Abandonul de Familie

INTRODUCERE

Am ales acestă temă întrucăt tot mai mulți copii care abia au văzut lumina zilei sunt lăsați fără ocrotire, fără iubirea de mamă, abandonați în spitale. M-am întrebat ce se poate face pentru astfel de situații, având în vedere că numărul acestora crește cu fiecare zi.

Cele mai multe cazuri de abandon sunt în familile de rromi, segment al populației oarecum marginalizat și care trăiește la limita subzistenței, pentru ei procrearea nefiind direct proporționată cu responsabilitățile pe care trebuie să le aibă un părinte vizavi de nou născutul căruia abia i-a dat viață. De asemenea sunt cazuri în care abandonul este săvârșit de minore sau tinere care sunt ușor cucerite de parteneri, fără a conștientiza urmările ce le produc recurgând la abandon fără prea multe regrete, considerând nou- născutul o piedică în calea realizării lor.

Un alt segment al populației care se confruntă cu cazuri de abandon este cel al familiilor numeroase și sărace din mediile urbane dar mai ales rurale, a familiilor dezorganizate, monoparentale, familii care sunt conștiente de faptul că nu mai sunt în stare să hrănească și să îngrijească un nou născut, motiv pentru care recurg la abandon, fiind convinse că într-o instituție, familie sau la un asistent maternal acestuia îi va fi mult mai bine decât în condițiile pe care i le poate oferi familia naturală.

Mamele, dar mai ales fetele-mame aflate în această situație nu găsesc sprijin în familiile lor și aflându-se în această situație, trebuie să aleagă între două variante : avortul sau abandonul în instituție

Aceste cazuri sunt traumatizante atât pentru mame cât și pentru copii dar odată ce greșeala a fost săvârșită, trebuie să i se găsească o rezolvare cât mai favorbabilă și într-un timp cât mai scurt.

Este foarte important ca între asistentul social și clienți să existe o bună comunicare la un nivel profesional ridicat și adaptat optim pentru rezolvarea nevoilor și problemelor persoanelor aflate în dificultate. Rezolvarea problemelor unor comunități, indiferent că sunt români, rromi, maghiari, sau de alte naționalități conlocuitoare, indiferent de naționalitate, sex, religie, culoare politică sau status social fiecare caz în parte trebuie rezolvat individual și cu un profesionalism și umanism deeosebit.

Intervenția asistentului social care prin cunoștințele ce le deține , colaborarea cu alte instituții, cadre medicale, asistenți sociali, alte mame aflate în aceeași situație poate ajuta la soluționarea prevenirii abandonului copilului precum și prin colaborarea dintre familia femeii mamă, „soțul”, și nu în ultimă instanță cu instituția în care poate fi abandonat copilul.

Problemele cu care se confruntă mamele sunt multe, printre acestea pot fi enumerate: existența a încă trei sau patru copii acasă, tinere-mame provenind din familii de rromi și care la răndul lor au fost abandonate de mame la naștere sau pur și simplu nu conștientizează urmările pe care le poate avea asupra copilului, tinere-mame care au dat naștere unui copil în urma unei sarcini nedorite.

Nou născutul este lipsit de apărare, el are nevoie de ocrotire, de dragostea noastră a tuturor. Acestea nu pot fi asigurate decât de noi adulții. Adulții trebuie să fie responsabili și să nu-i ignore pe cei lipsiți de apărare. Există o strânsă legătură între sărăcie, nivel scăzut de educație, abuz și abandon, motiv pentru care se impune formarea unui sistem centralizat de informații, date și documente care să vină în ajutorul celor care doresc să se implice. Consider că rolul asistentului social în prevenirea abandonului nou născuților în secțiile de spital, nu este foarte simplu, dar el poate fi benefic atât pentru mamă cât mai ales pentru copilul aflat într-o asemenea situație.

Am studiat cu foarte mult interes această problemă și pot spune că în munca mea au existat satisfacții sufletești și chiar m-am bucurat de unele rezultate.Pentru rezolvarea cât mai optimă a tuturor acestor probleme consider că este imperios necesară promovarea asistenței sociale la nivel național și la nivel de politici de acțiune socială și umanitară, pentru prevenirea și rezolvarea cazurilor de abandon în maternități a nou- născuților, sau uitați în secțiile spitalicești, a femeilor însărcinate aflate în dificultate, pentru rezolvarea problemelor individuale sau familiale, a copiilor, tinerilor și vârstnicilor, a copiilor care suferă în familii dezorganizate datorită abuzurilor și a violenței, precum și a tuturor persoanelor care se află în dificultate și necesită ajutor.

Asistentul social are un rol important în cazurile de abandon al copiilor prin atribuțiile pe care le are. Aceste atribuții cuprind, acordare de ajutor, consilierea persoanelor și grupurilor de persoane, iar în segmentul pe care îl voi cuprinde în lucrarea mea rolul asistentului social constă în consiliere, oferire de suport pentru evitarea marginalizării acestui segment de populație, dezvoltare de mecanisme de refacere, reintegrare în familie a copiilor abandonați, consilierea mamelor aflate în dificultate și în situația de a-și abandona copilul născut, oferind informații cu privire la necesitatea controlului ginecologic, la toate femeile aflate în perioadă fertilă, a metodele contraceptive sau posibilitatea accesului la mijloacele de planificare familială, pentru a evita alte sarcini nedorite, precum și alternative de creștere a copilului, nou născut în cazul în care aceasta i-a dat naștere, cunoscându-se faptul că mama și familia este de preferat în locul oricărei instituții sau oricărei alte forme de creștere a copilului căreia i-a dat viață, deci renunțarea la abandonul acestora.

Cele mai frecvente cazuri sunt întâlnite în spitale. Majoritatea mamelor care își abandoneaza copiii în secțiile Maternitate și Pediatrie sunt de etnie romă. O parte importantă a populației de romi este prinsă în capcana unui deficit multiplu de resurse personale și familiale: lipsa severă de venituri,condiții de locuire adesea mizere (locuințe improvizate și /sau ilegale,lipsa oricărei locuințe sau locuire cu chirie), lipsa de educație, de calificare,angajare predominantă în activități economice din zona gri /subterană, lipsa actelor de identitate. Toate aceste cauze duc la abandonul copiilor rromi, în cazul unei sarcini nedorite.

Sarcinile nedorite se datorează neutilizării metodelor contraceptive, din cauza nepăsării ori a accesului limitat la mijloacele de planificare familială, lipsa consilierii precum și lipsa colaborării cu medicul de familie și cu atât mai puțin a medicului specialist.

Conform Legii nr. 272 /2004 privind protecția și promovarea drepturilor copiilor, unitățile sanitare care au în structură, secții de nou –născuți și / sau de pediatrie au obligația de a angaja un asistent social sau , după caz, de a desemna o persoană cu atribuții de asistență socială. De asemenea , asistentul social din spital, precum și celelalte instituții implicate în cazurile de abandon al copiilor, efectuază, demersurile necesare conform Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copiilor.

CAPITOLUL I

ASPECTE GENERALE

1.1 CADRUL JURIDIC GENERAL INSTITUIT PRIN CONSTITUȚIE

„Constituția României consacră în cuprinsul său o serie de drepturi și libertăți fundamentale cum ar fi: dreptul la viață și la integritate fizică și psihică, dreptul la apărare, dreptul la viață intimă familială și privată, dreptul la informație, dreptul la învățătură și altele.”

Referindu-se la familie, Constituția prevede în articolul 44 alin, l că aceasta se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor.

Tot în legătură cu familia sunt și prevederile articolului 45 din Constituție referitoare la protecția copiilor și tinerilor. Potrivit acestui articol, copiii și tinerii se bucură de un regim special de protecție și asistență în realizarea drepturilor lor, statul acordând alocații de stat pentru copii și ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori handicapat.

“Prin prevederile aceluiași articol sunt interzise exploatarea minorilor, folosirea lor în activități care le-ar dăuna sănătății, moralității sau care le-ar pune în pericol viața ori dezvoltarea normală, precum și angajarea ca salariați a minorilor sub vârsta de 15 ani,

Toate aceste drepturi și libertăți își găsesc reflectarea în încriminările cuprins de titlul IX din partea specială a Codului penal, menite să asigure prin mijlocirea” legii penale, ocrotirea familiei, sănătății, a libertății conștiinței,

1.2 IMPORTANȚA INSTITUȚIE FAMILIEI ÎN SOCIETATE

Familia este o formă de relații sociale dintre oameni legați între ei prin căsătorie sau rudenie. În sens sociologic, familia – ca formă specifică de comunitate umană desemnenează grupul de persoane unite prin căsătorie, alianță sau rudenie, care se caracterizează prin comunitate de viată, interese și întrajutorare.

În sens juridic, familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi și obligații, care izvorăsc din căsătorie, rudenie (inclusiv adopții), precum și din alte raporturi asimilate relațiilor de familie.

„Familia formează obiect de reglementare în domeniul de aplicare a unor legi speciale. Astfel, potrivit legislației locative, din aceeași familie fac parte soții, copiii lor, precum și părinții soților întreținuți de aceștia” ; în sensul legii fondului funciar 18/1991, art, 8 alineat, final, prin familie se înțeleg soții și copiii necăsătoriți, dacă gospodăresc împreună cu părinții lor; în sensul Codului penal, pentru infracțiunea de abandon de familie, relațiile de familie cuprind, în condițiile de incriminare prevăzute în text pe toți cei între care există obligații legale de întreținere .

În statul nostru, familia, ca instituție și ca expresie a valorii sociale speciale pe care o constituie relațiile de familie, face obiectul unei permanente atenții și apărări pentru a se asigura în acest fel normala formare, desfășurare și dezvoltare a acestor relații de familie.

În normele de conviețuire socială, cu caracter moral, ca și în normele cu caracter juridic, sunt cuprinse prescripții care prevăd drepturi și îndatoriri, prin respectarea cărora familia este ocrotită și îndrumată a se desfășura pe o linie de continuă consolidare, „Astfel, mai întâi, familia are la bază căsătoria liber consimțită între soți și ester Monogama.” „Potrivit legii, este oprit a se căsători bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită.”

„În al doilea, rând: relațiile de familie, atât relațiile între soți, cât și relațiile între părinți și copii, se bazează pe afecțiune și prietenie reciprocă; ei sunt datori sa-și acorde unul altuia sprijin moral și material”.

Din punctul de vedere al sprijinului material, un loc important îl ocupă obligația de întreținere care există între soț și soție, între părinți și copii, bunici și nepoți, frați și surori.

„În al doilea rând, familia este și trebuie să fie celula socială care ocrotește creșterea și educarea copiilor. Sub acest raport există, atât exigențele moralei, cât și prevederile legii – Codul familiei.”

« Aceste legi prescriu că părinții au aceleași drepturi și îndatoriri față de copiii lor minori. Părinții sunt datori să-și crească copiii, îngrijind de sănătatea lor fizică de educarea, învățătura și de pregătirea lor profesională,” „Toate aceste exigențe fac ca familia să fie o instituție socială bine închegata și de un real sprijin pentru membrii ei. întrucât aceste exigențe sunt în favoarea membrilor familiei, ele sunt în marea majoritate a cazurilor, respectate și îndeplinite , încălcarea lor atrage sancțiuni, unele de ordin moral sau de ordip civil, altele de ordin penal, în funcție de gravitatea încălcării respective.”

1.3 CADRUL INFRACȚIUNILOR CONTRA FAMILIEI

„Infracțiunile contra familiei se caracterizează prin aceea că au același obiect juridic special, anume relațiile sociale a căror existență este asigurată prin apărarea familiei. Oricare din infracțiunile contra familiei – bigamie, abandon de familie -este îndreptată contra fasciculului de relații de conviețuire socială, de apărarea cărora depind existența și întărirea familiei ca instituție și valoare socială. Mai mult, infracțiunile contra familiei aduc atingere drepturilor izvorâte din relațiile de familie cum sunt: dreptul la întreținere, la educație, pregătire profesională,, la sănătatea lor fizică.”

„Relațiile de conviețuire socială amintite, care formează obiectul juridic special al acestor infracțiuni, prezintă o deosebită importanță, precum buna desfășurare și dezvoltare a acestor relații de familie, acestea trebuind ocrotite în mod real.

Apărarea relațiilor de familie se face prin măsuri cu caracter civil (putere abuzivă sau neglijență gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte) și, pe de altă parte, prin încriminarea faptelor care implică pericol social al acestor fapte.”

Cadrul infracțiunilor contra familiei este format din infracțiunile care aduc atingerea relațiilor de conviețuire socială ce privesc familia. Cu alte cuvinte grupul infracțiunilor contra familiei este alcătuit din acele infracțiuni care sunt îndreptate în principal contra relațiilor care privesc familia (bigamia, adulterul, abandon familial).

Infracțiunile care sunt îndreptate, în principal, împotriva altor valori sociale și numai în secundar în contra familiei nu intră în cadrul infracțiunilor contra familiei (avort, furt între rude).

„Faptele care formează cadrul infracțiunilor contra familiei în Codul Penal sunt: bigamia, adulterul, abandonul de familie, relele tratamente aplicate minorului nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului.”

În Codul penal, nu s-a Scut o subdiviziune a acestor infracțiuni., adică o împărțire în categorii deosebite (secțiuni), în funcție de aspectele speciale care privesc familia în mod implicit însă există o oarecare sistematizare, rezultând în ordinea și succesiunea încriminărilor, de exemplu infracțiunile de bigamie și adulter aduc atingere relațiilor de familie privind căsătoria; infracțiunile de abandon de familie, relele tratamente aplicate minorului și nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului aduc atingere relațiilor de familie privind îndatoririle dintre soți sau dintre părinți și copii.

1.4 ASPECTELE COMUNE ALE INFRANCȚIUNILR CONTRA FAMILIEI

„Obiectul infracțiunilor. După cum s-a mai arătat, obiectul juridic generic a infracțiunilor contra familiei îl constituie relațiile sociale a căror normală formare și desfășurare implică respectarea regulilor de conviețuire socială, care constituie obiectul generic al infracțiunii.

În privința obiectului juridic special, acesta este comun subgrupei infracțiunilor contra familiei și constă din relațiile sociale de conviețuire socială care privesc familia. „ Bigamia, adulterul, abandonul de familie, relele tratamente aplicate minorului, toate au ca obiect juridic relațiile de conviețuire socială ce privesc familia.

Infracțiunile contra familiei au mai multe aspecte comune, în primul rând toate au ca obiect juridic comun relațiile privind familia.în al doilea rând, aceste infracțiuni au și alte aspecte comune, cum sunt unele care privesc subiecții, conținutul, regimul sancționator,

Subiectul infracțiunilor, în privința subiecților infracțiunilor contra familiei există, de asemenea, unele aspecte comune. Astfel, în genere, subiectul nativ nemijlocit (autor) al acestor infracțiuni este o persoană calificată, anume o persoană care are calitatea de soț (soție), părinte, ori persoană căreia i s- a încredințat un copil minor. De regulă, infracțiunile contra familiei sunt săvârșite de aceia care au îndatoriri față de familie și mai puțin de aceia care nu fac parte din familie. Desigur, participant (instigator săi complice) poate fi și o persoană care este în afară de familie.

În privința subiectului pasiv al infracțiunii contra familiei, acesta este, de asemenea, o persoană care are o calitate specială, anume aceea de soț, soție, părinte copil minor etc. Și în această privință, aceea a subiectului pasiv, cercul subiecților pasiv ai infracțiunilor contra familiei este restrâns. Este vorba de persoane care au în cadru familiei anumite drepturi și care sunt încălcate prin fapta infracțională.

„Conținutul infrancțiunilor La toate infracțiunile contra familiei există o anumit; situație permisă privind existența unui raport juridic anterior săvârșirii infracțiunii .Astfel, la infracțiunea de bigamie, adulter, abandon de familie situația permisă constă în preexistenta unei căsătorii privind pe subiecții preinfracțiuni sau pe unul din ei; la infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului sau nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului, situația permisă constă în preexistenta unor obligații de creștere și educare a minorului, rezultată clin raportul de filiație sau dintr-o hotărâre judecătorească.

În privința laturii obiective există aspecte comune propriu-zise. Elementul material diferă de la infracțiune la infracțiune, dar cu excepția, unui singur caz "acest element se realizează printr-o acțiune.

În ceea ce privește urmarea imediată, aceasta constă în crearea unei stări de pericol fie prin existența căsătoriei, pentru fundamentul ei moral (bigamie, adulter), fie pentru întreținerea unor persoane ori pentru creșterea și educarea minorilor.”

Cu privire la latura subiectivă a infracțiunilor contra familiei există, de asemenea, un punct comun și anume, toate aceste infracțiuni sunt infracțiuni ele intenție.

La săvârșirea acestor infracțiuni, subiectul infracțiunii prevede urmarea imediata și urmărește sau acceptă producerea acestei urmări (intenție directă sau intenție indirectă),

Formele și modalitățile infracțiunilor. La infracțiunile contra familiei, forma tentativă nu este încriminată. O caracteristică a acestor infracțiuni constă tocmai în aceea că numai forma consumată este încriminată.În privința modalităților, se constată că s-a reținut numai modalitatea simplă sau tipică, iar modalitatea agravată nu a fost reținută.Dacă totuși la vreuna din infracțiuni modalitatea simplă este însoțită de urmări grave (moartea victimei, de exemplu), atunci se va reține un concurs de infracțiuni și se va aplica o pedeapsă corespunzătoare.

„Regimul sancționator. În ceea ce privește regimul sancționator, ceea ce caracterizează infracțiunile contra familiei constă în aceea că pentru majoritatea dintre ele s-a prevăzut pedeapsa închisorii pe termene variate (până la 6 luni în cazul adulterului, un an sau doi ani abandonului de familie, până la cinci ani în cazul relelor tratamente), în funcție de gradul de pericol social al acestora.

Pentru unele, s-a prevăzut pedeapsa alternativă a închisorii sau amenda. O altă caracteristică constă, de asemenea, în posibilitățile de nepedepsire prevăzute pentru unele infracțiuni , sau în înlăturarea răspunderii penale prin împăcarea părților.”

Aspecte procesuale Există unele trăsături comune ale infracțiunilor contra familiei și în privința unor aspecte procesuale. Astfel, la majoritatea infracțiunilor contra familiei, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu (de exemplu infracțiunea de bigamie, infracțiunea de abandon de familie, infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului); doar pentru infracțiunea de adulter și infracțiunea de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului, acțiunea penală, se pune în mișcare la plângerea prealabilă a părții vătărnate.Explicația pentru primele constă în gradul de pericol social mai mic.

Urmărirea penală se face de organele de cercetare penală, iar competentă a judeca în primă instanță este judecătoria,

1.5 REFERINȚE ISTORICE ȘI LEGISLAȚIE COMPARATĂ

„Instituția familiei fiind una din cele mai vechi instituții sociale, infracțiunile contra familiei sunt înscrise în toate legislațiile Infracțiunile contra familiei sunt cunoscute șî de legislația penală a țării noastre, atât în legile mai vechi, „ cât. și în Codul penal din 1864 și Codul penal din 1936.

