A Fi Prieten Ghid de Comportament Socio Spiritual

Dedicată îngerilor gardieni pentru rugăciunea, iubirea și nemurirea ce ne-o poartă.

„A FI PRIETEN ”

Introducere ……………………………………………………………..pag. 2

1. A fi prieten cu ceilalți ………………………………………………………pag. 3

1.1. Camaraderia ………………………………………………………pag. 4

1.2. Respectul ………………………………………………………..pag. 6

1.3. Increderea ……………………………………………………….pag. 14

1.4. Nobil …………………………………………………………….pag. 24

1.5. Onoarea ………………………………………………………….pag. 28

1.6. Integritatea ……………………………………………………….pag. 36

1.7. Fraternitatea ………………………………………………………..pag. 38

1.8. Curajul în prietenie ………………………………………………pag. 40

2. A fi prieten cu îngerii ……………………………………………………..pag. 47

2.1. Îngerul Păzitor – expresie a prieteniei angelice …………………pag. 47

2.2. Îngerul Păzitor – referințe evanghelice ……………………. ……pag. 50

3. A fi prieten cu Dumnezeu ………………………………………………..pag. 59

3.1. Invitația – primul pas înspre prietenie (Drumul spre Emaus) ….pag. 59

4. Cel mai bun prieten ………………………………………………………pag. 67

5. Concluzii ………………………………………………………………….pag. 80

Bibliografie ……………………………………………………………pag. 85

INTRODUCERE

A fi prieten. A avea prieteni. Ce este un prieten? Uneori parcurgem integral drumul vieții fără a descifra semnificația întrebării: Ce este un prieten? Uneori preferăm solitudinea egoistă, ne prefacem autosuficienți, găsim în persoana semenilor adversari și nu aliați, amenințare și nu Binecuvântare. Uneori ajungem la OFF ROAD fără a fi descoperit nici măcar un singur prieten, fără a ne fi bucurat de prezența a niciunuia dintre semeni. A fi prieten înseamnă a-l descoperi pe Dumnezeu în imaginea semenilor tăi. A relaționa cu scânteia divină pe care nimeni nu a amplasat-o întâmplător acolo. A ieși din tiparele unei societăți consumiste care exclude metacontactul, cunoașterea spirituală, altruismul… și odată cu acestea, însăși Iubirea. O inimă prietenoasă este o inimă care arde de iubire; nu s-au inventat aparate de zbor care să poată descrie simțul zborului inimii… sau sentimentul de levitație pe care îl experimentezi lângă un prieten.

În capitolele următoare vom realiza o incursiune în magazinul psihologic și spiritual pentru a ne însuși instrumentele de care avem nevoie pentru a fi prieteni și pentru a avea prieteni. Le vom numi spirite. Sau virtuți. Tovarăși de drum pentru a descoperi Taina Prieteniei.

A FI PRIETEN CU CEILALȚI

„ Daca am ajutat o singura persoana sa spere, nu am trait in zadar”

Martin Luther King

Prietenia cu oamenii, cu semenii, cu cei pe care în fiecare zi îi trecem nepăsători cu vederea este una dintre virtuțile în care Biserica a crezut încă din primele momente ale ființei sale.

Un prim pas pe care îl facem spre celălalt este să-i înțelegem natura divină (Domnul Dumnezeu a făcut pe om din țărâna Pământului, i-a suflat în nări suflare de viață, și omul s-a făcut astfel un suflet viu) , să-i înțelegem diversitatea și nevoia de a fi prețuit. Porunca Iubirii necondiționate pe care Noul Testament ne-o propune are ca finalitate iubirea celor ce împărtășesc aceiași credință, origine și vocație în Mântuitorul Cristos. A-l iubi pe semenul tău înseamnă a-i percepe nevoile, năzuințele și scopurile. A-l iubi pe semenul tău înseamnă a-i forma posibilitățile împlinirii unei vocații, ale unui vis, a-i ușura drumul înspre scopul pentru care simte că s-a născut. A-l iubi pe semenul tău înseamnă a-l încuraja în momentele de singurătate sau disperare; în momentele în care corăbiile par scufundate în oceanul descurajării și neputințelor. A-l iubi pe semenul tău înseamnă a-ți petrece ore.. poate zile în genunchi rugându-te pentru sufletul lui.. sau poate pentru vocația pentru care îl vezi zbătându-se.A-l iubi pe semenul tău înseamnă a nu-l disprețui chiar dacă păcatul sau patima l-au înrobit; înseamnă a lupta cu patima din el; nu cu el ca persoană;

A-l iubi pe semenul tău înseamnă a-l accepta diferit fiind de tine; a-l saluta cu palma deschisă chiar dacă nu a făcut nimic pentru tine să merite aceasta.

Și în sfârșit.. a-l iubi pe semenul tău înseamnă a recunoaște în ochii lui scânteia de viață pe care Mântuitorul ne-a dăruit-o în suflete încă de la naștere.

A recunoaște forța și voința infinită a Voii Divine care ne seamănă în destine persoane ce ne schimbă percepția despre viață transformându-ne din amorțiți în vii; readucând lumina și euforia în sufletele noastre; care ne conving prin însăși existența lor de faptul că Dumnezeu este printre noi.. ascuns în semeni.

O prietenie profundă cu celălalt descrie un drum la făurirea căruia contribuie respectul, integritatea și nobletea.

CAMARADERIA (ERAM SIGUR CĂ AI SĂ VII)

„Te-ai nascut pentru a iubi, traieste pentru a darui si vei muri pentru a iubi si mai mult”

Padre Amilcare Boccio

„– Prietenul meu nu s-a mai întors de pe câmpul de luptă: Domnule solicit permis pentru a porni în căutarea lui.”

„– Permis respins – a răspuns ofițerul. Nu vreau să-ți riști viața pentru un om care probabil este deja mort.”

Soldatul, nerespectând interdicția superiorului a plecat și o oră mai târziu s-a întors rănit mortal, transportând cadavrul prietenului său. Ofițerul era furios: „Ți-am spus că era mort. Acum am pierdut doi oameni. Spune-mi: a meritat efortul să mergi până acolo și să te întorci cu un cadavru? ‚ Soldatul muribund i-a răspuns:

„- Sigur că da domnule! Când l-am găsit, mai trăia și a putut să-mi spună: Juan, eram sigur că ai să vii”.

Nimeni nu este în stare de mai multă dragoste decât cel care își dă viața pentru prietenii săi” .

Războiul a scris pagini întunecate în istoria lumii și a șters principiile de fraternitate, solidaritate și poate iubire dintre nații.. Dar și pe fronturile de război au existat mărturii despre camaraderie și prietenie autentică. Această faptă reală desfășurată în timpul celui de-al doilea război mondial oferă doar numele celui ce exprimă ideea de camarad: Juan. Un front de luptă nu e un loc în care să împarți cu cei de lângă tine sentimente pozitive; pe un front de luptă; într-un teatru de operațiuni militare oamenii plănuiesc crime; atentate; cuceriri. Pe un front de luptă oamenii își predau sufletele Ziditorului ceresc împovărați de păcate, crime, ură și singurătate. Pe un front de luptă mirosul de sânge și amenințarea morții te pot conduce pe culmile disperării.. Și totuși.. pe un front de luptă; chiar dacă poate să ni se pară un paradox se poate naște fiorul nemuritor al prieteniei. Prima calitate a prieteniei pe care fapta relatată o implică este îndrăzneala. Îndrăzneala lui Juan de a cere permisiunea pentru o acțiune militară aparent zadarnică: câte leșuri de soldați au fost recuperate de pe câmpurile minate? Totuși sentimentul prieteniei are puterea de a depăși rațiunea și logica; inițiază uneori comportamente ce pot părea aberante in perceptia unora : a acelora care nu au experimentat vreodată camaraderia. Ofițerului i se pare inutilă strategia de a recupera un cadavru… fiindcă poate n-a avut vreodată un prieten sau poate era prea SEDUS de cucerire și putere. După cum ne-am fi așteptat ordinul a fost respins.

A doua calitate a prieteniei: devotamentul necondiționat.

Nerespectarea unui ordin militar atrăgea execuția prin împușcare la zid.. poate spânzurătoare sau aplicarea unor pedepse drastice (de cele mai multe ori în batalionul disciplinar al unității militare) și însemna descalificarea din statutul valorilor militare. Eticheta de „paria” și trădători putea marca inclusiv familiile militarilor. Juan e speriat de aceste consecințe dar poate și de o moarte aproape sigură. Pleacă în căutarea prietenului deși șansele de recuperare sunt aproape nule. Prietenia cere imposibilul. Cere renunțarea la sine și poate mai mult decât orice bunătate sufletească.

Verdictul ofițerului la întoarcerea soldatului este inexorabil: zădărnicie. Nu înțelege eficacitatea misiunii militare de a-ți pune viața în primejdie pentru recuperarea unui cadavru. Misiunea militară poate a fost una zadarnică.. însă misiunea prietenului a fost îndeplinită: certitudinea prețuirii, devotamentului și eroismului s-au exprimat prin prezența lui Juan acolo: Juan… eram sigur că ai să vii.

Dincolo de dimensiunea epică și morală a știrii militare o să accentuez dimensiunea psihologică. O prietenie autentică se dezvoltă în situații limită de viață; cere uneori teste de fidelitate și credință. În cazul soldatului Juan sentimentul de prietenie a trecut dincolo de zona de siguranță psihologică; dincolo de siguranța și controlul vieții. Este o zonă a incertitudinii, o zonă de disconfort în care cei mai mulți renunță să-și îndeplinească datoria față de camarad.

Prietenia presupune un preț. În cazul de față însăși viața lui Juan. Prietenia trece peste limitele unui instinct primordial al ființei umane: instinctul de conservare și autoapărare. Peste acest imbold natural al omului poare trece doar o prietenie autentică. Teama de moarte, inaugurarea unui teren nesigur cum este un front de război, incertitudinea succesului operațiunii militare, descriu contextul psihologic; premisele examenului pe care protagonistul l-a promovat.

În societatea modernă frontul de luptă este o metaforă. Poate nu trebuie să trăim experiența războiului pentru a recupera un prieten rătăcit; poate nu trebuie să traversăm o ploaie de gloanțe pentru a fi aproape de aproapele nostru; poate nu trebuie să plătim cu viața pentru a salva sau anima ultimele clipe de viață ale unui prieten. Societatea în care trăim ne oferă zilnic oportunitatea de a redeveni buni; oportunitatea de a-l admira pe Dumnezeu în semenii noștri. Putem experimenta zilnic binecuvântarea de a-i cerceta pe cei bolnavi, de a-i îmbrăca pe cei zdrențuroși; de a-i hrăni pe cei flămânzi.. atât fizic cât mai ales spiritual, de a ne ruga pentru cei aflați în suferință, de a-i iubi pe cei ce ne urăsc și de a-i binecuvânta pe cei ce ne blesteamă; de a mulțumi Celui Prea-Înalt pentru fiecare prieten cu care ne-a bucurat inima în această existență efemeră.

1.2. RESPECTUL

Cum se naște atitudinea de respect în mintea mea; a ta; a noastră?

Cu certitudine este bine să nu faci altora ce nu le place lor, nu ce nu îți place ție. Oamenii sunt atât de diferiți, atât de frumoși și interesanți în diversitatea lor, încât e foarte greu (și greșit) să consideri ca de la sine înțeles că ce nu îți place ție, nu place nici altora. Cred că respectul e o simțire emoțională ce vine de la sine când iubești viața, oamenii. Nu cred că e ceva ce se câștigă, însă e ceva ce se poate pierde. Dacă te întâlnesc pentru prima oară, simt respect față de tine ca ființă umană, fără ca tu să faci ceva pentru asta. Dacă începi să îmi anulezi valorile în care cred ți-ai pierdut acest respect. Mi se pare că respectul față de ceilalți se vede cel mai bine în discuții în contradictoriu. Dacă poți face un schimb de idei opuse, având o atitudine respectuoasă, e excelent. Respectul înainte de toate este o recunoaștere a faptului că ai scânteia de viață (Ruah) cu care ne-a binecuvântat Dumnezeu înainte ca noi să fim. Respectul este o valorizare a fiecărui om pe care.. în numele Mântuitorului Cristos avem datoria să-l prețuim și să-l ocrotim.

De ce să respectăm persoanele? De ce să mă respect pe mine?

Fiecare persoană are incontestabil o anumită valoare, importanță și demnitate. Sunt de părere că trebuie să o respectăm și să o acceptăm așa cum e, fără umilințe și fără a judeca.

Sistemul nostru de convingeri începe în copilărie, cu „reproșurile” pe care le primim din partea părinților. Aceste reproșuri sunt primii indicatori ai valorii noastre personale.

Pe măsură ce creștem și ne dezvoltăm, ne sunt aduse în față alte oglinzi de către membrii familie, de către colegi, dăscăli sau oamenii cu care interacționăm.

Aceste reflectări ale imaginii noastre formează baza imaginii de sine pe măsură ce ne maturizăm. Dacă însă conștientizăm toate acestea și le privim cu un ochi critic, rareori rezistăm unei analize atente. Toți avem puncte vulneritudine respectuoasă, e excelent. Respectul înainte de toate este o recunoaștere a faptului că ai scânteia de viață (Ruah) cu care ne-a binecuvântat Dumnezeu înainte ca noi să fim. Respectul este o valorizare a fiecărui om pe care.. în numele Mântuitorului Cristos avem datoria să-l prețuim și să-l ocrotim.

De ce să respectăm persoanele? De ce să mă respect pe mine?

Fiecare persoană are incontestabil o anumită valoare, importanță și demnitate. Sunt de părere că trebuie să o respectăm și să o acceptăm așa cum e, fără umilințe și fără a judeca.

Sistemul nostru de convingeri începe în copilărie, cu „reproșurile” pe care le primim din partea părinților. Aceste reproșuri sunt primii indicatori ai valorii noastre personale.

Pe măsură ce creștem și ne dezvoltăm, ne sunt aduse în față alte oglinzi de către membrii familie, de către colegi, dăscăli sau oamenii cu care interacționăm.

Aceste reflectări ale imaginii noastre formează baza imaginii de sine pe măsură ce ne maturizăm. Dacă însă conștientizăm toate acestea și le privim cu un ochi critic, rareori rezistăm unei analize atente. Toți avem puncte vulnerabile și puncte forte, minusuri și plusuri!

Este important să ne acceptăm și să ne plăcem așa cum suntem în ansamblu, cu defectele și calitățile noastre, să fim mulțumiți de noi înșine, să ne asumăm responsabilitatea reușitelor dar și a eșecurilor, să ne măsurăm cu aceeași unitate de măsură și realizările dar și greșelile.

Vom observa că în fiecare zi greșelile sunt mult mai puține decât realizările și chiar dacă ele există nu sunt niște catastrofe ci întâmplări din care avem de învățat.

Dacă oamenii se simt satisfăcuți de ei înșiși și împliniți, dacă sunt mulțumiți de felul cum sunt înseamnă că se respectă pe sine. Dacă acest lucru nu se întâmplă vor exista sentimente de inadecvare de sine și de inferioritate.

Să nu uităm însă că nimeni nu ne poate face să ne simțim inferiori fără acordul nostru și să începem fiecare zi cu încredere în noi și în posibilitățile noastre de a face față solicitărilor vieții.

Indiferent că ne dăm seama sau nu, absolut toți avem o imagine mentală a noastră. Ea a fost creată din propriile noastre convingeri despre noi înșine, din experiențele trecutului, din succese și eșecuri, din umilințe, din triumfuri și din felul cum au reacționat alții față de noi, și nu în ultimul rând mai ales în prima copilărie.

În concluzie, pentru „a trăi” cu adevărat, adică pentru a găsi viața satisfăcător de rezonabilă, este nevoie de o imagine personală adecvată și realistă pe care s-o acceptăm. Trebuie să ne respectăm noi înșine pentru a putea emana respect în jurul nostru. Trebuie să ne acceptăm singuri. Trebuie să ne stimăm. Nivelul stimei de sine afectează puternic performanțele în toate activitățile, o joasă stimă de sine sporește riscul insucceselor, determinând astfel o viziune și mai sumbră asupra propriei persoane,anihiland sentimentul de LIBERTATE INTERIOARA .

Atunci când această imagine este intactă și sigură, ne simțim bine. Când este amenințată, ne simțim neliniștiți și nesiguri. Când este potrivită și ne simțim întru totul mândri de ea, căpătăm încredere în sine. Ne simțim liberi să fim noi înșine și să ne exprimăm ca atare. Atunci funcționăm optim. Atunci când imaginea personală devine obiect de rușine, avem tendința s-o ascundem și să n-o etalăm. Exprimarea este blocată, devenim ostili și greu de abordat. Se pare că realizarea personală este un concept subiectiv. Pentru unii el înseamnă bani și bunuri personale. Pentru alții, el înseamnă o viață de familie și relații personale. Pentru alții, el poate fi măsurat în realizări sentimentale, intelectuale, trupești sau spirituale.

Oricare ar fi e bine ca realizările să le măsurăm după propriile noastre standarde, și nu ale altora, ale mamei, tatălui sau oricine altcineva. Suntem datori să ne simțim bine așa cum suntem. Chiar suntem datori să ne concentrăm asupra calităților noastre așa cum sunt ele.

Să-ți trăiești cu adevărat viața înseamnă, între multe alte lucruri, mai multe reușite, atingerea unor scopuri valoroase, mai multă dragoste primită și dăruită, mai multă sănătate și bucurie, mai multă fericire pentru noi și ceilalți.

Continui prin a spune că „cele mai fascinante schimbări ale viitorului nu vor avea loc datorită tehnologiei, ci datorită extinderii conceptului a ceea ce înseamnă să fii OM” (John Naisbitt).

