Abordari cu Privire la Gestiunea Interna a Stocurilor

=== Abordari cu privire la gestiunea interna a stocurilor ===

UNIVERSITATEA DIN PETROȘANI

FACULTATEA DE STIINTE

Specializarea: CONTABILITATE ȘI AUDIT – MASTER

REFERAT

Abordari cu privire la gestiunea interna a stocurilor

-Paszternak Hanelore Karina-

Data Petrosani

04.01.2016

Abordari cu privire la gestiunea interna a stocurilor

I.Introducere

Dezvoltarea marilor industrii a generat o crestere a circulatiei marfurilor, a punctelor de consum si productie, fiind si cea mai importanta cauza a aparitiei problematicii stocurilor. Initial aceasta s-a manifestat doar ca practica dar apoi a evoluat atingand nivelul de teorie stiintifica, vizand domenii si activitati tot mai diverse.

Au aparut publicatii tot mai numeroase care au constituit baza dezvoltarii unei bogate literaturi privind gestiunea stocurilor, fiind create modele matematice proprii proceselor de stocare.

Primele forme de determinare stiintifica a stocurilor au aparut in 1915 aduse in atentie de profesorii G. Hadley si T.M. Whitin. Apoi modelul a fost preluat si dezvoltat de RE.H. Wilson.

Dar pe plan mondial conceptul de stocare s-a conturat in jurul anilor ꞌ30 cand a fost elaborat un sistem distinct de gestiune a stocurilor. Acesta a reprezentat un instrument de conducere economica care a favorizat luarea deciziilor si aceasta nu numai in procesul de aprovizionare tehnico-materiala ci a intregii activitati.

In prezent, gestiunea stocurilor a devenit un domeniu larg, atat cu probleme de dimensionare, optimizare a amplasarii in teritoriu, de reducere a cheltuielilor de stocare cat si probleme de depozitare, de structura sortimentala, conservare, redistribuire, mod de utilizare.

Analizand procesul de stocare, legitatea si actiunea factorilor care guverneaza acest proces s-au putut determina caile, mijloacele si formele de constituire, utilizare, dimensionare si functionare a stocurilor.

Managementul stocurilor este deosebit de important pentru:

asigurarea ritmica a vanzarilor, evitarea scaderii vanzarilor si chiar a pierderii increderii cumparatorilor;

asigurarea cu materii prime si materiale a productiei si evitarea golurilor de productie;

mentinerea capacitatii de plata a intreprinderilor, un management defectuos putand cauza

falimentul intreprinderii;

relatia directa dintre cheltuielile aferente stocurilor si profitul intreprinderii;

implicatiile asupra ciclului de conversie a numerarului, conversia stocului in lichiditati

fiind o componenta importanta a acestui ciclu.

II.Gestiunea interna a stocurilor

Rolul stocurilor

Stocarea constituie o componentă indispensabilă a circuitului economic. Prin stoc se intelege o cantitate de materie acumulata, disponibila pentru utilizari viitoare. Stocarea reprezinta procesul de constituire si mentinere a stocurilor, iar prin gestiunea stocurilor se intelege un ansamblu de politici cu privire la stocuri si procese informational –decizionale pentru aplicarea acestora.

Potrivit teoriei generale a sistemelor, stocul reprezinta un „rezervor” de materie necesar pentru a putea combina fluxuri de mărimi (debit, ritm) diferite. Rezultă că rolul stocului este de a compensa intervalul dintre două variabile: intrările și ieșirile. De asemenea, stocurile sunt necesare pentru a se putea utiliza în cât mai mare măsură resursele nestocabile de care dispune o întreprindere, cum sunt capacitatea de producție a unui utilaj sau linii de fabricație, puterea de muncă a oamenilor, sau chiar o anumită cerere de cumpărare formulată de către clientelă.

Motivația de a constitui stocuri a decidenților economici trei surse principale:

Tranzacția: realizarea tranzacțiilor în condiții de eficiență economică presupune stocare fie atunci când stocul permite realizarea unor vânzări care altfel ar fi fost pierdute, fie când menținerea de stocuri constituie o cale mai economică de asigurare a continuității activității societatii;

Precauția: în condiții în care cantitățile necesare nu pot fi prevăzute cu suficientă siguranță, constituirea unui stoc constituie o precauție prin care se atenuează riscul asociat lipsei produselor în cauză;

Speculația: motivația speculației este proprie situațiilor în care preocupările legate de fluctuația prețurilor sunt dominante; de multe ori speculatorii nu utilizează în nici un alt fel produsul stocat decât ca pretext pentru „pariurile” lor privind prețul.