„În Codul penal de la 1864, infracțiunile contra familiei erau prevăzute (crime și delicte contra particularilor), secțiunea V și secțiunea VII.”

Faptele erau sancționate cu pedepse private de libertate.

În Codul penal din 1936, infracțiunile contra familiei erau înscrise în titlul XII (infracțiuni contra familiei – art.433-462). După cum se observă în acest Cod penal infracțiunile contra familiei constituiau un grup aparte (un titlu aparte).

Cadrul infracțiunilor era format din următoarele infracțiuni: bigamia, incestul și adulterul (art. 433-447), delicte contra stării civile; abandonul de familie, abuzul de drept de corecție (ait.448-455) și răpirea (art. 456-462),

Regimul sancționar constă în prevederea pedepsei închisorii corecționale pe diferite termene mai cu seamă că se prevedeau modalitățile agravate ale unor infracțiuni.

În statele socialiste faptele care aduc atingere relațiilor sociale privitoare la familie sunt incriminate și prevăzute cu pedepse corespunzătoare.

”Astfel, în legislația penală, a Comunității Statelor Independente în diferite coduri penale ale statelor independente sunt prevăzute astfel de infracțiuni. Bunăoară, în Codul penal al C.S,L, în Capitolul II (infracțiuni contra vieții, sănătății, libertății și demnității persoanei), sunt prevăzute următoarele infracțiuni contra familiei: neplata pensiei alimentare, neîndeplinirea obligației de ajutorare a părinților , abuzul de calitate de tutore, răpirea sau substituirea unui copil ( art. 125), iar în capitolul IX infracțiunile de constrângere la căsătorie (art. 233) și bigamia (art. 235).”

În Codul penal ungar, capitolul XV (infracțiuni contra familiei, minorilor și bunelor moravuri), sunt prevăzute următoarele infracțiuni: bigamia (art. 271), atentat la starea, familiei (prin substituirea de copil – art. 272), încălcarea măsurilor privind plasarea unui minor (art. 274), nerespectarea unei obligații alimentare (art. 275).

Regimul sancționator constă în aplicarea de pedeapsă privativă de libertate până la doi sau trei ani; în caz de circumstanțe atenuante pedeapsa se reduce,

„În țara noastră, după înfăptuirea revoluției socialiste, în apărarea familiei împotriva infracțiunilor au fost folosite dispozițiile penale existente în Codul penal din 1936, rămas în vigoare. Unele modificări aduse Codului penal n-au atras schimbări esențiale, Bunăoară, s-au operat unele modificări, directe sau indirecte, prin apariția Codului familiei -1954 (infracțiunile contra stării civile, ex: privind declarația de naștere)” .

CAPITOLUL II

ABANDONUL DE FAMILIE ÎN SPECIAL

Săvârșirea de către o persoană care are obligația legală de întreținere față de cel îndreptățit la întreținere, a uneia din următoarele fapte:

a) părăsirea, alungarea, sau lăsarea fără ajutor, expunându-1 la suferințe fizice sau morale;

b) neîndeplinirea eu rea-credință a obligației de întreținere prevăzute de lege;

e) neplata cu rea-credință, timp ele 2 luni, a pensiei de întreținere stabilite pe cale judecătorească;

Se pedepsește în cazurile prevăzute la lit, a și b cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sats cu amendă, iar în cazul prevăzut la litera c, cu închisoare de la l la 3 ani sau cu amendă.

Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate,

Împăcarea părților înlătură răspunderea penală.

„Dacă părțile nu s-au împăcat, dar în cursul judecății inculpatul își îndeplinește obligațiile, instanța în cazul când stabilește vinovăția, pronunță împotriva inculpatului o condamnare cu suspendare condiționată a executării pedepsei, chiar dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 81.Revocarea suspendării condiționate nu are loc decât în cazul când în cursul termenului de încercare condamnatul săvârșește din nou infracțiunea de abandon de familie.”

Săvârșirea acestei fapte în oricare din variantele sale prezintă, un pericol social grav pentru relațiile de conviețuire socială în general și pentru relațiile de familie în special. Astfel de fapte sunt contrare celui mai elementar sentiment de solidaritate și ajutor reciproc ce-și datoresc membrii familiei între ei.

Pericolul social pe care îl prezintă abandonul de familie aduce atingere instituției familiei care este considerată ca o valoare socială primordială în- societatea noastră. Pentru aceste considerente, fapta de abandon de familie a fost incriminată și sancționată de legea penală.

Dreptul familiei consacră regula potrivit căreia relațiile de familie se bazează pe prietenia și afecțiunea reciprocă între membrii ei, care sunt datori să- și acorde unul altuia sprijin moral și material .

„Îndatorirea de a da sprijin, concretizată sub forma obligației juridice de întreținere, este reglementată în mod amănunțit, legiuitorul arătând persoanele între care există această obligație, condițiile în care intervine, modul cum se execută „. Desigur, realizarea obligației de întreținere sub aspectul conținutului său de drept civil, este asigurată prin mijloacele specifice acestei ramuri de drept. Cel îndreptățit la întreținere își poate găsi valorificarea dreptului său prin exercitarea, acțiunii în fața instanței civile și prin executarea silită.

Încălcarea îndatoririi, de a acorda sprijin moral ori material de către cei care are această îndatorire se poate realiza însă prin fapte diferite, dintre care unele prezintă un pericol grav pentru relațiile din cadrul familiei. In căzui unor asemenea fapte sancțiunea de drept civil fiind neîndestulătoare, legiuitorul le-a încriminat asigurând, îr felul acesta, ocrotirea relațiilor de familie sub aspectul arătat și prin mijloacele specifice dreptului penal. Infracțiunea de abandon de familie, așa cum rezultă în textul de incriminare,, este o infracțiune cu conținuturi alternative, dintre care unul – cel prevăzut la lit.a -prezintă, la rândul său, alte modalități alternative de realizare. „Această diversificare a posibilităților de realizare a abandonului de familie are ca efect autonomizarea fiecărui conținut, care în felul acesta, caracterizează singur existența infracțiunii”.

2.1 OBIECTUL INFRACȚIUNII

Legea penală română are ca obiectiv al ocrotirii valorile fundamentale convenabile statului nostru de drept: suveranitatea, independenta, unitatea și indivizibilitatea statului, persoana, drepturile și libertățile acesteia, proprietatea și întreaga ordine de drept. „Pentru protejarea existenței și normala funcționalitate a acestor valori, statul, prin organul legislativ, a reglementat prin legea organică numeroase relații sociale care se referă la conduita oamenilor față de aceste valori. „De aceea în fiecare normă de drept penal vom găsi, pe de o parte, ideea de îngrădire prin sancționarea acestor acțiuni sau inacțiuni care ar putea lovi sau periclita valorile sociale ocrotite.

„Obiectul acestei ocrotiri constituie ceea ce, în știința dreptului penal, se numește obiectul infracțiunii.Prin obiect al infracțiunii se înțelege valoarea socială și relațiile sociale formate în jurul și datorită acestei valori împotriva cărora se îndreapt fapta ce constituie elementul material al infracțiunii și care sunt vătămate sau puse în pericol prin săvârșirea acesteia.”

„Trebuie subliniat că obiectul infracțiunii, constând în valori sociale în jurul cărora structurează relații sociale, apare ca o categorie juridică complexă asupra căreia săvârșiri infracțiunii are efecte negative multiple, care se manifestă pe diverse planuri, Astfel infracțiunea periclitează, în primul rând valorile sociale – condițiile de existență societății – ocrotite juridic. Totodată, ea primejduiește desfășurarea normală a relații sociale legate de aceste valori și, în fine, infracțiunea nu numai că pune în pericol, uneori chiar vătăma, în mod direct, unele drepturi, libertăți sau interese.”

Obiectul infracțiunii – în înțelesul de valoare socială – preexistă săvârșirii faptei, aceea este tratat, în lucrările de drept penal ca o condiție preexistentă acesteia,

1. Obiectul juridic generic sau de grup

Valoarea socială fundamentală ocrotită de legea penală, vătămată sau periclitată un grup de infracțiuni constituie obiectul juridic generic sau de grup,

Acesta este tocmai criteriul care a servit legiuitorului la clasifica; infracțiunilor din partea specială a Codului penal. Ca și alte infracțiuni obiectul conviețuirii sociale, infracțiunea de abandon de familie are ca subiect juridic generic relațiile sociale a căror existenta este asigurată prin respectarea regulilor conviețuire socială.

„Prin săvârșirea acestor infracțiuni se aduce atingere valorii sociale care o reprezintă înfăptuirea și menținerea bunelor relații de conviețuire socială.Aceste relații alcătuiesc obiectul juridic generic al tuturor infracțiuni privitoare la conviețuirea socială și deci și al infracțiunii de abandon de familie.”

2. Obiectul juridic special

În cadrul aceluiași grup de infracțiuni, având deci același obiect generic, proces de concretizare a obiectului juridic se amplifică și se diversifică în sensul ca fiecare infracțiuni componentă a grupului sau numai unora dintre ele le este proprie, ca obiect juridic, o valoare socială specifică, care se subsumează însă valorii sociale fundamentale, comună întregului grup.

O asemenea valoare socială specifică subordonată valorii sociale ce constituie obiectul generic și aflată față de acesta într-un raport de la parte la întreg, proprie numai uneia sau unora din infracțiunile component ale unui grup de Infracțiuni, constituie obiectul juridic special al infracțiunii care poate fi simplu sau complex.

În timp ce obiectul generic al infracțiunii de abandon de familie rezulta, de regulă în mod explicit, din titulatura grupului de infracțiuni din care face parte fapta penală menționată mai sus, obiectul special se deduce din elementele infracțiunii astfel cu sunt descrise în textul incriminator ori în cadrul anumitor grupe de infracțiuni sau chiar din denumirea marginală a unor norme de încriminare.

Exacta cunoaștere a obiectului juridic al unei infracțiuni prezintă o importanță deosebită pentru corecta încadrare juridică a acesteia în textul Incriminator care îi este propriu.

„Abandonul de familie are ca obiect juridic special relațiile privind conviețuire socială din cadrul familiei, care implică îndeplinirea obligației legale de întreținere față de cel îndreptățit la aceasta, precum și acordarea sprijinului moral și material între membrii familiei.Obligația de întreținere are caracter concret, ca fiind acea obligație impusă de lege unei persoane de a furniza alteia mijloace de trai.”

Sprijinul înscris ca obligație legală în dispozițiile codului familiei deși are obiectiv, o expresie materială, constituie și un sprijin moral, căci împiedică suferințe morale pe care lipsa mijloacelor de întreținere le poate genera.

4. Obiectul material constă, așadar, în lucrul, bunul sau persoana fizică fată de care ori împotriva căreia s-a îndreptat acțiunea sau inacțiunea incriminată. Ca și obiect juridic al infracțiunii, obiectul material, fiind preexistent acțiunii sau inacțiunii, constituie un element ci o condiție a infracțiunii.

Cunoașterea obiectului material este importantă din cel puțin două puncte de vedere. In primul rând, pentru că obiectul material, fiind expresia materială a valorii socia ocrotite prin incriminare, ajută la determinarea obiectului juridic, de care este legată, mod hotărâtor, încadrarea juridică a infracțiunii. În al doilea rând, pentru că vătămarea produsă prin acțiunea sau macțiun incriminată se produce asupra obiectului material, iar natura și gravitatea acesî vătămări constituie un criteriu de inclividulalizare juridică a pedepsei.

2.2 SUBIECTUL INFRACȚIUNII

Normele dreptului penal adresându-se în principiu, tuturor membrilor societății, pi încălcarea acestora, orice persoană este susceptibilă de a săvârși o infracțiune, în eg; măsură, toți membrii societății fiind titulari ai valorilor sociale ocrotite de legea pena prin vătămarea sau punerea în pericol a acestor valori, orice persoană poate fi pusă situația de a suporta consecințele dăunătoare ori periculoase produse prin comiterea ui infracțiuni; într-un fel sau altul, deci, fie prin încălcarea obligației de a se confon prescripțiilor legii penale, fie prin suportarea consecințelor provocate de nerespectai acestor obligații- orice persoană poate fi implicată, în primul caz în mod activ și în al doi caz în mod pasiv, în săvârșirea infracțiunii.

„Subiecții infracțiunii sunt, așadar, persoanele implicate în săvârșirea m infracțiuni, fie prin comiterea acesteia, fie prin suportarea consecințelor, a răului cauzat prin săvârșirea ei .” După modul de implicare a lor în comiterea infracțiunii, subiecții infracțiunii sunt două feluri: activi și pasivi. Subiecții infracțiunii, atât cei activi, cât și cei pasivi, având o existență obiectivă anterior săvârșirii faptei, constituie, ca și obiectul juridic și obiectul material, condiții preexistente comiterii infracțiunii.

1. Subiectul activ

In raport cu cele arătate anterior, subiectul activ al infracțiunii este persoana care a comis o faptă ce constituie infracțiune. Potrivit prevederilor art, 144 C.p.,care arată că ce se înțelege prin săvârșirea unei infracțiuni", subiect activ al infracțiunii este atât persoana care comite o infracțiune consumată, cât și cea care săvârșește o tentativă pedepsibilă sau care participă la comiterea faptei penale în calitate de autor, instigator sau complice.

Orice persoană care comite o infracțiune, indiferent de forma acesteia sau care participă indiferent de calitatea în care o face, la săvârșirea ei, este deci subiect activ ai aceste infracțiuni.

Noțiunea de subiect activ al infracțiunii se identifică cu aceea de infractor. Abandonul de familie nu poate fi săvârșit decât de o persoană care are obligația legală de întreținere față de o altă persoană.

„Obligația de întreținere există între soț și soție, părinți și copii, cel care înfiază sau înfiat, bunici și nepoți, străbunici și strănepoți, frați și surori, precum și între celelal persoane prevăzute de lege'', în ceea ce privește celelalte persoane, care nu sunt cuprinși în enumerarea de mai sus, acestea sunt prevăzute în alte texte ale Codului familiei (alin 24 alin. l, art. 41 alin. 2, art. 84 etc.). Este vorba de foști soți a căror căsătorie a fost desfăcută prin divorț sau a căror căsătorie a fost desființată, de cel care a luat un corp spre creștere fără a întocmi formele cerute de lege pentru înfiere, de soțul care contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț.

„Pentru fiecare dintre aceste cazuri sunt stabilite condițiile în care legea impune obligația de întreținere. Astfel, de exemplu, în cazul foștilor soți a căror căsătorie a fost desființată prin divorț, soțul divorțat are obligația de întreținere față de celălalt soț numit dacă acesta se află în nevoie datorită unei incapacități de muncă, ivită înainte de căsătorie ori în timpul căsătoriei sau în termen de un an de la desfacerea căsătoriei, în această ultimă situație ea trebuind să fie datorată unei împrejurări în legătură cu căsătoria. La fel, soțul care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț este obligat să presteze mai departe întreținerea copilului, cât timp acesta este minor și numai dacă părinții săi firești, au murit, sunt dispăruți ori se află în nevoie, în cazul acesta, obligația există numai din partea celui ce a luat copilul spre creștere, fața de acesta, cât timp e minor, nu și din partea acestuia față de acel care 1-a crescut”

Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracțiunii de abandon de familie este un subiect calificat și anume "persoana care are obligația legală de întreținere" față de o altă persoană din familie. Oricare dintre aceste persoane, din moment ce-i revine o asemenea obligație și o încalcă în mod grav, poate deveni autor al infracțiunii.

Această obligație, deși apare în concret ca o sarcină unilaterală, virtual, ea constituie o îndatorire reciprocă, în sensul că soțul este obligat față de soție, dar și soția față de soț, părintele față de copil, dar și copilul față de părinte și așa mai departe cu alte categorii.

Aceasta depinde și de situațiile concrete, de condițiile de fapt în care se află membrii familiei. Unii membri ai familiei pot ajunge în stare de lipsuri materiale, alții se îmbolnăvesc și, prin aceasta ajung a avea nevoie de întreținere. „Aceasta înseamnă că este posibil sa se schimbe calitatea subiectului, adică din subiect obligat la întreținere să devină subiect îndreptățit la întreținere. La săvârșirea infracțiunii pot participa ca instigatori sau complici persoane străine de familie sau neavând obligații de întreținere față de victimă.”

Pentru ca o persoană să poată fi subiect activ al unei infracțiuni este necesar ca ea să îndeplinească unele condiții generale, cerute oricărei persoane care comite infracțiunea și, eventual, unele condiții speciale, cerute numai subiecților activi ai unor anumite infracțiuni. Spre deosebire de acestea din urmă, care sunt prevăzute în textele incriminatorii ale acelor infracțiuni, cele dintâi fiind comune tuturor subiecților activi de infracțiune rezultă din prevederile părții generale ale Codului penal.

Aceste condiții generale sunt următoarele:

a. să fie o persoană fizică. Potrivit legii noastre penale, spre deosebire de alte legislații, persoanele juridice nu pot fi subiect activ;

b. „condiția de vârstă Infracțiunea fiind o faptă prevăzută de legea penală săvârșită cu vinovăție , se înțelege că pentru a exista infracțiune făptuitorul trebuie să aibă capacitatea psihică de a înțelege și a-și manifesta conștient voința. De aceea, până la împlinirea vârstei de 14 ani nici o persoană nu poate fi subiect de infracțiuni și nu poate fi supusă unor sancțiuni de drept penal.”

c. responsabilitatea . Această condiție nu este stipulată expres dar ea rezultă, indirect, din prevederile art.48 C.p., în care se arată că fapta prevăzută de legea penală săvârșită de o persoană iresponsabilă nu constituie infracțiune.

d. libertatea de voință și acțiune Pentru ca o persoană să fie subiect activ al infracțiunii nu este suficient ca ea să posede capacitatea de prezentare a acțiunilor sau inacțiunilor sale, inclusiv a rezultatelor, precum și capacitatea de a fi stăpână pe ele, mai trebuie ca ea să fi avut posibilitatea de a lua în mod liber hotărârea cu privire la săvârșirea faptei și, de asemenea, să fi putut acționa în mod liber, conform hotărârii luate, ceea ce implică inexistența unei constrângeri asupra conștiinței și voinței sale.

I. . Subiectul pasiv

„Subiectul pasiv al infracțiunii (sau persoana vătămată) este acea persoană care, fiind titulară a valorii sociale căreia i s-a adus atingerea prin săvârșirea faptei penale, a suferi răul (vătămarea) produs prin comiterea acesteia, în alți termeni, se numește subiect pasiv al infracțiunii acea persoană, vătămată penal, care a suferit asupra căreia s-a răspândit nemijlocit urmarea materială ori starea de pericol creată prin săvârșirea infracțiunii”

In principiu subiect pasiv al infracțiunii poate fi orice persoană indiferent de vârstă chiar iresponsabilă – pentru că orice membru al societății este titular al unor valori sociale ocrotite de legea penală. Nu poate fi, însă, subiect pasiv decât omul în viață. Persoanele juridice nu sunt excluse dn sfera subiecților pasivi.