Ne dăm seama că imaginea de sine poate fi dușmanul sau prietenul nostru, depinde; depinde dacă se hrănește din eșecurile din trecut pentru a ne submina în prezent, sau dacă se hrănește din succesele trecute pentru a ne da curaj să trăim în prezent și să progresăm. Respectul față de propria persoană poate fi definit ca o capacitate de a a face din prezent un moment eficient și fericit. Să ne respectăm promisiunile pe care ni le facem nouă înșine, să nu amânăm acțiunea repetând totdeauna „mâine”. Viața nu răsplătește teama și complăcerea. Dacă ne vom respecta suficient idealurile vom lupta pentru ele până la epuizarea ultimelor resurse. Dacă îmi recunosc natura divină, voi aborda azi persoanele de implicarea cărora este dependent scopul meu nobi prin implementarea actelor eficiente ale vointei.

Primul pas în a-l respecta pe aproapele tău acela de a te respecta pe tine însuți.

Ce (nu) este respectul și cui să-l atribuim ?

Din ce în ce mai des, respectul este un cuvânt care nu spune nimic și cel mai des trebuie câștigat. Oare suntem departe de adevăr îmbrățișând aceste convingeri? De ce prieteniile autentice se nasc din respect reciproc? Ce înseamnă până la urmă respectul și în raport cu cine îl exprimăm? Răspunsul pe care Valerio Abisetti îl oferă s-ar putea să te surprindă: TUTUROR. Avem datoria sacră de a iubi pe toți cei cu care interacționăm în această existență efemeră. Să ne rugăm pentru cei ce ne doresc nouă răul și să-i binecuvântăm pe cei ce ne blestemă ne spune Mântuitorul Neamurilor.

DEX-ul definește respectul ca sentiment sau atitudine de înaltă stimă față de o persoană, un scop; un ideal .În primul rând trebuie să respectăm părinții. În una din cele zece porunci stă scris: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, pentru ca să ți se lungească zilele în țara, pe care ți-o dă Domnul, Dumnezeul tău.”

Nu este scris că trebuie să cinstești părinții numai pentru că se poartă bine cu tine, nu numai pentru faptul că îngrijesc de tine, sau numai când se poartă bine cu tine. Este un o poruncă „să cinstești”. Nu este o alegere, o opțiune la care poți să apelezi când dorești sau să o abandonezi când te-ai săturat. Este o acțiune care trebuie înfăptuită constant, zi de zi. Această poruncă are și o făgăduință – „să ți se lungească zilele în țara, pe care ți-o dă Domnul, Dumnezeul tău.”

Respectul față de părinți se vede nu numai atunci când trăiești la ei acasă, ci și după ce ai părăsit casa părinților. Datoria copiilor este să îngrijească de părinți mai ales atunci când ei sunt în nevoie și la bătrânețe. Nu este doar un fundament al relației de prieteniei ci o formă de manifestare a recunoștinței. „Dacă nu poartă cineva grijă de ai lui, și mai ales de cei din casa lui, s’a lepădat de credință, și este mai rău decât un necredincios.” (1 Timotei 5:8)

Deci fiecare trebuie să se îngrijească de părinții săi. Astfel își arată respectul față de părinți. O altă categorie sunt persoanele în vârstă.

Mă bucur să văd cum tinerii în tramvai oferă locul imediat unui bătrân. Dar sunt tot mai dese cazurile când nepoții arată un dispreț față de bunicii lor. Respectul pentru persoanele în vârstă este o atitudine nobilă și mai ales necesară societății moderne. În iarmarocul vieții acesteia, bătrânii par din ce în ce mai abandonați și nefericiți. Poate fiindcă societatea are unele priorități productive și economice. Poate fiindcă bătrânii trăiesc la periferia unei societăți în care respectul este atribuit exclusiv idolului slujit cu atâta dragoste: banul. Prezența multor bătrâni în lumea contemporană este un dar, o bogăție umană și spirituală nouă, un semn al timpurilor care, dacă este înțeles și primit pe deplin, îl poate ajuta pe omul de astăzi să-și regăsească sensul vieții, care merge mult dincolo de semnificațiile care-i sunt atribuite de stat, piață sau societate. Bătrânul care trăiește vremea disponibilității, poate readuce în atenția unei societăți prea ocupate necesitatea de a dărâma digurile unei indiferențe care înjosește, descurajează și oprește fluxul impulsurilor altruiste. Cultura consumistă măsoară valoarea acțiunilor noastre după parametrii unui eficientism care ignoră dimensiunea gratuității. Poate vom lua decizia de a respecta mai mult persoanele în vârstă oferindu-le din forța, optimismul și jovialitatea noastră. Dar pentru acest proces comunicativ trebuie să înțelegem mecanismele psihologice ce se desfășoară în mintea lor. Singurătatea. Nimeni nu poate trăi singur, dar individualismul și tendința de a fi protagonist, care se răspândesc tot mai mult, ascund acest adevăr. Prin căutarea lor de companie, de prieteni, bătrânii contestă o societate în care cei mai slabi sunt adesea abandonați în voia soartei. Respectul devine evident atunci când te apleci la nevoile de socializare și comunicare ale unei persoane în vârstă. Poate nu are ce să-ți ofere. Poate, dacă pensia nu i-ar fi atât de mizeră te-ar invita la o prăjitură sau o cafea… dar să nu uităm niciodată de ei și.. să le dedicăm o parte din timpul nostru.

Probabil dimensiunea cea mai dramatică din viața psihologică a unui bătrân este marginalizarea și lipsa raporturilor umane care fac persoana în vârstă să sufere nu numai din cauza separării, dar și a abandonării, a solitudinii, a izolării. În plus, împreună cu contactele interpersonale și sociale care scad, încep să lipsească și stimulentele, informațiile, instrumentele culturale. Cei în vârstă experimentând neputința de a-și schimba situația proprie pentru că li se face imposibilă participarea la procesele decizionale care îi privesc fie ca persoane dar și ca cetățeni, sfârșesc prin a pierde sensul de apartenență la comunitatea ai căror membri sunt și ei.

Biblia spune: „Să te scoli înaintea perilor albi, și să cinstești pe bătrân. Să te temi de Dumnezeul tău. Eu sunt Domnul.”

Peri albi se referă în general la persoane în vârstă.

Este curios de urmărit cum își fac efectul frazele de tipul „Tu ești cea mai importantă ființă din univers.”, „Este viața ta, faci ce vrei cu ea.”, „Nimeni nu are dreptul să te pedepsească, chiar dacă ai făcut ceva rău.” Aceste fraze se repetă tot mai des în manualele moderne propuse elevilor spre studiu. Oare cei care le editează ce principii au? Ce scop urmează ei? Cum sădesc respectul în conștiința copilului?

Disprețul semănat în inimile tinerilor cu siguranță va da roade. Dar niște roade amare… Respectul pentru persoanele în vârstă este o virtute indispensabilă formării unui individ. Alte categorii de oameni sunt enunțați într-o poruncă, o poruncă al cărei mesaj simplu și clar devine din ce în ce mai golit de sens, mai ambiguu și banal. Iubirea pe care o invocă textul scripturistic este IUBIREA SACRĂ A CĂREI PUTERE NE VINDECĂ ȘI NE ÎNTĂREȘTE.:

„Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.”

Respectul trebuie arătat tuturor oamenilor din jurul nostru, FĂRĂ LIMITE; FĂRĂ DISCRIMINĂRI. Căci Domnul Iisus a zis: „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, și cu tot cugetul tău.“ Aceasta este cea dintâi, și cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. În aceste două porunci se cuprinde toată Legea și Proorocii.

Respectul ține mult și de dragostea față de oameni. Mai greu arăți respect față de o persoană dacă inima îți este plină de ură. Atât timp cât PACEA IUBIRII nu va sălășlui în inimile noastre ne va fi imposibil să-i respectăm pe alții; ne va fi imposibil să simțim fericirea; ne va fi imposibil să-i privim pe ceilalți în ochi, purtând în proprii ochi cioburile răzbunării, invidiei, minciunii, urii, necredinței sau neîncrederii.

Respectul tău față de Dumnezeu se vede și față de oameni. Căci în rugăciunea „Tată nostru” ne rugăm cu cuvintele:

„Tatăl nostru care ești în ceruri! Sfințească-se Numele Tău; vie împărăția Ta; facă-se voia Ta, precum în cer și pe pământ.” Un tată este trist când un copil de-al său suferă. Un tată își iubește în egală măsură fiii.. și fiecare fiu este o reprezentație, o dimensiune spirituală a LUI. Tatăl nostru, al tuturor, al asiaticilor și al africanilor, al europenilor și al arabilor, al femeilor și al bărbaților, al românilor și al țiganilor, al sfințiilor și al păcătoșilor, al copiilor și al bătrânilor, al bogaților sau al lipsiților, al fericiților sau al întristaților ne iubește și.. nu dorește în schimbul acestui privilegiu decât ca și noi.. să ne iubim unii pe alții ca într-un gând a mărturisi. Nu dorește decât să ne respectăm unii pe alții până la finalizarea cursului de training pe care îl numim vag: VIAȚĂ. Nu dorește decât să ne reîntoarcem la Casa Cerească cu Pacea Iubirii în suflete. Să nu ajungem ca fățarnicii – să ne rugăm ca voia lui Dumnezeu să se facă pe acest pământ, însă în realitate să fim noi cei care o încălcăm.

Cum se manifestă lipsa de respect?

„Orice amărăciune, orice iuțime, orice mânie, orice strigare, orice clevetire și orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru. Dimpotrivă, fiți buni unii cu alții, miloși, și iertați-vă unul pe altul, cum v’a iertat și Dumnezeu pe voi în Cristos.” Prin: iuțime, mânie, strigăte, clevetire (vorbe urâte și bârfă), răutate. În Epistola către Romani mai este scris: „Fiindcă n’au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoștința lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minții lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite. Astfel au ajuns plini de ori ce fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înșelăciune, de porniri răutăcioase; sunt șoptitori, bârfitori, urîtori de Dumnezeu, obraznici, trufași, lăudăroși, născocitori de rele, neascultători de părinți, fără pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească, neînduplecați, fără milă. Și, măcar că știu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri, sunt vrednici de moarte, totuși, ei nu numai că le fac, dar și găsesc de buni pe cei ce le fac.”

Viclenie, lăcomie, pizmă, ucidere, ceartă, minciună, ură față de Dumnezeu, obrăznicie, lăudăroșenie, neascultare față de părinți. Nu se țin de cuvânt, fără dragoste fără milă. Definiții scurte ale lipsei de respect.Lipsa de respect genereaza teaman. Teama care duce la suferinta si boala. În oricare dintre aceste ipostaze s-ar afla, lipsa de respect generează în timp izolare, marginalizare, suferință, singurătate. Poate un chestionar scurt ne poate ajuta să devenim de mâine mai respectuoși. Poate am omis ani de zile să ne auto-adresăm aceste întrebări. În răspunsul lor vom depista simțământul se satisfacție sau mâhnire, fericire sau mâhnire. Cum respecți tu pe cei din jur? Cum viața ta arată respect față de părinți, profesori, persoane în vârstă, cei din jur? Ce spune aceasta despre relația ta cu Dumnezeu?

Poți să fii ascultător de Dumnezeu și să nu respecți oamenii? Ce decizii vei lua în urma celor citite?

Cu toții suntem diferiți. Unii mai buni, alții mai puțin buni. Unii mai frumoși, alții mai puțin frumoși. Unii mai abili, alții mai puțin abili. Dar toți trebuie să conviețuim în aceeași societate, societate care NU este bazată pe legea supraviețuirii, deși așa s-ar putea constata câteodată. Societatea umană este bazată în primul rând pe relaționare și respect, încredere și iubire, altruism și prietenie. Dacă chiar și într-un loc destinat pentru relaționare nu suntem în stare să arătăm respect față de ceilalți, atunci nu avem ce căuta aici. Suntem împreună. Aici. Acum. Însă nu pentru totdeauna. Să reușim să câștigăm respectul semenilor.. respectându-i. Ființa umană este poate cea mai complexă creație, ce mai spectaculoasă și imprevizibilă. Omul, perceput de curentele religioase ca încununare a creației, coroană a creației, scânteie a Duhului Divin își regăsește busola necesară reîntoarcerii‚ acasă‚ în raporturile sociale pe care le generează și acceptă cu alți oameni. Dar de ce este omul demn de respect? Fiindcă este un copil al lui Dumnezeu.

1.3. ÎNCREDEREA – O SPERANȚĂ ÎN NOAPTE

Încrederea este cu siguranță una dintre virtuțile fără de care o prietenie nu se poate întemeia, dezvolta și menține. Încrederea în prieteni înseamnă a-i iubi ca pe tine însuți, fără limitări și condiții. Toți vorbim despre încredere, dar cu greu întâlnești o persoană în care să ai încredere cu adevărat . Încrederea presupune abandonarea sentimentelor de frică și anxietate, conștientizarea valorii care există în ceilalți și înlăturarea îndoielilor. Încrederea ne determină să reacționăm în conformitate cu principiile creștine ce ne pot părea uneori imposibile. Încrederea în scânteia divină – RUAH – cu care Dumnezeu ne-a însuflețit pe toți, fără a ține cont de etnie, culoare, nivel de inteligență sau frumusețe exterioară ne face să vedem în semeni o operă nerepetabilă a Lui. Încrederea în cuvintele evanghelice ne determină să-i binecuvântăm pe cei ce ne blestemă și să dorim binele celor ce ne doresc răul.

Uneori încrederea se poate risipi precum perlele unei bijuterii nobile.. dacă permitem îndoielii să ne cuprindă inima și rațiunea. Încrederea neclintită ne face de fiecare dată să depășim momentele de neputință și ambiguitate.. ne determină să căutăm pacea, iubirea, armonia și prietenia pe marginile drumul efemer pe care îl parcurgem pe Pământ. Se întâmplă uneori să ne pierdem forța interioară de a luptă pentru atingerea scopului pe care neclintit îl avem întipărit pe plăcuțele inimii și când toate corăbiile par scufundate, toate posibilitățile epuizate; din bezna suferințelor se naște LUMINA NOASTRĂ. Cu bucurie și recunoștință în cuget, sufletul nostru prinde aripi și-și mustră lipsa de credință: Puțin credinciosule… pentru ce te-ai îndoit?

Încrederea Sfântului Apostol Petru

Umblarea pe mare este una dintre cele mai spectaculoase și incredibile relatări evanghelice din cartea Noului Testament. Un semen de-al nostru sfidează legile fizicii, atracția gravitațională și propria îndoială plutind deasupra valurilor înspumate. Cum? Prin încrederea inițială în Puterea și Slava Mântuitorului Cristos. O încredere inițială ce se clătina la primele adieri de vânt. O încredere finală mai mică decât o încredere inițială se traduce în viața individului ca eșec de credință, profesie sau prietenie. ( If > Ii)

Relatarea evanghelică de la Matei capitolul 14 ne încredințează de darul preamărit al lui Dumnezeu, pe care-l avem în Mântuitorul Iisus Cristos, Dumnezeu și Om. Dar în care, cum mărturisim neîncetat, ne descoperim pe noi înșine, căci El este adevăratul chip al omului. Și măreția chipului ne-o descoperă în această strălucire neîncetată a Evangheliei în actul divino-uman al mergerii pe mare, deasupra apelor mării.

În vremea aceea, Iisus se afla pe țărmul de răsărit al Mării Galileei, după ce hrănise mulțimile cu cele cinci pâini și cei doi peștișori, din darul unui băiețaș care le avea puse în traistă de mama lui, vrând și el să meargă după Iisus, să-L vadă și să-L audă. Și acolo, mulțimile – înaripate în spiritul lor, că, iată, Iisus toate le rezolvă pentru ei: pe bolnavi îi vindecă, cuvânt cum nu le grăise nimeni le grăiește și le mângâie căutările sufletelor lor; ba le dă și de mâncare – au vrut să-L proclame împărat, în locul Cezarului de la Roma. Lucru pentru care Îl vor și osândi, spunând că ar fi vrut să devină împărat. De aceea așa s-a și scris deasupra Crucii, ca un fel de îndreptățire a lui Pilat în fața împăratului său: Iisus Cristos Regele Iudeilor.

Dar Iisus, cunoscând gândurile lor, către seară, “a silit pe ucenici să intre în corabie și să treacă înaintea Lui, pe țărmul celălalt” – al lumii acesteia; dar nu numai, căci orice țărm e întâi mai presus de lume și apoi și în lume, cum l-a zidit Dumnezeu în lume: în timp și spațiu. “Apoi a slobozit mulțimile”, le-a lăsat libere. Așa lucrează Dumnezeu: Îți dă un dar, apoi te lasă să-l lucrezi având încredere deplină în El. Totdeauna în Scripturi este mișcarea aceasta între har și libertate. Harul lui Dumnezeu, darul Lui și libertatea să lucrezi, să înțelegi.

De aceea, în darurile Duhului Sfânt, după darul înțelepciunii este darul înțelegerii: „Și va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, Duhul înțelepciunii și al înțelegerii…” . Adesea ne-am întrebat de ce mereu în Scriptură după Duhul înțelepciunii urmează Duhul înțelegerii. Înțeleptul a spus: „Înțelepciunea Și-a zidit aici casa”. Înțelepciunea este El, Fiul lui Dumnezeu, iar casa Înțelepciunii este Maica Domnului. Tot darul și înțelepciunea de la El este; de la Părintele Luminilor, prin Fiul, în Duhul Sfânt. Iar darul înțelegerii ne privește pe noi: libertatea, ca să înțelegem darul înțelepciunii.

Deci a dat mulțimilor și pâine și vindecări și cuvânt, apoi le-a slobozit: libertatea, pentru a înțelege darul lui Dumnezeu. A sclipit – după strigătul inimii tale: Luminează-mi, Doamne, întunericul! – Ca o scânteie de înțelepciune divină; și tu o înțelegi și o lucrezi. Și a dat drumul mulțimilor, ca ele să cugete. Neîncetat să fim atenți la dar și la lucrare! Iar Iisus S-a suit în munte să se roage singur. Dar nu însingurat. Căci, înainte de pătimire, după Cina cea de Taină, Iisus va spune ucenicilor: “Voi toți vă veți risipi și pe mine mă veți lăsa singur. Dar eu nu sunt singur; Tatăl este cu Mine.” Și spune Înțeleptul: „Vai celui singur”. Și precum Dumnezeu nu e singur – e Tată, Fiu și Duhul Sfânt – nici omul nu e singur vreodată; e neîncetat cu Dumnezeu și cu duhurile slujitoare. Nimeni nu este singur dacă e cu Dumnezeu; nicăieri și niciodată, nici în moarte.

