Abordarea Antropologica a Sinelui la Varsta a Iii A
Abordarea antropologica a sinelui la varsta a III-a
INTRODUCERE
În ultima perioadă, în literatura de specialitate, mai cu seamă în cea , conceptul de sine (self) s-a impus ca reprezentând, în principal, o “colecție de crezuri despre noi înșine” (Taylor et al., 1994), sau, cu alte cuvinte, imaginea unui individ despre propria persoană. Această concepție despre sine este una de adâncime, ea ține de partea profundă și subtilă a personalității, modificându-se odată cu dezvoltarea individuală și cu schimbări profunde în sfera personalității.
Deși noțiunea de sine se folosește în repetate rânduri în abordările psihologice și antropologice, destul de des se întâmplă ca această noțiune să fie interșanjabilă cu cea de “eu”, cu toate că cei doi termeni nu se suprapun, conform viziunilor din ultimele decenii. Aceasta duce la o confuzie teoretică și practică între cei doi termeni și la abordări teoretice și ipoteze eronate în cercetarea științifică, care conduc, în final, la unele orientări practice ineficiente în tratamentul unor afecțiuni cu fond psihic. Mai mult, orizontul tematic al sinelui a fost puțin studiat până acum în mod riguros în zona științifică europeană, confuzia dintre sine și eu amplificându-se din ce în ce mai mult în abordările moderne.
Dificultatea tratării și chiar a explicării conceptului de sine devine cu atât mai accentuată, cu cât există diferiți termeni, în diferite limbi, care se circumscriu în parte aceleiași arii tematice ca și sinele. Astfel regăsim în limba franceză Ça, Moi, Je, Soi, în germană Ich, Sebst, în spaniolă Yo etc., termeni care pendulează între ceea ce reprezintă eul și ceea ce reprezintă sinele. Cu toate acestea, așa cum am mai arătat, deși se referă la identitatea personală, cele două concepte sunt diferite din mai multe puncte de vedere:
sinele este profund, inconștient, o parte intimă a personalității, pe când eul este conștient, în mare măsură un construct social, reprezentat de roluri și statusuri și care se poate schimba mult mai ușor decît sinele;
cunoașterea sinelui presupune un efort de prospectare interioară susținut de partea volitivă a personalității și de autocontrol;
sinele reprezintă un nucleu al funcțiilor psihice, nu este perceptibil în mod conștient la o persoană obișnuită, pe când eul poate fi perceput conștient prin identificări ale individului cu diverse părți ale corpului său sau diferite poziții sociale.
Mai mult, o parte dintre abordările moderne identifică două mari tipuri de sine:
sinele individual, a cărui cunoaștere îl poate ajuta pe individ să-și definească personalitatea și modul de acțiune în viață;
sinele social, cu implicații profunde în valorizarea de sine, stima de sine, autocontrol, implicare socială și, în general, tot ceea ce ține de viața în comunitate.
Din punct de vedere al ontogenezei, cercetările din ultimele secole s-au centrat foarte mult pe perioada copilăriei și pe dezvoltarea multiaxială din perioada adolescenței, mai puțin pe perioada adultă și mult mai puțin pe perioadele considerate de regresie sau perioada vârstei a treia. Dacă anumite cercetări antropologice au studiat totuși unele aspecte bio-medicale ale vârstei a treia, această perioadă a vieții umane a fost studiată extrem de puțin din punctul de vedere al psihologiei antropologice și cu atât mai puțin din punct de vedere al dinamicii sinelui.
În lucrarea prezentă abordarea vârstei a treia este mai puțin obișnuită, dar considerăm că este o abordare eficientă prin bidirecționalitatea sa și prin orientarea puternică spre partea de psihosomatică medicală. Bidirecționalitatea abordării este dată de concepția că trecerea către vârsta a treia trebuie pregătită din două direcții:
prin revederea trecutului personal și înțelegerea acestuia (în special a trecutului psihologic dar și a celui medical derivat din problemele psihologice cum ar fi stresul, traumele psihice etc.);
prin proiectarea psihică în viitor a unei evoluții optime în vârstă, activitate care duce la o dinamică sănătoasă a sinelui sau a structurilor de identitate individuale și sociale.
Partea de psihosomatică este strâns legată de modul în care individul înțelege și aplică anumite acțiuni în cele două direcții. În tot acest proces structurile de identitate au un rol fundamental.
CAPITOLUL 1
ASPECTE TEORETICE.
CONCEPTE FUNDAMENTALE. ACCEPȚIUNI ALE SINELUI
1.1. Amplasarea temei în context internațional
În general discuțiile despre noțiunea de “sine” pornesc de la aspectele psihologice implicate în acest vast concept (americanii denumesc sinele prin termenul “self-concept” pentru a-l diferenția de alte cuvinte sau noțiuni care implică termenul “self”). Deși a fost studiată dezvoltarea sinelui la copil, culminând cu stabilirea identității la adolescent, de foarte puține ori s-a discutat însă despre conceptul de sine în relație cu anumite afecțiuni sau cu vârsta adultă și/sau vârsta a treia.
La nivel internațional și național, din datele existente până în prezent, sunt extrem de puține studii care să explice măcar parțial funcționarea unor structuri de identitate individuale și sociale în relație cu vârsta adultă și cu starea de sănătate individuală și populațională. În plus, deși în mediul internațional, în special în țările occidentale, există un interes crescut pentru rezolvarea problemelor vârstei a treia, accentul este pus pe încetinirea unor procese biologice, vindecarea unor afecțiuni (acolo unde este posibil) și mult mai puțin pe latura psihologică a îmbătrânirii.
Menționăm că folosirea termenului de “structuri de identitate” în această lucrare desemnează acele structuri cu care un individ se identifică, acele structuri care îl definesc pe un individ din punct de vedere biologic, psihologic, social, economic etc., adică antropologic. Structurile de identitate reprezintă sinele individual în dinamica sa rezultată din relaționarea individului cu mediul în care trăiește.
Conceptul de vârstă a câștigat în ultima perioadă o atenție mai mare în mediile academice referitoare la comunicare – discutăm aici inclusiv despre comunicarea între generații ca element cheie al incluziunii sociale (Coupland și Nussbaum, 1995; Nussbaum et al., 1996). De exemplu, s-a demonstrat că o persoană deduce care este vârsta interlocutorului și îl categorizează într-o grupă de vârstă după elemente cum ar fi vocea (Mulac și Giles, 1996) și trăsăturile faciale (Hummert, 1990; Hummert și Shaner, 1994). Mai mult, există studii care arată că persoanele se pot angaja în discuții despre vârsta lor pentru a determina registrul lingvistic optim pe care să îl adopte în continuare în comunicare (Nishida, 1991). Vârsta relativă poate influența conversația în mai multe moduri subtile, contribuind la problemele de comunicare asociate cu îmbătrânirea (de exemplu, acapararea unei discuții de cineva mai în vârstă, care nu ascultă ce spun persoanele mai tinere – apud. Rodin și Langer, 1980; Ryan et al., 1995).
Vârsta reprezintă cu mult mai mult decât un punct pe un continuum cronologic de la naștere la moarte. Ea reprezintă un marker social. În multe culturi vârsta poate fi un factor hotărâtor pentru ca un individ să ocupe o poziție socială sau de putere în societate (Harwood et al., 1994). Mai mult, vârsta reprezintă experiențe colective ale diverselor grupe de indivizi. Oamenii din aceeași categorie de vârstă pot împărtăși unele aminitiri comune (de exemplu, un eveniment social marcant: un razboi; fuga unui dictator etc.) proces care conduce la identificarea persoanelor cu un anumit grup de vârstă. Vârsta devine astfel o categorie antropologică, plină de însemnătate care constituie o importantă parte a sinelui, o identitate socială sau, altfel spus, o definire a sinelui în termenii apartenenței persoanei la un grup social (Deaux et al., 1995; Ethier și Deaux, 1994; Garstka et al., 1997; Tajfel și Turner, 1986). Când este activată identitatea de vârstă, numeroase alte aspecte antropologice apar. Stereotipuri, norme, discriminare după vârstă, amintiri ale unor experiențe intergeneraționale pot fi invocate și activități care întăresc identitatea pot fi derulate spontan (Kite și Johnson, 1988; Harwood et al., 1996; Ho, 1994; Gallois et al., 1999; Sung, 1995; Garstka et al., 1997; Williams și Giles, 1998; Williams et al., 1997; Harwood, 1999a; 1999b). Studiile internaționale arată că vârsta subiectivă a unei persoane (Barak, 1987), vârsta ideală (Barak et al., 1988) și sinele proiectat în viitor sunt toate, la un anumit nivel, produse ale comunicării interpersonale. Există, de asemenea, studii care arată că identitatea de vârstă reprezintă un factor de mediere în satisfacția adulților tineri în interacțiunile intergeneraționale (Harwood & Williams, 1998).
Studiile internaționale se opresc însă aici. Lucrarea prezentă propune un nou nivel de studiu al vârstei a treia și a sinelui (structurilor de identitate) în contextul antropologiei medicale și culturale, ca și al psihologiei antropologice în special.
1.2. Aspecte demografice naționale și locale
Cercetarea descrisă în această lucrare a fost realizată în România, în zona județului Prahova, pe un eșantion de persoane de vârsta a treia.
Redăm în continuare câteva aspecte demografice specifice acestei vârste. Datele au fost preluate din Anuarul Statistic al României, ediția 2006.
Populația României pe vârste și sexe la 1 iulie 2005
Populația pe medii de locuit la 1 iulie 2005
Natalitatea, mortalitatea și sporul natural al populației
Populația pe grupe de vârsta și sexe, la 1 iulie 2005
Durata medie a vieții pe sexe și medii
Decese, pe cause de deces
Decese, pe cause de deces (continuare)
Populația de vârsta a treia în județul Prahova, la 1 iulie 2005
1.3. Aspecte teoretice
Pornim în acest demers de la câteva premise teoretice, deja bine cunoscute în mediile psihologice, nu înainte însă de a sublinia că abordarea prezentă nu își propune să facă o trecere în revistă a tuturor teoriilor despre sine, ci doar să puncteze acele orientări antropologice și psihologice majore în studiul sinelui și care pot constitui repere ale unui drum complex către sine.
Din multitudinea punctelor de vedere se conturează cel puțin trei modalități distincte de a defini sinele:
1) prin sublinierea locului și rolului lui în structura personalității;
2) prin stabilirea proprietăților lui;
3) prin referiri la componența și structura lui psihică.
Conform unor definiții, sinele se referă la “structurile de identitate ale personalității, înglobează tendințele inconștiente și orientează activitatea psihică a individului” (Șchiopu, U., 1997). Sinele poate fi material – fizic (imaginea de sine), spiritual (imagine de sine pe plan cultural, informativ) și social (identitate socială). Conform aceluiași autor există trei tipuri de influențe asupra sinelui: succese/eșecuri; opiniile celorlalți și rezonanța psihica (care rezultă din relația dintre ceea ce face și cum trăiește individul și ceea ce ar trebui sa facă/traiască în conformitate cu normele sociale și cele proprii).
Unii autori preferă să diferențieze Self-ul de Ego, alții folosesc un termen în locul celuilalt. Eul este însoțit de diferite adjective care, pe lângă precizări și diferențieri, introduc și distorsiuni. De exemplu, Gordon Allport (1991) propune înlocuirea termenului de eu (care cuprinde doar aspectele particulare ale acestuia) cu cel de „proprium”, concept integrator și mult mai cuprinzător decât primul. Traducerea unei lucrări dintr-o limbă în alta introduce noi dificultăți. După cum precizează M. Zlate în lucrarea “Eul și personalitatea” (1999), Selful lui W. James devine în traducere franceză le Moi, în timp ce Selful lui M. Mead devine le Soi. Cu deosebire în psihologia socială americană conceptul de sine s-a cristalizat ca reprezentând în esență “colecția de crezuri despre noi înșine”, partea intențional-reflexivă a personalității, concepția despre ce ești și ce poți deveni. În literatura de specialitate de la noi, substitutul sinelui este eul. Trebuie însă observat că termenii nu sunt interșanjabili, sinele cuprinzând accentul sporit pe focalizarea cognitivă a individului asupra lui însuși (nu spunem imaginea de eu, ci imaginea de sine). Sinele înglobează și rezultatele autoobservațiilor și autoanalizelor, el ființând concomitent ca subiect și obiect al reflecțiilor despre calitățile persoanei, relațiile cu ceilalți, locul și rostul în lume. Sinele se dovedește a fi inițiator și emanator de judecăți și acțiuni către ceilalți și către lumea din afară, în general, dar și receptor a ceea ce vine din interior. La aceasta se referă în principal distincția lui M. Mead (1934) între I și Me. Componenta I este sinele ca subiect creator, spontan, dinamic, energizator, componenta Me fiind cea care controlează și dă direcție acțiunilor noastre. În literatura noastră, eul și mine-ul ar fi echivalentele pentru I și Me, iar Sinele – conceptul sintetizator (Self). Analizând interpretările lui Mead, Zlate menționa “Minele este ființa biologică a omului, ansamblul de atitudini bine organizat și structurat în individ ca urmare a contactelor lui interpersonale, deci atitudinile altora pe care ni le asumăm noi înșine. Eul este reacția Minelui la atitudinile altora. Minele este un personaj convențional care există întotdeauna și permite individului să intre în experiența altora. Eul este un construct sintetic și personal care izvorăște din simțire, urcă la reflexie și se exprimă în conduită, fiind susținut permanent afectiv-motivațional. Prin Eu individul se conceptualizează pe Sine, se evaluează și își anticipă comportamentul. Eul este o formă de adaptare a Minelui la solicitările sociale, prin care se aduc modificări atât Minelui cât și societății. Minele și Eul constituie împreună Sinele, adică personalitatea individului. Rolul activ revine însă Eului.”
Urmărind evoluția istorică a teoriilor referitoare la eu/sine și orientându-ne pe surprinderea problemelor nodale ale eului, cele mai multe dintre ele controversate, și anume: natura psihică, relația eu-personalitate, tipuri de euri, se pot evidenția cele patru etape importante: psihofilozofică (până în 1900), psihanalitică și interacționistă (1900-1940), psihologia umanistă (1940-1980), psihologia socială (din 1980). William James face pentru prima dată distincția dintre eu ca obiect al cunoașterii și eu ca subiect al cunoașterii, deci între cel ce este cunoscut și cel care cunoaște. Eul este analizat în termeni de părți constitutive, ca sumă totală a ceea ce consideră individul despre sine, dar și despre familie, prieteni, activitățile sale. Eul desemnează tot ceea ce un om recunoaște ca fiind al său, nu numai corpul și facultățile psihice, ci și îmbrăcămintea, prietenii, operele sale. Eul este analizat după elementele sale integrante (eu material, social, spiritual), sentimentele și emoțiile provocate de eu sau conștiința valorii sale, actele prin care eul tinde să se afirme și să se apere (instinctele de conservare, expansiune, apărare). James a anticipat și facilitat apariția celorlalte concepte “grup de referință” elaborate de M. Sherif, “proprium” propus de G. Allport.
Alte abordări consideră sinele ca “ansamblul impulsiilor primare, instinctele, ceea ce este inconștient, energia care ne pune în mișcare și orientează acțiunile noastre” (Sillamy, N., 1996). Sinele tinde la satisfacerea trebuințelor de bază ale omului. Pentru Freud sinele este prelungirea inconștientă a eului, iar pentru Jung este o entitate supraordonată eului, incluzând nu numai conștientul și inconștientul, ci și “scopul vieții”.
Tot Jung (1998) arăta că “este de neimaginat că ar putea exista o figură determinantă, care să exprime nedeterminarea arhetipală. În consecință, m-am văzut silit sa numesc arhetipul corespunzător sine”. “Sinele trimite către propria reprezentare centrală”, “este nedeterminat, dar conține, în mod paradoxal, caracterul determinării, chiar al unicității”, “Sinele este o contopire a contrariilor”, este totalitate. “Totalitatea înseamnă ego plus non-ego”.
În aceeași lucrare Jung reprezintă schematic, printr-un cerc, cele patru funcții ale conștiintei. Centrul cercului, ca expresie a totalității, s-ar suprapune nu cu eul, ci cu sinele, ca esență a personalității totale (fig. 1).
Fig. 1. Reprezentarea schematică a celor patru funcții ale conștiinței. Gândirea este vazută ca funcție principală și de aceea apare în centrul jumătății luminate, sentimentul însă ca funcție inferioară în partea întunecată a jumătății de cerc, în timp ce cele două funcții auxiliare se află parte în stânga, parte în dreapta (preluare după C.G. Jung , 1998)
Sinele este reprezentat în cele mai multe teorii psihologice ca fiind un centru, un miez, o entitate interioară. Mai mult, în mandalele orientale (din care s-a inspirat și pe care le-a studiat foarte mult și Jung), care au o formă circulară în cele mai multe cazuri, există un centru, un loc al “liniștii”. Mulți autori au pornit ulterior de la această imagine a unui cerc în reprezentarea sinelui.
Din punct de vedere antropologic sinele se circumscrie unei largi arii tematice care cuprinde entități ca: persoana, conștiința, subiectivitatea, identitatea, spațio-temporalitatea specific antropologică, relaționarea socială sau cunoașterea lumii.
Psihologia și psihopatologia, în calitatea lor de științe antropologice, se centrează tradițional pe individualul persoanei conștiente. Aceasta are la bază corporalitatea biologico-cerebrală a speciei umane, cu toate potențialitățile și capacitățile sale și cu tot ceea ce aceasta înmagazinează ca și cunoaștere. Procesele mintale inconștiente, sau implicite, sunt însă mai rar abordate și cu mai multe rezerve de către cercetători, pe de o parte datorită lipsei unor dovezi palpabile despre viața inconștientă, lucru care face dificilă o abordare pragmatică, iar pe de altă parte datorită neînțelegerii depline a instanțelor și proceselor implicite (inconștiente) ale ființei umane. Cu toate acestea instanțele și procesele inconștiente ocupă un loc de o importanță majoră în viața psihologică, somatică și socială a individului și, ca o dovadă a acestei afirmații, aducem procesele fiziologice vegetative, automate, dar și inconștiente totodată, fără de care viața individului nu ar fi posibilă. Între aceste instanțe sinele ocupă un loc central, cu multe implicații sistemice.
1.3.1. Abordarea sinelui în psihologia introspecționistă
De la Socrate până la Henri Bergson psihologia a fost fundamentată pe metoda subiectivă a introspecționismului. Viața psihică interioară este, poate, cea mai raspândită modalitate de concepere a obiectului psihologiei, cu referire la conceptul de sine (sinele ca subiect și ca obiect al introspecției), apărută și promovată mai ales în perioada de început a psihologiei. Această abordare a fost obiectivată în mai multe forme, dintre care structuralismul, funcționalismul și psihanaliza ocupă cele mai importante poziții.
Introspecția, ca metodă însărcinată cu descrierea și explicarea fenomenelor psihice, descinde din filozofia clasică (fenomenologia lui Edmund Husserl) din care psihologia s-a desprins și reprezintă o extensie a meditației și contemplării asupra vieții psihice individuale (P.Popescu Neveanu).
Urmare a concepțiilor filozofice, introspecția psihologică apare într-o dublă accepțiune: atât în calitate de concepție, cât și în calitate de metodă de cercetare psihologică.
Introspecționismul își are originea în Germania, în laboratorul de psihologie înființat de Wundt in 1879. El a recurs la introspecție în studiul conștiinței ca fapt mintal neobservabil direct și care nu poate fi experimentat într-un mod direct. Deși Wundt considera că psihologia, ca știința naturală ce-și are modelul în fiziologie, nu va progresa decât dacă va fi practicată în laborator, masurând și specificând relații, el a recurs la introspecție în studiul conștiinței ca fenomen mintal care nu poate fi observat direct.
Cercetătorul german spera sa obțină concluzii valide despre fenomenele interne corelând cauzele și efectele observabile ale fenomenelor psihice cu descrierile subiecților care fuseseră antrenați în exerciții introspective.
Abordările introspecționiste consideră psihicul ca o serie de fenomene care își au izvorul în ele însele fără nici o legătură determinativă cu exteriorul. Psihicul devine astfel o lume interioară, formată din trăiri exclusiv subiective, dar în care sinele are un rol fundamental. Sinele este astfel cel ce reflectă trăirile și fenomenele psihice ca entitate la care se raportează acestea. Psihicul este, în concepția introspecționistă, o “lume închisă în sine”, fără legătură cu lumea materială exterioară. Edward Titchener (1867 – 1927), exponent al curentului structuralist și cel care a adus introspecționismul în America, era de părere că atunci când oamenii își relatează trăirile sau ideile ei fac referire la obiectul percepției, reprezentării, sentimentului sau al gândirii, ceea ce el a numit eroarea stimulului (stimulus error). Așadar, în loc de a caracteriza trăirea, ei se referă la stimulul ei.
Introspecția devine astfel o formă de observație și supraveghere a propriei persoane, în care sinele ocupă un loc central, metodă asupra conținutului propriei conștiințe, folosită de către școala psihologică de la Würzburg.
După Titchener (și alți cercetători), introspecția nu este un produs de „privire în interior”, ci o tehnică înaltă prin care se analizează evenimentele interne. El face din psihic o existență suigeneris, independentă de lumea exterioară, ajungând astfel la un existențialism psihologic. Titchener exprima sugestiv ideea „conținutul psihicului este pur, el nu are nici o legatură cu lumea externă, materială” prin eroarea stimulului.
Pentru a studia realitatea interioară cercetătorul trebuie să se dedubleze în obiect și subiect al cercetării, ceea ce reprezintă regula sine qua non a metodei introspecției. Deoarece dedublarea amintită nu poate oferi ca posibilitate cercetătorului decât să studieze propriile trăiri, senzații și funcții psihice, introspecționiștii recomandă empatia, adică transpunerea cercetătorului în trăirile și stările psihice ale altor persoane. Empatia este utilizată și astăzi ca și tehnică fundamentală în psihoterapie, unde, deși există mijloace de măsurare și cuantificare a unei multitudini de stări cognitiv-emoționale, este necesar ca terapeutul să se transpună cât se poate de mult în trăirile pacientului. Totodată capacitatea empatică reprezintă și o necesitate a unei părți fundamentale a actului medical și anume în dialogul medic – pacient.
Din punct de vedere al conceptului de sine, empatia reprezintă o aplicare pe propriul sine a unei imagini sau matrici cognitiv-comportamentale și emoționale preluată de la pacient.
Toate condițiile descrise de Titchener sunt menite să transforme introspecția într-o metodă experimentală validă, iar actul însuși într-o activitate complexă de cunoaștere. De altfel în toate metodele folosite în psihologie există o componentă introspectivă care are printre alte funcții și pe aceea de a controla și a valida diferite ipoteze.
Introspecționiștii situează în centrul științei despre psihicul uman studierea fenomenelor conștiente, ceea ce a determinat o alta denumire data introspecției: psihologia conștiinței. Titchener concepea conștiința ca pe o structură globală subiacentă tuturor conduitelor, ea constituind unicul și autenticul obiect de studiu al psihologiei. Sinele, ca parte integrantă a stării de conștiență, devine automat atât obiect de studiu al introspecției, cât și cel care studiază fenomenele psihice prin raportare la el însuși. Din perspectiva structuralismului, sarcina psihologică constă în a dezmembra structuri psihice complexe în elementele lor componente și a le studia pe fiecare după o serie de criterii (conținut, calitate, intensitate).
În contradicție cu alți reprezentanți ai diverselor curente psihologice din acea vreme (zoopsihologia, funcționalismul), Titchner consideră că psihologia nu trebuie să-și formuleze scopuri practice, singurul ei scop fiind acela al unei mai bune cunoașteri a conștiintei prin introspecție. Părerea sa era contrară altei orientări psihologice ce se desfășura concomitent cu structuralismul: funcționalismul, promovat de William James (1842 – 1910) și doi dintre studenții săi, John Dewey si James R.Angell.
Dupa opinia lui James, conștiința nu este un simplu epifenomen, adică un produs derivat, secundar, ci îndeplinește importante funcții adaptative. Funcționalismul se preocupă de importanța, semnificația și rolul funcțiilor psihice în vederea adaptării individului și a organismului său la condițiile de mediu. Studiind emoțiile, James ajunge la concluzia că nu centrii nervoși superiori, ci cei periferici au o mare importanță, cauza emoției fiind modificarea fiziologică ce apare în organism. Potrivit acestei teorii, râdem nu pentru ca suntem veseli, ci suntem veseli pentru că râdem; fugim nu pentru ca ne este frică, ci ne este frică pentru că fugim. Această concepție duce la o îndepărtare a psihologiei de studiul vieții psihice interne și la o apropiere accentuată de proprietățile fiziologice ale organismului. Sinele este minimalizat în acest caz, ca și întreaga conștiință.
Teoria introspecționistă determină apariția altor poziții în controversă cu aceasta. Reacțiile împotriva introspecționismului au venit mai întâi din partea filozofiei. Unul dintre curentele care se opuneau introspecționismului a fost pragmatismul, care identifica realitatea obiectivă cu reacțiile subiective față de ea, obiectul cunoașterii cu procesul cunoașterii. Potrivit pragmatiștilor, nu există idei adevărate, ci numai idei ce devin adevărate pe parcursul activității practice a individului.
Auguste Comte arăta că transformarea introspecției în metodă psihologică de cunoaștere este similară cu încercarea ochiului de a se vedea pe sine (fără oglindă) sau este asemenea dorinței absurde a omului de a se privi din camera lui pe fereastră, cu intenția de a se vedea plimbându-se pe stradă.
Pornind de la certitudinea că trăirea psihică se schimbă în momentul când devine obiect de observație, A. Comte arată că atunci când are cine să observe, nu are ce observa, iar atunci când există obiectul de observat nu are cine să observe.
Lalande (1867 – 1963), pe de altă parte, aducea următoarele reproșuri introspecției:
faptul observat se alterează prin actul însuși al observării;
stările afective intense sunt mai puțin accesibile observării interne;
nu se pot sesiza decât fenomenele psihice conștiente, care nu constituie decât o parte din viața psihică a individului;
ideile preconcepute falsifică interpretarea fenomenelor proprii într-o mai mare masură decât în observarea îndreptată asupra altora.
La Jean Piaget întâlnim idei asemănătoare. Din pricina dedublării cercetătorului, subiectul este transformat de obiectul pe care urmărește să-l cunoască. Pe de altă parte, introspecția modifică chiar fenomenele observate. Sub raport cognitiv introspecția oferă informații despre rezultatele externe și nu despre mecanismul intern al activității intelectuale.
Critica ce se aduce și azi introspecției se sprijină pe faptul că nu este posibil să se îndrepte atenția asupra conștiinței însăși fără să dispară conținuturile vizate, iar în cazul că se reușește această fixare, este absolut imposibilă consemnarea celor observate deoarece consemnarea se anulează și contraface.
Paul Popescu-Neveanu (1926 – 1994) arăta că introspecția (wundtiana) se desfașoară într-un cadru individual, ori știința se desfășoară asupra generalului. Actul de dedublare la care se recurge, subiectul psiholog devenind concomitent actor și spectator, este dificil și limitat. Apoi datele introspecției sunt mijlocite prin verbalizare și relatate verbal.
După cum au fost exprimate numeroase opinii ale cercetătorilor, nu tot ceea ce constituie simțire și afectivitate este susceptibil de a fi exprimat verbal. Wundt a recunoscut că introspecția se prezintă ca relatare verbală și el este nevoit să accepte compromisul între experimentul de laborator și introspecția tradițională.
În concluzie, afirmarea introspecției și negarea ei au contribuit la elaborarea unui nou sens al observației interne, înțelegere care reprezintă o sinteză între subiectiv și obiectiv, intern și extern, cunoaștere și acțiune, teorie și practică.
În ceea ce privește rolul sinelui în această concepție introspecționistă, Lucian Blaga ia în considerație atât conștiința de lume, cât și cea de sine care se acceptă și se descoperă integrându-se. Tainele nu sunt ușor relevate din cauza frânelor transcendente puse sistematic de Marele Anonim și de aceea filozoful român vede omul tentat sa opereze cu plasmuiri fanteziste – metafore plasticizante si revelatorii.
Fenomenologia, prin E. Husserl, arată că unica realitate a obiectului se află în însuși actul intențional de conștiință care-l constituie (adecvarea la obiect). Nu există conștiintă pură, detașată de lume și ca atare a fi eu comportă totdeauna o posibilitate de-a fi contra-eu.
Sigmund Freud despre explicarea fenomenelor psihice
Psihanaliza înglobează o serie de concepții dezvoltate de Sigmund Freud (1856 – 1939) privind explicarea fenomenelor psihice, bazate în primul rând pe cercetarea proceselor desfășurate în inconștient și a relațiilor sale cu conștientul, din care rezultă procedee terapeutice aplicate în cazul tulburărilor psihopatologice. Aceste concepții s-au extins la explicarea fenomenelor socio-culturale.
Psihanaliza este considerată:
un procedeu de cercetare a proceselor psihice cu scopul de a investiga semnificația faptelor și reprezentărilor ce au loc în inconștient;
o metodă de terapie a tulburărilor psihice, în cadrul căreia se tinde la rezolvarea acestora prin aducerea la suprafață și clarificarea semnificației rezistențelor, transferurilor și dorințelor ascunse ale pacienților;
un sistem complex de teorii cu privire la efectele proceselor psihice inconștiente asupra trăirilor, gândirii și activității oamenilor. Elementele acestor teorii derivă din cercetarea proceselor psihice și terapia stărilor psihopatologice.
Psihanaliza a fost dezvoltată de Sigmund Freud la începutul secolului al XX-lea ca teorie generală a inconștientului. Modalitatea funcțiunii proceselor psihice a fost dedusă de Freud în special din studiul semnificației viselor, interpretate de el ca realizare imaginară a îndeplinirii dorințelor ce derivă din aspirațiile refulate ale copilăriei. Calea recomandată pentru accesul în înconștient este înțelegerea sensului viselor și a actelor ratate (lapsus-uri).
Psihanaliza a devenit azi extrem de familiară publicului larg (din occident) după ce o vreme îndelungată a fost fie respinsă, fie adulată. Dar succesul din deceniul al cincilea, de pildă, mai ales în Europa, a înstrăinat-o, paradoxal, de esența ei. Acest curent s-a răspîndit pretutindeni nu numai datorită interesului stârnit de terapia psihanalitică. S-ar putea spune chiar că terapia a fost eclipsată de virtuțile psihanalizei aplicate. Psihanaliza aplicată în literatură, sociologie, antropologie și etnologie, în religie și mitologie a stârnit interesul unui public care nu avea chemare pentru sfera clinică. În fine, psihanaliza s-a remarcat și prin mediatizarea pe căile cele mai comune: radio, TV sau prin intermediul scenariilor filmelor de cinema. Filme celebre au adus în prim plan psihanaliști. A existat chiar un film dedicat lui Sigmund Freud, care surprindea anii de incertitudine ai începuturilor sale în psihanaliză.
Inconștientul
Noutatea concepțiilor lui Freud a constat în recunoașterea importanței proceselor psihice inconștiente. Acestea se desfășoară după alte reguli decât faptele conștiente. Sub influența inconștientului, gânduri și simțiri, care sunt legate unele de altele, se pot disocia și îndepărta, până la atingerea unei stări conflictuale. Regulile logice, indispensabile gândirii conștiente, nu se aplică proceselor psihice inconștiente. Prin analiza acestora, Freud a interpretat visele ca mecanisme de protecție împotriva impulsurilor care tind să se exteriorizeze și care sunt în strânsă legătură cu amintiri refulate ale copilăriei. În felul acesta, gânduri și impulsuri inacceptabile, numite și conținut latent al visului, se transformă într-o trăire conștientă, care nu mai este înțeleasă nemijlocit și care devine un "vis manifest". Cunoașterea acestor mecanisme inconștiente permite psihanalistului să inverseze în decursul procesului (transformarea visului latent în vis manifest) și, astfel, să descopere semnificația traumei care îi stă la bază.
Teoria impulsurilor
Freud consideră că procesele conflictuale ce au loc în inconștient sunt în strânsă legătură cu impulsuri, care își au originea în copilărie. Dacă aceste conflicte inconștiente sunt recunoscute de pacient cu ajutorul analizei, ele pot găsi o soluție, care în psihicul imatur al unui copil nu era posibilă.
În concepția lui Freud asupra sexualității la copii, impulsul sexual al adulților este rezultatul final al unui proces în dezvoltare ("Libido-Entwicklung"). Începutul are loc în copilărie și comportă mai multe faze:
faza orală (0 – 1 an)
faza anală (1 – 3 ani)
faza genitală (oedipală, falică) infantilă (3 – 6 ani)
Aceste trei faze denumesc în același timp cele trei centre ale dezvoltării impulsului sexual în prima copilărie. Primele două faze dispar cu timpul sau se transferă în parte în sexualitatea adulților. A fost meritul lui Freud de a fi recunoscut că omul este o ființă sexuală încă de la naștere. O semnificație deosebită o are așa zisă fază "oedipală", în care copilul dezvoltă pentru prima dată o legătură emoțională cu părintele de sex opus, asemănătoare atracției sexuale a adultului față de partener. Copilul reacționează în același timp ca rival față de părintele de același sex. Imaturitatea psihică complică această situație, de neînțeles la vârsta copilăriei, ceea ce conduce la anxietate în raport cu propriile fantezii. Măsura în care copilul poate domina aceste fantezii sau dimpotrivă este dominat de ele sub formă de teamă sau frustrații este determinantă pentru dezvoltarea ulterioară la vârsta adultă, în special pentru relațiile cu sexul opus.
Modelul celor trei instanțe: sine, eu și supra-eu
Acest model a fost expus de Freud în 1923: "das Es", "das Ich", "das Über-Ich". Eul și supra-eul sunt instanțe cu conținut conștient sau inconștient, sinele este totdeauna inconștient. În felul acesta se rezolvă în mod elegant problema localizării instanței de cenzură a proceselor psihice.
Sinele este un rezervor primitiv și neorganizat de impulsuri, izvorul emoțional al impulsurilor și al dorințelor impulsive, locul reprezentărilor și comportărilor arhaice și al refulărilor.
Eul se găsește la limita între conștient și inconștient, este instanța trecerii la acțiune, a funcției de adaptare la realitate și de investigare a realității. Eul derivă din sine și reprezintă sinele în viața reală conștientă, cu alte cuvinte, modulează necesitățile impulsive într-o formă adaptată la realitate.
Supra-eul este instanța superioară, domeniul conștiinței, al valorilor, al idealurilor, al preceptelor și interdicțiilor, al reprezentărilor morale.
Pentru a se apăra de impulsuri inacceptabile, eul dezvoltă strategii sub forma unor mecanisme de protecție, cum ar fi refulările (excluderea impulsurilor din percepția conștientă), proiecțiile (atribuirea propriilor dorinți inconștiente altor persoane), adoptarea unui comportament în totală contradicție cu puternicul impuls inconștient. Categorisirea unui impuls ca inacceptabil rezultă de regulă în urma unor interziceri, a unor norme morale sau a unei cenzuri exercitate de supra-eu. Când exigențele supra-eului nu se îndeplinesc, persoana respectivă poate dezvolta un sentiment de rușine sau culpabilitate.
Anxietatea
Unul din fundamentele teoriei psihanalitice moderne îl constituie conceptul de anxietate, care în anumite condiții de pericol poate declanșa un mecanism corespunzător de apărare. Aceste situații periculoase pot fi:
teama părăsirii sau pierderii unei ființe iubite
riscul pierderii iubirii din partea partenerului
pericolul unor represalii sau pedepse
imputarea nemeritată a unei culpabilități
Simptomele și sublimările rezultate din aceste situații reprezintă totdeauna niște compromisuri, care nu sunt altceva decât forme ale adaptării la realitate, în care forțele aflate în conflict ajung mai mult sau mai puțin la o stare de împăcare aparentă.
Nevroza
Din cele de mai sus rezultă că nevroza reprezintă starea de refulare a unei amintiri, a unui impuls inacceptabil, precum și simptomele ce decurg din aceste procese. Eul refulează fanteziile, dar "libido"-ul legat de aceste fantezii continuă să persiste provocând tulburări somatice de natură isterică, stări de anxietate sau fobii obsesive.
Concepția lui Carl Gustav Jung despre conceptul de sine
Spre deosebire de Freud (care face din Ego centrul psihismului nostru, reducând inconștientul la "coținuturi psihice refulate", un fel de groapă de gunoi a conștientului), Jung (1875 – 1961) consideră că există un ansamblu psihic care înglobează în egală măsură și conștientul și inconștientul, deci incluzând în egală măsură ego-ul și ceea ce el numește sinele, eul fiind subordonat sinelui.
Acest sine este expresia prin care inconștientul caută să se reveleze ego-ului conștient.
Sinele reprezintă Imago Dei, imaginea lui Dumnezeu, acea sămânță de divinitate pe care orice ființă umană o are înlăuntrul ei, acea împărăție a lui Dumnezeu din lăuntrul nostru. Este cea mai înaltă intensitate de viață, ideea pe care ne-o putem face despre Dumnezeu și iubirea necondiționată.
Sinele reprezintă un centru organizator de unde emană o acțiune regulatoare și în același timp, o sursă de imagini onirice. Putem spune că sinele este un fel de ghid interior, distinct de personalitatea conștientă, pe care nu-l putem sesiza decât prin intermediul analizei propriilor noastre vise și prin experiența personală directă.
Exact ca și în cazul misterelor antice, al mitologiilor și religiilor, atingerea acestui nucleu psihic este obiectivul principal al psihologiei analitice, dar procesul evolutiv se face predominant prin interpretarea limbajului simbolic al imaginilor din vis.
Concepția lui Jung despre sine este una dintre cele mai complexe, dar, totodată și unul dintre fundamentele cel mai des utilizate în diverse tipuri de terapie psihologică. Jung se referă la sine nu ca la o instanță singulară, ci o instanță care coexistă în psihismul uman cu alte trei instanțe majore: eu-l, umbra, anima și animus.
Fig. 2 – Reprezentarea, sub formă de mandala, a concepției jungiene despre eu, arhetipuri, conștient și inconștient
Eu-l
În abordarea sa psihologul elvețian arată că:
“Ocupându-mă de psihologia inconștientului, am fost confruntat cu fapte care cereau definirea unor concepte noi. Unul din conceptele acestea este cel de sine. El se referă la o entitate care nu o înlocuiește pe cea desemnată până acum prin conceptul de eu, ci mai degrabă o include pe aceasta în sfera sa, ca un supraconcept. Prin eu se înțelege acel factor complex la care se raportează toate conținuturile conștientului. El constituie oarecum centrul câmpului conștientului, iar în măsura în care acesta include personalitatea empirică în sfera sa, eu-l este subiectul tuturor actelor personale ale conștientului. Raportarea unui conținut psihic la eu reprezintă criteriul conștienței acestuia, deoarece nici un conținut nu este conștient dacă nu este reprezentat unui subiect” Tot despre eu Jung arată că acesta își are baza pe două temeiuri diferite: întâi pe unul somatic și apoi pe unul psihic. “Baza somatică se deduce din totalitatea senzațiilor endosomatice, care sunt, la rândul lor, deja de natură psihică și legate de eu, așadar conștiente și inconștiente”, deși o mare parte a lor se desfășoară inconștient, subliminal.
Despre temeiul psihic se arată că se poate discuta despre el numai pentru acea zonă în care se poate demonstra că voința este în stare să schimbe procesul reflex, respectiv instinctual.
Umbra
Un arhetip care personifică partea cea mai arhaică și mai obscură a psihismului uman și care constituie zona cea mai joasă a personalității, este umbra.
Jung spune: "crusta noastră de civilizație ascunde un soi de brută cu aspect preistoric…"
Tot ce este mai primitiv, mai bestial și violent în natura umană este atributul umbrei, în abordarea jungiană.
Această figură arhetipală care sălășluieste în tenebrele inconștientului cuprinde elemente psihice personale sau colective care se opun tendințelor constiente sau care nu au fost trăite ca experiențe concrete. Ea este compusă din două aspecte ale psihismului uman: pe de o parte semnifică zona psihică cea mai puțin evoluată, mai întunecată, prin raportarea la normele morale ale unei conștiinte civilizate. Pe de altă parte este suma tuturor defectelor, slăbiciunilor, tendințelor nefaste, care sunt respinse de către ego-ul individului.
Aspectul terific al umbrei, care se revelează în vise sub forma unor apariții detestabile, diabolice, dușmănoase, criminale, este expresia instinctelor bestiale, animalice, a poftelor sexuale incontrolabile, a pasiunilor oarbe și dezlănțuite, care populează straturile cele mai ascunse din profunzimile insondabile ale inconștientului.
Arhetipul umbrei este personalizat de către diavol, cel care dezbină, cel care tentează…
Este într-un fel opusul arhetipului sinelui, simbolizat prin Dumnezeu, cel care unește armonios ființa umană.
Această violență intrinsecă a aspectelor cele mai reprobabile și josnice ale personalității individului, egoismului cel mai acerb, barbariei, orgoliului mistuitor si vindicativ, se dezlănțuie la nivel colectiv cu ocazia războaielor nimicitoare, ca o desfășurare oarbă de ură distructivă.
Dar ea este prezentă, de asemenea, în viața de zi cu zi, în conflictele familiale, la locul de muncă, în viața politică, disputele religioase etc., unde dorința de dominație, de aservire si pofta nesăbuită de putere sunt expresia acelorași pulsiuni obscure ale primitivismului unei naturi psihice neevoluate. Umbra, pe care o purtăm cu toții în adâncul ființei noastre, este partea din noi care trebuie prelucrată, materialul brut care, supus procesului de analiză și transformare, ne obligă să ieșim din propria ignoranță si permite, în final, evoluției să se desfășoare.
Anima și Animus
Psihologia profunzimilor a lui Jung, pune în evidență un alt aspect al psihismului uman: energia psihică – libidoul – este bisexuată. Natura umană, în esența sa, este bisexuată, ea conține în egală măsură principiul feminin și masculin care coexistă și se manifestă în interrelație în cadrul aceluiași individ.
Principiul masculin, corespunde logosului creator, este principiul activ, rațional, care prin analiză logică și constructivă, estimează, critică și organizează atât valorile materiale cât și cele spirituale. Prin voință și inițiativă, diferențiază, ordonează și clarifică elementele constitutive ale lumii interioare și exterioare entității individuale. El permite accesul la lumina unei cunoașteri superioare.
Principiul feminin, corespunde erosului instinctiv, este principiul pasiv, irațional, sentimental, sensibil. Exprimând pasiuni arzătoare si emoții poate perturba realizarea proiectelor. Poate conduce la gelozii devastatoare dar și la împlinirea iubirii fără limite. Principiul feminin trăiește experiența, cel masculin o înțelege.
În exces, principiul feminin duce la întunecarea rațiunii și a gândirii, în timp ce, principiul masculin, în exces, duce la incapacitatea de a resimți fluxul emoțional.
Evoluția presupune îmbinarea armonioasă a celor două principii: a logosului și a erosului.
Jung arată că, deși bărbatul se percepe ca masculin în plan conștient, el are în structura sa inconștientă o componentă feminină; la fel femeia, care la nivel conștient se percepe feminină, posedă o componentă masculină în structura sa inconștientă.
El denumeste Anima zona inconștientă a bărbatului și Animus sfera inconștientă a femeii.