La infracțiunea de abandon ele familie victima este, de asemenea, un subiect calificat, și anume persoana îndrituită la întreținere. Dispozițiile art. 86 Codul familiei prevăd ca obligația de întreținere există între soț și soție, părinții și copii, cei care înfiază și înfiat, bunici și nepoți, străbunici și strănepoți, frați și surori, precum și între celelalte persoane anume prevăzute de lege.

În ipoteza în care este vorba de copil, acesta este subiectul pasiv,în ipoteza în care soția a obținut pensie alimentară de întreținere aceasta este subiectul pasiv al infracțiunii de abandon de familie, se cere o condiție (potrivit dreptului familiei), anume să se afle în nevoie" și aceasta să rezulte din incapacitatea de a munci și de a acea un câștig din muncă (copil, soț sau soție bolnavă, incapacitate de munca). „În raport cu situația concretă, subiectul pasiv poate deveni subiect activ a infracțiunii de abandon de familie și viceversa (de exemplu dacă părintele se îmbolnăvește grav, obligația de întreținere o au copiii de la o anumită vârstă).”

2.3 CONȚINUTUL CONSTITUTIV LATURA

Având în vedere conceptul conținutului constitutiv al infracțiunii, putem defini latura obiectivă ca fiind o parte componentă a acesteia care cuprinde totalitatea condițiilor privitoare la actul de conduită, cerute de lege pentru existența infracțiunii. La orice infracțiune latura obiectivă a acesteia are în structura sa, în mod obligatoriu, următoarele elemente:

elementul material constând în acțiunea sau inacțiunea incriminată;

condiții de timp, loc, mod și împrejurări când au rol de cerințe esențiale sau elemente circumstanțiale ale formei agravate a infracțiunii;

urmarea sau rezultatul socialmente periculos;

raportul de cauzalitate dintre acțiune, inacțiune și urmarea socialmente periculoasă;

1. Prin element material al unei infracțiuni se înțelege activitatea fizică -manifestarea sub formă de acțiune sau inacțiune, interzisă și descrisă prin textul incriminator al acestei infracțiuni.

„Prin comisiune se înțelege o comportare activă (pozitivă), conștientă și voluntară prin care subiectul activ, încălcând îndatorirea de a se abține de la o anumită comportare, declanșează un proces cauzal de natură să producă o schimbare în lumea externa .”

Este de menționat însă că acțiunea – o conduită umană conștientă și voită – nu intră în latura obiectivă a infracțiunii decât prin materialitatea ei, în timp ce procesul psihic ce o prevede și o însoțește face parte din latura subiectivă a infracțiuni .

„Noțiunea de acțiune nu trebuie confundată nici cu noțiunea de faptă care include, pe lângă acțiunea sau inacțiunea prevăzută de lege și rezultatul acesteia.

Fapta se identifică, așadar, cu latura obiectivă a infracțiunii. Ea este mai mult decât acțiunea incriminată și mai puțin decât infracțiunea, care presupune și un element subiectiv, absent din conținutul faptei.” Prin inacțiune (omisiune) se înțelege rămânerea în pasivitate, făptuitorul se abține sau omite să acționeze în sensul îndeplinirii unei obligații care îi incumbă.

Pentru ca o atitudine pasivă să poată constitui elementul material, al unei. infracțiuni este așadar necesar, să existe o îndatorire legală de a face ceva," de a interveni, luând anumite măsuri sau precauțiuni pentru a preîntâmpina, opri sau, după caz, a înlătura anumite consecințe negative pentru societate.

Elementul material al infracțiunii de abandon de familie constă, potrivit dispozițiilor din art. 305 alin. I, C.p., clin săvârșirea anumitor acțiuni sau inacțiuni, din anumite variante cu caracter alternativ. Variantele elementului material al abandonului de familie sunt;

1) acțiunea de părăsire ori de alungare sau de lăsare tară ajutor (art, 305 lit,a);

2) inacțiunea de neîndeplinirea obligației de întreținere (art. 305, lit. b,

3) inacțiunea de neplată a pensiei de întreținere (art. 205 lit.c, C.p.);

Pentru existența elementului material al infracțiunii, este suficient să existe una dintre aceste trei variante.

a) Prin părăsirea, alungarea sau lăsarea tară ajutor (art. 305, lit, a, C.p.) se înțeleg următoarele :

"părăsirea" este o acțiune de plecare, de îndepărtare de la domiciliu a persoanei obligate la întreținere și lăsarea persoanei îndrituite la întreținere fără mijloace de întreținere necesare sau chiar în aceeași localitate, dar cu scopul de a se sustrage de la îndatoririle sale de întreținere;

"alungarea" constă într-o acțiune de izgonire, de îndepărtare de la locuința sa a persoanei îndreptățite la întreținere. De data aceasta, făptuitorul nu se îndepărtează el, ci îndepărtează de la domiciliu pe cel îndreptățit la o întreținere. Acțiunea de îndepărtare poate fi efectuată prin folosirea constrângerii fizice sau morale; datorită acestei alungări făptuitorul urmărește să se sustragă de la îndatoririle sale de întreținere;

"lăsarea, fără ajutor" înseamnă adoptarea unei atitudini de pasivitate, de inacțiune clin partea făptuitorului. Victima, în această situație, nu este părăsită sau alungată; subiectul activ și cel pasiv rămân la același domiciliu, dar ultimul nu primește ajutorul necesar deși se găsește la același domiciliu.

Părăsirea , alungarea sau lăsarea fără ajutor a celui îndreptățit la întreținere constituie modalități alternative de realizare a elementului material al infracțiunii în această primă formă.

„Nu este însă suficient ca cel obligat, la întreținere să-1 părăsească, să-1 alunge sau să-1 lase fără ajutor pe cel îndreptățit la întreținere. Se mai cere ca părăsirea, alungare; sau lăsarea fără ajutor să-1 expună pe cel îndreptățit la întreținere la. suferințe fizice sau morale.”

„A expune pe cineva la suferințe înseamnă a-1 pune în situația în care asemenea suferințe prezintă o mare posibilitate de a se înfăptui. Credem ca nu este necesar ca el să ii intervenit în mod efectiv. Infracțiunea se conturează și în ipoteza când aceste suferințe n-au intervenit încă, dar posibilitatea ca ele să intervină se întrevede în mod neîndoios.”

Suferințele fizice sau morale trebuie să fie consecința părăsirii, alungării sau lăsării fără ajutor și ele pot decurge din lipsă de locuință, hrană, îmbrăcăminte, îngrijire medicală.

„Nu este necesar ca suferințele fizice sau morale să fi fost produse victimei în mod efectiv. Este suficient ca să se fi creat numai posibilitatea producerii lor. Dacă legiuitorul ar fi vrut să condiționeze existența infracțiunii de producerea efectivă a unor suferințe fizice sau morale, ar fi folosit expresia "producându-i suferințe fizice sau morale" și nu expresia "expunându-1 la suferințe fizice sau morale". Expunerea la o anumită consecință nu înseamnă neapărat producerea acelei consecințe, ci înseamnă, în același timp, numai posibilitatea producerii acesteia. Dacă părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor a celui îndreptățit la întreținere nu 1-a expus pe acesta la suferințe fizice sau morale, fapta nu constituie infracțiunea de abandon de familie, în acest sens, practica judiciară s-a decis, de exemplu, că nu se poate retine infracțiunea de abandon de familie în sarcina maniei care a părăsit domiciliul conjugal, dacă copiii săi minori au rămas în grija tatălui, încadrat în muncă și a altor doi copii minori, care aveau venituri proprii.”

b) Prin neîndeplinirea cu rea- credință a obligației de întreținere prevăzute de lese

(art 305, lit, b, C.p.), a doua variantă a elementului material al infracțiunii, se înțelege: neîndeplinirea obligației de întreținere, neacordarea ajutorului material și moral lg care o persoană este obligată prin lege. Textul se referă la situația celor cărora, în cadru raporturilor de familie, le revine obligația de întreținere și care nu și-o îndeplinesc Obligația,, deci, poate decurge din lege, de exemplu, obligația părintelui de a întreține pe copil; în această ipoteză, părintele este obligat să acorde copilului hrană, îmbrăcăminte asigurare medicală.

„Desigur, această obligație poate fi valorificată și pe cale civilă ipoteza care, pe de-o parte, prin hotărârea din procesul civil, ea este concretizată într-( prestație determinată, iar pe de altă parte, prin aceeași hotărâre se creează un instrument juridic cu care poate fi executată. În acest, sens, obligația poate decurge dintr-o hotărâre judecătorească (de exemplu, obligarea unei persoane să plătească o pensie viageră, ca urmare a unui prejudiciu cauzat).

Neîndeplinirea acestei obligații ia deci forma unei inacțiuni, iar comiterea acestei inacțiuni constituie elementul material al acestei modalități de săvârșire a infracțiunii de abandon de familie.”

Totuși, în anumite situații, s-a considerat că neîndeplinirea obligației legale de întreținere, chiar fără concretizarea într-o prestație determinată, chiar înainte de crearea oricărui instrument juridic pentru executarea ei, poate prezenta gradul de pericol social al unei infracțiuni.

Este vorba de acele cazuri în care obligația de întreținere, care operează în virtutea legii, nu implică o determinare bănească, sub forma unei pensii, ci prestarea directă a celor necesare traiului cotidian – alimente, îmbrăcăminte, medicamente – fără de care nu pot fi concepute viața de familie și relațiile între membrii acesteia.

Potrivit prevederilor art, 86 alin. 2 din Codul familiei, are dreptul la întreținere numai acela care se află în nevoie, neavând putința unui câștig din muncă din cauza incapacității de a munci.

Același text prevede, în alin. 3, că descendentul cât timp este minor are drept la întreținere, oricare ar fi pricina nevoii în care se află el.

Din aceste date rezultă că, pentru ca să existe dreptul la întreținere, și în același timp obligația corelativă de a întreține- se cere ca cel îndreptățit să se afle în nevoie.

Pentru descendentul minor nu interesează pricina nevoii. Chiar dacă este capabil de muncă, dar este în nevoie, dreptul la întreținere există. El însă trebuie să se afle în nevoie, aceasta constituind o cerință esențială pentru ca obligația de întreținere să existe și implicit, pentru ca neîndeplinirea acesteia să cadă sub incidența art. 305 alin. l lit. b, C.p.. întrucât obligația de întreținere are un caracter de continuitate, ea trebuind să fie îndeplinită în fiecare moment, neîndeplînirea acestei obligații va avea și ea tot caracter continuu.

„Cu privire la cele menționate mai sus, în practica judiciară s-a decis că faptul de a avea lunar calitatea de pensionar nu exonerează pe fiu de obligația legală de întreținere, dacă venitul este insuficient pentru acoperirea nevoilor celui aflat în incapacitatea de a munci. „

« De asemenea, în practica judiciară s-a hotărât că în cazul în care comisia pentru ocrotirea minorilor a dispus încredințarea minorului unui leagăn pentru copii, obligând în același timp pe mama acestuia la plata unei contribuții lunare, neîndepUnirea obligației de a plăti această contribuție nu constituie infracțiunea de abandon de femilie.”

În lege se mai prevede, ca o cerință esențială, de ordin subiectiv "rea credință" (despre aceasta ne ocupăm în subsecțîunea latura subiectivă).

c)Neplata pensiei de întreținere (art. 305, lit, c, C.p.) este cea de-a treia variantă de realizare a elementului material și constă după cum arată și denumirea, într-o inacțiune, anume în neefectuarea plății pensiei de întreținere.

Această inacțiune realizează elementul material ai infracțiunii în prezența a două condiții:

– pensia de întreținere să fie stabilită pe cale judecătorească;

– plata pensiei să nu se fi făcut timp de două luni.

„Prima condiție este îndeplinită clacă obligația de întreținere a fost concretizată de instanța de judecată într-o hotărâre, prin care s-a stabilit o pensie de întreținere, iar a doua condiție este îndeplinită dacă cel obligat la plata pensiei de întreținere, nu și-a îndeplinit această obligație timp de două luni. O asemenea situație și obligație poate să apară, bunăoară, în caz de divorț, când pentru copii, unul dintre soți este obligat la plata unei pensii de întreținere.”

Termenul de 2 luni, care este termenul minim, la expirarea căruia inacțiunea făptuitorului realizează elementul material al infracțiunii, curge de la data când hotărârea prin care s-a stabilit pensia de întreținere este executorie său de la data ultimei plăți.

Din faptul că elementul material constă din neplata timp de două luni a pensiei stabilite, rezulta că numai după epuizarea acestui interval se poate vorbi de consumarea infracțiunii. Dacă, în cursul acestuia, în orice moment, se efectuează plata pensiei, nu se poate vorbi de neplată timp de două luni,

“De regulă, în cazul acestei forme a abandonului de familie , instanța de judecată verfifică numai preexistenta hotărârii prin care s-a stabilit pensia de întreținere, precum și trecerea termenului de două luni în care obligația de întreținere, astfel concretizată, nu a fost îndeplinită.

Totuși , dacă situația concretă a beneficiarului pensiei ele întreținere s-a schimbat , instanța de judecată trebuie să stabilească ca în cazul formei prevăzute de art. 305 , lit. B , C.p. , chiar existența obligației legale de întreținere , deoarece noua situație concretă a beneficiarului pensiei de întreținere poate să nu-1 mai îndreptățească pe acesta la întreținere , caz în care neplata pensiei de întreținere” nu mai realizează elementul material al infracțiunii.

„În acest sens, în practica judiciară, s-a decis, de exemplu, neplata pensiei de întreținere stabilită pe cale judecătorească nu are caracter penal dacă minorul, în favoarea căruia a fost stabilită pensia, realizează venituri proprii, care asigură condițiile necesare pentru creșterea , educarea , învățarea și pregătirea sa profesională , Fapta constituie infracțiune dacă minorul , deși are venituri proprii , acestea nu sunt îndestulătoare pentru a-i asigura condițiile necesare de creștere, educare, învățământ și pregătire profesională” .”De asemenea , fapta constituie infracțiune clacă minorul, locuiește o parte de timp la părinții părții civile, ce îl îngrijesc.” „Este lipsită de relevanță împrejurarea că nu s-a cerut executarea silită a hotărârii civile, prin care s-a stabilit pensia de întreținere, legea penală necondiționând existența infracțiunii de o astfel de cerință.’ Interpretarea literară, a textului duce la concluzia că infracțiunea se conturează nu numai când pensia nu s-a plătit deloc, ci și atunci când ea nu s-a plătit integral.

Textul, referindu-se la neplata pensiei stabilite, a avut în vedere întreaga pensie, așa cum a fost stabilită, o plată parțială neechîvalând cu plata pensiei stabilite. Credem că, în această privință, elementul determinant pentru stabilirea existenței infracțiunii este cel care, caracterizând latura subiectivă, își găsește expresie în text, în termenul rea-credință. Fără această rea-credință, nici neplata integrală nu poate constitui infracțiune, cu atât mai puțin neplata parțială.

„În literatura de specialitate, a fost exprimată opinia că abandonul de familie, în forma prevăzută în art. 305, lit. c, C,p., este o infracțiune momentană, deoarece obligația de a plăti pensia de întreținere fiind cu termen, infracțiunea se consumă la data expirării acestui termen.”

„Opinia nu este împărtășită de alți numeroși autori”, „care consideră pe drept cuvânt, că și în această formă, abandonul de familie este o infracțiune continua, deoarece, deși există un termen pentru plata pensiei, abținerea de ia obligația de a plăti are totuși caracter continuu., în aceste condiții, activitatea infracțională nu se încheie la expirarea termenului de două luni, fără ca în acest interval de timp să fi avut loc plata pensiei, ci continuă până în momentul efectuării plății sau condamnării făptuitorului, când abandonul de familie epuizându-se, reluarea activității infracționale printr-o nouă neplată a pensiei de întreținere, dă loc unei noi infracțiuni.

Este discutabilă în doctrină soluția în cazul în care făptuitorul, fiind obligat la pensie de întreținere în beneficiul mai multor persoane, nu le plătește cu rea credință timp de două luni, in acest caz, după o părere, ne vom afla în prezența unei pluralități de infracțiuni de abandon de familie, prevăzută de art, 305 lit. c, C.p,, după alți autori ar fi o unitate de infracțiune.”

Neplata cu rea-credință, timp de două luni, a pensiei de întreținere, stabilită prin. hotărâre judecătorească, pentru fiecare copil minor, cauzează fiecăruia în parte suferințe materiale, determinate tocmai de nevoile și interesele diferite ale acestora,

2) Urmarea socialmente periculoasă

Urmarea sau rezultatul este cea de a doua componentă a laturii obiective a infracțiunii. Nu există infracțiune care să nu producă rezultat pentru că orice infracțiune aduce atingere unei valori sociale ocrotite de legea penală și pentru ca, în mod obligatoriu, orice asemenea atingere se concretizează într-o anumită urmare care, tocmai datorită faptului că lovește într-o valoare pe care legea o apără, este socialmente periculoasă.

Obligativitatea existenței unui rezultat, în cazul oricărei infracțiuni, reiese de altfel, implicit din dispozițiile art. 19, C.p., care, definind formele și modalitățile vinovăției, arată că acestea constau, sub aspectul factorului intelectiv, în prevederea sau lipsa de prevedere a rezultatului.

Urmările activității ce constituie elementul material al infracțiunii trebuie considerate din două puncte de vedere; fizic și juridic. Din punct de vedere fizic, urmarea este o modificare pe care acțiunea sau inacțiunea incriminată a produs-o în lumea obiectivă, externă.

Uneori această modificare poate consta în schimbarea unei anumite situații, determinata de efectuarea activității fizice, alteori ea se poate concretiza într-o transformare de ordin material adusă obiectului material al infracțiunii.

Din punct de vedere juridic (sub aspectul consecințelor pe care acțiunea sau inacțiunea incriminată le are asupra valorii sociale ce constituie obiectul juridic al infracțiunii) urmarea poate consta fie într-o vătămare, într-o atingere efectivă adusă acelei valori, ocrotită prin incriminare fie într-o stare de pericol, de amenințare, produsă pentru valoarea socială pe care legea penală o apără.

Al doilea component al laturii obiective, urmarea imediată, constă în punerea persoanei îndrituite la întreținere în situația de a fi lipsită de mijloace de întreținere. După cum s-a mai arătat, aceasta înseamnă lipsirea de locuință, alimente, îmbrăcăminte, medicamente, etc, ori de mijloace de sprijin moral (lipsa de ajutor, asistență, etc).