Se ruga singur, cu Tatăl, deci, și cu ucenicii, cu noi. Dar în noaptea aceea, când se roagă Iisus, “corabia era acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă și de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniți, Eu sunt; nu vă temeți! Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă ești Tu, poruncește să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă și a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut și, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat și a zis: Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Și suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu ești Fiul lui Dumnezeu. Și, trecând dincolo, au venit în pământul Ghenizaretului.”

Ghenizaretul, adică partea dinspre noi: Capernaum, Tebaida, Tiberiada, de la unele rămase urmele, iar altele rămase până astăzi

Să ne gândim puțin la logica evenimentelor: Iisus hrănise mulțimile, apoi le-a slobozit. Se lăsau umbrele serii… Se retrage în singurătate, cum se ruga adesea. Mulțimile, jos, la malul mării. Noapte, se odihnesc. Ca în grădina Ghetsimani, ucenicii dorm, iar El se roagă; El, Care e viu în veci. Nu te vei simți niciodată singur știind că El se roagă și acum în fața Tatălui, în cer. Nu vei simți vreodată neîncredere dacă vei rosti în mijlocul oricărei furtuni cuvintele dătătoare de putere ale Evangheliei: POT TOTUL ÎN CRISTOS CARE MĂ ÎNTĂREȘTE

Iar noi să ne simțim nu ca cei care se hrăniseră și vroiau să-L facă împărat și după aceea au adormit, ci ca ucenicii care erau în corabie. Noi să ne simțim în corabie. Cum zice rugăciunea: „Marea vieții văzând-o înălțându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând, strig către Tine: Scoate din stricăciune viața mea!”

Rugăciunea aceasta, inspirată Părinților Bisericii, ne înfățișează marea furtunoasă, corabia vălurită, aruncându-ne într-un fel de cutremur pe care trebuie să-l privim într-o dublă înțelegere: cutremur al pământului, dar și al sufletului. Să te simți mereu în această taină vie. Și chiar acest cutremur al pământului, când se petrece, să nu te mai tulburi. De ce? Pământul să rămână încremenit, orb? Dar nu poate, are și el neliniștea lui, are și el suspinul lui, are dorul lui de a deveni, precum cerurile, cer nou și pământ nou. E într-o neliniște neîncetată. Taină a neliniștii, a căutării, pe care Iisus a cuprins-o în cuvântul: „Cereți și vi se va da, căutați și veți afla, bateți și vi se va deschide”. Altfel ți se descoperă lumea și înțelesul ei.

Corabia lor, pe marea vieții, se afla în neliniște. Și Iisus era singur și nu era singur, ci cu Tatăl și cu noi și în Duhul Lui, în rugăciune cu noi toți, ascultând și suspinul mării și vuietul mării în inimile ucenicilor și freamătul lor și zbuciumul lor. Privește cu spiritul de pe munte pe mare și-i vede pe ucenici, vede corabia unduindu-se în valuri. Ne gândim la cuvântul poetului: „Stă castelul singuratic oglindindu-se în valuri, iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. Se înalță printre cetini între rariștea de brazi, dând atâta unduire rotitorului talaz.” Dar în talazuri vii.

Așa cum altă dată Iisus a zis furtunii: „Taci, liniștește-te”, ar fi putut să facă și acum. Acum, însă, altfel lucrează, dezvăluind altă ipostază, am zice: Coboară și calcă pe creștetul valurilor. Și spuma valurilor, strălucirea lor e pătrunsă acum de strălucirea cea adevărată a Celui ce calcă peste valuri – strălucirea pururea. Iisus spune: „Părinte, slava pe care Mi-ai dat-o Mie Eu le-am dat-o lor, slava pe care o am de la Tine mai înainte de a fi veacurile”. Acea slavă, cum zice Sfântul Simeon Noul Teolog, niciodată nu L-a părăsit. E pururea, dar El nu o arată. O arată pentru a ne împărtăși nouă, care ne schimbăm, nouă care creștem ori scădem; care aici, în momente privilegiate, o simțim. Alteori, în nesimțirea tragică, care e moartea sufletului înainte de a trupului, n-o simțim. Călcând peste valuri, slava Lui se unea cu strălucirea creștetului valurilor. Și ucenicii, văzându-L în acea lumină, acea îmbinare divină, unică, a slavei Lui cu lumina valurilor, se înspăimântă. Și de frică strigă: Nălucă!

Și atunci, se luminează.

Iisus a luminat. Când au strigat, Iisus știm ce a răspuns. E greu să rostești acest cuvânt pe care numai El îl poate rosti. Dar, întrucât și apostolii și evangheliștii Matei, Marcu și Luca rostesc, rostim. A zis Iisus: “Eu sunt. Nu vă temeți. Îndrăzniți!” Cu un înțeles nesfârșit, infinit, parcă ar fi rostit pentru fiecare suflet, din toată istoria, de pretutindeni, acest cuvânt: Eu sunt. Să-l auzi așa cum l-a rostit Iisus lui Moise, la Horeb. Când Moise a văzut rugul, acel mărăcine smerit, care ardea și nu se mistuia, ci rămânea verde, viu. Căci focul dumnezeirii nu desființează, ci transfigurează, îndumnezeiește, chiar firea smerită a unui mărăcine. Cu cât mai mult firea ta, pe care a luat-o Cel mai presus de tine. Și atunci Moise, întrebându-L: Cine ești, Doamne?, a primit răspuns: „Eu sunt Cel ce este” – Existența.

Și acum S-a descoperit că El este. Să simți că-ți spune și ție: Eu sunt; Existența

Eu sunt… nu vă temeți… îndrăzniți! – Le spune ucenicilor. Precum Mă vedeți pe Mine îndrăznind, în furtună, peste valuri, neînspăimântându-Mă, și voi îndrăzniți! La acest cuvânt – îndrăzniți – a răspuns Petru: „Doamne, dacă ești Tu, poruncește să vin la Tine pe apă.” Tu ai zis: Îndrăzniți. Pot îndrăzni, Doamne, a merge la Tine, spre Tine, cu Tine? Da. Această îndrăzneală e dată fiecăruia, în smerenie. Să vin la Tine pe apă. Precum mergi Tu pe apă, și eu să merg. „Vino!”, i-a spus. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă și a venit către Iisus. A mers Petru o vreme pe apă, venind către Iisus! Dar apoi, văzând vântul, s-a temut și, începând să se scufunde, a strigat: „Doamne, scapă-mă!” Iar Iisus i-a întins mâna. L-a apucat și i-a zis: “Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” Și au urcat în corabie.

Încrederea inițială se risipește, Sfântul Petru devine neîncrezător ‚văzând vântul’. Relatarea evanghelică ne exprimă un paradox al simțurilor; vântul poate fi doar simțit, nu-l putem experimenta prin intermediul ochilor. Cu alte cuvinte alarma, îndoiala era una falsă, motivele de îngrijorare erau nefondate în prezența Cristosului celui Viu.

Îndrăzniți!… Petru îndrăznește; cu privirea către Iisus, față către față. Spune scriptura: “La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul” – față în față cu Tatăl. Iar omul, creat după chipul Lui, e față în față cu Cristos. Petru, față în față cu Iisus, se împărtășește de harul și adevărul care vine împreună cu Iisus, și calcă împreună cu El pe valuri. Și merge. Contactul vizual permite conform studiilor psihospirituale meta – contactul cu celălalt; în forța și iubirea privirii încrederea a fost deplină; în prietenia și sclipirea ochilor Mântuitorului Iisus încrederea n-a șchiopătat. Același îndemn ni-l adresează Iisus după mai bine de 2 mii de ani; să avem încredere în IUBIREA și protecția Sa; să avem încredere în copii lui pământeni – semenii noștri – pe care la rândul nostru avem privilegiul de a-i iubi și considera frați.

Dar, văzând că vântul e potrivnic, o clipă de îndoială, se înspăimântă și se scufundă. Să înțelegem acest moment, întâi spiritual.

Nu de la mine, ci de la sfinți. Noi putem da mărturie după ei. Ei au și viețuit. Zice dumnezeiescul Isaac Sirul: “Cere de la Dumnezeu să-ți dea să ajungi la măsura credinței, făptură prea mică (ce dulce și duios!). Voiești să afli viața? Ține în tine credința și smerenia, căci prin ele afli mila, ajutorul și cuvintele grăite în inimă de Dumnezeu și pe El, Cel ce te păzește întru ascuns și rămâne cu tine și se arată și la arătare. Și atunci, tu, dacă simți desfătarea credinței în sufletul tău, nu-mi este greu să spun iarăși: nimic nu te va împiedica să ajungi la Cristos (cum Petru ajunge la Cristos). Și nu-ți va fi greu să fii răpit în tot ceasul de la cele pământești și să uiți de lumea aceasta neputincioasă (și de furtună și de valurile din jur) și de amintirea lucrurilor ei (slăbiciunile celelalte). Roagă-te, pentru acest lucru, fără preget. Roagă-te! Cerșește cu căldură și cere cu multă sârguință, până ce vei primi pe Cristos deplin în tine.

Și să nu slăbești după aceasta (să rămâi stăruind cu fața către El). Te vei învrednici dacă te vei sili mai întâi să arunci grija ta asupra Lui cu credință și vei schimba grija ta de tine cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Și când vei vedea voia ta că se încrede cu toată curăția cugetului mai mult în Dumnezeu decât în tine, și că te silești să nădăjduiești în El mai mult decât în sufletul tău, atunci se va sălășlui în tine puterea aceea necunoscută de tine (mai presus de această lume). Vei simți puterea Celui ce este cu tine în chip neîndoielnic. Puterea aceea pe care mulți, simțind-o, intră în foc și nu se tem, și călcând pe apă, nu se îndoiesc. În cugetul lor nici o clipă n-au îndoială, socotind că se vor scufunda. Nu. Cu El nu te scufunzi. „Căci credința întărește simțurile sufletului și acesta simte pe Cineva nevăzut, care-l convinge să nu ia în seamă vederea lucrurilor înfricoșătoare, nici să privească la vreo vedere ce întrece simțurile.”

Câtă vreme Petru a simțit că se încrede în Dumnezeu, nu în el, în voința Lui, în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, nu a sa, a mers pe valuri. Aici e taina negrăită a privirii, a împărtășirii în adevăr, a viețuirii. Nu furtuna s-a întețit. Putea să mugească… În clipa aceea el a mutat gândul credinței din Cristos în el. În el s-a produs sfâșierea, îndoiala. Ca și în Adam și Eva. În tine se produce o scindare a personalității. Și atunci el s-a întors către sine. E întoarcere spre Dumnezeu, care-i pocăință (Întoarceți-vă către Mine și Eu Mă voi întoarce către voi) și întoarcere către lumea aceasta, pământul din care ai fost zidit. Și a căzut sub lume. Se scufundă. Atunci strigă: Scapă-mă, Doamne!

Sunt situații limită în viețile noastre; poate când privim cum cei pe care până mai ieri îi iubeam și îi aveam alături se coboară în țărâna pământului, poate când ne privim în oglindă și constatăm că pielea ni s-a zbârcit, părul ne-a încărunțit.. atunci ne întrebăm cât timp ne-a mai rămas să iertăm, să iubim, să-L primim pe Iisus ca stăpân, comandant de bord la corabia vieții noastre. Poate s-a întâmplat să împărțim totul cu un prieten și să fim trădați; poate ne-am reîntors pe locurile copilăriei și am întâlnit un pustiu dezolant.. poate am simțit un nod în gât și greaua povară a singurătății. Putem să urmăm Sf Apostol Petru și să ne ridicăm ochii inimi înspre Iisus, strigând cu sinceritate și încredere: Scapă-mă Doamne..

Câteva clipe să gândim: Petru a mers pe valuri cum mergea Iisus. Nu dus de mână sau luat în brațe, ci călca aievea, cu Iisus, într-o altfel de comuniune. Poți să fii și în brațele Lui. Dar El nu ne ia în brațe cum ia mama pruncul. În brațele harului, adică dându-ți și ție din El. Îți dă Dumnezeu din El. Așa a creat Dumnezeu lumea – nu din nimic, ci din voia lui, cu puterea lui, cu harul lui, cu iubirea lui, cu înțelepciunea lui, cu lumina lui. De aceea ne-a dăruit și nouă lumina, ne-a dat și minte și cuvânt și duh. Și ne-a dat din puterea, din harul, din lumina lui dumnezeiască, lumină deosebită de noi pentru că e veșnică; dar e unită cu noi. Tocmai pentru că e real dumnezeiască, veșnică, nemuritoare, deasupra acestei lumi create, aduse de la neființă la ființă, cum se spune. Și să simți chemarea lui Dumnezeu în tine, harul lui Dumnezeu în tine. Să răspundem mereu plini de încredere la invitația pe care necontenit ne-o lansează prin semenii noștri: Vino!

Aici e adevărul adânc al chemării mai presus de lume. Acea prezență dumnezeiască înaltă. Cum spune dumnezeiescul Ioan Damaschin, vorbind de teantropie sau divino-umanitate: În noi e și dumnezeiesc și omenesc, din Cristos, care ne-a dăruit și nouă să fim părtași. Și câtă vreme noi, prin harul lui Dumnezeu, simțim și trăim și nici o clipă nu provocăm ruptura, sfâșierea, prin încredere, păstrând darul lui Dumnezeu în noi, prezența Lui în noi, ajutorul Lui, puterea Lui, credința, nădejdea, dragostea… atunci, deși în lume, suntem mai presus de această lume. Și e în noi aceasta. Să n-o uităm nici o clipă! Să ne simțim mereu vii!

„Tatăl meu până acum lucrează și Eu lucrez.” Toată existența e o zidire. În fiecare făptură noi vedem o operă. Nimic nu e static; nimic nu e încremenit, nimic nu e închis. Noi am provocat acestea. Pretutindeni e zidire, e viață, neîncetat. Dar în om existența și viața e pe două planuri. E regretabil pentru cei care fac atâta cult numai trupului! Ca o obsesie. Dar cum poate scăpa omul? Prin viața lui deplină,. De ce un călugăr sau o călugăriță adevărată nu trăiește aceste fenomene? Mai mult, o călugăriță care s-a dus la Sfântul Mormânt cu o asemenea boală s-a rugat și a venit vindecată. Care-i taina? Omul trebuie să fie viu, neîncetat, dar pe amândouă planurile. Nu numai la nivelul planului bietei viețuitoare necuvântătoare. Dar și acolo este neîncetată viața; este neîncetată eliberare de energii ziditoare. Ce-ar fi bobul de grâu dacă nu s-ar înmulți?

Un doctor, Nae Constantinescu, era preocupat cum să dreagă un os; cum să-l repare, cum să opereze. Și, în zbuciumul lui, deodată, noaptea, a scânteiat ca o lumină în el: Măduva roșie la adult conține celule care posedă capacitatea de a genera un os nou cu măduvă roșie la mijloc. „Mă frământam să știu de ce am fost trezit brusc în miezul nopții de o idee care mi-a fulgerat în cap, provocându-mi o stare de epuizare fericită, dacă pot spune așa. Ceea ce am observat eu în măduva roșie adultă reflectă ceea ce se întâmplă de fapt în perioada embrionară – la zămislirea și la formarea vieții noastre. Deci celulele multipotente embrionare rămân toată viața în peretele capilarelor sinusale din măduvă.” Doamne, cum aceasta, cum s-a petrecut această luminare? Am înțeles că la toți laureații premiului Nobel așa le-au venit ideile: scânteind. Iluminând deodată. Această scânteiere a harului, a luminii divine care e în noi. Cum zice Sfântul Pavel: Comoara aceasta, pe care o purtăm în vasele de lut; comoara harului; vasul de lut – este al nostru. Să luăm seamă la această scânteiere. Într-un moment al vieții noastre, dacă luam seamă la această scânteiere n-am fi făcut multe greșeli în viețile noastre..

Petru, în fața lui Iisus, era în fața harului și a mers pe valuri. Îndată ce a privit către el a căzut în valuri. Să luăm aminte când ne rugăm când avem o întrebare, să ne rugăm și lumina divină nu va întârzia. Sfântul Serafim, fiind întrebat cum dă răspuns, cuvânt cuiva, a răspuns: Eu mă rog și cuvântul care vine întâi, acela îl spun. Scânteia divină să n-o pierdem! Clipa să n-o pierdem; e clipa harului.

Un moment de rugăciune… Dă-ne, Doamne, clipa aceasta a lui Petru, care în fața Ta calcă pe valuri! Această lumină în noi… Noi n-o putem stinge, dar ne stingem noi față de ea. Nici o clipă să nu apună. Să nu fie apus, să nu fie noapte în noi. Acolo să fie, cum zice Înțeleptul: Eu dorm, dar inima mea veghează. – Veghere neadormită în fața luminii, în fața puterii ajutorului Tău. Dă-ne Doamne puterea să te urmăm pe valurile înspăimântătoare ale lumii acesteia, dă-ne forța de a ne urma visele, indiferent cât de inaccesibilă ar părea poteca până la ele; indiferent cât de imposibilă ni s-ar părea atingerea lui. Dacă ne vom îndoi în inima noastră de Tine.. Întinde brațul tău veșnic și ne scapă din vârtejul deznădejdei, a singurătății sau păcatului. Cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, cu rugăciunile Maicii Tale și ale tuturor sfinților Tăi. Amin.