Sexualitatea, care se exprimă în vise prin imagini extrem de frecvente și semnificative, este mai degrabă o expresie simbolică a uniunii acestor două polarități care tind spre îngemănare armonioasă și nu trebuie luată explicit, ca expresie a uniunii fizice bărbat – femeie.
Din cauză că bărbatul tinde să reprime aspectul său feminin, iar femeia să refuleze aspectul său masculin, conflictele și tensiunile care se nasc la nivel inconștient duc la tulburări psihice care pot lua forma nevrozelor.
Și în acest caz, visele își afirmă rolul defulator, orientativ și, într-o oarecare măsură, curativ.
Individuarea
Individuarea reprezintă la Jung, așa cum el însuși spunea, “conceptul central al psihologiei mele”, anume lărgirea sferei conștiinței și a vieții psihice conștiente și devenirea individului, transformarea acestuia în alt mod decât o cer normele sociale. Jung afirma că individuarea înseamnă “a deveni o ființă individuală, iar în măsura în care prin individualitate înțelegem unicitatea noastră cea mai intimă, ultimă și necomparabilă, înseamnă a deveni propriul sine” (apud Jaffé, 1996). Prin individuare fiecare devine el însuși, își integrează treptat sinele, inconștient și atemporal, în personalitatea conștientă.
Jung arată că procesul de individuare poate fi înfăptuit atât conștient, cât și inconștient: “dacă se desfășoară inconștient, așa cum a făcut-o întotdeauna, el nu semnifică nici mai mult nici mai puțin decât transformarea unei ghinde în stejar, a unui vițel în vacă și a unui copil în adult. Dar, dacă procesul de individuare este conștientizat, conștientul trebuie confruntat în acest scop cu inconștientul și trebuie găsit un echilibru între contrarii” (Jung, 1997).
Psihologul elvețian subliniază în repetate rânduri diferența existentă între sine și eu și între realizarea de sine și realizarea eului: “văd mereu cum procesul de individuare este confundat cu realizarea conștienței eului, eul fiind astfel identificat cu sinele, ceea ce duce, firește, la o nefastă confuzie de idei. Căci astfel, procesul de individuare devine pur egocentrism și autoerotism. Sinele cuprinde însă infinit mai mult decât un eu, după cum o dovedește din vechi timpuri simbolistica lui: el este deopotrivă același și altul decât eul. Individuarea nu exclude, ci include lumea” (Jung, 1994).
O teorie a sinelui în psihanaliza post-freudiană
Deși psihanaliza este ea însăși un puternic curent psihologic, este totuși circumscrisă teoriei mai largi a introspecționismului, datorită obiectului său de studiu care se referă la viața psihică internă.
Karen Horney (1885 – 1952) este reprezentantul psihanalizei care a expus poate cel mai clar conceptul de nevroză în termenii imaginii de sine. Pentru ea sinele reprezintă inima sau nucleul ființei umane, potențialul acesteia. O persoană sănătoasă are o concepție corectă despre cine este, sau cel puțin se află pe drumul corect în direcția realizării de sine și a potențialului propriu. În acest fel crește și gradul de libertate în realizarea propriului potențial și al realizării de sine.
Nevroticul are un mod diferit de a vedea lucrurile. Sinele nevroticului este divizat în sinele disprețuit (sinele respins) și sinele ideal. Alți teoreticieni postulează existența sinelui “văzut prin ochelari”, adică a modului în care subiectul crede că este perceput de ceilalți. Dacă o persoană privește în jur și percepe (în mod corect sau incorect) că ceilalți o disprețuiesc, atunci transferă acest lucru în interior ca pe sinele său real (deși aceasta este o eroare). Mai mult, din exterior se pot transfera în interior norme sociale sub formă de “trebuie” și se crează un sine “ideal” din acești “trebuie”. Numai că acest sine nu este cel real, nu reprezintă ceea ce este și ceea ce își dorește cu adevărat persoana. Când înțelege acest lucru (și mai ales faptul că sinele ideal nu reprezintă un obiectiv pozitiv neapărat), persoana nevrotică simte că undeva este nerealistă și pendulează între a se disprețui și a pretinde că este perfectă.
Horney a descris această oscilație sau întindere a sinelui între sinele disprețuit și cel ideal ca pe “tirania lui trebuie” și lupta nevrotică pentru “glorie”. Persoana compliantă, docilă, crede că “trebuie să fiu îngăduitor, să mă sacrific, să am o atitudine de sfânt”. Persoana agresivă își spune că “trebuie să fiu puternic, recunoscut de toți, un învingător”. Nu în cele din urmă, o persoană retrasă își spune “trebuie să fiu independent, distant și perferct”. Și în timp ce oscilează între aceste două imposibile noțiuni de sine (disprețuit și ideal), nevroticul se îndepărtează de adevăratul său nucleu, de sinele real, îndepărtându-se totodată și de actualizarea potențialului său real.
Teoria nevrozelor emisă de Karen Horney oferă o viziune diferită asupra acestor afecțiuni și explică concret rolul sinelui în tulburările nevrotice. În mod specific ea vede nevroza ca pe o modalitate de a face viața “suportabilă”, ca pe un mod de coping și control interpersonal.
În experimentele sale clinice Horney distinge zece modele de nevoi nevrotice. Acestea sunt bazate pe nevoi pe care le are orice persoană sănătoasă, dar care au fost distorsionate în diverse moduri de dificultățile prin care a trecut în viață nevroticul.
Putem lua ca exemplu prima nevoie, cea de afecțiune și aprobare socială. Cu toții avem nevoie de afecțiune, dar nevoia de acest tip a nevroticului este nerealistă, nerezonabilă și nediscriminatorie. De exemplu, cu toții avem nevoie de afecțiune, dar nu ne așteptăm să o primim de la toate persoanele pe care le întâlnim, spre deosebire de nevrotic. De multe ori nu ne așteptăm la revărsări de afecțiune nici de la prieteni apropiați și realizăm că există perioade de timp în viață când trebuie să fim autonomi, fără a aștepta afecțiunea sau aprecierea celorlalți. În al doilea rând, nevoia nevroticului este mult mai intensă și el sau ea va resimți o puternică anxietate dacă nevoia nu este satisfăcută, sau chiar dacă doar pare că s-ar putea să nu fie satisfăcută în viitor. Pentru nevrotic afecțiunea trebuie arătată clar, în orice moment, în orice circumstanță, de către toate persoanele cu care intră în contact, altfel se instalează panica. Nevroticul transformă nevoia într-un scop central al existenței sale.
Conform teoriei lui Horney nevoile nevroticului se clasifică în:
1. Nevoia nevrotică de afecțiune și aprobare, nevoia nediscriminativă de a face plăcere altora și de a fi plăcut de aceștia.
2. Nevoia nevrotică de un partener, de cineva care să aibă grijă de viața nevroticului. Aceeasta include și ideea că dragostea va rezolva toate problemele nevroticului.
3. Nevoia nevroticului de a-și restrânge viața în interiorul unor limite înguste, de a fi satisfăcut cu foarte puțin, teama de a nu fi o povară pentru ceilalți, de a fi cât mai discret, neremarcabil.
4. Nevoia nevrotică de putere, de a-i controla pe alții, nevoia de omnipotență. Este adesea acompaniată de plângeri ale nevroticului despre ceea ce el consideră slab și o încredere puternică în propriile puteri.
5. Nevoia nevrotică de a-i exploata pe ceilalți și de a obține tot ce se poate de la ei. În cazul nevrozelor aceasta se transformă în tendința de manipulare a altora și în convingerea că oamenii sunt acolo pentru a fi folosiți. Poate include, de asemenea, și teama nevroticului de a nu fi folosit, de a nu părea ușor de păcălit.
6. Nevoia nevrotică de recunoaștere socială și de prestigiu. Ca toate celelalte nevoi, în anumite limite este o nevoie normală, dar nevroticul se preocupă peste măsură de aparența sa socială și de popularitate. Personalitatea nevrotică se teme de a fi ignorată, de a nu fi considerată “plată”, neintegrată.
7. Nevoia nevrotică de admirație personală. Simțim nevoia să fim admirați pentru calitățile noastre interioare ca și pentru cele exteriorizate; simțim nevoia să fim valorizați. Dar nevroticul accentuează până la disperare această nevoie și ține să amintească tuturor cât de important este. Teama lui este aceea de a se simți neimportant, fără sens, “nimeni”.
8. Nevoia nevrotică de acumulări personale. Nevroticul este obsedat de aceasta, el trebuie să fie numărul unu în tot ceea ce face. Acolo unde nu pot fi în frunte în ceea ce fac, nevroticii de acest tip desconsideră acea zonă.
9. Nevoia nevrotică de autonomie și independență. Fiecare persoană își cultivă un anumit grad de autonomie, dar nevroticul din această categorie simte că nu are nevoie de nimeni niciodată. El tinde să refuze orice sprijin și este adesea împotriva unei relații apropiate.
10. Nevoia nevrotică de perfecțiune. Persoanele din această categorie se străduiesc obsesiv să nu aibă nimic imperfect. Ei simt nevoia să se controleze tot timpul pentru a fi perfecți.
Pe măsură ce Karen Horney a investigat aceste nevoi la nevrotici, ea a propus și trei strategii de coping (gestiune) a nevrozelor:
I. Supunerea, care include nevoile unu, doi și trei.
II. Agresiunea, incluzând nevoile de la patru la opt.
III. Retragerea, care include nevoile nouă, zece și trei. Ea a adăugat nevoia trei și aici pentru că a considerat că este crucial să-ți limitezi viața în fața nevoilor iluzorii de independență totală și perfecțiune.
1.3.2. Conceptul de sine în behaviorism
J.B.Watson (1878 – 1958) se opune introspecționismului, fiind nemulțumit de sterilitatea și lipsa de aplicație practică și științifică a celor două orientari introspecționiste: structuralismul și funcționalismul. În ce măsură descompunerea stărilor mintale în elementele lor componente este utilă omului pentru a-și ghida conduita, a se adapta la mediu, dar și cercetătorului care are nevoie de elemente măsurabile în activitatea sa? Watson este inițiatorul orientării behavioriste, a studiului comportamentelor umane în diverse situații. El susținea că analiza psihologică subiectivă promovată de Titchener nu a permis psihologiei nici să devină științifică, nici să progreseze, datele ei fiind neverificabile.
În teoria sa Watson pune accentul pe comportamentul “extern” al oamenilor și pe reacțiile acestora în situații date, mult mai mult decât pe starea internă, starea mintală a indivizilor. În opinia sa analiza comportamentelor și reacțiilor era unica metodă obiectivă de a studia și înțelege acțiunile umane. El prezenta patru prezumții care formau teoria behavioristă inițială într-o formă radicală. Prima prezumție era continuitatea evoluționistă, ceea ce implica faptul că legile comportamentale se aplică în același mod atât la animale cât și la om. Datorită acestui fapt cercetătorii pot studia reacțiile animalelor ca modele simple ale răspunsurilor umane complexe. A doua prezumție, numită reducționism, arăta că toate comportamentele sunt reduse la legile fiziologiei. Aceasta presupune că oamenii sunt organisme biologice care reacționează la influențele mediului extern. A treia prezumție, numită determinism, arată că oamenii nu acționează liber, din proprie inițiativă sau la libera voință, ci doar răspund într-un mod programat la stimulii externi. Empirismul, ultima prezumție a lui Watson, arăta că psihologia trebuie să introducă în metoda ei studiul comportamentului observabil și nu introspecția sau analiza sinelui (după unii autori autoanaliza).
Clasicismul comportamentalist al lui Watson, care exclude viața psihică internă a ființei umane, este pus în evidență de un faimos citat al acestuia din 1930:
„Dați-mi o duzină de copii sănătoși, bine alcătuiți și asigurați-mi lumea specificată de mine pentru a-i introduce pe acești copii în ea și vă garantez că îl pot lua pe oricare dintre ei, la întâmplare și îl pot pregăti să devină orice tip de specialist la alegere – medic, avocat, artist, negustor și, da, chiar cerșetor sau hoț, indiferent de talentul său, slăbiciuni, tendințe, aptitudini, înclinații și rasa strămoșilor săi.”
„Lumea” solicitată de Watson nu era altceva decât un mediu în care el să folosească raportul stimul – răspuns în formarea oricăruia dintre cei 12 copii. Deși în același context psihologul american recunoaște că poate exagerează, totuși se observă că el nu face absolut nici o referire la psihologia internă a fiecărui individ, excluzând cu desăvârșire sinele din orice discuție și chiar neținând cont nici de înclinații și aptitudini individuale sau informația genetică preluată de la strămoși.
Behaviorismul se dezvoltă după teoria lui Watson trecând prin mai multe etape:
Metodologică: studiul obiectiv al comportamentului a trei persoane (datele psihologiei trebuie verificate la mai mulți subiecți) – a fost absorbită în psihologia experimentală și cea cognitivă
Radicală: behaviorismul fondat de B.F. Skinner (1904 – 1990); este considerat radical deoarece extinde principiile comportamentale la procese din interiorul organismului. Ipotetic stările interne nu sunt considerate cauze ale unui comportament. Întregul sistem al lui B. F. Skinner este bazat pe condiționarea operantă. Organismul este în proces de a “opera” în mediu. În timpul acestui act de operare organismul întâlnește un tip special de stimul, denumit stimul de reîntărire. Acest tip special de stimul are efectul de a crește nivelul operant al organismului, ceea ce este de fapt nivelul comportamental. Altfel spus în condițonarea operantă comportamentul este urmat de un rezultat și natura acestui rezultat modifică tendința organismului de a repta acel comportament în viitor.
Logică (Gilbert Ryle), teleologică, teoretică, biologică și interbehaviorismul (J.R. Kantor).
În ceea ce privește cunoașterea și evaluarea sinelui, metoda introspecționistă constituie până în prezent unicul mod de a obține date despre sine într-un mod nemijlocit, chiar dacă datele sunt de natură subiectivă. Comportamentul (behavior) analizat de către behavioriști este un rezultat al reacțiilor sinelui, el constituie materializarea în mediu a trăirilor psihologice.
Un alt reper important în teoriile behavioriste este Hans Eysenck (1916 – 1997) care folosește conceptul de nevrotism în explicarea personalității umane. O idee comună a teoriilor despre nevrotism este aceea că în cazul persoanei nevrotice instanța psihică centrală, sinele, se află în conflict cu alte instanțe, de obicei construite social. Eysenck a folosit și alte idei în teoriile sale, legând conceptul de nevrotism de cel de moștenire genetică. Deși behaviorist (consideră că obiceiurile învățate au o importanță majoră), teoria sa se bazeaza foarte mult pe fiziologie și genetică. El afirmă că diferențele de personalitate între indivizi își au originea în moștenirea genetică.
Ca și cercetător, Eysenck a pus la punct o metodă de analiză psihologică statistică denumită analiză factorială, prin care se poate extrage un număr de dimensiuni sau caracteristici dintr-o bază de date foarte mare. De exemplu, daca se dau liste lungi de adjective unui mare număr de persoane și li se cere acestora să aleagă adjectivele care îi caracterizează se obține o astfel de bază de date foarte mare, care este utilizată ca “materie primă” pentru analiza factorială. Mai concret se poate imagina un test care include cuvinte ca: timid, introvert, extrovert, sălbatic etc. În mod firesc majoritatea persoanelor timide vor pune scoruri mari la primele două caracteristici și scăzute la ultimele două. Extroverții este de așteptat să facă invers. Analiza factorială extrage din întreaga masă de informații a testului dimensiunile sau factorii de interes. Cercetătorul examinează datele și denumește factorii (în exemplul de mai sus factorul este introversie – extroversie).
În urma acestui mod de cercetare, Eysenck a identificat două dimensiuni majore ale temperamentului: nevrotism și extroversie-introversie.
Nevrotismul
Nevrotismul este denumirea acordată de Eysenck acelei dimensiuni care trece prin diferite faze, de la calm, liniștit până la starea de “nervos” a unei persoane. Cercetările sale au arătat că aceste persoane “nervoase” au tendința de a suferi mult mai frecvent de o largă varietate de afecțiuni nervoase, denumite nevroze, de unde și denumirea acestei dimensiuni. Este necesar să subliniem că Eysenck nu a susținut că toate persoanele cu scoruri mari pe scalele de nevrotism sunt neapărat și nevrotice. Pe de altă parte el a fost convins că de vreme ce orice persoană se încadrează undeva pe această axă, de la normalitate până la nevrotism, această caracteristică poate defini temperamentul persoanei respective pe baze genetice (o dimensiune a personalității explicată fiziologic). Mai mult, Eysenck a emis ipoteza că unii oameni au un sistem nervos simpatic mai sensibil la stimuli decât alții. Unele persoane rămân calme în situații de criză, altele simt unele emoții și frică, iar altele sunt îngrozite chiar și de incidente minore. Cercetătorul german a sugerat că cei care fac parte din ultima categorie au o problemă legată de hiperactivitatea simpatică, ceea ce-i face candidați principali la tulburările nevrotice, una dintre cele mai cunoscute fiind atacul de panică.
Unul dintre lucrurile interesante care pot fi observate la un subiect care suferă un atac de panică (și care este, implicit, nevrotic) este acela că subiectul reacționează mai mult la propria sa frică (panică) decât la cauza originară care a determinat frica.
Extraversia – introversia
A doua dimensiune este reprezentată de axa extraversie – introversie. Conceptul lui Eysenck este același cu cel întâlnit la Jung referitor la personalitatea extrovertă și cea introvertă, această dimensiune regăsindu-se în orice persoană. Explicația fiziologică dată de Eysenck este însă puțin mai complexă, el emițând ipoteza că extraversia – introversia este legată de echilibrul dintre excitație și inhibiție în sistemul nervos central. Această idee se regăsește și în teoria lui Pavlov care explica astfel diferențele identificate între reacțiile câinilor din experimentele sale. Conform acestor teorii excitația se referă la intrarea sistemului nervos într-o stare de alertă, iar inhibiția este liniștirea sistemului nervos central, fie datorată relaxării în vederea intrării în starea de somn, fie în sensul autoprotecției în cazul unei stimulări peste limitele admise.
Eysenck arăta că o persoană extravertă are o inhibiție puternică: dacă este confruntată cu o situație traumatică (de exemplu un accident auto) cortexul extravert se autoinhibă, devine “amorțit” și astfel persoana își va aminti foarte puțin din ceea ce s-a întâmplat. După accident persoana extravertă se poate simți ca și când a fost legată la ochi și poate apela la ceilalți martori pentru a-și completa informațiile. Deoarece nu resimt din plin urmările psihologice ale accidentului, aceste persoane pot conduce chiar de a doua zi fără probleme majore.
Introvertul, pe de altă parte, are o inhibiție slabă. Dacă este implicat în același accident auto, sistemul său nervos nu-l va proteja prin inhibiție destul de repede. El rămîne atent și își poate aminti foarte multe detalii ale accidentului în care a fost implicat. Unii dintre introverți ar putea spune chiar că au “văzut” accidentul într-o mișcare “încetinită”. Este foarte puțin probabil ca un introvert să dorească să conducă o perioadă de cel puțin câteva zile după accident, fiind posibil ca unii dintre ei să nu mai dorească să conducă deloc.
Una dintre descoperirile lui Eysenck referitoare la această teorie a fost aceea că persoanele foarte violente sau criminalii violenți au tendința către extraversie non-nevrotică.
Nevrotismul și extraversia – introversia
Eysenck a studiat și interacțiunea dintre cele două dimensiuni (nevrotismul și extraversia-introversia) și ce semnifică aceasta în raport cu diverse probleme psihologice. El arăta că, de exemplu, persoanele cu fobii sau tulburări obsesiv-compulsive tind să fie introverte, în timp ce persoanele cu tulburări de conversie (ex.: pareze pe fond isteric) sau tulburări disociative (ex.: amnezii) tind să fie mai mult extraverte. Persoanele nevrotice au o sensibilitate crescută la a răspunde peste limită la stimulii amenințători; dacă sunt introverți, vor învăța să evite situațiile care cauzează panică foarte rapid, până la a ajunge chiar să devină panicați doar la simboluri relaționate cu situațiile de amenințare, dezvoltând astfel fobii. Alți introverți își vor interioriza modele comportamentale care să îi mențină în afara stării de panică – cum ar fi verificarea unor lucruri de mai multe ori sau spălarea repetată și nemotivată a mâinilor.
Persoanele extraverte și cu un scor mare al nevrotismului au tendința de a ignora și uita evenimentele care i-au copleșit/marcat. Ei se angajează în mecanismele clasice de apărare, cum sunt negarea și reprimarea. Ei pot uita o experiență traumatizantă sau, de exemplu, pot “uita” să-și folosească o parte a corpului dacă aceasta este legată de o experiență traumatizantă (de exemplu pot “uita” să-și folosească picioarele).
Psihoticismul
În urma cercetărilor sale, efectuate pe un număr foarte mare de subiecți, Eysenck a observat că, după analiza factorială, rezulta și un al treilea factor în afară de nevrotism și extraversie – introversie, factor pe care l-a denumit psihoticism.
Ca și în cazul nevrotismului, un scor mare la psihoticism nu înseamnă că persoana care l-a obținut suferă de psihoză, ci doar că are anumite caracteristici identificate de obicei în rîndul persoanelor psihotice și că poate fi susceptibilă, în anumite condiții, de a dezvolta o psihoză. Unele dintre caracteristicile întâlnite în cazul acestor persoane sunt: o anume nepăsare, un anume dispreț față de convenții și reguli și un anume grad de expresii emoționale nepotrivite momentului.
Ca o continuare a teoriei lui Eysenck nevrotismul (și chiar extraversia-introversia) au fost relaționate de unii cercetători cu realizarea sau nerealizarea sinelui real. Ca și în teoria lui Karen Horney, un scor crescut al nevrotismului apare în cazul unui conflict al sinelui real cu cel imaginar (conflictul între ce crede o persoană că este, din informațiile sociale pe care le are și cine simte că este cu adevărat).
Din punctul de vedere al neo-behavioriștilor, comportamentul nu mai este rupt de conștiință și de sine. Albert Bandura a observat că întărirea nu are un efect automat de vreme ce conștiința participă permanent la orice acțiune, fapt pentru care reacția condiționată devine un simplu experiment valabil numai în lumea animalelor. Imitația este parțial dependentă de consecințele atitudinii. Astfel, după o perioadă de “mecanicizare” a proceselor psihice se ia din nou în considerare natura umană subiectivă (conștiința de sine și sinele în particular), de data aceasta însă înțeleasă în strânsă interdependență cu fiziologia sistemului nervos central.
Ed. Tolman a observat ca întăririle nu survin automat ci sunt transmise prin hărți cognitive (cognitive maps). Se delimitează în acest fel behaviorismul metodologic contemporan (cibernetica și inteligența artificială) respectiv cel teoretic. Behaviorismul, deși a favorizat conceptualizarea învățării, a ignorat conștiința și lumea subiectivă a omului o perioadă de timp. În prezent, deși există încă cercetători pentru care psihologia este reprezentată în mare parte de behaviorismul clasic, psihologia modernă, în investigațiile sale, ține cont de o serie de factori ai realității fizice, dar și psihice: conștiință și conștiență, sine, comportament, câmp (gestalt) și chiar fizică cuantică.
1.3.3. Sinele în psihologia gestaltistă
Gestaltismul se bazează pe principiul de organizare a informației în câmpuri – fizic / cerebral / perceptiv și astfel se instituie relațiile de izomorfism – identitate de structură aplicată la două ansambluri diferite de elemente – datorită cărora obiectul pe care îl percepem seamănă cu obiectul fizic și nu cu proiecția sa retiniană.
Psihologia gestaltistă încearcă integrarea omului în mediu, într-un mod armonios. În acest proces reglarea granițelor dintre sine și mediu pare să fie unul dintre fenomenele cheie în dinamica integrării ecologice a omului. Pentru a putea crește, atât biologic, cât și psihologic și social, persoana învață să-și regleze granițele cu mediul, pe de o parte diferențiindu-se, pe de altă parte, intrând în contact cu acesta. Atunci când se delimitează de mediu, o persoană își poate descoperi și limitele sale în a fi autonomă sau ea însăși. Intrând în contact, omul învață să diferențieze ceea ce este folositor pentru el de ceea ce nu-i este necesar. Omul preia din mediul său, în sens larg, nu numai aer, apă, hrană, ci și informații. Acestea sunt procesate și “metabolizate” (fiind introdus chiar termenul de metabolism mental) psihologic. Informațiile asimilate se transformă în părți ale eu-lui său acceptat, iar cele care sunt identificate ca fiind toxice, alienate, indezirabile devin părți ale eu-lui neacceptat. Frecvent, aceste părți respinse sunt greu de eliminat spontan de către mental, care le procesează, le sedimentează la nivel subconștient și inconștient, destul de des având tendința de a-și selecta și depozita în profunzimi informațiile negative, “indigeste” blocante sau distructive pentru funcționalitatea psihicului. Granița dintre sine și mediu, pentru a asigura o mai bună autoreglare, trebuie să aibă două caracteristici:
permeabilitate, pentru a permite schimburile;
fermitate, pentru a menține autonomia.
Reglarea graniței dintre sine și alții, dintre sine și non-sine poate să prezinte diverse tipuri de perturbări, oscilând în extremis între pierderea graniței (fuziune, indistincție între sine și altul) și izolare completă (deconectare, ruptură, separare) în psihoză. Când granița dintre sine și alții devine confuză, impermeabilă sau se pierde, se produce o distorsiune a diferențierii între sine și alții, o perturbare atât a contactului cât și a conștientizării acestuia.
Proiecția este un alt tip de perturbare a contactului de graniță ce rezultă din atribuirea, în afara eu-lui a unor caracteristici sau “a ceva” ce aparține sinelui. Rezultă o confuzie a sinelui cu altul, ea fiind un fenomen neconștientizat.
Introiecția constă în absorbirea, captarea, prelucrarea și asimilarea fără discriminare a ceea ce aparține non-sinelui. Valorile introiectate sunt impuse sinelui și conduc la structurarea unui caracter rigid, având la bază prelucrarea unor roluri și comportamente din exterior care devin “osatura nevăzută” a personalității persoanei. Astfel, modele parentale, stereotipii sociale nepersonalizate, integrate nediscriminativ sinelui, se constituie ca un “schelet” rigid ce explică un grad crescut de inautenticitate în modul de a fi și de a acționa al unei persoane. Aceasta se îndepărtează de sine, autofalsificându-se. În termenii psihologiei orientale, am putea spune că omul trăiește mai curând la periferia sinelui decât în centrul acestuia, deși trăiește iluzia că știe cine este, ce vrea și încotro tinde să se manifeste. Omul își poate construi granițe false și rigide între ceea ce percepe falsificat drept sine sau renunțând la sine pentru a fi mereu altcineva sau altceva.
În toate formele sale gestaltismul a devansat și inspirat diverse orientări structuraliste :
structuralismul antropologic al lui Cl. L. Strauss;
structuralismul genetic al lui J. Piaget, care considera structura ca dinamică prin relația ei de interdependență cu dezvoltarea;
structura generativă a lui N. Chomsky ce devine paradigma fundamentală a epistemologiei contemporane, prin care se depășește atât atomismul (asociaționismul) cât și holismul (gestaltismul). Aceasta devansează structuralismul static și susține complementaritatea dintre analiză și sinteză în cunoaștere.
1.3.4. Psihologia umanistă despre conceptul de sine
Mișcarea umanistă se concentrează, prin Abraham Maslow (1908 – 1970), asupra capacității oamenilor de a exercita un control asupra propriului comportament. Umaniștii accentuează unicitatea omului, tendința lui spre auto-actualizare și auto-realizare, depășirea permanentă a propriilor nevoi (meta-motivație) și dezvoltarea potențialului creativ la maximum (piramida trebuințelor umane și „peak-experience”). Valorile transcendentale avansează spre un simț al conștiintei cosmice, al unității dintre sine și univers.
Psihologia umanistă este un curent al anilor ’50, care a apărut ca reacție la behaviorism și psihanaliză. Umaniștii sunt preocupați în special de dimensiunea umană a psihologiei, scopul psihologiei umaniste fiind rezumat de James Bugental (1964) în cele cinci postulate ale acestui curent:
Ființele umane nu pot fi reduse la componentele lor.
Ființele umane au în ele însele un specific uman unic.
Conștiința umană include conștiența de sine în contextul prezenței altor oameni.
Ființele umane au responsabilități și pot face alegeri.
Ființele umane sunt intenționale, ele caută un înțeles (scop), valoare și creativitate în ceea ce fac.
Psihologii umaniști au fost dedicați unei psihologii care să se focalizeze pe dimensiuni umane unice, cum sunt sinele, realizarea de sine, sănătatea, speranța, dragostea, creativitatea, natura, ființa, devenirea, individualitatea și înțelesul vieții, pe scurt înțelegerea a ceea ce înseamnă a fi uman.
În psihologia umanistă sinele ocupă un rol central, unul dintre scopurile fundamentale ale terapiei psihologice fiind acela de a ajuta pacientul să comunice cu el însuși și să aibă un simț al sinelui (identității) mult mai puternic și mai sănătos, proces denumit de unii autori actualizare a sinelui, de alții realizare de sine.
Abraham Maslow consideră că oamenii au o serie de nevoi care sunt instinctuale, înnăscute. Aceste nevoi sunt clasificate în nevoi conative (referitoare la procesele volitive), nevoi cognitive și nevoi estetice. Psihologul american include în teoria sa și nevoile nevrotice, dar ele nu se regăsesc în ierarhia realizată de Maslow în “piramida trebuințelor”.
Maslow a presupus că nevoile sunt așezate într-o anumită ierarhie, în funcție de forța lor. Deși toate nevoile sunt instinctive, unele sunt mai puternice decât altele. Cu cât nevoia este reprezentată pe un nivel mai scăzut al piramidei, cu atât ea este mai pternică și, deci, este mai imperios a fi satisfăcută. Cu cât nevoia se află pe un nivel mai înalt al piramidei, cu atât ea este mai slabă, dar cu atât mai mult este mai umană. Nevoile bazale ale piramidei sunt similare celor ale animalelor, însă numai omul posedă nevoile din partea superioară a piramidei.
Primele patru nivele ale piramidei sunt denumite de Maslow “nevoi ale deficitului” sau nevoi de “tip D”: individul nu simte nimic dacă ele sunt satisfăcute, dar se simte anxios dacă nu sunt satisfăcute. Nevoile de dincolo de cele de tip D sunt nevoi de “creștere”, “valori existențiale”, sau nevoi de “tip B”. Atunci când sunt satisfăcute ele nu dispar, ci mai degrabă motivează în continuare individul.
Baza piramidei este alcătuită din nevoile fiziologice, incluzând nevoia de hrană, apă, aer și somn.
Odată ce nevoile fiziologice sunt satisfăcute, individul se poate concentra pe al doilea nivel al nevoii de securitate și siguranță. Aici sunt incluse nevoile de structurare a mediului, ordine, securitate și predictabilitate.
Cel de-al treilea nivel este cel al nevoii de dragoste și apartenență. Aici sunt incluse nevoile de prieteni și companie, nevoia de o familie suportivă, de identificare cu un grup și nevoia unei relații intime.
La al patrulea nivel Maslow identifică nevoile de stimă. Aici sunt incluse atât nevoia de recunoaștere socială, de prestigiu, acceptare socială și status social, cât și stima de sine care se concretizează în sentimente de adecvare, competență și încredere. Nesatisfacerea nevoii de stimă și apreciere duce la sentimente de descurajare și inferioritate.
În final actualizarea sinelui sau realizarea de sine se află pe culmea piramidei trebuințelor. Schema a fost modificată de Maslow în a doua parte a vieții sale, care a lăsat piramida fără vârf și a adăugat o săgeată care direcționează sinele către transcendent, ajungându-se astfel la comuniunea cu universul ca ultimă finalitate a dezvoltării umane.
Piramida trebuințelor – A. Maslow
În 1970 Maslow a publicat o revizuire a piramidei sale originale din 1954, adăugînd și nevoile cognitive (mai întâi nevoia de a achiziționa cunoștințe, mai apoi nevoia de a înțelege acele cunoștințe sau date achiziționate), deasupra nevoii de realizare a sinelui, precum și nevoi estetice (nevoia de a crea sau experimenta frumosul, echilibrul, structura etc.), pe culmea piramidei.
Maslow arată în teoria sa că nevoile cognitive nesatisfăcute pot fi redirecționate în nevoi nevrotice. De exemplu, copiii ale căror nevoi de securitate nu sunt satisfăcute se pot transforma în adulți care strâng în mod compulsiv bani sau posesiuni. Spre deosebire de celelalte nevoi, satisfacerea nevoilor nevrotice nu îmbunătățește starea de sănătate sau dezvoltarea personală.
Maslow arăta totodată că persoanele care au atins starea de realizare a sinelui pot experimenta starea de transcendență, în care ei devin conștienți nu doar de întregul lor potențial, ci de întregul potențial al ființei umane în general.
Maslow arăta despre persoanele care au atins realizarea de sine că:
Aceștia acceptă faptele și realitățile lumii (incluzându-se aici și pe ei înșiși) în loc de a le respinge sau de a le evita.
Sunt spontani în ideile și acțiunile lor.
Sunt creativi.
Sunt interesați de rezolvarea problemelor; aceasta include deseori și problemele altora. Rezolvarea acestor probleme este deseori unul dintre obiectivele pe care se focalizează în viața lor.
Ei simt o apropiere de ceilalți oameni și, în general, apreciază viața.
Au un sistem al moralității internalizat total și care este independent de orice autoritate externă.
Au discernământul necesar și sunt capabili să vadă toate lucrurile într-un mod obiectiv. Prejudecățile sunt absente.
Pe scurt, realizarea de sine este atingerea întregului potențial al persoanei. Continuitatea către transcendența din vârful piramidei este asociată deseori cu nevoile spirituale ale persoanei. Maslow considera că este necesar să studiem și să cultivăm “experiențele de vârf” ca pe o cale de a furniza un drum către dezvoltarea personală, integrare și împlinire. Experiențele de vârf (ca experiențe unice și speciale, trăiri intense, transcedentale) sunt unificatoare și transcend ego-ul, aducând individului un înțeles și un sens al integrării. Persoanele cel mai probabil de a avea experiențe de vârf sunt cele care au atins rrealizarea de sine, mature în gândire, sănătoase și împlinite. Toți indivizii sunt capabili de experiențe de vârf însă, iar cei care nu le au înseamnă că le rezistă sau le neagă, arată cercetătorul american.
Inițial Maslow a considerat că experiențele de vârf apar cu precădere în rândul indivizilor care au atins realizarea sau actualizarea sinelui, dar, mai târziu el a constatat că experiențele de vârf apar și la persoanele care nu au atins încă realizarea de sine, însă nu la fel de des:
“Recent am găsit că este din ce în ce mai util să fac diferențierea între două categorii de persoane care au atins realizarea de sine, cei care sunt în mod cert sănătoși, dar cu foarte puțină sau fără experiență transcendentală și cei pentru care experiența transcendentală este importantă și chiar centrală… Am aflat că nu doar persoanele care au atins actualizarea sinelui au experiențe transcendentale, dar, de asemenea, și persoanele care nu au o stare de sănătate optimă, nu au atins actualizarea sinelui pot avea experiențe transcendente. Se pare că am identificat grade diferite de transcendență în diverse categorii de persoane, alții decât cei cu sinele actualizat așa cum am definit acest termen…”
Self-ul (sinele) actual și self-ul ideal își dezvoltă – după Carl Rogers (1902 – 1987) – reciproc relații de congruență sau incongruență. Tendința de realizare generală nativă îl ajută pe om să devină ceea ce sinele său este în realitate. Realizarea self-ului presupune deschiderea spre experiență, lipsa de prejudecăți și liberul arbitru antrenat și validat pe domeniul creativității. Condițiile dezvoltării persoanei privesc independența, empatia și congruența în relațiile interpersonale.
Erick Fromm arată că în noi există tendințe inconștiente spre raționalitate, creativitate și iubire. Omul nevoit să oscileze între “a fi” și “a avea” cunoaște criza de identitate care îi amenință prin alienare ființa.
Teoria lui este rezumată în nouăsprezece enunțuri:
Toți indivizii (organismele) există într-o lume plină de experiențe aflată în continuă schimbare (câmpul fenomenal), în care ei sunt centrul.
Organismele reacționează la influența câmpului după cum îl experimentează și îl percep. Acest câmp perceptiv reprezintă “realitatea” pentru individ.
Organismele reacționează ca un întreg organizat la câmpul fenomenal.
O parte a câmpului total perceput se diferențiază gradual ca sine.
Ca rezultat al interacțiunii cu mediul și, în mod special, ca rezultat al interacțiunii evaluative cu ceilalți, se formează structura sinelui – un model organizat, fluid dar consistent al percepției caracteristicilor și relațiilor dintre “eu” și “mine”, împreună cu valorile atașate acestor concepte.
Organismul are o tendință de bază către actualizarea, menținerea și îmbunătățirea experienței.
Cel mai avantajos punct pentru înțelegerea comportamentului este cel din interiorul sistemului de referință al individului.
Comportamentul reprezintă încercarea îndreptată către un scop a organismului de a-și satisface nevoile după cum le experimentează, în câmpul fenomenal perceput.
Emoțiile acompaniază și, în general, facilitează un astfel de comportament direcționat către scop, tipul emoției fiind legat de semnificația percepută a comportamentului pentru menținerea și dezvoltarea organismului.
Valorile experimentate direct de către organism sunt valori preluate de la alții sau intercalate cu ale altor persoane, dar percepute distorsionat, ca și cum ar fi fost percepute direct.
Pe măsură ce experiențele decurg în viața unui individ ele pot fi: a) simbolizate, percepute și organizate în relație cu sinele; b) ignorate deoarece nu este percepută nici o relație cu structura sinelui; c) percepute printr-o negare a simbolului experienței sau o distorsiune a acestuia deoarece experiența este incompatibilă cu structura sinelui.
Cele mai multe moduri de comportament care sunt adoptate de către organism sunt cele care sunt compatibile cu conceptul de sine (individual).
În unele situații comportamentul poate fi determinat de experiențe și nevoi organice, care nu au fost simbolizate în structura sinelui. Asemenea comportamente ar putea fi incompatibile cu structura sinelui, dar în asemenea situații comportamentul nu “aparține” individului psihologic, este doar o reacție organică.
Reglările psihologice pot apărea numai când toate experiențele viscerale și senzoriale ale organismului sunt, sau pot fi asimilate la un nivel simbolic într-o relație de compatibilitate cu conceptul sinelui.
Dereglările psihologice apar când organismul neagă conștientizarea experiențelor senzoriale și viscerale semnificative, care nu sunt simbolizate și organizate într-o unitate funcțională a structurii sinelui. Când există o astfel de situație, apare o tensiune psihologică bazală sau potențială.
Orice experiență care este incompatibilă cu structura sinelui poate fi percepută ca o amenințare și cu cât sunt mai multe astfel de experiențe, cu atât mai rigid este organizată structura sinelui.
În anumite condiții, care includ absența oricăror amenințări a structurii sinelui, experiențele care sunt incompatibile cu această structură pot fi totuși percepute și examinate și structura sinelui poate fi revizuită pentru a asimila și a include aceste experiențe.
Atunci când individul percepe și acceptă într-un sistem consistent și integrat toate experiențele sale senzoriale și viscerale, atunci el îi înțelege mult mai bine pe ceilalți și îi acceptă ca indivizi de sine stătători.
Cu cât individul percepe și acceptă în structura sinelui său mai multe dintre experiențele sale organice, el se află în situația de a-și înlocui sistemul actual de valori cu un proces continuu de valorizare organică.
Dezvoltarea personalității
Rogers descrie câteva principii de dezvoltare a personalității umane, în loc de obișnuitele stadii de dezvoltare prezentate de alți teoreticieni. Principalul proces în evoluția personalității este dezvoltarea unei concepții despre sine și progresul de la sinele nediferențiat la sinele individualizat, total diferențiat.
“Conceptul de sine . . .gestaltul (forma) consistent și organizat compus din percepții ale caracteristicilor lui “eu” sau “mine” și percepția relațiilor dintre “eu” sau “mine”, alții și diferite aspecte ale vieții, împreună cu valorile atașate acestor percepții. Este un gestalt care este disponibil conștienței, deși nu este în mod necesar conștient. Este un gestalt fluid și schimbător, un proces, dar în orice moment este o entitate specifică”. (Rogers, 1959).
Dezvoltarea optimă, așa cum o vede Rogers în enunțul 14 de mai sus, este un proces mai degrabă decât o stare statică. El descrie aceasta ca viața bună în care organismul tinde continuu către împlinirea totală a potențialului său. El enumeră ca și caracteristici ale unei persoane care își realizează și utilizează din plin potențialul:
O deschidere din ce în ce mai mare către experiență – aceste persoane stau departe de o stare de defensivă și nu au nevoie de mecanisme de apărare psihologice inconștiente.
Un stil de viață în care trăiesc la maximum fiecare moment al vieții, fără a distorsiona momentul respectiv pentru a-l potrivi pe patternul personalității sau al sinelui, ci permițînd personalității proprii și sinelui să își utilizeze experiența. Aceasta se transformă în emoție, îndrăzneală, adaptabilitate, toleranță, spontaneitate și lipsa rigidității.
Creșterea încrederii în propriul organism – se încred în propria judecată și în abilitatea proprie de a alege comportamentul potrivit fiecărui moment. Nu se bazează pe codurile și normele sociale, ci, fiind deschiși la experiențe noi, au încredere în propriul simț a ceea ce este bine și ceea ce este rău.
Libertatea de alegere – nu sunt restricționați de influențele care limitează un individ incongruent în mod curent. Sunt capabili să facă alegeri libere pe o arie mult mai largă. Consideră că joacă un rol important în determinarea propriului comportament și se simt totodată și responsabili pentru propriul comportament.
Creativitate – ca urmare a celor afirmate mai sus ei se simt mult mai liberi de a fi creativi. Dau dovadă de creativitate și în modul în care se adaptează circumstanțelor, fără a simți nevoia de conformitate.
Încredere și constructivism – acționează în mod constructiv. Ca indivizi cu deschidere către propriile nevoi, sunt capabili să mențină o stare de echilibru între nevoile resimțite. Chiar și nevoile de agresivitate vor fi echilibrate de o bunătate interioară la indivizii congruenți.
O viață bogată și plină – descrie viața individului ajuns la potențialul maxim ca fiind plină, bogată în emoții pozitive. El sugerează că persoanele congruente experimentează mult mai intens orice tip de emoție: bucurie și durere, dragoste și lipsa dragostei, frica și curajul.
Rogers descria în 1961 “viața bună” astfel:
Acest proces al “vieții bune” sunt convins că nu este pentru cei slabi de înger. El implică o creștere personală și o acoperire din ce în ce mai mare a potențialităților individului. El implică pur și simplu curajul de a fi. Implică lansarea deplină a individului cu întregul sine în șuvoiul vieții.
