnologii sofisticate de urmărire a plăților. Astfel, prin acest sistem se efectuează o singură plată la sfârșitul zilei, în locul a nenumărate plăți prin tranzacțiile individuale.

5 – Riscul de baza este o varietate a riscului raței dobânzii. Pentru protecția împotrivă raței dobânzii, se pot utiliza combinații de tranzacții având diferite active de bază și urmărindu-se în mod special relația existența și previzibilă dintre activele de bază. Pot fi utilizate că instrumente de hedging contractele futures.

Este evident că instituțiile financiare, respectiv băncile comerciale, în activitatea lor de prestatoare de servicii financiare, își gestionează riscurile proprii, dar ele pot să își transfere riscul prin tranzacții de hedging. Dacă riscul pentru bancă este inevitabil, povară lui și, respectiv, costurile pe care le determină sunt ambele administrabile, transferabile.

B. Tipuri de riscuri bancare în funcție de expunerea la risc

În funcție de expunerea la risc a unei societăți bancare, care este generată atât de ansamblul activității sale, cât și de fiecare tip de operațiune (tranzacție) efectuată, se identifică expunerea pură la risc (riscuri pure) și cea suplimentară (riscuri lucrative).

În acest context, se poate face clasificarea riscurilor după criteriul activității bancare în: riscuri pure și riscuri lucrative.

1) Riscuri pure sunt cele care apăr că urmare a activității bancare curente, de fiecare zi. Aceste riscuri pot fi diferențiate în:

• riscuri fizice – ce constau în distrugeri sau avarieri de clădiri, deteriorări a liniilor de telecomunicații, accidente de circulație, etc;

• riscuri financiare – ce pot apare că urmare în pierderi de date, de cecuri și în general de documente, distrugerea arhivelor, etc.;

• riscuri criminale și frauduloase – cum ar fi: pătrunderea în bazele de date, utilizarea frauduloasă a mijloacelor de plată, contrafacerea cârdurilor și cecurilor, efectuarea unor operații incorecte de către salariați, întocmirea unui dosar de credit pe bază de falsuri, deturnări de fonduri, existența unor bancnote false, etc.

• riscuri de răspundere – că de exemplu: nerespectarea normelor privind deschiderea de conturi, erori în gestiunea conturilor și serviciilor de fructificare a economiilor, erori de ordin bursier în operațiile cu titluri, acordări abuzive de credite, greșeli de consultanță în ingineria financiară, nerespectarea actelor normative în vigoare, a normelor și circularelor băncii, etc.

2) Riscuri lucrative (speculative) generate de tendința realizării unui profit mai ridicat prin activități ce au drept consecință cheltuieli suplimentare, deci și posibile pierderi mai mari. Aceste cheltuieli pot rezultă din credite nerambursabile la scadență, pierderi din portofoliul de titluri, sau o structură defectuoasă a activelor bancare.

C. Riscuri bancare în funcție de caracteristicile bancare

În funcție de caracteristicile bancare riscurile se grupează astfel: riscuri financiare, riscuri de prestare și riscuri ambientale.

1) Riscurile financiare sunt cele mai importante riscuri din această categorie. De fapt, a gestiona incorect riscurile financiare înseamnă a falimenta treptat o societate bancară.

Principalele riscuri financiare care pot afecta activitatea unei societăți bancare sunt: riscul de lichiditate (de finanțare) și riscul de faliment (de capital).

Aceste două tipuri de risc pot fi analizate sistemic, în strânsă lor interdependență. Astfel, un risc sporit de creditare generează riscul de lichiditate, iar în condițiile în care societatea bancară în cauza nu poate atrage rapid de pe piață resurse, apare riscul de faliment (de capital). O politică excesiva de creditare, corelată cu o lichiditate inadecvată, reprezintă o cauza foarte frecvență a falimentului bancar.

Riscul de lichiditate sau de finanțare exprimă probabilitatea finanțării efective a operațiunilor bancare.

2) Riscurile de prestare sunt cele care afectează sferă serviciilor bancare. Acestea sunt:

-risc operațional, încapacitatea băncii de a asigură servirea profitabilă a clienților;

-riscuri generate de introducerea de noi produse bancare;

-riscul tehnologic, asociat structurii ofertei de produse financiare;

-riscul strategic, determinat de probabilitatea de a nu alege strategia optimă perioadei și condițiilor date (economice, monetare, financiar-bancare, valutare, sociale, politice).

3) Riscurile ambientale cuprind acea clasă a riscurilor care este considerată că având un puternic impact asupra performanței bancare, dar asupra cărora societatea bancară are un control limitat. Această grupă de riscuri cuprinde:

-riscul de fraudă (de ordin intern și extern);

-riscul economic, determinat de evoluția mediului economic în care funcționează atât întregul sistem bancar, cât și clienții;

-riscul concurențial, datorat în special modificării condițiilor de pe piață, generând schimbarea raportului de forțe între bănci;

-riscul legal se referă la faptul că activitatea oricărei societăți bancare trebuie să se desfășoare în condiții de deplină legalitate (acest risc se manifestă atât în ceea ce privește incertitudinea evoluției viitoare a cadrului normativ, cât și explozia informațiilor în acest domeniu).

D. Riscurilor bancare în funcție de Banca Reglementelor Internaționale

O altă clasificare este cea data de Bancă Reglementelor Internaționale, astfel:

1) Riscuri financiare

– riscul raței dobânzii (sensibilitatea rezultatelor financiare la variația nivelului ratelor dobânzii);

-riscul cursului de schimb (diminuarea profitului net bancar și/sau modificarea marjei dobânzii bancare, datorită variației cursului valutar pe piață);

-riscul de lichiditate (încapacitatea societății bancare de a-și finanță operațiunile curente, datorită necorelarii scadențelor operațiunilor de pasiv cu plasamentele sub formă creditelor);

-riscul titlurilor cu venit variabil (apărut în urmă tranzacționării titlurilor pe piețele financiar-bancare).

2) Riscuri legate de parteneri

– riscul clientelei (probabilitatea că, în timp, clientul să devină insolvabil sau să nu-și poată onora obligațiile către bancă);

-riscul apărut pe piață interbancară (în operațiunile pe piață monetară, că urmare a variatei ratelor dobânzilor);

-riscul de țara (posibilitatea că un stat să nu dorească sau să nu-și poată onora obligațiile financiare față de un alt stat sau față de instituțiile financiar-bancare internaționale);

-riscul de credit (furnizor, piață ).

3) Riscuri comerciale

– riscul de produse (care poate apărea atât din punctul de vedere al producției, transportului, livrării, dar și din cel al prețului);

-riscul serviciilor (atât din punctul de vedere al prestării serviciului în cauza și/sau din cel al tarifelor);

-riscul de plată (riscul ratelor dobânzilor, al prețurilor, al cursului de schimb);

-riscul de imagine (care apare atunci când o societate bancară este implicată fie într-un scandal mass-media, fie se află în criză de lichiditate sau este insolvabilă);

4) Riscuri legate de forță de muncă ca număr, structură ori că pregătire profesională, eficientă, imagine).

5) Riscuri operaționale și tehnice, legate de calitatea operațiunilor, de nivelul de informatizare, etc.

6) Riscuri ale gestiunii interne:

– riscul de reglementare (asemănător celui legal, dar cu incidență numai asupra reglementărilor interne proprii societății bancare în cauza);

-riscul de deontologie (al personalului);

-riscul de strategie (alegerea unei strategii inadecvate momentului);

-riscul de insuficiență funcțională;

-riscul resurselor umane (număr, componența, pregătire profesională, educație)

-riscul de comunicare (comunicarea internă a societății bancare și comunicarea externă);

-riscul controlului intern total și financiar.

E. Riscuri bancare în funcție de elementele afectate de producerea riscului

În funcție de elementele afectate de producerea riscului, literatură de specialitate deosebește:

1) Riscuri financiare, de lichidități (afectează elemente de activ și pasiv):

– riscul de credit;

riscul titlurilor guvernamentale;

riscul de schimb valutar;

riscul ratei dobânzii;

riscul de preț;

riscul de lichiditate a pieței;

riscuri tehnice, organizatorice (afectează fluxul de numerar).

2) Riscul tranzacțional:

riscul tranzacțional în cazul vânzărilor făcute în monedă străină;

riscul tranzacțional în cazul obligațiilor de plată în monedă străină;

riscul tranzacțional al contractelor în monedă străină;

riscul tranzacțional în cazul primirii de credite sau investiții în monedă străină.

F. Tipuri de riscuri bancare în funcție de reflectarea în bilanțul contabil

Riscuri bancare funcție de reflectarea lor în bilanțul contabil:

1. riscuri referitoare la pozițiile bilanțiere (de lichiditate, ratei dobânzii, de schimb valutar, de portofoliu, de țară, riscul decontării, profitabilității, structurii bilanțului, indicilor de solvabilitate, etc.);

2. riscuri în afara bilatului (contracte la termen, acreditive, futures, options, swaps, etc.);

3. alte tipuri de risc (risc de tendința, de strategie, de producție, de investiție, al concurenței).

O interesantă clasificare a riscurilor bancare oferă francezii Michael Rouch și Gerard Naullen în lucrarea "Le gestion bancaire et financière control", potrivit cărora băncile se pot confruntă cu:

1) Riscuri financiare. Caracterizează cel mai bine activitatea bancară și financiară și multe din aceste riscuri fac obiectul supravegherii reglementate.

-Riscul raței dobânzii exprimă riscurile de pierdere sau de lipsă a câștigului, legate de evoluția diferitelor rațe ale dobânzii. Este specific operațiunilor de credit, unde riscul raței dobânzii poate să apăra în fenomenele de rambursare anticipate, în structură portofoliului de credite, în neconcordanță dintre angajamentele și resursele cu dobânzi variabile.

-Riscul de schimb poate fi definit că pierderea antrenată de variația cursului creanțelor sau datoriilor exprimate în devize în raport cu monedă de referință a băncii.

-Riscul de lichiditate exprimă probabilitatea de încetare a plăților, care, pentru o instituție bancară, este în general legată de o imposibilitate de a se refinanța sau de condiții de refinanțare ce antrenează automat pierderi.

-Riscul titlurilor cu venit variabil corespondențe pierderii sau lipsei de câștig ce poate rezultă din variația valorii acțiunilor deținute de o instituție. Acest tip de risc se mai numește risc de tranzacționare.

2) Riscurile de contrapartidă.

– Riscul de clientelă poate fi definit drept riscul pe care îl incumba falimentul unei societăți nefinanciare sau al unui particular. Nefiind specific instituțiilor bancare și financiare, el este evidențiat totuși de mult timp sub mai multe denumiri, cum sunt: riscul de credit, de faliment al clienților sau riscul contencios.

-Riscul interbancar exprimă riscul specific apărut că urmare a falimentului unei instituții de credit client. Versiunea macroeconomică a acestui tip de risc este denumită risc de poziție, acesta fiind riscul de faliment general al unei comunități financiare.

-Riscul de țara este legat de probabilitatea de neplata a creanțelor de către debitorii rezidenți în țara supusă riscurilor. Sunt, în general, calificate că fiind supuse riscurilor țările în situație de război declarat sau iminent, țările în situație politică sau economică delicată, țările victime ale catastrofelor naturale.

3) Riscurile comerciale. Se califica aici riscul de inadecvare a produsului sau a serviciului pe piață că fiind riscul de produs/serviciu sau că risc concurențial.

Riscul de piață reprezintă riscul legat de gradul de dependența sectoriala a unei instituții bancare. Dacă această instituție nu are o activitate diversificată pe mai multe piețe sau sectoare de activitate, rentabilitatea să este direct dependența de reușită să pe singură să piață strategică și de ciclul eventual al pieței. Acest tip de risc este deplin suportat/asumat de către instituțiile specializate în sectorul respectiv.

4) Riscurile asupra bunurilor și personalului. Se disting două tipuri de riscuri asupra bunurilor și personalului: risc accidental și riscul delictual.