Încrederea se poate pierde…

Nicolae Iorga spunea că „încrederea se pierde o singură dată”, că odată pierdută drumul spre recucerirea ei este definitiv închis. Ce ne determină pe noi la încredere? Care este motivul pentru care avem încredere în Dumnezeu? Experiența personală? Sfânta dar vechea Carte? Teama că neîncrederea ne-ar trăda drept necredincioși, despărțiți de har? Avem încredere nețărmurită în El sau sunt domenii în care încrederea noastră este reținută? Proclamăm încrederea în El dar ne străduim să ținem toate lucrurile dependente de noi? „Încrederea în Dumnezeu” este doar o expresie dedicată duminicii și imposibilităților sau ajunge un stil de viață? Cum câștigăm încrederea prietenilor noștri? Ne străduim sau ne este un dat firesc? Ne-a fost vreodată trădată încrederea? Am înșelat vreodată încrederea cuiva? Cum rezolvăm crizele de încredere între noi oamenii, astfel încât să nu ajungem la o pierdere definitivă? Este bine să avem încredere în oameni sau astfel de atitudine este un blestem? Neîncrederea în oameni ne ferește de capcane iscusit întinse sau ne înstrăinează și nefericește?

Multe întrebări.. un singur răspuns: Încrederea este începutul prieteniei autentice. Când avem încredere într-un prieten o legătură în afara timpului și a spațiului pământesc se formează în mod instantaneu. Când avem încredere în caracterul unui prieten nici un drum nu ni se pare prea lung. Când avem încredere în inima unui prieten nu este cu putință a ne înșela vreodată. Când avem încredere în cuvintele unui prieten nici o durere nu ne poate doborî vreodată. Vor exista mereu oameni care te vor răni, așa că trebuie să-ți păstrezi încrederea și doar să ai mai multă grijă în cine ai încredere și a doua oară (Gabriel Garcia Marquez) Să reușești într-o profesie dificilă necesită o încredere oarbă în tine însuți. Tocmai de aceea oameni aproape lipsiți de talent, dar care cred în ei, ajung deseori mult mai departe decât unii care au talent, dar nu încredere.

1.4. NOBIL

Precum o candela aprinde o alta si astfel se aprind mii de candele , la fel, o inima aprinde o alta si astfel se aprind mii de inimi”

Lev Tolstoi

Ce înseamnă a fi nobil și de ce o prietenie adevărată este dependentă de această atitudine, de această trăsătură de caracter? Termenul „Nobil” se poate referi la: calitate superioară a unui produs sau soi rar, persoană nobilă care dă dovadă de spirit de abnegație, de generozitate, de cinste; capabil de sentimente înalte; generos, ales, distins. Noi ne vom opri asupra celei de-a doua dimensiune a semnificației termenului NOBIL.

Atitudinea nobilă relevată prin povestea arborelui

Se spune că a existat odată un arbore bătrân și maiestuos, cu ramurile întinse spre cer. Când înflorea, fluturi de toate formele și culorile veneau de pretutindeni și dansau în jurul lui. Când făcea fructe, păsări din țări îndepărtate veneau să guste din ele. Ramurile sale arătau ca niște brațe vânjoase. Era minunat. Un băiețel obișnuia să vina și să se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obișnuit cu el și a început să-l iubească. Ceea ce este mare și bătrân se poate îndrăgosti de ceea ce este mic și tânăr, cu condiția să nu fie atașat de ideea că el este mare, iar celălalt mic. Copacul nu avea această idee, așa că s-a îndrăgostit de băiat. Egoul încearcă întotdeauna să iubească ceea ce este mai mare decât el. Pentru adevărata iubire, nimic nu este însă mare sau mic. Ea îi îmbrățișează pe toți cei de care se apropie. Așadar, copacul s-a îndrăgostit de băiețelul care venea în fiecare zi să se joace sub el. Ramurile sale erau foarte înalte, dar el și le apleca, pentru ca băiatul să le poată atinge pentru a-i mângâia florile și pentru a-i culege fructele. Iubirea este întotdeauna gata să se încline; egoul, niciodată. Dacă încerci să te apropii de un ego, acesta se va înălța și mai mult, devenind atât de rigid încât să nu-l poți atinge. Ceea ce poate fi atins este considerat a fi mic. Ceea ce nu poate fi atins, cel care stă pe tronul puterii, este considerată fi mare. Așadar, ori de câte ori venea copilul, arborele își pleca ramurile. Când micuțul îi mângâia florile, bătrânul copac se simțea cuprins de un val incredibil de fericire. Iubirea este întotdeauna fericită când poate dărui ceva; egoul nu este fericit decât atunci când poate lua ceva de la altcineva. Băiatul a crescut. Uneori, dormea în poala copacului, alteori îi mânca fructele, sau purta o coroană împletită din florile sale. Se simțea atunci de parca ar fi fost regele junglei. Florile iubirii te fac întotdeauna să te simți ca un rege, în timp ce ghimpii egoului te fac să te simți mizerabil. Văzând cum băiatul poartă o cunună din florile sale, dansând cu ea, copacul se simțea fericit. Îl aproba cu ramurile sale; cânta în bătaia vântului. Băiatul a crescut și mai mult. A început să se cațere în copac, legănându-se pe ramurile sale. Ori de cate ori se odihnea pe ele, copacul se simțea fericit. Iubirea este întotdeauna fericită atunci când altcineva se poate sprijini de ea; egoul nu este fericit decât atunci când altcineva îl reconfortează. Timpul a trecut , iar băiatul a început să fie apăsat de alte îndatoriri. Avea ambițiile lui. Trebuia să își treacă examenele, să își facă prieteni… de aceea, a început să vină din ce în ce mai rar pe la copac. Acesta îl aștepta însă cu o nerăbdare din ce în ce mai mare, strigându-i din adâncurile sufletului său: "Vino, vino. te aștept". Iubirea își așteaptă întotdeauna obiectul afecțiunii sale. Ea nu este altceva decât o continuă așteptare. Când băiatul nu venea, copacul se simțea trist. Singura tristețe pe care o simte iubirea este aceea de a nu se putea împărtăși cu altcineva, de a nu se putea dărui. Atunci când se poate dărui în totalitate, iubirea este fericită. Băiatul a crescut și mai mult, iar zilele în care trecea pe la copac au devenit din ce în ce mai rare. Toți cei care cresc în lumea ambițiilor își găsesc din ce în ce mai puțin timp pentru iubire. Băiatul a devenit ambițios, prins în afacerile sale lumești."Ce copac? De ce ar trebui sa-l vizitez?" Într-o zi, pe când trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: "Ascultă! Te aștept în fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine". Băiatul i-a răspuns: "Ce poți să-mi oferi, ca sa trec să te văd? Eu îmi doresc bani". Egoul este întotdeauna motivat, are întotdeauna un scop. Iubirea nu are nici un scop. Ea reprezintă propria răsplată. Uimit, copacul i-a spus băiatului: "Nu vei mai veni decât dacă îți voi oferi ceva? Îți ofer tot ce am."

Iubirea nu ține niciodată nimic pentru ea. Egoul o face, dar iubirea se dăruiește necondiționat. „Din păcate, nu am bani. Aceasta este o invenție a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. În schimb, suntem fericiți. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastră îi răcorește pe cei încălziți. Când bate vântul, dansăm și cântăm. Deși nu avem bani, păsărelele se cuibăresc pe ramurile noastre și ciripesc vesele. Dacă ne-am implica și noi în afaceri financiare, am deveni la fel de înrăiți și de nefericiți ca voi, oamenii, care sunteți nevoiți să stați prin temple și să ascultați predici despre iubire și despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, căci trăim tot timpul aceste stări. Nu, noi nu avem nevoie de bani." Băiatul i-a spus: "Atunci, de ce să vin la tine? Nu am de gând să merg decât acolo unde pot obține bani. Am nevoie de bani." Egoul cere întotdeauna bani, căci banii înseamnă putere, iar aceasta este cea mai mare nevoie a sa. Copacul s-a gândit mult, după care a spus: "Atunci, culege-mi fructele și vinde-le. În felul acesta, vei obține bani." Băiatul s-a luminat imediat la față. S-a urcat în copac și a cules toate fructele copacului, chiar și pe cele necoapte. În graba sa, i-a rupt crengile și i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simțit din nou fericit. Iubirea se bucură chiar și atunci când este lovită. Egoul nu este cu adevărat fericit nici măcar atunci când obține ceva. El nu poate simți decât nefericire. Băiatul nu și-a dat nici măcar osteneala să-i mulțumească arborelui, dar acestuia nu-i păsa. Adevărata sa mulțumire s-a produs atunci când acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele pentru a obține bani în schimbul lor. Băiatul nu s-a mai întors multă vreme. Acum avea bani și era foarte ocupat să obțină cu ajutorul lor mai mulți bani. A uitat cu totul de copac, și astfel au trecut anii. Copacul era trist. Tânjea după întoarcerea băiatului. La fel ca o mamă cu sânii plini de lapte care și-a pierdut copilul. Întreaga sa ființă tânjește după copilul pierdut, pentru a-l strânge la piept și a se ușura. Cam la fel tânjea și copacul nostru. Întreaga sa ființă era în agonie. După mulți ani, băiatul, devenit între timp adult, s-a întors la copac. Acesta i-a spus: "Vino la mine. Vino și îmbrățișează-mă." Bărbatul i-a răspuns: "Termină cu prostiile. Făceam asemenea lucruri pe vremea când eram un copil fără minte." Egoul consideră iubirea un lucru prostesc, o fantezie copilărească. Copacul a insistat: "Vino, mângâie-mi crengile. Dansează cu mine." Bărbatul i-a răspuns: "Termină cu flecăreala asta stupidă! Acum doresc să îmi construiesc o casă. Îmi poți oferi o casă?" Copacul a exclamat: "O casa? Bine, dar eu trăiesc fără să stau într-o casă." Singurii care trăiesc în case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi trăiesc liber, în natură. Cât despre oameni, cu cât casa în care trăiesc este mai mare, cu atât mai mici par în interiorul ei. "Noi nu trăim în case, dar uite ce îți propun: îmi poți tăia crengile, pentru a-ți construi o casă cu ajutorul lor". Fără să mai piardă timpul, bărbatul a luat un topor și i-a tăiat crengile copacului. Din acesta a rămas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit. Iubirea este fericită chiar și atunci când îi sunt tăiate membrele de către cel iubit. Iubirea nu știe decât să dăruiască. Ea este pregătită întotdeauna să se ofere în întregime. Bărbatul a plecat, fără să-și mai dea osteneala să arunce în urmă măcar o privire. Și-a construit casa visată, iar anii au trecut din nou. Copacul, devenit acum un simplu trunchi fără crengi, a continuat să-l aștepte. Ar fi vrut să îl strige, dar nu mai avea ramuri și frunze care să poată cânta în bătaia vântului. Vânturile continuau să bată, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Cu un efort suprem, sufletul său a reușit să rostească o ultimă chemare: "Vino, vino, fratele meu." Timpul a trecut, iar bărbatul a îmbătrânit. Odată, se afla prin apropiere, așa că a venit și s-a așezat sub copac. Acesta l-a întrebat: "Ce mai pot face pentru tine? Ai venit după foarte, foarte mult timp." Bătrânul i-a răspuns: "Ce poți face pentru mine? Aș vrea să ajung într-o țară îndepărtată, să câștig și mai mulți bani. Pentru asta am nevoie de o barcă." Fericit, copacul i-a spus: "Taie-mi trunchiul și fă-ți o barcă din el. Aș fi extrem de fericit să devin barca ta și să te ajut să mergi astfel în țara aceea îndepărtată, pentru a câștiga mai mulți bani. Dar, te rog, ai grijă de tine și întoarce-te cât mai repede. Voi aștepta de-a pururi întoarcerea ta".

Omul a adus un fierăstrău, a tăiat trunchiul copacului, și-a făcut o barcă din el și a plecat. Acum, din copac nu a mai rămas decât rădăcina, dar el a continuat să aștepte cu nerăbdare întoarcerea prietenului. A așteptat mereu și mereu, conștient însă că nu mai avea nimic de oferit. Poate că bărbatul nu se va mai întoarce niciodată. Egoul nu se duce decât acolo unde are ceva de câștigat. Odată, bătrânul s-a așezat lângă un ciot. Acesta i-a șoptit: "Am un prieten care a plecat departe și nu s-a mai întors. Mă tem să nu se fi înecat, sau să nu se fi rătăcit. Poate că s-a pierdut în țara aceea îndepărtată. Poate că nici măcar nu mai este în viață. O, cât mi-aș dori să aflu vești de la el! Mă apropii de sfârșitul vieții, așa că tot ce mi-aș mai dori ar fi să aflu vești despre el. Atunci aș muri liniștit. dar știu că nu ar mai veni nici dacă mi-ar mai auzi strigătul, căci nu mai am nimic să-i ofer, iar el nu înțelege decât acest limbaj". Arborele nobil nu l-a recunoscut.. Deși nu mai era copilul din vremurile îndepărtate, și-a reamintit de vechiul prieten care a renunțat la tot pentru el. Atitudinea nobilă se naște din abnegația totală a arborelui, din lipsa de egoism și narcisism, din Puterea Iubirii care acoperă totul, crede totul, speră totul. Noblețea este superioritate spirituală. Un suflet nobil are pretenții numai de la sine însuși, iar nu de la ceilalți. Se jertfește pentru ceilalți , fără să aștepte răsplată… Uită tot ce dă, dar își amintește până și cel mai mic lucru care i se dă. Are mărinimie, are smerenie, are simplitate, are lipsă de interes, le are pe toate. Noblețea este în afara logicii. Omul nobil dăruiește si nu caută să primească vreo răsplată. A fi nobil înseamnă a trăi bucuria libertății spirituale. Pentru aceasta în om nu trebuie să existe patimi josnice, micime sufletească. Dumnezeu nu locuiește acolo unde este micime sufletească ci în INIMA OMULUI NOBIL. Ca să înțelegem ce înseamnă noblețe ne vom gândi la Salvatorul Iisus. Ce a păstrat pentru El Însuși? La fel precum Arborele nobil… NIMIC. A dat totul. S-a jertfit și se jertfește mereu pentru noi toți. Ne dă Dragostea Sa si ne ia păcatele noastre. Noi, dimpotrivă, vrem doar să primim dragoste. A fi nobil înseamnă prin definiție a dărui… fără expectative.

1.5. ONOAREA

„Modul cel mai bun pentru a fi fericit este acela de a incerca sa-l faci fericit pe cel de langa tine „

M .Twain

Există multe definiții despre onoare printre care și‚ prețuire deosebită, corectitudine, integritate morală.

Onoare!… ce frumos cuvânt. Și până la urmă ce este onoarea. Este o îndatorire? Sau poate o virtute? Ori poate un sentiment?

Soldații, din cele mai vechi timpuri, erau ținuți să respecte un Cod de Onoare. Jertfa lor era mai presus de toate amintită pe altarul gloriei. Pentru ei onoarea rămâne o îndatorire, constantă în conduita lor de războinici. Se spune că un războinic alegea să moară onorabil decât să dea bir cu fugiții.

Indiferent de câmpul de luptă pe care ne aflăm, dacă dăm dovadă de onoare vom fi respectați de adversarii noștri. Trăim într-o lume în care conceptul acesta pare să fie amintit doar în filme. Puțini mai sunt cei care cred în onoare și dintre aceia foarte puțini știu să o inspire și celorlalți.

Onoarea poate lua multe forme, dar de fiecare dată este asimilabilă conceptului de „bine”.

Onoarea, ca virtute, își are originile în natura umană, însă trebuie cultivată de fiecare persoană în parte. Un om onorabil tot timpul va reuși să etaleze o conduită demnă de respect. Un om onorabil tot timpul va fi apreciat pentru munca lui. Un om onorabil nu va gândi niciodată egoist.

Și vă mai spun un lucru, mai presus de toate spuse până acum, un om onorabil are puterea să-și recunoască greșeala și să își asume eșecul.

Toți ne naștem egali, însă nu toți murim la fel, iar aici un factor care face diferența este onoarea. În urma noastră lăsăm o dâră… caldă, bună, plină de pace care ne apropie sau ne îndepărtează de anumiți oameni.

Câți dintre noi nu ne-am dori o viață plină de succes, de perfecțiune, de armonie? Însă câți dintre noi urmăm calea potrivită?

Dacă în parcursul nostru pe această cale nu luăm în considerare și această virtute nu vom reuși niciodată.

Suntem bombardați zilnic de anti-cultură și servim cu amărăciune informații despre arhetipurile inculturii, pentru a ne închide în universul nostru. Și cum vom lupta? Onoarea, dreptatea, adevărul, respectul, credința… acestea să ne fie armele.

Onoarea este cel mai mare dușman al fricii, al caracterelor slabe, al minciunii. Onoarea e hrana unui spirit sănătos.

Nu vom reuși să întemeiem relații durabile și autentice cu ceilalți fără această atitudine care este onoarea. În societatea contemporană a cultiva această atitudine este aproape un act eroic. În scenarii concrete de viață a-ți păstra onoarea poate fi echivalent cu a pierde funcția de conducere ce ti se ofera dar care apartine colegului tau care trece prin momente de ineficienta sau declin; poti sa accepti sau poti sa refuzi ,sprijinindu-ti colegul sa razbeasca la liman; a-ți păstra onoarea poate fi echivalent cu a pierde oportunități fiindcă nu ești lingușitor și fals. A-ți păstra onoarea poate fi echivalent cu a fi un om dur, implacabil, ferm fiindcă nu vrei să acoperi minciuna, nesinceritatea și neloialitatea altora. A-ți păstra onoarea înseamnă a cultiva în semeni spiritul de corectitudine și dreptate; a fi preocupat de respectarea drepturilor fundamentale ale semenilor; a fi dispus să-ți atingi țelurile prin efort personal, sacrificiu și dorință.