Psihopatologia
Rogers descrie conceptele de congruență și incongruență ca idei de bază în teoria sa. În caracteristica a șasea din descrierea individului care a atins realizarea sinelui și potențialul deplin el se referă la tendința individului către actualizare, direcționarea persoanei către a deveni împlinită, către a-și realiza pe deplin potențialul. În același timp el recunoaște nevoia individului care nu și-a atins potențialul de viziune pozitivă. O persoană congruentă nu este neapărat în căutarea viziunii pozitive, ea este capabilă să trăiască o viață autentică și originală. Indivizii incongruenți, aflați în căutarea viziunii pozitive, trăiesc o viață care include falsitatea și nu-și pot realiza pe deplin potențialul. Condiționările impuse de cei din jur fac ca pentru ei să devină necesar să-și depășească autenticitatea pentru a obține aprobarea altora în ceea ce fac. Ei trăiesc o viață pe care nu o percep în interior ca autentică.
sugerează că individul incongruent, care este permanent în defensivă, nu poate fi deschis tuturor experiențelor și nu va “funcționa” ideal, ba chiar poate avea “defecțiuni”. Acest tip de persoane muncesc mult pentru menținerea și protejarea individualității lor (a conceptului de sine), așa cum o percep. Deoarece viața lor nu este autentică, acest lucru este dificil de realizat și ei au o senzație de continuă amenințare. Ei derulează atunci mecanisme de apărare pentru a-și proteja individualitatea sau sinele. Psihologul american descrie două mecanisme de apărare: distorsiunea și negarea. Distorsiunea apare atunci când apare o amenințare la adresa sinelui. Persoana își distorsionează percepția până când aceasta se potrivește matricii sinelui ei. Negarea urmează aceeași cale numai că în loc de a distorsiona realitatea, persoana neagă existența vreunei amenințări.
Acest comportament de apărare reduce conștientizarea amenințării, dar nu amenințarea în sine. Astfel, odată cu escaladarea amenințării persoana depune mai mult efort pentru protejarea sinelui și devine din ce în ce mai defensivă și mai rigidă în structura sinelui. Dacă incongruența devine exagerată acest proces poate duce individul într-o stare care poate fi definită ca nevrotică. Funcționarea persoanei devine precară și individul devine vulnerabil psihologic. Dacă situația se înrăutățește este posibil ca apărarea să cedeze total și individul să devină conștient de incongruența situației în care se află. În acest caz personalitatea sa devine dezorganizată și bizară, comportamentul irațional asociat cu negarea unor aspecte ale sinelui.
1.3.5. Locul sinelui în psihologia transpersonală
Psihologia transpersonală apare in în anii ’70 și pledează pentru ascensiunea personalității prin transcendere și auto-transcendere, cosmizare respectiv sinergie. Această orientare vine în completarea umanismului și are la bază o idee similară cu cea a lui Nietzsche: omul este ceva care trebuie mereu acceptat și depășit.
Psihologii transpersonaliști afirmă că nevoia de împlinire a sinelui unifică, energizează și restructurează individul, este o continuă sursă transformativă. În acest curent se afirmă că dincolo de individ există ceva mai mult decât personalitatea acestuia. Identitatea individului are mai multe laturi, dintre care personalitatea este doar una. În abordarea terapeutică transpersonală unul dintre obiective este punerea în relație a personalității cu sinele întreg al individului.
Stanislav Grof (n. 1931), psihiatru de origine cehă, vorbește despre sinele total ca despre ființa umană în totalitatea ei. Dacă se pune în corespondență personalitatea cu sinele total, atunci acesta din urmă, eliberat din condiționările restrictive ale personalității, va câștiga o poziție dominantă și va determina o mai mare unitate între minte și corp. Rezultatul este o ființă care se bucură de ceea ce-i oferă lumea, într-un mod autentic, conform concepției umanistului Carl Rogers, o ființă care nu-și falsifică trăirile și care ajunge la împlinirea potențialului propriu.
Stanislav Grof începe studiul sinelui în anii ’70 și pune la punct o metodă de studiu și explorare a nucleului ființei, denumită respirație holotropică (gr.: holos = întreg, tot; trepein = a înainta). Denumirea tehnicii înseamnă respirație totală, completă. Această metodă este inspirată din practici șamanice și presupune folosirea respirației accelerate, a hiperventilației pe un fond muzical inductiv (cu ritmuri diferite în timpul aceleiași ședințe, începând de la un ritm activ, culminând cu ritm accelerat și finalizând cu ritm lent) și într-un mediu special amenajat. Metoda induce stări modificate ale conștienței și accesul la nivele profunde ale experienței personale, determinând apariția unor amintiri relevante din copilărie, imagini ale morții și renașterii spirituale și chiar retrăirea senzațiilor din timpul nașterii fizice.
Accesul la nivele profunde ale conștiinței în timpul acestei tehnici, precum și cunoașterea propriului sine desfăcut din învelișul eu-rilor sociale determină o înțelegere profundă a propriei ființe și rezolvarea (chiar vindecarea) unor probleme psihologice ale individului.
Cercetătorul american John Lilly (1915 – 2001), medic și psihanalist, consideră sinele ca pe un centru de liniște, la fel ca centrul unui ciclon în care curenții nu pot acționa și în care există echilibru și calm. Dacă se părăsește centrul acestui ciclon atunci pericolul nu mai poate fi ocolit. Astfel Lilly, printr-o metaforă extrem de sugestivă, sugerează coborârea în centrul ființei, în sine, pentru aflarea liniștii și dezvoltarea potențialului propriu în lipsa oricărui pericol.
În 1977 el introduce conceptul de “deep self” (sinele adânc) prin care dezvoltă o teorie transpersonală abisală. Sinele adânc este o zonă ascunsă și centrală, un nucleu al ființei din care emană o stare de liniște și echilibru interior și care determină un comportament echilibrat și o înțelegere superioară și autentică a vieții.
Pornind de la aceste considerente Lilly dezvoltă o serie de cercetări experimentale și tehnici psihoterapeutice, prin unele dintre acestea introducându-i pe subiecți într-o stare de izolare și solitudine pentru atingerea unor stări modificate ale conștienței. Aceste condiții sunt cunoscute ca izolări profunde. Experimentele de acest tip au modificat concepția prin care creierul era o oglindă sau o adaptare la un mediu interactiv și au creionat ideea conform căreia creierul este un sistem care operează autonom. El se conformează propriului său model, “propriei stări ideale în care granița dintre conștient și inconștient nu există” (apud. Mânzat, 2002 ).
Una dintre tehnicile utilizate de John Lilly a fost privarea senzorială în bazinul de imersie (flotation tank). Subiectul este lăsat să plutească într-un bazin cu apă aflată la o temperatură (36°C), în care s-a adăugat sulfat de magneziu pentru ca plutirea corpului să se realizeze fără nici un efort și în condiții maxime de confort. Bazinul se află într-o cameră izolată din punct de vedere fonic și vizual (întuneric complet). Astfel subiectul este privat de senzații vizuale, auditive dar și tactile. Se ține cont, de asemenea, și de eliminarea pe cât posibil a senzațiilor olfactive. Subiectul nu mai are nici un fel de date despre mediul extern și astfel toată atenția poate fi concentrată în interior pentru explorarea propriei ființe. Pe de altă parte, subiectul nemaifiind constrâns să-și utilizeze o parte a creierului pentru echilibrarea corpului față de acțiunea gravitației, acea parte a encefalului devine disponibilă pentru alte sarcini. Plutind în acest mediu inițial el trăiește o senzație de disconfort și claustrofobie similară cu perioada de dinainte de naștere. Apoi intră într-o stare de profundă relaxare ale cărei explorări neurofiziologice au dus la rezultate care demonstrază că:
activitatea glandei pituitare este diminuată, ca și producerea adrenalinei;
crește nivelul endorfinelor;
se echilibrează activitatea celor două emisfere cerebrale și este stimulată producerea de unde lente (alfa și teta).
Un efect remarcabil al acestei tehnici este activarea emisferei drepte care este intuitivă și senzitivă și care în general este slab energizată în defavoarea emisferei stângi care este cea rațională, analitică. Aceasta duce la amplificarea imaginației vizuale.
Exercițiile de modificare a conștienței în bazinul de imersie duc la o explorare interioară a sinelui și la regăsirea centrului ființei individuale. Ele sunt într-o oarecare măsură similare exercițiilor de meditație orientale, dar intrarea în stare de conștiență modificată se produce mult mai rapid datorită deprivării senzoriale. Este foarte probabil ca psihologia sinelui adânc să-și aibă izvorul în gândirea orientală cu care are foarte multe elemente în comun. Sinele adânc al lui Lilly are o natură spirituală, la fel ca și Brahman din concepția hindusă.
Psihosinteza
Psihosinteza poate fi considerată o direcție a psihologiei transpersonale, care are însă o abordare foarte specifică. Curentul este fondat de Roberto Assagioli (1888 – 1974), un psihiatru italian pregătit și în psihanaliza freudiană, care insistă pe integrarea sau sinteza variatelor funcții psihologice pentru obținerea individului sănătos. În psihosinteză se accentuează nevoia de comuniune cu sinele “înalt” sau “transpersonal” sau atingerea unei stări de existență “transegoice”.
Obiectivele psihosintezei
În “Medicina psihosomatică și Bio-psihosinteza” Roberto Assagioli declară că principiile și sarcinile psihosintezei sunt:
Eliminarea conflictelor și obstacolelor conștiente și inconștiente, care blochează dezvoltarea completă și armonioasă a personalității umane.
Utilizarea unor tehnici active pentru a stimula funcțiile psihice care sunt încă slabe sau nedezvoltate.
Principiile fundamentale ale psihosintezei
Assagioli arată că, pentru ca un sistem să poată fi considerat ca psihosinteză, el trebuie să țină cont de următoarele principii fundamentale, considerate nucleul trainingului în psihosinteză:
Deidentificarea
Sinele personal
Voința
Modelul ideal
Sinteza
Superconștiința
Sinele transpersonal
Diagrama “ou”
În esență psihosinteza este reprezentată de “diagrama ou”, unde:
Inconștientul adânc
Inconștientul mediu
Inconștientul înalt
Câmpul conștiinței
Sinele conștient, sau “eu” (“I”)
Sinele înalt sau transpersonal
Inconștientul colectiv
Simbolismul oului este important în diagrama psihosintezei. Deși coaja unui ou apare ca fiind tare, dură, ea este de fapt permeabilă și de aceeea diagrama este desenată cu linii punctate, pentru a sugera că părțile ființei sunt separate de granițe permeabile.
Funcțiile sinelui
Cele două funcții ale sinelui personal sunt conștiința și voința, în viziunea psihosintezei. Conștiința de sine permite individului să fie întrutotul conștient de ceea ce se întâmplă în interiorul și în exteriorul său, să perceapă fără distorsiuni și fără atitudine defensivă. Aceasta mai este numită și “atitudinea interioară a observatorului”. Dacă se presupune că o persoană poate atinge acest punct pretențiile personalității și tendințele de autojustificare nu-și mai au locul în fața viziunii limpezi și conștiente.
Voința este considerată o exprimare directă a sinelui în psihosinteză și are rezervat un loc central. Prin eliberarea voinței din sine câștigăm libertatea de a alege, responsabilitate personală, puterea de a decide pentru acțiunile noastre și abilitatea de a gestiona multiplele funcții ale personalității. Devenim astfel eliberați de reacții la impulsurile interne și la așteptările altora. Devenim cu adevărat “centrați” și gradual devenim capabili să urmăm o cale care este în armonie cu ceea ce este mai bun în interiorul nostru.
În modelul lui Assagioli putem împărți căile spirituale din viață după întrebarea: cine este protagonistul procesului psiho-spiritual? Aceasta este o întrebare similară cu cea pusă în filozofiile orientale: cine sunt eu?
Ken Wilber (n. 1949) pune accentul pe transcendent și face trecerea de la sinele jungian, ca arhetip central al persoanei la sinele transcendent, pornind în orientarea sa din adâncurile ființei către înălțimile transcendentului.
El arată că: “Probabil că nu-ți amintești ceea ce ți s-a întâmplat acum o lună și totuși ești sine. Așadar ce importanță are că nu-ți amintești ce s-a întâmplat în secolul trecut? Ești transcendent, iar acel sine – unul singur în întreg cosmosul – este același sine care se trezește la viață în fiecare ființă nou-născută, același sine care a privit asupra strămoșilor noștri și va privi asupra descendenților noștri, unul și același sine. Ni se pare că este în fiecare persoană numai pentru că facem greșeala de a identifica sineitatea interioară, transpersonală, cu memoria, mintea și trupul exterioare și individuale, care sunt într-adevăr diferite de la o persoană la alta”. (apud. Mânzat, 2002)
Mai mult, modul de explicare a sinelui pe care îl utilizează Wilber duce și către o formă terapeutică în care individul care înțelege să nu se identifice cu diferite situații și ipostaze ale vieții poate ajunge la propriul sine și își poate implini propriul potențial:
“Ori de câte ori te identifici cu o problemă, o anxietate, o stare mentală, o amintire, o dorință, o senzație sau emoție trupească, te oferi pradă captivității, limitării, fricii, constrângerii și, în ultimă instanță, morții. Toate acestea pot fi văzute și, așadar, nu sunt văzătorul. Pe de altă parte, a rămâne mereu în postura văzătorului, a martorului, a sinelui înseamnă a te distanța de limitări și probleme și, în final, a te elibera de ele.
Este un lucru simplu, dar cere perseverență, iar rezultatele lui constau în nimic mai puțin decât eliberarea în această viață, căci pretutindeni sinele transcendent este recunoscut ca o rază a divinității.
Sinele tău transcendent este de natură divină (indiferent cum îl concepi pe Dumnezeu). Căci în ultimă instanță, în profunzime, Dumnezeu și doar El este cel care privește prin ochii tăi, ascultă cu urechile tale și vorbește cu gura ta. Cum altfel ar fi putut să afirme Sf. Clement că acela care se cunoaște pe sine îl cunoaște pe Dumnezeu? ”
Sinele transcendent al lui Wilber este un centru, dar și o întindere vastă de conștiință. El este “acel tu care nu ești tu”, un martor al tuturor gândurilor, emoțiilor, sentimentelor și dorințelor.
În încercarea sa de a delimita sinele, Wilber propune un exercițiu pe care îl numește “De la tine la infinit” și pe care îl prezentăm în anexa.
1.3.6. O încercare de poziționare a sinelui în teoriile cognitiviste
Psihologia cognitivă studiază detaliat sistemul cognitiv uman și subsistemele sale (memoria, gândirea, limbajul, percepția etc.). Sistemul cognitiv este considerat, în această abordare, ca sistem de prelucrare sau procesare a informației, de aici rezultând faptul că psihologia cognitivă studiază procesările la care este supusă informația între inputul senzorial și outputul motor sau comportamental.
Pe de altă parte psihologia cognitivă are o anumită abordare a fenomenelor psihice și comportamentale din perspectiva mecanismelor informaționale subiacente. Apar astfel teorii cognitive ale emoțiilor sau ale stresului care încearcă stabilirea modului în care procesele cognitive determină, de exemplu, emoțiile sau reacția la stres.
În acest context, deși curentul cognitivist nu respinge conceptul de sine, ci chiar îl utilizează într-o anumită măsură, este destul de dificilă poziționarea clară a sinelui în sistemul cognitiv uman.
Prin prismă cognitivistă, sinele este reprezentat ca nucleu al identității, în jurul căruia se structurează mecanismele cognitive ce nu pot funcționa fără o referire la sistemul identității individului. Un exemplu concret în acest sens este cel al memoriei care nu se poate structura decât egocentric, în jurul unui punct de referință sau al unei origini. Întrebări de genul „amintirile cui?” sau „memoria mea în legătură cu ce?”, precum și expresii de genul „îmi amintesc” arată că memoria umană nu se poate derula ca proces fără a fi identificată cu o persoană. „Mea” și „îmi” sunt direct relaționate cu conceptul de sine. Același lucru este valabil și pentru celelalte procese cognitive, care se desfășoară ca procese care aparțin unei individualități.
Revenind la memorie, și anume la memoria autobiografică, putem afirma că aceasta este poate cel mai important mecanism cognitiv în păstrarea identității individuale sau a structurii sinelui. Ea reprezintă un ansamblu de informații și de amintiri particulare ale unui individ, acumulate începând din prima copilarie și care îi permit construirea unui sentiment de identitate și de continuitate, așa cum afirmă P. Piolino (apud. Ticu C.). Fără identitate și continuitate, mecanismele cognitive funcționează incongruent, în dezechilibru și pot determina apariția unor stări nevrotice.
Memoria informațiilor asimilate prin învațare, sau a celor lipsite de o importanță personală deosebită (detalii ale vieții zilnice) respectă un ritm de disoluție/retenție reprezentat printr-o curbă monoton descrescătoare (curbă logaritmică). Aceasta a fost principala concluzie a studiilor realizate de H. Ebbinghaus, unul dintre primii cercetători ai proceselor de retenție (învațare) și uitare a materialului fără sens: uitarea este mai rapidă la început (în primele minute, ore, zile) si mult mai lentă după un anumit interval de timp (saptamâni, luni, ani).
În schimb informațiile personale (autobiografice), care au o mare importanță pentru individ, respectă o curbă de distribuție/retenție non-monotonă, cu două perioade în care numărul de amintiri evocate este: a) semnificativ mai mare – adolescența și prima tinerețe (între 15 – 25 de ani) și ultima perioadă de viață (ultimele 12 luni); b) semnificativ mai mic pentru prima decadă de viață (amnezia copilăriei) și perioada de după prima tinerețe (după 30 – 35 de ani), evident în special la subiecții de peste 40 de ani.
Un alt aspect al abordării cognitive a sinelui este acela că mecanismele cognitive au un specific individual, ele au caracteristici personale. De exemplu un individ are o memorie recentă mai slabă și o memorie de lungă durată foarte bună; de asemenea el poate avea percepții mai „ascuțite” și, cu siguranță, un limbaj specific (datorat atât particularităților anatomo-fiziologice, cât și modului în care a fost format de mediul cultural de proveniență). Aceasta nu face decât ca mecanismele cognitive să aibă atât caracteristici individuale și, deci, de identificare a persoanei, cât și caracteristici general valabile pentru toată rasa umană (de exemplu, sistemul mnezic este la fel pentru toți oamenii: el reprezintă codarea și stocarea informațiilor ca și actualizarea lor când acest lucru este solicitat).
Atenția, ca procesare selectivă a informației, joacă un rol fundamental în sistemul cognitiv uman, ea fiind într-o strânsă relație cu structura sinelui. Modul în care este procesată selectiv informația nu este determinat numai de resursele cognitive individuale, ci este justificat și de necesitatea asigurării coerenței comportamentului. Pentru ca un comportament sau o acțiune (în sensul de comportament ghidat către un scop) să fie eficient, organismul trebuie să ignore cât mai mult posibil informațiile colaterale. El va evita procesarea unor tipuri de stimuli care ar putea interfera cu procesările reclamate de realizarea unei anumite acțiuni sau s-ar dovedi irelevanți în raport cu sarcina. În acest caz organismul este direcționat către scop de o nevoie provenită din structurile sinelui sau eului său și se poate chiar identifica, în diverse maniere, cu obiectivul sau sarcina de rezolvat.
1.4. Structurile de identitate – interfețe între individualitatea psihică și mediu
În psihologia socială conceptul de sine este explicat ca reprezentând în esență „colecția de crezuri despre noi înșine”, imaginea pe care o avem despre propria persoană, într-o percepție profundă a personalității (apud. Iluț P, 2001). În literatura românească de specialitate termenul de „sine” este folosit interschimbabil cu cel de „eu”, deși, la o analiză atentă cei doi termeni au semnificații diferite din mai multe puncte de vedere. Câteva caracteristici ale sinelui pot demonstra diferența dintre cei doi termeni:
sinele cuprinde accentul sporit pe focalizarea cognitivă a individului asupra lui însuși;
nu se folosește expresia „imaginea de eu”, ci „imaginea de sine”;
sinele încorporează în structura sa și rezultatele autoobservațiilor și autoanalizelor;
sinele este inițiator și emanator de judecăți (prin comparațiile dintre propria ființă și ceea ce este în exterior).
În psihologia socială americană este utilizată distincția dintre „I” și „me”, cele două componente reflectând identitatea, fără însă a se suprapune. Componenta „I” este sinele ca subiect creator, spontan, dinamic, energizator, iar componenta „me” este cel care controlează și dă direcție acțiunilor noastre, este sinele conformist, cuprinzând în esență identificările cu roluri și grupuri sociale (apud Iluț, 2001).
William Doise (1997) examinează raporturile dintre eul psihologic „I”, care, în opinia sa, reprezintă atitudinile și judecățile personale ale indivizilor față de ceilalți și față de lume în general și eul social „me”, ansamblu al atitudinilor și judecăților celorlalți ca grup, asumate de către individ. Doise identifică în limba franceză corespondentul lui „I” ca fiind „le je”, iar al lui „me” „le moi”, cele două componente interacționând mai mult sau mai puțin tensional și formând o unitate dialectică prin self („le soi”).
În limba română „eul” și „mine-ul” sunt echivalente respectiv pentru „I” și „me”, iar sinele pentru „self” (Iluț, 2001). Continuăm ideea cu afirmația că prefixul „auto” face parte din aceeași familie a cuvintelor legate nemijlocit de conceptul de sine (ex.: autocunoaștere, autorealizare, autoafirmare). În acest caz individul face apel la resursele proprii din structura sinelui pentru a realiza activitatea denumită.
Identitatea (împreună cu identificarea) este o realitate psihosocială care este direct relaționată cu problema sinelui. O parte din ceea ce sunt indivizii reprezintă identificări cu obiecte, situații, roluri, persoane, caracteristici ale spațiului social larg sau ale celui interpersonal apropiat. Pe de altă parte individul tinde către o conservare a unității sinelui în fața presiunilor situațiilor și evenimentelor sociale. Atunci când aceasta se întâmplă în limite firești se produce ceea ce se numește păstrarea identității de sine. Prin identificările sociale sinele este profund ancorat în viața socială. Sinele social reprezintă astfel lumea socioculturală interiorizată prin socializare.
În viziunea unor autori identitatea este un termen umbrelă utilizat în științele sociale ca reprezentând înțelegerea unui individ ca entitate separată, individuală. În psihologia cognitivă termenul „identitate” se referă la capacitatea de autoreflexie și la conștiința de sine. Termenul psihologic de identitate este relaționat strâns cu cel de imagine de sine ca un model mental despre sine al unei persoane.
În psihologia socială se pune accent pe conceptul de comportament de rol (role-behavior) în negocierea identității. Noțiunea de negociere a identității poate apărea din învățarea rolurilor prin experimentare personală (experiență proprie). Negocierea identității este un proces în care o persoană “negociază” cu societatea înțelesul și scopul identității sale sociale.
Termenul de identitate este astfel utilizat deseori în psihologia socială și în sociologie pentru a descrie apartenența la un grup. Identitatea unei persoane este strâns legată de identitatea grupului de apartenență. Grupul se identifică, din punct de vedere social, cu un set de norme și valori la care aderă formal sau informal, iar individul, prin apartenența sa la grup și identificarea cu acesta se identifică implicit cu normele și valorile grupului.
Pe parcursul efectuării studiilor din prezenta lucrare, deși am pornit de la noțiunea de sine individual, ca nucleu al ființei umane, am realizat că sinele reprezintă un întreg sistem dinamic, în continuă transformare, dar cu o necesară stabilitate. Echilibrul sistemului sinelui este necesar pentru menținerea continuității personale, pentru formarea și menținerea unei personalități unitare, continuă în timp.
După ce acest aspect a fost observat în repetate rînduri la toate persoanele investigate și după studierea literaturii de specialitate din ultimii ani, am ajuns la concluzia că sinele, în accepțiune antropologică, reprezintă un sistem alcătuit dintr-un nucleu central și dintr-o serie de structuri de identitate, sau, altfel spus, structuri care sunt specifice unui individ și care îi conferă acestuia identitatea. Acestea din urmă joacă rolul unor interfețe între nucleul central despre care vorbește psihologia și care reprezintă individualitatea psihică, unicitatea psihologică a individului și mediul înconjurător. În acest fel structurile de identitate au un rol fundamental adaptativ în integrarea individului în mediu, preponderent prin activitatea de feed-back pe care o realizează între nucleul central al ființei și aspectele materiale (fizice), sociale, culturale și religioase, familiale și profesionale. Acest dialog cu cele cinci aspecte ale mediului menționate duce la formarea altor două structuri ale identității: stima de sine și comportamentul față de sine. Prima reprezintă valorizarea persoanei pentru ceea ce reprezintă din punct de vedere fizic, social, profesional, cultural și familial; stima de sine cuprinde atât credințele individului despre el însuși (de exemplu “sunt competent/incompetent”), cât și emoțiile asociate (de exemplu: triumf/disperare/rușine). Cea de-a doua implică modul în care se comportă persoana cu ea însăși, mod rezultat în principal din nivelul stimei de sine.
După operaționalizarea conceptului de sine am identificat existența a șapte structuri de identitate fundamentale:
sinele fizic (propria corporalitate, caracteristicile bio-fizice personale);
sinele social (identitatea socială);
sinele cultural (identificarea cu o anumită cultură);
sinele familial (identificarea ca membru al unei familii cu propriile modele comportamentale);
sinele profesional (identificarea cu o anumită categorie profesională și cu o anumită slujbă);
stima de sine (respectul persoanei pentru ceea ce reprezintă din punct de vedere fizic, social, profesional, cultural și familial);
comportamentul față de sine (modul în care se comportă persoana cu ea însăși, mod rezultat din nivelul stimei de sine).
Aceste structuri vor fi detaliate mai târziu în capitolul 4, odată cu prezentarea instrumentului propus pentru surprinderea dinamicii lor. În continuarea lucrării vom utiliza conceptul de “structuri de identitate” în accepțiunea de mai sus și, uneori, în locul conceptului de sine global și integrator.
Rol, sine și identitate
În studiul antropologic și psihologic al sinelui apare în mod natural întrebarea: până la ce nivel oamenii din diferite timpuri și locuri au obținut o senzație unitară a sinelui și cum este acest lucru relaționat cu poziția lor istorică și socială? În încercarea de a răspunde la această întrebare trebuie evitate sau tratate cu mare atenție cel puțin două abordări extreme care constituie reale pericole:
abordarea elitistă, conform căreia numai prin antrenament susținut și cultivarea materialului uman de cea mai bună calitate doar câțiva indivizi pot atinge realizarea sinelui;
punctul de vedere „pastoral” conform căruia cei mai săraci, sau cei care sunt mai apropiați de munca agricolă și care trăiesc mai „autentic”, fără conflicte majore în viață, au șanse mai mari în realizarea sinelui față de cei care trăiesc în metropole o viață artificială și au dese conflicte interne. Nu putem însă respinge în totalitate această abordare, pentru că este susținut cu dovezi faptul că unele culturi sunt mai apropiate de un mod de viață mai sănătos și mai funcțional decât altele, fapt care duce la apariția mult mai rară a conflictelor interne dintre sine și eu.
Pe de altă parte nu putem să nu ținem seamă de faptul că ipoteza: „o personalitate integrată, cu un sine securizat și unificat este dezirabilă” poate fi un construct cultural relaționat la o anumită perioadă de timp și un anumit spațiu. De exemplu, din perspectivă marxistă, o persoană individualistă, mobilă social și autoresponsabilă poate fi considerată un produs al societății burgheze.
Individul modern este descumpănit deoarece se află la granița dintre noțiunea de sine multiplu (ca în schizofrenie sau în tulburările de personalitate multiplă), care îl deranjează și cea de disoluție a sinelui (ca în buddhism sau brahmanism), care îl înspăimântă. Acesta este unul dintre motivele pentru care cei mai mulți indivizi din clasa de mijloc a societății, pe de o parte deranjați de conceptul de sine multiplu, pe de o parte înspăimântați de disoluția sinelui, iar pe de alta confuzi datorită suprapunerii noțiunilor de sine și eu, tind să se identifice cu profesiile sau specializările lor, cu rolurile lor sociale din structura ocupațională. Acest lucru duce la perturbări emoționale și cognitive pentru importante categorii sociale care nu se pot identifica cu un rol ocupațional: șomerii, casnicele (așa-numitele gospodine) și pensionarii. Cazuistica ridicată de afecțiuni psihosomatice și tulburări psihologice din rândul acestor categorii sociale poate fi astfel explicată parțial.
O altă trăsătură a societății moderne, prezentă din ce în ce mai des și caracteristică unei anumite categorii sociale, este cea a schimbării partenerului de viață de mai multe ori (divorțuri și recăsătoriri repetate), ceea ce conduce la identități diferite și la creerea de mai mulți „sine” în funcție de condițiile de viață, noua familie, solicitările partenerului, solicitările eventualilor copii rezultați din alte căsătorii etc. Persoana nu mai este stabilă astfel nici față de ea însăși, alegând mereu alt sine, alt mod de identificare, sau, altfel spus, altă identitate, în funcție de evenimentele prin care trece. Antropologii și psihologii americani au observat această tendință în societatea americană a anilor ’60 și au denumit-o „procesul protean” sau (după Proteus, personalitate din mitologia greacă, ce avea puterea de a-și schimba forma după voie). Lifton (1961) sugerează existența a două surse majore pentru procesul protean:
dislocarea istorică a individului – o ruptură în senzația de continuitate pe care oamenii din generațiile trecute o simțeau datorită „simbolurilor vitale și hrănitoare din tradițiile lor culturale” și de care astăzi individul este înstrăinat;
„inundarea imaginației” cu elemente culturale noi, individul fiind supraexpus cursului extraordinar al influențelor post-moderniste cu ajutorul rețelei de comunicare în masă (internet, televizor, comunicații mobile etc.).
Luate împreună aceste forțe ne separă de simbolurile și cultura tradițională, în timp ce ne expun unor elemente culturale „nedigerate” și „nesfârșite alternative parțiale în orice sferă a vieții” (Lifton, 1961).
Bibliografie selectivă
Adler, A., Cunoașterea omului, București: IRI, 1996
Allport, Gordon, Structura și dezvoltarea personalității, Editura didactică și pedagogică, București, 1991
Biberi, Ion, Individualitate și destin (vol. 1), Editura Fundația Regele Mihai I, București, 1945
Biberi, Ion, Individualitate și destin (vol. 2), Editura Fundația Regele Mihai I, București, 1945
Biberi, Ion, Principii de psihologie antropologică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971
Bogdan, Radu, Temeiuri ale cogniției, Editura Bic All, București, 1998
Botez, Angela; Popescu, Bogdan, Filosofia conștiinței și știintele cognitive, Editura Cartea Românească, București, 2002
Coomaraswamy, Ananda K., Hinduism și budism, Editura Timpul, Iași, 1997
David, Daniel, Tratat de psihoterapii cognitive și comportamentale, Editura Polirom, Iași, 2006
De Scitivaux, Frederic, Lexic de psihanaliză, Editura Institutul European, Iași, 1998
Dobzhansky, T., The biological basis of human freedom, New York, Columbia Universitz Press, 1956
Doron, Roland; Parot Francoise, Dicționar de psihologie, Editura Humanitas, București, 1999
Eysenk, H., Eysenk, M., Descifrarea comportamentului uman. București: Teora, 1995.
Eysenk, M., Psychology: an international perspective. Psychology Press, 2004.
Freud, Sigmund, Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieții cotidiene, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1992
Garstka,T.A., Branscombe, N.R. andHummert, M.L., Age group identification across the life span. Unpublished manuscript, Department of Psychology, , 1997.
Golu, Mihai, Particularități ale integrării la nivel psihic, în Aurele corpurilor-interfețe cu cosmosul (coord. C. Guja) Editura Enciclopedică, București, 1993
Grof, Stanislav, Jocul cosmic: explorări ale frontierelor conștiinței umane, Editura Antet, București, 1998
Grof, Stanislav, Psihologia viitorului: lecții din cercetarea modernă asupra conștiinței, Elena Francisc Publishing, București, 2005
Guja, Cornelia (coord.), Aurele corpurilor-interfețe cu cosmosul, Editura Enciclopedică, București, 1993
Guja, Cornelia, Aura corpului uman – introducere în antropologia individului, Editura Polirom, Iași, 2000
Horney, Karen, Direcții noi în psihanaliză, Editura Univers Enciclopedic, București, 1995
Iluț, Petru, Sinele și cunoașterea lui, Editura Polirom, Iași, 2001
Jaffé, Aniela, C.G. Jung – Amintiri, vise, reflecții, Editura Humanitas, București, 1996
Jung, Carl Gustav, Imaginea omului și imaginea lui Dumnezeu, Editura Teora, 1997
Jung, Carl Gustav, Personalitate și transfer, Editura Teora, București, 1997
Jung, Carl Gustav, Psihologie și alchimie, în Opere complete, vol 12, Editura Teora, București, 1998
Jung, Carl Gustav, Puterea sufletului – Antologie – Prima parte – Psihologia analitică. Temeiuri, Editura Anima, București, 1994
Jung, Carl Gustav, Puterea sufletului – Antologie- A treia parte – Psihologia individuală și socială, Editura Anima, București, 1994
Krunzmann, Peter; Burkard, Franz-Peter; Wiedmann Franz, Atlas de filozofie, Editura RAO, București, 2004
Laing, R., D., The divided self, Penguin Books, NY, 1990
Lifton, Robert, Jay, Thought reform and the psychology of totalism, New York-Norton, 1961
Lupașcu, Ștefan, Universul psihic: sfârșitul psihanalizei, Editura Institutul European, Iași, 2000
Markus, H. and Nurius, P., Possible selves. American Psychologist 41, 954–969, 1986.
Maslow, Abraham H., A Theory of Human Motivation Psychological Review, 50, 370-396, 1943
Maslow, Abraham, Theory Z, Journal of Transpersonal Psychology (Fall), American Transpersonal Association, Palo Alto, California,1969
Mânzat, Ion (coord.), Psihologia sinelui – un pelerinaj spre centrul ființei, Editura Eminescu, București, 2000
Mânzat, Ion, Psihologie transpersonală, Editura Cantes, Iași, 2002
Mânzat, Ion; Brazdău, Ovidiu, Conștiința multidimensională-o perspectivă psiho-sinergetică, Editura Psyche, București, 2003
Mânzat, Ion; Radu-Geng, Lucian, Introducere în psihologia orientală, Editura Psyche, București, 2002
McElroy, Ann; Townsend, Patricia K., Medical anthropology in ecological perspective, Westview Press, 1995
Miclea, Mircea, Psihologie cognitivă – modele teoretico-experimentale, Editura Polirom, , 2003
Nakamura, Hajime, Orient și occident: o istorie comparată a ideilor, Editura Humanitas, București, 1997
Pavelcu, Vasile, Cunoașterea de sine și cunoașterea personalității, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1982
Rampa, Lobsang, Cunoașterea de sine, Editura Herald, București, 1999
Schwartz, Theodore; White, G.,M.; Lutz, C., A., New directions in psychological anthropology, Cambridge Universitz Press, NY, 1992
Sillamy, Norbert, Dicționar de psihologie, Editura Univers Enciclopedic, București, 1996
Sofronie, Corneliu; Pârvănescu, Roxana, Psihologia ordinii – cunoașterea omului prin forme, Editura Fiat Lux, București, 2002
Șchiopu, Ursula (coord.), Dicționar de psihologie, Editura Babel, București, 1997
Tajfel, H. and Turner, J.C., The social identity theory of intergroup behavior. In S. Worchel and W.G. Austin (eds) Psychology of Intergroup Relations (pp. 7–24). : Nelson-Hall, 1986.
Taylor, S., Peplau, L.A., Sears, D.O., Social Psychology, Prentice Hall, Englewood Cliffs, 1994
Vasile, Cristian, Centrare-decentrare personală, nerealizarea de sine și afecțiunile psihosomatice –Conferința Națională de Psihologie, Cluj, 2006
Wilber, Ken, Fără granițe – abordări orientale și occidentale ale dezvoltării personale, Elena Francisc Publishing, București, 2005
Wilber, Ken, The eye of spirit, Shambhala, Boston, 1997
Wolinski, Stephen, The beginner’s guide to quantum psychology, Printed Canada, 2000
Zamfirescu, Vasile, Dem, În căutarea sinelui, Editura Cartea Românească, 1994
Zlate, Mielu, Eul și personalitatea, Editura Trei, București, 1999
***** – Anuarul statistic al României, 2006
Webliografie:
Preda, Mihai, Jung si Psihologia Analitica – prezentarea conceptelor fundamentale, 1999, http://procod.com/preda/analytic.html
Purkey, William W., An Overview of Self-Concept Theory for Counselors. Highlights, An ERIC/CAPS Digest., 1988, www.ericdigests.org
Strein, William, Assessment of Self-Concept, ERIC Digest, 1995, www.ericdigests.org
Ticu, Constantin, Memoria autobiografică, www.psih.uaic.ro
CAPITOLUL 2
ONTOGENEZA ȘI DEZVOLTAREA SINELUI. ROL, STATUS ȘI SOCIAL
2.1. Stadiile dezvoltarii psihosociale
C.G. Jung sugerează ideea unei dezvoltări continue în care viața socială și instituțiile, religia și miturile ocupă un loc de seamă în viața individuală. El a sesizat faptul că în jurul vârstei de 40 de ani are sau ar trebui să aibă loc un evident proces de individuare. Interesant este faptul că acest proces apare într-o perioadă a vieții în care alte abordări psihologice identifică crizele existențiale ale adultului și în special ale bărbatului (midlife crisis).
O descriere originală a ciclurilor de dezvoltare umană a fost realizată de Erick Erikson. El considera că după stadiile freudiene de dezvoltare (oral, anal, falic și genital) există stadiile psihosociale ale dezvoltării eului. Erikson a emis ideea existenței unor componente duale (pozitive și negative) aflate în opoziție în fiecare din cele opt stadii sau cicluri ale vieții:
primul an de viață (stadiul oral) – încredere versus neîncredere (dependența copilului de calitatea îngrijirii paterne);
stadiul 1-3 ani – autonomia și emanciparea versus simțul rușinii și al îndoielii;
stadiul 4-5 ani – constituirea inițiativei versus vinovăția. În cazul în care inițiativa nu este îngrădită, ea devine o caracteristică psihică;
stadiul 6-11 ani – sârguința versus inferiorizarea;
stadiul 12-18 ani – conștientizarea identității eului versus confuzia rolurilor;
vârsta mijlocie – intimitate versus izolare;
vârsta adultă – altruism versus egocentrism;
perioada bătrâneții – realizare versus disperare.
În ontogeneza timpurie se constituie complexul de intruziune care se manifestă în variantele de gelozie. De la 2 luni la 2 ani, copilul se confruntă cu cuplul și cu grupul fraților (dacă aceștia există) în atașamentul dintre el si mamă.
Complexul exprimă implicația introducerii unui al treilea personaj într-o relație afectivă duală intensă. Acest complex are un rol important în identificarea și intuirea forței lui alter și a lui ego. Pentru acesta din urmă, are loc la 7 luni identificarea în oglindă, moment de trecere spre un nivel de inteligență instrumentală, dar și de constituire a structurii narcisiste a sinelui.
După 1 an, copilul construiește propoziții simple de 2, apoi de 3 cuvinte. El începe să folosească propriul nume în referințele despre sine, dupa modelul luat de-a gata de la ceilalți, prin imitație (vorbește despre sine la persoana a treia).
Conștiința de sine, (abilitatea cognitivă și reflexivă a propriului psihic) se dezvoltă în jurul vârstei de 3 ani. În această perioadă încep să apară structurile de bază care reflectă sinele și reflectarea eului, atitudinile, capacitatea de a fi reflexiv, precum și abilitatea de a-și separa propria individualitate de a celor din jur. Acum se constituie inițierea fazei pre-operaționale de dezvoltare a inteligenței, conform teoriei lui Jean Piaget.
Conform teoriei piagetiene copilul asimilează o perioadă de timp informații utile din mediu în structuri cognitive care deja există într-un stadiu inițial. După această asimilare apare perioada în care comportamentul și reflexele copilului nu mai sunt compatibile cu informațiile și solicitările primite din mediu. În această fază apare al doilea proces, care este un proces de adaptare, numit de Piaget acomodare. Acum se modifică structurile cognitive existente prin integrarea informațiilor primite din mediu și operaționalizarea lor.
După perioadele de acomodare și adaptare (0-2 ani – perioada sensomotorie), de dezvoltare a limbajului și reprezentărilor mintale (2-7 ani – perioada preoperațională), apare în perioada 7-12 ani (perioada concret-operațională) achiziționarea unui set de abilități sociale de conservare. Este o perioadă fundamentală pentru individ pentru învățarea conservării identității de sine. În cea de-a patra perioadă a copilăriei (peste 12 ani – perioada formal-operațională) copilul este stimulat de mediu să-și dezvolte abilități și funcții de gândire și să gândească în concepte abstracte.
În concepția piagetiană nou-născutul vine pe lume cu câteva mecanisme de adaptare sau acomodare. În mediul exterior (după naștere) aceste mecanisme vor funcționa din plin pentru adaptarea individului. Unul dintre actele fundamentale, necesar menținerii vieții nou-născutului, hrănirea sau suptul, este prezentat de Piaget ca o schemă care pentru copil este obiectul insuși. În acest stadiu al dezvoltării această schemă (toate activitățile care reprezintă suptul) nu poate fi separată de obiect, care nu este conștient încă de propriul sine. Treptat schema suptului duce la acomodare și adaptare diferențiind și construind pas cu pas schemele sinelui și ale eului, care inițial vor fi suprapuse, dar mai târziu, ca urmare a acomodării, dar și a culturii, se vor diferenția mai devreme sau mai târziu. De exemplu, pentru un individ care este născut și trăiește într-o zonă de religie buddhistă, foarte probabil schemele sinelui se vor diferenția de cele ale eului mai devreme decât pentru o persoană din occident care asimilează din mediul cultural modelul identificării sinelui cu eul și cu corporalitatea.
Aceste perioade de diferențiere și formare a sinelui au fost sesizate de către psihologia empirică populară de mult timp, dovadă fiind faptul că atât în religia creștină, cât și în cele orientale, copilul până în jurul vârstei de 3-4 ani nu este considerat răspunzător pentru fapte considerate negative, cunoscându-se empiric faptul că sinele său nu este încă diferențiat, iar judecata morală nu are subiect.
După perioada de formare a conștiinței de sine în copilărie, la adolescență apare o fixare și o întărire a acesteia datorită noilor solicitări ale mediului asupra individului. Cu toate acestea sinele nu este întotdeauna diferențiat de eu de către individ, iar cultura și modul de înțelegere a lumii își vor pune amprenta pe dezvoltarea sinelui tânărului și, mai târziu, a adultului. Perioada bătrâneții reprezintă un segment în care individul resimte conștient sau la nivel inconștient realizarea sau nerealizarea de sine. În ultimul caz persoana se simte neîmplinită, apare o disperare existențială, dublată de stări anxioase, disforii, depresii cu multiple conexiuni somatice, pe fondul îmbătrânirii organice.
2.2. Adolescența și structurarea identității individuale
Etapa adolescenței este fundamentală în studiul dinamicii sinelui, deoarece în această perioadă se structurează identitatea viitorului adult, identitate care păstrează până la vârsta a treia caracteristici din perioada formării ei.
În această etapă a vieții, adolescentul trebuie să realizeze o sarcină majoră: aceea de a își crea o identitate clară, stabilă și de a deveni un adult matur, complet și productiv (Perkins, 2001). Pe masură ce își dezvoltă o conștiință de sine clară, individul experimentează diferite roluri și se adaptează la schimbările pe care le traiește.
Ralph Linton (1936) definește doi termeni fundamentali în psihosociologia personalității și în structurarea identității: status si rol. El acordă termenului de „status“ înțelesul de „loc al individului în societate“, definitorie fiind „colecția de drepturi și datorii“ care este asociată poziției sociale a individului. Rolul, în concepția autorului, reprezintă aspectul dinamic al status-ului.