-Riscul accidental este definit că risc legat de realizarea unor evenimente nemenționate, afectând securitatea fizică a bunurilor și persoanelor. Pentru acest tip de risc, prejudiciul potențial se poate evalua prin costul de autoasigurare, costul ajutorului dat personalului în caz de accident sau de costul de înlocuire a bunurilor și materialelor. Evaluarea acestui prejudiciu potențial poate contribui la calcularea costului de oportunitate a contractelor de asigurare, dar și al operațiunilor de prevenire bazate pe punerea în aplicare a normelor de securitate și a sistemelor de detecție a incidentelor.

-Riscul delictual este definit că risc legat de realizarea unor eveniment intenționat-delictuale, punând în pericol securitate fizică a bunurilor și a persoanelor. Acest risc este important pentru bănci, care sunt, prin activitatea lor, expuse la deturnarea de fonduri, furturi și atacuri armate. Pagubă financiară potențială se poate evalua prin costul de autoasigurare, prin sumă valorilor materiale din casă, prin costul legat de back-up-ul compartimentului de informare, prin costul indemnizațiilor de vărsat personalului sau prin diferențele găsite la inventarul material sau al casei.

5) Riscul operațional sau tehnic. Riscurile legate de tratamentul administrativ și contabil al operațiunilor fac obiectul unor calificative diverse: riscul operațional, riscul administrativ, riscul de procedura în tratament/contabilizare sau riscul de back-office. Este vorba de riscurile cotidiene, fără caracter excepțional: întreruperea activității bursei, greșeli de operare cu clienții, pierderi pe parcurs poștal, etc. Prejudiciul potențial poate fi evaluat pornind de la despăgubirile vărsate clienților (dobânzi de întârziere), de la pierderea de rezultat datorată acestor erori și, eventual, de la pierderea de imagine comercială.

Datorită rolului informaticii în activitatea bancară, riscurile aferente activității informatice pot face obiectul unei clasificări pe trei niveluri.

a) riscul informatic 1, categoria de riscuri legate de studiile informatice. Este vorba de riscul legat de probabilitatea unor erori în conceperea programelor informatice, denumite și risc de securitate logică.

b) riscul informatic 2 este acela legat de tratamentele informatice care pot avea că origine probleme de funcționare a aplicațiilor în producție sau a softurilor. Acestea pot fi localizate în centrele informatice, la administratorii aplicațiilor sau la utilizatori.

c) riscul informatic 3 privește telecomunicațiile. Este vorba de pericolele legate de probabilitatea unor erori, pierderi sau alterări ale datelor și informațiilor transmise prin telefon, fax, poștă și bazele de date. O eroare de destinație, o citire greșită a unei teletransmisii de la client sau utilizarea frauduloasă a unei rețele pot conduce la prejudicii importante.

6) Riscurile gestiunii interne. Această categorie regrupează o gamă eterogenă de riscuri, dificil de măsurat, dar formalizarea și difuzarea lor pot fi totuși efectuate de către serviciile de control de gestiune și de audit intern.

• Riscul reglementar, desemnează riscul legat de neaplicarea dispozițiilor legale sau a reglementărilor proprii activității sau profesiunii. El poate fi divizat în sub-categorii mai precise: riscul fiscal, riscul penal. Se poate astfel luă exemplul neaplicarii raței de solvabilitate pentru instituția bancară. Această poate continuă o intervenție a comisiei bancare, cum ar fi, în caz extrem, retragerea autorizației acestei instituții. în acest caz, prejudiciul este total, pentru că existența însăși a instituției este pusă sub semnul întrebării.

• Riscul deontologic-categorie de risc devenită importantă, este defi- nit drept neaplicare a principiilor deontologice definite în interiorul instituției sau al profesiunii. Delictul de inițiere și cel de divulgare a secretelor bancare aparțin și ele riscului deontologic propriu profesiunii bancare. Pierderile financiare sunt dificil de sesizat, ele privesc în principal efectele pierderii imaginii comerciale, pierderi de clientelă, sau chiar sancțiuni financiare impuse de autoritățile financiare.

• Riscul strategic (de politică globală, de management) – riscul legat de absența unei strategii a întreprinderii sau de definirea unor strategii nepertinente. Acest risc poate fi atenuat printr-o strategie de diversificare a ofertei sau printr-o implicare în participații strategice în alte întreprinderi, având în vedere și oportunitățile de dezvoltare. Nu există o măsurare precisă directă a prejudiciului potențial legat de riscul strategic, dar revine serviciului de control de gestiune sarcină să semnaleze conducerea, prezentând evoluția portofoliului, repartizarea veniturilor pe produs/piață, proporția angajamentelor în sectorul respectiv, etc.

• Riscul de subtratare, reprezintă gradul de dependența al instituției față de utilizarea prestatorilor de servicii externe. Acest risc tinde să se extindă în majoritatea băncilor odată cu dezvoltarea informaticii delegate, gestiunea dosarelor de credit pentru contul unui terț, etc.

• Riscul de comunicare externă exprimă riscul specific prin care o activitate de relații publice poate fi percepută negativ de către clientelă instituției. Acest tip de risc este generat ori la prezentare rezultatelor către comunitatea financiară, ori la o schimbare ce afectează instituția comercială, sau al anunțarea unei schimbări substanțiale a condițiilor contractuale ale operațiunilor.

Clasificare riscurilor bancare este subiectivă, analiștii care abordează această problemă se implică mult asupra teoretizării ei. Astfel, în literatură de specialitate se identifică între trei și zece categorii principale de risc în funcție de anumite caracteristici alese că fiind primare sau secundare. Așa se explică și clasificarea prezentată a riscurilor în raport cu diverse criterii, același tip de risc încadrându-se în același timp într-o categorie sau altă.

1.3. Indicatori de măsurare a riscurilor bancare

În cadrul analizei riscurilor bancare, o importantă deosebită revine cuantificării acestora, pe bază unui sistem de indicatori specifici, care permit măsurarea și analiză statistica a riscului în economie evaluarea statică și dinamică a riscurilor, prin raportarea la standardele internaționale sau la propria experiență istorică a băncii.

1.3.1 Indicatori ai riscului de creditare

Aproape toate băncile, într-o măsură mai mică sau mai mare, își asumă riscul de creditare, ceea ce presupune necesitatea analizei modului cum evoluează în timp calitatea portofoliului de credite, cu impact asupra profitabilității, adecvării capitalului și încrederii generale în bancă respectivă.

Se determină doi indicatori de referință pentru estimarea riscului de creditare pe bază ponderii activelor de calitate slabă, care întârzie sau nu permit realizarea veniturilor anticipate:

Tabel nr. 1.2. Indicatori de măsurare a riscului de creditare

Sursă Revista Finanțe Bǎnci Asigurǎri, nr. 6/2002, pag. 25

Pentru o situație favorabilă băncii, este de preferat că valorile raței creditelor restanțe și cele a creditelor neperformante să fie minime, în caz contrat generandu-se probleme în activitatea și asupra rezultatelor financiare ale băncii.

Indicatorul privind rată rezervelor pentru pierderi exprimă sintetic așteptările manageriale privind evoluția calității portofoliului de împrumuturi, cel privind rată provizioanelor față de pierderi reflectă nivelul de prudența adoptat de bancă în politică să de creditare și nu în ultimul rând rată provizioanelor în profit exprimă costul acoperirii riscului de creditare asumat de bancă.

Indicatorii potențiali de măsurare a riscului care pot semnala în avans variațiile veniturilor băncii sunt: concentrarea geografică și pe sectoare economice a creditelor, ritmul de creștere a volumului de credite, rentabilitatea ridicată a unor categorii de credite.

Deși nici unul din indicatorii menționați nu reprezintă un predictor perfect, nivelul necorespunzător al unuia dintre aceștia sau a mai multora, constituie în șine un barometru al viitoarelor probleme de creditare.

1.3.2. Indicatori ai riscului de lichiditate

Interpretarea lichidității bancare pe bază situației fluxului de numerar, așa cum se practică în cazul firmelor, este problematică, această re- flectand invariabil faptul că bancă reușește să își procure suficient numerar din noile depozite sau din fondurile de pe piață monetară pentru finanțarea creșterii creditelor pe care le acordă. în schimb, această situație nu reflectă posibilitatea că bancă să fie obligată a plăți dobânzi mai mari pentru resursele atrase. Datorită limitelor informaționale ale situației fluxului de numerar, analiștii bancari utilizează o serie de indicatori pentru măsurarea lichidității. Principalii indicatori pentru analiză lichidității:

• lichiditatea globală – reflectă posibilitatea elementelor patrimoniale de activ de a se transformă pe termen scurt în lichidități, pentru a satisface obligațiile de plăți exigibile;

• lichiditatea imediată – reflectă posibilitatea elementelor patrimoniale de trezorerie de a face față datoriilor pe termen scurt;

• lichiditatea în funcție de total depozite – care reflectă posibilitatea elementelor patrimoniale de activ de a face față datoriilor reprezentând totalul depozitelor;

• lichiditatea în funcție de total depozite și împrumuturi – reflectă posibilitatea elementelor patrimoniale de activ de a face față datoriilor reprezentând totalul depozitelor și împrumuturilor.

Trezoreria determină și expunerea băncii în funcție de depozitele la vedere și total depozite (raportul dintre acestea) – exprimă tendința de evoluție a depozitelor la termen comparativ cu cea a disponibilităților la vedere cu influența asupra stabilității resurselor și nivelului costurilor. Alți indicatori care sunt calculați pentru estimarea riscului de lichiditate:

• Poziția lichidității – indicator derivat din practică gestiunii de trezorerie, a cărui optimizare constă în echilibrarea activelor lichide cu pasivele imediate. Dacă poziția de lichiditate este negativă, activele lichide sunt insuficiente pentru onorarea integrală a obligațiilor, bancă recurge la împrumuturi pe piață interbancară, de la bancă centrală sau lichidarea unor active de portofoliu înainte de termen.

• Pasivele nete, adică diferență între active și pasive clasificate după scadență – indicator care semnalează perioadă de maximă nevoie de lichiditate.

• Indicele de lichiditate (ÎL) – reprezintă raportul dintre sumă pasivelor și sumă activelor, ambele ponderate cu numărul de zile sau cu numărul curent al grupei de scadențe respective. Dacă indicele de lichiditate este:

= 1 – banca nu trebuie sa faca transformare de scadență;

< 1 – banca face transformarea din pasive pe termen scurt în active pe termen lung, în condițiile curbei crescătoare a dobânzii;

> 1 – banca transformă pasivele pe termen lung în active pe termen scurt, rezultând riscul de lichiditate.

• Rata lichidității (RL) – exprimă evoluția gradului de îndatorare a băncii față de piață monetară. Acesta se calculează periodic, funcție de scadență operațiunilor de împrumut astfel:

O rată supraunitară indică scăderea lichidității datorită creșterii gradului de îndatorare, relația fiind inversă în cazul unei rațe subunitare.

• Raportul total de credite / total depozite – reflectă proporția din resursele atrase de la deponenți care este împrumutată altor clienți.

1.3.3. Indicatorul de solvabilitate (adecvare a capitalului)

Adecvarea capitalului a constituit o preocuparea importantă a managementului bancar datorită semnificației sale privind soliditatea băncii și siguranță depozitelor; are și o dimensiune competitivă, băncile bine capitalizate fiind mai atractive pentru atragerea de resurse fie din depozite, fie din împrumuturi în condiții avantajoase.

Potrivit reglementărilor, băncile trebuie să aibă capitalul de rang I raportat la activele ponderate cu riscul de minim 4%, iar cel de rang ÎI de minim 8%. în prezent, majoritatea băncilor din țările dezvoltate au indicele de adecvare a capitalului de cel puțin 10%, cele mai bine capitalizate ajungând la 12%.