Onoarea ca atitudine se opune cu desăvârșire egoismului. Ca și alte calități spirituale ale omului își are sediul central la nivelul eteric, având o funcție vitală în formarea individului. De onoare devenim conștienți încă din prima copilărie atunci când spiritul dreptății este mai dezvoltat. Onoarea dezvoltă în perioada copilăriei atitudini de milă și solidaritate față de factorii mediului ambient: umani și biologici, fiind calitatea spirituală prin care stabilim punți de legătură cu ceilalți, poduri de comunicare înspre ceilalți. Scenariile pot fi diverse: un elev din ciclul primar care poartă ochelari este ironizat constant de colegi; onoarea altui coleg prin care acesta se opune atitudinii batjocoritoare generale poate constitui fundația unei prietenii pe viață.

Un elev cu rezultate școlare nesatisfăcătoare este în pragul repetenției. Onoarea altui coleg manifestată de această dată prin altruism îl determină să-l ajute în promovarea unui examen sau test. Testul didactic este mai puțin important. Ceea ce trebuie să remarcăm din acest scenariu de viață este testul prieteniei pe care al doilea personaj l-a promovat prin onoare și curaj.

De foarte multe ori ne este greu să sprijinim o persoană aflată la ananghie, considerând că trebuie să empatizăm doar cu persoane aparent echilibrate. Există situații când din lipsă de curaj sau prețuire pentru semeni preferăm să răspundem negativ la necesitățile altora. Câte teste de prietenie am promovat? Pe câte le-am ratat din cauza nesincerității sau a fricii? Câți prieteni am pierdut fiindcă în fond și la urma urmei am urmărit avantajele sociale sau materiale ce au decurs; câți prieteni am pierdut fiindcă în momentele lor de disperare le-am întors spatele și n-am ascultat vocea conștiinței care ne îndemna insistent să ne întoarcem pentru a le oferi sprijin. Câți prieteni am pierdut fiindcă pentru noi a fost mai importantă funcția decât omul; de câte ori ne-am denigrat colegii pentru a ne plasa într-o poziție profesională superioară?

Poate n-am fi făcut toate acestea dacă ne-am fi lăsat călăuziți de onoare. Ea există în fiecare spirit pe care Dumnezeu din iubire l-a zidit pentru fericirea eternă.

Onoarea nu înseamnă rang regal, coroană sau neam nobil.

Samariteanul milostiv nu avea rădăcini ancestrale regești, neamul său era catalogat ca „paria” într-o societate în care Poporul Ales se bucura de privilegii și drepturi speciale.

„Și iată, un învățător de lege s-a ridicat, ispitindu-L și zicând: Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața de veci? Iar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citești? Iar el, răspunzând, a zis: Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți. Iar El i-a zis: Drept ai răspuns, fă aceasta și vei trăi. Dar el, voind să se îndrepteze pe sine, a zis către Iisus: Și cine este aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, și a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat și l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea și, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea și un levit, ajungând în acel loc și văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el și, văzându-l, i s-a făcut milă, Și, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn și vin, și, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeți și a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoțând doi dinari i-a dat gazdei și i-a zis: Ai grijă de el și, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îți voi da. Care din acești trei ți se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Și Iisus i-a zis: Mergi și fă și tu asemenea.”

Samarineanul este prin excelență imaginea onoarei umane prin atitudinea față de cel aflat în impas. O primă caracteristică a onoarei este curajul. Samarineanul își asumă riscul de a se opri în perimetrul unei tâlhării, oferind protecție într-un mod necondiționat. Rănitul va primi mai multe daruri între care cel dintâi este COMPANIA.

Evanghelia ne mărturisește că „omul” a căzut între tâlhari care l-au dezbrăcat și l-au rănit. Umilința și neputința pe care acesta le-a simțit în momentul întâlnirii cu samarineanul de bună seamă trebuiau atenuate, anulate printr-o prezență umană binevoitoare și solidară. COMPANIA este poate darul cel mai de preț de care un exclus al societății se poate bucura; darul părtășiei cu celălalt nu se rezumă doar la prezența unei persoane în viața ta într-un astfel de moment ci la formularea soluțiilor salvatoare. Al doilea dar pe care îl primește victima este COMPASIUNEA. Putea să–și continue călătoria însă prioritat în clasamentul activităților a fost seamănul. Modul în care s-a apropiat, i-a legat rănile, i-a turnat untdelemn și vin ne prezintă modelul desăvârșit de onoare; cel prin care din simple ființe supuse bătrâneții și bolii devenim colaboratori ai Celui Prea–Înalt. Atunci când facem un bine, un serviciu unui seamăn de-al nostru ‚ fără a aștepta vreo răsplătire sau un contra-serviciu Dumnezeu surâde; privește înspre noi și spune:

Fie și pentru atât; a meritat să creez Pământul. Expresia formulată de maica Teresa de Calcuta ne dezvăluie un secret fundamental: ne justificăm prezența în această dimensiune telurică punându-ne în slujba Binelui, a compasiunii față de semenii noștri.

Poate cel mai prețios dar pe care îl poate primi cineva este VINDECAREA. În relatarea evanghelică se recurge la o clasificare a vindecării, pornind de la boala spirituală și terminând cu vindecarea fizică. Drumețul nu avea companie și.. inevitabil a căzut între tâlhari. O primă lecție pe care o putem asimila aici este aceea că în noaptea vieții acesteia nu este indicat să călătorești singur fiindcă există riscul de a cădea între cruzii tâlhari: alcoolul, desfrâul, crimele sau drogurile. În psihologia pelerinului se naște ideea neputinței; Drumețul era despărțit de comunitatea, familia, și societatea sa, având o vulnerabilitate vădită; un destin previzibil. Trecerea celor doi drumeți probabil i-au intensificat sentimentul de neputință și abandon însă trecerea samarineanului i-a readus stima de sine, siguranța, protecția și încrederea în semeni și Dumnezeu.

În prima ipostază este soluționată problema singurătății și a abandonului urmând ca în următoarele etape să se realizeze tămăduirea fizică prin îngrijire și tratare. Finalul parabolei rămâne deschis; nu avem certitudinea recuperării depline însă samarineanul plătește pentru vindecarea rănitului până la reîntoarcerea sa la casa de oaspeți; finalul parabolei evidențiază o dată în plus tăria de caracter și onoarea personajului principal.

Onoarea în concluzie nu este doar un cuvânt care dezvoltă sentimente pătrunzătoare de entuziasm sau euforie, pe care politicienii nu se sfiesc să-l folosească în propagande populiste. Onoarea nu este un cuvânt din care descendenții unor familii nobile fac o emblemă personală; onoarea este un stil de viață trăită în slujba Binelui, în slujba Lui.

Onoarea înseamnă să-ți asumi riscuri și responsabilități în numele unui țel, a unei valori în care crezi.

Onoarea înseamnă să aplici legile de solidaritate, fraternitate sau comuniune tuturor semenilor, neținând cont de etnie, culoare sau rang

Onoarea înseamnă să nu lași probleme nesoluționate în urma ta, cu atât mai puțin ale semenilor tăi

Onoarea înseamnă să oferi companie, să elaborezi soluții, să ai grijă de cei loviți de neputință

Onoarea înseamnă să te ascunzi de minciună și să tovărășești cu adevărul

Onoarea va găsi metode pentru a-ți răsplăti curajul și devotamentul; îți va dărui o conștiință curată, o voință de fier și o forță spirituală cu care să muți și munții din loc.

Ce este Onoarea?

Onoarea are sensuri și semnificații multiple. Ea a fost analizată mai ales în filosofie și teologie, dar implicațiile ei pragmatice au fost studiate experimental în psihologie. Definiția de lucru, după care mă voi ghida, este aceea care ne spune că Onoarea înseamnă să ai o grilă explicită de valori pe care să o implementezi constant în ceea ce faci, iar atunci când nu o implementezi, din motive diverse, inclusiv independente de tine, să fii dispus să-ți asumi comportamente corective și responsabilitatea eșecului (responsabilitate operaționalizabilă comportamental).   În contextul moralei (care se referă la valori – ce trebuie făcut) și al eticii (care se ocupă de studiul sistematic al valorilor), Onoarea apare ca un profil valoric/cod de valori care ne ghidează comportamentul într-un mediul social. Așadar, esența Onoarei sunt valorile și implementarea lor. Simplu spus, valorile reprezintă generalizări ale valențelor la nivel social, valențele definind la rândul lor capacitatea unor lucruri/fenomene de a ne satisface nevoile. Așa cum ne știm numele, înălțimea, ar trebui să știm explicit care sunt cele 2-3 valori cardinale pe care le avem (eventual încă câteva principale și secundare). Această conștientizare a profilului valoric ne ajută să-l implementăm în viața de zi cu zi. Asta nu înseamnă că nu există oameni cu Onoare care nu-și conștientizează însă valorile. Există, dar valorile lor sunt implicite, adesea asimilate printr-o educație/creștere într-un mediu în care guvernează bunul simț; acești oameni au Onoare, pot funcționa ca modele implicite pentru alții, dar nu își realizează maximal trăirea subiectivă pozitivă și rolul de modele sociale, prin asumarea și promovarea explicită a unor valori.

Sigur, valorile care constituie fundamentul Onoarei trebuie să aibă anumite caracteristici, astfel încât Onoarea să fie una sănătoasă și constructivă. Iată cele mai importante caracteristici de acest tip:

• Valorile trebuie să corespundă unui model cultural-ideal și/sau să nu vină în opoziție cu valorile umane generale. Dacă nu corespund unui model cultural-ideal  și au consecințe negative pentru individ și/sau societate, probabil că se înscriu în ceea ce numit tulburări psihice, de tipul psihopatiei sau sociopatiei; sunt valori nesănătoase.

• Valoarea trebuie formulată rațional (preferențial): „Vreau să fiu un bun creștin și fac tot ce depinde de mine omenește în acest sens; în consecință, încerc să-mi iubesc aproapele, iar dacă greșesc cer iertare și încerc să mă corectez.”

 • Valoarea nu trebuie formulată irațional (absolutist): „Trebuie să fiu un bun creștin și în consecință trebuie cu necesitate să-mi iubesc aproapele; nu pot accepta și tolera să greșesc, iar dacă greșesc este groaznic/catastrofal, de neacceptat,  iar eu sunt damnabil.”

Dacă valorile nu sunt formulate preferențial ajungem la fundamentalism.

Profilul valoric pe care îl asumăm trebuie să ne asigure capacitatea să acceptăm și să înțelegem valorile (sănătoase) altora, chiar atunci când ele sunt în opoziție cu ale noastre. Altfel spus, asumarea personală a unor valori nu trebuie să ducă la încălcarea valorilor sănătoase ale altora. Libertatea ta de a avea valori (sănătoase) care nu îmi plac este condiția libertății mele de a avea valorile proprii! Dacă nu există acest lucru ajungem la intoleranță.

Onoarea trebuie să fie însoțită de Curaj. Într-adevăr, nu este ușor să-ți exprimi valorile atunci când în jurul tău sunt oameni care nu le înțeleg, care te descurajează, te judecă, sau te atacă. În astfel de situații ești mereu tentat să renunți și să te adaptezi contextului. Sigur, cineva ar putea spune: dacă valorile corespund unui model cultural-ideal, de ce s-ar opune cineva (sau societatea) la ele? Ei bine, modelul cultural-ideal este multidimensional, cu valori care se pot opune unele altora. Apoi, oamenii și grupurile diferite de oameni și asumă valori diferite din repertoriul divers oferit de modelul cultural-ideal. Așadar, este posibil ca valori care corespund unui model cultural-ideal să nu fie apreciate într-un context anume. Curajul este însă mecanismul care permite valorilor să se exprime comportamental, chiar atunci când contextul nu le favorizează; altfel Onoarea rămâne o vorbă frumoasă! Concluzionând, dacă Onoarea este scopul, Curajul este mijlocul de atingere a scopului.

De ce este importantă Onoarea?

Individual vorbind, Onoarea este fundamentul Demnității, care, în formularea kantiană, îți asigură autonomia și independența ca ființă umană. Îți ești răspunzător doar ție și valorilor (sănătoase) pe care le ai. De asemenea, profilul valoric este fundamentul pentru ceea ce se numește „meanigful life”, adică viața cu sens, o componentă cheie a stării de fericire. Social vorbind, Onoarea este mijlocul de promovare a valorilor și a modelelor cultural-ideale, cele care trag societatea înainte, cele care transformă „o ceată/un grup de homo sapiens” într-o civilizație umană. Civilizația și progresul societății sunt asigurate doar de câțiva oameni care sunt creatori și asumători de valori. Ei sunt eroii și geniile care ne creează paradigmele în care trăim și pe care, atunci când au și Onoare, uneori îi ridicăm la rang de sfinți (ca să folosesc paradigma lui Țuțea).

Riscurile Onoarei

Paradoxal, deși sună bine și mulți vorbesc despre ea, puțini sunt cei care înțeleg și apreciază cu adevărat Onoarea. Cei mai mulți vor avea atitudini negative față de un om cu Onoare, atitudini exprimate adesea prin două tipuri de reacții, în funcție de nivelul lor de înțelegere:

Unii te vor acuza că ești rigid, mai ales când implementarea valorilor tale îi afectează negativ, dar justificat,  pe ei și/sau pe tine.

Unii te vor acuza că nu ai coloană vertebrală. Într-adevăr, paradoxal, un profil valoric te poate face să fii astăzi într-o echipă, iar mâine în altă echipă. Schimbarea nu este determinată de oportunism, ci de faptul că ești cu acea echipă care îți asumă valorile. Faptul că ieri erai în echipă cu X, iar astăzi cu Y, nu înseamnă că tu faci compromisuri, ci, pentru un om cu Onoare, înseamnă că X nu mai respectă astăzi valorile în care ați crezut împreună ieri. Acestea fiind spuse, evident, dacă Onoarea permite o schimbare de acest tip, nu înseamnă că orice schimbare de acest tip exprimă Onoare (uneori schimbarea de acest tip este doar simplu oportunism, prostie,  ignoranță, sau slăbiciune).

Așadar, calea Onoarei nu este ușoară, de aceea își trebuie Curaj pentru a o implementa; implicațiile pozitive pe termen mediu și lung sunt însă evidente atât pentru individ cât și pentru societate. Să avem așadar Curaj în a o implementa!

Pastilă psihologică pentru dezvoltarea Onoarei

Să ne stabilim 2-3 valori cardinale care ne definesc și în cadrul cărora dorim să ne trăim viața; putem să ne nuanțăm profilul valoric cu valori principale și secundare, dar cele cardinale sunt cheie! Înțelege-le bine și amintește-ți de ele  (valorile cardinale)  ca de propriul nume

Asumă-le și implementează-le în tot ceea ce faci  (valorile cardinale); lasă-le să-ți coloreze viața cotidiană

Chiar dacă beneficiul pe termen scurt al valorilor asumate nu pare clar uneori, pe termen mediul și lung vei fi protejat.

1.6. INTEGRITATEA

Pornind de la versetul din Prov. 4:23: „Păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieții” vom prezenta câteva gânduri despre ceea ce înseamnă integritatea unui bărbat. Consider integritatea ca fiind una dintre trăsăturile fundamentale ale caracterului, vitală pentru un om care-L reprezintă în mod public pe Dumnezeu. Poate una dintre calitățile care au cea mai mare greutate în mărturia pe care o purtăm întreaga viață este integritatea.

Legat de mărturia pe care o avem, dacă ar fi s-o definesc într-un gând, pot spune că mărturia este ceea ce se formează în ascuns de-a lungul întregii vieți dar care poate fi definit într-o clipă de către oamenii din jurul nostru, uneori printr-o simplă impresie. Am sesizat de multe ori că prima impresie pe care oamenii și-o construiesc pe baza a ceea ce ascultă sau văd la noi se reflectă cu fidelitate în atitudinea ce și-o formează față de noi. Suntem tributari mărturiei noastre pentru ceea ce oamenii cred despre noi. Ceea ce cred că este important de reținut este nu a acorda atenție sporită impresiei pe care o lăsăm celorlalți, ci să acordăm atenție caracterului nostru. Procedând astfel, astfel oamenii ne vor aprecia și ne vor acorda credibilitate pentru ceea ce suntem și nu pentru ceea ce ne străduim să părem, prin diverse compromisuri.

Lumea contemporană este, în bună măsură, o lume a măștilor și a impresiilor, în care cei care câștigă atenția sunt cei care știu să facă cea mai bună publicitate. Deși Dumnezeu Însuși a enunțat un principiu împotriva acestei mentalități în 1 Sam. 16:7, unde scrie că: „Domnul nu Se uită la ceea ce se uită omul; omul se uită la ceea ce izbește ochii, dar Domnul Se uită la inimă”, lumea în care trebuie să ducem Evanghelia mântuirii Lui Cristos este o lume, în mare parte, a aparențelor, prin urmare, de multe ori, prima impresie este capitală.

Cum am putea noi, creștinii din secolul 21, să avem un succes comparabil cu cel al Bisericii descrise în Faptele Apostolilor, în ceea ce privește impactul asupra societății, dat fiind faptul că oamenii din ziua de azi nu mai au o înclinație atât de mare spre misticism și spiritualitate ca cei din primele secole? De asemenea, oamenii nu mai sunt la fel de religioși, sunt mult mai emancipați în mentalitate și caută să înlocuiască supranaturalul și divinitatea cu concepte abstracte care sună frumos, dar care sunt departe de adevăr și de lucrurile sfinte. Răspunsul este unul singur, pe cât de simplu, pe atât de profund și adevărat: „Trebuie doar să crezi Cuvântul și să-L trăiești și rezultatele nu vor întârzia să apară”.

Cel mai important lucru este să-ți menții caracterul nepătat de compromis, să ai mărturia curată pentru că, după cum spunea cineva, „ceea ce ești strigă mai tare decât ceea ce spui”; să ai în inimă Cuvântul Lui Dumnezeu, căci El este singurul Izvor al vieții și El are puterea de a pătrunde în inimile oamenilor, dincolo de aparențele cu care lumea ne familiarizează atât de ușor.

1.7. FRATERNITATEA

„A te darui pe tine insuti e mai bine decat a oferi ceva pur si simplu”

Teresa de Calcutta

Fraternitatea ca sentiment, ca emoție este indispensabilă în prietenie. Fraternitatea nu se rezumă la o legătura biologică dintre doi indivizi cu părinți comuni. Fraternitatea înseamnă să-l recunoști pe cel de lângă tine ca imagine a lui Dumnezeu întruchipat. Fraternitatea cere sacrificiu, fraternitatea cere disponibilitate și fidelitate.. și mai presus de toate IUBIRE.