Sarcina majoră a adolescenței este stabilirea unui sentiment clar al identității. Deprinderile intelectuale pe care adolescentul le dobândește în aceasta perioadă îi dau posibilitatea să reflecteze, să se gândeasca la cine este și ce anume îl definește ca fiind o persoană unică, deosebită de ceilalți. Sentimentul identității se construiește în jurul a două dimensiuni majore (APA, 2002):
• Imaginea de sine: setul de credințe despre propria persoană, inclusiv roluri, scopuri, interese, valori, credințe religioase sau politice.
• Stima de sine: ceea ce crede și simte persoana cu privire la propria sa imagine (fizică, socială, profesională, academică, familială, culturală etc.).
Procesul de dezvoltare a sentimentului identității implică experimentarea unor moduri diferite de a arăta, de se face auzit, de a se comporta. Fiecare adolescent va explora toate aceste aspecte într-un mod unic, particular. În același timp adolescenții dezvoltă deprinderi relaționale care le permit să interacționeze cu alții, să își facă prieteni. Aceste deprinderi absolut necesare, care sunt componente importante ale dezvoltării competenței emoționale includ: recunoașterea și gestionarea emoțiilor, dezvoltarea empatiei, rezolvarea conflictelor în mod constructiv, dezvoltarea spiritului de cooperare (Golleman, 1994).
A avea o identitate înseamnă a fi cineva, a ocupa o anumită poziție într-un context social dat, a juca un anumit rol, a dispune de un anumit statut. Practic identitatea unei persoane reprezintă un răspuns explicit sau implicit la întrebarea “Cine sunt eu?”.
Identitatea este „dimeniunea centrală a conceptului despre sine a individului, reprezentând poziția sa generalizată în societate, derivând din apartenența sa la grupuri și categorii sociale, din statutele și rolurile sale” (P.Popescu-Neveanu, 1978). Transformările care se produc în întreaga structură a personalității adolescentului au implicații deosebit de importante: maturizarea fiziologică, dezvoltarea capacității de cunoaștere, apariția de noi dorințe și sentimente dau adolescentului impresia că este o persoană cu totul nouă, diferită de copilul care era pâna de curând.
Identitatea: componente structurale
Conform opiniei lui Erikson, obiectivul major al adolescentului în aceasta etapă de dezvoltare este formarea identității eului – o identitate durabilă și sigură sau simțul sinelui. În viziunea autorului, identitatea eului se structurează în jurul a trei componente principale:
simțul unității sau acordul între percepțiile sinelui;
simtul continuității percepțiilor sinelui în timp;
simtul reciprocității între propriile percepții ale sinelui și modul în care individul este perceput de ceilalți.
Pentru a își dezvolta un simț coerent al identității, adolescenții testează diferite roluri. Atitudinile și valorile stabile, alegerea ocupației, căsătoria și stilul de viață se integrează gradual și fac posibilă trăirea identității propriei persoane și a celor din jur.
Eșecul în dobândirea unei identități ferme, confortabile și durabile are ca rezultat o așa numită difuziune de rol sau un simț confuz cu privire la cine este și ce face o anumită persoană.
Chiar și adolescentul cel mai bine adaptat la schimbările perioadei traiește sentimente de difuzie a identității: majoritatea baieților si foarte multe fete trăiesc experiențe de delincvență minoră, rebeliune, sau puternice îndoieli care copleșesc tânarul.
Erikson arăta că dezvoltarea pozitivă în timpul primei părți a adolescenței implică dezvoltarea unei perspective mult mai mature asupra timpului, iar tânărul dobândește sentimentul siguranței de sine (ca opus îndoielii și nesiguranței), începând să experimenteze diferite roluri – de obicei în mod constructiv.
Datorită multiplelor experiențe, adolescentul traiește o așa numită criză de identitate deoarece nu știe foate bine cine este sau încotro se îndreaptă. Erikson arăta că adolescentul tipic gândește în modul următor despre sine însăși:
„Nu sunt ceea ce mi-aș dori să fiu, nu sunt ceea ce voi fi, dar nici nu mai sunt ceea ce am fost”.
Difuzia identității
Conform teoriei lui Erikson (1968), difuzia identității sau sentimentul nesiguranței trăit de cei mai multi adolescenți poate fi caracterizat prin patru componente majore:
Intimitatea: adolescentului îi este teamă să aibă încredere în alții deoarece aceasta poate însemna o pierdere a identității.
Difuzia timpului: constă într-o neîncredere asumată cu privire la posibilitatea ca timpul să aducă schimbări ale situației, iar pe de altă parte teama că s-ar putea întâmpla ceva care să schimbe actuala stare de lucruri (Erikson, 1968).
Difuzia efortului personal: care implică fie o inabilitate de a se concentra, fie un efort enorm direcționat înspre o singură activitate.
Identitatea negativă: înseamnă de fapt o atitudine ostilă, de dispreț și snobism față de rolul considerat ca fiind potrivit și dezirabil în familie sau în comunitatea aflată în imediata apropiere.
Stima de sine și eficiența comportamentală
Fiecare dintre noi recunoaștem intuitiv importanța stimei de sine în ceea ce privește eficiența comportamentală și sănătatea mintală. De aceea încercăm să ne menținem stima de sine la un anumit nivel cât mai ridicat și să o ridicăm prin strategii diferite.
Pentru stima de sine este mai important cum se crede o persoană decât cum este în realitate. În practică, se observă cu ușurință faptul că persoanele cu un nivel ridicat al stimei de sine sunt mai perseverente în activitățile pe care le desfășoară, se simt mai competente și, în consecință, au rezultate mai bune.
Astfel, chiar dacă au un aspect fizic plăcut, adolescenții cu stima de sine scazută nu par să observe acest lucru, sunt pesimiști și negativiști. Scăderea motivației academice, din diferite cauze, conduce la scăderea stimei de sine căutarea unor modalități de corectare, care de multe înseamnă consumul de țigări, alcool sau droguri. Mai târziu, la vârsta adultă, dacă această problemă nu este corectată ea poate deveni un complex de inferioritate care poate ghida individual întreaga viață. Astfel, acesta este predispus la eșec, dar și la o stare de sănătate precară, ajungând la vârsta a treia ca persoană nerealizată cu toate implicațiile ce derivă din aceasta.
2.3. Rol, status si comunicare cu socialul
Rolul reprezintă un concept major pentru definirea identității sociale a indivizilor. La R. Linton punctul de plecare este societatea, rolul fiind legat de conceptele de normă și de model cultural. Rolul (social) este un model normativ de acțiuni pe care un grup sau o societate le așteaptă de la un individ.
Norma reprezintă o obligație specifică rolului, o constrângere socială care leagă un individ de un altul sau mai multe grupuri. Norma servește la descrierea și explicarea uniformităților comportamentului membrilor unui grup.
Statusul este poziția pe care un individ o ocupă în una din dimensiunile sistemului social precum profesia, nivelul de pregătire, sexul sau vârsta. El definește identitatea socială, rolul explicit, drepturile și îndatoririle individului, cu două dimensiuni: prima verticală și care exprimă relații ierarhice; cea de a doua orizontală și care exprimă interacțiunile dintre indivizi egali. Rolul este asociat statusului. Primul este dinamic, cel de al doilea structural. Ele constituie doua fețe ale aceleiași realități, chiar dacă între rol și status nu există o corespondență strictă, deoarece unui status îi pot corespunde mai multe roluri. Ambele structuri sunt strâns legate de identitatea socială, profesională, familială și, în unele cazuri chiar de identitatea culturală. Atât rolul, cât și statusul influențează direct stima de sine și comportamentul față de sine.
Prin prisma acestor două concepte fundamentale se realizează comunicarea individului cu mediul social, sau cu societatea în ansamblul ei. Individul se identifică cu unul sau mai multe roluri și conștientizează că are un anumit status. În funcție de rolul și locul ocupat în mediul social este realizată și comunicarea. Aceasta din urmă este direct influențată de nivelul stimei de sine și al comportamentului față de sine al individului.
Bibliografie selectivă
American Psychological Association, Developing Adolescents: A Reference for Professionals, . 2002
Banciu, D., Rădulescu, S.M., Voicu, M., Adolescenții și familia. București: Ed. Științifică și Enciclopedică, 1987
Barak, B., Cognitive age: A new multidimensional approach to measuring age identity, International Journal of Aging and Human Development 25, 109–128, 1987
Barak, B., Stern, B. andGould, S., Ideal age concepts: An exploration. InM. (ed.) Advances in Consumer Research 15 (pp. 146–152). : Association for Consumer Research, 1988
Băban, Adriana. (coord.), Consiliere educațională, , 2003
Berk, Laura, Child Development, 4th Ed. A Viacom Company, 1997
Birch, A., Psihologia dezvoltării. București: Ed. Tehnică, 2000.
Braconnier, A., Copilul tău de la 10 ani pâna la 25 de ani. București: Ed. Teora, 2001
Campbell, R., Copiii noștri și drogurile. București: Ed. Curtea Veche, 2001
Coupland, N., Coupland, J. and Giles, H., Telling age in later life: Identity and face implications. Text 9, 129–151, 1989.
Coupland, J. and Nussbaum, J.F. (eds), Handbook of Communication and Aging Research. : Erlbaum, 1995
Debesse, M., Psihologia copilului de la naștere la adolescență. București: EDP, 1970
Debesse, M., Etapele educației. București: EDP, 1981.
Erikson, E. H., Identity: Youth and crisis. : W. W. Norton, 1968.
Ethier, K.A. and Deaux, K., Negotiating social identity when contexts change: Maintaining identification and responding to threat. Journal of Personality and Social Psychology 67, 243–251, 1994.
Fontaine, Roger, Psihologia îmbătrânirii, Editura Polirom, , 2008
Jessor, R., Risk behavior in adolescence: A psychosocial framework for understanding and action. In , W., & Ginsberg, E. (Eds.) Adolescent at Risk: Medical and Social Perspectives. : Westview Press, 1992.
Kite, M.E. and Johnson, B.T., Attitudes toward older and younger adults: A meta-analysis. Psychology and Aging 3, 233–244, 1988.
Levinson, D.J., The seasons of a man’s life. NY, Ballantine, 1976.
Levinson, D.J., A conception of adult development. American Psychologist, 41, 3-13, 1986.
Modrea, Margareta, Imagine de sine și personalitate în adolescență. Studii teoretice si experimentale. : Ed. Aliter, 2006.
Perkins, D.F., Adolescence: Developmental Tasks. FCS 2118. , : Extension, 2001.
Phinney, J.S., "Ethnic identity in adolescents and adults: Review of research", în Psychological Bulletin, nr. 108, 1990
Șchiopu, Ursula, Introducere în psihodiagnostic. T.U. București, 1976.
Șchiopu, Ursula, Criza de identitate la adolescenți. București: EDP, 1979.
Șchiopu, Ursula, Verza, E., Adolescența. Personalitate și limbaj. București: Ed. Albatros, 1998.
Șchiopu, Ursula; Verza Emil, Psihologia vârstelor, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995
CAPITOLUL 3
INVESTIGAȚII EXPERIMENTALE. MATERIALE ȘI METODE FOLOSITE ÎN CERCETAREA EXPERIMENTALĂ.
Lotul de studiu. Categorizare antropologică
Cercetarea a fost efectuată pe un eșantion de 100 de persoane din județul Prahova, cuprinse în categoria de vârstă 60-90 de ani. Recoltarea de date a fost efectuată în perioada 2005 – 2007 și a avut loc în trei complexe de servicii pentru persoane de vârsta a treia, ca și în cadrul unor familii din Municipiul Ploiești și zone rurale din județul Prahova.
Populația din categoria de vârstă studiată (60-90 de ani) din județul Prahova avea următoarea structură la 1 iulie 2005:
În tabelul de mai sus este cuprinsă și populația de peste 90 de ani din județul Prahova, însă acest lot nu face obiectul prezentului studiu.
Din totalul populației (827512), segmentul cu vârsta de 60 de ani și peste reprezintă aproximativ 20% (20,4%).
Criterii de eligibilitate pentru includerea în eșantion:
Eșantionul a fost ales dintr-un segment de 187 de persoane care întruneau categoriile referitoare la vârstă. O condiție esențială pentru aplicarea studiului a fost starea de sănătate mintală a subiecților. Datorită caracteristicilor instrumentelor de lucru (chestionare psihologice), respondenții trebuiau să nu fie diagnosticați cu disfuncții cognitive sau tulburări patologice de personalitate, pentru a nu introduce răspunsuri deformate în cercetare.
Un alt criteriu a fost acela al încadrării funcțiilor afective ale subiecților în limite nonpatologice. Au fost admiși subiecții care aveau tulburări afective ușoare sau specifice vârstei sau mediului lor de viață (depresii ușoare, anxietate, trăsături timice de personalitate ușor accentuate), alături de subiecții cu stare afectivă normală. Selecția nu a fost realizată pe baza evaluării specializate a fiecărui subiect în parte, ci pe baza declarațiilor subiecților și a rudelor, a corelațiilor cu afecțiunile diagnosticate de care sufereau și a unei diagnoze preliminare a simptomaticii labile și stabile a subiecților, realizată de autor.
Odată cu îndeplinirea criteriilor de mai sus, s-a încercat și echilibrarea lotului studiat cu persoane de ambele sexe. Astfel, lotul rezultat cuprinde 60 de femei și 40 de bărbați, conform reprezentărilor următoare:
Distribuția eșantionului după sex
Obiectivul cercetării. Ipoteze
Obiectivul fundamental al cercetării este reprezentat de surprinderea dinamicii sinelui, reflectată în structurile de identitate, la vârsta a treia.
Ipoteza principală a cercetării: structurile de identitate variază în armonie unele cu altele, de această variație depinzând starea de echilibru psihic și psihosomatic a persoanei.
Înaintăm ipoteza (dealtfel susținută și de psihosomatică) că stările de nemulțumire, disonanță emoțională și cognitivă, tensiune internă și anxietate, rezultate din nerealizarea de sine pe una sau mai multe dintre structurile de identitate și menținute un timp îndelungat duc la dezechilibre, tulburări și afecțiuni de tip organic sau psihic. Acestea se regăsesc cu preponderență la multe persoane de vârsta a treia.
Metode utilizate
În cercetarea realizată au fost utilizate următoarele instrumente pentru cuantificarea și investigarea structurilor de identitate ale subiecților din eșantionul prezentat:
Scala de Percepție și Împlinire a Sinelui (SPIS)
Scala de autopercepție
Scala de Percepție și Împlinire a Sinelui (SPIS) a fost concepută pentru această lucrare, în vederea măsurării dinamicii celor șapte structuri de identitate fundamentale rezultate din operaționalizarea conceptului de „sine”. În această cercetare SPIS a fost aplicată numai pe eșantionul stabilit (100 de persoane de vârsta a treia, conform criteriilor descrise mai sus), dar poate fi aplicată oricărei categorii populaționale aflată la vârstă adultă. Scala este descrisă detaliat la capitolul 4.2.
Scala de autopercepție a fost elaborată pentru compararea modului în care se percepe un subiect și a modului în care și-ar dori să fie, între cele două imagini apărând disonanță sau consonanță cognitivă și emoțională. Scala cuprinde șaisprezece perechi de cuvinte (expresii care pot caracteriza o persoană). Între cele două cuvinte (expresii) ale fiecărei perechi există o notare, de la 1 la 5. Subiectul încercuiește o cifră corespunzătoare cuvântului care îl caracterizează cel mai bine în acel moment (imaginea “reală”). Apoi testul este repetat, de această dată subiectul încercuind cifra corespunzătoare imaginii sale despre cum ar dori să fie (imaginea ideală).
Instrumentul a fost ales pentru o comparație între modul cum crede că este în realitate subiectul și modul cum și-ar dori să fie. Cu cât cele două imagini sunt mai diferite, cu atât disonanța cognitiv-emoțională este mai mare, de unde rezultă o stare de tensiune internă, nemulțumire și potențiale afecțiuni organice.
CAPITOLUL 4
INSTRUMENTE DE CUANTIFICARE A STRUCTURILOR IDENTITĂȚII. PROPUNERE PENTRU O SCALĂ DE PERCEPȚIE ȘI ÎMPLINIRE A SINELUI (SPIS)
Structuri de identitate
Măsurarea unor structuri ale identității sau cuantificarea sinelui (sau cel puțin a unei părți a lui) a fost realizată rareori la nivel internațional în studii antropologice. În România aceasta s-a realizat o singură dată și în mod parțial într-un experiment care a implicat validarea scalei SLP (scala de realizare a Sinelui – Styles of Living Preferences), concepută în 1983 în SUA, de psihologii Gail Maul și Terrz Maul pentru a reflecta trăsăturile atribuite de Carl Rogers și Abraham Maslow unei personalități care funcționează la nivel optim (self-actualizing). Acest chestionar descrie procesul împlinirii sinelui prin studierea modului în care indivizii reacționează în fața a diverse situații de viață.
După cum am mai arătat, structurile de identitate identificate în prezentul studiu reprezintă interfețe ale sinelui individual, definite prin laturile fizică, socială, culturală, familială, profesională, a stimei de sine și a comportamentului față de sine.
4.2. Scala de percepție și împlinire a sinelui (SPIS) – propunere și descriere
Fiecare structură de identitate este reprezentată în scală de un număr de 5 enunțuri, notate de la 1 la 5 (1 însemnând acord total, iar 5 dezacord total). Scorurile sunt apoi adunate pentru fiecare scală, constituind un profil al structurilor de identitate ale subiectului.
Cele 7 structuri măsurate de SPIS se referă la percepția subiectului despre:
sinele fizic (propria corporalitate, caracteristicile bio-fizice personale) – odată cu regresia biologică dată de vârsta a treia, activitățile fizice scad în intensitate, modificându-se implicit conceptul de sine din punct de vedere fizic;
sinele social (identitatea socială) – cunoaște o scădere a dinamicii odată cu scăderea implicării sociale caracteristică atât vârstei a treia, cât și concepției individului despre propria vârstă;
sinele cultural (identificarea cu o anumită cultură, dar și aspectele religioase) – dinamica acestei interfețe se îndreaptă mai mult către latura religioasă ;
sinele familial (identificarea ca membru al unei familii cu propriile modele comportamentale) – cunoaște o scădere a dinamicii odată cu plecarea copiilor din casa părintească; în multe cazuri dispariția partenerului de viață duce de asemenea la scăderea drastică a dinamicii sinelui familial, dar și social;
sinele profesional (identificarea cu o anumită categorie profesională și cu o anumită slujbă) – cunoaște o scădere accentuată a dinamicii după pensionare;
stima de sine (respectul persoanei pentru ceea ce reprezintă din punct de vedere fizic, social, profesional, cultural și familial). Stima de sine cuprinde atât credințele individului despre el însuși (de exemplu “sunt competent/incompetent”), cât și emoțiile asociate (de exemplu: triumf/disperare/rușine);
comportamentul față de sine (modul în care se comportă persoana cu ea însăși, mod rezultat în principal din nivelul stimei de sine).
După aplicare și prelucrarea datelor SPIS a fost supusă testelor statistice de validitate și fidelitate, proces prezentat în termeni statistici în cadrul descrierii analizelor statistice (vezi capitolul 4.3)
O parte dintre enunțurile celor cinci structuri au fost preluate din alte scale care măsurau aspecte disparate ale conceptului de sine fizic, social sau academic, ceea ce explică parțial validitatea crescută a scalei propuse. Cele 5 enunțuri pentru fiecare structură de identitate sunt:
SINELE FIZIC (APARENȚA)
Mă consider o persoană cu o înfățișare plăcută.
Cred că ceilalți consideră că arăt bine.
Nu doresc să schimb nimic la înfățișarea mea.
Aș dori să arăt altfel.
Sunt lucruri care mă deranjează la înfățișarea mea.
SINELE SOCIAL
Mă simt bine înconjurat de prieteni de același sex cu mine.
Mă simt bine înconjurat de prieteni de sex opus.
Comunic foarte bine cu oamenii.
Ma simt bine când mă aflu în societate.
Ramân calm în situații noi.
SINELE CULTURAL
Aș fi dorit să am altă religie.
Sunt foarte interesat de culturile (societățile) exotice.
Cunosc bine istoria poporului meu.
Îmi plac obiceiurile din țara mea.
Nu mă simt bine când imaginea țării mele are de suferit
SINELE FAMILIAL
Sunt în relații foarte bune cu tatăl meu.
Sunt în relații foarte bune cu mama mea.
Mă simt bine în familie.
Mă simt dorit acasă.
Familia mea are încredere în mine.
SINELE PROFESIONAL
Mi-aș fi dorit să am altă profesie.
Sunt foarte mulțumit de rezultatele mele profesionale.
Oamenilor le face plăcere să lucreze cu mine.
Când a trebuit să conduc alți colegi de serviciu, am știut cum să-i motivez.
Îmi place să mă implic în profesia mea.
STIMA DE SINE
Am încredere în mine.
Sunt mulțumit de mine.
De obicei mă simt inferior altora.
De obicei mă condamn singur pentru greșelile și neajunsurile mele
Sunt foarte interesat despre ceea ce gândesc și spun oamenii despre mine.
COMPORTAMENTUL FAȚĂ DE SINE
De câte ori îmi reușește un lucru, mă recompensez singur.
Îmi schimb cu ușurință opinia dacă cineva are o idee mai bună.
Simt că atunci când vreau să fac ceva important, ceva din interior mă împiedică.
Sunt lucruri care nu-mi plac la corpul meu și fac anumite lucruri pentru a schimba ceea ce nu-mi place (machiaj, exerciții fizice, coafură etc.).
Îmi spun părerea în public, dacă așa simt.
Scala SPIS este prezentată mai jos în forma sa aplicabilă. Menționăm că cei 35 de itemi sunt așezați în ordine aleatoare în scală pentru evitarea răspunsurilor formale și false.
NUMELE ȘI PRENUMELE: _______________________________________________
DATA NAȘTERII: _____________________, SEXUL M F
SCALA STRUCTURILOR DE IDENTITATE
Mai jos sunt 35 de enunțuri pe care vă rugăm să le notați pe o scală de la 1 la 5, după cum urmează:
1 = acord total; 2 = acord parțial; 3 = nici acord, nici dezacord (poziție neutră); 4 = dezacord parțial; 5 = dezacord total.
Vă rugăm să încercuiți una dintre cifrele din dreptul fiecărui enunț și care să reprezinte opinia Dvs. cu privire la acel enunț.
ATENȚIE! Sinceritatea Dvs. este extreme de importantă în această cercetare.
Mă simt bine în familie. 1 2 3 4 5
Sunt foarte mulțumit de rezultatele mele profesionale. 1 2 3 4 5
Mă simt bine înconjurat de prieteni de același sex cu mine. 1 2 3 4 5
Aș dori să arăt altfel. 1 2 3 4 5
Cunosc bine istoria poporului meu. 1 2 3 4 5
De obicei mă simt inferior altora. 1 2 3 4 5
Simt că atunci când vreau să fac ceva important,
ceva din interior mă împiedică. 1 2 3 4 5
Nu doresc să schimb nimic la înfățișarea mea. 1 2 3 4 5
Comunic foarte bine cu oamenii. 1 2 3 4 5
Sunt foarte interesat de culturile (societățile) exotice. 1 2 3 4 5
Mă simt dorit acasă. 1 2 3 4 5
De obicei mă condamn singur pentru
greșelile și neajunsurile mele 1 2 3 4 5
Când a trebuit să conduc alți colegi de serviciu,
am știut cum să-i motivez. 1 2 3 4 5
Sunt elemente care nu-mi plac la corpul meu
și fac anumite lucruri pentru a schimba ceea
ce nu-mi place (machiaj, exerciții fizice, coafură etc.). 1 2 3 4 5
Sunt în relații foarte bune cu mama mea. 1 2 3 4 5
Îmi plac obiceiurile din țara mea. 1 2 3 4 5
Mă simt bine înconjurat de prieteni de sex opus. 1 2 3 4 5
Îmi place să mă implic în profesia mea. 1 2 3 4 5
Sunt foarte interesat despre ceea ce gândesc
și spun oamenii despre mine. 1 2 3 4 5
Sunt în relații foarte bune cu tatăl meu. 1 2 3 4 5
Ramân calm în situații noi. 1 2 3 4 5
Îmi schimb cu ușurință opinia dacă
cineva are o idee mai bună. 1 2 3 4 5
Sunt lucruri care mă deranjează la înfățișarea mea. 1 2 3 4 5
Nu mă simt bine când imaginea țării mele are de suferit 1 2 3 4 5
Mi-aș fi dorit să am altă profesie. 1 2 3 4 5
Mă consider o persoană cu o înfățișare plăcută. 1 2 3 4 5
Ma simt bine când mă aflu în societate. 1 2 3 4 5
Aș fi dorit să am altă religie. 1 2 3 4 5
Sunt mulțumit(ă) de mine. 1 2 3 4 5
Îmi spun părerea în public, dacă așa simt. 1 2 3 4 5
Cred că ceilalți consideră că arăt bine. 1 2 3 4 5
De câte ori îmi reușește un lucru,
mă recompensez singur(ă). 1 2 3 4 5
Familia mea are încredere în mine. 1 2 3 4 5
Oamenilor le face plăcere să lucreze cu mine. 1 2 3 4 5
Am încredere în mine. 1 2 3 4 5
4.3. Validitate și corelații statistice
Scala de percepție și împlinire a sinelui a fost aplicată pe un număr de 100 de subiecți, cu vârste cuprinse între 60 și 90 de ani, 40 de bărbați și 60 de femei. Prelucrarea datelor a fost realizată cu aplicația SPSS. Eșantionul de studiu este prezentat în tabelul următor:
În urma analizei validității coeficientul alpha de validitate al scalei cu șapte itemi (indicele Alpha-Cronbach) are valoarea de 0,81 (0,8169), ceea ce demonstrează că scala are un foarte bun nivel de fidelitate, după cum se poate observa și din tabelul următor (calcule statistice efectuate cu programul SPSS 10). Coeficientul alpha reprezintă o medie a fidelităților chestionarului.
A N A L I Z A V A L I D I T Ă Ț I I – S C A L A (A L P H A)
Statistici pentru totalul itemilor
Media Variația Corelație Alpha
scalei scalei totală corectat
pt. item pt. item pt. itemii pt. item
anulat anulat corectați anulat
ID.FIZIC 71.1400 249.4954 .5146 .7997
ID.SOC 75.3200 244.3410 .6146 .7835
ID.CULT 71.3900 247.6948 .5990 .7864
ID.FAMIL 76.4200 234.1248 .4578 .8192
ID.PROF 73.8200 234.4925 .6792 .7716
STIMA 72.9800 244.1612 .5821 .7883
COMP 70.8500 260.2298 .5113 .8004
Coeficienți de validitate
Nr. de cazuri = 100.0 Nr. de itemi = 7
Alpha = .8169
Pentru o confirmare statistică a validității scalei a fost utilizată și metoda înjumătățirii, care se referă la corelația dintre scorurile obținute pe baza primei jumătăți de itemi incluși în chestionar și cele obținute pe baza celei de-a doua jumătăți a itemilor scalei. În urma acestui calcul (efectuat tot în aplicația SPSS 10) a rezultat un coeficient foarte bun de fidelitate, prin metoda înjumătățirii Guttman, de 0,82 (0,8164), după cum se poate observa și din datele de mai jos:
A N A L I Z A V A L I D I T Ă Ț I I – METODA ÎNJUMĂTĂȚIRII
Statistici pentru totalul itemilor
Media Variația Corelație Alpha
scalei scalei totală corectat
pt. item pt. item pt. itemii pt. item
anulat anulat corectați anulat
ID.FIZIC 71.1400 249.4954 .5146 .7997
ID.SOC 75.3200 244.3410 .6146 .7835
ID.CULT 71.3900 247.6948 .5990 .7864
ID.FAMIL 76.4200 234.1248 .4578 .8192
ID.PROF 73.8200 234.4925 .6792 .7716
STIMA 72.9800 244.1612 .5821 .7883
COMP 70.8500 260.2298 .5113 .8004
Coeficienți de validitate și fidelitate
Nr. de cazuri = 100.0 Nr. de itemi = 7
Corelația între forme = .7202 Lungime egală Spearman-Brown = .8373
Guttman Split-half = .8164 Lungime inegală Spearman-Brown = .8397
4 itemi în partea 1 3 itemi in partea a 2-a
Alpha pentru partea 1 = .6823 Alpha pentru partea a 2-a = .6908
CAPITOLUL 5
REZULTATE ȘI DISCUȚII
Analize statistice și comentarii
Scala de Percepție și Împlinire a Sinelui
A fost realizată analiza de regresie a scalei pentru identitatea fizică în funcție de vârstă (predicția scorului unor variabile dependente în funcție de variabile independente). Variabila dependentă este cea a cărei valoare va fi estimată (variabilă-criteriu, sau variabilă prezisă). Variabila independentă este cea folosită pentru a realiza predicția (variabila-predictor).
Analiza de regresie: predicția identității fizice (variabila prezisă) în funcție de vârstă (variabila predictor)
Variabile introduse/eliminateb
a Toate variabilele solicitate introduse.
b Variabila dependentă: ID.FIZIC
Rezumat model
a Predictori: (Constant), VÂRSTA
ANOVAb
a Predictori: (constant), VÂRSTA
b Variabila dependentă: ID.FIZIC
Coeficienția
a Variabila dependentă: ID.FIZIC
Histograma pentru identitatea fizică
Distribuția de frecvențe pentru totalurile SPIS
Statistici
TOTAL
TOTAL
Frecvențele scorurilor pe structuri de identitate
Statistici
Tabele de frecvență
IDENTITATE FIZICĂ
IDENTITATE SOCIALĂ
IDENTITATE CULTURALĂ
IDENTITATE FAMILIALĂ
IDENTITATE PROFESIONALĂ
STIMA DE SINE
COMPORTAMENT FAȚĂ DE SINE
Media, mediana și modul calculate în funcție de scorurile obținute în scala SPIS
Statistici
a Exista mai multe module multiple. Este prezentata valoarea cea mai scazuta
Media reprezintă media aritmetică a unui set de scoruri (setul de scoruri este considerat pentru fiecare structură de identitate, deci sunt șapte seturi de scoruri).
Modul reprezintă valoarea cu cea mai mare frecvență. Un set de valori poate dispune de mai mult de un mod, în cazul în care două sau mai multe valori apar cu frecvențe egale (a se observa și nota explicativă de sub tabel).
Mediana reprezintă valoarea din centrul distribuției.
Au fost realizate graficele de variație ale fiecăreia dintre structurile de identitate studiate, după cum urmează:
Se observă că, după vârsta de 80 de ani identitatea fizică, așa cum este ea percepută de subiect, se încadrează între limite restrânse (variază doar între scorurile de 10 și 15) și se află în scădere. Se poate observa o variație dinamică în perioada 60-75 de ani, când o parte dintre subiecți mai sunt încă activi profesional, iar cei care au ieșit la pensie caută încă activități extracasnice.
Identitatea socială variază dinamic până în jurul vârstei de 75 de ani, după care variația se restrânge.
Identitatea culturală este, de asemenea, dinamică în perioada 60-75 de ani, după care se restrînge, dar rămâne cu un scor ridicat la vârste de peste 80 de ani, fapt regăsit și în autodirecționarea indivizilor către viața religioasă.
Identitatea familială are o variație continuă, totuși ea este mai intensă în perioada 60-78 de ani. Această scădere a variației se suprapune cu mutarea copiilor în alte locuințe, după căsătorie și ruperea familiei nucleare odată cu crearea familiei extinse. În funcție de cultura și valorile familiale existente, persoanele de vârsta a treia pot fi astfel marginalizate sau valorizate.
Identitatea profesională are, de asemenea, o variație dinamică în lotul studiat, persoanele pensionate continuând să fie implicate activ în viața profesională (o parte au slujbe în continuare), sau ajutându-i pe alții în diverse forme.
Stima de sine are o variație dinamică, observându-se că după vârsta de 80 de ani ea se menține la cote medii.
Comportamentul față de sine atinge scoruri mai mari decât celelalte structuri de identitate (se pot observa scoruri peste 20 la limita maximă și scoruri care nu scad sub 7 la limita minimă).
Se observă corelații direct proporționale între stima de sine și mulțumirea față de modul în care arată subiecții. Acest lucru indică valorizarea înfățișării fizice în legătură cu respectul față de propria persoană.
În cadrul acestei reprezentări au fost codificați subiecții de sex masculin cu cifra 1, iar cei de sex feminin cu cifra 2. Prin comparație se poate observa că scorul pentru stima de sine la femei atinge cote sensibil mai mari decât la bărbați (25 maxim la femei față de 19 maxim la bărbați).
Se observă o variație aflată în armonie, în general, pe toate cele cinci structuri de identitate reprezentate în acest grafic. Considerăm extrem de interesante aceste sincronicități în variația identităților, ele putând duce la o legitate a variației celor cinci structuri pentru vârsta a treia.
Indicele de masă corporală (IMC) și variația identității fizice și a comportamentului față de sine
Indicele de masă corporală (IMC) sau indicele Quetelet, reprezintă un indicator statistic al greutății unei persoane în raport cu înălțimea acesteia.
IMC – valori normale
Reprezentarea demonstrează că IMC corelează invers proporțional cu percepția identității fizice la lotul studiat, la fiecare scădere a IMC având loc o creștere a scorului identității fizice. Acest rezultat arată că percepția modului în care arată o persoană este strâns legată de raportul dintre greutatea corporală și înălțime.
Comportamentul față de sine este corelat în același mod cu IMC, scăderea acestuia din urmă ducând la creșterea scorului comportamentului față de sine (comportament pozitiv față de sine), după cum se poate observa și din reprezentarea următoare.
Indicele Rohrer și variația stimei de sine
Indicele Rohrer reprezintă un indicator al dezvoltării corporale calculat în funcție de greutatea corpului (kg) și înălțime (mm). O parte dintre antropologii care l-au utilizat în studii au arătat că indicele Rohrer este mai puțin dependent de vârstă decât alți indicatori ai dezvoltării corporale.
Repere antropometrice pentru indicele Rohrer
Menționăm că eutrofia se referă la dezvoltarea armonioasă a organismului, ca urmare a unei bune nutriții a țesuturilor. Ea reprezintă normalitatea, subeutrofia și supraeutrofia reprezentând subdezvoltarea, respectiv supradezvoltarea care depășesc în limite restrânse limitele inferioare, respectiv superioare ale dezvoltării. Hipotrofia și hipertrofia reprezintă dezvoltarea corporală subnormală, respectiv hipernormală.
În studiul efectuat pe eșantionul de vârsta a treia indicele Rohrer a fost calculat și eșalonat pentru bărbați și femei după cum urmează:
În lotul studiat se observă că aproape jumătate dintre femei sunt încadrate la ultimul nivel (hipertrofie), în timp ce doar 10% dintre bărbați se încadrează la acest nivel. Mai mult, încă 25% dintre femei se încadrează în grupa de supraeutrofie (peste limitele normale), astfel că aproape trei sferturi din lotul de femei se situează peste limitele normale ale indicelui Rohrer.
În acest studiu au fost realizate corelații între stima de sine și indicele Rohrer, ca și între comportamentul față de sine și indicele Rohrer, după cum urmează:
La femei stima de sine începe să scadă după depășirea indicelui Rohrer de 2 (hipertrofie). Acest lucru poate reflecta dezvoltarea tulburărilor de tip afectiv – persoana cu un indice Rohrer aflat in zona hipetrofiei având certe dificultăți de efectuare a activităților fizice (accentuate și de alte potențiale probleme asociate vârstei și chiar supragreutății, cum ar fi hipertensiunea arterială), lucru care îi scade stima de sine și deschide terenul fertil tulburărilor anxioase, depresiei, tulburărilor de adaptare etc.
Stima de sine la bărbați scade semnificativ în dinamica variației după depășirea indicelui Rohrer de 1,7 (hipertrofie), comentariile fiind similare cu cele de la lotul de femei.
Se poate observa o similaritate aproximativă a celor două reprezentări de mai sus (comportamentul față de sine corelat cu indicele Rohrer atât la bărbați, cât și la femei). Diferența însă constă în scorurile indicelui Rohrer de la care comportamentul pozitiv față de sine scade la bărbați față de femei: la prima categorie depășirea scorului de 1,8 duce la scăderea comportamentului pozitiv față de sine, pe când la cea de-a doua categorie abia după ce se trece de pragul de aprox. 2,2 comportamentul pozitiv față de sine scade.
5.2. Studii comparativ-aplicative. Determinarea dinamicii structurii sinelui la vârsta a III-a.
5.2.1. Structurile de identitate la vârsta a III-a
Cele mai vizibile și mai bine studiate la vârsta a III-a sunt modificarile din plan anatomic și fiziologic. Astfel cele mai evidente modificari apar la nivelul pielii, care se ridează și se deshidratează, iar părul albește și rărește putând duce în final la o scădere a imaginii de sine. De asemenea, scăderea sensibilității auditive și vizuale poate duce la retragerea în sine a individului și la izolarea sa.
Reducerea forței musculare și instalarea osteoporozei duc la modificarea capacității individului de a se deplasa în mediul său. Modificările la nivelul aparatului cardio-vascular și respirator traduse prin cresterea tensiunii arteriale și venoase, scăderea frecvenței cardiace, creșterea efortului necesar procesului de respirație duc, de asemenea, la diminuarea mobilității individului. Sinele fizic începe să fie perceput în mod negativ.
La nivelul sistemului nervos se observă diminuarea memoriei, a capacității de efort intelectual, de concentrare, oboseala instalându-se mult mai rapid decât la vârsta adultă, aceste modificari nefiind însă corelate cu declinul performanței cognitive.
Erick Erikson considera batrânețea al VIII-lea ciclu de dezvoltare umană, ce se conturează ca expresie a nuclearizării activității psihice în jurul trăirilor de realizare versus disperare. O clasificare stadială a vârstelor de regresie presupune urmatoarele 3 etape:
trecerea spre batrânețe: 65 – 75 de ani;
batrânețea medie: 75 – 85 de ani;
marea batrânețe sau stadiul longevivilor – peste 85 de ani.
Aceste fenomene duc la perceperea negativă de către individ a structurilor de identitate.
Îmbătrânirea psihologică este rezultanta modificărilor induse de vârstă în planul biostructurilor, ca suport material al vieții psihice și în acela al desfãșurării propriu-zise a funcțiilor psihice. La baza acestor modificări stau factori interni (ereditatea, “uzura” sistemului vieții psihice, dar și programul sau imaginea fiecăruia despre această perioadă a vieții în special, ca și a întregii vieți în general) și factori externi, ai mediului ambiant (ecologici, sociali, culturali). Evenimente din mediul social (socio-profesional, socio-cultural, relațional), care intervin în mod particular în existența vârstnicului au răsunet în psihismul acestuia, aflându-se la baza unor modificări psihologice sau îmbolnăviri psihice caracteristice involuției .
Un alt factor important ce participă la determinismul modificărilor psihologice și tulburărilor psihice este reprezentat de conștientizarea îmbătrânirii, cu incertitudinile pe care le generează privind perspectivele de viitor. Ca urmare, bătrânețea integrează, în primul rând la nivel de conștiință, o criză adaptativă la noile condiții bio-psiho-sociale pe care le impune perspectiva îmbătrânirii.
Omul, ca ființă integrată în mediul social, va exprima interacțiunile sale cu acest mediu prin psihismul său, în îmbătrânire survenind dereglări de integrare din cauze diferite: schimbări de rol-statusuri, lipsa de înțelegere a anturajului, scăderea capacității de adaptare a vârstnicului, toate acestea având ecou la nivelul psihismului.
Erickson asociază modificările apărute în stima de sine deteriorărilor din statusul social, îmbolnăvirilor, pierderii partenerului de viață, scăderii nivelului de trai. La acestea se adaugă o criză de prestigiu, ca și imaginea proprie asupra îmbătrânirii ca fenomen de regresie.
Criza intereselor se exprimă ca o antrenare mai mare pe primul plan a dorințelor latente culturale si de loisir-uri. Casa, căminul, își recapătă centrul de greutate. Încep să se organizeze hobby-uri.
Stima de sine este derivată, pentru această categorie de vârstă, din considerarea propriei persoane ca morală și religioasă în foarte multe cazuri. Vârstnicul reprezintă o valoare prin spirit și nu prin trup sau psihic. Având spirit și experiență de viață vârstnicul reprezintă o valoare socială prin model și prin influența benefică asupra celorlalți. Are loc o hipertrofiere a sinelui ca urmare a raportării la propria persoană a tuturor faptelor și de justificare a comportamentelor prin dilatarea drepturilor personale și atrofierea sensibilității.
Sindromul de depersonalizare exprimat prin pierderea identității personale, prezent la vârsta a III-a, inhibă latura comunicațională a individului, acesta este lipsit de vioiciune, pentru el lucrurile se desfășoara ca în vis, iar emoțiile sunt reci.
Ideile de persecuție crează impresia că este în permanență observat și urmărit, că nimic din ceea ce spune și gândește nu este pe placul altora. În situații mai dificile comportamentul aberant se traduce prin părăsirea domiciliului, vagabondaj, fuga de colectiv. Adeseori se asociază cu consum de alcool și tentative de viol.
Stările depresive perturbă relațiile individului cu cei din jurul său și se crează fenomene de dezadaptare. Ideea de inutilitate imprimă un caracter tragic, de tristețe sau depresie și sentimente de frustrare.
Corelații antropologice (categorii de vârstă, sex, domiciliu – urban/rural – educație, nivel de stres).
În cadrul cercetării experimentale efectuate pe eșantionul de vârsta a treia au fost culese și alte date antropologice referitoare la nivelul de stres, nivel educațional și vârstă. Redăm în continuare datele obținute, pornind de la ipoteza că stresul este direct proporțional cu nivelul sentimentului de realizare sau nerealizare de sine în cele mai multe cazuri. Studiul a fost realizat cu instrumentul Wheatley Stress Profile.
Profilul de stres Wheatley a fost conceput și dezvoltat în zona clinică pentru a măsura severitatea stresului în 9 arii importante ale vieții, în care el se întâlnește de obicei și a diagnostica astfel unele simptome care pot reflecta afecțiuni ulterioare având cauza principală distresul. Fiecare arie din chestionar conține un număr de întrebări, răspunsurile fiind date în scoruri care sunt adunate apoi într-un scor total pentru fiecare arie.
Ariile de stres WSP:
Obiceiuri sociale: alcool, fumat, cafeină, droguri.
Stres-uri sociale: munca, recreere, căsătorie-relația cu partenerul, confidență, înfățișare exterioară, sănătate.
Evenimente de viață: emoțional, viață/câștig, viață/bucurie, sănătate generală, boală severă sau moarte.
Probleme sexuale: libido, relația sexuală, probleme somatice, sentimente de vinovăție referitoare la aceeastă arie.
Probleme cu somnul: începutul somnului, treziri pe parcursul nopții, finalul somnului, durata, starea sufletească la trezire.
Psihic: anxietate, depresie, memorie, somatizări, comportament depresiv.
Îmbătrânire: nemulțumire, scăderea acuității analizatorilor, indispoziții fizice, activități reduse.
Menstruația (femei): menstruații anormale, sindrom premenstrual, menopauză, schimbări sufletești și corelate somatice.
Stres-ul și inima: ereditatea, cardiofobia.