Reglemantarile B.N.R. în domeniul adecvării capitalului prevăd un indice(grad desolvabilitate) minim de 8%, calculat că raport între capitalul propriu și activele ponderatefunctie de risc și de minim 12 % acesta fiind calculat prin raportarea fondurilor proprii ale băncilor la activele (bilanțiere și extrabilantiere) ponderate în funcție de risc. Normele BNR stabilesc ponderi de risc pe categorii de active din bilanț astfel:

• 0% : numerarul din casieriile băncilor, titlurile de împrumut ale statului, crediteleacordate statului și autorităților centrale ale statului și sume de primit de la stat, depozitele constiuite la BNR și alte sume de primit de la această, titlurile de participare a băncii lacapitalul altor societăți bancare, creditele subordobate acordate altor societăți bancare:

• 20% : cecurile și alte elemente în curs de decontare, creditele acordate administrației locale a statului și organismelor guvernamentale, creditele acordate altor bănci și depozitele constituite la acestea;

• 50% : creditele ipotecare acordate persoanelor fizice și garantate cu ipoteca de primrang, alte venituri de încasat;

• 100% : credite acordate clienților nebancari, alte credite și creanțe decât celementionate anterior, imobilizări corporale, titluri de participare la capitalul unor societăți nebancare. Operațiunile extrabilantiere desfășurate de bănci sunt:

• angajamente de date: de finanțare și de plată în favoarea instituțiilor de credit; definantare și de plată în favoarea clientelei; de garanție pentru restituirea de credite acordateunor instituții de credit; de garanție pentru clientelă.

• angajamente primite: de finanțare și de plată de la alte instituții de credit; degarantie delă alte instituții de credit.

Operațiunile extrabilantiere sunt considerate din punct de vedere al riscului, drept creditedupa aplicarea unor factori de converși, după cum urmează:

-0%-titluri date în garanție;

-20%-efecte comerciale acceptate la plată de către bancă de la clienți și care suntavalizate de alte bănci, acreditive documentare irevocabile deschise de bancă clienților și garantate cu mărfurile care fac obiectul tranzacției;

-50%-facilităti acordate clienților de emitere de obligațiuni, garanții, cauțiuni și avaluri date altor bănci, garanții date pentru clientelă, acreditive documentareirevocabile deschise de bancă clienților și negarantate cu mărfurile care fac obiectultranzactiei, convenții de vânzare-răscumpărare de active încheiate de bancă, pentrucare opțiunea de răscumpărare nu a fost ferm exprimată de bancă;

-100%-convenții de vânzare-răscumpărare de active încheiate de bancă, pentrucare opțiunea de răscumpărare a fost ferm exprimată de bancă, angajamente de plată infavoarea altor bănci și în favoarea clientelei, angajamente îndoielnice, alte angajamentedate, efecte comerciale acceptate la plată de către bancă de la clienți și neavalizate dealte bănci.

După transformarea lor în echivalentul unor sume bilanțiere, acestea seponderează după risc, în funcție de natură beneficiarului unui astfel de angajament:

0%-pentru angajamente în favoarea băncii centrale, în favoarea statului sau aadministratiei centrale a statului;

20%-pentru angajamente în favoarea altor bănci, administrației locale a statului siorganismelor guvernamentale;

100%-pentru angajamente în favoarea clienților nebancari

1.3.4 Indicatorii riscului ratei dobânzii

Riscul ratei dobânzii este măsurat în mod tradițional, fie prin raportul între activele și pasivele sensibile la dobandă, fie prin diferență între acestea.Indicatorii riscului raței dobânzii utilizați în practică bancară sunt următorii :

Indicatorul riscului raței dobânzii, care se determină că raport între activele productive și pasivele purtătoare de dobânzi.

Marjă absolută a dobânzii bancare, exprimată prin veniturile nete dindobanzi, reflectă capacitatea băncii de a acoperi cheltuielile cu dobânzile bonificate ladepozite, certificate de depozit etc. din veniturile obținute prin încasarea dobânzilor lacreditele acordate. Marjă dobânzii trebuie să fie stabilită astfel încât să asiguresustinerea sarcinii bancare (diferență dintre alte cheltuieli bancare și alte venituri bancare), precum și obținerea unui profit satisfăcător.

Marjă procentuală brută a dobânzii bancare, care rezultă din raportarea marjeiabsolute la activele productive * 100.

Marjă procentuală netă a dobânzii bancare, care se calculează că raport intrenivelul mediu al raței dobânzii active și nivelul mediu al raței dobânzii pasive* 100.

Principalii indicatori de evaluare a riscului de variație a raței dobânzii sunt:

Gradul de sensibilitate se calculează că raport între activele și pasivele sensibile astfel:

Un nivel egal cu 100 al indicatorului prezintă o perfectă concordantă a activelor și pasivelor, în timp ce valoarea supraunitară exprimă o stare în care activele predomină pasivele,fapt ce poate asigură venituri mai mari băncii. Rată subunitară exprimă dependența băncii fatăde pasivele sensibile, ceea ce poate genera creșterea cheltuielilor cu dobânzile.

• Ecartul (GAP-UL)

se calculează că diferentă la un moment dat între activele și pasivele purtătoare de dobandă. Analiză GAP (analiză de interval, de prag) prezintă, deci, activele și pasivele a căror dobandă poate fi restabilită în cadrul unor perioade de timp în viitor.

Se apreciază că rapoartele GAP sunt folosite pentru a estima modificările potențiale alevenitului net din dobânzi pe un termen scurt, în general primele trimestre ale anului următor. Ele pot fi insă uneori imprecise, putând conduce la concluzii false.

1.3.5 Indicatorii riscului valutar

În general, riscul valutar reprezintă posibilitatea de a nu realiză profitul scontat sau de ainregistra pierderi, că urmare a evoluției cursului de schimb în sensul contrar anticipărilor formulate în momentul angajării operatiuniior.

Nivelul expunerii la riscul valutar este influențat de volumul operațiunilor în valutape care le inițiază o bancă comercială, pe cont propriu sau în numele clienților.

Pentru managementul unei bănci, poziția de schimb totală reprezintă un instrument decuantificare a riscului valutar indus de totalitatea operațiunilor valutare în care s-a angajat bancă.

Din punctul de vedere conceptual, poziția de schimb totală reprezintă șoldul net alcreantelor în valută, respectiv diferență dintre totalul creanțelor și totalul angajamentelor denominate în valută.Într-o abordare mai analitică, se determină și poziția de schimb individuală deschisă pe fiecare valută în parte, această reprezentând diferență dintre totalul creanțelor și totalul angajamentelor exprimate în aceeași valută.

În situația în care creanțele totale în valută sunt mai mari decât angajamentele totale invaluta, bancă prezintă o poziție de schimb lungă (drepturile sale exprimate în valută depășesc obligațiile în valută).În caz contrar, dacă totalul angajamentelor în valută depășește totalul creanțelor în valută, poziția de schimb a băncii este scurtă (obligațiile în valută ale băncii sunt mai mari decatdrepturile sale în valută).Similar este apreciată și poziția de schimb individuală deschisă pe fiecare valută în parte.

În majoritatea țărilor, băncile înregistrează operațiunile în valută în conturi deschise pefiecare din valutele în care acestea sunt denominate. Totodată, se deschid de pozitiide schimb pentru fiecare , care se înregistrează aceste operațiuni. Conturile de celor menționate , după caz, bilanțiere extrabilantiere. O operațiunilor valutare drepturi obligații pentru care existaangajamentul băncii, dar care se efectiv(, produce efecte lanivelul patrimoniului, veniturilor cheltuielilor băncii) la o ulterioară. Acestea sunt evidențiate bilanțului, cele vizând:

-angajamente de finanțare acordate primite;

-cumpărări vânzări de la vedere ( intervalul dintre inițierea tranzacției șitransferul efectiv băncilor);

-cumpărări vânzări de la termen;

-cumpărări vânzări de titluri financiare la termene ferme condiționate;

-dobânzi de primit de plătit etc.

Astfel de operațiuni

poziția de schimb operatională reprezintă dintre poziția de schimb totală și poziția de schimb .

Capitolul 2. Elemente privind managementul riscului bancar

2.1 Instrumente manageriale utilizate în monitorizarea riscului de creditare

Obiectivul principal al activității de creditare, în cazul oricărei bănci, îl reprezintă acordarea de credite în condiții de reducere la maxim a expunerii la riscuri și asigurare a unei profitabilitati corespunzătoare riscului asumat.

Evaluarea riscului de credit are dimensiuni calitative și cantitative. Dimensiunea calitativă a evaluării riscului este, în general, mai greu de estimat. Etapele în evaluarea calitativă a riscului se referă la obținerea de informații în legătură cu responsabilitatea financiară a clientului, determinarea scopului real pentru care acesta dorește creditul, identificarea riscurilor cu care se confruntă activitatea clientului, ținând cont de tendințele de evoluție a condițiilor economice în viitor și estimarea eforturilor reale pe care clientul le va face în vederea rambursării. Aspectul cantitativ a evaluării riscului constă în analiză istoricului datelor financiare ale clientului, pentru a evalua capacitatea clientului de a rambursa la timp creditul și capacitatea să reală de a supraviețui în cazul apariției unor fenomene economice adverse.

Analiză financiară a clienților se bazează pe informațiile financiare furnizate de aceștia – bilanț și raport de gestiune, cont de profit și pierdere, balanța de verificare, situația fluxului de fonduri (cashflow).

Analiză financiară a clientului este structurată pe mai multe etape:

Sursă: Dardac N., Barbu T., Monedă, bănci și politici monetare, Editura Didactică și Pedagogică, 2005, p. 51.
Figura nr. 2.1. Etapele analizei financiare a clientului

Analiză nefinanciara se derulează într-un cadru mai puțin formal, iar aspectele vizate se referă la: activitatea desfășurată, modul de conducere, segmentul de piață deținut de client, clienții și furnizorii acestuia, investițiile sale financiare, strategia lui, etc.

Principală metodă de analiză nefinanciara este analiză SWOT (strenghts – weaknesses – opportunities – threats), metodă bazată pe tehnică investigării, respectiv a chestionării, utilizându-se întrebările. în final, toate informațiile obținute despre client, respectiv factorii interni (punctele țări și cele slabe), precum și cei externi (posibilitățile și amenințările) care influențează bunul mers al activității, vor fi grupate pe componentele analizei.

În analiză factorilor care pot conduce la deteriorarea activității și la faliment se pot identifică următoarele tipuri de cauze: financiare (controlul financiar slab, structură riscantă a capitalului, creșterea duratei ciclului capitalului circulant, scăderea profitabilității de la an la an și față de media pe ramură, probleme legate de capitalul propriu și de fondurile proprii); strategice (obiective neclare de activitate, selectarea slabă a pieței produsului, nerespectarea modelului de extindere a activității, răspuns lent la modificări survenite pe piață); organizatorice (cunoștințe de conducere aplicare neechilibrate, ).

Specialiștii au determinat o serie de metode de identificare a riscului de faliment grupate în: metode contabile și metode bancare de identificare a riscului de faliment.

Analiză calității portofoliului de credite și determinarea gradului de expunere la risc. în procesul de creditare, bancă intră într-o relație cu clienții săi pe un traseu mai lung, începând cu cererea de credit, analiză cererii, luarea deciziei privind acordarea creditului, perioadă de rambursare, etc.

Pe acest traseu, activitatea de analiză urmărește: momentul ce precede acordării creditului și care include, în principal, analiză financiară a clientului, respectiv analiză internă la care se aduc în completare și destule aspecte nefinanciare, și etapă acordării și post-acordării creditului, care presupune o atentă supraveghere a evoluției clientului beneficiar de împrumut, a modului în care se rambursează rațele de credit și dobânzile.

Sursă http://bancherul.ro/

Graficul nr. 2.1. Topul băncilor din România privind ponderea creditelor neperformante în totalul creditelor în perioada 2014- T2 2015

Graficul de mai sus prezintă băncile cu cele mai multe credite neperformante din portofoliul în anul 2014 – trimestrul doi al anului 2015. Cum era de așteptat, aceste bănci au fost afectate diferit de creșterea numărului clienților care au încetat să-și plătească rațele la credite, astfel că ponderea raportată a creditelor neperformante în totalul împrumuturilor acordate variază într-un interval foarte larg, cuprins între 6% și 30%. Potrivit datelor prezentate în graficul de mai sus, BCR, cea mai mare bancă locală după active, înregistra credite neperformante reprezentând aproximativ 30% din portofoliu, în timp ce Bancpost și BCR consemnau rațe de neperformantă de 29%, respectiv 25%. La polul opus se situau Raiffeisen Bank cu o pondere a neperformantetor în total credite de 12%, Volskank cu 7% și Bancă Comercială Feroviară cu aproape 5%.