În secolul al XV-lea, într-un sat din apropiere de NUREMBERG trăia o familie cu 18 copii. Pentru a putea pune pâine pe masă pentru atâția urmași, tatăl, capul familiei, lucra aproape 18 ore pe zi în minele de aur și în orice activitate din care să-și întrețină familia numeroasă. În ciuda condițiilor sărăcăcioase în care trăiau, doi dintre copii lui Albrecht Durer aveau un vis. Amândoi doreau să–și dezvolte talentul artistic, dar știau foarte bine că tatăl lor nu își va putea permite niciodată să trimită pe nici unul dintre ei să studieze la Academia de Arte.

După multe nopți de discuții pe ascuns, cei doi au ajuns la o învoială. Vor da cu banul. Pierzătorul va lucra în mină pentru a plăti studiile câștigătorului. După terminarea studiilor, câștigătorul va plăti studiile celui care a rămas acasă, din vânzarea operelor sale. Într-o duminică, atunci când ieșeau de la Biserică au dat cu banul. Albrecht DURER a câștigat și s-a dus să învețe la Nuremberg. Atunci a început Albert periculoasa muncă din mină, unde a rămas următorii patru ani pentru a plăti studiile fratelui său care din primul moment a fost senzația Academiei. Gravurile lui Albrecht, sculpturile și picturile în ulei au ajuns să fie mai bune decât ale multora dintre profesorii săi, iar în momentul absolvirii începuse deja să câștige sume considerabile din vânzarea artei sale.

Când tânărul artist s-a întors în satul său, familia DURER s-a reunit pentru o cină festivă în cinstea lui. La sfârșitul memorabilei serate, Albrecht s-a ridicat în picioare în locul de cinste al mesei și a propus un toast pentru fratele său iubit, care se sacrificase atât pentru ca studiile să devină realitate pentru el. Cuvintele sale de final au fost:

– Și acum Albert, fratele meu, e rândul tău. Acum vei putea merge la Nuremberg să-ți urmezi visele, pentru că eu voi avea grijă de tine. Toată lumea și-a îndreptat privirea spre colțul mesei pe care îl ocupa Albert, care avea fața plină de lacrimi și își legăna capul dintr-o parte în alta în timp ce murmura in continuu: Nu,.. nu.. nu. În cele din urmă și-a șters lacrimile și s-a ridicat. Pentru un moment a privit pe fiecare din acele ființe iubite și s-a întors apoi către fratele său și, punându-și mâna pe obrazul acestuia, i-a spus ușor:

– Nu frate, nu pot merge la Nuremberg. Pentru mine este deja prea târziu! Uite ce au făcut patru ani de muncă în mină mâinilor mele. Fiecare os de la mână a fost rupt cel puțin o dată și, în ultimul timp artrita de la mâna dreaptă s-a agravat într-atât încât mi-a fost greu să ridic paharul ca să ciocnim.. Cu atât mai puțin aș putea să lucrez cu linii fine, cu compasul sau cu pergamentul și nu aș putea să țin stiloul sau o pensulă. Nu frate.. pentru mine este deja târziu…

Au trecut mai bine de 500 de ani din acea zi. Astăzi gravurile, picturile în ulei, acuarelele, sculpturile și celelalte opere ale lui Albrecht Durer pot fi admirate în muzee din toată lumea. Dar ne amintim cu toții de una, în mod special. Mai mult poate o avem în birou sau acasă.

Într-o zi, pentru a aduce omagiu sacrificiului fratelui său Albert, Albrecht Durer a desenat mâinile maltratate ale acestuia, cu palmele împreunate și cu degetele îndreptate spre cer. A denumit această operă impresionantă simplu: MÂINI., dar lumea întreagă și-a deschis imediat inima către opera de artă și i-a schimbat numele în „Mâini care se roagă”

Data viitoare când vei vedea o reproducere a acestei creații, privește-o bine! Las-o să-ți amintească, dacă mai ai nevoie, că, niciodată, nimeni nu reușește singur. Las-o să-ți amintească de relația autentică de fraternitate care i-a unit pe cei doi dincolo de moarte, de timp și spațiu.

Ne întrebăm ce a simțit Albert când sorții au decis ca fratele său să studieze la Academia de Arte.. Într-o lume egoistă, individualistă este aproape absurd să ceri unei persoane – chiar unui frate – să se sacrifice pentru visul tău. Ne întrebăm în ce perioadă Albert a devenit conștient că nu va putea vreodată să studieze artele plastice din cauza bolilor dobândite în mină. Ne întrebăm dacă n-a încolțit invidia și mânia în sufletul lui. Nu. În mod categoric nu fiindcă fraternitatea sinceră șterge orice urmă de răutate. În prietenie trebuie să fim dispuși să ne sacrificăm pentru visele altora, fără a aștepta vreo răsplată. În prietenie la umbra triumfului nu se ascunde invidia ci recunoștința și gratitudinea. În prietenie există primejdii pe care inima le poate depăși prin puterea iubirii. Doar atunci când puterea de a iubi va fi mai mare decât iubirea de putere vom putea înțelege mecanismele emoționale ale acestui scenariu de viață. Puterea de a iubi a lui Albert l-a determinat să–și abandoneze propriului vis și să-l susțină pe cel al fratelui său.

Câți dintre noi avem curajul să rămânem demni în fața eșecului? În fața unui vis spulberat. De câte ori.. privind la succesele altora n-am clevetit persoane apropiate; poate chiar familiale. Atitudinea lui Albert este expresia fraternități autentice: îmi abandonez scopurile personale pentru a te ajuta pe tine să-ți atingi ținta. O renunțare de sine comparabilă cu cea a Mântuitorului Cristos. Nu există dragoste mai mare decât aceea care ne determină să ne abandonăm scopul pentru fratele nostru. Pentru frații noștri. Și nu cei biologici.. cei pe care îi întâlnim pe parcursul călătoriei pământești: prietenii.

Pentru a fi prieteni.. trebuie să devenim întâi frați…

1.8. CURAJUL ÎN PRIETENIE

„Drumul cel mai scurt intre doua persoane este un zambet”

Leonardo da Vinci

Curajul, ca orice virtute se cultivă prin voință și exercițiu. Există o genă a curajului sau devenim curajoși în urma experiențelor personale de viață. De ce am nevoie de curaj pentru a întemeia o punte de comunicare între mine și celălalt? Ce se întâmplă dacă nu-mi ascult vocea interioară și îmi înăbușesc simțirea inimii care nu dorește altceva decât să comunice; să empatizeze.. să iubească?

Pierdem. Pierdem momente în care am fi putut fericiți dar nu am fost. Pierdem momente în care inima purtată de aripile prieteniei zboară peste timp, spațiu și decenii. Pierdem oportunități de a ne dezvolta și crește din punct de vedere spiritual. Ne irosim talanții trăind pentru noi în singurătate și mâhnire. Pierdem șansa de a ne oferi roadele minții noastre altora; pierdem sensul adevărat al vieții. Un om fără prieteni este precum un vultur fără aripi. Am fost creați pentru ne iubi aproapele și pentru a ne iubi pe noi înșine. Măreția zborului pe culmile prieteniei nu are corespondent în spectrul fericirii umane, e o emoție pozitivă care conferă sens, euforie și mai presus de toate măreție.

Cel mai curajos act pe care ființa umană îl poate realiza este să facă un prim pas înspre semenul lui. Să ai abilitatea de a recunoaște în semeni puncte congruente, pasiuni comune sau afinități. A trăi despărțit de ceea ce îți place este echivalent cu a suferi. Această concepție este foarte populară curentului promovat de budism prin cele 4 adevăruri nobile.

Primul adevăr nobil: Dukkha

Potrivit primului adevăr nobil, existența condiționată, așa cum este cunoscută de oameni, este suferință: nașterea este suferință, bătrânețea este suferință, boala este suferință, moartea este suferință, a fi unit cu ceea ce nu îți place este suferință, a fi separat de ceea ce îți place este suferință. Termenul suferință este de asemenea folosit pentru a exprima insatisfacția, pentru că merge dincolo de durerea fizică.

Suferința relevă trei aspecte: suferința fizică și mentală, suferința cauzată de schimbare și suferința cauzată de condiționări. Suferința atinge toate nivelurile existenței, de la cele mai joase la cele mai înalte, cuprinzând chiar ceea ce în mod normal considerăm ca fiind agreabil: „ceea ce omul normal numește fericire, cel luminat numește dukkha” (Samzutta Nikâya). Așadar prin lipsa de curaj putem trăi separați de oamenii cu aceași vibrație energetică, prin lipsa de curaj ne ascundem talanții prieteniei cu care Dumnezeu ne-a binecuvântat.

„Curajul este scara pe care urcă toate celelalte virtuți. – Clare Booth Luce”

Curajul este deseori înrudit cu statornicia și tăria. Dacă frica este atât de răspândită și manifestările ei atât de dominante, cum se face că există eroi? Curajul este prezentat în general în două feluri: ca o acțiune specifică (gestul disperat de a lua cu asalt o cazemată sau de a se arunca pe o grenadă) sau, pentru a relua o expresie a lui Socrate ca o calitate de o rară noblețe. Ce este de fapt curajul?

Le Petit Robert definește curajul astfel: Forță morală, ardoare, energie într-o acțiune, fermitate în fața pericolului, a suferinței fizice sau morale. Definiția din Grand Dictionnaire Larousse Encyclopedique este similară: fermitate, forță de caracter care permite înfruntarea pericolului în împrejurări dificile.

Dicționarele de limbă engleză dau definiții asemănătoare, legând curajul de bravură și eroism față în față cu pericolul, cât și cu forța morală și noblețea. Dicționarul britanic Chambers Dictionary vorbește despre curaj ca despre o calitate care permite bărbaților să facă față pericolului fără să cedeze fricii. Dicționarul israelian Ben Shushna asociază curajul cu forța, puterea și putința. Punctul comun al acestor definiții este prezentarea curajului ca fiind o trăsătură umană.

O ființă este împărțită între instinctul de conservare, care o incită în a căuta securitatea, și constrângerile sociale, care o împing spre pericol și dificultăți. În cazul combatanților, această luptă interioară este un factor al prăbușirii lor interioare, care se manifestă printr-un comportament extrem de incoerent.

A fi curajos nu înseamnă să nu-ți fie frică, ci să fii capabil să-ți duci misiunea la îndeplinire, chiar dacă îți este frică. Adevăratul curaj este o calitate pe care o posedă cei care sunt gata a se lansa într-o situație înspăimântătoare, în pofida unei frici subiective și a unor perturbări psihofiziologice. Curajul este mai mult decât o calitate înnăscută; curajul și lașitatea sunt opțiuni care i se oferă oricărei ființe umane. Aceste opinii se întâlnesc cu cele ale lui Lord Moran, care în celebra sa carte The Anatomy of Courage emite ideea că a avea curaj este o calitate morală și nu un dat de la natură, că este o alegere deliberată între două opțiuni, este decizia de neclintit de a nu ceda, o renunțare care trebuie să se împlinească nu numai o singură dată, ci în mai multe reprize, printr-un efort de voință. Concluzia sa esențială este aceea că voința înseamnă curaj.

O altă caracterizare a curajului ar fi:

Curajul înseamnă să te avânți în necunoscut în ciuda tuturor temerilor. Curajul nu înseamnă lipsă de teamă. Lipsa de teamă apare pe măsură ce ești din ce în ce mai curajos. Lipsa de teamă înseamnă experiența supremă a curajului. Ea este încununarea curajului absolut. Însă la început nu există mare diferență între omul laș și cel curajos. Singura diferență e că lașul își ascultă temerile și le urmează, iar curajosul le pune deoparte și merge înainte. Omul curajos se avântă în necunoscut în ciuda tuturor temerilor sale. El își cunoaște temerile, știe că există. Dar în esență, curajul înseamnă să riști cunoscutul pentru necunoscut, familiarul pentru nefamiliar, confortabilul pentru neconfortabil; EL E UN PELERINAJ ASPRU SPRE O DESTINAȚIE NECUNOSCUTĂ. Niciodată nu știi dacă ai să poți să mergi până la capăt sau nu. E un joc de noroc, dar numai cei care joacă la noroc știu ce e viața. Cuvântul "curaj" este foarte interesant. El provine din rădăcina latină "cor", care înseamnă inimă, așadar a fi curajos înseamnă a trăi cu inima. Înseamnă să asculți glasul inimii și să îndrăznești. Înseamnă să depășești sentimentul de plafonare, autosuficiență și conservare. Nu am venit aici să hibernăm, scopul nostru este acela de a ne atinge idealurile și visele ce le-a sădit Dumnezeu în sufletul nostru. Înainte ca noi să ne naștem. Înainte ca noi să fim.. Din pântecele maicii noastre Dumnezeu ne cunoaște și își dorește ca noi să ne urmăm visele pe care ni le-a dăruit. Dar fără curaj ne va fi imposibil…

Numai slăbănogii trăiesc cu capul; fiindu-le frică, ei se înconjoară de siguranța logicii. Calea inimi este calea curajului. Curaj înseamnă să trăiești în nesiguranță, înseamnă să trăiești în iubire și încredere, înseamnă să te avânți în necunoscut. CURAJ ÎNSEAMNĂ SĂ MERGI PE CĂRĂRI PERICULOASE. Viața este periculoasă și numai cei lași știu să evite pericolele, dar e drept că ei sunt deja morți. Un om cu adevărat viu, plin de vitalitate, se avântă întotdeauna în necunoscut. Acolo există primejdii, dar el își asumă riscul. Inima este veșnic gata să-și asume riscul, inima e un jucător de noroc. Capul este afacerist. Capul calculează întotdeauna, e viclean. Inima nu e calculată…

Alte cugetări despre curaj…

Curajul ireproșabil înseamnă să faci fără martori ce ar fi cineva capabil să facă dacă ar privi toată lumea.

Curajul este începutul biruinței.

Curajul este vederea peste propria ființă și peste orice primejdie, a unui scop.

Curajul – o sensibilitate perfectă a măsurii pericolului, și o dorință mentală de a îl îndura.

Adevăratul curaj este atunci când știi că vei fi bătut înainte să începi, dar începi oricum și reziști până la capăt orice s-ar întâmpla.

O definiție a curajului: să cunoști lumea așa cum este și să ai puterea să o iubești în continuare.

Adevăratul curaj nu este forța brutală a eroilor vulgari, ci hotărârea fermă a virtuții și a rațiunii.

Curajul, se pare, este puterea de a trece peste pericole, nenorociri, frică, nedreptate și de a continua totuși să-ți afirmi ție însuți că viața, cu toate necazurile și tristețile sale are un sens, chiar dacă uneori peste înțelegerea noastră, și că întotdeauna există un mâine.

Curajul este o frică ce și-a spus rugăciunile.

Curajul este frica căreia îi reziști un minut mai mult.

Curajul este mersul prin frică înspre faptul de a fi liber.

Curaj este să fii speriat de moarte și totuși să încaleci pe cal.

Curajul este prețul pe care viața îl pretinde pentru a îngădui pacea.

Curajul este arta de a fi singurul care știe că ești speriat de moarte.

Curajul înseamnă să nu lași niciodată acțiunile tale să fie influențate de temerile tale.

Curajul nu este absența fricii; este mai degrabă înțelegerea că altceva este mai important decât frica..

Curajul este ceea ce îți trebuie pentru a sta în picioare și a vorbi; curajul este și ceea ce îți trebuie pentru a sta jos și a asculta.

Curajul e o medie între temeritate și lașitate.

Curajul este scara pe care urcă toate celelalte virtuți.

– „Împăratul mi-a zis: “Pentru ce ai fața tristă? Totuși nu ești bolnav; nu poate fi decât o întristare a inimii.” Atunci m-a apucat o mare frică, și am răspuns împăratului: „Trăiască împăratul în veac! Cum să n-am fața tristă, când cetatea în care sunt mormintele părinților mei este nimicită și porțile ei sunt arse de foc?” Neemia 2:2-3-

Aceste versete îmi aduc aminte de pilda talanților spusă de Domnul Iisus (Mat.25:14-30), prin care ne este prezentat un om bogat, care după ce a dat robilor săi toată averea, le-a cerut acestora să investească banii primiți cu înțelepciune.

Doi dintre slujitorii acestui om au procedat exact cum li se ceruse. Cel ce primise numai un talant, a făcut însă o groapă în pământ și a ascuns acolo banii stăpânului său. Știți de ce n-a investit acest slujitor banii primiți? Pentru că i-a fost frică!

Frica este un mare dușman pentru copiii lui Dumnezeu, pentru că cel fricos nu poate să împlinească ceea ce i s-a cerut să facă.

Și lui Neemia i-a fost frică atunci când a trebuit să dea un răspuns împăratului și să-i ceară permisiunea să meargă la Ierusalim. Dar el a biruit această teamă și i-a răspuns împăratului cu o deosebită îndrăzneală, fiindcă știa că Dumnezeu îi pregătise această ocazie și i-a deschis ușa pentru această conversație.

Mă întreb de câte ori și noi nu reușim să realizăm lucruri importante pentru Domnul, fiindcă suntem cuprinși de frică?

Ți-a fost vreodată teamă să împlinești ceea ce știai că trebuie să faci?

Pentru că Dumnezeu vrea să fii plin de încredere, nu de teamă, fii gata să te rogi începând chiar de astăzi și să-i ceri lui Dumnezeu să te întărească și să-ți dea putere, pentru a depăși orice teamă.

DUMNEZEU VREA SĂ FII PLIN DE CURAJ, NU DE TEAMĂ; NE-A DAT DUHUL ÎNCREDERII NU AL FRICII!

Cum folosim darurile lui Dumnezeu, înlăturând teama de eșec sau respingere?