Instrumentul a fost ales datorită posibilității măsurării directe a cantității de stres și datorită dimensiunii sale antropologice prin categorizarea a 9 domenii ale vieții în care poate apărea stresul
Din datele obținute se pot observa următoarele:
nivelul de stres are o variație foarte mare în cadrul lotului studiat, pornind de la 3% și ajungând până la 82%;
stresul nu este direct proporțional cu înaintarea în vârstă, ci în special cu modul în care percepe individul acest aspect, dar și cu evenimentele de viață prin care a trecut individul (de ex., primul subiect, la vârsta de 83 de ani are cel mai mic procent de stres – 3% );
10% dintre subiecți locuiesc în mediul rural, iar nivelul mediu de stres al acestora este de 26,6% (266%/10);
90% dintre subiecții chestionați locuiesc în mediul urban, iar nivelul mediu de stres al acestora este de 27,4% (2472%/90), cu 0,8% mai mare decât a celor din mediul rural. Diferența nu este concludentă pentru a face o comparație între subiecții din mediul rural și cei din mediul urban;
3% dintre subiecți nu au studii, iar nivelul mediu de stres este de 49,6%;
67% dintre subiecți au studii medii, nivelul mediu de stres fiind de 26,07%;
28% dintre subiecți au studii superioare, nivelul mediu de stres fiind de 30,07%;
60% dintre subiecți sunt de sex feminin, nivelul mediu de stres fiind de 29,75%;
40% dintre subiecți sunt de sex masculin, nivelul mediu de stres atingând 23,82% (cu 5,93% mai mic decât la femei)
Din datele măsurate se observă un nivel foarte mare al stresului la subiecții fără studii (aproape dublu față de ceilalți), care poate fi corelat cu un nivel extrem de scăzut al realizării de sine (studiile reprezintă o parte importantă a devenirii și dezvoltării în viață pentru majoritatea oamenilor) și al stimei de sine. Totodată nivelul stresului la eșantionul de sex feminin este mai mare cu aproape 6% decât la bărbați, ceea ce poate fi explicat atât în termeni psiho-fiziologici (structura emoțională specifică femeilor), cât și în termenii împlinirii sinelui social și profesional (în cultura românească specifică perioadei 1920 – 1950 bărbații erau cei care se îndreptau către o carieră, femeile având în special rolul de a gestiona gospodăria, chiar dacă unele aveau și un loc de muncă).
Abordarea structurilor de identitate din punct de vedere medical, psihologic și antropologic
5.3.1. Sinele în medicină
Din punctul de vedere al dinamicii structurilor de identitate ca și al rezultatelor obținute în cercetarea prezentată, propunem două direcții de abordare a conceptului de sine în medicină, ambele întâlnite la vârsta a treia:
1. o direcție bio-fizică, în cadrul căreia sinele reprezintă ceea ce este caracteristic unui organism, face parte din sistemul bio-fizic și contribuie la funcționarea eficientă și optimă a organismului (de exemplu, sistemul imun) prin opoziție cu elemente care nu sunt proprii organismului (de exemplu, structuri străine);
2. o direcție în planul psihologiei medicale și al psiho-somaticii, implicând tulburări de tip psihopatologic.
În cazul primei abordări facem referire în primul rând la disfuncțiile imunitare care reprezintă o problemă de sănătate publică ce necesită o abordare interdisciplinară și integrativă. Ele au o incidență crescută în cadrul categoriei de vârstă la care facem referire în prezenta lucrare (vârsta a treia). În cazul disfuncțiilor de tip imunitar, pentru o intervenție optimă trebuie integrate informații, metode și mijloace, atât cu privire la individul diagnosticat cu o disfuncție imunitară, cât și la factorii ambientali (familiali, profesionali, geografici, stil de viață, sociali, etc.) implicați în patogeneza disfuncțiilor.
Sistemul imunitar reprezintă unul dintre modelele de inteligență dinamice, fiind organizat pe mai multe ierarhii, fiecare nivel fiind capabil de activitate autonomă. Activitatea acestui sistem implică păstrarea identității sinelui și a respingerii unor structuri străine, controlul matricei formatoare celulare prin intermediul țesutului de susținere și controlul antitumoral. Nu în ultimul rând aceste celule inteligente contribuie la starea de bună dispoziție, somnul optim, protecția față de durere, regenerarea tisulară și a ADN-ului și încetinirea îmbătrânirii (controlul stresului oxidativ).
Datorită integrării sale în structura bio-fizică personală, considerăm acest sistem ca fiind parte integrantă a sinelui fizic.
A doua direcție implică tulburări și afecțiuni cu fond psihic, descrise mai jos. Considerăm important de subliniat că cele două direcții propuse nu sunt independente. Dinamica sistemului imun are strânse conexiuni cu latura psihică a individului. Psiho-neuro-imuno-endocrinologia, disciplină de interferență, demonstrează legăturile care se stabilesc între segmentele pe care le studiază: psihic-sistem imunitar-sistem nervos-sistem endocrin. Apariția unei situații conflictuale la nivel psihologic se transformă în răspuns patologic la nivelul triadei neuro-imuno-endocrine. Se știe, de exemplu, că o stare depresivă persistentă, determină apariția unei imunodeficiențe ce se poate transforma în boală malignă. Celulele imunitare, dotate cu inteligență (neutrofile, macrofage, limfocite), preiau astfel semnalele de la diferitele ierarhii și își modulează producția de mediatori biologici.
Disfuncții psihologice și psihosomatice legate de identitatea fizică și identitatea socială
În cea de-a doua direcție de abordare a conceptului de sine în medicină propunem discutarea unor disfuncții psihologice cu incidență crescută la vârsta a treia. Toate aspectele ce vor fi discutate sunt strict legate de structurile de identitate prezentate până în acest moment în lucrare. Disfuncțiile la care vom face referire sunt de tip afectiv, sau au ca punct de pornire tulburări afective (stres, tulburări anxioase, tulburări de adaptare, tulburări depresive). Deși am încercat o clasificare a acestor tulburări în funcție de structurile de identitate implicate, acest lucru nu a fost posibil datorită intercorelațiilor care apar între diferitele structuri de identitate în cadrul aceleiași tulburări. Astfel, de exemplu depresia se poate produce pe fondul amenințării atât a structurilor de identitate fizică, cât și socială, familială sau profesională. Numărul structurilor de identitate implicate, ca și intercorelarea lor în cadrul tulburării nu mai poate fi tratat statistic și populațional, ci devine caracteristică a diagnozei și terapiei individuale. Specialistul (psihiatru, psiholog sau chiar medic de altă specialitate) va trebui să identifice structurile de identitate implicate în tulburare, gradul lor de implicare și corelațiile existente pentru o intervenție terapeutică cu eficiență crescută.
În continuare vom prezenta cele mai frecvent întâlnite tulburări afective și vom încerca izolarea structurilor de identitate implicate, ca rezultat al cercetării efectuate prin prezenta lucrare.
Disfuncții care implică mecanisme ale sinelui
Există descrise în literatura de specialitate o serie de tulburări psihologice și psihiatrice care au ca una dintre cauze, sau chiar cauza fundamentală, disfuncția unor structuri ale sinelui. În acest context, prin prisma psihopatologiei clinice pot fi amintite:
tulburările anxioase (anxietatea descrisă ca teama fără obiect și resimțită de individ sub forma unor senzații somatice – tulburarea este descrisă mai jos);
tulburări de caracter;
tulburări de schemă corporală;
tulburări de personalitate.
Tulburările de caracter ilustrează disfuncția unor structuri ale sinelui, deoarece caracterul reprezintă totalitatea trăsăturilor esențiale și calitativ specifice ale persoanei și care se manifestă în acțiunile acesteia, sau, altfel spus, specificul, identitatea individului.
În general, în psihopatologie sunt cuprinse, în același cadru, atât tulburările de caracter, cât și tulburările de comportament care derivă în mare măsură din acestea. Tulburările de caracter desemnează tulburări de ordin structural ale persoanei, iar cele de comportament sunt tulburări de ordin dinamic.
Din punct de vedere psihopatologic tulburările de caracter pot fi împărțite în (A. Porot):
modificări și variații fiziologice în raport cu pubertatea și adolescența, modificări care apar la femei în cursul sarcinii, postpartum, la menopauză sau în perioadele presenilă și senilă la ambele sexe;
anomalii de caracter, semnalate ca trăsături caracteriale ale personalității de tip paranoic, gelozie patologică, impulsivitate, exaltări de tip pasional (politic, religios, erotic, reformator etc.);
modificări patologice dobândite de caracter, întâlnite în cursul evoluției clinice a nevrozelor, în psihoze, procese organice cerebrale etc.
Din cele trei categorii, disfuncții ale structurilor sinelui apar cel mai pregnant în cea de-a doua, în care individul se poate identifica progresiv cu anumite trăsături exacerbate.
Tulburările de schemă corporală pornesc de la imaginea corporală pe care o are individul despre trupul său. P. Schilder arată că “imaginea corpului uman este imaginea propriului nostru corp pe care ne-o formăm în plan spiritual, felul în care corpul nostru ne apare nouă înșine, ca imagine de sine” (apud Enăchescu C., 2005).
Imaginea corporală este suma senzațiilor exteroceptive (tactile, termice), proprioceptive (musculare, posturale) și visceroceptive (visceral-cenestezice), dar și a ceea ce credem despre noi înșine. Imaginea corporală are pe de o parte un aspect perceptiv, iar pe de altă parte este o reprezentare în planul conștiinței personale a “ceea ce suntem”, o imagine de sine moral-valorică a individului.
Din tulburările de schemă corporală distingem ca tulburări care au relație cu structura sinelui:
ideile de negare corporală (pacientul respinge anumite părți ale corpului care nu-i plac și pe care nu le percepe ca reprezentându-l);
tulburări de schemă corporală din nevroze și psihoze;
stările ipohondriace asociate cu falsa impresie a unor afecțiuni a organelor interne.
Tulburările de personalitate duc la pierderea senzației de unitate și identitate individuală, a coerenței comportamentale, a organizării personalității. Din această categorie o relație directă cu structurile sinelui o au tulburările de unitate ale personalității (dedublarea personalității, depersonalizare etc.), tulburările de relație cu lumea exterioară și tulburările de identitate reprezentate de:
idei delirante de negație ale personalității proprii;
idei delirante de transformare corporală;
delir de negație.
Alteritatea. Acceptarea bolii
Abordarea psihopatologică antropologică pornește de la conceptul de sine ca noțiune centrală în personalitatea individului. Alienarea sau înstrăinarea de sine constituie fundamente ale terenului morbid în multe tulburări psihice, acesta fiind locul în care trebuie să acționeze terapeutul pentru a obține rezultate de durată. Trebuie menționat că ne referim aici la tulburările funcționale, de etiologie psihică cu eventuale extensii somatice și nu la cele organice care au cauze ce pot fi și de altă natură.
Implicarea sinelui este esențială în dezvoltarea personalității individului, el avînd un rol fundamental în tipurile atitudinale față de bolile somatice și psihice. Boala este resimțită și trăită de persoană ca un tip particular, neobișnuit de existență. Orice boală reprezintă o schimbare care generează impresia alterității, un sentiment de disconfort și, uneori, de descurajare, care se opune calitativ normalității. Boala este percepută ca ceva străin de sine, intrat în viața individului și care, prin natura sa se opune funcționării normale și împlinirii sinelui. Persoana va dezvolta o anumită atitudine față de boală și își va simți amenințat propriul sine. De aici o serie de reacții și atitudini față de boală cu care se întâlnesc practicienii din zona sănătății.
Alteritatea, senzația a ceva străin în propriul corp, generează un sentiment de anxietate, și anumite structuri ale identității individului sunt amenințate. Se poate discuta aici atât despre amenințarea integrității fizice/corporale (sinele fizic), cât și despre amenințarea integrității sociale, familiale și profesionale, acolo unde este cazul. Structura de identitate socială, respectiv familială reacționează la schimbarea imaginii individului din persoană sănătoasă, încadrată într-o populație normală din punct de vedere antropologic, în persoană bolnavă, încadrată într-o minoritate care nu se regăsește în limitele normalului. Din momentul în care pacientul înțelege că boala nu este ceva străin, ci doar o modificare a propriilor condiții interne, el poate accepta boala și nu se mai simte amenințat în plan psihologic. O serie de vindecări miraculoase apar tocmai la persoanele care nu-și mai simt amenințată structura sinelui, dar nu sunt resemnate.
Exaltarea și deprimarea eului
Temperamentul exaltat poate fi denumit și anxios-fericit, individul dând dovadă de oscilații extreme ale dispoziției.
Persoanele cu un eu exaltat (ne referim aici la euri construite social, care fac parte din structura generală a identității) reacționează mult mai intens la diferite întâmplări din viața lor decât oamenii obișnuiți, ei dau dovadă de hipertimie. Evenimentele îmbucurătoare le provoacă foarte repede entuziasmul, iar cele triste îi duc la fel de repede către disperare. Expresii ca: “chiuind până-n înaltul cerului” și “mâhnit de moarte” pot caracteriza firile exaltate foarte bine.
Exaltarea se asociază mai puțin cu porniri egoiste și mai mult cu cele altruiste, persoanele cu tendințe către exaltare simțind cu intensitate dragoste pentru semeni și bucurie pentru prosperitatea altora.
Exaltarea eului poate fi considerată ca o tendință între anumite limite, însă dacă devine accentuată și depășește pragul normalității ea poate fi una din extremele psihozei maniaco-depresive sau a tulburării bipolare, cum mai este cunoscută.
Personalitatea exaltată “normală” se întâlnește foarte des la artiști (poeți, pictori etc.): aceștia nu pot face artă autentică fără a avea trăiri accentuate. Apare astfel un puternic raport afectiv între individ și artă, între subiectul și obiectul artei.
Pe de altă parte, deprimarea eului este parte integrantă a temperamentului distimic, care, la un nivel mai ridicat devine temperament subdepresiv. La aceste persoane apare, de regulă, un sentiment de anxietate, imboldul spre acțiune este diminuat. Ei resimt evenimentele negative din viață la un nivel profund, putînd ajunge să dezvolte depresii reactive. Persoanele din această categorie sunt serioase din fire, iar gândirea este mai lentă decât la celelalte persoane.
Atât exaltarea cât și deprimarea eului contribuie la dezechilibre în structura sinelui, dacă depășesc anumite limite. Odată cu apariția acestor dezechilibre apar și probleme legate de structura timică a individului, care pot ajunge până la forme patologice acute în unele cazuri.
5.3.1.1. Stresul și perturbarea echilibrului psihosomatic
Stresul psihic și fenomenul de adaptare. Mediul
Prin prisma prezentei lucrări, stresul psihic reprezintă acea tensiune internă rezultată din teama de destructurare sau dezechilibrare a structurilor de identitate. Stresul psihic reprezintă doar o parte din totalitatea formelor de stres la care este supus în mod curent organismul uman. Dintre celelalte forme de stres care pot influența organismul amintim aici stresul fizic (de exemplu, insolația), stresul chimic (de exemplu, o intoxicație) și stresul biologic (de exemplu, o infecție cu un germen patogen). Stresul psihic (sau psihologic, după unii autori) reprezintă însă o categorie aparte prin faptul că, deși stimulii se pot afla la exterior, cauza stresului se află în psihicul uman, ea este o reprezentare mintală a unei situații pe care se grefează un coeficient emoțional-afectiv și care poate duce, în cazul distresului, la dereglări sau disfuncții ce pornesc de la nivel cognitiv și se pot extinde până la nivel fiziologic.
Stresul apare atunci când o persoană experimentează solicitări excesive din partea mediului în care trăiește. Acest proces reprezintă o parte normală a vieții și, în mod obișnuit, apără organismul de agenți patogeni, răniri, amenințări sau condiții climatice dificile. Dar în anumite cazuri răspunsul organismului este nepotrivit la solicitările mediului, sau presiunea exercitată de mediu este excesivă și prelungită astfel încât mecanismele de adaptare sau apărare ale organismului sunt depășite. Organismul poate dezvolta simptome care sunt dovezi ale tensiunii, fie fizice, fie psihice: ulcere, hipertensiune, rezistență scăzută la viruși, tulburări emoționale etc. Efortul de a supraviețui în fața pericolului fizic sau simbolic poate contribui la schimbări fiziologice maladaptative.
O altă fațetă a stresului, studiată cu interes de antropologia medicală, dar și de cea culturală, este aceea a producerii deliberate a acestuia în unele sisteme etnomedicale: inducerea stresului ca parte a procesului de vindecare, ca de exemplu în sângerări (în cultura populară românească întâlnim „tăiatul sub limbă” sau aplicarea de lipitori pentru sîngerare), dansuri prelungite (până la epuizare), transa sau utilizarea stimulantelor pentru inducerea de stări modificate de conștiență.
Una dintre barierele în calea înțelegerii stresului este credința, întâlnită destul de des, conform căreia stresul este un factor care induce o stare de boală, la fel ca un virus sau o rană. Dar stresul nu este numai un factor, ci un proces care implică o serie de schimbări stadiale și ajustări în relația dintre organism și mediu. Conform lui H. Selye, există cel puțin trei categorii majore de apărare fiziologică:
cu ajutorul sistemului imunitar;
cu ajutorul sistemului nervos;
cu ajutorul sistemului hormonal.
Etapele reacției organismului în cazul apariției unui pericol sau agent stresor (cu utilizarea sistemelor anterior enumerate) pot fi descrise astfel:
în cazul presiunilor obișnuite, zilnice, nivelul răspunsurilor se situează la nivelul menținerii homeostaziei prin mecanisme nervoase și hormonale;
dacă agentul stresor crește în intensitate și se menține o perioadă mai lungă de timp, atunci apare o stare de tensiune și este necesară intervenția unor mecanisme adaptative în afara homeostaziei obișnuite (acestea pot fi culturale, psihologice, genetice etc.). Starea de tensiune poate fi, de asemenea și urmare a unui răspuns adaptativ nedecvat sau nepotrivit cu agentul stresor;
în cazul menținerii agentului stresor (sau chiar al creșterii în intensitate a acestuia) pot apărea trei tipuri de răspuns: adaptare; tensiune crescută și apariția de tulburări, dezechilibre sau afecțiuni (fără adaptare în acest caz); adaptare întârziată, atunci când individul se adaptează situației mai târziu, când resursele organismului său deja nu mai pot face față, sau se adaptează numai parțial, la nivel psihologic resimțind în continuare situația stresantă la nivel simbolic, așa cum se întâmplă în sindromul de stres posttraumatic.
În concluzie stresul este un proces în care relația dintre o persoană și mediu se schimbă, iar organismul încearcă să gestioneze (coping – cope) agentul stresor. Procesul implică patru etape:
Stresorul este perceput ca o amenințare.
Organismul își mobilizează resursele pentru apărare.
Organismul încearcă să reziste sau să-și ajusteze anumite funcții ca răspuns la agentul stresor.
Apare unul dintre următoarele trei rezultate:
adaptare;
neadaptare și tensiune (dezechilibre, boli);
adaptare inițială cu tensiune reziduală (sau adaptare întârziată).
Stresorii variază în intensitate și gradul de amenințare al persoanei/populației, ceea ce a determinat împărțirea lor în agenți stresori care perturbă excesiv și brusc viața unui individ și care determină stresul acut și agenți care afectează câte puțin individul zi de zi sau periodic fără a induce perturbări excesive și bruște și care determină stresul cronic.
Adaptarea
În antropologia medicală conceptul de adaptare, definit ca totalitatea schimbărilor și modificărilor care permit unei persoane sau unui grup să supraviețuiască într-un mediu dat, reprezintă un construct cheie pe care se bazează cele mai multe cercetări din domeniu. Din punct de vedere populațional adaptarea reprezintă un set de procese de schimbare și de ajustare care cresc șansele unei populații de existență într-un mediu dat, prin generații succesive. La fel ca și celelalte viețuitoare, oamenii se adaptează printr-o largă varietate de mecanisme biologice și strategii comportamentale, dar, spre deosebire de alte specii, ei depind mult de modelele culturale de adaptare. Oamenii folosesc mecanisme culturale adaptative atunci când se adună împreună pentru îndeplinirea unui scop comun și când își coordonează eforturile pentru satisfacerea nevoilor fundamentale: obținerea hranei, protecția sau securitatea (în special împotriva intemperiilor), pregătirea celor tineri pentru viață etc. Oricât de dur sau periculos ar fi mediul, oamenii au, de obicei, flexibilitatea necesară supraviețuirii. Aceasta apare însă la un nivel ridicat numai în cadrul grupurilor, acolo unde omul trece dincolo de o supraviețuire firavă ajungând la deplina adaptare. Dependența umană de comportamente învățate este atât de mare, în comparație cu strategiile instinctuale, încât cultura umană este considerată, pe bună dreptate, ca un mecanism complex de adaptare specific evoluției speciei umane.
Prin faptul că oamenii vânează animale, cultivă plante, găsesc metode de protecție împotriva vânturilor arctice sau a furtunilor de nisip deșertice cu ajutorul hainelor și al adăposturilor, își inițiază urmașii în tainele mediului în care trăiesc, formează alianțe și schimbă bunuri cu vecinii etc., ei crează de fapt relații care sunt susținătoare ale supraviețuirii într-un sistem reprezentat de mediu. Acestea sunt relații în cadrul grupurilor, între grupul propriu și grupuri vecine și cu plantele și animalele din habitat. O premisă centrală a antropologiei medicale este aceea că nivelul de sănătate al unui grup reflectă natura și calitatea relațiilor mai sus menționate. Sănătatea și boala sunt măsuri ale eficienței cu care grupurile umane combină resursele biologice și culturale pentru a se adapta la mediul în care trăiesc. Altfel spus sănătatea reprezintă măsura adaptării la mediu. Deoarece mediul și relațiile ecologice se schimbă de-a lungul timpului, adaptarea este un proces continuu. Presiunile exercitate de mediu – cum ar fi extremele climatice, fluctuațiile sezoniere și dezastrele naturale sau produse de om evocă răspunsuri adaptative. Unele răspunsuri apar repede și dispar rapid dacă presiunile mediului sunt diminuate, iar altele țin vreme de generații pentru a se putea fixa ca modificări în cadrul unei populații (acestea din urmă sunt relativ ireversibile).
Adaptarea poate fi de mai multe tipuri, în funcție de mecanismul implicat:
Cel mai lent, dar și cel mai puțin reversibil mecanism adaptativ este cel genetic.
Un alt tip de mecanism adaptativ este reprezentat de constelația răspunsurilor fiziologice și a schimbărilor în dezvoltare de pe parcursul vieții unui individ.
Utilizarea informației culturale împărtășită de un grup social și transmisă prin intermediul procesului învățării următoarei generații este un alt mecanism al adaptării omului la mediu. Sistemele medicale reprezintă un aspect al adaptării culturale la problemele sănătății. Credințele culturale, obiceiurile și chiar elementele tabu au un efect indirect asupra sănătății, dar determină și o parte importantă a psihologiei individuale cu efect direct asupra stării de sănătate a individului.
În al patrulea tip de mecanism adaptativ indivizii își ajustează comportamentul pentru a gestiona sau a face față provocărilor determinate de boală, deficiență și îmbătrânire.
Un mecanism fundamental al adaptării umane este reprezentat de psihologia individuală și gestiunea propriilor cogniții, trăiri (componenta timică), proiecții și adaptarea personalității la solicitările mediului. Aici un rol fundamental este jucat de realizarea sau nerealizarea de sine care duce, în timp, la menținerea stării optime de sănătate, respectiv la apariția tulburărilor cu fond anxios-depresiv.
Procesul adaptării nu este niciodată perfect, el nu poate garanta supraviețuirea tuturor indivizilor dintr-un grup și nici funcționarea acestora la capacitate optimă (menținerea stării optime de sănătate). Adaptarea este însoțită, în cazul omului, de procesul selecției naturale: supraviețuiesc în cele mai bune condiții, sau pur și simplu supraviețuiesc persoanele care se adaptează cel mai rapid și peste un nivel optim al adaptării. Cei care nu se adaptează sau se adaptează parțial sau mai greu riscă să intre în procesul selecției naturale: se îmbolnăvesc sau dispar.
Adaptarea comportamentală se desfășoară împreună cu adaptarea genetică și fiziologică sub forma răspunsului la solicitările mediului. O anume atitudine comportamentală presupune un anume model cognitiv și afectiv al individului. Unele forme de adaptare comportamentală sau psihologică sunt specifice fiecărui individ, indiferent de background-ul cultural. Totuși, chiar dacă există forme de adaptare psihologică independente de cultură, individul se adaptează însăși culturii, mediului socio-cultural. Sentimentul realizării sau non-realizării de sine apare în relație cu socialul și cu informațiile culturale preluate din cadrul grupului de apartenență prin transfer intergenerațional. În procesul adaptării individul trece prin etape fiziologice (adaptarea prin asigurarea nevoilor fiziologice fundamentale), iar după depășirea nivelului fiziologic apare adaptarea psihologică și spirituală (începând de la asigurarea securității psihologice, acoperirea nevoilor de apartenență socială și recunoaștere socială și finalizând cu acoperirea nevoii de transcendent și de împlinire a sinelui).
Eustres și distres
Așa cum am mai arătat agentul stresor nu reprezintă numai un factor de pericol pentru sănătate, ci și un factor de susținere al unui anumit nivel al activității nervoase, a unei stări de satisfacție ca și un factor de menținere a tonusului adaptativ.
Eustresul reprezintă stresul pozitiv validat fiziologic printr-o reacție catecolaminică și cortizolică moderată și care este benefic pentru organism. Este diferit fundamental de distres (stresul negativ, distructiv) atât din punct de vedere al agenților stresori (care sunt stimuli cu semnificație benefică pentru individ, excitanți plăcuți ai ambianței sau trări psihice pozitive), cât și al consecințelor sale pentru organism, care sunt, în general, favorabile. Există însă posibilitatea ca în cazul unui agent eustresor puternic (de exemplu, o bucurie puternică) să apară tulburări grave la un cardiac sau, în cazul unui acces de râs să se declanșeze o criză de astm la persoanele care suferă de această afecțiune.
Din punct de vedere al hormonilor de stres, în cursul eustresului are loc, de cele mai multe ori, numai creșterea secreției de adrenalină și, de asemenea, cresc endorfinele cerebrale, „ca neurohormoni modelatori ai plăcerii” (apud Iamandescu, 2003). Eustresul poate fi considerat, prin excelență, un stres acut, el intervine brusc și schimbă excesiv, dar pe termen scurt, viața unei persoane.
Distresul este o noțiune care desemnează stresurile cu un potențial nociv pentru organism. În general, în literatura de specialitate se face referire la acest tip de agenți nocivi, chiar dacă este utilizată denumirea generică de stres. În cazul distresului sunt eliberate catecolamine (în special noradrenalina și adrenalina) – care pot favoriza bolile cardio-vasculare – și cortizolul, care scade rezistența organismului față de infecții și față de cancer.
Trăsături imunogene și trăsături disimunogene ale personalității
Trăsăturile imunogene ale personalității reprezintă un grup de trăsături cognitiv-atitudinale, reflectând o atitudine generală față de viață a individului și fiind corelate cu tonusul funcțional al sistemului imun. Ele se află într-o strânsă relație cu structura sinelui, individul putându-se identifica cu o parte dintre aceste trăsături sau putându-le respinge pe altele. Sunt trăsături care favorizează adaptarea individuală în situații de stres.
Trăsăturile imunogene sunt, de fapt, trăsături ale personalității care pot da tonul unei stări de echilibru psihofizic al individului sau pot determina inițierea unei stări de dezechilibru.
Stima de sine crescută.
Comportamentul pozitiv față de sine.
Optimismul – acționează în direcția minimalizării gravității unor evenimente și a supraestimării propriilor resurse de a le face față. Se află în relație directă cu sentimentul realizării de sine și al utilității.
Rezistența (robustețea) – aptitudinea individului de a fi neobosit. Deși se află în relație directă cu structura nervoasă a individului, structurile sinelui sunt și ele implicate, deoarece individul se implică în activități diverse, cu multă curiozitate, dar cu un simț puternic al identității.
Locul de control intern – este sinonim cu mentalitatea individului conform căreia tot ce i se întâmplă i se datorează lui în bună măsură și nu destinului. Aceasta îl va determina să acționeze energic pentru îndreptarea unor situații nefavorabile, fără a aștepta rezolvarea lor din altă parte.
Autoeficacitatea – viziunea subiectului asupra evenimentelor stresante, potrivit căreia el consideră că acestea pot fi modificate sau preîntâmpinate și că el poate stăpâni sau limita acțiunea nocivă a unor astfel de evenimente. Din prefixul acestei trăsături (auto) se observă relația ei directă cu structurile de identitate ale individului.
Din punct de vedere medical, baza fiziologică a acestor trăsături este constituită de:
reactivitatea cardiovasculară moderată;
un nivel de catecolamine circulante relativ ridicat, ca și al limfocitelor;
Această bază fiziologică este cea care caracterizează, de obicei, eustresul (stresul pozitiv, constructiv).
Senzația de autorealizare, sentimentul individului că se află pe drumul cel bun în viața sa duc la întărirea structurilor sinelui și, implicit, la dezvoltarea de trăsături imunogene, ceea ce determină o stare de sănătate optimă.
Trăsăturile disimunogene sunt cele care reflectă o atitudine negativă față de viață și stau la baza neadaptării individuale în cazul apariției agentului stresor. Ele sunt:
Stima de sine scăzută din care rezultă un comportament agresiv față de sine, sau cel puțin lipsa de încredere în sine.
Firea anxioasă asociată cu un stil perceptiv vigilent-evitant, și care prezintă ca o caracteristică starea de neliniște, de teamă nemotivată de existența unui pericol real, identificabil. Din acest punct de vedere se consideră că există o stare de anxietate „normală”, cotidiană, care este mai degrabă o stare de alertă și una „patologică”, nevrotică caracterizată printr-o hiperreacție a unui subiect față de o cauză nemotivată, doar presupusă.
Personalitatea depresivă – însoțește unele boli și se presupune că ar juca un rol etiologic în altele (cancer, de exemplu), prin efectul imunosupresiv asupra celulelor NK deja demonstrat.
Nevrotismul (după unii autori nevrozismul) – include și anxietatea alături de ostilitate, izolare, impulsivitate, culpabilitate, „sensibilitate” etc. și este asociat frecvent cu boli somatice, deși unii autori au constatat doar rolul de amplificator al simptomelor, corespunzând unei personalități înclinate către stres („distress prone personality”).
Agenții stresori psihogeni
În cazul stresului psihic agenții stresori (denumiți și psihogeni) acționează întotdeauna pe calea organelor de simț, cu proiecție corticală. În urma intervenției lor apar, la nivel cortical, procese psihice complexe și variate, având ca rezultat subiectiv o stare de tensiune care este resimțită aproape fizic datorită propagării influxurilor nervoase cortico-subcorticale, cu activarea centrilor neurovegetativi superiori și punerea în funcțiune a sistemului simpato-adrenergic și a axului hipotalamo-hipofizo-suprarenal, cu eliberarea consecutivă a unei game polimorfe de hormoni (catecolamine, ACTH, cortizol, STH, vasopresină etc.) și punerea sub tensiune a tuturor organelor și aparatelor organismului.
Această activare a somei rezultă în urma eliberării crescute de mediatori ai transmisiei neuro-vegetative și de așa numiții „hormoni de stres”. Toți acești „mediatori ai stresului psihic” (apud Iamandescu, 2002) au receptori specifici la nivelul celulelor diferitelor țesuturi și organe, prin intermediul cărora produc variate modificări funcționale concretizate prin amenințarea pasageră a homeostaziei mediului intern, dar care este urmată de revenirea la limitele normale funcționării organismului.
În stresul psihic perturbarea homeostaziei somatice este precedată și cauzată de perturbarea homeostaziei psihice de către agentul stresor. Stresul psihic are în toate cazurile repercusiuni asupra tuturor organelor și aparatelor, în primul rând asupra celor cu rol reglator (sistemul neuro-endocrino-vegetativ, aparatul cardio-circulator și sistemul imun).
Agenții stresori psihogeni sunt în marea lor majoritate stimuli verbali (incluzând aici și limbajul interior), dar și reprezentări personale ale unor situații, sunt vehiculați pe căi nervoase la și de la cortexul cerebral și prezintă o semnificație importantă pentru subiect. Un rol fundamental în reprezentarea și amplitudinea stresorilor psihogeni îl au particularitățile cognitive, afective, motivațional-aspiraționale și voliționale ale persoanei respective, modelate de experiența sa de viață dar și de alte preluări informaționale din mediul cultural.
Deformări cognitive de raționament. Disonanța cognitivă. Răspunsul la stres prin autoprogramare
În ultimii ani a fost elaborată o teorie cognitivă a stresului psihic, conform căreia, la baza distresului există o neconcordanță între resursele, abilitățile și capacitățile individului și cerințele sau necesitățile impuse acestuia. Prin conferirea de semnificații stresante anumitor situații, din punct de vedere cognitiv se pot codifica o serie de termeni care sunt prezenți în definirea stresului psihic:
amenințarea – semnificația de anticipare a unui pericol;
frustrarea – ia naștere când un obstacol se interpune în acțiunea de realizare a unui scop;
conflictul – situație creată de interferența a două sau mai multe solicitări cu motivații opuse, apărând tensiunea generată de competiție.
Deformările cognitive reprezintă imagini false ale unei persoane despre o situație. În cazul stresului psihic, subiectul își imaginează că o situație îl poate perturba, dar, de foarte multe ori apar una sau mai multe tipuri de deformări cognitive rezultate din:
una sau mai multe trăsături disimunogene ale personalității;
în cazul unei personalități normale și mature deformarea cognitivă apare din necunoașterea în întregime a situației, lipsa unor date, astfel încât subiectul face presupuneri (de obicei alege ceea ce este mai rău) și ajunge la diferite tipuri de deformări ale realității sau deformări cognitive de raționament, cum ar fi generalizarea, interpretări ale unor situații, gesturi, atitudini etc.
A.T. Beck, considerat ca unul dintre părinții terapiei cognitive, a elaborat un model al gândurilor și modelelor noastre interne în care sunt structurate trei nivele: primul nivel pe care se situează gândurile automate, superficiale, trecătoare; al doilea nivel cognitiv, corespunzător raționamentelor și care face trecerea către nivelul trei, cel mai profund al structurilor fundamentale: postulate, valori și credințe. Odată ce apare o idee deformată despre o anumită situație se poate interveni începând de la nivelul al doilea, cel al raționamentelor, unde este necesară identificarea deformărilor de raționament urmată de intervenția pentru modificarea erorilor.
Orice element cognitiv, orice idee determină apariția unor reacții emoționale, a unor sentimente. De exemplu, convingerea unei persoane că este obiectul unei nedreptăți sau că cineva încearcă să profite de ea determină apariția furiei, iritării, nemulțumirii sau resentimentelor; neobținerea a ceea ce își dorește cineva determină apariția sentimentului de frustrare; convingerea apariției unui pericol duce la anxietate, neliniște, nervozitate și chiar panică.
Afectivitatea și comportamentul unei persoane depind în mare masură de modul în care aceasta își structurează lumea interioară, de modul în care emite idei și judecăți asupra unei situații în care este implicată și de care este influențată. Conform abordărilor cognitiviste, tulburările emoționale reprezintă rezultatul modului irațional de a gândi al unei persoane, rezolvarea tensiunilor interne realizându-se prin optimizarea modului de gândire, sau maximizarea modului rațional de a gândi și reducerea celui irațional.
Teoriile disonanței cognitive privesc cunoașterea și relațiile între cunoștințe. Dupa Leon Festinger elementele de cunoaștere trebuie analizate cu ajutorul a ceea ce el numește implicație psihologică.
Implicația psihologică se referă la o legatură optimă, din punctul de vedere al individului, între două informații luate separat, prezența uneia implicând într-un fel prezența celeilalte. Implicația psihologică permite definirea a trei tipuri de relații între informații: consonante, disonante sau neutre.
Consonanța cognitivă între două elemente de cunoaștere, sau informații, presupune că unul dintre ele poate fi obținut prin implicarea psihologică a celuilalt. Exemplu: „mi-e sete" – „beau apă".
Disonanța între două elemente cognitive apare atunci când unul se opune celuilalt prin implicația psihologică. De exemplu: „mi-e sete" – „trebuie să nu beau".
Există o relație de neutralitate atunci când doua informații, intrând în registre diferite, nu pot fi analizate cu ajutorul implicării psihologice, una neimplicând-o pe cealaltă.
La fel ca în teoriile echilibrului, Festinger considera că o persoană care are în universul său cognitiv două elemente ce nu sunt în acord, nu va putea menține acest dezacord (disonanță), ci va încerca să-l reducă, modificând unul dintre aceste elemente pentru a-l face să se potrivească cu celelalte. Astfel, dacă persoanei îi este sete și știe că nu trebuie să bea apă, își va spune că de fapt nu-i este chiar atât de sete. Persoana caută motive susceptibile să-i justifice acțiunea de a nu bea.
Disonanța produsă de dezacordul între două informații este greu de suportat, generând o tensiune care va determina o dinamică a funcțiilor cognitive orientată exclusiv spre reducerea disonanței. „Reducerea disonanței – spune Festinger – constituie o rasplată, la fel ca mâncatul atunci cand ți-e foame".
Forța dinamicii cognitive depinde de mărimea disonanței. Cu cât disonanța este mai mare, cu atât efortul de reducere va fi mai intens.
Teoriile disonanței cognitive se referă la mijloacele de schimbare a atitudinilor. Aceasta se întâmplă ca o consecință a faptului că un individ determinat să realizeze un comportament contrar convingerilor lui, își transformă opiniile în direcția acelui comportament.
Datorită deformărilor de gândire și al elementelor aflate în disonanță cognitivă, precum și al informațiilor și modelelor culturale grefate pe structura personalității unui individ, apar de multe ori tensiuni care duc la stres și care, la rândul său, poate fi determinat deseori de fenomenul de autoprogramare, ca într-un cerc vicios.
Autoprogramarea presupune că individul, pe baza experienței de viață (care include, așa cum am mai arătat, informații și patternuri culturale grefate pe structura personalității, dar și experiența de viață achiziționată din situații asemănătoare sau chiar din experiența internalizată de la alții), își imaginează cum ar putea reacționa într-o situație sau alta. Astfel el își programează propriul comportament și propriile reacții, comportându-se în consecință în momentul în care trăiește situația imaginată. Gradul autoprogramării depinde foarte mult de structurile de identitate ale persoanei, de măsura în care el se identifică sau nu cu un anumit model comportamental. În situația în care individul se identifică în mod fals, forțat cu un anumit model cognitiv, atunci structura sinelui are de suferit și apar tensiuni psihologice, disonanță cognitivă și stres, unde agentul stresor este unul psihologic. Un exemplu concret poate fi pacientul hipocondriac (sau ipohondru), altul este constituit de iatrogenia psihogenă (agravarea simptomelor primare ale unui pacient sau apariția unor simptome noi ce pot depăși uneori gravitatea tulburărilor pentru care pacientul se prezintă la medic, generate de afirmațiile sau negațiile medicului, de atitudini, mimică, gestică etc.).
La vârsta a III-a, datorită evoluției personalității într-o anumită direcție, acumulării unei anumite experiențe de viață și a rigidizării psihologice, fenomenul de autoprogramare negativă este foarte des întâlnit. Expresii de genul “sunt bătrân și bolnav”, sau “sunt bătrân/bătrână și nu mai contează ce mi se întâmplă”, ca și credința că la această vârstă o persoană trebuie să fie și bolnavă (eventual să sufere de mai multe afecțiuni) constituie una dintre dovezile fenomenului de autoprogramare.
Amintim aici și despre autoprogramarea pozitivă care induce o stare de bine, optimism și, în general, trăsături imunogene ale personalității și care se poate realiza numai în consonanță cu structurile identității individuale (atunci când o persoană se află la un grad al realizării de sine care să îi permită o atitudine cognitivă pozitivă, așa numita “mulțumire de sine”).
Structurile de identitate (sinele) și răspunsurile la situații stresante
Agenții stresori au diverse origini, pot fi externi (fizici, termici, chimici etc.), sau interni (psihologici). Oricare ar fi însă originea stresului structurile de identitate individuale și/sau de grup se simt amenințate. În cazul unui agent stresor extern, de tip fizic, de exemplu, este limpede că întregul organism se simte amenințat, inclusiv pe plan psihologic. O amenințare pe scară largă, a unui grup social, adică un agent stresor social, amenință implicit identitatea grupului, sinele de grup, sau, altfel spus, modelele culturale și chiar arhetipurile grupului. În ambele situații, atât la nivel individual, cât și la nivel grupal răspunsurile pot varia, dar ele se vor încadra întotdeauna în legea „adaptare sau dispariție”.
În cazul agenților psihogeni individuali de distres este des întâlnită în practică autoprogramarea subiectului că se va întâmpla ceva rău. De foarte multe ori, experiența practică a demonstrat, de exemplu, că subiecții anxioși percep diferit aspectele vieții, față de alte persoane. O situație devine anxiogenă și, implicit stresantă, datorită percepției subiectului despre ea. Altfel spus, nu obiectul sau situația care ne influențează ne dă o stare de teamă, ci percepția noastră despre obiectul sau situația respectivă. La aceasta contribuie și profilul personalității individului afectat. Menținerea unei idei anxiogene despre o situație constituie o autoprogramare a subiectului, o întărire a faptului că situația este periculoasă.
Toate stările de stres care depășesc un anumit grad și devin accentuate și persitente, sunt resimțite de individ ca o amenințare la adresa integrității proprii, fie ea fizică, psihologică sau socială. Se poate considera că structurile sinelui se simt amenințate și determină retragerea individului “în sine” ca într-o zonă de siguranță.
Răspunsurile la situațiile stresante de origine psihogenă sunt de o diversitate foarte mare și depind de câțiva factori fundamentali:
gradul în care își simte amenințate individul structurile de identitate;
constituția culturală individuală dublată de experiența de viață;
structura personalității;
deformările cognitive care intervin în percepția și judecarea situației stresante.
Stresul la vârsta a III-a. Tipuri de stres
Modificările importante de statut social și de stare bio-funcțională care apar la vârsta a III-a determină, la rândul lor, modificări ale personalității vârstnicului. Stadiile vieții umane sunt încărcate cu așteptări sau cerințe privind statutul de vârstă, ceea ce reprezintă o adevărată programare a individului de a fi într-un anumit fel într-o anumită perioadă a vieții.
Din punct de vedere al regresiei biologice, există câțiva factori definitorii pentru vârsta a III-a, dintre care amintim aici:
scăderea energiei instinctelor și a eficienței adaptării;
modificări regresive ale structurilor biologice ale organismului;
crește în exces țesutul adipos din organe. În perioada de longevitate (după 85 de ani) depozitele grase se golesc;
scade acuitatea funcțiilor senzoriale (se diminuează acuitatea auditivă, vizuală etc.).
Modificările biologice mai sus amintite, împreună cu alte tipuri de modificări ale țesuturilor, organelor și modificări de ordin celular constituie agenți stresori de tip cronic, organismul căutând permanent să se adapteze și mobilizându-și resursele. Stresul biologic, deși minim, este persistent (îmbătrânirea este ireversibilă), dar este și amplificat de stresul schimbării de statut social (stres de tip psihic) odată cu pensionarea și dobândirea independenței de către urmași. Persoana de vârsta a III-a trebuie să-și restructureze viața, ceea ce reprezintă o tensiune la nivel psihologic. Individul caută strategii adaptative și, de multe ori, starea de stres al schimbării este accentuată de stresul determinat de anumite afecțiuni specifice. Totodată, în această perioadă a vieții întâlnim și depresia sub diverse forme (de la distimie și dispoziție depresivă la depresie majoră).