Anul trecut a marcat și cea mai mare tranzacție cu credite rele din istoria sistemului bancar, venită de la BCR care la finalul lunii decembrie a vândut către un consorțiu condus de Deutsche Bank credite corporate de 1,2 mld. euro la un preț de sub 10%. BCR a fost unul dintre cei mai activi van­ză­tori de NPL-uri, fapt care arată determinarea acționarului austriac Erste de a curătă bancă. BCR mai are la vânzare credite neperformante de aproape un miliard de euro.

Pe langă BCR, UniCredit, Piraeus și Înțesa au mai scos din bilanțuri credite rele de 840 mil. euro anul trecut, în timp ce Bancpost a inițiat procesul de vânzare a unui pachet de credite de consum de 500 mil. euro. Recuperatorii de creanțe se asteaptă că în 2016 băncile să iasă în piată cu pachete de NPL-uri de incă 2 mld. euro, în special pe segmentul corporate.

2.2 Instrumente manageriale utilizate pentru monitorizarea riscului de dobândă

Riscul ratei dobânzii apare în momentul în care o bancă face plasamente (acordă credite) pe un termen mai lung cu dobândă fixă și finanțează investițiile din surse atrase pe un termen mai scurt. Băncile își analizează portofoliile de active și pasive că un tot integrat, încercând să determine modul în care întregul portofoliu al băncii contribuie la obiectivele sale generale de profitabilitate adecvată și risc acceptabil.

Obiectivul general al managementului activelor și pasivelor este formularea strategiilor și luarea măsurilor care să modeleze bilanțul băncii în așa fel încât să contribuie la realizarea obiectivelor stabilite. Principalul obiectiv îl reprezintă maximizarea sau cel puțin stabilirea marjei băncii, a diferenței dintre veniturile din dobânzi și cheltuielile cu dobânzi, în condițiile unui nivel acceptabil de risc.

Principalul obiectiv îl reprezintă maximizarea sau cel puțin stabilirea marjei băncii, a diferenței dintre veniturile din dobânzi și cheltuielile cu dobânzi, în condițiile unui nivel acceptabil de risc. Astfel aceste instrumente sunt :

Tabel nr. 2.1. Instrumente manageriale de risc

Sursa: B. Cezar, N. Dardac, Riscuri bancare. Cerințe prudențiale, Monitorizare, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2000, p. 41.

– Modele pentru măsurarea riscului de rată a dobânzii 

Modelul gap-ului între activele și pasivele sensibile

Activele și pasivele sunt grupate în active și pasive cu rată variabilă (sensibilă) sau fixă pe o anumită bandă de scadență. Un activ sau pasiv are rată de dobândă sensibilă dacă este actualizat (reevaluat) funcție de rata dobânzii de piață în cadrul unui anumit orizont de timp. În cadrul acestui model se calculează astfel un gap ca diferență între active și pasive pe fiecare bandă de scadență. Pe lângă gap-ul pe fiecare bandă de scadență se mai poate calcula și un gap cumulat.

= gap-ul pentru scadența i ;

= activ pe scadența i ;

= pasiv pe scadența i ;

= gap-ul cumulat pentru scadența i 

=gap-ul cumulat pentru scadența i-1;

Cunoscând gap-ul pe fiecare bandă de scadență se poate calcula cu ușurintă care este expunerea băncii in termeni de venit din dobândă la modificarea ratei de dobândă pe piață.

=modificarea venitului net din dobândă pentru o bandă de maturitate i

=modificarea ratei de dobândă care afectează activele și pasivele pe maturitatea i ;

Modelul gap-ului de maturitate se bazează pe noțiunea de valoare de piață a activelor și datoriilor (pasivelor îndatorate). Valoarea de piață a unui instrument financiar este stabilită ca valoare actualizată a fluxurilor viitoare generate de respectivul instrument, actualizarea făcându-se cu o rata de dobândă de piață.

Cu cât maturitatea unui element bilanțier este mai mare cu atât modificarea valorii de piață la modificarea ratei dobânzii pe piață este mai mare. Influența maturității asupra modificării prețului unui element de activ sau pasiv poate fi extinsă și la nivelul întregului activ sau pasiv. Astfel se poate calcula maturitatea medie a activelor și datoriilor ca fiind :

= maturitatea medie a activului ;

= maturitatea medie a datoriilor ;

= maturitatea activului i ;

=maturitatea datoriei i;

=ponderea valorii de piață a activului i în valoarea de piață a activului total ;

= ponderea valorii de piață a datoriei i în valoarea de piață a datoriei totale ;

Atunci când maturitatea activului/datoriei este mai mare, modificarea valorii de piață a activului/datoriei la o modificare a ratei dobânzii pe piață este mai mare. Efectul net al modificării ratelor de dobândă asupra bilanțului bancar depinde de gap-ul de maturitate între active și datorii:

Situația tipică a băncilor comerciale este cea în care gap-ul de maturitate este pozitiv. Această situație semnifică faptul că maturitatea medie a activelor este mai mare decât maturitatea medie a datoriilor (de regulă preferința clienților este pentru credite pe termene lungi pentru investiții iar depozitele sunt pe termene scurte). Diferența dintre valoarea de piață a activelor și valoarea de piață a datoriilor dă valoarea de piață a capitalurilor proprii ale băncii. Aceasta este valoarea pe care ar primi-o acționarii băncii dacă s-ar lichida (vinde) activele și răscumpăra pasivele la prețurile pieței.

Pentru a realiza imunizarea la riscul de rată a dobânzii trebuie ca gap-ul de maturitate să fie egal cu zero. De altfel un gap de maturitate egal cu zero nu protejează întotdeauna banca de riscul de rată a dobânzii. Pentru a putea realiza o imunizare la riscul de rată a dobânzii trebuie să se țină seama de efectul de levier și conceptul de durată a activelor și datoriilor.

Modelul gap-ului de durată este o metodă mai tehnică de evaluare a riscului de rată a dobânzii, denumită și metoda actualizării ce definește conceptul de GAP de durată ca fiind o durată ponderată cu valorile actuale a fluxurilor generate de un activ sau pasiv dat.

Durata reprezintă media ponderată a scadenței fluxurilor unui activ sau pasiv utilizând ca ponderi valoarea prezentă a fiecărui flux în total fluxuri actualizate.

D= durata (măsurată in ani)

CFt= fluxul plătit la momentul t

N=ultimul moment la care e plătit fluxul

m= numărul de plăți pe an

r= rata dobânzii pe piață sau rentabilitatea cerută

Numitorul din formula duratei reprezintă valoarea actualizată a fluxurilor viitoare (pe o piață eficientă, această valoare ar trebui sa fie egală cu prețul pieței). Numărătorul reprezintă valoarea actualizată a fiecărui flux multiplicată cu durata de timp necesară pentru primirea respectivului flux

Durata are o serie de proprietăți :

– durata crește la creșterea maturității, dar cu o rată descrescătoare;

– durata scade la creșterea ratei dobânzii pe piață sau a randamentului;

– durata este negativ corelată cu rata cuponului.

Pe lângă utilizarea duratei ca instrument de măsurare a expunerii la riscul de rată a dobânzii, durata mai este utilizată și pentru realizarea imunizării unui element al bilanțului bancar sau a bilanțului bancar în ansamblu. Bilanțul bancar este imunizat la rata dobânzii dacă evoluția ratei dobânzii pe piață nu influențează valoarea de piață a capitalurilor proprii.

Pentru realizarea imunizării se calculează durata activului și pasivului îndatorat :

DA, Dp=durata portofoliului de active, respectiv datorii

DAi, DPi= durata activului i, respectiv datorii i

xAi, xPi = ponderea valorii de piață a activului i, respectiv datoriei i, în valoarea de piață a activului, datoriei total(e)

Putem scrie că modificarea valorii de piață a capitalurilor proprii este :

DGAP= gap-ul de durată

A,P=valoarea de piață a activului,datoriei

l=ponderea datoriilor în total activ la valori de piață(efectul de pârghie)

Imunizarea la rata dobânzii va presupune reducerea la zero a gap-ului de durată care se poate realiza prin modificarea duratei activului, a duratei pasivului, sau a efectului de pârghie.

Modele bazate pe simulări presupun evaluarea posibilelor efecte ale modificărilor în rata dobânzii asupra rezultatelor simulând posibile evoluții ale ratelor de dobândă și implicit acestora asupra fluxurilor de încasări și plăți.

Aceste modele implică o detaliere mult mai ridicată a elementelor bilanțiere și extrabilanțiere, putând lua în calcul și multe scenarii posibile de modificare a ratei dobânzii. Se pot lua în calcul de la modificări în panta și în forma curbei structurii la termen a ratelor de dobândă până la scenarii de evoluție a ratelor de dobândă derivate din simulări Monte Carlo. Se pot realiza simulări :

– statice – iau în calcul doar modificările care apar în urma posibilelor modificări ale ratelor de dobândă asupra elementelor bilanțiere și extrabilanțiere existente în momentul actual.

– dinamice se pot lua în calcul și modificări în elementele bilanțiere și extrabilanțiere. Astfel, se au în vedere de exemplu ipoteze despre evoluția viitoare a ratelor de dobândă, comportamentul clienților băncii cât și eventuale modificări în portofoliul băncii (de exemplu acordarea unor credite noi sau implicarea în alte tranzacții decât cele existente în momentul actual).

Evaluarea calității diverselor simulării se face în funcție de validitatea ipotezelor făcute despre evoluția ratei dobânzii și comportamentul băncii și clienților ei.

2.3. Strategii de management al activelor și pasivelor

Din perspectivă istorică, evoluția Managementului Activelor și Pasivelor este proprie caracteristicilor/dezvoltării economiei dintr-o perioadă de timp. Astfel, anii ce au urmat celui de-al doilea război mondial pot fi caracterizați de un management al activelor, atât timp cât băncile dispuneau de surse importante de fonduri ieftine – conturi curente și de economii, singură problemă fiind plasarea acestor resurse; apoi perioadă anilor ’60-’70 caracterizată printr-un management al pasivelor, caracterizată de apariția și dezvoltarea de produse non-depozit pentru atragerea resurselor în vederea finanțării cererii de creditare ce suferise o creștere puternică, însoțită de creșterea dobânzilor la credite și depozite.

Așadar, în prezent, una dintre cele mai importante funcții de management al riscurilor în bănci este Managementul Activelor și Pasivelor, reprezentată, în general, de managementul strategic al bilanțului în scopul optimizării /minimizarii variabilității venitului net din dobânzi și al valorii de piață a capitalului băncii. Literatură de specialitate a dat mai multe definiții acestei funcții a mangementului bancar, toate fiind însă circumscrise sensului de mai sus:

– practică a corelării scadențelor și fluxurilor de numerar ale activelor și pasivelor unei organizații, în scopul maximizării veniturilor și diminuării riscului raței dobânzii (Guide to Risk Management: A Glossary of Terms, Risk Publications 1989)

– managementul riscurilor financiare ale oricărei instituții financiare (Financial Risk Management în Banking: The Theory & Application of Asset & Liability Management, Uyemura & Van Deventer, Irwin 1993)

Sintetizând, Managementul Activelor și Pasivelor răspunde, atât în teorie cât și în practică, următoarelor probleme ale activității bancare:

• managementul riscului raței dobânzii,

• planificarea lichidității,

• transferul intern al fondurilor,

• planificarea și alocarea capitalului,

• măsurarea profitabilității.