Într-o întreprindere industrială stocurile îmbracă forme diferite: stocuri de materii prime, materiale și componente, stocuri de semifabricate prezente în diferite puncte ale procesului de fabricație, stocuri de produse finite. In întreprinderile de comerț se au în vedere, în special, stocurile de mărfuri, dar și acestea se pot găsi în anumite faze ale circulației sub formă de stocuri în depozitele cu ridicata, stocuri în depozitele întreprinderilor cu amănuntul sau chiar sub forma mărfurilor expuse în spațiile de vânzare.

De asemenea, în cursul existenței lor stocurile, sau anumite părți din acestea pot cunoaște diferite ipostaze:

Stoc activ, respectiv, stoc pasiv – stocul activ reprezintand acea parte a stocului care participa efectiv la realizarea circuitului economic iar stocul pasiv reprezintand partea care, fie deliberat, fie intamplator, nu se utilizeaza in cursul perioadei de referinta.

Stocul curent, respectiv, stoc cu destinatie speciala – stocul curent fiind stocul care se utilizeaza la realizarea circuitului economic in conditiile activitatii curente, obisnuite, a intreprinderii, in timp ce stocurile cu destinatie speciala se utilizeaza numai in anumite imprejurari (cum este cazul rezervelor, a stocurilor cu caracter sezonier, etc).

Stocuri cu mișcare normală, mișcare lentă și fără mișcare – stocuri care se constituie pe baza unor previziuni cu privire la volumul și structura producției și a vânzărilor. Cum de regulă realitatea se abate mai mult sau mai puțin față de plan, ieșirile unora dintre produsele stocate pot înregistra un ritm semnificativ mai scăzut decât cel prevăzut, impunând luarea unor măsuri speciale de accelerare a vânzării produselor în cauză și de lichidare a stocurilor respective. Pentru a reduce imobilizările de fonduri, întreprinderile sunt interesate să țină evidența stocurilor cu mișcare lentă și fără mișcare și să ia din timp măsurile ce se impun în legătură cu acestea

Gestiunea stocurilor presupune cunoașterea și urmărirea continuă a situației și evoluției stocurilor prin intermediul indicatorilor specifici. Principalii indicatori ai stocurilor se clasifică în:

Indicatori ai marimii absolute, care măsoară în unități naturale, natural-convenționale sau valoric nivelul stocului;

Indicatori relativi prin care nivelul stocului este analizat în raport cu alte variabile ale activității întreprinderii.

Indicatorii mărimii absolute a stocurilor sunt prezentați sumar prin intermediul figurilor de mai jos.

1. Dacă analizăm evoluția stocului în intervalul dintre două aprovizionări, constatăm că stocul maxim se înregistrează odată cu intrarea în stoc a produselor aprovizionate la momentul tk iar stocul minim chiar înainte de reaprovizionarea stocului, la momentul tk+1. În condiții ideale stocul minim este egal cu 0, ultima unitate de resursă stocată ieșind din stoc exact în momentul intrării noului lot (Error: Reference source not found). În realitate, epuizarea stocului poate interveni cu un anumit timp înaintea intrării noului lot (ruptură de stoc, Figura 1-B) sau este posibil ca stocul să nu se epuizeze complet (Error: Reference source not found). Pentru intervalul de reaprovizionare în cauză, stocul mediu se determină ca medie aritmetică simplă:

unde S = stocul mediu, Smax = stocul maxim și Smin = stocul minim.

2. Dacă analizăm evoluția stocului un interval de timp oarecare (de exemplu, o lună, un trimestru sau un an), fără legătură cu momentele de reaprovizionare, mai semnificativi sunt indicatorii: stoc initial si stoc final (Error: Reference source not found). Stocul inițial reflectă nivelul stocului în prima zi a perioadei considerate, iar cel final nivelul din ultima zi. Stocul inițial este egal cu stocul final al perioadei precedente iar cel final cu stocul inițial al perioadei următoare. În acest context, nivelul mediu al stocului se determină ca medie aritmetică a stocului inițial și final:

unde Si reprezintă stocul inițial și Sf stocul final.