Dumnezeu este Creatorul și Stăpânul a tot ceea ce există. După ce a terminat creația, nu a părăsit-o ci îi poartă de grijă neîncetat.

Omul, care este mai presus de toată creația, nu are nimic de la sine sau prin puterile sale. Totul, chiar și viața le are primite în dar de la Dumnezeu. Încă din momentul nașterii noastre, El ne înzestrează cu diverse daruri, cum ar fi: inteligență, voce frumoasă, frumusețe și alte diferite talente. Ținând cont de puterea fiecăruia de a le folosi, Dumnezeu le împarte: unora mai mult iar altora mai puțin.

Fiecare om are datoria/obligația de a le folosi și înmulți/îmbunătăți, pentru binele său și al semenilor, știind că Dumnezeu le cere aceasta și îi va judeca pentru felul cum și-au folosit darul. De la cei care au primit mult, așteaptă mult, iar de la cei care au primit mai puțin, atât cât pot da aceștia.

Omul leneș, ține aceste daruri îngropate, nu le folosește nici pentru sine, și nici pentru cei din jur. Acest refuz, de a le înmulți pentru folosul semenilor noștri, este un păcat mare, pe care Dumnezeu îl pedepsește.

Pentru a înțelege acest subiect mai bine, Mântuitorul le-a spus oamenilor următoarea pildă:

14… un om, plecând departe, și-a chemat slugile și le-a dat pe mână avuția sa.

15. Unuia i-a dat cinci talanți, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după puterea lui și a plecat.

16. Îndată, mergând, cel ce luase cinci talanți a lucrat cu ei și a câștigat alți cinci talanți.

17. De asemenea și cel cu doi a câștigat alți doi.

18. Iar cel ce luase un talant s-a dus, a săpat o groapă în pământ și a ascuns argintul stăpânului său.

19. După multă vreme a venit și stăpânul acelor slugi și a făcut socoteala cu ele.

20. Și apropiindu-se cel care luase cinci talanți, a adus alți cinci talanți, zicând: Doamne, cinci talanți mi-ai dat, iată alți cinci talanți am câștigat cu ei.

21. Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună și credincioasă, peste puține ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău.

22. Apropiindu-se și cel cu doi talanți, a zis: Doamne, doi talanți mi-ai dat, iată alți doi talanți am câștigat cu ei.

23. Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună și credincioasă, peste puține ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău.

24. Apropiindu-se apoi și cel care primise un talant, a zis: Doamne, te-am știut că ești om aspru, care seceri unde n-ai semănat și aduni de unde n-ai împrăștiat.

25. Și temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată ai ce este al tău.

26. Și răspunzând stăpânul său i-a zis: Slugă vicleană și leneșă, știai că secer de unde n-am semănat și adun de unde n-am împrăștiat?

27. Se cuvenea deci ca tu să pui banii mei la zarafi, și eu, venind, aș fi luat ce este al meu cu dobândă.

28. Luați deci de la el talantul și dați-l celui ce are zece talanți.

29. Căci tot celui ce are i se va da și-i va prisosi, iar de la cel ce n-are și ce are i se va lua.

Iar pe sluga netrebnică aruncați-o întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților.

Avem obligația să folosim darurile primite de la Dumnezeu, împărtășindu-le și semenilor noștri, și să ne ferim de a ne mândri cu talentele și calitățile noastre. Deasemenea nu trebuie să disprețuim pe cei care nu sunt atât de înzestrați, pentru că ceea ce avem nu este meritul nostru ci dar de la Creatorul nostru. La Sf. Liturghie preotul zice: Ale Tale dintru ale Tale, Ție îți aducem de toate și pentru toate.

2. A FI PRIETEN CU ÎNGERII

2.1. ÎNGERUL PĂZITOR – EXPRESIE A PRIETENIEI ANGELICE

„Iubirea este aripa pe care Dumnezeu ti-a daruit-o pentru ca tu sa urci la El” V .NOVALIS

Cine este îngerul gardian? Ce este un înger păzitor și cum se întemeiază o relație de prietenie cu el? Îngerul păzitor este trimis de Dumnezeu să aibă grijă de noi și este unic pentru fiecare persoană. În Scriptură, în Psalmul 91, este scris: „Îmi voi trimite îngerii în jurul vostru să vă protejeze în tot ce faceți”. Ei ne veghează plini de dragoste de la naștere și până la părăsirea corpului fizic prin așa zisa moarte, când ne conduc înapoi în cer.

Este cu adevărat un miracol faptul că avem cu toții lângă noi acel reprezentant al Divinului care să ne însoțească toată viața, și în momentele noastre bune și în cele dificile. Sarcina acestei făpturi angelice este specială, pentru că ea acționează numai din iubire. Responsabilitatea sa este de a păstra mereu sufletul omului unit cu Dumnezeu. Până la o anumită limită, nu contează cât de mult se va scufunda omul în întuneric, nu contează cât de închisă poate să-i devină inima, îngerul este întotdeauna acolo, așteptând cu încredere momentul când omul va începe să caute o apropiere mai mare de Dumnezeu.

Rolul unui înger păzitor începe în realitate mai înainte de naștere. Până pe la vârsta de 7 ani, copiii sunt de regulă mult mai conștienți de prezența îngerilor. Apoi apare ca un văl care se lasă peste memorie și uităm. Cu toate acestea, îngerii sunt mereu prezenți. Cu cât creștem și ne maturizăm, observăm că avem o relație diferită cu îngerul nostru păzitor. Este ceva mai electivă. Simțim nevoia să întrebăm, simțim nevoia să intrăm în contact cu îngerul nostru gardian.

Îngerul păzitor ne veghează și ne protejează pentru a ne împlini destinul. Destinul  este un fel de schiță, o creionare, pe care o intuim, dar el este în strânsă legătură cu liberul nostru arbitru. Schița generală este menținută și protejată de îngerul păzitor și el ne conduce pas cu pas pentru împlinirea acestui destin. Cu cât ne vom deschide mai mult față de influențele îngerului nostru păzitor, cu atât mai mult ne vom împlini destinul și cu atât mai mult vom fi în armonie cu universul. Iată o imagine metaforică care descrie sugestiv raportarea la îngerul păzitor și responsabilitatea lui în ce privește destinul uman. Este imaginea unui înger care ține un brațe un coș. În acest coș sunt diferitele oportunități și potențialități pe care le avem în viața noastră, diferitele obligații sau experiențe prin care ne-am asumat să trecem, în acord cu voința lui Dumnezeu, mai înainte să ne naștem. Aceste evenimente sunt doar schițate; în rest, este suficient spațiu pentru transformările pe care le vom face în acord cu liberul nostru arbitru.

Foarte importantă este nevoia de acceptare în relația omului cu îngerul păzitor. Indiferent ce dificultate apare în viața noastră, dacă acceptăm prezența și grija plină de iubire a îngerului nostru păzitor, acceptăm în același timp și iubirea lui Dumnezeu Însuși, care se manifestă astfel în viața noastră într-un mod foarte direct și personal.

Nu contează cât de dificilă este o situație prin care treci, ea poate fi parcursă mai ușor dacă te gândești la înger ca la un prieten căruia îi ceri ajutorul. Când te hotărăști să devii prieten cu o anumită ființă, cauți să vezi tot ce l-ar putea face fericit; ai vrea să știi ce muzică îi place, ce artă îl interesează etc. La fel este și cu îngerii. Dacă vrei să începi să-ți cunoști îngerul păzitor, te vei focaliza pe acele arii de interes ale sale. Și care sunt ariile de interes ale unui înger păzitor? Dezvoltarea integrității morale. Trezirea sufletului. Evoluția spirituală. Transformarea naturii interioare a omenirii.

Metaforic vorbind, când intri în contact cu îngerul păzitor în timpul momentelor dificile, drumul va fi tot acolo. Poate că vor fi pietre pe drum, dar ție ți se dau niște papuci speciali, astfel încât să nu mai simți pietrele. Vei avea aceleași experiențe, dar nu le vei resimți la fel. Îngerii sunt capabili să ne ajute sub toate formele; ei creează miracole; pot interfera cu legile fizice ale universului; există relatări despre mașini care puteau trece una prin cealaltă. Un singur lucru nu-l pot face: nu pot să interfereze cu liberul nostru arbitru.

Există modalități specifice prin care oamenii pot lua contact cu îngerul păzitor? Răspunsul este foarte simplu. Nu trebuie să vă conectați, sunteți deja conectați cu îngerul vostru în fiecare moment, în fiecare secundă din viața voastră. Problema este să devenim noi conștienți de această realitate. A-i vedea pe îngeri nu depinde numai de noi. Depinde de ei dacă vor să ni se reveleze. Pentru început, tot ce avem de făcut este să recunoaștem miracolele din viața noastră și să spunem: “Mulțumesc”. Cu cât spunem mai des mulțumesc, cu atât miracolele vor curge în viețile noastre și cu atât vom fi mai deschiși. Fii recunoscător pentru ceea ce este bun, plăcut, care ne ajută,   pentru toate binecuvântările din viață, dar și pentru situațiile dificile – așa cum ai spune mulțumesc pentru un cadou. Să fim recunoscători pentru toate încercările spirituale, pentru că astfel putem dobândi noi calități ale sufletului pe care nu le-am fi obținut în alt mod. Când atingem această atitudine a sufletului, se petrece un lucru minunat. Îngerul păzitor cel plin de iubire devine plin de compasiune și se manifestă. Ființele din planurile celeste vor fi încântate și foarte mișcate de această atitudine de recunoștință pentru toate dificultățile pe care urmărim să le depășim.

A doua calitate foarte importantă este empatia. Aceasta înseamnă de fapt să împărtășești trăirile altei ființe. Adică te conectezi cu viața cuiva, a unei ființe iubite, a unui prieten și simți pasiunea vieții lui. Care e misterul acelui suflet? Când vei începe să te minunezi de acest mister, îngerul tău păzitor va intra în contact cu îngerul lui păzitor. Și în scurtă vreme cei doi îngeri păzitori vor conlucra între ei și cu tine. Apoi va trebui să dobândim credința că în orice situație, oricât de dificilă sau de neînțeles pentru noi, există o prezență divină; există o influență călăuzitoare. Nu contează cât de dificil este, întotdeauna există o cale prin acest set de circumstanțe.

O altă calitate este dorința de a ajuta, de a servi. Mulți dintre noi nu știu nimic despre a servi. Nu poți servi cu adevărat fără o noțiune foarte foarte importantă: sacrificiul. Sacrificiul înseamnă de fapt “a folosi partea ta sacră” – adică ceva ce vine dintr-un loc sacru dinlăuntrul ființei tale. Dacă servești, trebuie să dai ce e mai bun în tine.

Nu poți lucra cu îngerii fără ca iubirea din care ei sunt creați să nu inunde sufletul tău.   Un mod minunat de a ne contacta îngerul păzitor este să-l invocăm dimineața la trezire, sau seara înainte de culcare, rostind rugăciunea Înger, îngerașul meu. Dacă vom proceda astfel, vom începe să simțim atingerea aripii îngerului, vom începe să simțim iubirea pe care o au cerurile pentru noi oamenii.

O formă de invocare pe care, datorită simplității și sincerității o abordăm din primii ani de viață și… până în ceasul Marii Treceri.

Înger, îngerașul meu

Înger, îngerașul meu,
Ce mi te-a dat Dumnezeu,
Totdeauna fii cu mine
Și mă învață să fac bine!
Eu sunt mic,
Tu fă-mă mare,
Eu sunt slab,
Tu fă-mă tare,
În tot locul mă-nsoțește
Și de rele mă ferește!
Doamne, îngerașii tăi
Fie păzitorii mei,
Și în zi și în noapte,
Până-n ceasul cel de moarte.
Amin!

2.2. ÎNGERUL PĂZITOR – REFERINȚE EVANGHELICE

Alături de toate adevărurile credinței și alte teologilor despre existența îngerilor, argumentate prin Sfânta Scriptură și sfânta tradiție, se face uneori simțită o contestație în lumea noastră: este contestată existența îngerului păzitor. Pentru o lume care fuge de lumină, care nu face adevărul și care-l refuză deseori pe celălalt preferând egoismul singurătății și al izolării, existența unui „personaj” bun, mereu alături, imposibil de îndepărtat și care își exercită și puterea de a arăta cum trebuia să fie făcut ceva ce deja a fost făcut (rău!), este incomodă, chiar neînțeleasă.

În cazul în care nu se verifică această ipoteză a disconfortului existențial creat de un înger mereu aproape, se poate întâmpla să se recurgă la evacuarea îngerului păzitor din existența cotidiană prin apel la ne-înțelegere și ne-cunoaștere: nu-i este înțeleasă nici ființa, nici prezența, nici scopul, și atunci e declarat ca inexistent sau inutil. Bineînțeles, că această soluție de a elimina ceea ce nu e înțeles și/sau perceput este „expresia unei inteligențe pripite, împăcată prematur cu propria ei limită, anulată de prejudecata că «ascunsul» e irațional și, deci, nelegiferabil”

În afara acestor ipoteze, rămânem noi, cei ancorați în credința existenței unui înger păzitor, a unui înger ce ne călăuzește, de cele mai multe ori, tăcut și preventiv, prin tumultul acestei lumi.

De fapt, ce se neagă și ce adevăr este respins atunci când sunt refuzați îngerii păzitori? Este respins adevărul și mărturia Sfintei Scripturi care ne învață: „Nici un rău nu te va lovi, nici o nenorocire nu se va apropia de locuința ta, pentru că el va porunci îngerilor săi să te păzească pe toate căile tale. Ei te vor purta pe mâini ca nu cumva să-ți lovești piciorul de piatră” (Ps 91,10-12). Tot ca mărturie vetero-testamentară apare și îngerul invocat de Iacob atunci când i-a binecuvântat pe fii lui Iosif: „Dumnezeul în fața căruia au umblat părinții mei Abraham și Isaac, Dumnezeul care m-a păstorit pe mine de când mă știu până-n ziua de azi, îngerul care m-a izbăvit pe mine de tot răul să-i binecuvânteze pe copiii aceștia” (Gen 48,16). Pe lângă acestea, mărturie stau textele din Cartea lui Tobia (cf.  Tob 5), texte din Cartea Exodului (cf.  Ex 23,20) și altele. Și Noul Testament prezintă mărturii despre îngerul păzitor. Amintim în primul rând învățătura lui Iisus Cristos despre realitatea că omul, fie el cât de mic, are alături de el un înger care privește pururi fața Tatălui: „Aveți grijă să nu disprețuiți pe vreunul dintre aceștia mai mici, căci vă spun că îngerii lor în ceruri privesc mereu fața Tatălui meu care este în ceruri” (Mt 18,10). Avem apoi fragmentul din cartea Faptele apostolilor care ne vorbește despre „îngerul lui Petru” care a realizat eliberarea miraculoasă a apostolului (cf.  Fap 12,1-19) .

Împreună cu acest adevăr al Scripturii, negat de cei care refuză existența îngerilor, în cazul de față, existența îngerului păzitor, este respins și adevărul crezut, mărturisit și învățat de Biserică:

Din copilărie (cf. Mt 18,10) până în ceasul morții (cf.  Lc 16,22) viața omului este înconjurată de ocrotirea (cf.  Ps 34,8; 91,10-13) și de mijlocirea [îngerilor] (cf.  Iob 33,23-24; Zah 1,12; Tob 12,12). „Fiecare credincios are alături un înger ca apărător și păstor care să-l îndrume în viață” . Încă de pe pământ, viața creștină participă, în credință, la comunitatea preafericită a îngerilor și a oamenilor, uniți în Dumnezeu.

După cum observăm, în învățătura Bisericii este cuprinsă și gândirea sfântului Vasile cel Mare, iar negând învățătura Bisericii despre îngeri este respinsă și învățătura părintelui capadocian care susține ca realitate evidentă și incontestabilă existența îngerului păzitor: „Că ar fi un înger cu fiecare credincios, în calitate de pedagog sau călăuză dirijându-i viața, nimeni nu ar contrazice acest lucru”. De asemenea, mai învață că, „îngerii au fost puși ca pedagogi și guvernatori ai oamenilor”.

Conform mărturiei Sfintei Scripturi, nu doar oamenii au un înger păzitor, ci și popoarele: „Știi tu oare de ce am venit la tine? Acum mă voi întoarce să mă lupt cu voievodul [= îngerul] perșilor; eu plecam, dar voievodul [= îngerul] grecilor venea” (Dan 10,20; cf.  Dan 10,13). O altă mărturie pentru susținerea acestui adevăr apare în Cartea Deuteronomului – în versiunea Septuaginta: „Când cel preaînalt a împărțit neamurile, când i-a semănat pe fii lui Adam, a pus hotarele neamurilor după numărul îngerilor lui Dumnezeu” (Dt 32,8; cf. Ps 82; 89,7) . Aceste text reliefează atât că Dumnezeu i-a rânduit fiecărui popor un înger păzitor, cât și că toate ființele cerești, oricare le-ar fi numele și rangul, se află în subordinea lui Dumnezeu.

Dacă ne întrebăm care sunt funcțiile îngerilor păzitori – a căror importanță e evidențiată și prin faptul că Biserica le-a rezervat o zi liturgică pentru a fi sărbătoriți, ziua de 2 octombrie – găsim răspunsurile cuprinse în rugăciunea pe care o rostim zilnic la Angelus, Angele Dei: „Angele Dei, qui custos es mei, me tibi comissum

pietate superna, hodie, illumina, custodi, rege et guberna”.