Strategiile de management al activelor pornesc de la premisă că sumă și tipul depozitelor pe care le are o bancă și volumul altor împrumuturi pe care această le poate atrage depind în cea mai mare măsură de clienții săi. Conform acestei opinii, agenții economici și persoanele fizice sunt aceia care determină sumele relative de depozite și disponibilități pe care doresc să le păstreze în bancă. în această situație, deciziile pe care conducerea băncii le poate face se referă nu la depozite, ci la domeniul investițiilor, plasamentelor, în general la domeniul activelor. Banca își exercită controlul asupra alocării depozitelor pe care le primește, hotărăște cui acordă credite și pe ce termene. Astfel, necesarul de lichiditate al băncii este asigurat printr-o administrare atentă a creditelor; acestea se lor majoritate pe termen scurt, pentru fi acoperite din depozitele . Strategia se bazează pe ideea bancii și poate acoperi necesarul de lichidități prin convertirea activelor numerar. principalul activ băncii, reprezentat de credite, nu se întotdeauna cu lichidități, special atunci când economia este recesiune.

Strategia de management al pasivelor are că principal obiectiv obținerea unui control asupra surselor de fonduri, comparabil cu controlul deținut de bancă asupra activelor sale. Principală pârghie de control o reprezintă prețul – rată dobânzii și celelalte condiții pe care banca le oferă pentru depozitele pe care le atrage și pentru împrumuturile pe care le ia – pentru a obține volumul, structură și costul pe care le dorește. Dacă cererea de credite este mare, banca poate mări rata dobânzii pe care o oferă la depozite sau la împrumuturile de pe piață monetară la un nivel superior competitorilor săi; pe de altă parte, în situația în care banca are un surplus de lichidități comparativ cu posibilitățile sale de plasament, poate lăsa neschimbată dobânda pasivă sau chiar o poate diminua, lăsând competitorii să ofere mai mult pentru fondurile disponibile pe piață.

Dezvoltarea strategiei de management a pasivelor și creșterea volatilității dobânzilor și a riscurilor au determinat elaborarea unei strategii de management al fondurilor. Această strategie este o abordare mai echilibrată a managementului activelor și pasivelor: conducerea băncii trebuie să exercite un control cât mai ridicat asupra volumului, structurii și venitului, respectiv costului, atât a activelor, cât și a pasivelor; această coordonare permite maximizarea marjei dintre veniturile băncii obținute din plasamente și cheltuielile sale pentru atragerea pasivelor; politicile băncii trebuie dezvoltate în așa fel încât să maximizeze veniturile și să minimizeze costurile aferente serviciilor băncii.

O structură organizațională eficientă este un ingredient important în succesul oricărei activități, în general, și a managementului activelor și pasivelor, în particular. Într-o viziune mai largă, modul cum sunt organizate activitățile, relațiile dintre oameni și relațiile cu terții, adică ceea ce caracterizează cultura organizațională a unei instituții, reprezintă elemente cu impact deosebit asupra performanțelor. Din acest punct de vedere multe dintre firmele românești sunt deficitare, iar modelele unor instituții străine, ce au o anumită viziune de a gestiona o afacere, o viziune clădită într-un mediu economic evoluat și diferit de cel românesc, ar putea fi preluate și ar putea contribui la succesul dorit.

Modul cum managementul își definește și operaționalizează deciziile, comunicarea internă, gradul de formalism intern sunt tot atâtea componente ale culturii organizaționale, și cu cât acestea bine conturate implementate, cu organizația este bine definită. Acest context, implementarea unei strategii de management activelor pasivelor nu poate fi unei organizări , chiar dispune de tehnicieni calificați domeniu. Modelele unor instituții bancare occidentale ar fi considerate repere acest demers de către băncile din , cele componente ale acestei organizări fiind:

·         o coordonare/supraveghere activă din partea celui mai înalt nivel al managementului (board-ul)

• politici, proceduri, limite adecvate,

• o evaluare, monitorizare și gestionare corectă a riscurilor,

• un control intern cuprinzător.

Cea mai importantă componentă a acestei structuri este reprezentată de comitetul de Active și Pasive (ALCO), entitate ce are cea mai importantă responsabilitate în formularea strategiei generale și a supervizării întregii funcții a managementului activelor și pasivelor.

Scopurile ALCO sunt :

-analiza impactului schimbărilor apărute în economie și legislație,

-analiza evoluției ratelor dobânzilor,

-stabilirea dobânzilor/prețurilor produselor de activ și pasiv,

-monitorizarea riscului de lichiditate și a riscului valutar,

-analiza diferențelor dintre performanțele actuale și previzionate/bugetate (venitul net din dobânzi, dobânzi medii active și pasive, marje, indicatori de bilanț),

-introducerea de noi produse și impactul acestora asupra rezultatelor,

-analiza/aprobarea politicilor managementului activelor și pasivelor și de limitare a riscurilor.

Având în vedere importanța activității desfășurate, și necesarul de informații pentru adoptarea deciziilor ALCO este unul pe măsură. Astfel, cele mai des întâlnite cerințe informaționale ale ALCO sunt:

-informații privind riscul raței dobânzii – rapoarte Gap, simulații, analize de Durată, Value-at-Risk,

-situațiile financiare prezente, trecute și previzionate,

-rapoarte de profitabilitate pe produse, unități, clienți în scopul identificării zonelor de activitate ce trebuie stimulate sau eliminate.

-analize ale dinamicii venitului net din dobânzi,

-analiza activității economico-financiare pe baza bilanțului și a contului de profit și pierderi: profitabilitate, lichiditate, adecvarea capitalului,

-rapoarte privind poziția lichidității băncii.

2.4. Managementul riscului de lichiditate

Managementul lichidității reprezintă una dintre cele mai importante sarcini pentru conducerea unei bănci. O bancă este considerată lichidă dacă are asigurat accesul la fonduri care pot fi utilizate imediat, la un cost rezonabil, în momentul în care acestea sunt necesare; fie deține sumă necesară, fie poate obține fondurile necesare împrumutându-se sau vânzând active.

Problemele cu care se confruntă banca provin din faptul că:

-rareori cererea de lichiditate este egală cu ofertă de lichiditate, banca aflându-se în permanență în exces sau deficit de lichiditate;

-trebuie să existe un echilibru între lichiditate și profitabilitate – cu cât mai mari vor fi fondurile menținute disponibile pentru a satisface necesarul de lichiditate, cu atât mai mică va fi profitabilitatea băncii.

Rezolvarea problemelor de lichiditate depinde și de costurile implicate efectiv sau potențiale. Aici se includ costul cu dobândă la fondurile împrumutate, costurile de tranzacție, dar și costul de oportunitate sub forma câștigurilor viitoare la care se renunță atunci când se vând active productive pentru a obține lichiditate.

Din alt punct de vedere, managementul lichidității depinde de riscul variației dobânzilor (riscul raței dobânzii) și de riscul că fondurile lichide să nu fie disponibile în volumul necesar băncii (riscul disponibilității). Dacă ratele dobânzii cresc, valoarea activelor financiare pe care banca intenționează să le vândă pentru obținerea de lichiditate (de exemplu, certificate de trezorerie) va scădea, iar unele trebuie vândute în pierdere. Dacă împrumutătorii de lichidități consideră că bancă își asumă riscuri mai ridicate, acesta va fi obligată să plătească dobânzi mai mari pentru împrumuturile de fonduri lichide, iar unii împrumutători vor refuza împrumutarea fondurilor lichide.

Managementul riscului de lichiditate se desfășoară după următoarele principii:

• informarea operativă a conducerii băncii asupra situației lichidității prin mai multe raportări;

• gestionarea lichidității printr-un sistem de scadențe în care sunt cuprinse încasările și plățile estimate pe bază prognozelor efectuate;

• urmărirea permanentă a structurii încasărilor și plăților, în lei și valută, la active și pasive;

• realizarea unor simulări ale evoluției contului curent al băncii deschis la BNR, în funcție de o serie de scenarii care pot interveni pe piață financiar-bancară;

• obtinerea de informatii in timp real de la reteaua de subunități cu privire la toate operatiunile care influenteaza contul curent;

• atragere resurselor, având în vedere diversificarea tipurilor de deținători ai disponibilităților; 108 Măsurarea și analiză statistica a riscului în economie

• menținerea unui stoc de activ lichide, în lei și valută, în special depozite pe termen scurt, pentru a face față situațiilor neprevăzute;

• urmărirea permanentă a dobânzilor oferite de celelalte bănci la depozitele în lei și valută și ajustarea când este necesar a dobânzilor, funcție de calculul marjei de dobândă între acestea și evoluția resurselor și plasamentelor;

• corectarea intrărilor/ieșirilor mari în lei sau valută și prin piață valutară interbancară, prin vânzarea/cumpărarea de valută (sau operațiuni SWAP);

• realizarea unei politici adecvate de marketing pentru menținerea și obținerea de noi depozite interbancare necesare desfășurării activității atât pe piață monetară locală, cât și pe cea internațională.

Ricul de lichiditate se poate manifestă sub două forme :

• riscul de lichiditate imediată, când bancă nu poate satisface cerințele de retrageri masive, chiar înainte de scadentă, ceea ce determină bancă să apeleze la resurse de împrumut marginale sau de ultimă instantă, cu costuri foarte mari și cu consecințe pe măsură;

• riscul de conversie, care apare în situația în care bancă, deși are resurse pe termene mai scurte, a efectuat pe seamă lor plasamente pe termene mai lungi, pe care nu le poate transformă rapid în lichidităti.

Creșterea complexitătii activitătii și produselor bancare, în general, a condus la adoptarea unui management cu puternice conotații prudențiale de către instituțiile cu rol de supraveghere bancară.Acestea tind să acorde o importantă din ce în ce mai mare atât corelării structurii maturitătii resurselor și plasamentelor bancare, cât și cerințelor de asigurare a unui nivel corespunzător al activelor cu un înalt grad de lichiditate.

Managementul riscului de lichiditate este asigurat de către specialiști bancari capabili să analizeze multiplele interdependente între gestiunea lichiditătii, managementul ratelor de dobandă și riscul de credit, într-un mediu economic aflat într-o continuă schimbare. Menținerea unor niveluri extreme (prea mari sau prea mici) ale lichiditătii vor conduce fie la costuri superioare și înregistrarea unei profitabilităti reduse, fie poate determină întreruperea bruscă a activitătii instituției.

2.5. Managementul riscului valutar

Riscul valutar poate fi definit drept expunerea într-o anumită valută, multiplicată cu variația în timp a cursului sau de schimb. Una dintre problemele de fond în acest domeniu constă în imprecizia oricărei măsurători a riscului, asociat unui complex de posibilități și probabilități, datorită dificultăților de previzionare a evoluției cursurilor valutare. Modificarea acestor este influențată de un ansamblu de factori:

-fluxurile comerciale – abordările tradiționale pun accent pe impactul exporturilor și importurilor de bunuri/servicii asupra stabilirii cursurilor de schimb, întrucât acestea sunt principalele componente ale cererii și ofertei pentru orice valută;

-inflația relativa – potrivit parității puterii de cumpărare (PPP – purchsing power parity), monedă unei țări cu o rată a inflației mai mare tinde să se deprecieze față de monedă țării cu o inflație mai redusă, în absența unei asemenea ajustări fiind afectată competitivitatea economică și, implicit, balanța de plăți;

-dobânzile relative – țara cu rațe ale dobânzilor mai înalte va atrage investitorii dintr-o țara cu rațe ale dobânzilor mai scăzute. Acest lucru este valabil numaiin absența variațiilor de cursintre monedele celor două țări, în perioadă investiției;

-investițiile de capital – infuzia de investiții de capital sau de portofoliu într-o economie este determinată de o serie de factori de bază, cum ar fi o piață a valorilor mobiliare atractivă, care presupune că va primi afluxuri de capital, cu efect asupra întăririi monedei naționale.

Incertitudinea modificării în timp a etaloanelor monetare pe care le utilizează în relațiile sale internaționale agenții economici determină existența riscului valutar la nivel microeconomic.

În cazul scăderii cursului valutar informația bănească privind valoarea pe plan extern inregistrează o creștere de valoare care se transformă în:

– pierdere pentru creditor;

– câștig pentru debitor.