Această situație se concretizează într-o situație care produce suferințe fizice sau morale. Urmarea imediată există și în situația în care asemenea consecințe pot în mod obiectiv să se producă (de exemplu, victima este în situația că poate ti evacuată din casă, a terminat alimentele, îmbrăcămintea).

3) Legătura cauzală

Raportul de cauzalitate dintre acțiunea sau inacțiunea făptuitorului și rezultatul acesteia este o altă componentă a laturii obiective a infracțiunii. Deși un asemenea raport există în conținutul oricărei infracțiuni problema stabilirii acestuia prezintă importanță practică, numai în cazurile în care, pentru existența infracțiunii, este necesar ca prin acțiunea sau inacțiunea făptuitorului să se producă un rezultat material, cerut expres de norma de incriminare, în cazul infracțiunilor formale, urmarea – starea de pericol -fiind implicată de săvârșirea acțiunii, chestiunea stabilirii legăturii de cauzalitate nu se pune.

Potrivit unui punct de vedere, exprimat în literatura juridică, legătura de cauzalitate se poate stabili numai între o acțiune și rezultat, inacțiunea neavând valoarecauzala.

Raportul de cauzalitate presupune cu necesitate doi termeni, între care el se stabilește și anume: fenomenul cauză, ca factor generator și fenomenul efect, ca rezultat generat. Cauza este fenomenul care, în anumite condiții precede și determină un alt fenomen, denumit efect. Efectul urmează fenomenului cauză și este determinat de acesta.

Când se pune problema raportului de cauzalitate în dreptul penal, cei doi termeni ai acestuia – fenomenul cauză și fenomenul efect trebuie considerați în lumina caracteristicilor, particularităților și atributelor proprii fenomenelor ce formează obiectul studiului dreptului penal.

După părerea noastră, raportul de cauzalitate trebuie stabilit în mod exclusiv, între acțiunea și inacțiunea făptuitorului și rezultatul survenit, urmând ca numai apoi, după identificarea fenomenului sau fenomenelor cauză să se verifice, în cadrul unei operații subsecvente, dacă acțiunea – inacțiunea sau acțiunile – inacțiunile cărora li s-a recunoscut valoarea cauzală au fost comise cu vinovăție și, pe această bază, să se execute existența sau inexistența răspunderii penale.

Se impune a arăta că stabilirea dependenței cauzale este un proces unic, în sensul că, odată ce s-a stabilit că un anumit fenomen este cauza unui anumit rezultat, acest fenomen este și rămâne fenomen cauză, fără condiționări și rezerve ulterioare, datorită cărora și-ar putea pierde această calitate pentru că nu întrunește vreo altă condiție.

Astfel, acțiunea sau inacțiunea care constituie elementul material al conținutului infracțiunii și urmarea imediată care reprezintă atingerea adusă relațiilor de familie privind obligațiile de ajutor și sprijin reciproc între membrii familiei, trebuie să existe o legătură de cauzalitate. Nu numai acea faptă de abandon devine infracțiune care a cauzat obiectiv urmarea imediată, adică ajungerea victimei -persoană îndrituită a întreținere – în stare de lipsă de mijloace de întreținere materială sau morală se datorește altor cauze, bunăoară, refuzului de a le primi de la cel ce este obligat a le oferi sau dispariției fără urme a celui care avea dreptul la întreținere,urmată de ajungerea sa în stare de mizerie, în astfel de cazuri legătura de cauzalitate nu exista, fiindcă nu există nici elementul material al infracțiunii.

LATURA SUBIECTIVĂ

Latura subiectivă, a conținutului oricărei infracțiuni constă în totalitatea condițiilor cerute de lege cu privire la atitudinea psihică a făptuitorului – sub raportul conștiinței și voinței sale – față de materialitatea faptei săvârșite (acțiune sau inacțiune, rezultat raport de cauzalitate), pentru ca acea faptă să constituie infracțiune.

Elementul de bază – uneori singurul – ce intră în structura laturii subiective a oricărei infracțiuni este vinovăția. In cazul anumitor infracțiuni, pentru completarea laturii subiective, prin textele de încriminare ale acestora, sunt prevăzute însă și alte condiții referitoare la scop sau mobil,

1 Forma de vinovăție

În doctrina penală mai recentă s-a definit vinovăția ca fiind atitudinea psihică a persoanei care, săvârșind cu voință neconstrânsă o faptă ce reprezintă pericol social, a avui. în momentul executării reprezentarea faptei și a urmărilor socialmente periculoase ale acesteia sau, deși nu a avut reprezentarea faptei și a urmărilor, a avut posibilitatea reală, subiectivă a acestei reprezentări,3

În știința dreptului penal și în legislația penală se face distincție între două forme principale de vinovăție, intenția (dolul) și culpa (greșeala), la care se adaugă, pentru uncie infracțiuni, o formă denumită intenție depășită sau praeter intenție. Aceste forme de vinovăție însoțesc săvârșirea faptei; astfel, vor exista fapte comise cu intenție și fapte săvârșite din culpă, iar uneori, ca element subiectiv în conținutul anumitor infracțiuni, cele două forme principale pot apărea, reunite,

Determinarea elementului subiectiv, izvorăște din necesitatea delimitări și infracțiunii, de alte fapte care nu au caracter penal, în cazul abandonului de familie avem de-a face cu obligații de natură civilă, a căror neîndeplinire nu generează întotdeauna o infracțiune.

În cadrul altor raporturi, tot civile, dacă lipsește buna- credință având în vedere dispozițiile art, 970 din Codul civil care obligă la executarea cu bună-credință a convențiilor, se pierde un anumit drept; proprietatea fructelor (art. 485, C.c.), se anulează o convenție (art, 960 C.c.) sau se produc alte efecte juridice. Pentru a înțelege și mai bine delimitatrea infracțiunii de abandon de familie și alte fapte nepenale, în legătură cu obligațiile de întreținere, trebuie să analizăm conținutul laturii subiective.

Din punctul de vedere al laturii obiective trebuie observat de la început că abandonul de familie, în. ipoteza incriminată la art, 305 lit. a, C.p,, constă în acțiuni iar la lit. b și e în acțiuni.

Precizarea configurației elementului material nu este lipsită de interes, mai mult, ea prezintă importanță mai ales că legiuitorul fixează existența formelor de vinovăție în funcție de acestea. Astfel, din alineatele penultim și ultim ale art. 19 C.p, reiese că, în cazul infracțiunilor comise prin acțiune, forma de vinovăție este intenția, iar culpa numai când se prevede expres de lege, pe când la. cele de inacțiune există fie intenție, fie culpă, afară de cazul când legea încriminează numai săvârșirea faptei cu intenție.

Este admis în știința dreptului penal ca ansamblul de procese psihice care alcătuiesc elementul subiectiv al unei infracțiuni exprimă relația dintre făptuitor și activitatea sa; astfel spus, relația dintre subiect și faptă se integrează în complexul proceselor psihice care premerg sau însoțesc activitatea infracțională.

Conținutul subiectiv este 'format din procesele și manifestările de conștiința și voința care însoțesc activitatea fizică infracțională; factorul volitiv ne indică că voința subiectului stă la baza faptei și deci îi aparține, iar factorul intelectiv ne arată poziția, atitudinea conștiinței lui față de această, faptă și urmările produse.

În primul caz, prevăzut de art. 305 lit. a, C.p., sunt incriminate fapte ca părăsirea alungarea sau lăsarea fără ajutor și, drept urmare, consecința expunerii celor îndreptățiți la întreținere, la suferințe fizice ori morale. Este cazul tatălui sau mamei care părăsesc sau alungă copiii minori, a tutorelui care părăsește sau alunga pe cel ce se află sub tutelă, a soțului care își abandonează soția prin părăsirea sau alungarea ei, ori a soției care părăsește sau iasă fără ajutor pe soțul incapabil de a munci.

Credem că în cazul acestei forme de abandon de familie elementul subiectiv constă atât în intenția directă, cât și, mai puțin frecvent, în intenție indirectă. Când făptuitorul prevede rezultatul faptei – situația de a fi rămas fără cele necesare existenței- și urmărește tinzând la producerea lui, a lucrat cu intenție directă..Tatăl care alungă pe copil din casă, copilul care lasă fără ajutor pe părintele sau, aflat în vârstă și în nevoie, soțul care părăsește pe celălalt soț, lăsându-1 expus suferințelor fizice sau expune pe minor la suferințe morale.

În astfel de cazuri avem o intenție directă, făptuitorul prevăzând urmările. El are o poziție psihică activă întrucât urmărește să se producă rezultatul dăunător pentru familie.

Dacă, dimpotrivă, un soț care părăsește, alungă ori lasă tară ajutor pe cei îndreptățiți la întreținere nu urmărește neapărat expunerea acestora la suferințe fizice ori morale, de exemplu, contând pe faptul că într-o eventualitate ar putea fi ajutați de rudele apropiate, înseamnă că a lucrat cu intenție indirectă, simpla acceptare a posibilității survenirii rezultatului suficientă pentru existența vinovăției.

Deci, în timp ce în ambele modalități – intenția directă și indirectă – găsim ca factor intelectiv comun prevederea, reprezentarea rezultatului socialmente periculos, ele se distrug sub aspectul factorului volitiv; după cum spuneam, la intenția directă, 'făptuitorul prevăzând urmările, subiectul are o poziție psihică activă, urmărind producerea rezultatului, pe când la cea indirectă producerea rezultatului apărându-i numai ca o posibilitate sau eventualitate, acceptă o asemenea posibilitate,

„În cazul celorlalte ipoteze, de la lit. b și c art 305 C.p,, legiuitorul folosește expresia "rea-credință" când este vorba de neîndeplinirea obligațiilor de întreținere prevăzute de lege ori de neplata pensiei de întreținere stabilită pe cale judecătorească. Prezența în acest text a acestei expresii dă naștere la următoarea problemă: dat fiind că art, 19 C.p., după ce caracterizează formele de vinovăție cu modalitatea lor, prevede că "fapta constând într-o inacțiune, constituie infracțiune fie că este săvârșită cu intenție fie din culpă, afară de cazul când legea sancționează numai săvârșirea cu intenție” mențiunile despre "reaua – credință" răspund ele necesității ca la această infracțiune să se prevadă în mod expres intenția așa cum cere alineatul ultim al art, 19 C.p.

Socotim că această mențiune nu contrazice, ci satisface necesitatea cerută de acest text, de a se prevedea expres intenția în cazul faptelor comise prin inacțiune.

„Autori mai vechi, ca și mai recenți, au reținut că abandonul de familie săvârșit cu "rea-credință" presupune un doi special. Într-adevăr, expresia rea-credință semnifică, în cazurile de față, că elementul subiectiv intenția, mai mult, aceasta marchează ideea că există o intenție directă

Reaua-credină înseamnă contiința și convingerea făptuitorului că are o atitudine incorectă, voința sa de a acționa conform atitudinii incorecte și necinstite, știind că prin comportarea sa va converti grav cerințelor firești de întrajutorare ce există în cadrul relațiilor de familie; el este deci conștient că se va comporta ca un rău-intenționat.”

Cu alte cuvinte, reaua-credință iînseamnă nu numai că pe plan psihic făptuitorul prevede și urmărește rezultatul periculos al faptei sale ci mai mult, conștiința unei lipse totale de grijă și atenție față de satisfacerea obligațiilor ce izvorăsc din relațiile de familie, lipsă care-i apare ca fiind dăunătoare vătămătoare pentru aceste relații și totodată prin nimic justificabilă.

Obligația de întreținere, ca de altfel orice obligație civilă, produce punerea debitorului în necesitatea juridică de a-și îndeplini prestațiunea și încă cu bună-credință.

Dar, acesta, cunoscând că se află într-o asemenea necesitate, nu numai că prin omisiunea sa urmărește, tinzând către producerea consecințelor dăunătoare familiei -lipsirea de mijloace necesare existenței – dar, mai mult, el face această faptă adoptând în sine, voit – conștient, o poziție de adversitate și dispreț față de familia sa, Și dacă, de regulă, în raporturile civile, neîndeplinirea obligației nu constituie infracțiune, aici, în raporturile de familie, în asemenea caz, neîndeplinirea poate prezenta un pericol social destul de mare, ceea ce face ca faptele să fie infracțiuni.

„In sensul legii penale, reaua-credință, desemnează elementul subiectiv și apare ca o condiționare esențială (constitutivă) intrinsecă pentru existența infracțiunii de abandon de familie. Dată fiind natura civilă a obligațiilor, sancțiunea penală nu intervine decât atunci când este absolut necesar pentru ocrotirea familiei adică atunci când mijloacele civile sunt insuficiente.

De aceea, 'în cazul abandonului de familie, a fost introdusă în conținutul elementului subiectiv o condiție care îi exprimă un caracter mai riguros și un conținut mai amplu, particularizând vinovăția printr-o intenție caracterizată, în care manifestarea de conștiință – a prevederii rezultatului faptei – să fie însoțită de existența relei-credințe. Aceasta înseamnă, în primul rând, că reaua-credință intră în conținutul intenției directe însă nu se rezumă la atât, ci are caracterul de calificanî al intenției.”

Intenția directă caracterizată uneori prin scop (dolul special), atunci când legea prevede expres acest lucru de exemplu în art. 208 Cp., trebuie să se dovedească existența unei intenții directe caracterizate prin scop. în cazul abandonului de familie, lăsarea fără mijloace de existență, nu este scop, ci un rezultat produs ca urmare a unor fapte comise cu Intenție directă caracterizată prin rea-cred irită. Tocmai de aceea, legiuitorul nu a prevăzut această condiție în cazul de la lit. a din art. 305 C. p,, pentru că astfel de fapte se pot uneori comite și cu intenție directă care nu poate să coexiste cu reaua-credință.

Intenția indirectă presupune, așa cum am arătat, că făptuitorul acceptă numai posibilitatea de producere a rezultatului; reaua-credință presupune că el prevede conștient și voiește să aibă atitudinea de nesocotire gravă și dispreț față de familie, urmând producerea rezultatelor. A extinde condiția relei-credințe și in acest caz ar însemna a adăuga la lege; ori, aceasta a fost. prevăzută în cazul neîndeplinirii anumitor obligații de natură civila, în condiții și împrejurări ee le imprimă o serioasă gravitate.

Cum, uneori, dolul sau intenția rezultă chiar din materializarea faptelor (dolus ex re) sau fapta are în ea, datorită structurii specifice, însăși ideea de doi, să vedem cum reaua-credință se exteriorizează pe plan material. Se pot întâlni comportări ce constau în neîndeplinirea obligațiilor legale de întreținere ori neplata pensiei de întreținere fixată printr-o hotărâre judecătorească care sunt precedate sau însoțite de încercări sau acțiuni de împiedicare ori nerealizare a posibilităților asupra cărora urmează să se facă executarea, sau de sustragere ori opunere frauduloasă la această executare; în asemenea cazuri ne aflăm în fața unei intenții directe, caracterizată prin rea-credință.

Sau în alte cazuri, când debitorul obligației nu se rezumă doar la o simplă neîndeplinire, ci se manifestă prin acte de conduită ca sustragerea, ascunderea, risipirea, distrugerea surselor destinate acoperirii întreținerii, expedierea pensiei la o adresă fictivă.

Aceste acte de conduită sunt exteriorizări pe plan material a poziției psihice caracterizată prin reaua-credință a făptuitorului, poziție într-atât de negativă și vădit, contrară familiei ea și cerințelor ce decurg din regulile ele conviețuire socială încât fapta sa capătă un conștient calitativ diferit de cel al unei fapte civile. Dar, reaua-credință nu se deduce numai din manifestări ca acestea, ci și din simpla pasivitate din partea debitorului ca: neîncadrarea într-un serviciu, deși are capacitate de muncă, neachitarea pensiei, deși are posibilități materiale de a plăti.

O asemenea pasivitate implică conștiința și voința de a se comporta rău-intenționat, încălcările presupun nu numai lipsa unor justificări temeinice și serioase din partea făptuitorului ci. mai mult, o neexecutare voluntar-conștientă a unor obligații, cunoscând gravitatea faptei și a urmărilor ei pentru familie și tinzând către realizarea lor.

Din cele expuse reținem:

elementul subiectiv în cazul abandonului de familie, încriminat în art, 305 lit.a C. p., constă în intenție, sub forma de intenție directă sau indirectă;

în cazurile prevăzute în art, 305 lit, b și c C.p., elementul subiectiv este "reaua-credință", care marchează existența intenției directe, la care aceasta se adaugă ca un calificat;

reaua-credință, deși se poate exterioriza prin diferite acte materiale de conduită, nu se prezumă, ci trebuie dovedită: de aceea, este necesar ca instanțele de judecată să se preocupe de a constata reaua-credință pentru o cât mai corectă aplicare a legii,

2.4 FORME MODALITĂȚI, SANCȚIUNI

A. Formele infracțiunii Infracțiunea de abandon de familie, în variantele amintite, fiind, în majoritatea cazurilor o infracțiune de inacțiune, nu poate avea tentativă.Abandonul de familie, în varianta din art, 305 lit.a C.p,, primele ipoteze (alungarea sau părăsirea persoanei îndreptățite la întreținere), deși sunt susceptibile de tentativă, totuși datorită gradului de pericol social al acesteia, nu este incriminată sancționată,

În ceea ce privește consumarea, aceasta se realizează în momentul în care realizat elementul material prin săvârșirea acțiunii sau inacțiunii respective.

Abandonul, în varianta părăsirii sau alungării, este o infracțiune momentană și consumă de îndată ce acțiunea respectivă a fost săvârșită. Abandonul în cea de-a de variantă, privind o obligație iară termen, inacțiune prin care săvârșește fapta, capătă caracter de continuitate, iar abandonul de familie în această variantă este o infracții continuă, În varianta a treia, obligația de plată fiind cu termen, fapta se consumă la data la care expiră termenul de plată și deci, în acest caz, infracțiunea este momentană; obligația de plată având caracter periodic, fapta se săvârșește în mod repetat prin neplata la termenele succesive.

B. Modalități Infracțiunea de abandon de familie, prevăzută în art. 305 lit, a, b, c, C,p,, conține în toate variantele sale, modalități normative simple. Prima variantă prezintă mai multe modalități, prevăzute de lit. a din art. 305 C.p, (părăsirea, alungarea, lăsarea fără ajutor); celelalte două variante (neîndeplinirea obligației de întreținere – art. 305 lit b – și neplata pensiei alimentare – art. 305 lit c), prezintă câte o singură modalitate.

În afară de aceste modalități normative, în funcție de diferite date concrete, pot să apară șl modalități de fapt de care judecătorul va ține seama la individualizarea pedepsei, în lege nu se prevede vreo asemenea modalitate agravanta. In fapt, însă, pot apărea asemenea modalități: de exemplu, între persoanele rămase în mizerie, în lipsuri materiale sau morale, se găsesc mai mulți copii sau este vorba de o soție bolnavă, ori făptuitorul face să i se piardă mereu urma pentru a nu fi executat silit etc. Judecătorul va ține seama de aceasta la aplicarea pedepsei.