4.Între indicatorii mărimii absolute a stocurilor se numără și indicatori care exprimă niveluri normate (Figura 4) ale stocurilor, între care se numără:

– Stocul de siguranță, al cărui nivel, teoretic, se normează în conformitate cu politica firmei pentru a evita, cu o probabilitate prestabilită, ruptura de stoc, iar practic, în multe situații se stabilește potrivit experienței celor implicați, potrivit principiului „încercare și eroare”;

– Stocul de alertă, reprezentând acel nivel al stocului la care se lansează comanda de reaprovizionare, care este, de regulă, mai mare decât stocul de siguranță cu cantitatea necesară acoperirii ieșirilor prevăzute pentru intervalul de timp până la intrarea efectivă în stoc a lotului comandat.

Cei mai importanți indicatori relativi ai stocului sunt următorii:

Rata stocului mediu (rS), care se determină ca raport între stocul mediu al unei perioade de referință și volumul activității economice realizate în perioada respectivă:

Viteza de circulatie (V) a stocurilor care se determină ca număr de zile cât stocul mediu acoperă ieșirile medii zilnice

Viteza de rotatie (R) care indică de câte ori se reînnoiește complet stocul într-o perioadă de timp dată și se exprimă în număr de rotații:

Gestiunea stocurilor

Ca proces economic complex, gestiunea stocurilor are o sfera larga de cuprindere, aceasta incluzand atat probleme de conducere, de dimensionare, de optimizare a amplasarii stocurilor in teritoriu, de repartizare a lor pe detinatori, de formare si evidenta a acestora, cat si probleme de receptie, de depozitare si pastrare, de urmarire si control, de redistribuire si mod de utilizare.

Gestiunea stocurilor reprezinta totalitatea actiunilor de stabilire, control si evaluare a modului de asigurare a intrarilor necesare continuitatii procesului de productie, pe de-o parte, de control si evaluare a produselor finite existente si necesare satisfacerii nevoilor clientilor, pe de alta parte.

Constituirea și menținerea de stocuri antrenează costuri semnificative pentru întreprinderi. Prin urmare, reducerea costurilor de stocare reprezintă una dintre cele mai importante căi de creștere a eficienței și competitivității întreprinderilor.

Costurile stocării sunt grupate în trei categorii:

a.Costuri de aprovizionare a stocului, care cuprind cheltuielile cu lansarea comenzilor, urmărirea executării acestora, recepția și primirea produselor;

b.Costuri de menținere a stocurilor sau de stocare propriu-zisă, care cuprind costul imobilizării resurselor, costurile de depozitare.

c.Costul lipsei de stoc (penuriei), datorat pierderii de resurse nestocabile și nerealizării de beneficii datorită producerii unei rupturi de stoc (epuizarea stocului) și lipsei pe o anumită durată a unei resurse stocabile, al cărei stoc se are în vedere.

În condiții normale de activitate economică, cel mai important dintre costurile stocării este costul lipsei de stoc, urmat de costul imobilizării în stocuri a unei părți adesea importantă a capitalului utilizat de către întreprindere.

Din punct de vedere financiar, deși este o componentă a activelor circulante, stocul mediu total al unei întreprinderi se comportă ca un activ fix.

Tocmai de aceea o buna gestiune a stocurilor va urmari o reducere (relativa) a stocului mediu atat in ce priveste volumul fizic al acestuia cat si, mai ales, in ce priveste valoarea.

De altfel, în aceasta constă raționalizarea pe care o efectuează aplicarea modelului Wilson de normare a mărimii lotului la nivelul mai multor grupe de produse: produsele mai scumpe vor fi aprovizionate mai frecvent iar cele ieftine mai rar, rezultând o modificare a structurii stocului total în favoarea produselor de mai mică valoare și o reducere pe ansamblu a imobilizărilor de fonduri.

Pentru o bună gestiune, întreprinderile trebuie să formuleze politici cu privire la stocuri care să reflecte alegerile efectuate de conducerea lor, în special în legătură cu:

Nivelul de serviciu, respectiv probabilitatea cu care se dorește să se evite ruptura de stoc. Înlăturarea oricărei posibilități de apariție a unei rupturi de stoc, deci realizarea unui nivel de serviciu de 100%, poate fi foarte costisitoare, obligând întreprinderea la menținerea unor stocuri cu atât mai supradimensionate cu cât mediul întreprinderii este mai impredictibil. De aceea întreprinderile preferă să stabilească nivelul de serviciu în vecinătatea punctului de indiferență între acceptarea rupturii de stoc și asumarea unor noi costuri de stocare;