În cazul creșterii cursului valutar informația bănească privind valoarea pe plan extern inregistrează o creștere de valoare care se transformă în:

– pierdere pentru debitor;

– câștig pentru creditor.

Schimbarea posturii în care se află o persoană fizică sau juridică (creditor sau debitor) la intervale de timp relativ redus fac că variația cursului valutar să nu fie tratată că o “sursă de castig” ci, mai cu seamă că o “sursă de perturbatii” care trebuie limitată sau eliminată prin gestionarea atentă a riscului valutar.

Administrarea riscului valutar poate fi realizată prin mai multe metode care pot fi grupate în două categorii mari:

* metode contractuale;

* metode extracontractuale.

Metodele contractuale de gestiune a riscului valutar presupun apărarea contra modificărilor rapide ale dimensiunii valorice a etalonului monetar încă din faza întocmirii contractelor de vânzare/cumpărare, introducând pentru clauzele contractuale o serie de prevederi privind fie moneda etalon (monedă de evaluare și monedă de plată), fie informația de preț. În această categorie se cuprind procedee ca: introducerea clauzei (valutară, indexării prețului ș. a.); alegerea monedei de plată; alegerea metodei de plată; utilizarea prețurilor internaționale.

Clauza valutară este o condiție înscrisă în contractul comercial internațional ce presupune dreptul exportatorului de a solicita corectarea prețului contractului stabilit la data încheierii lui în funcție de modificarea cursului valutar al monedei de evaluare/plată față de o altă monedă-etalon, față de un coș de valute sau față de o monedă internațională în momentul plății.

Elementele de bază a mecanismului clauzei valutare sunt:

– începutul acțiunii ei, care depinde de limitele fluctuațiilor cursului, stabilit în contract (de ex, ±2%)

– ziua în care se stabileș te valoarea de bază a monedei etalon sau a coșului valutar, care de regulă este ziua încheierii contractului sau ziua următoare;

– limitarea acțiunii clauzei valutare la creșterea și la micșorarea cursului valutar al monedei de evaluare/plată față de moneda etalon prin stabilirea nivelului superior și inferior a acțiunii clauzei valutare.

Scopul utilizării clauzei este de a recupera parțial sau total pierderea de valoare ce poate interveni în urma modificării cursului valutar pentru cei doi parteneri, exportatorul și importatorul bunurilor contractate.

Clauza valutară se calculă prin metode ce au în vedere modificarea etalonului de evaluare/plată față de o valoare etalon luată ca bază (altă valută, coș de valute, monedă internațională)

P1=P0 x K

P1 – prețul extern corectat, practicat în momentul t1

P0 – prețul extern din contract, determinat în t0

K – Coeficientul de corectare

Coeficientul de corectare K poate fi determinat prin mai multe metode.

În relația prezentată k este rezultatul raportului dintre cursul valutar din t1 al valutei luate că bază în monedă de evaluare/plată și cursul similar din momentul t0.

În practică monetară internațională se deosebesc mai multe tipuri de clauze valutare.

Clauza valutară indirectă se folosește atunci când prețul mărfii se fixează într-o monedă pe larg utilizată în decontările internaționale iar plată se presupune a fi efectuată în altă unitate monetară, de regulă în monedă națională.

Clauza valutară directă presupune coinciderea monedei de evaluare cu monedă plătii, iar valoarea sumei plătii se pune în dependența de modificarea cursului monedei plătii față de o monedă mai stabilă.

În cazul meterminarii mai exacte a efectului modificării cursului valutar al monedei de evaluare se apelează la metodă coșului valutar, valută de evaluare fiind „legata” de un număr de alte valute. Numărul de monede din care se compune coșul valutar variază de la două și mai multe.

Clauze multivalutare au câteva avantaje față de cele valutare. În primul rând, coșul valutar că monedă de măsură a cursului mediu al monedei plătii față de un număr determinat de stabilitate.

Capitolul 3. BCR- Managementul riscurilor

3. 1. Prezentarea generală a instituției de credit

Lider al pieței bancare românești, Grupul BCR și-a lăsat puternic amprenta asupra mediului de afaceri din România, dezvoltând în special cultură creditului corporate, bancă fiind recunoscută că principal finanțator al economiei reale. Bancă Comercială Română SĂ (BCR) este o societate pe acțiuni administrată în sistem dualist. Că și date de identificare a instituției de credit sunt:

Sediul social: Municipiul Bucuresti, Bd. Regina Elisabeta nr. 5

Registrul Comertului sub nr. J40/90/1991

Face parte din Erste Group Bank, formata din banci si companii de servicii financiare.

Istoria Băncii Comerciale Române (BCR), care în prezent este cea mai mare bancă locală în funcție de active, începe în 1991, când instituția nou-înființată a preluat operațiunile comerciale ale Băncii Naționale. BCR a preluat atunci portofoliul de credite pentru industrie, iar activele preluate însumau 273 miliarde de lei. BCR a funcționat în primii ani mai mult ca o instituție de credit orientată către companii, operațiunile de retail începând să fie dezvoltate spre sfârșitul anilor ’90.

Pe 21 octombrie 1999, BCR a fuzionat prin absorție cu Bancorex, preluând activele sănătoase ale băncii de stat intrată în faliment, acesta fiind un moment crucial pentru poziționarea BCR ca lider de piață după active, poziție pe care și-o menține și în prezent, în pofida erodării cotei de piață în ultimii ani. Procesul de privatizare a băncii a început în 2003, când statul român a vândut 25% din acțiunile BCR către instituțiile financiare internaționale BERD și IFC, pentru aproximativ 210 de milioane de euro, pachet pe care l-au vândut după numai trei ani de șapte ori mai scump.

Ulterior, în decembrie 2005, controlul BCR a fost preluat de către grupul austriac Erste, cu prezență puternică în Europa Centrală și de Est, în ceea ce a fost catalogată drept cea mai mare privatizare din istoria României. După preluarea BCR, austriecii și-au instalat propria echipă de management și ulterior și-au majorat participația în două deal-uri, în 2007 când au preluat 7,2% din salariații BCR și în 2012 când au achiziționat 24% de la SIF-uri. În prezent, Erste Bank deține circa 93% din capitalul BCR.

Din 2006, când a fost integrată efectiv în grupul Erste, BCR a trecut printr-un proces de restructurare și modernizare, cea mai mare parte a etapelor prevăzute fiind parcurse înainte să izbucnească criza, spre finele anului 2008. Totuși banca nu a reușit să genereze pentru austrieci randamentul așteptat. În 2014, BCR a vândut în două tranzacții peste 700 mil. euro credite neperformante, iar la jumătatea lunii trecute a scos la vânzare în bloc un pachet de credite neperformante de 3,6 mld. euro, ceea ce arată că cea mai mare bancă din România încearcă să-și curețe cât mai repede bilanțul afectat de criză.

Ca și organizare, BCR prevede drept managament cu funcție de supraveghere, și anume Consiliul de Supraveghere, și cu funcție de conducere, respectiv Adunarea Generală a Acționarilor și Comitetul Executiv. Structură organizatorică a BCR arată astfel:

Figura nr. 3.1. Oraganigrama BCR

În ceea ce privește rețeaua teritorială a BCR la data de 31.12.2014, aceasta este organizată în funcție de cele doua mari segmente de clienți, respectiv retail și corporate.

Din punct de vedere al sucursalelor si agentii, harta BCR pliată este structurat pe 12 zone geografice si cuprinde un numar total de 538 unitati din care: 168 de sucursale si 370 de agentii, care vin in sprijinul persoanelor fizice, persoanelor fizice autorizate precum si a microintreprinderilor.

Segmentul corporate este structurat regional pe 9 zone geografice, in functie de densitatea clientilor, acoperind intreg teritoriul tarii astfel: Iasi, Vrancea, Constanta, Arges, Dolj, Sibiu, Brasov, Bucuresti si Transilvania.

3.2. Administrarea riscului – Obiectivele și politicele BCR

Riscurile sunt administrate printr-un proces de continua identificare, măsurare ș imonitorizare, supus limitelor de risc, autorităților, separării responsabilității și altor controale. Banca este expusa la riscul de credit, risc de lichiditate și risc de piața, cât și la riscoperațional.

Consecvența administrării riscului este realizată printr-o abordare integrată și coerentadin punct de vedere metodologic, fața de toate riscurile, împreună cu monitorizarea regulatăce permite administrării riscului să gestioneze propriile portofolii într-o maniera proactivă și,atunci când este necesar, să acționeze în timp util și în sens corectiv. Structura administrării riscului de credit în cadrul BCR se prezintă astfel

Tabel nr. 3.1. Structura și responsabilitățile administrării riscului în cadrul BCR

Sursă: https://www.bcr.ro/ro/transparenta/Raport Anual BCR, 2015

În copul de a diminua profilul de risc de credit al Băncii strategia de risc de credit pentru anul 2015 a avut în vedere următoarele direcții de acțiune:

Protejarea calității portofoliului de credite și menținerea unui portofoliu diversificat, cu grad moderat de concentrare pe industrii, grupuri și clienți;

Concentrarea pe o distributie mai buna a ratingurilor clientilor pe toate produsele si segmentele pentru creditele nou acordate si reducerea expunerilor fata de clientii cu ratinguri proaste. Banca a continuat sa rafineze, sa actualizeze si sa imbunatateasca scoringurile sale validate statistic, ratingurile si aplicatiile de analiza financiara;

Cresterea eficientei procesului de selectie a industriilor/sub-industriilor/segmentelor de clienti fata de care banca va continua sa se expuna (finantarea proiectelor de infrastructura cu risc mai redus, cresterea expunerii fata de segmentul corporate axat pe export, focalizarea pe creditarea in moneda locala pentru toate produsele si clientii retail);

Mentinerea si cresterea selectiva a expunerii din credite fata de clientii existenti in portofoliul BCR cu relatie istorica buna (de exemplu: cont curent activ, cifra de afaceri, credite), cu scopul de a reduce riscul de credit si a creste volumele clientilor cu risc relativ scazut.

Mentinerea unor niveluri corespunzatoare de colateralizare prin utilizarea politicii de limite negarantate. Banca a revizuit de asemenea si va imbunatati politica sa de management al colateralelor astfel incat aceasta sa fie aliniata cu obiectivele comerciale si de risc;

Imbunatatirea procesului de monitorizare a portofoliului de credite prin dezvoltarea politicilor si a proceselor de avertizare timpurie in cadrul unei echipe centralizate, cu scopul de a accelera procesul de transfer al clientilor care pot genera pierderi Bancii;

Un raport risc/cost scazut, reflectând un portofoliu de credite curăŃat și sănătos la nivelul Bancii;

BCR a implementat un cadru complex de administrare a limitelor care asigura conformitatea cu reglementarile BNR privind procesul de dezvoltare, monitorizare si raportare a limitelor si este aliniat la Apetitul la risc al bancii.

Cadrul de administrare defineste aspecte metodologice de dezvoltare a limitelor, roluri si responsabilitati si procesele si instrumentele utilizate.

Riscurile semnificative sunt identificate si evaluate pentru intreaga banca la toate nivelurile organizationale, pentru toate tranzactiile si activitatile bancare.