C. Sancțiunea Potrivit dispoziției din art. 305 alin, l C.p., infracțiunea de abandon de familie este sancționată, în cazul variantelor prevăzute la lit. a și b, eu pedeapsa închisorii, de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă, iar în cazul variantei prevăzută la lit.c cu închisoare de Ia. unu la 3 ani sau cu amendă.

După cum se poate observa, modalitatea de la lit.c este sancționată mai aspru, avându-se în vedere că în această ipoteză este vorba, în primul rând, de pensia alimentară, de pensia care asigură traiul și, în al doilea rând, de cele mai multe ori de copii, fata de care trebuie sa se manifeste o ocrotire deosebită.

CAPITOLUL III

ALTE IMPLICAȚII JURIDICE ALE ABANDONULUI DE FAMILIE

3.1 ASPECTE PROCESUALE

Acțiunea penală pentru infrancțiune de abandon de fa milie se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei îndreptățită la întreținere, a persoanei vătămate 305, alin. 2, C.p.).

„Explicația admiterii tragerii ia. răspundere penală la plângerea prealabilă a părți vătămate constă în caracterul special al infracțiunii legată de viața de familie și în scopul evitării, pe cât posibil a publicității inerente unui proces și creării mior situații ireparabile.”

„Urmărirea penală se face de organele de cercetare penală iar judecata în primă instanță de competența judecătoriei.”

Ca urmare a unui studiu în perioada cuprinsă între 2 iunie și l noiembrie 1987, care sub aspect statistic a fost comparată cu aceeași perioadă a anului 1986, s-a impus ca urmare a faptului că în unele județe din țară s-au înregistrat unele creșteri ale infracțiunilor de abandon de familie, precum și un număr sporit de acțiuni civile care vizează direct sau indirect relațiile de familie. Din constatările făcute, au rezultat următoarele:

În ceea ce privește urmărirea penală

În perioada l iunie – l noiembrie 1987, la unitățile de procuratură din țară s-au înregistrat un număr de 9.042 cauze privind infracțiunea de abandon de familie, cu 1,15% mai mult decât în perioada corespunzătoare anului 1986, când s-au înregistrat 8.928 cauze,

Creșteri mai semnificative s-au înregistrat la unitățile de procuratură din județele Neamț – 22 %, Prahova, și Hunedoara – 20 %, Cluj și București 12 %, Mureș și Maramureș -1.0 %.

Din cele 9.042 cauze înregistrate, au fost soluționate 6.020 (67%), din care: 967 prin rechizitoriu; 5.061 prin soluții de 'neurmărire, rămânând la sfârșitul perioadei analizate pentru soluționare 3.014 cauze.

„Numărul persoanelor trimise în judecată prin rechizitoriu pentru infracțiunile de abandon de familie, reprezintă 15,8% din totalul persoanelor cercetate în cadrul cauzelor soluționate… în perioada corespunzătoare a anului 1986, procentul acesta a fost de 19%.

Numărul mare al cauzelor cu soluții de neurmărire se datorează împăcării părților care înlătură răspunderea penală pentru infracțiunile de abandon de familie.

Chemând părțile la mai multe termene, procurorii au oferit acestora posibilitatea de refacere a familiei, ca făptuitorii să revină asupra conduitei lor și, astfel, să-și reia îndeplinirea obligațiilor de întreținere.”

Trebuie subliniat ca în multe cauze soluționate prin rechizitoriu, reaua credință a învinuiților a fost. atât de evidentă, încât unii și-au părăsit în mod intenționat și repetai locurile de muncă pentru a nu mai putea fi urmăriți pe calea popririi, au plecat fără adrese și identificarea locului de muncă s-a făcut cu mare greutate.

Se mai constată, de asemenea, că tot în vederea sustragerii de la plata pensiei de întreținere, debitorii ei pleacă de la unitățile unde își desfășoară activitatea, și lucrează în sectorul particular, pentru a nu li se face poprire, iar clin sumele încasate pentru lucrările particulare, nu vor să-și achite obligațiile.

„Din cauza datelor operative rezultă că la unitățile de procuratură clin județul Brașov, numărul cauzelor soluționate până la 15 zile era în proporție de 86 %.

Este de subliniat că o bună parte din aceste dosare s-au soluționat în termen de până Ia 5 zile de la primire.”

Numărul relativ mic al cauzelor soluționate peste 3 luni s-au datorat în parte faptului că învinuiții au fost găsiți imediat după depunerea plângerii, lucrând în unități din alte localități, fără să li se cunoască precis noul domiciliu, ori s-au sustras de la efectuarea urmăririi penale, părăsind succesiv locurile de muncă.

Sub aspectul încadrării juridice se remarcă faptul că majoritatea plângerilor se întemeiează pe dispozițiile art. 305, litera c din Cp., adică pe neplata cu rea-credinră a pensiei de întreținere stabilită prin hotărâre judecătorească. Dintre acestea cele mai multe se referă la pensii datorate pentru copiii minori intentate de regulă, de către mame.

În legătură cu calitatea urmăririi penale, se constata că, în general, organele cercetare penală au manifestat interes și rol activ în stabilirea corectă a stării de fapt și determinării vinovăției, insistând în special pentru dovedirea relei credințe a făptuitorului.

Nu s-au constatat cazuri de achitări sau restituiri dispuse de instanțele de judecată în această materie.

În perioadele analizate comparativ, nu s-a luat măsura arestării preventive față de nici un învinuit, existând o bună orientare a procurorului în această direcție, această măsură putând prejudicia satisfacerea obligațiilor de întreținere la care au fost obligați prin hotărârile judecătorești, insistându-se mai mult pentru plata acest obligații restante.

Procurorii care au exercitat supravegherea urmăririi penale în dosarele cu infracțiuni de abandon de familie precum și organele de cercetare penală, s-au preocupat de luarea măsurilor corespunzătoare pentru restabilirea situației anterioare și reintegrarea în spațiu în cazurile în care persoana vătămată a fost alungată din domiciliu. Astfel de măsuri au fost luate în 340 cauze (92- București, 89-Argeș, 51-Dolj, 31-Dâmbovițaj 18-Mehedinți, 17-Iași).

Cu ocazia efectuării cercetărilor penale, s-a constatat că 142 persoane din cauzele soluționate sau aflate în curs de urmărire penală nu erau încadrate în muncă.

Într-un număr de 338 cauze s-au constatat deficiențe în activitatea de cercetare penală a organelor de politie. Cele mai multe constau în lipsa de operativitate și ritmicitate în efectuarea cercetărilor penale.

Alte lipsuri se referă la necesitatea corectă a situației de fapt, neverificarea apărărilor formulate de părți, începerea cu întârziere a urmăririi penale, lipsa de interes a unor lucrători de poliție pentru determinarea făptuitorilor de a-și îndeplini obligația plății pensiei de întreținere și împăcarea părților.

Pentru înlăturarea deficiențelor constatate, procurorii au luat în evidență toate cauzele având ca obiect infracțiunile de abandon de familie, au dat îndrumări cu privire la actele de cercetare penală ce trebuie efectuate, fixând termene ele executare.

Un alt aspect deficitar care trebuie reținut în sarcina organelor de cercetare a poliției, cât și în sarcina organelor parchetelor este și acela referitor la faptul că din numărul total de cauze soluționate în perioada analizată, în puține cazuri s-a cerut punerea în discuția colectivului de muncă a acelora care au săvârșit infracțiunea de abandon de familie.

În ceea ce privește cauzele penale judecate

În perioada l iunie – 1 noiembrie 1987, au fost judecate definitiv 125 cazuri privind infracțiunea de abandon de familie, față de 1.465 cazuri soluționate în perioada corespunzătoare a anului 1986, deci cu 23,2 % mai puține,

Din totalul de 1,125 cazuri judecate în anul 1987, în 38.1 cazuri (33,8%) față de 669 cazuri (45,6%) din 1,465 judecate în 1986, s-a încetat procesul penal pe motiv că a avut loc împăcarea părților.

În perioada analizată, din cursul anului 1987, în 729 cazuri (64,8%), instanțele au dispus condamnarea inculpaților, față de 794 cazuri (54,1%) în care s-au pronunțat aceleași soluții, în perioada corespunzătoare a anului 1986.

În cazurile analizate, inculpații au fost condamnați după cum urmează:

a) în 9 cazuri (1,2%) în anul 1987, față de 2 cazuri (0,2%) în 1986, inculpații au fost condamnați la amendă;

b) în 35 cazuri (4S8 %) în anul 1987. față de 424 cazuri (58,1%), inculpații au fost condamnați la pedepse privative de libertate;

c) în 644 cazuri (88,3%) în anul 1980, față de 304 cazuri (38,2%) în 1986, inculpații au fost condamnați'cu suspendarea executării pedepsei.

Din examinarea informărilor întocmite de parchetele din țară a rezultat că activitatea de judecată și participarea procurorilor la judecata acestor infracțiuni desfășurat în mod corespunzător, manifestându-se străduință pentru administrarea completă a probelor, stabilirea unei situații de fapt reale, încadrarea juridică completa și pronunțarea unor soluții legale și temeinice,

De asemenea, a rezultat că în perioada ce a făcut obiectul analizei, din anul 1987, a existat o preocupare în mai mare măsură pentru aplicarea unor pedepse corespunzătoare. Astfel, în cazul infracțiunilor de abandon de familie, ținându-se seama de gravitatea faptelor, de împrejurările în care au fost comise și de conduita generală a făptuitorilor, în majoritatea cazurilor, respectiv în 88,3 % din cazuri în care inculpații au fost condamnați, s-au aplicat pedepse cu obligarea Ia muncă corecțională.

Ținând seama de gravitatea mai accentuată a unor astfel de infracțiuni, în raport și de conduita generală a condamnaților s-au aplicat în puține cazuri (35) pedepse privative de libertate,

În ceea ce privește condamnările la amendă, instanțele ținând seama că executarea pedepsei ar îngreuna pe inculpat la achitarea obligațiilor bănești, de întreținere datorate de cei îndreptățiți, au pronunțat în puține cazuri astfel de soluții.

„Pe lângă cele arătate mai sus, din care rezultă că, în legătură cu judecarea infracțiunilor de abandon de familie, a existat o orientare corespunzătoare, din materialele examinate (informări și recursurile extraordinare declarate) se rețin și unele lipsuri și greșeli după cum urmează.În unele cazuri instanțele neexaminând cu suficientă atenție materialul probator de la dosar și nedispunând completarea, acestuia nu au ajuns a stabili situația reală și a pronunța soluții legale și temeinice.”

În raport însă de declarația inculpatului din 24 ianuarie 1977, prin care s-a angajat ca în termen de 2 luni să achite suma restantă, precum și de împrejurarea că, la judecată, părțile, deși legal citate nu s-au prezentat, se mai impunea ea instanța să manifeste rol activ pentru a stabili dacă nu a intervenit împăcarea, ceea ce ar fi înlăturat răspunderea penală a inculpatului.

„Pe de altă parte, trebuie sa se rețină că și în situația că inculpatul nu a achitat suma datorată, erau îndeplinite condițiile prevăzute de art.86 C,p., fiind și în interesul minorilor ca executarea pedepsei să nu se facă fără privațiune de libertate, ci prin obligarea la muncă corecțională, De asemenea, în unele cazuri, instanțele nu și-au exercitat rolul activ pentru a pune în vedere inculpaților prevederile art. 305 alin. 4, Cp,, potrivit cărora , dacă părțile nu s-au împăcat, dar în cursul judecății inculpatul își îndeplinește obligațiile, instanța în cazul când stabilește vinovăția pronunță împotriva inculpatului o condamnare cu suspendare condiționată a executării pedepsei, chiar daca sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 8 1 .”

În ceea ce privește cauzele civile

În perioada care face obiectul studiului, la instanțele de judecată s-au înregistrat 1,806 cauze privind împărțirea bunurilor comune, mai înaintea desfacerii căsătoriei, față de 1.756 cauze înregistrate în perioada corespunzătoare anului 1986, procentul de creștere fiind de 1,02%, în anul 1987.

Se constată că din totalul de 1.806 cauze de acest fel, înregistrate în cele 5 luni ale anului 1987, un număr de 786 asemenea cauze s-au datorat alungării unuia dintre soți de către celălalt, soț, din locuință, față de 701 cauze introduse în perioada de comparație, din același motiv,

Cel mai mare număr de astfel de acțiuni s-au înregistrat în județul Prahova (253) față de 225 cauze din perioada comparată, în creștere fiind și numărul alungărilor unuia dintre soți din locuință și anume de la 190 în 1986, la 243 în 1987.

Cu privire la acțiunile de reintegrare în spațiu, se constată că, în 5 luni ale anului 1987, s-au introdus 797 asemenea acțiuni, față de 612 din perioada de comparație încât și sub acest aspect se înregistrează o creștere de l, 3 %,

Ponderea cea mai mare o deține municipiul București cu 103 cazuri, urmat de județul Constanța cu 66 cazuri și județele Argeș și Galați cu câte 49 și respectiv 48 cazuri

În aceeași perioadă s-au mai introdus la instanțe 8,769 acțiuni pentru pensii de întreținere, față de 8,768 cazuri în 1986, numărul acestora fiind aproape identic.

Din datele furnizate de parchetele din teritoriu, rezultă că în municipii București s-au introdus cele mai multe asemenea acțiuni și anume 759 cazuri, după care urmează județul Prahova cu 722 asemenea acțiuni din 1987, față de 737 în anul 1986, județul Cluj cu 425 acțiuni față de 473 în 1986 și județul Galați cu 338 acțiuni față de 339 în 1986.

În aceeași perioadă instanțele de judecată au fost investite cu soluționarea a 4.752 cereri pentru stabilirea domiciliului minorilor, față de 3897 cauze din perioada de comparație a anului 1986.

Pozitiv este faptul că instanțele de judecată au dat o atenție deosebită cauzelor care fac obiectul prezentului studiu, în sensul că nu au admis cu ușurință acțiunile de împărțire a bunurilor comune în timpul căsătoriei, iar în ce privește celelalte eauze-reintegrări în spațiu, pensii de întreținere, stabilirea domiciliului minorilor, au dat dovadă de o bună operativitate. Cele mai multe cauze au fost soluționate într-o lună de zile, foarte puține ducând până la maximum 3 luni.

O slabă activitate s-a dovedit a fi desfășurată de organele poliției în această perioadă, întrucât față de numărul mare de alungări din locuință a unuia dintre soți de către celălalt soț și comportare necorespunzătoare, în anul 1987, aceste organe au aplicat doar 1382 sancțiuni, față de 1980 cazuri în 1986, procentul de scădere fiind de 0,79 %.

Explicația de fermitate din partea acestor organe constă în aceea că nu au înțeles adevăratul spirit al măsurilor luate prin hotărârile de la acea oră și actele normativ adoptate în lunile mai și iunie 1987.

Referindu-se la cauzele care au determinat introducerea de astfel de acțiuni instanțe, trebuie să arătăm că majoritatea se datorează consumului excesiv sistematic de băuturi alcoolice de către soți (bărbați) și clin această cauză Reconstituirea lor la întreținerea familiei cu întreaga retribuție și rezolvarea unor nevoi al familiei iar în unele cazuri, pasivității totale de care dă dovadă față de această obligație.

Urmărirea penală în cauzele soluționate s-a efectuat în termen de până la 3 luni în procent de 94% (5638 cauze), între 3-6 luni în procent de 5,6% (325 cauze) și peste 6 luni – 0,4 % (21 cauze). Au soluționat în totalitate cauzele până în 3 luni unitățile de procuratură din județele: Alba, Covasna, Gorj, Neamț, Olt, Argeș – 99,3%, Ilfov și Vaslui – 99%, Bihor, Bistrița-Năsăud – 97%.

Operativitate mai slabă s-a înregistrat în județele Satu-Mare – 85%, Cluj – 85% și Hunedoara – 87%, Mehedinți și Iași – 88%,

Din compararea indicilor de operativitate în soluționare, privind cele două perioade, rezultă că, în anul 1987, deși a crescut volumul de cauze soluționate, s-au îmbunătățit la acești indici.

3.2 ASPECTE CRIMINOLOGICE

Aspectul de familie este un fenomen universal, este prezent la noi pretutindeni, de la cele mai mici așezări umane până la cele mai mari orașe și așezăr urbane, de la țările în curs de dezvoltare până la cele mai dezvoltate.

În contextul vieții moderne, când familia se îndepărtează tot mai mult de modelul ei tradițional (unde cenzura comunității îi asigură un anumit echilibru), nu se poate face abstracție de influențele contradictorii care se exercită permanent asupra acesteia, de faptul că există, fenomene sociale care pot produce tensiuni în familie, pot crea eșecuri de adaptare, de integrare (prin adâncirea prăpastie! între dorințe și posibilități), cum sunt cele legate de situația economică precară, aspecte deosebit de relevante în țara noastră în prezent.

Abandonul de familie nu poate fi abordat, prin urmare, în afara contextului general economic, social-politic și cultural-educativ în care acesta apare și evoluează, contradicțiile vieții economice și sociale ca și carențele educative având o continuitate importantă la geneza manifestărilor de violență fizică, sexuală și psihologică.

Cum fiecare familie are trăsăturile sale caracteristice, se înțelege că abandonul car pătrunde în intimitatea unor astfel de structuri – în dimensiuni și pe căi diverse – este receptat direct de fiecare familie și, în cadrul acesteia, de fiecare dintre membrii ei, indiferent de sex. Caracteristic fenomenului de abandon de familie este tocmai faptul că în toate cazurile există o relație directă între victimă și agresori și victimele agresiunii (copii, bunici, părinți), cu consecințe uneori pentru toate persoanele implicate în conflict. De aceea abandonul de familie sau mai bine formulat noțiunea de abandon de familie trebuie să fie utilizată în sensul abordării fenomenului sub laturile și caracteristicile semnalate.

Codul juridic al abandonului de familie implică analiza foarte amănunțită a reglementărilor prevăzute în Codul penal.

Din punct de vedere criminologie, abandonul de familie reprezintă rezultatul unui proces progresiv, constituie punctul culminant al unor stări eonflictuale permanente și profunde, generatoare de tensiuni și chiar de ruperi ale echilibrului familiei, amplificate nu de puține ori de consumul exagerat de alcool sau de alți factori, e înțelege că într-un astfel de aliniat familial pot apărea, și apar., o multitudine de componente agresive care nesurprinse încă în faza de debut, pot evolua spre fapte penale grave cu prevederile deosebite.