Intervalul de reaprovizionare fix sau variabil. Trebuie remarcat că mărimea stocurilor poate fi controlată de către întreprinderi în special prin controlul fluxului la intrare, fluxul ieșirilor fiind, în principiu, o variabilă exogenă. Tocmai de aceea există o strânsă legătură între politicile cu privire la stocuri și cele cu privire la aprovizionare. Un interval de reaprovizionare fix favorizează instituirea unei ritmicități în relația cu furnizorul, mai ales dacă se combină cu o mărime fixă a lotului. De regulă, însă, alegerea unei interval de reaprovizionare fix presupune ca mărimea lotului să fie variabilă. Un interval de reaprovizionare variabil conferă un plus de suplețe și flexibilitate sistemului de gestiune a stocurilor dar mărește gradul de nedeterminare al întregului sistem;

Marimea fixa sau variabila a lotului de reaprovizionat. Opțiunea se efectuează în funcție de natura produselor care fac obiectul stocării și caracterul fix sau variabil al intervalului de reaprovizionare. Trebuie avut în vedere că lotul de aprovizionat este, în principiu, o mărime discretă. Chiar dacă se va opta pentru o mărime variabilă a lotului, determinată în raport cu situația stocului în momentul lansării comenzii de reaprovizionare, aceasta nu va putea fi fracționată potrivit cantităților exacte teoretic necesare.

Toate aceste opțiuni se formulează pentru fiecare resursă sau grupă de resurse care face obiectul stocării, nefiind generalizabile.

În comerț, politica de stocare trebuie formulată pentru fiecare grupă sau sub-grupă de mărfuri comercializate.

În condițiile în care controlul îndeaproape al evoluției stocurilor presupune costuri, iar diferitele grupe de resurse/mărfuri au o importanță foarte diferențiată pentru bunul mers al afacerilor întreprinderii, se cuvine sa se acorde o mai mare atentie produselor mai importante.

Potrivit „legii lui Paretto”, resursele/mărfurile se împart în trei grupe în funcție de contribuția acestora la realizarea unor indicatori de performanță a întreprinderii:

Grupa A., constituită din circa 10% din numărul produselor ce fac obiectul stocării, dar care contribuie în proporție de 70% la realizarea desfacerilor sau a altui indicator de performanță;

Grupa B., constituită din circa 20% din numărul produselor, a căror contribuție la performanța întreprinderii este tot de 20%;

Grupa C., cuprinzând un număr foarte mare de produse (circa 70% din numărul total al produselor) dar a căror contribuție cumulată în raport cu criteriul de performanță considerat nu depășește 10%.

Utilitatea legii ABC pentru dozarea eforturilor de supraveghere a stocurilor în raport cu interesul pentru diferitele resurse/mărfuri stocate scade astăzi, datorită implementării noilor tehnologii informatice ce fac posibilă evidenta in timp real a stocurilor si aprovizionarilor pentru un număr oricât de mare de repere, cu costuri aproape neglijabile.

Dinamismul mediului de afaceri actual si cresterea in complexitate a activitatilor in cadrul unei companii depasesc deseori capacitatea de analiza a factorului uman simtindu-se astfel nevoia unor aplicatii software care sa inglobeze procesele economice in vederea optimizarii acestora. intre activitatile de vanzare si activitatile de aprovizionare trebuie sa existe o permanenta sincronizare iar numitorul comun al acestora este stocul.

Cu totii suntem de acord ca existenta stocurilor intr-o intreprindere este o necesitate, iar marimea acestora trebuie limitata la strictul necesar deoarece o dimensionare gresita duce, cu siguranta, la cresterea costurilor.

Performanța în gestionarea stocurilor și aprovizionării se apreciază în prezent nu atât prin prisma reducerii costurilor cât prin creșterea promptitudinii cu care întreprinderea răspunde la solicitările clienților ei. S-au răspândit astfel, beneficiind de reducerea costurilor de tranzacționare și de modificarea în favoarea cumpărătorilor a raportului de forțe de pe piețe, sistemele de aprovizionare cunoscute care reduc stocarea intr-o masura semnificativa.

Controlul stocurilor

Gestiunea stocurilor nu se limiteaza doar la dimensionarea acestora, la determinarea marimii si structurii lor ci presupune si desfasurarea unor proceduri de control. In functie de frecventa sa controlul stocurilor poate fi: continuu sau periodic.

Controlul continuu consta in analiza zilnica a stocului, pentru determinarea necesitatilor de reaprovizionare. Este dependent de disponibilitatea permanenta a datelor referitoare la nivelul stocului pentru fiecare produs in parte. Utilizarea calculatoarelor devine astfel o conditie necesara pentru desfasurarea controlului permanent.