Mecanisme și structuri de gestiune (coping) ale stresului
Strategiile de coping reprezintă o serie de strategii conștiente, cognitive și comportamentale, de ajustare, elaborate de individ pentru a face tolerabilă tensiunea interioară (stresul psihic) indusă de o situație negativă care depășește resursele personale de intervenție.
După modul în care individul își concentrează atenția asupra problemei apărute sau asupra propriei emoții generate de problema respectivă se disting 3 tipuri de ajustări, sau acomodări:
coping centrat pe problemă – este utilizat în cazurile de stres psihic generate de situații potențial reversibile;
coping centrat pe emoție – generat de situațiile fără ieșire, ireversibile;
reevaluarea problemei – constă în reducerea diferenței percepute inițial de subiect între gradul de amenințare și propriile resurse, fapt ce ajută la perceperea situației ca fiind mai tolerabilă.
Strategiile de coping se pot automatiza și pot fi condiționate față de diferiți agenți stresori (ex.: evitarea unei persoane antipatice sau incomode devenită reflex). Ele pot fi de mai multe tipuri, cele mai sus enumerate fiind doar strategiile fundamentale. Se mai pot aminti aici ca strategii de coping și: căutarea suportului social; reținerea de la acțiune; asumarea responsabilității; apel la religie; apel la substanțe etc.
5.3.1.2 Tulburările anxioase
Cel mai simplu anxietatea poate fi definită ca „teamă fără obiect”. Ea nu este obligatoriu o problemă, ci poate constitui un factor motivațional pozitiv. Totuși anxietatea devine o problemă când:
a. Influențează comportamentul adaptativ.
b. Determină simptome fizice.
c. Depășește nivelul tolerabil.
Anxietatea, sau teama fără obiect, este resimțită de individ sub forma unor senzații somatice care includ:
senzația de sufocare;
senzații în zona cardiacă (ex.: gheară);
reacții somatice produse de secreția crescută de adrenalină.
Caracteristici ale anxietății:
este nemotivată;
se referă la un pericol iminent și nedeterminat, față de care apare o atitudine de așteptare (stare de alertă);
este însoțită de convingerea neputinței și dezorganizării în fața pericolului;
se asociază cu simptomatologie vegetativă generatoare de disconfort somatic – se declanșează astfel un cerc vicios prin care anxietatea se autoîntreține.
Tulburările anxioase au diverse origini, însă cea mai des întâlnită în practică este cea legată de autoprogramarea subiectului că se va întâmpla ceva rău. Am folosit termenul de autoprogramare deoarece, de foarte multe ori, experiența practică a demonstrat că subiecții anxioși percep diferit aspectele vieții, față de alte persoane. O situație devine anxiogenă datorită percepției noastre despre ea. Altfel spus, nu obiectul sau situația care ne influențează ne dă o stare de teamă, ci percepția noatră despre obiectul sau situația respectivă. La aceasta contribuie și profilul personalității individului afectat. Menținerea unei idei anxiogene despre o situație constituie o autoprogramare a subiectului, o întărire a faptului că situația este periculoasă.
Tulburările anxioase se pot clasifica în (conform DSM IV – Diagnostic and Statistical manual of Mental Disorders – Fourth Edition):
Tulburări anxioase fobice (fobia specifică, fobia socială, agorafobia etc.)
Atacuri de panică
Tulburarea anxioasă generalizată
Tulburarea obsesiv-compulsivă
Reacția acută la stres
Tulburarea de stres posttraumatică
Toate stările de anxietate care depășesc un anumit grad și devin accentuate, sunt resimțite de individ ca o amenințare la adresa integrității proprii, fie ea fizică, psihologică sau socială. Amenințarea este resimțită cu atât mai acut cu cât persoana nu-și poate lămuri care este obiectul fricii și, implicit, nu poate identifica o metodă de apărare împotriva acestei senzații de pericol existențial. Se poate considera că structurile sinelui se simt amenințate și determină retragerea individului “în sine” ca într-o zonă de siguranță. Dealtfel există o serie de terapii psihologice care utilizează tehnici prin care pacientul este ajutat să-și identifice originea fricii (tehnici cognitive, terapii inductive, analiză tranzacțională etc.), pentru ca astfel să poată lua măsurile cuvenite, cu ajutorul terapeutului.
Cel mai frecvent pacienții anxioși se adresează medicilor de alte specialități și nu psihiatrilor, pentru acuze somatice sau tulburări determinate de abuzul de substanțe (vezi simptomele fizice ale anxietății).
Din punct de vedere al dinamicii structurilor de identitate considerăm că tulburările anxioase reprezintă temeri de destructurare și disoluție a sinelui. La vârsta a treia deja sunt puternic diminuate structurile de identitate profesională, socială și de multe ori și cea familială.
Abordare diagnostică (conform literaturii de specialitate)
Etapa I: evaluarea psihologică și medicală. Nu se presupune că anxietatea este determinată de situația psihosocială a pacientului. Se trec în revistă problemele medicale, istoricul, medicamentele și substanțele folosite (vezi cauzele medicale ale anxietății).
Când se consideră că anxietatea este determinată de o anumită afecțiune medicală diagnosticul devine „tulburare anxioasă secundară afecțiunii respective”.
Dacă anxietatea apare ca o componentă a deliriumului determinat de o anumită afecțiune medicală, diagnosticul acestei situații va fi delirium.
Când se consideră că anxietatea este direct determinată de o anumită substanță, diagnosticul va fi „tulburare anxioasă indusă medicamentos” (vezi caseta cu medicamentele care determină anxietatea).
Tulburarea anxioasă poate fi determinată de intoxicația cu anumite substanțe sau poate fi o consecință a sevrajului. Diagnosticul de „intoxicație” sau de „sevraj” este de obicei suficient, cuprinzând și simptomele anxietății care reprezintă o parte componentă a acestor tulburări. Diagnosticul de „anxietate indusă medicamentos” este mai potrivit pentru cazurile de anxietate marcată secundară utilizării teofilinei, de exemplu.
Dacă o anumită substanță deteremină delirium și anxietatea survine ca o componentă a deliriumului, diagnosticul va fi „delirium”.
Etapa a II-a: evaluarea situației psihosociale. Întotdeauna este necesar să fie întrebat pacientul de ce crede că este așa anxios. El poate identifica anumite probleme care pot fi abordate prin consiliere sau diverse tipuri de terapie. De exemplu, dacă la baza anxietății stau problemele maritale, probabil că este indicată terapia maritală.
Etapa a III-a: autocontrolul – (terapii cognitiv – comportamentale). Se apreciază dacă pacientul ar putea beneficia de un anumit tip de terapie comportamentală, ca de exemplu tehnici de relaxare, de respirație sau meditație. Aceste forme de tratament sunt frecvent utile ca adjuvante pentru modularea anxietății.
Etapa a IV-a: tratamentul medicamentos poate fi utilizat pentru a diminua severitatea simptomelor. Diversele tipuri de terapie nemedicamentoasă se adresează problemelor; medicamentele se adresează simptomelor. Medicația poate constitui un adjuvant important al psihoterapiei și tehnicilor de autocontrol în cazul în care pacientul continuă să prezinte simptome somatice semnificative.
Trebuie eliminate cauzele medicale pentru o diagnoză a anxietății prin prisma structurilor de identitate.
Fobiile
Fobia este o tulburare anxioasă și reprezintă o reacție somatică și psihologică față de obiecte sau/și situații ce provoacă frica, mai degrabă decât față de obiectul în sine.
Din punct de vedere al structurilor de identitate fobiile reprezintă amenințări la adresa sinelui fizic și social de cele mai multe ori. Considerăm că cele mai multe fobii reprezintă amenințări (reale sau imaginare) la adresa sinelui fizic.
Simptome:
senzația bruscă de panică persistentă și fără cauză, oroare, teroare într-o situație care nu prezintă pericol;
persoana recunoaște că teama depășește limitele normale;
reacția fobică este automată, necontrolabilă și persistentă;
apar reacții fizice de însoțire: tahicardie, respirație superficială, tremor etc.;
persoana fuge de teama unor obiecte/situații.
Fobiile pot invada oricare dintre obiectele și situațiile realității de care experiența individuală se leagă într-un mod oarecare.
Fobia mai este definită și ca teama persistentă și irațională față de un obiect sau o situație bine precizate, care afectează comportamentul normal.
Există trei sindroame fobice principale:
a. agorafobia fără tulburare de panică;
b. fobia socială;
c. fobia simplă (de ex. teama de animale, înălțime, apă, ace, avion sau lift).
Agorafobia.
Agorafobia se manifestă ca teama că se vor declanșa simptome neplăcute în cazul în care persoana părăsește casa. Debutul se situează de obicei între 20 și 40 de ani, tulburarea fiind mai frecventă la femei.
Tulburări asociate: agorafobia se asociază frecvent cu tulburarea de panică și trebuie considerată secundară acesteia cînd cele două tulburări survin împreună. Agorafobia trebuie luată în considerare ca un posibil diagnostic în cazul oricărui pacient care se izolează.
Diagnostic diferențial:
Depresie majoră (izolare)
Schizofrenia (izolare)
Fobia socială (comportament de evitare)
Tulburarea de panică (teama că dacă va ieși din casă va surveni un nou atac).
Tratament
Trebuie folosită o combinație de terapii comportamentale, psihoterapie suportivă și medicație anxiolitică.
Fobia socială
În cazul fobiei sociale, pacienții resimt o teamă specifică (de ex. față de ocaziile în care sunt nevoiți să vorbească în public) sau generală (jenă, stânjeneală) de a fi în situații publice, în societate, care se manifestă printr-o anxietate extremă în aceste circumstanțe.
Diagnostic diferențial:
Anxietatea normală (de ex. anxietatea neinvalidantă cu ocazia vorbitului în public, tracul, timiditatea).
Tulburarea de personalitate evitantă care se manifestă prin evitarea în general a situațiilor sociale, comportamentul evitant nefiind limitat la anumite circumstanțe specifice.
Pacienții cu idei delirante sau halucinații (schizofrenie, delirium, demență, etc.) datorate factorilor psihotici manifestă un comportament în aparență fobic.
Pacienții cu depresie simt adesea că doresc să evite societatea.
Tulburarea de panică cu agorafobie (în care anumite situații sunt evitate datorită fricii că se va declanșa un atac de panică, ca în trecut).
Personalitățile schizoide evită situațiile sociale datorită lipsei de interes și nu datorită fricii.
Evoluție și prevalență
Prevalența pe durata vieții este între 3 și 13%. Conform datelor internaționale din ultimii ani această tulburare pare să fie subdiagnosticată. Debutul obișnuit este la jumătatea celei de-a doua decade, survenind după un istoric de inhibiție socială în copilărie. De obicei evoluția este continuă, cu o eventuală atenuare sau chiar remisie la vârsta adultă. Unele date indică faptul că ar putea exista o componentă familială a tulburării.
Tratament.
Simptomele fobiei sociale pot fi ameliorate cu ajutorul benzodiazepinelor (în doze reduse), antidepresivelor sau inhibitorilor de monoaminooxidază. Din punct de vedere al raportului risc-benficiu, o încercare cu inhibitori selectivi ai recaptării serotoninei ca primă abordare terapeutică este cea mai bună alegere.
Ca abordare psihologică desensibilizarea prin expunere și practica programată reprezintă adesea abordarea terapeutică de elecție obținându-se, rezultate semnificative.
Fobia simplă.
Fobiile simple, obișnuite includ teama de șerpi, înălțimi, traversarea podurilor, întuneric, avion, ace etc. În general pacientul se adresează medicului doar dacă aceste fobii îi afectează munca sau activitatea.
Două fobii interferă îngrijirile medicale: cea legată de ace și claustrofobia (în cazul pacienților care necesită investigații RMN sau radioterapie).
Fobiile simple sunt foarte frecvente în populația generală. Pot fi persistente sau cu evoluție limitată.
Diagnostic diferențial:
Depresia majoră (cu fobie care derivă din ea).
Psihoze. Pacienții cu idei delirante sau halucinații (schizofrenie, delirium, demență etc.) datorită factorilor psihotici manifestă un comportament în aparență fobic.
Tulburarea de stres posttraumatică.
Tulburarea obsesiv-compulsivă. Teama de contaminare poate afecta activitatea normală putându-se manifesta ca un comportament fobic.
Tratament.
Terapia comportamentală implică o combinație a tehnicilor de relaxare cu desensibilizarea prin expunere. În general, cel mai indicat este ca pentru acest tip de tratament să se apeleze la terapeuți specializați în terapie comportamentală.
În cazul în care comportamentul fobic survine ca o componentă a unei alte tulburări (de exemplu agorafobia asociată tulburării de panică), tulburarea asociată trebuie tratată concomitent.
Fobia de ace răspunde, de obicei, la câteva ședințe de terapie comportamentală.
Claustrofobia (în cazul RMN) răspunde la doze reduse de benzodiazepine (de ex. 5-10 mg diazepam (Valium), terapie comportamentală sau ambele (pentru eficiență crescută).
Tulburarea de adaptare cu simptomatologie anxioasă. Tulburarea acută de stres. Tulburarea de stres posttraumatică
Tulburarea de adaptare cu anxietate
Tulburarea de adaptare este definită ca o reacție la un stresor identificabil. Simptomele apar la mai puțin de 3 luni de la evenimentul stresant și nu persistă mai mult de 6 luni de la încheierea acțiunii stresorului (sau a consecințelor acestuia). Dacă simptomele persistă mai mult decât această perioadă, tulburarea de adaptare poate deveni cronică.
Prevalență
Reacțiile de adaptare sunt foarte frecvente în populația generală și mai ales în cazul bolnavilor cu afecțiuni medicale care se confruntă cu o serie de situații noi, înspăimântătoare și deranjante. Persoanele de vârsta a III-a suferă în mod frecvent de această tulburare.
Diagnostic diferențial:
Tulburarea de personalitate.
Tulburarea de stres posttraumatică este caracterizată prin prezența în antecedente a unui stresor intens ca și printr-o asociere specifică de simptome.
Factorii psihologici care influențează condiția medicală. În acest caz, un comportament specific sau alți factori exacerbează o anumită afecțiune medicală. În cazul tulburării de adaptare, relația de cauzalitate este inversă (adică afecțiunea medicală va determina probleme comportamentale sau simptome psihologice).
Doliul constituie o situație particulară, fiind o reacție de adaptare la moartea unei persoane iubite.
Reacția normală la stres. Nu orice tip de comportament întâlnit în viață reprezintă o „tulburare”.
Tratament
Tulburările de adaptare necesită abordarea psihoterapeutică a stresului și a modalității în care pacientul percepe și controlează acest stres. Medicația are un rol auxiliar, reducând severitatea simptomelor, dar nu este suficientă pentru rezolvarea problemei de fond.
Tulburarea acută de stres
Acest termen desemnează tulburările apărute ca răspuns la situații excepțional de stresante. Reacțiile acute la stres reprezintă un răspuns la un eveniment traumatic cu potențial invalidant sau risc vital. Simptomele survin la mai puțin de 4 săptămâni de la evenimentul traumatic și persistă cel puțin câteva zile iar uneori chiar peste 4 săptămâni. Dacă simptomatologia persistă mai mult de o lună, diagnosticul va deveni tulburare de stres posttraumatică.
Simptomele reacției acute la stres includ următoarele:
a. Stupefacție sau detașarea emoțională.
b. Dezorientare.
c. Derealizare.
d. Depersonalizare.
e. Amnezie disociativă (pacientul nu-și amintește anumite aspecte ale traumei).
Diagnostic diferențial:
Axa a V-a este utilizată în DSM pentru probleme care nu sunt considerate tulburări, adesea datorită faptului că reprezintă reacții normale la situațiile din viață.
a. Orice persoană manifestă anxietate reactivă pe parcursul vieții. Majoritatea oamenilor găsesc modalități prin care tolerează această anxietate sau o fac suportabilă, folosind formule personale pentru a-și distrage atenția de la ea sau pentru a o reduce. Factorii stesanți cei mai comuni sunt următorii:
Tulburări fizice sau psihice.
Probleme familiale.
Probleme de relație.
Abuzul.
Probleme profesionale sau școlare.
b. Anxietatea indusă de stresul psihosocial este unul dintre factorii principali care determină solicitarea unui consult medical. Din acest motiv, evaluarea psiho-medicală ar trebui să conțină întotdeauna câteva întrebări cu privire la stresorii obișnuiți.
c. Stresul psihosocial. Pentru a determina contextul psihosocial care stă la baza anxietății de obicei sunt necesare destul de puține întrebări. Adesea este suficientă întrebarea „Ce credeți că vă face să fiți așa de anxios?”
În cazul pacienților care prezintă simptome acute ale anxietății, vigilența crescută și dorința de a discuta problema respectivă trebuie luată în considerare posibilitatea unui abuz fizic sau sexual.
Atacurile de panică trebuie luate de asemenea în considerare. Reacțiile anxioase de scurtă durată pot fi confundate cu atacurile de panică, dar simptomele nu ating intensitatea celor din atacul de panică și nici nu apar toate simptomele definitorii pentru acesta.
Cauzele medicale care determină anxietatea acută:
a. Anxietatea poate fi determinată de anumite probleme medicale subiacente (casetele de mai sus), cum ar fi criza astmatică, aritmiile cardiace sau diverse reacții medicamentoase.
b. În cazurile cu simptome de anxietate repetate și fără nici o explicație sau cauză evidentă trebuie suspicionată o cauză medicală subiacentă.
Anxietatea ca o componentă a altor tulburări psihiatrice
În cazurile cu simptome de anxietate repetate și fără nici o cauză aparentă poate fi suspicionată o tulburare psihiatrică subiacentă, printre care:
O tulburare afectivă acompaniată de anxietate.
O tulburare anxioasă: tulburarea obsesiv-compulsivă sau tulburarea de stres posttraumatic.
Abuzul de substanțe.
Tulburarea de stres posttraumatică
Tulburarea de stres posttraumatică se manifestă prin anxietate recurentă declanșată de expunerea sau rememorarea unui eveniment traumatic din trecut. Stresorii care induc tulburarea de stres posttraumatică sunt foarte intenși și depășesc limitele experienței obișnuite (agresiuni asupra persoanei – tâlhărie, viol, accidente rutiere, război etc.).
Acest tip de tulburare poate fi tratată ca o reacție post-amenințare în special la adresa sinelui fizic și social.
Criterii de diagnostic:
Experiență traumatică în antecedente.
Retrăirea evenimentului traumatic:
amintiri intrusive;
vise chinuitoare;
„flashback-uri”;
suferință psihică sau fizică declanșată de reamintirea evenimentului traumatizant.
Evitarea a tot ceea ce amintește de evenimentul respectiv.
Simptome care includ:
perturbarea somnului;
iritabilitate;
concentrare deficitară;
hipervigilență;
tresăriri.
Prevalență
Prevalența în populația generală este estimată la aproximativ 1%, dar este mult mai crescută în cazul celor care au fost expuși la evenimente traumatizante de tipul războiului, violului, agresiunilor, catastrofelor (peste 20%).
Exemple:
La mai mult de 20 de ani de la războiul din Vietnam, aproximativ 5% dintre foștii combatanți continuau să sufere de tulburare de stres posttraumatică.
Aproximativ 15% dintre pacienții internați în secțiile de psihiatrie prezintă o anumită formă de tulburare de stres posttraumatică asociată altor tulburări psihiatrice.
Ca o rezultantă a creșterii violenței în societate s-a constatat și o creștere a incidenței tulburării de stres posttraumatice.
Diagnostic diferențial:
În tulburările psihotice ideile intrusive deranjante nu sunt limitate la un anumit eveniment traumatic.
Deficiențele cognitive (de concentrare și memorie) care apar în cadrul tulburării de stres posttraumatice pot simula demența.
Impulsivitatea, iritabilitatea sau comportamentul agresiv din cadrul tulburărilor de personalitate preced un eventual eveniment traumatic din antecedente.
Abuzul de substanțe trebuie investigat întotdeauna deoarece pacienții cu tulburare de stres posttraumatică recurg adeseori la acesta, folosindu-l ca pe o modalitate de „adaptare” la simptomele tulburării.
Datorită anxietății, tulburarea de stres posttraumatică poate fi confundată cu atacul de panică.
Stresorii și anxietatea din tulburarea de adaptare sunt, de obicei, mai puțin intense.
Ideile recurente din tulburarea obsesiv-compulsivă nu sunt determinate de un eveniment traumatic sever.
Tratament
Intervenția terapeutică precoce prin consilierea în criză poate constitui o măsură preventivă importantă. De asemenea, grupurile suportive s-au dovedit a fi utile în cazul multor pacienți.
Psihoterapia de susținere este eficace, reducând severitatea și frecvența simptomelor. Deseori acest tip de tulburare necesită o anumită formă de psihoterapie (individuală sau de grup) specifică traumei respective. Cel mai frecvent terapia constă în încurajarea pacientului să retrăiască evenimentul traumatizant și să-l accepte, reintegrând experiența în prezent, combinată cu tehnici suportive și de desensibilizare.
Tulburările anxioase și amenințarea structurilor de identitate. Terapia tulburărilor anxioase
Ca și în cazul stresului, toate stările de anxietate care depășesc un anumit grad și devin accentuate, sunt resimțite de individ ca o amenințare la adresa integrității proprii, fie ea fizică, psihologică sau socială. Spre deosebire de situația în care intervine un agent stresor cunoscut, în cazul anxietății amenințarea este resimțită cu atât mai acut cu cât persoana nu-și poate lămuri care este obiectul fricii și, implicit, nu poate identifica o metodă de apărare împotriva acestei senzații de pericol existențial. Structurile de identitate (sinele) se simt amenințate și determină retragerea individului “în sine” ca într-o zonă de siguranță. În cazul acestei tulburări se pot folosi tehnici prin care pacientul este ajutat să-și identifice originea fricii (tehnici cognitive, terapii inductive, analiză tranzacțională etc.), pentru ca astfel să poată lua măsurile cuvenite, cu ajutorul terapeutului.
În cadrul terapiilor comportamentale, inducerea relaxării reprezintă un element important. Dintre tehnicile de relaxare, două sunt utilizate pe scară largă în terapia psihologică: relaxarea musculară progresivă și tehnica relaxării induse. Pentru folosirea oricăreia dintre acestea trebuie îndeplinite câteva condiții preliminare:
este indicată discutarea procedeului cu pacientul și abia apoi se trece la aplicarea acestuia;
este important ca ședința să se desfășoare într-un cadru confortabil, unde pacientul să se simtă în siguranță și să nu fie deranjat pe parcursul ședinței;
se pot realiza și ședințe cu instrucțiuni înregistrate pe suport magnetic, dar este important ca cel puțin prima ședință să fie realizată direct cu terapeutul, pentru stabilirea relației terapeutice.
5.3.1.4. Tulburarea depresivă
Descriere și diagnostic.
În cazul acestei tulburări considerăm că subiectul are un nivel scăzut al stimei de sine și un comportament agresiv față de sine (latent sau manifest).
Termenul „depresie ” poate avea semnificații diferite. De aceea, când un pacient se plânge că este „deprimat”, este important să i se ceară să precizeze ce înțelege prin „depresie”. Termenul „depresie ” se poate referi la oricare dintre următoarele situații:
a) Tulburarea depresivă majoră (depresia majoră)
b) Depresie secundară unei cauze medicale.
c) Tulburări de adaptare cu dispoziție depresivă.
d) Tulburarea distimică (depresie cronică minoră).
e) Reacție depresivă de scurtă durată.
f) Trauma psihică (eșecul)
g) Doliul (pierderi ireparabile)
h) Depersonalizarea (senzația de golire afectivă) la personalitățile borderline.
i) Depresia din tulburarea bipolară.
k) Plictiseală
l) Pierderea motivației – în afectări cerebrale (demența)
Având în vedere că termenul „depresie” se aplică atât de multor situații, este necesar ca specialistul să fie mai precis. Se va începe evaluarea prin a înregistra „simptomele depresive”, conform simptomatologiei utilizată în evaluările psiho-medicale:
a) Delimitarea simptomelor depresive propriu – zise.
b) Simptome asociate (pentru diagnosticul diferențial).
c) Eventualii factori precipitanți (în vederea psihoterapiei).
d) Cauze medicale posibile.
e) Alte episoade depresive din antecedente.
Strategia de evaluare a tulburărilor depresive
Etapa 1:
Se examinează posibilitatea unei depresii secundare unei cauze medicale.
Se identifică și se corectează (acolo unde este posibil) cauzele medicale potențiale ale simptomelor depresive.
Etapa 2:
a) Se examinează posibilitatea unei tulburări de adaptare cu dispoziție depresivă. În cazul tulburărilor de adaptare, simptomele clinic semnificative se dezvoltă în mai puțin de 3 luni de la acțiunea factorului stresor.
b) Se evaluează problemele psihosociale:
Relații personale sau în cadrul familiei
Probleme la școală sau la locul de muncă
Condiții de locuit.
Status medical.
Aspecte ale dezvoltării (de exemplu izolare).
c) Specialistul decide oportunitatea abordării acestor probleme prin psihoterapie sau consiliere. În cazul în care se consideră că o anumită problemă, care contribuie în mod semnificativ la simptomele depresive, ar trebui abordată, este necesară o discuție cu pacientul în acest sens și se fac demersurile necesare pentru a asigura această componentă a tratamentului.
Etapa 3:
a. Se ia în considerare posibilitatea unei depresii majore sau a altei tulburări afective.
b. Este indicată adresarea către un simptom cheie pentru a verifica dacă medicația antidepresivă este utilă.
Este indicat ca orice simptome depresive de o anumită severitate să fie tratate și medicamentos, chiar și în cazul în care nu se poate stabili dacă sunt determinate de o depresie majoră, o tulburare de adaptare sau de cauze medicale subiacente care nu pot fi rezolvate.
Tulburări de adaptare cu dispoziție depresivă.
Tulburarea de adaptare reprezintă starea de descurajare trecătoare ca răspuns la un stresor identificabil, care survine la mai puțin de 3 săptămâni de la evenimentul stresor și durează mai puțin de 6 luni după încetarea acțiunii factorului stresor respectiv. Este posibil ca tulburările de adaptare să fie caracterizate doar de depresie, doar de anxietate sau să fie mixte: anxios – depresive. În plus, în timpul manifestării unei tulburări de adaptare se pot dezvolta și probleme de conduită.
Prevalență
La oricine se poate manifesta o reacție depresivă scurtă. În general, în cazul acestor stări tranzitorii și autolimitate, pacienții nu se prezintă la medic, totuși, în multe cazuri aceste stări contribuie la apelarea serviciilor de sănătate. Reacțiile depresive scurte sunt cel mai frecvente pe parcursul bolilor medicale severe.
Diagnostic diferențial:
1. Dacă simptomele se intensifică fără întreruperi mai mult de 2 săptămâni, tendința de evoluție este spre un episod de depresie majoră.
2. Personalitățile borderline pot avea reacții depresive scurte severe care includ idei și comportamente suicidare.
3. Reacții de sevraj în cazul drogurilor stimulante.
4. Efectele drogurilor sedative, inclusiv ale alcoolului (alcoolul are un efect inițial de scurtă durată, de stimulare a dispoziției, urmat de o agravare a stării depresive).
5. Pentru observatorul neavizat, deliriumul poate apărea ca depresie.
6. Distimia – în care sunt prezente simptome depresive de intensitate scăzută pe o perioadă de cel puțin 2 ani (mai mult decât în cazul tulburărilor de adaptare).
7. Trauma psihică (eșecul) poate fi privit ca un caz particular de tulburare de adaptare asociată cu o pierdere. Reacțiile psihice traumatice nu se limitează la cazul unei ființe apropiate prin deces și pot rezulta și datorită pierderii sănătății, poziției sociale sau serviciului. Reacțiile traumatice sunt prin definiție limitate în timp și se rezolvă spontan. Dacă nu se remit, persoana respectivă va dezvolta un alt tip de tulburare depresivă.
Prognostic
Tulburările de adaptare sunt în general autolimitate; totuși ele au și un potențial de cronicizare. De exemplu, nu este neobișnuit ca reacții psihice traumatice nerezolvate să se manifeste ca simptome cronice medicale.
Tratament
1. Tulburările de adaptare beneficiază de terapii de scurtă durată care se focalizează asupra factorilor precipitanți și urmăresc dezvoltarea unor reacții mai adaptate în situații de criză.
2. Medicația anxiolitică și antidepresivă poate fi asociată psihoterapiei în cazul în care simptomele sunt severe sau pacientul nu este pregătit din punct de vedere psihologic.
3. Unii pacienți își transpun suferința în simptome somatice. În aceste cazuri, medicul trebuie să-i explice pacientului mecanismul de legătură dintre stresul psihic și simptomele fizice generate de acesta
Distimia. Tulburarea mixtă anxios-depresivă
Termenul de „distimie” se aplică în cazul unei tulburări depresive ce se manifestă prin simptome depresive cronice care nu sunt suficient de severe pentru a îndeplini criteriile de diagnostic pentru depresia majoră:
Dispoziția depresivă este prezentă în cea mai mare parte a zilei.
Dispoziția depresivă este prezentă în cele mai multe zile, dar nu în fiecare zi.
Dispoziția depresivă nu a lipsit mai mult de 2 luni pe parcursul a 2 ani.
Simptomele depresive nu îndeplinesc criteriile de număr și severitate pentru diagnosticul de depresie majoră.
Prevalență
În populația generală prevalența distimiei este de 4,5 – 10,5 %, fiind mai frecventă la femei decât la bărbați. Prevalența pe toată durata vieții este de aproximativ 6%. Pacienții cu distimie au frecvent o stare generală de sănătate deficitară și sunt mari consumatori de servicii medicale.
Diagnostic diferențial:
1. Tulburările de adaptare. În cazul distimiei nu există nici un stresor specific precipitant.
2. Sentimentul cronic de golire interioară și anhedonia care pot acompania tulburarea de personalitate de tip borderline.
3. Depresia majoră cronică (numărul și severitatea simptomelor sunt mai mari decât în cazul distimiei).
4. Distimia poate coexista cu alte tulburări psihiatrice.
Termenul de „depresie dublă” este uneori utilizat în cazul unui episod de depresie majoră suprapus peste o tulburare distimică.
Prognostic
Prin definiție, distimia este o afecțiune cronică.
Tratament
Tratamentul distimiei este asemănător cu cel al depresiei majore (adică o asociere adecvată a psihoterapiei cu medicația antidepresivă).
Tulburarea mixtă anxios – depresivă
Această tulburare este descrisă ca o stare de suferință psihică generală caracterizată astfel:
a. Persistența dispoziției disforice timp de cel puțin o lună, asociată cu următoarele simptome:
Dificultăți de concentrare
Tulburări de somn
Oboseală
Iritabilitate
Neliniște, griji inutile
Plâns facil
Hipervigilență
Anticipare negativă
Pesimism
Scăderea stimei de sine.
b. Pacientul are atât simptome depresive cât și anxioase, dar nici unele nici altele nu sunt suficiente (ca număr sau din punct de vedere al severității) pentru a putea clarifica tulburarea ca fiind anxioasă sau depresivă.
Prevalență
Tulburarea mixtă anxios-depresivă este una dintre cele mai frecvente tulburări psihiatrice întâlnite în asistența medicală primară, prevalența fiind estimată la cel puțin 5%. În cazul acestor pacienți se înregistrează o utilizare crescută a serviciilor medicale și o incapacitate funcțională semnificativă.
Diagnostic diferențial:
1. Tulburarea depresivă cu simptome anxioase:
Simptomele anxioase sunt prezente în mai mult de 70% din cazurile de depresie majoră.
2. Tulburările anxioase cu simptome depresive:
Mai mult de jumătate din cazurile de tulburare anxioasă generalizată și tulburare de panică prezintă simptome depresive semnificative.
3. Tulburările de adaptare cu simptomatologie mixtă, anxioasă și depresivă.
4. Coexistența unei tulburări anxioase cu o tulburare depresivă.
Tratament
Datorită faptului că datele asupra evoluției naturale sunt insuficiente, nu sunt bine cunoscute nici efectele tratamentului. Cercetările în această direcție prezintă un interes crescut, mai ales din punct de vedere al influenței asupra atitudinii față de boală, utilizării serviciilor medicale, deficitului funcțional și răspunsului la medicația psihotropă sau la tratamentul suportiv prin consiliere.
Dacă simptomele sunt clinic semnificative este utilă administrarea:
a. Oricărui antidepresiv, datorită faptului că toate antidepresivele au și proprietăți anxiolitice.
b. Buspironei – pentru că medicamentele din grupul azapironelor prezintă atât activitatea anxiolitică cât și cea antidepresivă
Tulburarea mixtă anxios-depresivă
Depresia ușoară
Validitatea diagnosticului de depresie ușoară prezintă un interes deosebit datorită numărului mare de pacienți care prezintă următoarele manifestări:
cel puțin 2 săptămâni de dispoziție depresivă sau anhedonie (aceleași simptome – cheie ca în cazul depresiei majore);
mai puțin de cinci dintre celelalte simptome necesare pentru susținerea diagnosticului de depresie majoră.
Această tulburare prezintă interes mai ales pentru domeniul asistenței medicale primare unde se prezintă numeroși pacienți cărora li se poate aplica acest diagnostic. Aspectele importante includ descrierea evoluției naturale a acestei tulburări, aprecierea răspunsului la tratamentul antidepresiv comparativ cu depresia majoră, gradul în care această tulburare implică deficite funcționale semnificative și influența ei asupra gradului de utilizare a serviciilor medicale văzut ca o componentă a atitudinii față de boală.
Tulburarea depresivă majoră
În trecut, depresia majoră era numită „depresie endogenă”. Diferențierea depresiilor în „exogene” și „endogene” nu mai este folosită în diagnoza modernă. La autorii care diferențiau cele două tipuri, depresia caracterizată ca „exogenă” consta într-o tulburare depresivă mai puțin severă, fără așa-numitele simptome biologice și care nu necesită tratament cu antidepresive. Termenul „endogen” descria o depresie severă, cu simptome „biologice”. În prezent se consideră că, în multe cazuri, depresia majoră este declanșată de cauze exterioare. În consecință, prezența sau absența unei cauze externe identificabile nu ajută în stabilirea diagnosticului de depresie majoră, deși poate fi un aspect important, căruia să i se adreseze tratamentul. Depresia majoră este definită pe baza unor simptome specifice. Nu există un marker biologic pentru depresie, deși pentru a stabili diagnosticul de depresie majoră este necesar să fie prezente anumite tulburări psihobiologice, conform criteriilor de diagnostic pentru episodul de depresie majoră (vezi caseta). Simptomele trebuie să fie prezente permanent în ultimele două săptămâni.
Este necesar să fie prezent unul dintre următoarele două simptome – cheie:
(1) Dispoziție depresivă
Este important să fie întrebat pacientul dacă experiențele prin care a trecut l-au făcut să se simtă descurajat, pentru că mulți pacienți nu admit că sunt deprimați, considerând depresia un semn de slăbiciune.
(2) Scăderea marcată a interesului sau a satisfacției și plăcerii în diferite activități.
Este utilă întrebarea „Când vă simțeați bine, ce obișnuiați să faceți ca să vă distrați? Acum mai faceți astfel de lucruri, iar dacă le faceți vă mai bucură?”
Simptomele depresive din depresia majoră nu trebuie să poată avea drept cauză o afecțiune medicală sau să fie consecința unei pierderi ireparabile (deces etc.). În plus, pentru afirmarea diagnosticului de depresie majoră este necesar să fie prezente cel puțin patru dintre următoarele simptome.
(1) Oboseală. Oboseala este una dintre cauzele cele mai frecvente cu care se întâlnește medicul generalist. Depresia este tulburarea cea mai frecventă care stă la baza acestui simptom.
(2) Scăderea capacității de concentrare și nehotărârea. Depresia este considerată în mod obișnuit o tulburare de dispoziție. Cu toate acestea, ea este și o tulburare cognitivă. Când disfuncția cognitivă este marcată, mai ales în cazul pacienților în vârstă, tulburarea este greșit diagnosticată ca demență. Tulburările de memorie asociate depresiei sunt uneori numite și „pseudodemență. Depresia trebuie avută în vedere în cazul tuturor pacienților care sunt evaluați pentru tulburări de memorie.
(3) Perturbarea somnului – este o altă cauză frecvent întâlnită în asistența medicală primară. În cazul pacienților cu depresie cea mai caracteristică este trezirea mult prea devreme dimineața, dar pot apărea de asemenea dificultăți de adormire și trezirea în timpul nopții. Este bine ca pacientul să fie întrebat dacă au survenit schimbări în modul lui obișnuit de a dormi.
(4) Modificări ale apetitului. Tipic, la pacienții depresivi apare o scădere a apetitului (care are drept consecință o pierdere în greutate); totuși este posibilă și creșterea apetitului (și atunci pacientul câștigă în greutate).
(5) Lentoarea psihomotorie sau agitația sunt expresii ale depresiei la nivelul comportamentului. Pacientul este observat frământându-și degetele și umblând în sus și în jos sau mișcându-se lent și cu întreruperi.
(6) Sentimente de vinovăție exagerate și pierderea autostimei. Frecvent pacienții depresivi exagerează gravitatea propriilor greșeli și trăiesc sentimente intense, disproporționate, de vină și autoacuzare legate de acțiuni din trecut.
(7) Idei de suicid. Întrebările despre intențiile suicidare reprezintă o parte esențială în evaluarea depresiei, având în vedere că pacienții nu oferă astfel de informații din proprie inițiativă.
Pentru investigarea acestui subiect pot fi utile o serie de întrebări. În cazul pacienților care admit că au idei suicidare și chiar și-au făcut un anumit plan în acest sens, riscul suicidar este foarte serios. Este necesar să fie luate măsuri pentru siguranța bolnavului până când acesta poate fi evaluat psihiatric sau examinat de un specialist competent.
Folosirea mijloacelor standardizate de evaluare.
Pentru screening-ul depresiei sunt utile instrumente standardizate, acestea rezolvând unele probleme legate de identificarea diagnostică dificilă și de lipsa de cooperare a pacientului care ezită să-și expună problemele:
Scala Beck (Beck Depression Inventory) este printre cele mai utilizate. Constă într-o listă cu 21 de simptome, fiecare prezentând mai multe variante de răspuns (legate de intensitatea simptomului), pacientul trebuind să aleagă răspunsul din cele patru sau cinci posibile. Un punctaj egal sau mai mare de 18 indică o stare depresivă severă care necesită o evaluare mai amănunțită. Deoarece multe dintre simptomele punctate sunt somatice, scala Beck nu este potrivită pentru evaluarea depresiei la bolnavii cu afecțiuni medicale.
Scala Hamilton pentru evaluarea depresiei (Hamilton Depression Scale) este folosită mai ales în cercetarea științifică pentru urmărirea evoluției sub tratament. Pentru apreciere sunt totuși necesare întrebări suplimentare și o evaluare făcută de clinician.
Scala Zung (Zung Depression Scale) cuprinde un număr de 20 de itemi care apreciază severitatea simptomelor afective și fizice din depresie. Ca și în cazul scalei Beck, rezultatul trebuie interpretat cu prudență la bolnavii cu afecțiuni medicale.
Scala geriatrică pentru depresie (Geriatric Depression Scale) este un chestionar cu 30 de puncte, căruia i s-a confirmat valabilitatea în screening-ul statusului afectiv al populației de vârsta a treia. Totuși, probleme legate de validitatea rezultatelor apar în cazul pacienților cu demență.
Întrebarea simplă „vă simțiți adesea trist sau deprimat?” este foarte eficientă în screening-ul depresiei la bătrâni. Un răspuns pozitiv indică necesitatea unei evaluări aprofundate.
Prevalența
Prevalența depresiei majore în populația generală este de 3-5%. Riscul este de 5-12% pentru bărbați și 10-25% pentru femei. Riscul este mai mare pentru cei care au o rudă de gradul întâi cu depresie majoră, tulburări bipolare sau alcoolism.
Prevalența în populația de vârsta a treia este de 3-5%. În cazul bătrânilor internați în azile prevalența este de 15-20%.
Depresia majoră survine la aproximativ 10% din pacienții cu boala Alzheimer sau demența multiinfarct. Prevalența depresiei majore crește dramatic în cazul pacienților cu afecțiuni medicale. În asistența medicală primară prevalența depresiei majore variază între 8-15%. Faptul că este atât de frecventă, face din depresia majoră una dintre cele mai importante probleme din asistența medicală primară.
Identificare
Într-un număr mare de cazuri, în cadrul asistenței medicale primare depresia majoră nu este recunoscută. Cauzele pot fi unele dintre următoarele :
a. Pacientul nu este dispus să recunoască faptul că are aceste simptome.
b. Medicul interpretează greșit principalele simptome depresive:
Oboseala este considerată o problemă medicală.
Tulburările de somn sunt văzute ca o problemă primară și nu ca un efect al depresiei.
Simptomele cognitive sunt diagnosticate ca demență.
Somatizările sunt privite tot ca niște probleme medicale.
Nu sunt luate în considerare și efectele psihice ale durerii cronice.
Incapacitatea funcțională este acceptată ca fiind inevitabilă.
Depresia este considerată o reacție „normală” în anumite situații.
Co-morbiditate
Tulburările anxioase – cum ar fi tulburarea obsesiv – compulsivă, atacul de panică și tulburarea anxioasă generalizată, coexistă frecvent cu tulburările depresive.
Abuzul de substanțe este de asemenea frecvent asociat depresiei.
Depresia majoră – forme clinice
Depresia majoră se poate manifesta ca un episod unic sau poate fi recurentă.
Dacă un pacient are un episod de depresie majoră, riscul de apariție al celui de-al doilea episod este de 50%. Dacă pacientul a suferit două episoade de depresie majoră, riscul, pentru cel de-al treilea episod este de 70%.
Creșterea riscului de recădere o dată cu creșterea numărului de episoade de depresie majoră indică utilitatea tratamentului de întreținere.
După trei sau patru episoade riscul recurenței este atât de mare încât se impune menținerea permanentă a tratamentului medicamentos.
Depresia psihotică.
În depresia majoră pot să apară simptome psihotice, acestea crescând foarte mult riscul de suicid. Simptomele psihotice tipice sunt :
Halucinații auditive.
Convingerea delirantă că a comis o crimă și urmează să fie pedepsit.
Idei delirante de negație (delirul de negație).
Idei delirante hipocondrice (de exemplu pacientul e convins că are cancer).
O întrebare care permite detectarea simptomelor psihotice ar putea fi: „Nu este neobișnuit ca cineva care este foarte deprimat să audă voci care îi spun lucruri neplăcute (cum ar fi „Nu meriți să trăiești”) sau să se confrunte cu gânduri neliniștitoare legate de propriul corp. Ați sesizat așa ceva în cazul dumneavoastră?”
Ideile delirante hipocondriace sunt destul de frecvente în cazul pacienților în vârstă cu depresie severă.
În general, în cazul pacienților cu depresie psihotică, trebuie asociat un neuroleptic la tratamentul cu antidepresive.
Depresia primară severă de tip endogen – „melancolie”
Această entitate se distinge prin faptul simptomele centrale ale depresiei sunt anhedonia marcată și lipsa reactivității (dispoziția pacientului nu se îmbunătățește în împrejurări care în mod normal l-ar bucura). În plus, apar și următoarele caracteristici:
Dispoziție depresivă agravată dimineața.
Trezirea mult prea devreme dimineața.
Agitație sau lentoare psihomotorie semnificativă.
Anorexie marcată sau scăderea în greutate.