Pentru o administrare adecvata a riscurilor semnificative, Banca utilizeaza:

un sistem de proceduri de autorizare a operatiunilor afectate de riscurile respective, care consta in stabilirea de competente/limite de autoritate de aprobare pentru: acordarea de credite si de produse tip credit, plasamente interbancare si operatiuni cu instrumente financiare derivate;

un sistem de limite pe tari, entitati suverane, banci, institutii financiare afiliate grupurilor bancare, GCC (grupuri de clienti aflati în legatura), ca si pe sectoare economice, regiuni geografice, produse bancare specifice, produse negarantate, limite de risc pentru riscul operational, de piata si de lichiditate;

un sistem de raportare a expunerilor la risc, ca si a aspectelor suplimentare legate de aceste riscuri, catre nivelurile adecvate de conducere (raportari privind expunerea bancii la riscuri semnificative, modul de incadrare in limitele de risc stabilite de banca, etc.);

n sistem de responsabilitati, politici, norme si proceduri privind efectuarea controlului intern la nivelul bancii;

o politica de administrare a activitatilor externalizate;

un sistem de administrare a riscului juridic (legal) si a riscului de conformitate;

criterii de recrutare si remunerare ale personalului, incluzand cerinte specifice in vederea evitarii conflictelor de interese, care trebuie sa stipuleze standarde ridicate de pregatire, experienta si integritate;

programe de instruire a angajatilor;

riscurile sunt evaluate de specialisti BCR care nu au responsabilitati directe de îndeplinire a tintelor comerciale si financiare, asigurandu-se astfel ca nu exista conflict de interese prin segregarea responsabilitatilor;

Banca aloca adecvat responsabilitatile la toate nivelele sale organizationale, asigurandu-se ca personalul nu are responsabilitati care ar putea genera conflicte de interese (de exemplu responsabilitati duale pentru un angajat, cum ar fi: desfasurarea in acelasi timp de activitati atat de front-office cat si de back-office, aprobarea de trageri de fonduri si efectuarea tragerilor respective, evaluarea documentatiei

3.3. Riscul de credit

Riscurile sunt administrate printr-un proces continuu de identificare, măsurare și monitorizare, în funcție de limitele de risc, competențe de aprobare (pouvoirs), separarea responsabilităților și alte controale.

În scopul gestionarii riscurilor care i-ar putea afecta activitatea și performanțele financiare, BCR ia măsurile necesare pentru identificarea surselor de risc, pentru evaluarea și monitorizarea expunerilor sale, pentru stabilirea de limite de risc pe diferite contrapartide cum ar fi țări, entități suverane, bănci, instituții financiare afiliate grupurilor bancare, clienți corporate/grupuri de clienți (inclusiv limite de risc stabilite pentru grupuri bancare de clienți afiliați), limite de risc de piață, limite pentru monitorizarea riscului de lichiditate etc.

Din acest motiv, procesul de analiză a creditului analiză și clasificare a portofoliului de credite se fac având în vedere și evaluarea performanțelor financiare ale împrumutatului , precum și serviciul datoriei acestuia, respective a capacității sale de a-și onora datoriile la scadență.

Stabilirea performanței financiare a solicitanților de credite are la bază un sistem de analiză și clasificare a acestora în cinci categorii, după cum urmează:

Sursă: https://www.bcr.ro/ro/transparenta/Raport Anual BCR, 2015

Figura nr. 3.2. Categoriile de performanțe financiare pentru persoanele juridice

Evaluarea performanței financiare a unei entități economice nebancare, care conduce la încadrarea acesteia într-una din cele cinci categorii de performanță financiară, se efectuează cu ajutorul ratingurilor de credite.

Îmbinând analiză factorilor cantitativi cu cei calitativi, ratingul de credite reprezintă un calificativ exprimat numeric, utilizat atât la nivel individual (pentru fiecare solicitant de credite), cât și pentru evaluarea calității portofoliului de împrumuturi al unei unități bancare teritoriale sau al unei bănci. Nivelul cel mai bun al ratingului de credit este 1, iar cel mai slab 5, nivelul acceptabil fiind de până la 3.

Sistemul de rating de credite al B.C.R. este de tip bi-dimensional, deoarece coroborează rezultatele analizei criteriilor cantitative (cuantificabile) cu cele calitative (necuantificabile) ale clienților. În cadrul criteriilor cantitative (cuantificabile), stabilite pentru clienții corporate, se includ: indicatorii de bonitate înregistrați de aceștia (lichiditatea patrimoniala, solvabilitatea patrimoniala, profitabilitatea, gradul de îndatorare), unele criterii de natură trendului cifrei de afaceri, al ponderii exportului în cifră de afaceri realizată de client, precum și al sursei de rambursare.

În cazul persoanelor fizice , performanță financiară va fi încadrată în categorii de la A la E , potrivit următoarelor criteria cuprinse în figură de mai jos :

Sursă: https://www.bcr.ro/ro/transparenta/Raport Anual BCR, 2015

Figura nr. 3.3. Categoriile de performanțe financiare pentru persoanele juridice

Criteriile calitative (necuantificabile), stabilite pentru clientii corporate, se bazeaza pe analiza calitatii actionariatului, managementului, gradului de îndeplinire a conditiilor de eligibilitate, a strategiei adoptate de client, a conditiilor de piata în care-si desfasoara activitatea clientul, pe auditarea raportarilor contabile si pe natura colateralelor.

Pentru determinarea ratingului de credite pentru un client corporate se procedeaza astfel:

– se evalueaza fiecare indicator cantitativ si calitativ;

– se determina ratingul de credit cu relatia:

CR =
în care :

CR = ratingul de credit

gs = greutatea specifică atribuită fiecărui criteriu;

Cr1…5 = numărul criteriului de rating îndeplinit;

– se stabilește performanța financiară a clientului în funcție de ratingul de credit obținut, conform corespondenței din tabelul de mai jos

Tabel nr. 3.2. Corespondența dintre ratingul de credit și performanța financiară a unui client corporate

Sursă: https://www.bcr.ro/ro/transparenta/Raport Anual BCR, 2015

La nivelul B.C.R., ratingul de credite reprezintă un obiectiv dinamic, fiind supus revizuirii periodice. Cel puțin o dată pe an, în funcție de obiectivele strategice ale băncii, de situația reală a portofoliului de împrumuturi și de evoluțiile pieței, la propunerea Direcției de Management al Riscurilor și Metodologie, managementul de top al B.C.R. aprobă ratingul de credite acceptabil pentru bancă pe anul următor, cu defalcare pe sucursalele județene.

La nivelul unităților bancare teritoriale unde ratingul de credite propus este mai bun decât cel existent, noile credite propuse spre aprobare trebuie să vizeze numai clienți și afaceri foarte bune, concomitent cu inițierea unor măsuri eficiente pentru recuperarea creanțelor de la clienții care au un rating inferior.

Introducerea acestui sistem de rating de credite, pe de o parte asigură un instrument util pentru creșterea calității portofoliului de credite, iar pe de altă parte, constituie o reacție de adaptare a B.C.R. la realitățile tot mai complexe ale mediului în care operează, prin diminuarea potențialului de risc aferent portofoliului de împrumut.

În politica de creditare, banca utilizeaza si restrictii menite sa elimine riscul acestei activitati. Astfel, banca nu acorda credite:

agentilor economici cu pierderi, fara perspectiva de redresare;

agentilor economici care nu contribuie cu capital propriu la finantarea mijloacelor circulante sau a investitiilor;

unitatilor economice reorganizate sau lichidate, potrivit Legii 64/1995.

Trebuie amintit, de asemenea, ca persoanele care se afla în relatii speciale cu banca intra într-un regim special de analiză și aprobare. Pentru asemenea persoane, deciziile de aprobare a împrumuturilor le ia numai consiliul de administrație, pe baza unui raport al direcțiilor de specialitate.

În acelasi timp, normele Bancii Nationale obligă la asigurarea evidenței acestor împrumuturi în “Registrul împrumuturilor acordate persoanelor aflate în relații speciale cu banca” și la ținerea evidenței soldurilor curente și restante.

Serviciul datoriei, in combinatie cu performantele financiare, permite incadrarea creditului in cele 5 grupe de calitate prezentate in tabelul de mai jos.

Tabel nr. 3.3. Grupele de calitate BCR

Sursă: https://www.bcr.ro/ro/transparenta/Raport Anual BCR, 2015

In urma analizei performantei financiare si a serviciului datoriei, creditele sunt clasificate astfel:

Standard – acele credite care nu implica deficiente si riscuri, rambursarea lor facandu-se la timpul si termenele prevazute, respectiv credite acordate unor clienti solvabili, pentru afaceri bune.

In observatie – acele credite acordate unor clienti cu rezultate economico-financiare foarte bune, dar care, in anumite perioade de timp, intampina greutati in rambursarea ratelor scadente si dobanzilor aferente. Pentru acesti clienti, banca estimeaza o scadere a profiturilor lor in viitor ca urmare a unor posibile probleme de natura aprovizionarii tehnico-materiale, a reducerii cererii de produse pe piata, a altor probleme de natura tehnica, organizatorica, de personal.

Substandard – suntacreditele care prezinta deficiente si riscuri care pericliteaza rambursarea datoriei, ele neputand fi recuperate integral in cazul in care deficientele creditul;ui nu sunt corecte pe parcurs.

Indoielnice – sunt imprumuturile care nu pot fi rambursate, iar garantiile lor sunt incerte.

Pierdere – sunt creditele care nu pot fi restituite bancii, ceea ce face cqa inregistrarea lor in continuare ca active bancare sa nu fie garantata.

În vederea administrarii riscului general de credite, rezultat din activitatea de creditare, banca are obligatia sa constituie rezerva generala pentru riscul de credit, în limita de 2% din soldul creditelor acordate existent la sfarsitul anului, în conformitate cu normele nr. 10/ 1995 ale BNR.

Sursă: https://www.bcr.ro/ro/transparenta/Raport Anual BCR, 2015

Graficul nr. 3.1. Strucutra creditelor în portofoliul BCR la 31.12.2015

Conform graficului de mai sus, se contată faptul că portofoliul de credite a BCR este dominat la 31.12.2015 de creditele aflate în observație (fiind în proporție de 34% din totalul creditelor), urmând ca acele credite considerate de categoria E, respectiv pierdere, să domine portofoliul de credite. Din acest motiv, managementul BCR a vândut în 2015 către un consorțiu format din Deutsche Bank, IFC și APS un pachet de credite neperformante corporate de 1,2 mld. euro la un preț de sub 10%. Acesta a fost cel mai mare pachet de NPL vândut până acum în România. Ca efect al tranzacției, BCR se aștepta ca rata împrumuturilor neperformante să scadă cu aproximativ cinci puncte procentuale.

Inițial, BCR a scos la vânzare într-o singură tranzacție un pachet de NPL-uri de 3,5 mld. euro, dar tranzacția a căzut, deoarece prețul oferit de fondul american Lone Star a fost sub așteptările Erste, acționarul BCR. După ce tranzacția a picat, cei de la Erste-BCR au decis să spargă pachetul în bucăți mai mici, discuțiile cu Deutsche reluându-se în ultimele luni ale anului.

BCR a mai vândut în 2014 două pachete de NPL-uri: unul de 300 mil. euro la un preț de 30 mil. euro și altul de 400 mil. euro pentru care BCR a încasat circa 28 mil. euro..

În urma acestei tranzacții, dar și a unui management a riscurilor performant, BCR a încheiat anul financiar 2015 cu un profit contabil de 963,4 mil. lei, în conformitate cu standardele IFRS, în timp ce pierderea contabilă înregistrată în 2014, rămasă neacoperită în 2015, este de 1,97 mld. lei.

Diferența rămasă neacoperită din pierderea contabilă a anului 2014, în sumă de aproximativ 1 mld. lei, se va acoperi din profiturile anilor viitori. Chiar dacă a pierdut teren, BCR a rămas liderul pieței bancare, ajung‚nd anul trecut la active de aproape 60 mld. lei și o cotă de piață de circa 16%. În ultimii ani, BCR a recuperat pe partea de retail, dar pe corporate întâmpină o competiție mult mai dură.

Pentru un management al risculi de credit eficient, BCR costituie provizioane specifice de risc, în conformitate cu Normele BNR nr. 3/ 1994 pentru urmatoarele categorii de credite si dobanzile aferente acestora:

credite “pierderi” – în limita a 100% din soldul acestora;

credite “indoielnice” – în limita a 50% din soldul acestora;

credite “substandard” – în limita a 20% din soldul acestora;

credite “în observatie” – în limita a 5% din soldul acestora;

Pentru creditele “standard” nu se constituie provizioane.

În vederea limitarii riscurilor în activitatea de creditare si pentru a mentine în permanenta un nivel minim de solvabilitate, banca isi constituie provizioane specifice de risc, în urma clasificarii creditelor în functie de calitatea lor.