Conform procedurii se va comanda o cantitate Q dintr-un anumit produs atunci cand suma dintre cantitatea existent in stoc si cantitatea care a fost déjà comandata la furnizor este sub limita punctului de reaprovizionare. Regula de aprovizionare este:

daca S + Qₒ≤P, atunci comanda Q,

unde: S – stocul existent, Qₒ – cantitatea comandata la furnizor, P – punctul de reaprovizionare,

Q – dimensiunea comenzii

Punctul de reaprovizionare se calculeaza pe baza urmatoarei formule:

P=DxT+SS

unde: D – cererea medie zilnica (exprimata cantitativ)

T – durata medie a ciclului de performanta (exprimata in zile)

SS – stoc de siguranta (exprimat cantitativ)

Exemplu: in conditii de certitudine cererea medie zilnica pentru un anumit produs este de 50 unitati, durata ciclului de performanta este de 10 zile. Punctul de reaprovizionare va fi de 500 de unitati. In consecinta este necesarea lansarea unei noi comenzi ori de cate ori suma din stocul existent si cantitatea déjà comandata este inferioara cantitatii de 500 de unitati. Stocul mediu va fi:

SM= + SS

Unde: SS – stocul mediu; Q – cantitatea comandata; SS – stoc de siguranta

Pentru o dimensiune a comenzii de 500 de unitati de produs, in conditii de certitudine, stocul mediu este de 250 de unitati. In conditii de incertitudine stocul mediu ar include si stocul de siguranta.

Controlul periodic consta in analiza stocurilor la anumite interval de timp: saptamanal sau lunar. Aceasta procedura face necesara o ajustare a punctului de reaprovizionare pentru a reflecta intervalele dintre doua controale successive.

Punctul de reaprovizionare se calculeaza pe baza relatiei:

P=D(T+)+SS unde:

P – punctual de reaprovizionare

D – cererea medie zilnica

T – durata medie a ciclului de performanta

I – durata perioadei de control

SS – stoc de siguranta

Stocul mediu, in situatia aplicarii unei procedure de control periodic este stabilit astfel:

SM= + + SS unde:

SM – stoc mediu

Q – cantitatea comandata

I – durata intervalului de control

D –cererea medie zilnica

SS – stoc de siguranta

Exemplu: pentru un produs a carui cerere medie zilnica este de 50 unitati, in conditiile unei durate a ciclului de performanta de 10 zile, unei comenzi de 500 unitati de produs si unui control saptamanal, punctul de reaprovizionare este:

P=50(10+)+0= 675 unitati

SM= + + 0= 425 unitati

Atat punctul de reaprovizionare cat si stocul mediu specific sistemelor de control periodic sunt mai mari sub aspect cantitativ comparative cu cele specifice sistemelor de control continuu.

In ultimele decenii practica a validat trei metode decontrol al stocurilor:

1. Metoda JIT – just in time – are ca pricipiu reducerea la minimun sau eliminarea stocurilor de materii prime, materiale, piese, subansamble, produse finite ceea ce conduce la reducerea globala a costurilor, indiferent de volumul productiei. Conform filozofiei JIT toate materialele trebuie sa fie disponibile atunci cand sunt solicitate, la locul potrivit, in cantitatea si de calitatea necesara.

Avantajele metodei: reducerea costurilor de mentinere a stocurilor, detectarea rapida a calitatii necorespunzatoare a produselor cumparate, un numar mic de furnizori, reducerea imobilizarilor in stocuri de materii prime;

Dezavantajele metodei: performante variabile ale furnizorilor care nu sunt capabili sa livreze marfurile intr-un interval scurt cu frecventa mare, problem de calitate aparute la nivelul firmei furnizoare, crestere preturilor de catre furnizor pentru acoperirea costurilor de depozitare si livrare.

2. Metoda DRP – planificarea cerintelor de distributie – metoda de planificarea care aplica principiile MRP la domeniul distributiei.

Principiul pe care se bazeaza DRP este faptul ca cererea unui nivel superior, de exemplu un depozit central, este dependenta de cererea de la nivelul imediat inferior, respectiv depozitele regionale. In cadrul structurii multi-nivel, cererea de la fiecare nivel este dependenta de cererea nivelului inferior, cu exceptia nivelului ce satisface necesitatile clientului final, a carui cerere este independenta

Abordarea coordonata a fluxurilor de produse intre diferite niveluri ale unui sistem de distributie este asemanatoare metodei MRP din care deriva: (a) ambele nu utilizeaza procedee de control continuu sau periodic; (ii) necesita un sistem informatizat si se bazeaza pe pachete software speciale; (iii) au fost extinse pana la nivelul de planificare a resurselor (MRP II si DRPII).