Sentimente de vinovăție excesive, disproporționate.
Se consideră că în cazul acestor pacienți probabilitatea unei depresii „biologice” este mai mare și este de așteptat să răspundă la tratamentul cu antidepresive sau la terapia electroconvulsiviantă.
Depresia majoră atipică.
Caracteristică pentru această formă de depresie este reactivitatea dispozițională (starea pacientului se îmbunătățește în cazul unor evenimente pozitive – de exemplu, când este vizitat de familie).
Caracteristici asociate:
Creșterea semnificativă a greutății sau apetit crescut.
Hipersomnie.
Senzația că au mâinile sau picioarele grele „ca de plumb”.
Un anumit tip de reactivitate (cu caracter de durată) care constă în a fi foarte sensibil la respingere în relațiile interpersonale (sensibilitate la respingere).
Caracteristicile atipice sunt de 2-3 ori mai frecvente în cazul femeilor. În cazul acestor pacienți debutul precoce și evoluția cronică sunt frecvente. Unii clinicieni consideră că acești pacienți răspund în special la tratamentul cu IMAO, totuși trebuie încercat mai întâi tratamentul cu inhibitori selectivi ai recaptării a serotoninei.
Depresia majoră postpartum.
Această formă este definită prin apariția episodului de depresie majoră la mai puțin de 4 săptămâni postpartum.
În general, simptomele și răspunsurile la tratament ale depresiei postpartum nu diferă de cele ale altor depresii. Așa-numita „depresie de maternitate” este caracterizată prin tristețe și adesea prin accese spontane de plâns, manifestări care survin la 3-7 zile postpartum și care se rezolvă spontan. Incidența depresiei postpartum este de 10%. În lipsa tratamentului acest tip de depresie va avea efecte negative atât asupra pacientei cât și asupra soțului și copilului. Există un risc crescut de recurență (30-50%) într-o perioadă ulterioară.
Depresia majoră sezonieră.
Această formă de depresie este caracterizată prin asocierea regulată a tulburărilor depresive cu o anumită perioadă a anului. Tipic, debutul are loc toamna sau primăvara, iar creșterea apetitului pentru dulciuri și îngrășarea sunt frecvent asociate acestei depresii.
De obicei apar și tulburări ale somnului cea mai întâlnită fiind hipersomnia.
Deși nu există date exacte în această direcție, s-a constatat că prevalența depresiei sezoniere crește semnificativ o dată cu distanța față de ecuator. Mulți dintre cei afectați de acest tip de depresie au și depresii nesezoniere.
Diagnostic diferențial.
Tulburările bipolare care nu au un caracter sezonier.
Depresie recurentă fără caracter sezonier.
Simptome psihiatrice recurente declanșate de factori sezonieri (cum ar fi modelul sezonier al abandonării serviciului).
Tratament.
S-a constatat că expunerea la lumină puternică dimineața și seara este utilă în cazul depresiilor „de iarnă”. Nu există un protocol standard referitor la doze și durata expunerii. Cel mai frecvent tratamentul constă în expunerea la o lumină albă puternică timp de 2 ore. Unele studii au demonstrat că se obțin efecte mai bune dacă expunerea terapeutică la lumină are loc dimineața. Nu au fost raportate probleme oftalmologice la pacienții care au urmat timp de 5-8 ani tratamentul prin expunere la lumină.
În multe cazuri este necesar ca la tratamentul prin expunere la lumină să se asocieze și medicația antidepresivă.
Diagnostic diferențial al tulburării depresive majore:
1. Tulburarea schizoafectivă
Această tulburare trebuie avută în vedere în cazul pacienților cu manifestări psihotice asociate depresiei, pentru următoarele motive:
În tulburarea schizoafectivă, concomitent cu simptomele psihotice survine un episod de depresie majoră.
Totuși, există și perioade în care simptomele psihotice se manifestă în absența simptomelor afective.
2. Tulburarea afectivă bipolară actualmente depresivă.
a. În cazul oricărui pacient cu depresie majoră trebuie cercetată existența episoadelor maniacale. Întrebările folosite pentru screening pot fi de genul:
„Au fost perioade în care să vă simțiți într-o stare opusă depresiei, cum ar fi euforică sau iritabilă, dar în mod evident diferită de starea dumneavoastră normală?”
„Au fost perioade în care ați pierdut nopțile, ați cheltuit mulți bani sau v-ați manifestat în societate într-un mod pe care l-ați regretat mai târziu?”
b. Pacienții cu tulburare bipolară actualmente deprimați necesită frecvent asocierea unui stabilizator de dispoziție (de exemplu litiul) cu antidepresiv. De obicei nu este suficient doar stabilizatorul de dispoziție pentru a rezolva depresia.
3. Tulburările de dispoziție determinate de o afecțiune medicală trebuie avute mereu în vedere.
4. Tulburările de adaptare cu dispoziție depresivă.
a. Existența unui eveniment precipitant nu exclude diagnostivul de depresie majoră. În multe cazuri de depresie majoră poate fi identificat un factor precipitant, iar aceste cazuri răspund la tratament în mod similar cu cele în care nu există un factor precipitant identificabil.
b. Tulburări de adaptare.
Nu întrunesc toate criteriile pentru diagnosticul de depresie majoră.
Survin în legătură cu un stresor specific.
Durează mai puțin de 6 luni după încetarea factorului stresor.
5. Doliul – moartea unei ființe apropiate. În timpul doliului persoana respectivă poate prezenta manifestările depresiei majore. Durata doliului poate fi determinată cultural, și atunci este riscantă punerea diagnosticului de tulburare depresivă înainte de terminarea perioadei obișnuite de doliu.
6. Distimia.
7. Tulburări de personalitate de tip borderline – cu senzația de golire afectivă cronică, dispoziție depresivă și idei suicidare.
Prognosticul depresiei majore
1. Netratate, episoadele de depresie majoră durează de obicei între 6 și 9 luni.
2. Anumite cazuri de depresie majoră sunt episodice și recurente. Pentru cei care au suferit un singur episod de depresie majoră, există aproximativ 50% șanse să aibă un al doilea episod, șansele de recurență crescând cu fiecare episod în plus.
3. Unele cazuri devin cronice și pot dura ani de zile.
4. Fără tratament, depresia majoră este o boală severă care afectează calitatea vieții în aceeași măsură ca și bolile medicale cronice. În plus, există în mod evident un risc crescut de suicid.
5. Tratamentul are un efect pozitiv semnificativ, 70% sau o proporție chiar mai mare dintre depresiile majore răspund la tratamentul medicamentos.
Tratament
Cele trei tipuri de tratament utile în depresia majoră sunt psihoterapia, medicația antidepresivă și terapia electroconvulsivantă (TEC).
Psihoterapia
Studiul diverselor forme de psihoterapie a demonstrat că răspunsul pacienților cu forme moderate de depresie majoră la psihoterapie este echivalent cu răspunsul la antidepresive.
Printre cele mai studiate forme de psihoterapie sunt următoarele:
Terapia cognitiv-comportamentală. În această formă de terapie pacientul este ajutat să-și identifice și modifice schemele de gândire greșite, deformate, maladaptive și repetitive care determină simptomele depresive.
Psihoterapia interpersonală. Terapia se focalizează asupra unei probleme actuale a pacientului. Procesul terapeutic constă în :
Explorarea necritică
Intervenții active ale terapeutului, întrebări directe.
Clarificarea problemei.
Propunerea soluțiilor
Decizia de explorare.
Dezvoltarea insight-urilor.
Facilitarea manifestării reacțiilor afective.
Indicațiile psihoterapiei și ale terapiei medicamentoase.
Pacienții cu simptome care le afectează capacitatea de a participa la o terapie bazată pe dialog vor beneficia de un tratament medicamentos inițial.
În cazul pacienților cu simptome moderate care doresc să discute despre problemele lor, se poate începe cu psihoterapia, tratamentul medicamentos fiind rezervat pentru situația unui răspuns inadecvat la psihoterapie.
Între aceste două extreme, tratamentul medicamentos și psihoterapia pot fi combinate.
Ca o schemă generală, psihoterapia vizează problemele și medicația vizează simptomele.
Psihoterapia poate fi aplicată ca tratament de bază în următoarele cazuri:
5-10% dintre pacienții care refuză medicația.
10-15% dintre pacienții care întrerup medicația sau care nu o tolerează.
Cei pentru care medicația este contraindicată:
în sarcină
în cazul intervențiilor chirurgicale majore sau afecțiunilor medicale acute.
în cazul unui infarct miocardic recent.
Structuri ale identității implicate în depresie. Nerealizarea de sine
În cazurile de depresie în general și depresie majoră în special, de natură psihică autoindusă, structurile identității sunt implicate în mecanismele acestei tulburări de cele mai multe ori. Incidența crescută a depresiei psihogene la vârsta a III-a și cercetările efectuate pe eșantioane reprezentative de populație aflată la vârsta pensionării arată că tulburarea depresivă este de multe ori autoindusă, fiind declanșată de factori sociali și bio-psihologici anxiogeni, dintre care se pot aminti:
Modificarea statutului social din persoană activă profesional în pensionar.
Modificări bio-funcționale (deprimare motorie, scăderea acuității analizatorilor, modificări fiziologice etc.).
Modificări de statut în cadrul familiei: copiii deveniți majori devin independenți (se căsătoresc și/sau se mută în locuințe proprii); în numeroase cazuri partenerul de viață decedează; apariția statutului de bunic care conduce la ideea de vârstă înaintată.
Modificări de tip economic (micșorarea importantă a veniturilor și, în special în România, insecuritatea economică) – duc la sentimente de îngrijorare și anxietate care se pot transforma în tulburări cronice datorită persistenței.
Toți factorii mai sus amintiți conduc la amenințarea integrității individuale și a structurilor sinelui. Foarte multe persoane nu activează în perioada adultă pentru realizarea sinelui prin acoperirea nevoilor fundamentale pentru sine și pentru sentimentul de împlinire: dragoste, apartenență la diferite grupuri sociale și sentimentul de parte a societății, stimă de sine, încredere, respect din partea celorlalți și respectarea acestora, susținere din partea familiei și a societății, moralitate, creativitate, spontaneitate, lipsa prejudecăților și acceptarea faptelor. În acest mod indivizii își îngrădesc structurile sinelui, le blochează și se identifică în mod forțat și fals cu structuri sau modele care nu îi caracterizează, autoinducând alienarea structurilor naturale, normale ale identității. Aceasta este de fapt și o potențială definiție a nerealizării de sine, proces care este însoțit și întărit într-un cerc vicios de elementele prezentate anterior:
distres;
trăsături disimunogene ale personalității;
deformări cognitive și de raționament;
disonanță cognitivă;
dezadaptare;
autoprogramare negativă;
anxietate și depresie (în numeroase cazuri);
somatizări care pot ajunge până la afecțiuni foarte grave.
Sentimentul nerealizării de sine la vârsta a III-a este unul dintre cei mai gravi factori care se grefează pe personalitatea și, implicit, comportamentul individului, toate acestea având ca rezultat o persoană închisă ca într-o carapace, negativistă, care are senzația că nu mai are ce afla în viață. Această autosuficiență negativistă duce la blocaje în comunicarea cu alte generații și la un anume tip de „oboseală cronică”, fenomen care accentuează potențialele afecțiuni organice.
5.3.2. Abordarea psihologică a sinelui
În prima parte a lucrării am prezentat o serie de teorii psihologice despre conceptul de sine. În continuare nu va mai fi accentuat acest aspect, ci vor fi tratate câteva considerații personale rezultate în urma cercetărilor realizate pentru această lucrare.
Sinele și individualitatea
„Principala caracteristică a omului este individualitatea sa”, arată Gordon Allport în lucrarea „Structura și dezvoltarea personalității”. El arată că termenul de personalitate se referă atât la psihic în particular, cât și la psihic în general. Allport susține că indivizii se nasc și mor în momente diferite și se manifestă diferit, fiecare în stilul său, în timpul vieții. Acest lucru este normal în condițiile în care ereditatea și mediul de dezvoltare și de manifestare al fiecărei persoane este unic.
Individualitatea psihologică
Dezvoltarea ontogenetică se realizează într-un mediu cultural și fizic specific fiecărui grup social și, mai mult, specific fiecărei familii. În acest mod dezvoltarea psihologică a omului este strâns relaționată de o serie de factori care conferă un caracter de unicitate pentru fiecare individ:
ereditatea – trăsăturile genetice, inclusiv cele fizice, conferă individului un profil psihologic distinct (de ex.: un copil care este mai mic de înălțime decât media, datorită trăsăturilor genetice, poate dezvolta un sentiment psihologic de inferioritate socială sau, în timp poate chiar dezvolta agresivitate sub forma unui mecanism de apărare);
mediul fizic – copilul născut și crescut în zone însorite are, de obicei, o personalitate deschisă și este mai vesel decât cel care trăiește în zone ploioase, cu puțin soare;
mediul cultural;
mediul educațional;
relațiile sociale.
Toți acești factori își pun amprenta pe dezvoltarea psihologică a individului constituind ceea ce numim caracter și care se află în relație directă cu identitatea individului sau cu structurile sinelui.
Henri Pieron semnala patru ipostaze sub care poate apărea caracterul :
1) maniera obișnuită și constantă de relație – proprie fiecarui individ (Henri Wallon);
2) individualitate psihologică (Jean E.Dumas);
3) ansamblu al dispozițiilor stabile ale unui individ (Albert Bourboud);
4) ansamblul tendințelor afective care dirijează reacțiile unui individ la condițiile mediului în care traiește (W.Heyer).
Gordon Allport preciza: “Când vorbim de caracter, mai mult ca sigur implicăm un standard moral și emitem o judecată de valoare”.
C.Radulescu – Motru vede caracterul, în mod deosebit, relaționat cu voința. Alexandru Roșca acorda un rol deosebit afectivității, iar Șt. Zisulescu se referă la toate componentele vieții psihice, definind caracterul ca “însușirea persoanei luminată de intelect, susținută de sentiment și direcționată de voință – spre a lua o atitudine față de realitate”.
Caracterul este un ansamblu închegat de atitudini și trăsături care determină un mod relativ stabil de orientare și raportare al individului la ceilalți, la societate în ansamblu și la sine însuși.
El reprezintă structura psihică individuală, relativ stabilă și definitorie pentru om, cu mare valoare adaptativă, punând individul în legatură cu realitatea.
Individualitatea psihologică a unei persoane nu este dată însă numai de factorii mai sus prezentați, ci și de structurile sinelui. Sinele social, familial, profesional, cultural (identificarea individului cu normele și valorile grupului de apartenență), sinele personal (sentimentul realizării de sine, forța sinelui) conferă persoanei umane identitate în acțiunile sale și orientare către un scop.
5.3.3. Sinele ca și concept antropologic
Sinele cultural și identitatea culturală. Aspecte spiritual-religioase
Personalitatea umană și sinele variază nu doar la nivel individual, ci și după criterii culturale. Apar astfel tipuri de conduite legate de eficiența propriei persoane într-un anumit mediu cultural. Relația dintre un anumit profil de personalitate și o anume cultură specifică este una fundamentală în antropologia culturală clasică.
Concepția antropologică clasică a raportului dintre cultură și personalitate, cultură și dezvoltarea și realizarea sinelui este aceea a circuitului cauzal dintre matricea culturală și personalitate. Mai mult, realizarea sinelui, așa cum o vede psihologia umanistă, dar și curentul transpersonal, este în strânsă dependență de direcționarea dată de mediul cultural individului: există culturi care pun mare accent pe realizarea spirituală a persoanei și pe insight-urile personale (ne referim aici la culturi cum este cea orientală sau culturi mai vechi ale anumitor triburi din Africa centrală sau America), există culturi care pun accent pe relaționarea individului cu lumea exterioară, pe achiziții materiale, carieră, aparențe sociale etc., așa cum este cultura occidentală.
Contextul cultural specific induce, prin tehnici deliberate sau spontane, un anumit tip de personalitate membrilor săi, iar prin aceștia, prin multiplicare, se menține și se perpetuează specificul psiho-axiologic al respectivului mediu cultural. În acest fel se poate spune că se formează un tip de sine cu trăsături specifice culturii de proveniență a unui individ.
Cercetări comparative, folosind metode statistice avansate (analiza multimodală) au arătat că profilul personalității copilului și al adultului este influențat mult mai direct și mai puternic de variabilele bioecologice (de ex.: proteine insuficiente) și, în special, de cele ale organizării domestice (dominația bărbatului, familie nucleară, familie extinsă etc.).
Au fost realizate abordări în care s-a pornit de la cultura individualistică, centrată pe sine, pe calitățile și performanțele individuale (cultura de tip occidental) și cultura de tip colectivist în care individul este estompat în favoarea grupului (cultura asiatică, hispanică, sud-europeană etc.). În acest din urmă caz sinele individual asimilează din mediul cultural un model de dezvoltare prin interdependență cu ceilalți. Pe această direcție s-au realizat comparații între cultura americană și cea japoneză, cele două fiind considerate reprezentative pentru diferența dintre Est (colectivism) și Vest (individualism). Rezultatele au arătat că în America se cultivă un sine independent, o unitate bine definită cu trăsături de întreg cognitiv, emoțional și motivațional. Individul este învățat de mic să fie competitiv și astfel, în mod obligatoriu, el trebuie să-și delimiteze sinele personal de al celorlalți, trăsătură de care dă dovadă chiar și în interiorul familei (frații sunt într-o continuă competiție pentru câștigarea atenției părinților, a profesorilor, a prietenilor – în cazul în care fac parte din același grup etc.). Comparându-se stima de sine la copiii mexicano-americani cu cei anglo-americani s-a constatat că la primii ea este legată de conduite de cooperare, în timp ce la cei anglo-americani este legată de competitivitate.
Pe de altă parte, în cultura japoneză sinele apare ca fiind interdependent. Indivizii se percep ca integrați în mediul social în care activează, puternic angajați în relațiile cu ceilalți, conducându-se după principiul că ei trebuie să se comporte potrivit gândurilor și sentimentelor celorlalți.
Din aceste cercetări se diferențiază astfel două modele culturale ale sinelui: sinele independent și sinele interdependent, corespunzător celor două tipuri majore de cultură.
Modelul independent al sinelui
Un model interdependent al sinelui
Un aspect important al dezvoltării sinelui în relație cu mediul cultural este și cel în care individul înțelege conceptul de cultură. Ne referim aici la persoanele cu o educație cel puțin de nivel mediu care percep conștient influența culturii din care fac parte asupra dezvoltării potențialului propriu.
Conceptul de cultură
5.3.3.1. Aspecte spiritual – religioase
Practici șamanice și stări speciale ale sinelui
Studiile psihologice și cercetări antropologice au arătat că accesul individului la structura propriului sine se poate realiza pe două căi:
prin utilizarea unor stări modificate de conștiență având ca scop dialogul cu sinele individual;
printr-o înțelegere profundă și superioară a scopului vieții, prin autobservare și prin deidentificarea cu ceea ce nu reprezintă propriul sine, ca și prin realizarea potențialului propriu, cale care este, de obicei, abordată cu succes de persoanele cu o bogată experiență de viață, aflate la apogeul vieții.
Prima cale descrisă este cea utilizată de șamanii din diverse regiuni ale lumii, pentru dialogul cu sinele interior și găsirea unor răspunsuri și rezolvări la problemele comunității din care fac parte. De fapt tehnica respirației accelerate, a hiperventilației a fost preluată de Stanislav Grof în metoda sa din practicile șamanice.
Șamanul unei comunități are atât un rol de vindecător al bolilor, cât și un rol de comunicator cu „spiritele” pentru identificarea de soluții la problemele semenilor săi. Șamanismul este răspândit încă destul de mult în Asia Septentrională și Siberia. În această regiune există credințe referitoare la cauza bolilor, cea mai răspândită fiind însă cea referitoare la „răpirea sufletului”. Boala este pusă pe seama faptului că sufletul s-a rătăcit, a zburat sau a fost răpit de spirite iar tratamentul este reprezentat de acțiunile șamanului pentru aducerea sufletului înapoi, în corpul bolnavului.
De obicei, înainte de accesul la stări modificate ale conștienței, șamanul se retrage în solitudine pentru a dialoga cu „spiritele naturii” și pentru a se pregăti. La șamanii amerindieni acest lucru semnifica dialogul șamanului cu propriul sine, în stare de conștiență nemodificată. Numai dacă soluția nu apărea în urma acestui dialog șamanul accesa alte stări ale conștienței pentru dialogul cu propriul sine.
În starea de conștiență modificată șamanul se eliberează de toate eurile sociale (considerate false sau iluzii – maya – în unele culturi) pentru a ajunge la sinele interior. Practicile celor mai multe comunități șamanice se bazează pe ideea că sinele, ca unică structură autentică a ființei, este cel care poate purta un dialog cu spiritele naturii. În unele culturi este conștientizat faptul că structurile sociale ale individului, rolurile și statusurile, eurile împiedică dialogul autentic cu natura și reprezintă o stavilă în fața persoanei care dorește să afle soluții la problemele sale.
Șamanul este un maestru al simbolisticii în practicile sale. De exemplu, el poartă cu el câteva oase care reprezintă atât un arhetip al morții simbolice – în stare de transă șamanul „moare” pentru a avea acces la sine (este de fapt moartea sau disoluția eurilor), cât și o reducere a ființei la ceea ce rămâne peren. Șamanul siberian, de exemplu, înainte de a încerca să câștige de partea sa spiritele ajutătoare trebuie să treacă o dificilă probă inițiatică: dobândirea capacității de a se vedea pe sine ca schelet. El ajunge la această viziune în urma unui îndelung și greu antrenament. Mircea Eliade (1997) remarcă în acest caz ca „reducerea la schelet marchează o depășire a condiției umane profane”.
Remarcăm că acest dificil exercițiu este încărcat cu o simbolistică extrem de bogată: scheletul este ceea ce rămâne din ființa umană la nivel sesizabil, palpabil. El este structura de rezistență a organismului în timpul vieții, dar adăpostește totodată organele vitale în cutia toracică. Pe de altă parte ceea ce rămâne din individ după renunțarea la euri este sinele. Sinele suportă structura psihică a persoanei, dă direcție vieții prin identificare și adăpostește în interior potențialitățile individului ca structuri psihic-vitale. Prin simbolistica reducerii la schelet șamanul se reduce de fapt la sine. Din acel moment el se reintegrează în matricea universală, se reînnoiește și renaște din punct de vedere mistic.
M. Eliade subliniază că vizualizarea propriei morți și reducerea finală la starea de schelet constituie una dintre meditațiile frecvente în budismul indo-tibetan și mongol.
Mandala tibetană
Călugării tibetani, pe de altă parte, având același obiectiv ca cel al șamanilor și anume accesul la sinele interior și renunțarea la euri sau disoluția acestora, folosesc ca una dintre metode meditația asupra centrului unei mandale. Realizarea de sine, în concepția lor, reprezintă transcenderea contrariilor, în așa fel încât fiecare aspect al personalității este exprimat în mod egal. Pentru cel ce realizează sinele nu mai există bărbat și femeie, nu mai există ego sau umbră, rău sau bine, conștient și inconștient, el se dizolvă în univers pentru a-și regăsi echilibrul.
Locul sinelui în practica isihasmului
Mistica ortodoxă, reprezentată de trăirea isihastă, utilizează o metodă de asceză în care rugăciunea inimii, sau rugăciunea lui Isus este practica fundamentală pentru găsirea „liniștii” interioare.
Ghelasie Gheorghe arată că „Isihasmul este tocmai aceasta sacralitate de Schelete Sfinte Moaște”, simbolism care este izbitor de asemănător cu simbolistica scheletului descrisă în practicile șamanice de mai sus. Mai mult, isihia reprezintă starea de liniște a sufletului (hesychia – liniște, împăcare). Făcând din nou o paralelă cu teoriile psihologiei transpersonale, dar și cu anumite școli filozofice orientale care percep sinele ca pe un loc al liniștii și caută acest loc, observăm o altă asemănare izbitoare: potrivit doctrinei isihaste monahul caută același loc al liniștii; el trebuie să trăiască în pace și liniște, împăcând trupul cu sufletul și menținându-se într-o stare contemplativă. În același timp el practică „rugăciunea inimii” („Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”), o tehnică prin care „coboară” din „minte” în „inimă”. Simbolistica acestei coborâri este strâns legată de cea a coborârii în adâncul ființei, la propriul sine, întâlnită în alte curente sau orientări mistico-religioase și filozofice. Monahul își caută sinele interior și, odată ce l-a găsit el îl găsește pe Dumnezeu în ființa sa.
Această considerație este întărită de tezele isihaste potrivit cărora comuniunea omului cu Dumnezeu (legătură inițial existentă, dar deteriorată prin păcatul primordial) se poate reface printr-un efort către obținerea purității primordiale, efort ascetic ce presupune două trepte consecutive:
Prima este praxisul, care constă în urmărirea strictă a pildei unor monahi exemplari, stăpânirea propriului eu, supunerea la privațiuni și probe ascetice. Rezultatul era achiziționarea unei bune discipline psihice.
Regenerarea morală este ținta celei de a doua etape, în cadrul căreia, printr-o supremă concentrare interioară, prin izolare de lumea exterioară, prin meditație continuă și prin practicarea rugăciunii mentale (specifică isihaștilor), se poate ajunge la purificare, resurecție spirituală și starea de extaz ce îngăduie vederea lumii divine.
Isihasmul este prin urmare atât o teorie cât și o practică religioasă. În sens isihast, teologia nu este numai un discurs despre Dumnezeu, este în același timp și un mod de viață creștin. Teolog este cel care nu rămâne la a cunoaște dogma și canoanele, ci mai ales le practică, trăind el însuși în Isus Hristos. Astfel, în Isihasm creștinismul este în primul rând experiență.
Veșmânt sacramental purtat de isihaști numit Megaloschema
Scopul isihastului este cunoașterea lui Dumnezeu. În singurătate, el repetă rugăciunea lui Isus "cu inima", adică în mod real, ca pe o invocație a lui Hristos însuși. Aceasta este o diferență fundamentală față de tehnicile ascetice orientale, unde puterea formulelor mantrice este in objecto. Pentru isihast, repetarea pur formală a silabelor rugăciunii este considerată periculoasă.
Practicarea rugăciunii lui Isus, numită și "Rugăciunea inimii", trebuie să aibă loc în umilință. Textele isihaste avertizează deseori asupra pericolelor care survin asupra eremitului care este mândru, orgolios sau arogant.
Practicarea rugăciunii inimii este continuă și automată, ducând la dobândirea unei stări mentale de nepsis (sobrietate, neutralitate), acea stare mentală care a devenit imună la gândurile ispititoare. Este starea de comuniune cu sinele interior, autentic.
Studii antropologice. Variabilitatea stresului și a tulburărilor afective în funcție de vârstă și sex, reflectată în cercetări experimentale
Studiile transversale efectuate pe eșantioane de populație adultă în general sau pe populație de vârsta a III-a, ca și cercetările longitudinale arată că incidența stresului și a tulburărilor afective este crescută la vârsta a III-a și că există diferențe între rezultatele obținute pe loturi de bărbați față de cele obținute pe loturi de femei. Există, de asemenea și diferențe între eșantioane populaționale de diferite origini entice.
Un studiu publicat în 2002 arată că prevalența depresiei în rândul populației vârstnice minoritare din SUA este mult mai ridicată decât în rândul populației majoritare. Vârstnicii hispanici și afro-americani au o rată mai ridicată a depresiei decât conaționalii lor majoritari, posibil datorită afecțiunilor specifice vârstei, dar și datorită dificultății minoritatilor de a se realiza în viață (strâns legată de realizarea de sine). În studiu au fost incluși 7700 de adulți cu vârste peste 54 de ani. Cercetările au demonstrat că depresia majoră are cea mai crescută prevalență în rândul hispanicilor (10,8%), urmați de afro-americani (aprox. 9%) și de 8% dintre albii din aceeași categorie de vârsta.
Alte cercetări (Journal of the American Medical Association, 1996) demonstrează că numărul femeilor care experimentează depresia este dublu față de cel al bărbaților. Raportul de 2 la 1 se menține indiferent de rasă, etnicitate sau status economic. Prevalența depresiei majore de-a lungul vieții este de 20-26% pentru femei și de 8-12% pentru bărbați.
Depresia la femei este asociată și cu risc crescut de fracturi. Densitatea minerală a oaselor la femeile cu istoric de depresie majoră este cu 10-15% mai scazută decât nivelul normal pentru vârsta lor, ceea ce duce la un risc de fractură de șold mai ridicat cu 40% în următorii 10 ani (National Institute of Mental Health – USA).
Studiile arată că nivelul stresului este diferit la bărbați față de femei. Unul dintre cele mai importante motive pentru care femeile reacționează diferit la stres este reprezentat de diferențele hormonale față de bărbați. Trei tipuri de hormoni joacă un rol fundamental în stres: cortizolul, epinefrina și oxitocina. Când apare stresul cortizolul împreună cu epinefrina ridică nivelul presiunii sanguine și a zahărului circulant. Cortizolul singur scade eficacitatea sistemului imunitar. Diferența între femei și bărbați apare în cazul oxitocinei, care la femei este secretată în cantități mai mari decât la barbați și care are rolul de a contracara producția de cortizol și epinefrină și a promova relaxarea.
Un studiu efectuat în Finlanda (1989), al carui scop a fost identificarea factorilor predictivi și relaționați cu depresia cronică la subiecți de vârsta a III-a diagnosticați cu depresie, a fost realizat pe o populație de 97 de subiecți cu vârsta mai mare de 60 de ani, care au fost tratați în serviciile medicale finlandeze. Apariția depresiei a fost evaluată imediat după tratament și la o perioadă cuprinsă între 15 luni și 5 ani după prima diagnosticare. Subiecții au fost clasificați, în concordanță cu recuperarea lor, în:
persoane cu depresie la toate cele trei examinări (inițială, posttratament și la 15-60 de luni) – 47 de subiecți – depresivii cronici;
persoane cu depresie la prima examinare, dar fără depresie la următoarele două examinari – 50 de subiecți – subiecții recuperați.
Rezultatele studiului au demonstrat că la baza depresiei cronice a vârstnicilor din lotul studiat au stat de cele mai multe ori: imaginea de sine negativă; deteriorarea stării de sănătate; dispariția partenerului de viață.
Un studiu efectuat în 2001 la Universitatea din Düsseldorf subliniază rolul stresului psihic și psihosocial cronic în accelerarea procesului de îmbătrânire și în apariția bolilor degenerative asociate cu îmbătrânirea, cu referire la teoria eliberării radicalilor liberi în procesul îmbătrânirii. Studiul arată că stresul cronic din timpul vârstei adulte este asociat cu accelerarea procesului de îmbătrânire și afecțiunile relaționate cu acest proces, cu focalizare pe afecțiunile cardiovasculare. În acest studiu se argumentează că stresul cronic este, în mare parte, rezultatul atitudinii față de muncă a subiecților sau a condițiilor de muncă. Se arată că lipsa de echilibru între efortul depus și recompensele obținute la serviciu determină o tensiune continuă care se transformă în stres cronic cu urmări asupra procesului de îmbătrânire. Autoeficiența (self-efficacy) și stima de sine (self-esteem), două componente majore ale sistemului sinelui și ale stării/senzației de bine, ca și ale sănătății sunt compromise în acest caz. Rezultatele empirice derivate din cercetări epidemiologice și experimentale susțin această ipoteză.
În urma studiilor efectuate pe populația de vârsta a III-a, printre soluțiile nemedicamentoase identificate pentru diminuarea sau chiar dispariția celor trei factori afectivi (stres, depresie, anxietate), două sunt de o importanță majoră:
optimizarea modului de gândire prin diminuarea sau eliminarea deformărilor de raționament și/sau redirecționarea atenției către activități plăcute și atractive (hobby);
efectuarea de activități sportive cu efort fizic ușor – mediu (fără exagerări și ținându-se cont de vârstă), care determină eliberarea de hormoni antistres în organism, o stare fizică bună ceea ce are ca rezultat o stare psihică optimistă.
5.4. Împlinirea sinelui. Programarea
Unul dintre obiectivele fundamentale ale ființei umane în ontogeneză, din punct de vedere al psihologiei antropologice, este reprezentat de starea de satisfacție individuală rezultată din integrarea imaginii fizice despre sine într-un cadru de normalitate și în urma succesului activităților realizate la nivel social, profesional, familial și cultural. Această stare de satisfacție este direct relaționată cu împlinirea sinelui, văzută ca o atingere a unui nivel superior al potențialului unei persoane în cursul vieții, pe majoritatea structurilor de identitate descrise în această lucrare.
Tendința omului spre auto-actualizare și auto-realizare, depășirea permanentă a propriilor nevoi (meta-motivația) și dezvoltarea potențialului creativ la maximum conferă unicitate ființei umane. Pe de altă parte aceste tendințe neîmplinite slăbesc forța psihică (afectiv-volițională și motivațională) a individului și, implicit, pe cea fizică, oferind teren fertil dezechilibrelor, tulburărilor de tip patogen și chiar unor afecțiuni serioase. Toate acestea se agravează la vârsta a treia datorită terenului biologic aflat în regresie, ca și al rigidității unor funcții psihice.
Abraham Maslow arăta despre persoanele care au atins realizarea de sine că:
acceptă faptele și realitățile lumii (incluzându-se aici și pe ei înșiși) în loc de a le respinge sau de a le evita;
sunt spontani în ideile și acțiunile lor;
sunt creativi;
sunt interesați de rezolvarea problemelor; aceasta include deseori și problemele altora;
simt o apropiere de ceilalți oameni și, în general, apreciază viața;
au un sistem al moralității internalizat total și care este independent de orice autoritate externă;
au discernământul necesar și sunt capabili să vadă toate lucrurile într-un mod obiectiv.
Împlinirea sinelui la vârsta a treia implică o stare de satisfacție generală a individului, un sentiment de plinătate și necesitate socială (individul simte că este necesar familiei, societății prin datorită deținerii și împărtășirii unei bogate experiențe a unei vieți reușite). Toate acestea, atât pe fond psihologic, cât și pe fond fiziologic și pe corelatele psiho-neuro-imuno-endocrinologice duc la o stare de sănătate optimă și o bătrânețe frumoasă.
În acest context, atât realizarea cât și în special nerealizarea de sine sunt relaționate cu programarea pentru dezvoltare a individului, realizată de cele mai multe ori la nivel inconștient, prin internalizarea unor modele comportamentale preluate din familie și societate. Această autoprogramare este realizată sub forma unui scenariu de viață, inconștient, care implică succesul sau eșecul și care are în compoziție implicit mecanismele de apărare psihologice inconștiente. Medicul psihiatru Eric Berne, celebru datorită întemeierii “analizei tranzacționale” arată că fiecare persoană își “scrie” în copilărie propriul scenariu de viață, influențat puternic de părinți și de poziția pe care o adoptă adulții în diverse situații de viață. Acest “scenariu” poate conține modele de succes sau eșec pe care individul alege, de cele mai multe ori inconștient, să le aplice în propria sa viață. Neîmplinirea sinelui conține un model de eșec de cele mai multe ori, pe cînd realizarea de sine urmează un model de succes al propriului scenariu.
Înaintăm ipoteza că o persoană care aplică un model de eșec în viața personală, îl va activa pe toate structurile de identitate, rezultând din aceasta o stimă de sine scăzută dublată de un comportament agresiv față de sine (latent, sau manifest). Prin menținerea o perioadă lungă de timp a sentimentului de nerealizare de sine (de obicei mai mult de zece ani) o persoană de vârsta a treia este expusă în acest mod unor tulburări sau afecțiuni medicale, ipoteză confirmată în ultima perioadă de psihosomatică și psiho-neuro-imuno-endocrinologie. În acest fel este realizată o autoprogramare a individului implicit către eșecul fizic (degradare fizică).
Bibliografie selectivă
AMERICAN PSYCHIATRIC ASSOCIATION, Manual de diagnostic și statistică a tulburărilor mentale, Ediția a IV-a, 2000 – Asociația Psihiatrilor Liberi din România
Bălăceanu-Stolnici, Constantin, Cunoaștere și știință, Editura fundației “Andrei Șaguna”, Constanța, 1997
Bălăceanu-Stolnici, Constantin, Incursiune în lumea sufletului: o abordare antropologică, Editura Paidea, București, 2004
Bălăceanu-Stolnici, Constantin, Geriatrie practică, Editura Medicală Amaltea, București, 1998
Bergson, Henri, Eseu despre datele imediate ale conștiinței, Editura Antet, București, 1999
Bock, Philip K., Rethinking psychological anthropology, Waveland Press Inc., , 1999
Boris, Luban-Plozza, Iamandescu, Ioan-Bradu, Dimensiunea psihosocială a practicii medicale, Editura Infomedica, București, 2003
Deaux, K., Reid, A., Mizrahi, K. and Ethier, K.A., Parameters of social identity. Journal of Personality and Social Psychology 68, 280–291, 1995.
Duda, Rene, Gerontologie medico-socială, Editura Junimea, , 1983
Eliade, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase, Editura Universitas, Chișinău, 1992
Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Editura Humanitas, București, 1997
Eliade, Mircea; Culianu, Petru, Dicționarul religiilor, Editura Humanitas, București, 1993
Enăchescu, Constantin, Tratat de psihopatologie, Editura Tehnică, București, 2005
Freud, Anna, Eul și mecanismele de apărare. București: Ed. Fundației Generația, 2002.
Goldberg, J., Richard, Ghid clinic de psihiatrie, Editura All Educational, București, 2001
Gorgos, Constantin, Vademecum în psihiatrie, Editura Medicală, București, 1985
Iamandescu, Ioan-Bradu, Stresul psihic din perspectivă psihologică și psihosomatică, Editura Infomedica, București, 2002
Leasevici, Nicolae, Concepția antropologică a Părintelui Profesor Doctor Academician Dumitru Stăniloae, (capitolul 9) teză de doctorat susținută pe 22 aprilie 2004 la Facultatea de Teologie București
Luban-Plozza, Boris, Poldinger, W., Kroger, F., Boli psihosomatice în practica medicală, Editura Medicală, București, 2000
Martin, L.G., The aging of . Journal of Gerontology 43, 99–113, 1988.
Mânzat, Ion, Psihologia transei șamanice, Editura Aldomar, București, 1999
Mulac, A. and Giles, H., ‘You’re only as old as you sound’: Perceived vocal age and social meanings. Journal of Health Communication 8, 199–216, 1996.
Nishida, T., Sequence patterns of self–disclosure among and NorthAmerican students. Paper presented at the Conference on Communication in and the , , , 1991.
Noica, Constantin, Rostirea filozofică românească, 1970
Ogawa, N. and Rutherford, R., Care of the elderly in : Changing norms and expectations. Journal of Marriage and the Family 55, 585–597, 1993.
Rodin, J. and Langer, E.J., Aging labels: The decline of control and fallof self-esteem. Journal of Social Issues 36, 12–29, 1980.
Săhleanu, Victor, Concepții despre om în medicina contemporană, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1976
Scupin, Raymond, Cultural anthropology: a global perspective, , 2006
Sung, K.T., Measures and dimensions of filial piety. The Gerontologist 35, 240–247, 1995.
Stăniloae, Dumitru, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Craiova, 1987
Vasile, Cristian, Investigarea mecanismelor neuropsihologice implicate in gestiunea stresului (coping). Explorarea EEG și evaluarea tehnicilor psihofiziologice de reglare propuse de psihologia modernă. Proiect de cercetare stiintifica, VIASAN, 2003-2005
Vlădescu, Maria, Vulpe, Corneliu. Atlasul antropologic al Transilvaniei, Editura Academiei Române, București, 2005.
Webliografie:
1. Răducanu, Gelu, Evaluarea imunitatii pe un esantion de populatie din Transilvania, raport de cercetare – autori dr. Liana Rodica Mărginean, dr. Ana Maria Mărginean, dr. Gelu Răducanu – Universitatea de Medicină și Farmacie „Iuliu Hațieganu” Cluj-Napoca și Centrul Medical Elmavital Cluj.Napoca articol publicat în 2005 la adresa www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=1783
CAPITOLUL 6
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
6.1. Concluzii
Problemele legate de geriatrie și de dinamica transformărilor la vârsta a treia sunt din ce în ce mai numeroase în prezent, aspectele medicale fiind dublate de presiunea socială exercitată prin îmbătrânirea accentuată a populației. Tridimensionalitatea ființei umane (dată de aspectele biologice, psihologice și sociale) se poate traduce în termeni de timp biologic, timp social și timp psihologic. Aceste trei axe ale timpului evoluează independent una de alta și diferit pentru fiecare persoană, dar se influențează reciproc ducând către o dezvoltare omogenă a individului. Timpul biologic poate fi descris de calitatea, cantitatea și viteza transformărilor funcțiilor fizice și care reprezintă puncte de reper în ontogeneză; timpul social este descris de calitatea, cantitatea și viteza transformărilor de statusuri și roluri precum și transformările sociale care marchează diferite etape în dezvoltarea individului (incluzând aici transformările profesionale și familiale, ca și pe cele culturale); timpul psihologic poate fi reprezentat de calitatea, cantitatea și viteza transformărilor intime în dinamica psihologică a individului, de înțelegerea mai mult sau mai puțin profundă a sensului vieții personale de către acesta.
Toate cele trei dimensiuni temporale se află în strânsă relație cu structurile de identitate individuale, depinzând de fiecare persoană dacă menține armonia sau concordanța între structurile de identitate și dimensiunile temporale ale existenței umane.
Este cunoscut faptul că vârsta reprezintă o noțiune relativă atunci când este pusă în relație cu activitatea umană. La 97 de ani marele muzician Pablo Casals scria: “Vârsta este o noțiune relativă. Dacă am continua să lucrăm și nu ne-am pierde capacitatea de a percepe frumusețea universului înconjurător, am vedea că vârsta nu înseamnă neapărat bătrânețe… Acum înțeleg multe lucruri mai profund decât oricând înainte și viața mi-e plină de și mai mult farmec. Munca este cel mai bun antidot al bătrâneții. Personal nici nu mă gândesc la odihnă” (apud. Duda R., 1983)
În aceste condiții una dintre puținele soluții viabile la nivel antropologic pentru o parte importantă a problemelor legate de îmbătrânire ar putea fi educația populației pentru înțelegerea sistemului structurilor de identitate și pregătirea și încurajarea populației pentru realizarea de sine pe toate cele cinci structuri fundamentale (fizică, socială, familială, profesională și cultural-spirituală) pentru ca alte două structuri de identitate majore să funcționeze la nivel optim: stima de sine și comportamentul față de sine.
Cercetările efectuate în această lucrare au arătat că dinamica structurilor de identitate la vârsta a treia reprezintă o parte importantă a procesului de evoluție umană, ca și un potențial factor sanogenetic, care, atunci când funcționează armonios și este conștientizat de către individ poate duce la un sentiment de plenitudine și armonie interioară, dar și la ocolirea unor dezechilibre, tulburări și afecțiuni medicale, în special cele de tip psihic și psihosomatic.