În BCR, constituirea si inregistrarea pe cheltuieli a provizioanelor de risc se face centralizat, de catre Directia contabilitatii generale, în termen de 30 de zile de la data stabilita pentru depunerea de catre societatile bancare a raportarilor financiar contabile intocmite pentru 30 iunie, si, respectiv, bilantul contabil la 31 decembrie.

Referitor la rezerva generala pentru riscul de credit, aceasta este destinata acoperirii de pierderi din credite numai daca au fost epuizate toate celelalte masuri de recuperare a creditelor si acoperire a pierderilor.

La 31 dec 2015, BCR dispunea în bilant de urmatoarele rezerve si provizioane de risc.

3.4. Riscul de lichiditate

Profilul de risc de lichiditate al băncii este parte componența a apetitului la risc. Sunt utilizate o serie de instrumente de administrare a riscului de lichiditate, după cum urmează:

-Analiză perioadei de supraviețuire (SPA)-este instrumentul-cheie la nivelul Grupului EGB, utilizat pentru măsurarea riscului de insolvență că urmare a unor dificultăți privind lichiditatea, și prin urmare urmărește un interval scurt de timp – până la 1 an – și utilizează o metodologie dinamică bazată pe testele de stres.

-Indicatorul de acoperire cu lichiditate (LCR)-asigură menținerea unui nivel ridicat cantitativ și calitativ de active lichide care pot fi lichidate pentru a acoperi necesarul de lichiditate al băncii pe un orizont de 30 de zile calendaristice în contextul unui scenariu de stres de lichiditate sever, stabilit de autoritățile de supraveghere.

În timp ce indicatorul de acoperire a necesarului de lichiditate este un indicator reglementat ce face obiectul unor limite interne și legale, analiză perioadei de supraviețuire este o metodologie dezvoltată intern ce conține 6 scenarii cu niveluri diferite de severitate. Scenariile sunt dezvoltate pentru a reflectă o criză de piață, de nume specifică unei bănci precum și o combinație a celor două. Pentru fiecare exercițiu financiar, BCR elaborează o strategie pentru administrarea lichidității în condiții normale, ce cuprinde obiectivele principale ale Băncii în vederea menținerii unei lichidități adecvate a portofoliului prin reevaluarea să conform cerințelor mediului de afaceri. Strategia de lichiditate a băncii este integrată în procesele de planificare bugetară și ilustrează modul în care Bancă realizează conformitatea cu apetitul la risc.

Pentru administrarea lichidității în situații de criză, BCR a dezvoltat un plan de finanțare de urgență care stabilește în mod clar strategiile pentru abordarea lipsei de lichidități în caz de urgență. Planul de finanțare de urgență conține seturi de măsuri specifice și acțiuni de consolidare a lichidității necesare pentru depășirea cu succes a unei potențiale crize. Pentru îmbunătățirea constanța a capacității Băncii de a reacționa prompt în cazuri de criză, planul de finanțare de urgență este actualizat anual și testat periodic.

3.5. Riscul operațional

Grupul BCR este expus la riscul operațional din diverse surse, că urmare a complexității și dimensiunii sale. În scopul reducerii riscurilor operaționale, au fost întreprinse diferite acțiuni de reducere în 2015.

Grupul BCR utilizează abordarea AMA (Metodă de Măsurare Avansată) în vederea calculului cerinței de capital pentru riscul operațional și abordarea BIA (Metodă Indicatorului de Bază) în calculul cerinței de capital pentru subsidiarele sale.

La nivelul Grupului BCR sunt implementate politici de administrare a riscului operațional, în vederea asigurării unei abordări consistente în conformitate cu reglementările locale și a strategiei de risc.

Administrarea riscurilor operaționale are că obiectiv principal asigurarea cadrului intern care să permită identificarea, evaluarea, monitorizarea riscurilor operaționale și adoptarea măsurilor necesare în scopul controlului/ diminuării pierderilor determinate de aceste riscuri (pierderi operaționale).

Procesul de gestionare a riscului operațional la nivelul BCR constă în:

A. Identificarea si evaluarea/masurarea riscurilor operationale

Riscul operațional este influențat de o largă varietate de factori care trebuie luați în considerare atunci când se determină expunerea băncii la riscul operațional. Acești factori pot fi grupați în categorii (ex. mediul economic și de afaceri, procese și sisteme, etc.). Pentru a luă în calcul toți acești factori, BCR a implementat o serie de instrumente calitative și cantitative:

1. analiză cantitativă a riscurilor operaționale, care include identificarea, colectarea, analiză și controlul datelor interne și externe referitoare la evenimentele de risc operațional care generează pierderi;

BCR a dezvoltat și menține un cadru cuprinzător de identificare și colectare a informațiilor referitoare la pierderile de risc operațional, conform căruia întreg personalul băncii are responsabilitatea de a informă complet, corect și în timp util în privință riscurilor operaționale. Informațiile astfel obținute sunt reconciliate și comparate, pentru verificare și completitudine cu informații obținute din surse alternative, precum contabilitate, rapoartele de audit intern sau extern etc.;

2. pentru analiză calitativă, Bancă a elaborat o metodologie de autoevaluare a riscurilor și controalelor aferente (RCSA). RSCA se efectuează în mod regulat, în scopul identificării principalelor surse de risc operațional și adoptării unor măsuri adecvate de diminuare a acestora, astfel încât să poată fi prevenite sau diminuate pierderile rezultate în urmă apariției riscurilor operaționale;

3. monitorizarea și raportarea periodică a indicatorilor de risc operațional (KRI), astfel încât Bancă să poată detectă în timp util schimbările privind expunerea la riscul operațional;

4. analiză de scenarii privind posibilitatea înregistrării în viitor a unor pierderi cu un impact semnificativ, care se realizează anual.

Rezultatele identificării și evaluării riscului operațional sunt consolidate pentru a calculă cerința de capital economic pentru acoperirea riscului operațional.

Cerința de capital reglementat pentru riscul operațional este raportată că maxim dintre cerințele de capital obținute folosind Abordarea Avansată de Evaluare (AMA) și 75% din cerința de capital calculată folosind Abordarea Indicatorului de Bază (BIA).

În conformitate cu Pilonul 2, BCR utilizează modelul intern elaborat de Grupul Erste, aprobat de către Autoritatea Austriacă a Pieței Financiare din Iunie 2009, împreună cu decizia BNR.

B. Monitorizarea, controlul si raportarea riscurilor operationale

Banca monitorizeaza si controleaza permanent riscurile operationale prin intermediul indicatorilor specifici de risc, a urmaririi evolutiilor evenimentelor inregistrate precum si a implementarii/ solutionarii masurilor de remediere.

Raportarea catre conducerea bancii a riscurilor operationale reprezinta o componenta majora a cadrului de administrare a riscului.

Raportarea este esentiala in procesul de constientizare a pierderilor generate de riscurile operationale si a expunerii bancii la aceasta categorie de risc si permite institutiei sa realizeze o administrare corespunzatoare a riscurilor operationale.

CONCLUZII

Sistemul bancar reprezintă una din cele mai importante verigi ale economiei de piață bazată pe libera inițiativă și concurență. Stabilitatea unei economii naționale este în legătură directă cu stabilitatea sistemului bancar național. Tocmai de aceea băncile trebuie să reducă riscul activităților și proceselor bancare care ar putea genera pierderi.

Economia în tranziția țării noastre a demonstrat foarte multe cazuri în care băncile au dispărut de pe piață datorită unor diverși factori printre care unul dintre cele mai importante îl reprezintă măsurile inadecvate ce au fost luate în calculul riscului bancar.

Acordând credite banca își asumă mai multe tipuri de riscuri, acestea fiind determinate fie de calitatea celui care face împrumutul, fie de evoluția economică generală, fie de structura generală a băncii. Riscul bancar este generat de un număr mare de operațiuni și proceduri. Riscul însoțește fiecare activitate desfășurată în bancă producând sau nu pierderi, în funcție de condițiile în care se manifestă.

Există un efect domino care în cazul producerii unui risc, poate genera în lanț alte riscuri. Riscurile bancare trebuie inventariate și definite cât mai bine cu putință în perspectiva analizării măsurării și controlării lor. În actuala conjuncturǎ bancarǎ tot mai multe bǎnci se preocupǎ de limitarea riscurilor în sensul obținerii de profituri substanțiale. Importanța pentru o bancǎ de a-și estima riscurile potențiale în vederea obținerii de profituri cât mai mari în perioadele urmǎtoare este una majorǎ. Asigurarea unui raport optim între profiturile și riscurile bancare reprezintǎ o necesitate de prim ordin, fǎrǎ de care succesul managementului bancar ar fi compromis.

Performanțele bancare afecteazǎ poziția bǎncii în privința serviciilor acordate clienților. O bancǎ nu-și poate modifica ușor performanțele dar unul dintre primii pași îl constituie organizarea unei structuri viabile pentru performanțe. În cadrul acestei structuri evaluarea riscurilor ocupǎ un loc important.

Cunoașterea tuturor riscurilor este un fapt necesar și important pentru fiecare bancă, dar în condițiile amplitudinii procesului de recreditare, cunoașterea, evitarea și prevenirea lor este de o deosebită relevanță la nivel național.

În prezent se pune accent în România (fiind catalogată o țară emergentă la acest capitol), pe analiza financiară orientată spre viitor, unde se pot stabili prin estimare statistică efectele în lanț ale sensibilității rezultatelor la variațiile volumului de activitate înregistrate în perioada precedentă comparativ cu perioada de bază iar pentru stabilirea acestui lucru unul din punctele de reper este analiza riscului financiar, de exploatare si implicit al riscului total.

În concluzie, facem mențiunea că, riscul, nu este un eveniment izolat, el este practic fundamentul tuturor afacerilor deoarece, lumea în care trăim, lipsită de granițe și puternic globalizată, determină transferul rapid al riscurilor dintr-o țară în alta. Imunitate la riscuri nu există și astfel gestiunea lor este extrem de importantă.

BIBLIOGRAFIE

Andronache Virgil, Banca și operațiunile comerciale, Editura.Universitară

București,2006

Basno C.r, N. Dardac, F. Constantin, “Monedǎ, credit, bǎnci”, Editura Didacticǎ și Pedagogicǎ, București ,1999

Cocriș V., Chirleșan D., Managementul bancar și analiza de risc în activitatea de creditare, Editura Univ. Al. I. Cuza, Iași, 2007

Cezar B., N. Dardac, Riscuri bancare. Cerințe prudențiale, Monitorizare, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2000

Dardac N., Barbu T., Monedă, bănci și politici monetare, Editura Didactică și Pedagogică, 2005

Dardac N., Vascu T., Moneda și credit, Editura ASE, 2012

Dumitru A., M. Tanascovici, Operațiuniile instituțiilor de credit, Ed. Universității din Pitești, 2009

Ion N.,“Managementul riscului bancar” Editura Expert, bucuresti 2001

Lucian I, “Management bancar” Institutul Bancar Român, vol. II, 2003

Predescu I., Activitatea bancară între performanță și risc, Editura Expert, București, 2005

Prunea P., Riscul în activitatea economică, Ed. Economică, București, 2003

Trenca I., Simona Mutu, Managementul riscurilor bancare – Soluții econometrice -, Ed. Casa Cărții de Știință, 2012

Rouch M., Naullen G., Le gestion bancaire et financière control,1998 , Paris, Dunod.

Spulbăr M. C. „Management bancar”, Editura Sitech, Craiova, 2003

Revista “Finanțe Bǎnci Asigurǎri”, nr. 6/1999

Revista Finanțe Bǎnci Asigurǎri, nr. 6/2002

Revista Bǎncii Comerciale a României, nr. 4 decembrie 2000

Raport Anual BCR, 2015

Legea 33/1991, art. 20, privind activitatea bancară

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 99 din 6 decembrie 2006 privind

instituțiile de credit

*** www.bcr.ro

*** www.bnr.ro

*** www.bancherul. ro

*** www.zf.ro