Este de observat, de asemenea, că prevederile legale după care infracțiunea de abandon de familie se urmărește la plângerea prealabilă a persoanei vătămate,iar împăcarea părților înlătură răspunderea penală, nu sunt în afara criticii, cel puțin în materia care ne preocupă. După opinia noastră, această soluție în cazurile de abandon de familie conduce la cel puțin două categorii de consecințe: pe de o parte, în măsura în care victimele sunt femei, copii, sau persoane în vârstă, neajutorate, trebuie să recunoaștem că prin această procedură ele sunt private de sprijinul substanțial și la timp al procurorului, care nu poate porni din oficiu urmărirea penală. Pe de altă parte, lăsându-se pe umerii persoanei vătămate îndatorirea de a reclama violența suferită se deschide calea presiunilor asupra acesteia pentru a nu sesiza organele judiciare. Practica judiciară este destul de bogată în astfel ce exemple.

Pentru înlăturarea – cel puțin în parte – a consecințelor pe care le-am prezentat s-ar impune, după părerea noastră, un sprijin substanțial clin partea statului spre a stimula victimele să se plângă împotriva agresorilor din familie. De asemenea, ar putea fi create centre de consultații juridice cărora să li se adreseze victimile agresiunilor care nu au posibilități materiale.

Totodată, infracțiunea de abandon de familie, faptă care în mod frecvent se săvârșește cu participarea membrilor familiei are o implicație serioasă în ceea ce privește constituirea și menținerea unității care trebuie să existe în cadrul familiei.

Pe lângă cauzele profunde de ordin economic, social, cultural care explică acest fenomen și asupra cărora ar trebui acționat, ni se pare ea s-ar putea aduce și unele perfecționări legislației în vigoare de natură să creeze un cadru legal mai ferm de combatere a abandonului familial.

Referindu-ne la abandonul de familie am arătat că victimele acestuia pot fi toți membrii familiei, chiar dacă mai frecvent copiii sunt subiecte pasive ale unor astfel de manifestări.

Astfel, cu prilejul unei anchete criminologice efectuată în perioada 1993-1995, s-a descoperit că foarte multe cazuri de abandon de familie s-au comis prin alungarea femeilor cu copii cu tot în stradă. De altfel, peste 80% din cazuri au fost comise sub influența alcoolului.

Abandonul de familie constituie un rău exemplu pentru ceilalți membri ai familiei, determină schimbări negative în comportamentul acestora. Sunt edificatoare, sub acest aspect, datele rezultate dintr-un studiu realizat în anul 1996 la Centrul de reeducare Găești. Nu este surprinzător că într-un asemenea mediu familial, abrutizat de violență, 25% din minorele investigate și 28,57% din minori au săvârșit la rândul lor, infracțiuni cu violență; de asemenea: 13,5% din eșantionul fetelor și 16,54% din cel al băieților au mai fost în centre de reeducare. Aceste concluzii sunt confirmate și de cercetările de psihiatrie.

Dezvoltarea minorului în aceste condiții influențează profund echilibrul său psiho-emotional.

Datele expuse ni se pare că arată cel puțin trei direcții esențiale de reflecție și de acțiune: mai întâi, necesitatea de a studia în continuare și pe baze științifice fenomenul abandonului de familie cu toate implicațiile sale de ordin social, moral, juridic, Nu ar fi lipsită de interes elaborarea unei teorii generale explicative a abandonului de familie precum și a unei metodologii specifice de abordare a acestui fenomen, în al doilea rând, apare necesitatea unei activități creatoare în domeniu! prevenirii abandonului de familie și realizarea, unor strategii de prevenire și combatere adecvate.

Cel de-al treilea aspect, sugerat de primele două, se referă la necesitatea realizării în acest domeniu a unei concepții globale care să reflecte atât starea actuală a violenței în familie, cât și perspectivele de evoluție ale fenomenului în raport cu factorii contributivi la geneza acestuia.

Fără o concepție globală asupra a tot ceea ce este legat de abandonul de familie și de elementele acestuia, este greu, dacă nu imposibil, să se acționeze eficient în direcția ameliorării fenomenului. Sub acest aspect ar fi interesant un studiu la nivelul județelor implicate mai mult în problematica criminalității având ca obiect tocmai corelația dintre anumite genuri de fapte penale și mediul familial în care au crescut subiecții activi și pasivi ai unor asemenea fapte.

Abandonul de familie prezintă pericol social, deoarece vătăma un atribut însemnat al persoanei fizice ocrotite de lege, nesocotește deci o valoare socială în apărarea căreia societatea q direct interesată; victima îngrădirii acestui drept este obligată să sufere moral sau fizic.

Astfel, utilizându-se cauzele șl „condițiile ce pot determina sau favoriza săvârșirea unei asemenea infracțiuni, s-a constatat că factorii interni (condiție biologică, temperament, caracter, ereditate, inteligență, educație, cultură, pasiuni) acționează în marea majoritate a cazurilor împreună cu factorii externi (condițiile obiective de viață, grad de civilizație, situare geografică, oscilații climaterice, plăgi sociale, timpul de pace și cel de război ), proporția contribuțiilor generice și a specificului lor variind în cuprinsul aceleiași țări, de la. o regiune a țârii la alta, și chiar de la o faptă concretă la o altă faptă în raza aceleiași regiuni.” De aceea, se recomandă a în cauzele privitoare la infracțiunile care aduc atingere familiei să se facă cercetă:! multiple, mai întâi cu privire la făptuitor și apoi cu privire la victimă (contribuția ei la producerea faptei fiind de mai multe ori destul de lămuritoare), apoi cu privire la mediul ambiant unde s-a comis infracțiunea șî la influenta acestuia asupra comportării infractorului, apoi, rând pe rând, toate celelalte aspecte care pot fi grăitoare din punct de vedere criminologie și care sunt relevate sau sugerate de datele concrete ale fiecărei cauze.

Datorită structurii bio-psiho-sociale a omului, cauzele și condițiile ce-1 determină sau favorizează pe infractor să comită infracțiuni sunt multiple, Cauza fiind fenomenul care precedă și determină sau generează un alt fenomen, numit efect, poate fi de ordin endogen sau exogen.

„Factorii endogeni (biologici și psihologici) ce țin de om joacă un rol determinant în implicarea negativă a acestuia în activități antisociale, iar factorii exogeni (sociologici) în definitivarea rezultatelor acelei activități prin existența unui mediu social incapabil să creeze condițiile integrării armonioase a individului în societate, în asimilarea, pozitivă a normelor și conceptelor morale, în respectarea autorității organelor statului., a drepturilor și libertăților semenilor săi.”

Dificultatea clarificării factorilor criminogeni rezultă, atât din variabilitatea acestora, cât și din faptul că fenomenul infracțional este un rezultat al acțiunile conjugate. Factorii criminogeni joacă un rol esențial în determinarea făptuitorului comiterea infracțiunii, astfel, încât la noi s-a considerat că preponderența o deține factorii de natură economică, demografică, culturală, politică alături de personalitatea infractorului

Factorii economici

Datorită faptului că circumstanțele economice determină suprastructura socială, politică, culturală, instituțională, ele au o contribuție remarcabilă la conturarea unor comportamente umane, inclusiv comportamentul infracțional într-o zonă mai restrânsă sau mai vastă. Fenomenul infracțional este complex: el poate fi generat în aceeași măsură, dar în timpuri diferite, atât de prosperitate, cât și de sărăcie,

Ca elemente ale condițiilor și cauzelor economice ce determină sau favorizează săvârșirea infracțiunilor (ex: abandonul de familie) pot fi subliniate; industrializarea . șomajul, nivelul de trai, crizele economice,

Industrializarea este prin ea însăși un factor de progres economic și social, oferind locuri de muncă, posibilități superioare de instruire și specializare, bunuri de larg consum de calitate tot mai bună și, implicit, creșterea nivelului de trai al oamenilor. Statistic,s-a a constatat, însă un fenomen surprinzător – progresul social-economic a fost însoțit de creșterea criminalității.

Industrializarea produce efecte secundare precum: „creșterea masivă a mobilității orizontale a unei întregi populații rurale, care se deplasează spre zonele industrializate, în speranța unui trai mai bun și mai ales a unei îmbogățiri rapide,astfel încât are la o "mutație" în structura personalității individului (înlocuiește mediul rural specific individului care s-a născut, a trăit, este cunoscut de ceilalți, iar sistemul relațional foarte strâns) cu un mediu urban (impersonal, în care individul este necunoscut, trebuie să se acomodeze cu normele de conviețuire socială specifice acestui mediu), astfel încât individul a devenit un necunoscut oarecare, care este capabil să producă efecte negative asupra categoriei de oameni clin mediul urban, mai ales când "transplantul" s-a soldat cu un eșec”.

Un aspect negativ al industrializării este și cel al aglomerării zonelor urbane cu industrii care generează și afectează negativ factorul psihologic al oamenilor din aceste zone, astfel încât apare stresul, iar pe fondul acestuia se pot săvârși o multitudine de fapte antisociale, cele mai grave fiind infracțiunile.

Creșterea industrializării determină, în aceleași condiții, și limitarea spațiului de înființare a individului, determinându-1 să se retragă oriunde se simte mai liber, astfel încât condițiile social-edilitare minime se văd ignorate.

Un alt element care joacă un rol determinant în sfera condițiilor și cauzelor economice, îl reprezintă șomajul, influența sa exercitându-se nu numai prin scăderea bruscă și excesivă a nivelului de trai, ci și prin instabilitatea emoțională pe care acesta o ocazionează. Șomajul atinge grav structura familială și baza acesteia, provocând totodată un dezechilibru în interiorul persoanei respective. Starea de frustrare ce se naște în sufletul celui trimis în șomaj creează premisele unor răzvrătiri, răzbunări, astfel încât, clacă există anumite circumstanțe favorabile, acesta va apela la "compensarea" stării în care se află cu săvârșirea anumitor acte împotriva celui vizat, acte ce constituie elemente constitutive ale infracțiunii. Teama de ziua de mâine, de nesiguranța unei vieți liniștite suni de natură să- 1 determine pe individ la fapte de diverse naturi, însă la baza acestui comportament stând condițiile de ordin economic, asociate cu cele culturale, demografice, politice, îmbinate cu cele ce țin de structura biologică, psihologică și cu personalitatea individului, Inversarea rolurilor poate produce stări de confuzie, de dezechilibru interior. anxietate, alcoolism, dorința de revanșă împotriva societății, generând (în cele mai multe cazuri) motive de comitere a faptelor antisociale,

„Nivelul de trai este un alt element al factorilor economici pentru că în funcție de nevoi, aspirații și obligații unii își vor considera nivelul de trai satisfăcător, alții de-a dreptul mizer (același salariu poate fi considerat foarte bun de unele persoane, în timp ce altele îl pot considera jenant sau insuficient pentru un trai decent, onest).

Deci, alături de sărăcie, dorința de îmbogățire reprezintă în egală măsură factorii de săvârșire a infracțiunii în sine sau comitere a acesteia pentru a ascunde sau a înlesni o alta. „

Din analiza datelor statistice se constată că majoritatea infractorilor sunt extravestiți cu înclinații spre inițiativă, sociabili, care se integrează cu ușurință în grupuri (care pol avea ca obiect săvârșirea de infracțiuni), comunică cu semenii înîdeea de a impresiona, acceptând cu ușurință propuneri, sugestii,, sfaturi, invitații, În perioada crizelor economice se înregistrează o scădere a nivelului de trai al păturilor sociale defavorizate care efectuează producția, nivelul salariilor și rata șoniajului.

În lipsa unei protecții sociale corespunzătoare, persoanele, afectate pot fi considerate la limita comiterii faptelor antisociale, nu atât din obișnuință, cât mai ales din necesitate, pentru supraviețuire.

Factori demografici

Factorii demografici influențează într-o anumită măsură fenomenul infracțional prin componentele sale: rata natalității și mobilitatea socială și urbanizarea.

S-a constatat că perioada cea mai activă, din punct de vedere infracțional, este între 18-30 ani, cu maxim de intensitate în jurul vârstei de 25 ani. Din aceste motive, exploziile demografice sunt urmate de creșteri semnificative ale delicventei juvenile care însumează totalitatea minorilor (capacitate penală.) care au săvârșit infracțiuni și ansamblul infracțiunilor săvârșite de aceștia într-o etapă dată. Desigur că relația între rata criminalității este de natură indirectă, la amplificarea delicventei juvenile contribuind o multitudine de alți factori, între care menționăm compoziția familială, incapacitatea instructiv-educativă a școlii, rolul negativ al mass-media.

Prin mobilitate socială se înțelege mișcarea populației urbane în plan geografic (mobilitate orizontală), profesional ori social (mobilitate verticală). Mobilitatea geografică este determinată cel mai adesea de urbanizare și are consecințe criminologice certe, astfel încât mobilitatea puternică a avut dublu efect: acela de a dezorganiza instituțiile sociale existente și de a crea altele noi în toate domeniile de activitate. Datorită "pelerinajului" indivizilor (în marea majoritate de la mediul rural la cel urban) familia a suferit, în primul rând, rata divorțurilor, despărțirile și abandonuri de familie, școlarizarea prelungită a copiilor , diminuarea autorității părintești, scăderea influenței pozitive a modelelor părintești, libertinajul copiilor.

Creșterea rapidă a populației în mediul urban nu a permis amenajare a cartierelor, a habitatului la nivelul satisfăcător .Fată de mediul rural, cel urban are un ritm diferit se manifestă în forme multiple, structurile modificându-se permanent, traversate de curente ale mobilității verticale și orizontale accelerate.

„Ca urmare a existenței unei mobilități crescânde, are loc o eterogenitate socială care determină la rândul său o eterogenitate culturală, Normele fiecărui grup își pierd din vigoare, devin ambigue, facându-se simțită prezența unui pluralism cultural, a unei suprapuneri de norme și valori care ghidează conduitele umane (unele norme pot fi exact negația altora ori negația normelor în vigoare la nivelul societății). Astfel, se generează un adevărat conflict de cultură, rapiditatea transformărilor soeiaf-culturale în mediul urban supunând personalitatea umană la perturbații și plasând-o adesea în situații conftictuale.

Scăderea controlului social, atât formal și informai a avut ca efect creșterea delicventei.”

În condiții similare, mobilitatea verticală poate avea efecte la fel de negative atunci când ea este forțată de necesitatea schimbării locului de muncă în urma disponibilizărilor de persoane ca rezultat al recesiunii economice, falimentelor etc.

Factorii socio- culturali

Aceștia au un impact determinant și semnificativ în evoluția fenomenului infracțional, în sens larg, cultura reprezintă totalitatea valorilor materiale și spiritual create de societatea omeneasca de-a lungul istoriei. Factorii culturali au un rol însemnat în socializarea pozitivă sau negativă a indivizilor.

Familia este unul din factorii culturali care are o contribuție remarcabilă în evoluția criminalității, pentru ca, fiind celula de bază a societății, ea are valențe multiple realizând coeziunea dintre soți, socializarea părinților (în cele mai multe cazuri) sunt copiate de copii, ca modele de referință.

Totodată, familia asigură o siguranță indispensabilă atingerii maturități intelectuale, sociale și culturale, precum și o identitate proprie la baza căreia va acceptat de societate. Dacă există dereglări în codul familiei, atunci efectele acestora vor resimți în comportamentul membrilor ei, indiferent de numărul și vârsta acestora.

Structura familială este afectată de numărul membrilor, de capacitatea educativă a părinților, de mobilitatea socială și geografică a familiei,

S-a putut constata că marea majoritate a infractorilor proveneau din familii cu disfiincționalități (familie nelegitimă – cu caracter incest, provizoriu, dezmembrată -prin îndepărtarea unuia din soți, de tipul "căminului gol"- lipsind suportul afectiv dintre membrii familiei, și familia care prin ea însăși determină, eșecuri). Bineînțeles, la toate aceste aspecte, un rol determinant îl au și trăsăturile de caracter, temperament, aptitudinile infractorului.

„Nivelul de instruire școlară influențează clin punct de vedere calitativ fenomenul infracțional prin alegerea unor forme infracționale mai puțin primitive, Cantitativ, nu se înregistrează modificări semnificative, astfel încât rolul școlii este mai important pentru educarea și socializarea copiilor, pentru depistarea celor inadaptați și punerea în aplicare a unor programe de prevenție generală.

Dacă este temperamentul cel eu care ne naștem, caracterul este cei pe care-1 dobândim, pe parcursul vieții, în funcție de socializarea pozitivă, integralitate în grupul social imediat a individului.”

Un alt factor socio-culturaî este religia, chiar dacă au existat anumite controverse. S-a constatat că există anumite secte religioase care practică infracționalismul pentru obținerea unor avantaje materiale, precum și faptul că în perioadele de crize economice și politice profunde, pot avea loc și fenomene infracționale cu substrat religios (distrugeri de lăcașuri de cultură, furt de obiecte clin lăcașuri). Cu toate acestea, religia în ansamblul său, joacă un rol determinant de influență și prevenție a combaterii criminalității.

Dacă înainte de 1989 rolul religiei era diminuat, în prezent funcția acesteia a crescut în sensul că orice persoană este liberă să-și aleagă din ce confesiune să facă parte, Totuși, starea criminalității referitoare la infracțiunea prevăzută în art. 305 C.p. evidențiază un procent, totuși redus, în care făptuitorii au avut ca impuls intern credința religioasă.

Starea civilă are o oarecare influentă asupra unei laturi a fenomenului infracțional. În acest sens, s-a constatat că, atât femeile, cât și bărbații necăsătoriți sunt mai predispuși să comită delicte sexuale, în timp ce în cazul soților au fost relevate o serie de infracțiuni săvârșite cu violență, datorate neînțelegerii dintre soți.

O dată cu desfacerea căsătoriei, copiii vor avea o soartă vremelnică, aptitudinile și gradul ele specializare scăzând vizibil.

Impactul activităților din timpul liber joacă un rol hotărâtor în formarea și definitivarea personalității aptitudinilor individului. Cu toate acestea, timpul liber este petrecut din ce în ce mai puțin în cadrul familiei, dându-se posibilitatea individului de a întâlni bande, grupuri în care se poate integra și se angajează (uneori deliberat) la comiterea de infracțiuni.

Comportamentul individului poate fi; prosocial când acesta se dedică societății care 1-a consacrat; asocial – individul se află în afara normelor sociale și antisocial – persoana în cauză se împotrivește normelor instituite la nivelul societății, forma de manifestare a acestuia putând fi, fie verbală, fie acționară, menită să diminueze potențialul agresiv, revoltător al reacției sociale a victimei, procedând în ultimul rând la. împiedicarea acesteia de a înștiința organele abilitate pentru identificarea și tragerea lor la răspundere a infractorului, comițând în acest fel infracțiunea de abandon de familie, în concurs cu prima faptă antisocială săvârșită.