Din datele statistice rezultate în urma cercetărilor putem reține ca și concluzii:
se observă o variație aflată în armonie, în general, pe cele cinci structuri de identitate primare (identitatea fizică, socială, profesională, familială și culturală) la ambele sexe. Considerăm extrem de interesante aceste sincronicități în variația identităților, ele putând duce la o legitate a variației celor cinci structuri pentru vârsta a treia;
scorul pentru stima de sine la femei atinge cote sensibil mai mari decât la bărbați;
au fost identificate corelații direct proporționale între stima de sine și mulțumirea față de modul în care arată subiecții. Acest lucru indică valorizarea înfățișării fizice în legătură cu respectul față de propria persoană;
identitatea familială este mai intensă în perioada 60-78 de ani, după care scade în intensitate. Această scădere a variației se suprapune cu mutarea copiilor în alte locuințe, după căsătorie și ruperea familiei nucleare odată cu crearea familiei extinse. În funcție de cultura și valorile familiale existente, persoanele de vârsta a treia pot fi astfel marginalizate sau valorizate;
identitatea culturală rămâne cu un scor ridicat la vârste de peste 80 de ani, fapt regăsit și în autodirecționarea indivizilor către viața religioasă;
după vârsta de 80 de ani identitatea fizică, așa cum este percepută de subiect, se încadrează între limite restrânse și se află în scădere. Se poate observa o variație dinamică în perioada 60-75 de ani, când o parte dintre subiecți mai sunt încă activi profesional, iar cei care au ieșit la pensie caută încă activități extracasnice;
indicii de corporalitate corelează invers proporțional cu stima de sine și comportamentul pozitiv față de sine, atât la bărbați, cât și la femei;
nivelul de stres are o variație foarte mare în cadrul lotului studiat;
stresul nu este direct proporțional cu înaintarea în vârstă, ci în special cu modul în care percepe individul acest aspect, dar și cu evenimentele de viață prin care a trecut individul;
subiecții care nu au studii, au un nivel crescut de stres ca și sentimentul nerealizării de sine;
nivelul de stres al femeilor este mai ridicat decât cel identificat la bărbați;
realizarea și nerealizarea de sine sunt relaționate cu programarea pentru dezvoltare a individului, realizată de cele mai multe ori la nivel inconștient, prin internalizarea unor modele comportamentale preluate din familie și societate. Această autoprogramare este realizată sub forma unui scenariu de viață, inconștient, care implică succesul sau eșecul și care are în compoziție implicit mecanismele de apărare psihologice inconștiente.
Sperăm că am reușit să demonstrăm prin această abordare că dezvoltarea armonioasă a structurilor de identitate este de maximă importanță pentru sănătatea umană și reprezintă un proces fundamental în ontogeneză. Mai mult, evoluția în vârstă a individului se poate derula în sens pozitiv sau negativ în funcție de:
modul cum este conștientizată și înțeleasă de către individ funcționarea propriilor structuri de identitate;
înțelegerea propriilor tendințe și antrenarea către atingerea obiectivelor personale (realizarea de sine).
6.2. Propuneri
Pentru vârstnici, în mod special trebuie avute în vedere riscul accidentelor, particularitățile morfo-funcționale, și dificultățile de adaptare și psihologice, cu tendințe de izolare.
Cercetările privind modul de viață al persoanelor vârstnice, inclusiv al longevivilor (peste 85 —90 de ani), au pus în evidență un anumit comportament care le-a asigurat o bună stare fizică, psihică și socială. Atitudinea comportamentală se formează încă din copilărie și aceasta influențează în mod decisiv starea de sănătate. Pregătirea bătrâneții trebuie începută din primele decenii de viață, deoarece orice boală din copilărie sau adolescență poate influența ritmul de îmbătrânire. Astfel, prima dintre propuneri este aceea că îmbătrânirea sănătoasă trebuie pregătită printr-o atitudine comportamentală, care să fie inițiată încă din copilărie.
La una dintre întâlnirile recente privind ocrotirea persoanelor vârstnice desfășurată sub egida O.N.U., a fost propus și conceptul de ,vârstnic activ", care include deopotrivă avantaje pentru bătrâni și pentru societate. Transpunerea în practică a acestui concept presupune:
a) pregătirea organizată a pensionării in cadrul programului complex al pregătirii bătrâneții;
b) o opțiune clară pentru utilizarea vârstnicilor, corespunzătoare pregătirii și capacității lor funcționale;
c) lupta vârstnicilor înșiși pentru un nou statut și rol social al lor.
Ca rezultat al studiilor efectuate în această lucrare propunem o serie de măsuri care să contribuie substanțial la o îmbătrânire sănătoasă:
o abordare integrală (implicit a structurilor de identitate) a ființei umane în programele de sanogeneză și de educație a populației;
intervenția terapeutică (și implicit și diagnoza) trebuie să țină cont de dinamica structurilor de identitate și de sentimentul de realizare sau nerealizare de sine;
abordarea diagnostică și terapeutică trebuie să fie realizată specific pentru fiecare dintre structurile de identitate: fizică, socială, familială, profesională și cultural-spirituală, precum și pentru stima de sine și comportamentul față de sine. Este necesară astfel pregătirea specialiștilor pentru acest tip de abordare;
în abordarea terapeutică se va ține cont și de interrelaționarea celor șapte structuri ale identității.
BIBLIOGRAFIE
Allport, Gordon, Structura și dezvoltarea personalității, Editura didactică și pedagogică, București, 1991
AMERICAN PSYCHIATRIC ASSOCIATION, Manual de diagnostic și statistică a tulburărilor mentale, Ediția a IV-a, 2000 – Asociația Psihiatrilor Liberi din România
Adler, A., Cunoașterea omului, București: IRI, 1996
American Psychological Association, Developing Adolescents: A Reference for Professionals, . 2002
Banciu, D., Rădulescu, S.M., Voicu, M., Adolescenții și familia. București: Ed. Științifică și Enciclopedică, 1987
Barak, B., Cognitive age: A new multidimensional approach to measuring age identity, International Journal of Aging and Human Development 25, 109–128, 1987
Barak, B., Stern, B. andGould, S., Ideal age concepts: An exploration. InM. (ed.) Advances in Consumer Research 15 (pp. 146–152). : Association for Consumer Research, 1988
Băban, Adriana. (coord.), Consiliere educațională, , 2003
Bălăceanu-Stolnici, Constantin, Cunoaștere și știință, Editura fundației “Andrei Șaguna”, Constanța, 1997
Bălăceanu-Stolnici, Constantin, Incursiune în lumea sufletului: o abordare antropologică, Editura Paidea, București, 2004
Bălăceanu-Stolnici, Constantin, Geriatrie practică, Editura Medicală Amaltea, București, 1998
Bergson, Henri, Eseu despre datele imediate ale conștiinței, Editura Antet, București, 1999
Berk, Laura, Child Development, 4th Ed. A Viacom Company, 1997
Biberi, Ion, Individualitate și destin (vol. 1), Editura Fundația Regele Mihai I, București, 1945
Biberi, Ion, Individualitate și destin (vol. 2), Editura Fundația Regele Mihai I, București, 1945
Biberi, Ion, Principii de psihologie antropologică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971
Birch, A., Psihologia dezvoltării. București: Ed. Tehnică, 2000.
Bock, Philip K., Rethinking psychological anthropology, Waveland Press Inc., , 1999
Bogdan, Radu, Temeiuri ale cogniției, Editura Bic All, București, 1998
Boris, Luban-Plozza, Iamandescu, Ioan-Bradu, Dimensiunea psihosocială a practicii medicale, Editura Infomedica, București, 2003
Botez, Angela; Popescu, Bogdan, Filosofia conștiinței și știintele cognitive, Editura Cartea Românească, București, 2002
Braconnier, A., Copilul tău de la 10 ani pâna la 25 de ani. București: Ed. Teora, 2001
Campbell, R., Copiii noștri și drogurile. București: Ed. Curtea Veche, 2001
Coomaraswamy, Ananda K., Hinduism și budism, Editura Timpul, Iași, 1997
Coupland, N., Coupland, J. and Giles, H., Telling age in later life: Identity and face implications. Text 9, 129–151, 1989.
Coupland, J. and Nussbaum, J.F. (eds), Handbook of Communication and Aging Research. : Erlbaum, 1995
David, Daniel, Tratat de psihoterapii cognitive și comportamentale, Editura Polirom, Iași, 2006
De Scitivaux, Frederic, Lexic de psihanaliză, Editura Institutul European, Iași, 1998
Deaux, K., Reid, A., Mizrahi, K. and Ethier, K.A., Parameters of social identity. Journal of Personality and Social Psychology 68, 280–291, 1995.
Debesse, M., Psihologia copilului de la naștere la adolescență. București: EDP, 1970
Debesse, M., Etapele educației. București: EDP, 1981.
Dobzhansky, T., The biological basis of human freedom, New York, Columbia Universitz Press, 1956
Doron, Roland; Parot Francoise, Dicționar de psihologie, Editura Humanitas, București, 1999
Duda, Rene, Gerontologie medico-socială, Editura Junimea, , 1983
Eliade, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase, Editura Universitas, Chișinău, 1992
Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Editura Humanitas, București, 1997
Eliade, Mircea; Culianu, Petru, Dicționarul religiilor, Editura Humanitas, București, 1993
Enăchescu, Constantin, Tratat de psihopatologie, Editura Tehnică, București, 2005
Erikson, E. H., Identity: Youth and crisis. : W. W. Norton, 1968.
Ethier, K.A. and Deaux, K., Negotiating social identity when contexts change: Maintaining identification and responding to threat. Journal of Personality and Social Psychology 67, 243–251, 1994.
Eysenk, H., Eysenk, M., Descifrarea comportamentului uman. București: Teora, 1995.
Eysenk, M., Psychology: an international perspective. Psychology Press, 2004.
Fontaine, Roger, Psihologia îmbătrânirii, Editura Polirom, , 2008
Freud, Anna, Eul și mecanismele de apărare. București: Ed. Fundației Generația, 2002.
Freud, Sigmund, Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieții cotidiene, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1992
Gallois, C., Giles, H., Ota, H., Pierson, H.D., Ng, S.H., Lim, T.S., Maher, J., Somera, L., Ryan, E.B. and Harwood, J., Intergenerational communication across the Pacific Rim: The impact of filial piety. In J.C. Lasry, J. Adair and K. Dion (eds) Latest Contributions to Cross-Cultural Psychology (pp. 192–211). : Swets & Zeitlinger, 1999.
Garstka,T.A., Branscombe, N.R. andHummert, M.L., Age group identification across the life span. Unpublished manuscript, Department of Psychology, , 1997.
Giles, H., Ethnic markers in speech. InK.R. Scherer and H.Giles (eds) Social Markers in Speech (pp. 251–290). : Press, 1979.
Goldberg, J., Richard, Ghid clinic de psihiatrie, Editura All Educational, București, 2001
Golu, Mihai, Particularități ale integrării la nivel psihic, în Aurele corpurilor-interfețe cu cosmosul (coord. C. Guja) Editura Enciclopedică, București, 1993
Gorgos, Constantin, Vademecum în psihiatrie, Editura Medicală, București, 1985
Grof, Stanislav, Jocul cosmic: explorări ale frontierelor conștiinței umane, Editura Antet, București, 1998
Grof, Stanislav, Psihologia viitorului: lecții din cercetarea modernă asupra conștiinței, Elena Francisc Publishing, București, 2005
Gudykunst, W.B. and Nishida, T., Bridging Japanese – North American Differences. : Sage, 1994.
Guja, Cornelia (coord.), Aurele corpurilor-interfețe cu cosmosul, Editura Enciclopedică, București, 1993
Guja, Cornelia, Aura corpului uman – introducere în antropologia individului, Editura Polirom, Iași, 2000
Harwood, J., Age identity and television viewing preferences. Communication Reports 12, 85–90, 1999a.
Harwood, J., Age identification, social identity gratifications, and television viewing. Journal of Broadcasting and Electronic Media 43, 123–136, 1999b.
Harwood, J. and Giles, H., Achieving intergenerational distance: Communication and middle age. Language Sciences 15, 1–24, 1993.
Harwood, J., Giles, H., Fox, S., Ryan, E.B. and Williams, A., Patronizing young and elderly adults: Response strategies in a community setting. Journal of Applied Communication Research 21, 211–226, 1993.
Harwood, J., Giles, H., Ota, H., Pierson, H.D., Gallois, C., Ng, S.H., Lim, T-S. and Somera, L., College students’ trait ratings of three age groups around the . Journal of Cross-Cultural Gerontology 11, 307–317. 40 Journal of Multilingual and Multicultural Development, 1996.
Harwood, J., Giles, H., Pierson, H.D.,Clément, R. and Fox, S. (1994) Vitality perceptions of age categories in and . Journal of Multilingual and Multicultural Development 15, 311–318.
Harwood, J. and Williams, A., Expectations for communication with positive and negative subtypes of older adults. International Journal of Aging and Human Development 47, 11–33, 1998.
Ho, D. Y-F., Filial piety, authoritarian moralism, and cognitive conservativism in Chinese societies. Genetic, Social and General Psychology Monographs 120, 349–365, 1994.
Hofstede, G., Culture’s Consequences. : Sage, 1980.
Hofstede,G., Culture and Organizations: Software of the Mind. : McGraw-Hill, 1991.
Horney, Karen, Direcții noi în psihanaliză, Editura Univers Enciclopedic, București, 1995
Hummert, M.L., Multiple stereotypes of elderly and young adults:A comparison of structure and evaluations. Psychology and Aging 5, 182–193, 1990.
Hummert, M.L. and Shaner, J.L., Patronizing speech to the elderly as a function of stereotyping. Communication Studies 45, 145–158, 1994.
Iamandescu, Ioan-Bradu, Stresul psihic din perspectivă psihologică și psihosomatică, Editura Infomedica, București, 2002
Iluț, Petru, Sinele și cunoașterea lui, Editura Polirom, Iași, 2001
Ikels, C., Grandparenthood in cross-cultural perspective. In M.E. Szinovacz (ed.) Handbook on Grandparenthood (pp. 40–52). : Press, 1998.
Jaffé, Aniela, C.G. Jung – Amintiri, vise, reflecții, Editura Humanitas, București, 1996
Jessor, R., Risk behavior in adolescence: A psychosocial framework for understanding and action. In , W., & Ginsberg, E. (Eds.) Adolescent at Risk: Medical and Social Perspectives. : Westview Press, 1992.
Jung, Carl Gustav, Imaginea omului și imaginea lui Dumnezeu, Editura Teora, 1997
Jung, Carl Gustav, Personalitate și transfer, Editura Teora, București, 1997
Jung, Carl Gustav, Psihologie și alchimie, în Opere complete, vol 12, Editura Teora, București, 1998
Jung, Carl Gustav, Puterea sufletului – Antologie – Prima parte – Psihologia analitică. Temeiuri, Editura Anima, București, 1994
Jung, Carl Gustav, Puterea sufletului – Antologie- A treia parte – Psihologia individuală și socială, Editura Anima, București, 1994
Kite, M.E. and Johnson, B.T., Attitudes toward older and younger adults: A meta-analysis. Psychology and Aging 3, 233–244, 1988.
Krunzmann, Peter; Burkard, Franz-Peter; Wiedmann Franz, Atlas de filozofie, Editura RAO, București, 2004
Laing, R., D., The divided self, Penguin Books, NY, 1990
Leasevici, Nicolae, Concepția antropologică a Părintelui Profesor Doctor Academician Dumitru Stăniloae, (capitolul 9) teză de doctorat susținută pe 22 aprilie 2004 la Facultatea de Teologie București
Levinson, D.J., The seasons of a man’s life. NY, Ballantine, 1976.
Levinson, D.J., A conception of adult development. American Psychologist, 41, 3-13, 1986.
Lifton, Robert, Jay, Thought reform and the psychology of totalism, New York-Norton, 1961
Luban-Plozza, Boris, Poldinger, W., Kroger, F., Boli psihosomatice în practica medicală, Editura Medicală, București, 2000
Lupașcu, Ștefan, Universul psihic: sfârșitul psihanalizei, Editura Institutul European, Iași, 2000
Markus, H. and Nurius, P., Possible selves. American Psychologist 41, 954–969, 1986.
Martin, L.G., The aging of . Journal of Gerontology 43, 99–113, 1988.
Maslow, Abraham H., A Theory of Human Motivation Psychological Review, 50, 370-396, 1943
Maslow, Abraham, Theory Z, Journal of Transpersonal Psychology (Fall), American Transpersonal Association, Palo Alto, California,1969
Mânzat, Ion (coord.), Psihologia sinelui – un pelerinaj spre centrul ființei, Editura Eminescu, București, 2000
Mânzat, Ion, Psihologie transpersonală, Editura Cantes, Iași, 2002
Mânzat, Ion; Brazdău, Ovidiu, Conștiința multidimensională-o perspectivă psiho-sinergetică, Editura Psyche, București, 2003
Mânzat, Ion; Radu-Geng, Lucian, Introducere în psihologia orientală, Editura Psyche, București, 2002
Mânzat, Ion, Psihologia transei șamanice, Editura Aldomar, București, 1999
McElroy, Ann; Townsend, Patricia K., Medical anthropology in ecological perspective, Westview Press, 1995
Miclea, Mircea, Psihologie cognitivă – modele teoretico-experimentale, Editura Polirom, , 2003
Miyanaga, K., The Creative Edge: Individualism in . : Transaction, 1991.
Modrea, Margareta, Imagine de sine și personalitate în adolescență. Studii teoretice si experimentale. : Ed. Aliter, 2006.
Mulac, A. and Giles, H., ‘You’re only as old as you sound’: Perceived vocal age and social meanings. Journal of Health Communication 8, 199–216, 1996.
Nakamura, Hajime, Orient și occident: o istorie comparată a ideilor, Editura Humanitas, București, 1997
Nishida, T., Sequence patterns of self–disclosure among and NorthAmerican students. Paper presented at the Conference on Communication in and the , , , 1991.
Noica, Constantin, Rostirea filozofică românească, 1970
Nussbaum, J.F., Hummert, M.L., Williams, A. and Harwood, J., Communication and older adults. Communication Yearbook 19, 1–48, 1996.
Ogawa, N. and Rutherford, R., Care of the elderly in : Changing norms and expectations. Journal of Marriage and the Family 55, 585–597, 1993.
Pavelcu, Vasile, Cunoașterea de sine și cunoașterea personalității, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1982
Perkins, D.F., Adolescence: The Four Questions. FCS 2117. : Extension, 2001.
Perkins, D.F., Adolescence: Developmental Tasks. FCS 2118. : Extension, 2001.
Phinney, J.S., "Ethnic identity in adolescents and adults: Review of research", în Psychological Bulletin, nr. 108, 1990
Rampa, Lobsang, Cunoașterea de sine, Editura Herald, București, 1999
Rășcanu, Ruxandra, Comunicarea interumană: note de curs. Universitatea din București, 2004.
Resnick, M.D., Bearman, P.S., & Blum, R.W., et.al., Protecting adolescents from harm: Findings from the National Longitudinal Study on Adolescent Health. Journal of the American Medical Association, 278, 823-832, 1997.
Rodin, J. and Langer, E.J., Aging labels: The decline of control and fallof self-esteem. Journal of Social Issues 36, 12–29, 1980.
Roth, J., & Brooks-Gunn, J., What do adolescents need for health development? Implications for youth policy. Social Policy Report, XIV, 3-19, 2000.
Ryan, E.B., Giles, H., Bartolucci, G. and Henwood, K., Psycholinguistic and social psychological components of communication by and with the elderly. Language and Communication 6, 1–24, 1986.
Ryan, E.B., Hummert, M.L. and Boich, L.L., Communication predicaments of aging: Patronizing behavior toward older adults. Journal of Language and Social Psychology 14, 144–166, 1995.
Săhleanu, Victor, Concepții despre om în medicina contemporană, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1976
Schaller, Mark; Crandall, C., S., The psychological foundations of culture, Lawrence Erbaum Associates, London, 2004
Schlenker, B.R., Britt, T.W.,Pennington, J.,Murphy, R. and Doherty, K., The triangle model of responsibility. Psychological Review 101, 632–652, 1994.
Scupin, Raymond, Cultural anthropology: a global perspective, , 2006
Sung, K.T., Measures and dimensions of filial piety. The Gerontologist 35, 240–247, 1995.
Schwartz, Theodore; White, G.,M.; Lutz, C., A., New directions in psychological anthropology, Cambridge Universitz Press, NY, 1992
Sillamy, Norbert, Dicționar de psihologie, Editura Univers Enciclopedic, București, 1996
Sofronie, Corneliu; Pârvănescu, Roxana, Psihologia ordinii – cunoașterea omului prin forme, Editura Fiat Lux, București, 2002
Stăniloae, Dumitru, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Craiova, 1987
Șchiopu, Ursula, Introducere în psihodiagnostic. T.U. București, 1976.
Șchiopu, Ursula, Criza de identitate la adolescenți. București: EDP, 1979.
Șchiopu, Ursula, Verza, E., Adolescența. Personalitate și limbaj. București: Ed. Albatros, 1998.
Șchiopu, Ursula (coord.), Dicționar de psihologie, Editura Babel, București, 1997
Șchiopu, Ursula; Verza Emil, Psihologia vârstelor, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995
Tajfel, H. and Turner, J.C., The social identity theory of intergroup behavior. In S. Worchel and W.G. Austin (eds) Psychology of Intergroup Relations (pp. 7–24). : Nelson-Hall, 1986.
Taylor, S., Peplau, L.A., Sears, D.O., Social Psychology, Prentice Hall, Englewood Cliffs, 1994
Triandis, H.C., Individualism – Collectivism. : Westview Press, 1995.
Turner, J.C., Rediscovering the Social Group. : Blackwell, 1987.
Vasile, Cristian, Centrare-decentrare personală, nerealizarea de sine și afecțiunile psihosomatice –Conferința Națională de Psihologie, Cluj, 2006
Vasile, Cristian, Investigarea mecanismelor neuropsihologice implicate in gestiunea stresului (coping). Explorarea EEG și evaluarea tehnicilor psihofiziologice de reglare propuse de psihologia modernă. Proiect de cercetare stiintifica, VIASAN, 2003-2005
Vlădescu, Maria, Vulpe, Corneliu. Atlasul antropologic al Transilvaniei, Editura Academiei Române, București, 2005.
Warr, P.B., Work, unemployment, and mental health, : Clarendon Press, 1978.
Wilber, Ken, Fără granițe – abordări orientale și occidentale ale dezvoltării personale, Elena Francisc Publishing, București, 2005
Wilber, Ken, The eye of spirit, Shambhala, Boston, 1997
Williams, A. and Giles, H., Communication of ageism. In M.L. Hecht (ed.) Communicating Prejudice (pp. 136–160). : Sage, 1998.
Williams, A., Ota, H., Giles, H., Pierson, H.D., Gallois, C.,Ng, S.H., Lim, T. S., Ryan, E.B., Somera, L., Maher, J., Cai, D. and Harwood, J., Young people’s beliefs about intergenerational communication: An initial cross-cultural comparison. Communication Research 24, 370–393, 1997.
Wolinski, Stephen, The beginner’s guide to quantum psychology, Printed Canada, 2000
Yamaguchi, S., Collectivism among the Japanese: A perspective from the self. In U. Kim, H.C. Triandis, C. Kagitcibasi, S-C. Choi and G. Yoon (eds) Individualism and Collectivism:Theory,Method,and Applications(pp. 175–188).Thousand Oaks,CA: Sage, 1994.
Zamfirescu, Vasile, Dem, În căutarea sinelui, Editura Cartea Românească, 1994
Zlate, Mielu, Eul și personalitatea, Editura Trei, București, 1999
***** – Anuarul statistic al României, 2006
Webliografie:
Preda, Mihai, Jung si Psihologia Analitica – prezentarea conceptelor fundamentale, 1999, http://procod.com/preda/analytic.html
Purkey, William W., An Overview of Self-Concept Theory for Counselors. Highlights, An ERIC/CAPS Digest., 1988, www.ericdigests.org
Răducanu, Gelu, Evaluarea imunitatii pe un esantion de populatie din Transilvania, raport de cercetare – autori dr. Liana Rodica Mărginean, dr. Ana Maria Mărginean, dr. Gelu Răducanu – Universitatea de Medicină și Farmacie „Iuliu Hațieganu” Cluj-Napoca și Centrul Medical Elmavital Cluj.Napoca articol publicat în 2005 la adresa www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=1783
Strein, William, Assessment of Self-Concept, ERIC Digest, 1995, www.ericdigests.org
Ticu, Constantin, Memoria autobiografică, www.psih.uaic.ro
REZUMAT
BIBLIOGRAFIE
Allport, Gordon, Structura și dezvoltarea personalității, Editura didactică și pedagogică, București, 1991
AMERICAN PSYCHIATRIC ASSOCIATION, Manual de diagnostic și statistică a tulburărilor mentale, Ediția a IV-a, 2000 – Asociația Psihiatrilor Liberi din România
Adler, A., Cunoașterea omului, București: IRI, 1996
American Psychological Association, Developing Adolescents: A Reference for Professionals, . 2002
Banciu, D., Rădulescu, S.M., Voicu, M., Adolescenții și familia. București: Ed. Științifică și Enciclopedică, 1987
Barak, B., Cognitive age: A new multidimensional approach to measuring age identity, International Journal of Aging and Human Development 25, 109–128, 1987
Barak, B., Stern, B. andGould, S., Ideal age concepts: An exploration. InM. (ed.) Advances in Consumer Research 15 (pp. 146–152). : Association for Consumer Research, 1988
Băban, Adriana. (coord.), Consiliere educațională, , 2003
Bălăceanu-Stolnici, Constantin, Cunoaștere și știință, Editura fundației “Andrei Șaguna”, Constanța, 1997
Bălăceanu-Stolnici, Constantin, Incursiune în lumea sufletului: o abordare antropologică, Editura Paidea, București, 2004
Bălăceanu-Stolnici, Constantin, Geriatrie practică, Editura Medicală Amaltea, București, 1998
Bergson, Henri, Eseu despre datele imediate ale conștiinței, Editura Antet, București, 1999
Berk, Laura, Child Development, 4th Ed. A Viacom Company, 1997
Biberi, Ion, Individualitate și destin (vol. 1), Editura Fundația Regele Mihai I, București, 1945
Biberi, Ion, Individualitate și destin (vol. 2), Editura Fundația Regele Mihai I, București, 1945
Biberi, Ion, Principii de psihologie antropologică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971
Birch, A., Psihologia dezvoltării. București: Ed. Tehnică, 2000.
Bock, Philip K., Rethinking psychological anthropology, Waveland Press Inc., , 1999
Bogdan, Radu, Temeiuri ale cogniției, Editura Bic All, București, 1998
Boris, Luban-Plozza, Iamandescu, Ioan-Bradu, Dimensiunea psihosocială a practicii medicale, Editura Infomedica, București, 2003
Botez, Angela; Popescu, Bogdan, Filosofia conștiinței și știintele cognitive, Editura Cartea Românească, București, 2002
Braconnier, A., Copilul tău de la 10 ani pâna la 25 de ani. București: Ed. Teora, 2001
Campbell, R., Copiii noștri și drogurile. București: Ed. Curtea Veche, 2001
Coomaraswamy, Ananda K., Hinduism și budism, Editura Timpul, Iași, 1997
Coupland, N., Coupland, J. and Giles, H., Telling age in later life: Identity and face implications. Text 9, 129–151, 1989.
Coupland, J. and Nussbaum, J.F. (eds), Handbook of Communication and Aging Research. : Erlbaum, 1995
David, Daniel, Tratat de psihoterapii cognitive și comportamentale, Editura Polirom, Iași, 2006
De Scitivaux, Frederic, Lexic de psihanaliză, Editura Institutul European, Iași, 1998
Deaux, K., Reid, A., Mizrahi, K. and Ethier, K.A., Parameters of social identity. Journal of Personality and Social Psychology 68, 280–291, 1995.
Debesse, M., Psihologia copilului de la naștere la adolescență. București: EDP, 1970
Debesse, M., Etapele educației. București: EDP, 1981.
Dobzhansky, T., The biological basis of human freedom, New York, Columbia Universitz Press, 1956
Doron, Roland; Parot Francoise, Dicționar de psihologie, Editura Humanitas, București, 1999
Duda, Rene, Gerontologie medico-socială, Editura Junimea, , 1983
Eliade, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase, Editura Universitas, Chișinău, 1992
Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Editura Humanitas, București, 1997
Eliade, Mircea; Culianu, Petru, Dicționarul religiilor, Editura Humanitas, București, 1993
Enăchescu, Constantin, Tratat de psihopatologie, Editura Tehnică, București, 2005
Erikson, E. H., Identity: Youth and crisis. : W. W. Norton, 1968.
Ethier, K.A. and Deaux, K., Negotiating social identity when contexts change: Maintaining identification and responding to threat. Journal of Personality and Social Psychology 67, 243–251, 1994.
Eysenk, H., Eysenk, M., Descifrarea comportamentului uman. București: Teora, 1995.
Eysenk, M., Psychology: an international perspective. Psychology Press, 2004.
Fontaine, Roger, Psihologia îmbătrânirii, Editura Polirom, , 2008
Freud, Anna, Eul și mecanismele de apărare. București: Ed. Fundației Generația, 2002.
Freud, Sigmund, Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieții cotidiene, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1992
Gallois, C., Giles, H., Ota, H., Pierson, H.D., Ng, S.H., Lim, T.S., Maher, J., Somera, L., Ryan, E.B. and Harwood, J., Intergenerational communication across the Pacific Rim: The impact of filial piety. In J.C. Lasry, J. Adair and K. Dion (eds) Latest Contributions to Cross-Cultural Psychology (pp. 192–211). : Swets & Zeitlinger, 1999.
Garstka,T.A., Branscombe, N.R. andHummert, M.L., Age group identification across the life span. Unpublished manuscript, Department of Psychology, , 1997.
Giles, H., Ethnic markers in speech. InK.R. Scherer and H.Giles (eds) Social Markers in Speech (pp. 251–290). : Press, 1979.
Goldberg, J., Richard, Ghid clinic de psihiatrie, Editura All Educational, București, 2001
Golu, Mihai, Particularități ale integrării la nivel psihic, în Aurele corpurilor-interfețe cu cosmosul (coord. C. Guja) Editura Enciclopedică, București, 1993
Gorgos, Constantin, Vademecum în psihiatrie, Editura Medicală, București, 1985
Grof, Stanislav, Jocul cosmic: explorări ale frontierelor conștiinței umane, Editura Antet, București, 1998
Grof, Stanislav, Psihologia viitorului: lecții din cercetarea modernă asupra conștiinței, Elena Francisc Publishing, București, 2005
Gudykunst, W.B. and Nishida, T., Bridging Japanese – North American Differences. : Sage, 1994.
Guja, Cornelia (coord.), Aurele corpurilor-interfețe cu cosmosul, Editura Enciclopedică, București, 1993
Guja, Cornelia, Aura corpului uman – introducere în antropologia individului, Editura Polirom, Iași, 2000
Harwood, J., Age identity and television viewing preferences. Communication Reports 12, 85–90, 1999a.
Harwood, J., Age identification, social identity gratifications, and television viewing. Journal of Broadcasting and Electronic Media 43, 123–136, 1999b.
Harwood, J. and Giles, H., Achieving intergenerational distance: Communication and middle age. Language Sciences 15, 1–24, 1993.
Harwood, J., Giles, H., Fox, S., Ryan, E.B. and Williams, A., Patronizing young and elderly adults: Response strategies in a community setting. Journal of Applied Communication Research 21, 211–226, 1993.
Harwood, J., Giles, H., Ota, H., Pierson, H.D., Gallois, C., Ng, S.H., Lim, T-S. and Somera, L., College students’ trait ratings of three age groups around the . Journal of Cross-Cultural Gerontology 11, 307–317. 40 Journal of Multilingual and Multicultural Development, 1996.
Harwood, J., Giles, H., Pierson, H.D.,Clément, R. and Fox, S. (1994) Vitality perceptions of age categories in and . Journal of Multilingual and Multicultural Development 15, 311–318.
Harwood, J. and Williams, A., Expectations for communication with positive and negative subtypes of older adults. International Journal of Aging and Human Development 47, 11–33, 1998.
Ho, D. Y-F., Filial piety, authoritarian moralism, and cognitive conservativism in Chinese societies. Genetic, Social and General Psychology Monographs 120, 349–365, 1994.
Hofstede, G., Culture’s Consequences. : Sage, 1980.
Hofstede,G., Culture and Organizations: Software of the Mind. : McGraw-Hill, 1991.
Horney, Karen, Direcții noi în psihanaliză, Editura Univers Enciclopedic, București, 1995
Hummert, M.L., Multiple stereotypes of elderly and young adults:A comparison of structure and evaluations. Psychology and Aging 5, 182–193, 1990.
Hummert, M.L. and Shaner, J.L., Patronizing speech to the elderly as a function of stereotyping. Communication Studies 45, 145–158, 1994.
Iamandescu, Ioan-Bradu, Stresul psihic din perspectivă psihologică și psihosomatică, Editura Infomedica, București, 2002
Iluț, Petru, Sinele și cunoașterea lui, Editura Polirom, Iași, 2001
Ikels, C., Grandparenthood in cross-cultural perspective. In M.E. Szinovacz (ed.) Handbook on Grandparenthood (pp. 40–52). : Press, 1998.
Jaffé, Aniela, C.G. Jung – Amintiri, vise, reflecții, Editura Humanitas, București, 1996
Jessor, R., Risk behavior in adolescence: A psychosocial framework for understanding and action. In , W., & Ginsberg, E. (Eds.) Adolescent at Risk: Medical and Social Perspectives. : Westview Press, 1992.
Jung, Carl Gustav, Imaginea omului și imaginea lui Dumnezeu, Editura Teora, 1997
Jung, Carl Gustav, Personalitate și transfer, Editura Teora, București, 1997
Jung, Carl Gustav, Psihologie și alchimie, în Opere complete, vol 12, Editura Teora, București, 1998
Jung, Carl Gustav, Puterea sufletului – Antologie – Prima parte – Psihologia analitică. Temeiuri, Editura Anima, București, 1994
Jung, Carl Gustav, Puterea sufletului – Antologie- A treia parte – Psihologia individuală și socială, Editura Anima, București, 1994
Kite, M.E. and Johnson, B.T., Attitudes toward older and younger adults: A meta-analysis. Psychology and Aging 3, 233–244, 1988.
Krunzmann, Peter; Burkard, Franz-Peter; Wiedmann Franz, Atlas de filozofie, Editura RAO, București, 2004
Laing, R., D., The divided self, Penguin Books, NY, 1990
Leasevici, Nicolae, Concepția antropologică a Părintelui Profesor Doctor Academician Dumitru Stăniloae, (capitolul 9) teză de doctorat susținută pe 22 aprilie 2004 la Facultatea de Teologie București
Levinson, D.J., The seasons of a man’s life. NY, Ballantine, 1976.
Levinson, D.J., A conception of adult development. American Psychologist, 41, 3-13, 1986.
Lifton, Robert, Jay, Thought reform and the psychology of totalism, New York-Norton, 1961
Luban-Plozza, Boris, Poldinger, W., Kroger, F., Boli psihosomatice în practica medicală, Editura Medicală, București, 2000
Lupașcu, Ștefan, Universul psihic: sfârșitul psihanalizei, Editura Institutul European, Iași, 2000
Markus, H. and Nurius, P., Possible selves. American Psychologist 41, 954–969, 1986.
Martin, L.G., The aging of . Journal of Gerontology 43, 99–113, 1988.
Maslow, Abraham H., A Theory of Human Motivation Psychological Review, 50, 370-396, 1943
Maslow, Abraham, Theory Z, Journal of Transpersonal Psychology (Fall), American Transpersonal Association, Palo Alto, California,1969
Mânzat, Ion (coord.), Psihologia sinelui – un pelerinaj spre centrul ființei, Editura Eminescu, București, 2000
Mânzat, Ion, Psihologie transpersonală, Editura Cantes, Iași, 2002
Mânzat, Ion; Brazdău, Ovidiu, Conștiința multidimensională-o perspectivă psiho-sinergetică, Editura Psyche, București, 2003
Mânzat, Ion; Radu-Geng, Lucian, Introducere în psihologia orientală, Editura Psyche, București, 2002
Mânzat, Ion, Psihologia transei șamanice, Editura Aldomar, București, 1999
McElroy, Ann; Townsend, Patricia K., Medical anthropology in ecological perspective, Westview Press, 1995
Miclea, Mircea, Psihologie cognitivă – modele teoretico-experimentale, Editura Polirom, , 2003
Miyanaga, K., The Creative Edge: Individualism in . : Transaction, 1991.
Modrea, Margareta, Imagine de sine și personalitate în adolescență. Studii teoretice si experimentale. : Ed. Aliter, 2006.
Mulac, A. and Giles, H., ‘You’re only as old as you sound’: Perceived vocal age and social meanings. Journal of Health Communication 8, 199–216, 1996.
Nakamura, Hajime, Orient și occident: o istorie comparată a ideilor, Editura Humanitas, București, 1997
Nishida, T., Sequence patterns of self–disclosure among and NorthAmerican students. Paper presented at the Conference on Communication in and the , , , 1991.
Noica, Constantin, Rostirea filozofică românească, 1970
Nussbaum, J.F., Hummert, M.L., Williams, A. and Harwood, J., Communication and older adults. Communication Yearbook 19, 1–48, 1996.
Ogawa, N. and Rutherford, R., Care of the elderly in : Changing norms and expectations. Journal of Marriage and the Family 55, 585–597, 1993.
Pavelcu, Vasile, Cunoașterea de sine și cunoașterea personalității, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1982
Perkins, D.F., Adolescence: The Four Questions. FCS 2117. : Extension, 2001.
Perkins, D.F., Adolescence: Developmental Tasks. FCS 2118. : Extension, 2001.
Phinney, J.S., "Ethnic identity in adolescents and adults: Review of research", în Psychological Bulletin, nr. 108, 1990
Rampa, Lobsang, Cunoașterea de sine, Editura Herald, București, 1999
Rășcanu, Ruxandra, Comunicarea interumană: note de curs. Universitatea din București, 2004.
Resnick, M.D., Bearman, P.S., & Blum, R.W., et.al., Protecting adolescents from harm: Findings from the National Longitudinal Study on Adolescent Health. Journal of the American Medical Association, 278, 823-832, 1997.
Rodin, J. and Langer, E.J., Aging labels: The decline of control and fallof self-esteem. Journal of Social Issues 36, 12–29, 1980.
Roth, J., & Brooks-Gunn, J., What do adolescents need for health development? Implications for youth policy. Social Policy Report, XIV, 3-19, 2000.
Ryan, E.B., Giles, H., Bartolucci, G. and Henwood, K., Psycholinguistic and social psychological components of communication by and with the elderly. Language and Communication 6, 1–24, 1986.
Ryan, E.B., Hummert, M.L. and Boich, L.L., Communication predicaments of aging: Patronizing behavior toward older adults. Journal of Language and Social Psychology 14, 144–166, 1995.
Săhleanu, Victor, Concepții despre om în medicina contemporană, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1976
Schaller, Mark; Crandall, C., S., The psychological foundations of culture, Lawrence Erbaum Associates, London, 2004
Schlenker, B.R., Britt, T.W.,Pennington, J.,Murphy, R. and Doherty, K., The triangle model of responsibility. Psychological Review 101, 632–652, 1994.
Scupin, Raymond, Cultural anthropology: a global perspective, , 2006
Sung, K.T., Measures and dimensions of filial piety. The Gerontologist 35, 240–247, 1995.
Schwartz, Theodore; White, G.,M.; Lutz, C., A., New directions in psychological anthropology, Cambridge Universitz Press, NY, 1992
Sillamy, Norbert, Dicționar de psihologie, Editura Univers Enciclopedic, București, 1996
Sofronie, Corneliu; Pârvănescu, Roxana, Psihologia ordinii – cunoașterea omului prin forme, Editura Fiat Lux, București, 2002
Stăniloae, Dumitru, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Craiova, 1987
Șchiopu, Ursula, Introducere în psihodiagnostic. T.U. București, 1976.
Șchiopu, Ursula, Criza de identitate la adolescenți. București: EDP, 1979.
Șchiopu, Ursula, Verza, E., Adolescența. Personalitate și limbaj. București: Ed. Albatros, 1998.
Șchiopu, Ursula (coord.), Dicționar de psihologie, Editura Babel, București, 1997
Șchiopu, Ursula; Verza Emil, Psihologia vârstelor, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995
Tajfel, H. and Turner, J.C., The social identity theory of intergroup behavior. In S. Worchel and W.G. Austin (eds) Psychology of Intergroup Relations (pp. 7–24). : Nelson-Hall, 1986.
Taylor, S., Peplau, L.A., Sears, D.O., Social Psychology, Prentice Hall, Englewood Cliffs, 1994
Triandis, H.C., Individualism – Collectivism. : Westview Press, 1995.
Turner, J.C., Rediscovering the Social Group. : Blackwell, 1987.
Vasile, Cristian, Centrare-decentrare personală, nerealizarea de sine și afecțiunile psihosomatice –Conferința Națională de Psihologie, Cluj, 2006
Vasile, Cristian, Investigarea mecanismelor neuropsihologice implicate in gestiunea stresului (coping). Explorarea EEG și evaluarea tehnicilor psihofiziologice de reglare propuse de psihologia modernă. Proiect de cercetare stiintifica, VIASAN, 2003-2005
Vlădescu, Maria, Vulpe, Corneliu. Atlasul antropologic al Transilvaniei, Editura Academiei Române, București, 2005.
Warr, P.B., Work, unemployment, and mental health, : Clarendon Press, 1978.
Wilber, Ken, Fără granițe – abordări orientale și occidentale ale dezvoltării personale, Elena Francisc Publishing, București, 2005
Wilber, Ken, The eye of spirit, Shambhala, Boston, 1997
Williams, A. and Giles, H., Communication of ageism. In M.L. Hecht (ed.) Communicating Prejudice (pp. 136–160). : Sage, 1998.
Williams, A., Ota, H., Giles, H., Pierson, H.D., Gallois, C.,Ng, S.H., Lim, T. S., Ryan, E.B., Somera, L., Maher, J., Cai, D. and Harwood, J., Young people’s beliefs about intergenerational communication: An initial cross-cultural comparison. Communication Research 24, 370–393, 1997.
Wolinski, Stephen, The beginner’s guide to quantum psychology, Printed Canada, 2000
Yamaguchi, S., Collectivism among the Japanese: A perspective from the self. In U. Kim, H.C. Triandis, C. Kagitcibasi, S-C. Choi and G. Yoon (eds) Individualism and Collectivism:Theory,Method,and Applications(pp. 175–188).Thousand Oaks,CA: Sage, 1994.
Zamfirescu, Vasile, Dem, În căutarea sinelui, Editura Cartea Românească, 1994
Zlate, Mielu, Eul și personalitatea, Editura Trei, București, 1999
***** – Anuarul statistic al României, 2006
Webliografie:
Preda, Mihai, Jung si Psihologia Analitica – prezentarea conceptelor fundamentale, 1999, http://procod.com/preda/analytic.html
Purkey, William W., An Overview of Self-Concept Theory for Counselors. Highlights, An ERIC/CAPS Digest., 1988, www.ericdigests.org
Răducanu, Gelu, Evaluarea imunitatii pe un esantion de populatie din Transilvania, raport de cercetare – autori dr. Liana Rodica Mărginean, dr. Ana Maria Mărginean, dr. Gelu Răducanu – Universitatea de Medicină și Farmacie „Iuliu Hațieganu” Cluj-Napoca și Centrul Medical Elmavital Cluj.Napoca articol publicat în 2005 la adresa www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=1783
Strein, William, Assessment of Self-Concept, ERIC Digest, 1995, www.ericdigests.org
Ticu, Constantin, Memoria autobiografică, www.psih.uaic.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Abordarea Antropologica a Sinelui la Varsta a Iii A (ID: 108544)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.