Metoda DRP se focalizeaza asupra programarii care coordoneaza cerintele de distributie pentru un anumit orizont de timp. Exista un program pentru fiecare produs, la nivelul fiecarui depozit de distributie. DRP urmareste integrarea acestor programe pentru a determina cerintele totale ale unui nivel superior, de exemplu depozitul fabricii.

3. Metoda MRP – planificarea cerintelor de materiale – se deosebeste de sistemele traditionale de completare a stocului prin faptul ca lansarea unei noi comenzi are loc in momentul atingerii punctului de reaprovizionare. Consta intr-un set de proceduri corelate, decizii, reguli si inregistrari care traduc un program de productie principal in cerinte nete, precum si in satisfacerea planificata a acestor cerinte, pentru fiecare articol din stoc, care este necesar pentru indeplinirea programului respectiv.

Planificarea cerintelor de materiale (MRP) este o metoda de planificare si control al stocurilor, care are implicatii asupra procesului de cumparare. Scopul ei este minimizarea stocului si mentinerea programelor de livrare.

Pe baza datelor provenite din programul de productie, lista de materiale si evidenta stocurilor sistemul MRP poate sa desfasoare urmatoarele operatiuni: calcularea cerintelor brute, pozitionarea in timp a comenzii, determinarea cerintelor nete, formularea de instructiuni privind comenzile.

Noile tehnologii permit culegerea automată a datelor despre produsele care intră și ies din stoc (prin utilizarea etichetelor cu cod cu bare și a lectorilor optici și, mai nou, a etichetelor în radiofrecvență), prelucrarea centralizată a acestora potrivit politicilor stabilite, interconectarea furnizorilor cu beneficiarii și automatizarea lansării comenzilor de reaprovizionare etc.

III. Concluzii

In contextul macroeconomic marcat de schimbari adesea imprevizibile, intreprinderile romanesti au probleme dificile de adaptare si supravietuire. Pentru a supravietui si mai ales pentru a desfasura o activitate profitabila, in conditiile economiei de piata, intreprinderile trebuie sa fie receptive la semnalele si cerintele mediului, sa dispuna de o inalta capacitate de adaptare la schimbarile cvasipermanente.

Gestiunea stocurilor este unul dintre cele mai importante elemente ale planificarii resurselor. Un nivel nepotrivit al bunurilor stocate influenteaza negativ rezultatele companiei indiferent daca acesta este sub sau peste nivelul optim. Un stoc subdimensionat poate genera insatisfactia clientilor si reducerea vanzarilor, iar un stoc supradimensionat reprezinta lichiditati blocate si poate afecta echilibrul financiar al companiei.

Rolul gestiunii stocurilor este de a asigura:

disponibilitatea produselor pentru satisfacerea cererii clientilor interni sau externi. Nivelul de servire reflecta capacitatea organizatiei de a onora cererea clientilor si definit prin: durata ciclului de performanta (intervalul de timp dintre lansarea comenzii de client si primirea marfii de catre acesta); numarul comenzilor onorate; cantitatea comandata.

echilibrul relatiei dintre cerere si oferta determinat de decalajul temporal dintre acestea. Produsele a caror cerere se concentreaza intr-un interval scurt de timp fac necesara mentinerea de stocuri de catre producatori, angrosisti si detailisti, in avans fata de perioada de manifestare a cererii. Productia sezoniera implica canalelor de distributie sau producatorii pentru a satisface cererea care se manifesta in alte perioade ale anului.

reducerea costurilor.

diminuarea incertitudinii prin faptul ca prezenta stocurilor protejeaza organizatia de variatiile neasteptate pe termen scurt a ofertei pe piata si a preturilor practicate de furnizori.

Reusita societatii comerciale depinde de modul in care a fost conceputa si realizata politica de dezvoltare a unitatii, de felul in care dezvoltarea respectiva este ancorata in realitate.

Bibliografie

Conf.univ.dr. Luminita Pistol – Gestiunea stocurilor – curs;

Seminar stiintific SIA Iunie 2013 – Consideratii privind gestiunea stocurilor;

Prof.dr. I.Kerbalek – Economia intreprinderii (manual electronic);

Rasfoiesc.com- Gestiunea stocurilor

www.scrigroup.com – Gestiunea stocurilor.