Studiile efectuate au relevat influența, deseori negativă, exercitată de mijloace de informare în masă. Violența pe micul sau marele ecran furnizează modele de comportament agresiv; determină creșterea nivelului agresiv în rândul celor ce urmăresc asemenea filme: desensibilizează auditoriul cu privire la gravele prejudicii pe care le produce violența. Totuși, receptarea mesajelor mass-media se realizează și se interceptează în funcție de propriile nevoi, atitudini, păreri despre lume și viață, astfel încât video-violența va produce efecte doar asupra acelora care au predispoziție spre violentă, fără a se exclude rolul mijloacelor de informare în masa în desensibilizare generală și formarea unor atitudini nedorite și neconforme cu interesele societății,

Fiind componenta dmamicoenergetică a personalității, temperamentul are un rol hotărâtor în îndeplinirea personalității persoanei umane, astfel încât din statisticile 1GP, se poate conta ea aproape toate infracțiunile de abandon de familie au fost comise de persoane cu temperament flegmatic și melancolie.

O contribuție asemănătoare și-o aduce și pornografia, mai ales asupra tinerilor; cântecele (uneori rock și hip-hop autohton) eu conținut satanic și vulgar ce îndeamnă la ură, răzbunare, atingerea apogeului.

Discriminarea este refuzul de a trata un grup social în conformitate cu aspirațiile sale, ea putându-se exercita la diferite niveluri ale claselor sociale, apartenenței religioase, grupărilor etnice, instruirii, participării la activități sociale, emigrării. Starea de frustrare generează agresivitatea care duce în cele din urmă la comiterea de infracțiuni cu violență.

Specificul național constituie o sinteză a nivelului de cultură și civilizație ale unui popor, având vechi rădăcini în istoria acestuia. Prin el însuși nu este un factor criminogen, însă (din analiza fenomenului infracțional) s-a constatat că în anumite condiții economice, sociale și politice, timpul de reacție populară poate fi prevăzut în coordonatele de ansamblu.Este slab reprezentat acest aspect în cadru! statisticilor naționale, specificul național remarcându-se îndeosebi în datele suprinse de statisticile internaționale.

O țară cu granițele deschise este supusă nu doar efectelor favorabile ale culturii și civilizației mondiale, ci în egală măsură, si penetrării infracționalitătii organizate pe plan internațional, astfel încât influențele criminogene internaționale pot constitui un factor în comiterea infracțiunilor.

Crima organizată are nevoie de piețe de desfacere noi, rețele noi, având c capacitate de adaptare extraordinară.

Toxicomania include consumul de droguri și alcoolismuLÂmbele, producânc tulburări mentale cu efecte în cadrul comportamentului infracțional, este bine să fie cunoscute și deosebite stările fundamentale ale acestora; acută cunoscând o forme ușoară, când atenția este diminuată, timpul de reacție de asemenea – cauzează infracțiuni neintenționate, și o formă gravă – provoacă o stare de confuzie mentală, exagerează nevoile sexuale, reducând la o stare de delir, crește agresivitatea cauzează infracțiuni săvârșite cu violență și cronică care modifică mentalitatea fundamentală a individului, dezvoltând agresivitatea și impulsivitatea, fiind însoțite de o pierdere a sensurilor eticei și moralei.

Factorii politici

Influența factorilor politici în combaterea infracțiunilor apare în două situații specifice: războiul și revoluția.

Războiul poate fi convențional (arte marțiale) – iieavând mari implicații crîmînogene, și civil – care constituie cea mai înaltă expresie a unei crize politice pe teritoriul unui stat, producând efecte puternice criminogene, indiferent de natura conflictului (politică, etnică sau religioasă), în timpul războiului civil indivizii se polarizează în centre antagonice, sistemul legislativ este ignorat complet, instaurându-se haosul și anarhia socială, economică, violența căpătând dimensiuni devastatoare. De asemenea, aceste stări încurajează la comiterea de infracțiuni și de persoanele care au fost cunoscute anterior cu comportamente antisociale.

Analizând datele furnizate de statisticile IGP pe anii 1990-1998, putem constata că rata criminalității a crescut considerabil, cunoscând cea mal mare explozie între 1990 (rata fiind de 275 infracțiuni la 100,000 locuitori) și 1991 (rata criminalității fiind de 501).

Acest lucru se datorează în mare parte și necunoașterii normelor legale existente ignorării rolului semnificativ al instituțiilor abilitate (și societății în general) în socializarea pozitivă a indivizilor.

Revoluția este o stare de criză politică de mare amploare, finalizată pe cale conflictuală, prin care se urmărește înlăturarea de la putere a unui grup conducător. cucerirea puterii politice și schimbarea orânduirii sociale.

Momentul de criză se repercutează grav asupra sistemului legislativ, organelor de control social. Trebuie subliniat că atât în timpul desfășurării efective, cât și în perioada de tranziție care urmează, criminalitatea cunoaște o adevărată explozie.

Personalitatea infractorului

Criminalitatea nu este numai un fenomen social cu profunde rădăcini în istoria și evoluția umanității, ea este în primul rând un fenomen individual, datorită însăși structuri: bio-psiho-sociale a persoanei umane, Fenomenul infracțional este rezultatul unui proces de interacțiune dinamică între personalitatea individului și situația concretă de viată

Au existat opinii care susțineau faptul că personalitatea criminală are anumite trăsătur specifice: egocentrism, labilitate psihică și indiferentă activă, care luate izolat nu sunt specifice doar unei anumite categorii de persoane (infractori), și numai reunirea lor într-o constelație conferă personalității un caracter infracțional.

Personalitatea infractorului este un concept criminologie complex care înglobează noțiunea psiho-socială de personalitate și noțiune juridico-penală de infractor.

Personalitatea este consecința procesului interacționist prin care infrastructura biologică a fost grevată cu principalii vectori sociali, este rezultatul interacțiunii dintre factorii endogeni și ansamblul factorilor mediului social-factorii exogeni.

Este evident ca structura psihologică a individului nu poate fi înțeleasă fără infrastructura biologică pe care ea se clădește și in afara structurii sociale în care se integrează, Legătura dintre biotip și personalitate se realizează prin intermediul componentelor celei din urmă: aptitudinile, temperamentul, caracterul și comportamentul.

Aptitudinile reprezintă sisteme operaționale stabilizate, superior dezvoltate și de mare eficiență. Cele de bază sunt moștenite, iar cele superioare se dobândesc în procesul învățării și perfecționării individuale, De aceea, ereditatea are un oarecare rol la existența fenomenului infracțional, prin predispozițiile urmașilor la comiterea diferitelor fapte antisociale.

Temperamentul joacă un rol determinant în activitatea ilicită, el reprezentând comportamentul dinarnico-energetic al personalității.

Se cunosc patru tipuri de comportament: coleric, sangvinic, flegmatic și melancolic, fiecare având proporții diferite înclinate spre fenomenul infracțional.

În același timp, conduita individului este marcată de anumite însușiri constante și durabile înglobate în noțiunea de caracter.

Comportamentul (conduita) individului poate fi conform cu normele în vigoare sau neconform cu acestea, apărând starea conflictuală dintre individ și societate, interconexiunile dintre aceștia fiind anihilate.

CAPITOLUL IV

STUDII DE CAZ

Studiile au fost realizate la Secțiile de maternitate ale Spitalul Municipal Odorheiu – Secuiesc și Spitalul Municipal Miercurea –Ciuc și Asociația „Iubiți Copiii”- Casa Sf. Ana Câmpina.

Au fost intervievate folosind Ghidul de Interviu următoarele persoane:

– la Secția maternitate a Spitalului din Odorheiul Secuiesc am intervievat asistenta medicală care suplinește și rolul asistentului social în rezolvarea cazurilor de abandon , întrucât la acest spital nu există încă un asistent social angajat pentru asemenea probleme.

– două tinere mame decise să-și abandoneze copilul.

– la Spitalul Municipal Miercurea Ciuc am intervievat asistenta socială angajata a spitalului care se ocupă cu cazurile de abandon în secția de maternitate și nou-născuți.

– și pe Câmpean Eugenia, asistent social la Asociația „ Iubiți copiii” –Casa Sf. Ana din Câmpina.

Alegerea cazurilor și a interviului s-a făcut după un singur criteriu și anume acela al abandonului nou-născuților în secțiile spitalicești (maternitate, pediatrie).

Studiu de caz I

Copilul Sz.T.- un copil de naționalitate maghiară născut prematur la data de 17.05.2005 a fost abandonat de mama Sz. T. în data de 22.08.2005 la cinci zile de la naștere, în maternitate. Mama are 18 ani, este elevă în clasa a XII-a la un liceu din localitate. Tânăra a dat naștere acestui copil în urma unei relații cu un prieten care a părăsit-o în momentul în care a aflat că aceasta este însărcinată. Precizez că această tânără este rodul unei relații asemănătoare pe care a avut-o mama acesteia în tinerețe. Fata a fost crescută de bunici în timp ce mama acesteia și-a refăcut viața într-o altă localitate. În urma Procesului Verbal de constatare copilul Sz.T. abandonat în spital de la naștere i se instituie măsura de protecție socială conform

Dispoziției 370 / 371 din 04.10.2000 copilul urmând a fi plasat în regim de urgență la un asistent maternal profesionist la două luni de la nașterea acestuia.În cazul de față , ca un joc al sorții sau poate ca o răscumpărare a greșelii pe care bunica nou-născutului a săvârșit-o în tinerețe a preluat copilul din maternitate pentru a-l crește și educa.

Studiu de caz II

Copilul M.Z. -nou-născut de naționalitate rromă , născut prematur, la data de 22.09.2005, în ambulanța care a fost solicitată de sătenii care au găsit-o pe tânără în vârstă de 23 ani în travaliu, abandonat la trei zile de la naștere în maternitate. Datele de identitate ale mamei nu sunt cunoscute întrucât aceasta nu prezintă nici un act oficial. Mama și copilul sunt diagnosticați seropozitivi VDRL ( reacție de determinare a sifilisului) . Sunt luați în evidență și li se institue tratamentul însă mama fuge din spital și nu poate fi contactată întrucât nu i se cunoaște adresa. Acesta este încă un caz în care gravida nu este luată în evidență și nu este urmărită pe perioada sarcinii, a locuit în condiții mizere , insalubre, ( țeava de gaz) împreună cu alte persoane de aceeași naționalitate și care nu divulgă locul unde s-a ascuns mama copilului. Copilul este plasat în regim de urgență la un asistent maternal la două luni de la naștere.

Studiu de caz III

Copilul P.L. de naționalitate rromă, născut la data de 26.03.2006 și abandonat în maternitate la cinci zile de la naștere de mama minoră (15ani). Tânăra nu dorește copilul deoarece nu are o familie. Copilul este urmarea unei relații de concubinaj, care s-a destrămat tocmai din cauza acestuia. Tânăra îl consideră pe copil vinovat de eșecul întemeierii unei familii. Aceasta fuge din spital după naștere, se întoarece a 3-a zi anunțând cadrele medicale că regretă fapta săvârșită însă după alte trei zile fuge din nou fără a se mai întoarce. În urma cercetărilor , s-a aflat că tânăra locuiește cu mai multe persoane într-o garsonieră, unde nu sunt condiții corespunzătoare pentru un sugar. Refuză să ia legătura cu cadrele medicale. În urma discuțiilor cu asistentul social, consimte plasarea copilului unui asistent maternal profesionist la două luni de la naștere.

Studiu de caz IV

Sz. M. – nou născut la data de 03.10.2005 de naționalitate rromă, abandonat de mamă Sz. T. în vârstă de 19 ani, în maternitate la patru zile de la naștere. Mama se prezintă în spital fără acte de identitate și anunță asiatenta medicală de intenția pe care o are. Din discuțiile purtate am aflat că aceasta nu dorește copilul pentru că nu are condiții corespunzătoare de viață. Trăiește în condiții mizere în concubinaj cu un bărbat care nu este tatăl copilului și care a anunțat-o că o va alunga dacă duce copilul acasă. Aceasta locuiește împreună cu familia concubinului, în număr de 7 într-o locuință formată dintr-o cameră și o bucătărie.

Nu o interesează soarta copilului , însă este convinsă că-i va fi mai bine într-o altă familie. În acest scop a întocmit o cerere în vederea plasării copilului unui asistent maternal profesionist. În urma demersurilor copilul este plasat la un asistent maternal profesionist la două luni și jumătate de la naștere.

În ideea începerii demersurilor în vedera consilierii și a intervenției cu scopul reintegrării copilului în familie, am constatat o reticență din partea întregii familii. .Am fost convinsă de veridicitatea celor afirmate de mamă, însă concubinul și familia acestuia au afirmat că aceasta a părăsit localitatea fără a i se cunoaște domiciliul actual.

Studiu de caz V

Copilul G.O.- nou-născut la data de 05.08.2005, de naționalitate maghiară, este abandonat în maternitate la naștere de mama acestuia în vârstă de 32 ani.

La abandonare mama afirmă că nu are posibilități materiale pentru al crește. Este al 4-lea copil al familiei, trăiesc în mare parte din alocația copiilor într-o locuință formată dintr-o singură cameră. Tatăl lucrează când are posibilitatea ca zilier prin sat.

Lipsurile cu care se confruntă, nivelul de trai la limita subzistenței au determinat-o pe mamă să recurgă la abandonul copilului în maternitate.

Mama a depus o declarație prin care a solicitat luarea unei măsuri de protecție pentru nou-născut întrucât în prezent nu are condiții material-locative pentru creșterea lui,fiind convinsă că -i va fi mai bine la o altă familie. În urma acesteia s-a propus plasamentul copilului într-o familie asistată.

Studiu de caz VI

Copilul F.B. –nou născut la data de 30.03.2006 de etnie rromă abandonat de mama acestuia la naștere . Copilul provine dintr-o relație de concubinaj a mamei cu numitul G.D. acesta nu-și recunoaște paternitatea, asupra copilului. Copilul a fost părăsit de mamă la naștere, a avut un frate geamăn care a decedat în spital la două luni de la naștere. Mama nu are loc de muncă, mai are în întreținere doi copii, locuiește la părinții concubinului, locuința fiind compusă din două camere unde locuiesc 8 persoane. La abandonare mama a solicitat printr-o cerere luarea unei măsuri de protecție deoarece nu poate oferi condiții corespunzătoare creșterii copilului. . Copilul a fost plasat la un asistent maternal profesionist.

Studiu de caz VII

Copilul D.S –nou născut la data de 02.01.2006 de etnie rromă, abandonat la naștere de mama acestuia . Mama se prezintă la maternitate pentru a naște, fără acte de identitate. După naștere anunță cadrele medicale de intenția pe care o are și indiferent de opinia acestora fuge din spital a doua zi de la naștere. Se întoarce în ziua a patra de la naștere pentru a-și vedea copilul. Din discuțiile purtate cu aceasta am aflat că nu știe ce să facă . O doare faptul că trebuie să-și abandoneze copilul dar știe că nu are posibilitatea materială și locativă de a-l crește. Acasă mai are în întreținere un copil pe care acum l-a lăsat în grija mamei . Condițiile de trai sunt mizere ea fiind cea care aduce bani în casă. Este necăsătorită are în întreținere încă un copil dintr-oaltă relație iar mama ei este bătrână și bolnavă. Lucrează ca femeie de serviciu la spațiile locative. Afirmă că a lucrat până în ziua nașterii întrucât nu poate renunța la serviciu acesta fiind singura sursă de venit pentru ea și familie.

Nu s-a prezentat la medic pe perioada sarcinii întrucât nu a avut bani nici pentru medic și nici pentru medicamentele pe care i le-ar fi prescris, banii pe care-i câștigă abia ajungându-i pentru masa zilei și unele medicamente pentru mama ei bolnavă. Dorește să-și poate crește copilul însă nu știe cum să-și găsească o sursă de venit care să o scoată din această situație. Am discutat cu aceasta și i-am propus o variantă de ajutor, cu promisiunea din partea ei de a-și lua copilul acasă din maternitate, explicându-i rolul mamei și faptul că mama,familia este de preferat în locul oricărei instituții.

O vizită la domiciliul acesteia a aratat ca fiind adevărate cele spuse de tânără. Din discuțiile purtate s-a aflat că mama acesteia suferă de diabet, HTA, precum și o stare post AVC. Am luat măsuri pentru consultarea mamei acestei de un medic specialist și internarea acesteia în secția de neurologie pentru diagnosticare și tratament. Pentru un tratament de susținere am făcut demersuri pentru a fi internată în Spitalul de Psihiatrie Tulgheș, unde am lucrat ca asistent medical și unde cunoșteam condițiile și îngrijirea care i se poate acorda de către personal specializat. Astfel am descongestionat atmosfera din locuință, chiar dacă pentru o scurtă perioadă de timp.

Pentru tânăra mamă și copii am luat legătura cu casa Sf. Iosif din localitate pentru susținere materială și educativă. Astfel prin bunăvoința Surorilor am asigurat cele necesare material, și pentru o perioadă scurtă de timp, mama, copilul mai mare, și nou născutul vor avea cele necesare .

Datorită bunăvoinței și dragostei pe care surorile o acordă copiilor pe care îi au în îngrijire la solicitarea mea de a sprijini această familie mi-au răspuns pozitiv și pe lângă cele necesare material l-au primit și pe copilul mai mare în cadrul Congregației „Inimii Neprihănite”- Casa Sf. Iosif unde acesta va primi dragostea și îngrijirea necesară pentru o bună dezvoltare timp de 5 zile pe săptămână, timp în care mama să se poată ocupa de nou născut iar pentru ca familia să nu se destrame , la sfârșit de săptămână va fi luat acasă. Astfel relația dintre frați și mamă nu va fi destrămată. Pentru asigurarea unei mese calde am luat legătura cu seviciul de Asistență Socială de pe lângă Administrația Local și această problemă s-a rezolvat , deși am întâmpinat greutăți datorită numărului mare de cereri, și a cantității mici de produse preparate. În urma ajutorului acordat tânăra și-a propus schimbarea modului de viață și creșterea copilului alături de ea și frățiorul lui.

În urma discuțiilor purtate cu mama și datorită ajutorului pe care l-a primit din partea mea și a Surorilor din Casa Sf. Iosif a cerut creștinarea copiilor prin botez. Botezul s-a săvârșit la Capela Congregației . Conlucrarea cu această mamă nu a fost ușoară dar a fost plină de satisfacții ,mai ales datorită faptului că am reușit reintegrarea unui copil abandonat într-o familie (monoparentală), care se confruntă cu greutăți ca multe altele dar care a avut tăria să lupte pentru copilul căruia i-a dat viață. Nu mică mi-a fost satisfacția pe care am trăit-o în momentul în care această mamă care deși este tânără s-a confruntat cu multe probleme dar nu s-a dat bătută, și a acceptat conlucrarea cu mine , precum și cu alte persoane specializate din domeniul medical, și social .

Nu și-a alungat mama bolnavă de acasă și nici copii nu și i-a abandonat deșii inițial a încercat. Mi-a mărturisit că nu a avut puterea de a-l lăsa în maternitate, de a-l ști departe de ea mai ales în momentul în care a simțit că este cineva care se interesează de soarta ei și dorește să o ajute. Sprijinul și ajutorul pe care l-a primit au făcut-o pe această mamă să fie încrezătoare în forțele ei și să depășească greutățile.

Pentru un sprijin financiar în vederea renovării locuinței am apelat la o firmă din localitate unde am reușit să conving patronul acesteia de necesitatea sprijinului de care are nevoie această mamă. În acest sens s-au făcut demersuri urmând ca în scurt timp să se treacă la executarea lucrărilor, în vederea renovării și igienizării locuinței, astfel încât familia să poată conviețui în condiții igienice. Toate acestea au făcut ca dintr-o familie dezorganizată să ia naștere o familie săracă dar fericită pentru faptul că a cunoscut oameni care sunt în stare să acorde o mână de ajutor în momentul când totul părea pierdut.

Acesta este un caz ca multe altele, în care persoane cu probleme au nevoie de ajutorul nostru al celolralți . Un sprijin cât de mic este binevenit, chiar dacă nu este posibil un sprijin material, un sfat sau un cuvânt de încurajare poate schimba soarta unui om ajuns la disperare. Trebuie să-i ajutăm fără ca ei să ceară. Trebuie să-i ajutăm pentru că sunt suflete care s-au născut sub o stea mai puțin norocoasă.

Studiu de caz VIII

Copilul C. Ș. – născut la data de 24.05.2005 și abandonat în maternitate, fiind al 4-lea copil al familiei . Familia s-a destrămat la nașterea acestuia întrucât tatăl nu și-a recunoscut paternitatea asupra acestui copil. Mama l-a abandonat la naștere în maternitate iar ulterior nu a mai fost de găsit, părăsind localitatea. Tatăl care între timp si-a „refăcut” viața trăind în concubinaj cu o altă persoană a refuzat să-l ia acasă, motivând că nu are posibilități financiare de a mai hrăni o gură în plus. Vina pentru nașterea acestui copil atribuidu-i-o fostei soții pe care dealtfel o acuză de infidelitate. Deșii asistentul social a purtat nenumeroase discuții cu acesta, nu s-a reușit reintegrarea copilului în familie. Copilul a fost preluat pentru un timp de „Asociația Iubiți copii- Casa Sf, Ana” din Câmpina iar în prezent Ștefan este adoptat de o familie, unde i se oferă ceea ce mama care i-a dat viață a refuzat să-i ofere.

Studiu de caz IX

Copilul S.A. – născut la data de 21.10.2005 este abandonat în maternitate de mama necăsătorită și care la naștere a prezentat o psihoză post- partum, motiv pentru care este transferată la secția de psihiatrie a spitalului în vederea tratamentului.

După ameliorare bolii mama nu recunoaște copilul și refuză să-l ia acasă, abandonându-l în maternitate.

În prezent copilul se află în plasament familial.

Studiu de caz X

Copilul A. este născut la data de 04.06.2000 la maternitatea din Câmpina de o tânără provenind dintr-o familie de rromi nomazi. Mama abandonează copilul la naștere după care dispare și nu mai este de găsit.

Copilul este preluat de un asistent maternal profesionist de la Asociația” Iubiți copii,Casa Sf. Ana” unde acesta este botezat primind numele și prenuleme orașului și al casei.

În prezent copilul se află la Asociația „ Iubiți Copii, Casa Sf. Ana” din Câmpina unde aceasta primește îngrijirea, dragostea și mângâierea de care are nevoie.

Studiu de caz XI

Un alt caz este cazul copilului C. V. Care a fost găsit abandonat la scurt timp de la naștere într-o pungă de plastic agățată de un calorifer. Pentru că nu a fost descoperită identitatea mamei copilul a primit numele orașului unde a fost găsit și pentru că era o zi de sărbătoare , prenumele acelei zile. Copilul a fost preluat inițial de un asistent maternal de la Asociația” Iubiți copii,Casa Sf. Ana” , unde pentru o perioadă de timp i s-a acordat îngrijirea și dragoastea necesară. Ulterior acesta a fost adoptat de o familie.

CONCLUZII

În raport de gravitatea și rolul factorilor cauzali se poate alcătui strategia combaterii cauzelor fenomenului, prevenirii comiterii altor fapte antisociale și controlul evoluției criminalității ei. Spre deosebire de perioada anterioară (1989) când, real sau fals, criminalitatea nu prezenta un motiv de teamă, astăzi aceasta se situează în primele locuri ale motivelor de neliniște.

În aceste condiții, teama de criminalitate pare să fie mai mare decât fenomenul însuși. Această situație poate fi explicată prin mediatizarea excesivă a criminalități! după 1989, lipsa de pregătire a populației în confruntarea cu criminalitatea, imaginea pe care puterea o oferă cetățenilor în acest domeniu atât de sensibil.

Astfel mediatizarea atât de crescândă a criminalității face să crească numărul indivizilor (cu predispoziții infracționale) care nu au antecedente și să intre în categoria infractorilor. Teama crimei a fost întotdeauna o sursă importantă de profit pentru cinematografie, televiziune (aproximativ 90% din serialele de TV au la bază un scenariu polițist), pentru presa scrisă. Datorită influenței puternice ale mass-media în societate, aceasta a suprasolicitat oferta celor interesați prin selecția cazurilor, agresivitatea titlurilor, modul de reprezentare tranșant, ce invită la răzbunare, creează stări de frustrare, toate acestea având ca finalitate amplificarea fricii, fenomen ce se manifestă mai ales în rândul femeilor.

Totodată, lipsa de pregătire a populației dă încredere infractorilor în continuitatea șirului de fapte antisociale. Oamenii se tem foarte tare de criminalitate, dar în același timp, nu-și modifică conduita, nu-și iau măsuri adecvate de prevenire, nu învață să se apere și sunt indiferenți la ceea ce se întâmpla semenilor lor, așteptând să fie protejați de forța publică.

Puterea are rolul de a-i proteja pe cei care au ales-o, dar ea (uneori) este fie în neputință, fie lipsită de interes. Aceasta nu este datorată lipsei de reacție a potențialelor victime, ci promptitudinii cu care organele specializate ale statului ocrotesc persoana, drepturile și libertățile acesteia. Nu mai puțin însă, în lumea contemporană, amploarea, gravitatea și complexitatea fenomenului reclamă o participare activă a comunității în activitatea de prevenire.

O anomalie latentă există în orice situație. Avansul crescând al criminalității din lumea contemporană creează, zi de zi, îngrijorare în cercurile oficiale și ale specialiștilor în materie. Paralel cu aceasta se caută noi soluții pentru stăvilirea creșterii criminalității interne și internaționale.

Pentru prevenirea și reprimarea criminalității, activitatea se desfășoară pe două planuri distincte, respectiv în interiorul statului prin normele dreptului intern, iar în ceea ce privește criminalitatea internațională, prin tratate, convenții și prin normele de drept internațional la care statele au aderat.

Prevenirea criminalității desemnează un proces social-permanent, care presupune aplicarea unui ansamblu de măsuri cu caracter social, cultural, economic, administrativ și juridic destinate să preîntâmpine săvârșirea faptelor antisociale, prin identificarea, neutralizarea și înlăturarea cauzelor fenomenului infracțional. Totuși, prevenirea nu înseamnă doar preîntâmpinarea săvârșirii pentru prima data a unei infracțiuni, ci și împiedicarea repetării faptei de către același autor.

În aceste limite deosebim: prevenirea generală, în cadrul căreia pedeapsa poate acționa în trei momente: un prim moment privește pedeapsa prevăzută în orice normă a legii penale, aceasta acționând ca un mijloc preventiv general; un al doilea moment privește pedeapsa aplicată de instanță, care are o acțiune preventivă atât generală cât și specială; al treilea moment privește pedeapsa în timpul executării – felul în care se efectuează executarea devine un mijloc de realizare a prevenției generale și speciale, și prevenirea specială în care subiecții sunt calitativ diferențiați (femei de bărbați, minori de majori, infractori primari de recidiviști), se realizează prin măsuri de resocializare și reintegrupare post-penală.

În prezent politica penală din mai multe țări se îndreaptă către utilizarea unor măsuri cu caracter social anticipativ, implicarea comunității în efortul de prevenire.

Alături de prevenirea generală și specială întâlnim prevenirea primară, secundară și terțiară. Prevenirea primară este o strategie preventivă de bază care prin măsuri specifice în domeniul social, economic, cultural, educativ încearcă să anihileze atât situațiile criminogene, cât și rădăcinile adânci ale criminalității, Prevenirea trebuie să se adreseze mai ales infractorilor potențiali,, atât la nivelul individual, cât și al microgrupurilor, astfel încât să se realizeze socializarea pozitivă a tuturor membrilor societății.

Un număr important de programe de prevenire se adresează cu prioritate familiei, școlii și în general tinerilor (prin crearea de locuri de muncă). Astfel în privința familiei, se acționează prin măsuri comunitare pentru: furnizarea de ajutor celor aflați în stare de stres economic și psihologic, educarea și orientarea părinților tineri, educarea preșcolarilor proveniți din familii dezorganizate.

Cât privește școala, aceasta utilizează o gamă largă de modalități și mijloace formative, prin dezvoltarea și fundamentarea unor convingeri morale durabile care facilitează integrarea tinerilor în societate. Eforturile se îndreaptă în două direcții: către supravegherea școlarilor în vederea reducerii violenței, organizarea unor cursuri speciale, în afara orelor de program, pentru copiii care au probleme de asimilare a noțiunilor, ori de adaptare la mediul școlar.

Un alt domeniu important al prevenirii îl constituie angajarea în muncă a tinerilor, programele de prevenire orientându-se în trei direcții: identificarea și chiar crearea de noi locuri de muncă pentru tineri., organizarea timpului liber pentru tinerii rămași fără loc de muncă (această direcție preventivă ia în considerare atât activitățile distractive, cât și cele de recalificare a tinerilor), crearea de facilități pentru cei cu probleme deosebite (tineri care se droghează, alcoolici)

Programele de prevenire socială a criminalității Iau în considerare în general, toate domeniile care se pot constitui în factori generatori de criminalitate potențială.

Prevenirea secundară are ea obiect adaptarea unei politici penale adecvate și transpunerea în practică a acesteia.În acest sens,, activitățile prevenirii secundare sunt desfășurate de organele legislative (în ceea ce privește adaptarea legislației penale) și executive (care au datoria aplicării legii).

Prevenirea terțiară include activitățile destinate evitării riscului de recidivă la persoanele care au mai săvârșit infracțiuni în această zonă a prevenirii, se acționează pentru tratamentul, reeducarea, resocialîzarea și reinserția socială a infractorilor. Totuși, datorită limitării sancțiunilor orientate spre tratament, prevenirea terțiară este redusă adesea, la represiune și neutralizare.

Modele de prevenire primară, secundară, terțiară se adresează infractorilor potențiali, urmărind reducerea disponibilității acestora la săvârșirea faptelor antisociale, spre deosebire de modelul situațional care are în vedere potențialele victime, existând două categorii principale de măsuri de prevenire situațională: măsuri de securitate care fac dificilă comiterea infracțiunilor și măsuri care influențează costurile și beneficiile celor ce săvârșesc infracțiuni.

Au fost identificate trei modalități prin intermediul cărora măsurile de securitate își definesc viabilitatea, și anume: măsuri prin care țintele (obiectivele vizate de infractori) devin mai dificile – se utilizează materiale care nu pot fi sparte, dispozitive de alarmă, imobilizare, seifuri; măsuri prin care se înlătură țintele- se evită locurile unde potențiala victimă ar putea deveni certă; măsuri de înlăturare a mijloacelor de comitere a infracțiunilor – prin reevaluarea unor date incerte, verificarea unui număr mare de persoane pentru depistarea celor suspecte.

Măsurile care influențează costurile și beneficiile infracțiunilor se realizează prin: marcarea proprietății, de exemplu prin marcarea autoturismelor, a bicicletelor, prin marcarea bunurilor din locuințe, făcând ca lucrurile respective să fie ușor de recunoscui; prin supravegherea tehnică – care presupune utilizarea unor dispozitive de control al accesului în locuințe (interfoane, televiziune cu circuit închis), de supraveghere a clădirilor și. a spațiilor înconjurătoare; asigurarea supravegherii zonale, asigurându-se prin activitățile specifice de patrulare și control antiinfracțional desfășurate de organele de politie, agenții specializate și chiar de cetățenii organizați în echipe de prevenire în zonele care locuiesc.

Asistența postpenala și reintegrarea socială ajută procesul de reeducare în condițiile de viață ale colectivității în care condamnatul liber urmează să se reintegreze, obiectul ei fiind constituit din relațiile sociale de reintegrare în societate a infractorului,, în cadrul cărora acesta este sprijinit să desfășoare o activitate utilă, să adopte o comportare corectă.

Combaterea fenomenului infracțional este strâns legată de reacția pe care criminalitatea o generează. Totodată, este subliniat ea formarea și dezvoltarea dreptului penal ca fenomen social este strâns legată de formarea și dezvoltarea dreptului societății umane , Astfel , în perioada nereglementării juridice, s-au cunoscut mai multe forme de reacție socială: reacția instinctivă (atunci când orice vietate se simte amenințată de un pericol opune rezistență , reacționează ; această reacție e dictată de instinctul de conservare care este, prin natura sa, defensivă, adică încearcă, să realizeze o apărare; ea durează, firesc, atât timp cât dăinuiește răul ce amenință); Răzbunarea nelimitată , fiind prima formă de reacție represivă a victimei, răzbunarea nefiind supusă nici unei reglementări; nu cunoștea alte îngrădiri decât acelea izvorâte din limitele fizice ale fiecărui individ sau grupului de indivizi.

Odată cu consolidarea puterii publice apare și se instituie perioada juridică, care a impus anumite reguli privind reacția represivă întrucât excesele ripostei aveau efecte negative, ducând la slăbirea foiței ofensive și defensive a întregii comunități, a apărut talionul (răzbunare limitată),' astfel încât cel care a un rău va suferi și el, la rândul său, un rău egal. Deci talionul reprezintă o formă de represiune reglementată juridic fiindcă răzbunarea este recunoscută ca un drept căruia îi corespunde îndatorirea de a nu depăși limitele unei reacții corespunzătoare vătămării suferite, Totuși, talionul perpetuă ura și discordia între indivizi, grupuri sociale.

Compozițiunea facultativă intervine pentru concilierea între infractor și victimă, iar aplicarea talionului se face în ultima instanță, Compozițiunea obligatorie (legală) a apărut pe măsura, creșterii puterii publice, impunând obligația părților aflate în conflict de a se împăca. Pentru ca obligația să devină efectivă se fixează un tarif, nefiind lăsată Ia discreția părților stabilirea cuantumului (numai când infractorul refuză să plătească despăgubirile se recurgea la legea talionului).

Cu timpul însă, s-a fixat o suma ce era depusă în tezaurul public, cu titlu de reparație colectivă, astfel încât sistemul compozițiunii obligatorii era intolerant față de cei. ce nu puteau plăti descoperirea, caz în care se recurgea la răzbunare, în perioada, următoare, statul se implica în conflictul părților (nemaiputându-se concilia) asumându-și rolul de a reprima pe cei vinovați, în cazul în care aceștia nu puteau plăti despăgubirile și amenda fixate prin tariful legal. In aceste condiții, reacția represivă a ajuns la stadiul la care a devenit un atribut exclusiv al puterii politice.

BIBLIOGRAFIE

1. V, Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, L F.N. Iliescu, V. Roșea, Explicații teoretice ale codului penai românesc, Editura Academiei, București, 1972;

2. Gh. Nistoreanu, A. Boroi, Drept penal – partea specială, Editura AII, București, 2002;

3. Gh, Nistoreanu, V. Dobrinoiti, A, Boroi, Drept – partea generală. Editura Atlas Lex, București, 1996;

4. Gh. Nistoreanu, V. Dobrinoiu, A. Boroi, Drept – partea specială, Editura Continent XXI, București, 1996;

5. T. Vasiliu și D, Pavel, Codul penal român, comentat și adnotat;

6. A. Dinicu, Drept penal, partea generală, Universitatea București, Facultatea de Drept, București, 1975;

7. I. Oancea, Drept penal, partea generală, Editura Didactică și Pedagogică, București,. 1971;

8. A. Pillpaș, O, Longhin, Drept special, partea specială, Editura Didactică și Pedagogică, 1992;

9. G, Antoniu, Șt, Dameș, Codul penal pe înțelesul tuturor. Editura Tempus, București, 1995;

10. G. Antoniu, Raportul de cauzalitate în dreptul penal, Editura Științifică, București, 1998;

11. A.N.T raian, Teoria generală a conținutului infracțiunii, Editura Științifică, București, 1959;

12. C. Rătescu, Codul penal român adnotat, București, 1937;

13. V. Papadopol, Principii de drept, Editura Științifică, București, 1957; *** Trăite theoretique du droît penal francais, ediția a III-a Paris;

14. P. Lagaz, Commentaire du code penale suisse, pârtie speciale, Geneva, 1956;

15. N. Volonciu, Tratat de procedură penală, partea specială» Editura Paideia, București, 1994;

16. LP. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Editura AII, București, 1998;

17. V, Popescu, Dreptul familiei, tratat, Editura Didactică și Pedagocică, București., 1965;

18. F, Măgureanu, Drept procesual civil, Editura All , București, 1998;

19. Pavel, Infracțiuni contra familiei în noul cod penal, Revista Română de Drept, nr. 10/1969;

20. LC, Vurdea, O problemă de aplicare a amnistiției în materie de abandon de familie, Revista Română de Drept, nr. 12/1970;

21. Gh, Vizitiu, Considerații privind încadrarea juridică în materia abandonului de familie, Revista Română de Drept nr. 2/1979; V. Dongoroz, Comentare la articolul 454 Cod penal;

22. Oh. Penculescu, Notă la decizia penală nr, 169/1960 a Tribunalului Regional București, Legalitatea Populară, nr, 9/1960;

23. V. Dongoroz, Sinteze asupra noului cod penal al Republicii Socialiste România, Studii și cercetări juridce, nr. 1/1969;

24. Gh, Mihăescu, V.D. Zlătescu , Pe marginea articolului 454 Cod penal, Justiția Nouă, nr. 2/1957;

25. Analiză referitoare la modul de acționare în soluționarea cauzelor privind infracțiunile de abandon de familie și a unor acțiuni civile care privesc relațiile de familie, Buletin intern, nr. 2/1978;

26. Cozma, Comentare pe marginea deciziei civile nr. 17885/1973, Revista Română de Drept, nr. 3/1976;

27. A.Verdeș, Elementul subiectiv al abandonului de familie, Revista Română de Drept;

28. Gh. Antoniu, C. Bulai, Practică judiciară, vol. II;

29. Tribunalul Județean Timiș – dec, pen. nr, 270/1971, dec. pen. nr. 584/1976, dec. pen. nr. 709/1973;