Această rugăciune, pe lângă faptul că ne întărește în convingerea că avem un înger păzitor și că nu suntem proprietarii acestui înger, ci el este al lui Dumnezeu care ni-l dăruiește, ne sintetizează funcțiile îngerilor păzitori. În primul rând acest înger ne este învățător prin faptul că ne luminează, că ne ajută să creștem în cunoaștere. În al doilea rând, este menționată funcția descrisă de numele său, aceea de păzitor, de protector; el este cel care – în această lume în care „trăim foarte periculos”, în care „totul se poate întoarce oricând împotriva noastră” și o situație banală a vieții cotidiene poate să se transforme într-un fapt letal, în care „suntem înconjurați de viruși, de cataclisme potențiale, de mecanisme imperfecte, de semeni iresponsabili sau de-a dreptul criminali” – ne ferește de rele, de toate relele, și face în așa fel încât să terminăm cu bine această cursă a vieții ce pare deseori că are șanse minime de a fi sfârșită într-un mod optim. În al treilea rând, el ne este povățuitor, sfătuitor, „îndemnându-ne spre fapte bune”, propunându-ne „criterii ale acțiunii îndreptățite”, el este cel spre care ar trebui să se îndrepte mulțumirile și recunoștința celor care spun „am fost inspirat” și/sau „am intuit”. Și în al patrulea rând, el este ocârmuitorul nostru, este cârmaciul care ne poartă barca vieții spre patria fericită prin mijlocul acestui război naval ce se desfășoară de la întemeierea lumii; este călăuza mistică ce ne indică mereu calea mântuirii, fără însă a ne forța libertatea pentru a păși pe ea. Cu alte cuvinte, „funcția generică a îngerului este buna noastră orientare. Bună orientare în plan cognitiv, pragmatic, etic și soteriologic”.

Și aceste lucrări, funcții ale îngerilor se desfășoară tot sub imboldul Spiritului Sfânt, după cum am văzut că se întâmplă și în acțiunile pe care le întreprind ceilalți îngeri. Despre acest adevăr – că îngerii păzitori acționează în favoarea oamenilor și a popoarelor sub imboldul Duhului Sfânt – dă mărturie Sfânta Scriptură atunci când învață prin psalmist: „Căci îngerilor săi Domnul le va porunci să te păzească în toate căile tale; te vor ridica pe mâini, ca să nu se izbească de piatră piciorul tău” (Ps 91,11-12). Așadar, atunci când ei intervin pentru noi, Dumnezeu – Tatăl, Fiul și Sfântul Duh – este cel care le poruncește.

Pentru a vedea modul prezenței îngerului păzitor alături de noi, precum și forța pe care el o desfășoară atunci când intervine pentru noi, să privim la învățătura sfântului Vasile cel Mare pe care ne-o prezintă atunci când comentează versetul „îngerul Domnului veghează lângă cei ce se tem de el și-i scapă de primejdie” (Ps 34,8): “Îngerul stă alături de oricine a crezut în Domnul, dacă nu-l alungăm niciodată prin faptele noastre rele. După cum fumul alungă albinele, iar pe porumbei îi pune pe fugă mirosul urât, tot așa și pe paznicul vieții noastre, pe înger, îl îndepărtează păcatul. Dacă ai în sufletul tău fapte vrednice de pază cerească și dacă locuiește în tine o minte bogată în contemplările adevărului, atunci, pentru bogăția faptelor tale prețioase de virtute, Dumnezeu așează neapărat lângă tine străjeri și paznici; te întărește de jur împrejur cu paza îngerilor. Uită-te cât e de mare firea îngerilor, că un singur înger este asemănat cu o întreagă armată și cu o tabără cu o mulțime de oameni. Datorită măreției sale, cel care te păzește, Domnul, îți dăruiește tabără, iar datorită tăriei îngerului, Domnul te înconjoară ca și cu niște ziduri și te întărește cu tăria lui. Aceasta înseamnă „de jur-împrejur”. După cum zidurile cetăților sunt așezate de jur-împrejurul cetăților și opresc din toate părțile atacurile dușmanilor, tot așa și îngerul înalță zid împotriva dușmanilor care te atacă din față, te apără de dușmanii care ar veni din spate și nu lasă nepăzite nici laturile. „Vor cădea dinspre latura ta o mie, și zece mii de-a dreapta ta” (Ps34,8), iar pe tine nu te va atinge nici o rană de la vreunul dintre dușmanii tăi, căci va porunci pentru tine îngerului lui “.

Acest text vasilian aduce în discuție o teză mult disputată: în ce măsură îngerul păzitor ne poate sau nu abandona? Sfinții Părinți au susținut că păcatul îl alungă pe îngerul păzitor, dar învățătura scolastică, exprimată mai ales prin sfântul Toma de Aquino, susține că îngerul păzitor nu-l abandonează niciodată în totalitate pe omul care i-a fost încredințat, chiar dacă uneori, deși prezent, el nu intervine pentru a împiedica un dezastru sau un păcat. Ceva în acest sens ne poate spune și mărturia cardinalului Aquirre: „Îngerii nu sunt rândunele care pleacă o dată cu sosirea iernii”.

Împreună cu această teză disputată apare și problema dacă îngerul păzitor se întristează atunci când păcătuim. Răspunsul scolasticii, tot prin Toma de Aquino, este că nu, îngeri nu se întristează: „Îngerii nu suferă nici din cauza păcatelor, nici din cauza pedepselor pe care le primesc oamenii [care le sunt încredințați]”. Această teză este susținută plecând de la premisa că „îngerii nu au afecte divergente și sunt deasupra oricărei forme de sentimentalism”. Dar soluția aceasta nu se împacă cu unele texte ale Scripturii, care-i prezintă pe îngeri bucurându-se sau plângând: „Va fi mare bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se convertește” (Lc 15,10); și „solii [=îngerii] vor fi trimiși, plângând amar și cerând pace” (Is 33,7).

Din multele dezbateri care s-au concentrat asupra îngerului (păzitor) ne mai oprim atenția doar asupra disputei referitoare la cine este pus sub protecția unui înger păzitor și din ce moment. Are un înger păzitor tot omul sau numai cel botezat sau numai cel ce trăiește în starea de har sfințitor? Îngerul păzitor îi este dat omului în momentul concepției, la naștere sau la primirea botezului? Un principiu teologic de la care trebuie să plecăm în soluționarea acestor dezbateri este că „orice realitate inferioară din creație este în mod necesar pusă sub ocrotirea unei realități superioare. Această mare lege nu cunoaște excepții” . Aceasta pentru că, într-adevăr, nu există nicio ființă creată care să se poată dispensa total de orice protecție. Totodată, ființele au fost înzestrate cu anumite puteri care le capacitează să devină protectoarele celor inferioare lor. Întrucât, conform învățăturii Sfintei Scripturi, există un înger care veghează orice „componentă” a lumii create – sunt îngeri care controlează vânturile, pământul și marea (cf.  Ap 7,1-3), îngeri care veghează asupra focului (cf.  Ap 14,18) și asupra apelor (cf.  Ap 16,4-5) – apare ca imposibil și de neacceptat ca să existe o ființă umană care să fie privată de asistența unui înger păzitor. Chiar și cea mai rea și păcătoasă ființă are alături un înger păzitor care o împiedică să facă și mai multul rău pe care ar fi în stare să-l înfăptuiască. Iar acest înger păzitor îi este dat omului la naștere. Nu-i este dat omului din momentul concepției, căci până la naștere el se află sub ocrotirea îngerului păzitor al mamei. Și nu este dat nici la botez căci „nu e logic să acceptăm că există îngerii apelor și ai vântului, dar că unii oameni – necreștini, sau nebotezați – nu au acest privilegiu”. Demnitatea și valoarea ființei umane, chip și asemănare cu Dumnezeu, cer să fie pusă imediat și neîntrerupt sub ocrotirea unui înger păzitor. Se poate susține totuși, plecând de la învățătura unor scriitori bisericești, că primirea sacramentului Botezului intensifică acțiunea ocrotitoare a îngerului păzitor. Scria Origene: „Dacă eu aparțin Bisericii, oricât de mic aș fi, îngerului meu îi este îngăduit să privească fața Tatălui. Dar dacă eu sunt în afara Bisericii, el nu îndrăznește să o facă”.

Cu siguranță, și în aceste dezbateri, capacitățile noastre cognitive se văd depășite. Simțim nevoia să ne dăm asentimentul pentru existența realităților pe care le mărturisim prin credință, chiar dacă nu le înțelegem în totalitatea misterului existenței lor. Și după cum orbii nu au dreptul să nege existența luminii pentru că nu o percep, nici noi nu avem puterea de a-i reduce la neființă pe îngeri pentru că nu-i percepem cu simțurile noastre naturale. Cei care-i expulzează din existență pe îngeri – și pe Duhul Sfânt sau/și colaborarea dintre Duhul Sfânt și îngeri – pentru faptul că nu le pricep și nu le percep ființa, prezența și scopul, se comportă ca omul care se încăpățânează să nu folosească liftul pentru motivul că nu înțelege cum funcționează și, astfel, urcă toată viața pe scări.

Afirmații pentru îngeri

Spuneți aceste afirmații zilnic, pentru a face să crească încrederea în sine și dragostea de sine. Le puteți înregistra cu propria voce, obținând o casetă cu afirmații puternice, sau puteți să copiați la xerox această pagină și să o puneți într-un loc vizibil și ușor accesibil. Adăugați propriile afirmații legate de scopurile și dorințele voastre.

Sunt înconjurat de îngeri acum.

Îngerii emit razele iubirii lui Dumnezeu asupra mea și prin mine.

Accept această iubire de la Dumnezeu și. de la îngeri.

Merit iubire.

Merit fericire.

Merit sănătate.

Merit ajutor din cer și îl accept acum.

Chem pe Dumnezeu și pe îngeri să mă ajute și să mă călăuzească.

Ascult de vocea mea interioară și de sentimentele mele.

Vocea mea interioară și sentimentele mele sunt îndrumări de la Dumnezeu și de la îngeri.

Aceste îndrumări sunt tot ceea ce am nevoie.

Urmez aceste îndrumări cu deplină credință.

Știu că Dumnezeu și îngerii mă iubesc și mă îndrumă acum.

Accept iubirea îngerilor.

Accept iubirea.

Iubesc.

Sunt iubire.

Sunt iubitor / iubitoare.

Sunt foarte iubit.

Fiecare mă iubește.

Iubesc pe fiecare.

Iert pe fiecare.

Mă iert pe mine însumi / însămi.

Trimit iubirea de la Dumnezeu oricărei persoane pe care o întâlnesc.

Veghez cu grijă asupra gândurilor mele și permit numai gânduri pozitive și iubitoare. În lume există iubire din belșug.

Este destulă iubire pentru fiecare.

Este și pentru toți din jur.

Am toate din belșug.

Atrag oameni minunați, iubitori, în viața mea.

Îngerii mei și eu ne bucurăm de ocaziile de a sluji această lume.

Sunt mereu răsplătit.

Viața mea este armonioasă și liniștită. Sunt plin / ă de pace.

Sunt plin / ă de bucurie.

Radiez de bucurie.

Vedem, așadar, că suntem în permanență sub ocrotirea și supravegherea îngerilor. Din momentul nașterii suntem puși sub ocrotirea lor și, dacă vom fi fideli demnității puse în noi de creator, la sfârșitul vieții vom fi duși de ei în „sânul lui Abraham”, asemenea lui Lazăr cel Sărac (cf.  Lc 16,22).

3. A FI PRIETEN CU DUMNEZEU

3.1. INVITAȚIA – PRIMUL PAS ÎNSPRE PRIETENIE

(DRUMUL SPRE EMAUS)

Mulți călători. Multe drumuri. Pentru fiecare dintre noi viața va lua o altă direcție.

Drumul spre Emaus descris în Sfânta Evanghelie este întâi de toate un drum revelator pentru fiecare pelerin pământesc. Indiferent care ar fi destinația pe care ne-o alegem.. la un moment dat în persoanele cu care interacționăm îl descoperim pe Iisus cel veșnic. Este important ca înainte de a ajunge la Emausul vieții noastre să-l fi descoperit pe drum pe Iisus. Poate ni se va alătura atunci când ne vom aștepta cel mai puțin sau prin persoana unei ființe umane, a unei situații. Sau a unui gând. Arătarea lui Iisus la doi din ucenicii Săi, în drum spre Emaus înseamnă în planul credinței certitudinea că nu suntem singuri pe nisipurile mișcătoare ale acestei lumi, că există un Ierusalim ceresc, un imperiu al luminii și o armată îngerească dincolo straturile Terrei.

Luca 24, 13-25
Marcu 26, 12-13
Luca 24, 13-14

„Și iată doi dintre ei mergeau în acea zi la un sat, care era departe de Ierusalim, ca la șaizeci de stadii, a cărui nume era Emaus. Și aceia vorbeau între ei despre toate întâmplările acelea”.

Călătoria lui Iisus cu cei doi ucenici la Emaus este istorisită numai de Luca. Marcu o notează numai foarte succint. Ea este relatată așa de natural încât impresionează profund și presupune a fi făcută de un martor ocular, iar Renan o prețuiește și nu se îndoiește de autenticitatea ei. Sosirile și plecările femeilor la casa unde erau adunați ucenicii au durat două sau trei ore sau poate și mai mult (Prot), după care lucrurile au revenit la normal, din punct de vedere exterior, dar agitația domnea în interiorul locuinței respective.

Și iată că doi din numărul ucenicilor se ridică și pleacă în aceeași zi după masă, la o localitate departe de Ierusalim, cam la șaizeci de stadii, cel mult 10 km numită Emaus. Ei erau Cleopa (vers. 18), probabil soțul Mariei, cumnata Sfintei Fecioare, iar al doilea nenumit din modestie probabil, era Luca Evanghelistul (Teofilact) iar alții cred că ar fi Natanael. Oricum, se crede că erau din rândul celor 72 de ucenici. Localitatea era situată la nord-vest și era vechea localitate Ammaus, amintită de Iosif Flaviu.

Era un sat după Marcu (26, 12), iar unii exegeți afirmă că era vestită printr-o fântână cu ape termale. Mai târziu a devenit colonie romană sub numele de Nicopoli. Cei doi ucenici nu plecau la plimbare, ci pentru chestiunile lor particulare sau poate se întorceau acasă de la sărbătorile Paștilor. Oricum, sub impresia vie a evenimentelor dramatice întâmplate cu Mântuitorul, ei se întrețineau despre ele și le comentau, poate chiar confruntându-se.

Luca XXIV, 15-16. „Și pe când vorbeau și se întrebau între ei și Iisus însuși, apropiindu-se mergea împreună cu ei. Dar ochii lor erau ținuți ca să nu-l cunoască”.

Discuțiile lor erau, precum se va vedea, despre prinderea, judecata și răstignirea Mântuitorului și mai ales despre învierea Lui, mai precis despre mormântul găsit gol de femei.

În timp ce ei vorbeau, Domnul Cristos se atașează lor, venind din spatele lor, prefăcându-se a veni și El din Ierusalim. Era îmbrăcat ca un străin, un voiajor. Și totuși puteau să-l cunoască prin înfățișare sau vorbă, dar era aruncat un văl supranatural asupra feței lor spre a nu-l cunoaște. De altfel, se poate presupune că un înviat n-are aparențele familiale din toate zilele. Modul în care se atașează celor doi necunoscuți ne dezvăluie modul în care Dumnezeu se poate revela în forme neperceptibile inițial, angajând puterea noastră de comuniune și respect pentru semeni (Ioan 20, 14; 21, 4).

Poate din cauza emoției și tristeții lor, ei l-au confundat cu un voiajor. Poate și noi, în zilele societății consumiste în care trăim nu reușim să deslușim chipul Mântuitorului în cei pe care îi întâlnim, poate încremeniți de grijile zilnice și viteza informațională trecem nepăsători pe lângă un înger păzitor deghizat în cerșetor; pe lângă chipul lui Cristos ascuns în persoana unui bătrân neajutorat.

Între Luca și Marcu pare a fi o mică nepotrivire; Luca spune că „ochii lor erau ținuți să nu-l cunoască”, iar Marcu afirmă că „(Iisus) s-a arătat în alt chip (altă formă)”. Nepotrivirea este aparenta. Luca arată efectul „ochii erau reținuți”, iar Marcu cauza: „Li s-a arătat în chip nou”. La întrebarea de ce Iisus n-a vrut ca ucenicii să-L cunoască îndată, Teofilact răspunde: „Pentru ca ei să-i descopere toate nedumeririle lor, să-și arate ranele și apoi să primească leacul”.

Luca 24, 11-18. „Și el a zis către ei: Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbați unul cu altul în drumul vostru? Iar ei s-au oprit cuprinși de întristare. Răspunzând unul cu numele de Cleopa a zis către el: Tu singur ești străin în Ierusalim și nu știi cele ce s-au întâmplat în zilele acestea”.

În timp ce ucenicii schimbau ideile lor între ei, asupra chestiunii lui Mesia, Iisus se adresează în chipul unui prieten care compătimește cu ei și care poate să fi remarcat neliniștea și tristețea lor. „De ce sunteți triști?” – fără a cunoaște obiectul. Și atunci unul dintre cei doi amintiți – Cleopa – îl întreabă cum de el este singurul dintre străinii veniți în Ierusalim la sărbătorile Paștilor, care să nu știe despre evenimentele întâmplate? Aceste evenimente foarte importante cum tu le ignori? Câți prieteni ne pot citi îngrijorările sau frământările interioare? Câți se opresc în iureșul vieții să compătimească un întristat al vremurilor acestora?

Luca 24, 19-20. „El le-a zis: care? Iar ei au răspuns: Cele despre Iisus Nazarineanul, care era prooroc puternic în faptă și în cuvânt înaintea lui Dumnezeu și a întregului popor. Cum L-au osândit la moarte și L-au răstignit arhiereii și mai marii noștri”.

Evident, Iisus își continuă întrebările, pentru ca ei să-și exprime toate nedumeririle și pentru ca la urmă El să le rezolve. Deci, nu se poate admite, cum spun unii raționaliști ca A. Reville că Iisus se prefăcea. Și atunci, Cleopa sau poate amândoi ucenicii rând pe rând arată lui Iisus, necunoscut de ei, că Iisus Nazarineanul – numit astfel de adversarii lui Iisus – s-a arătat în fața poporului: „puternic în fapte și cuvânt”, adică minunat prin învățătura și minunile sale; iubit de Dumnezeu prin minunile de care-l învrednicise și prețuit de oameni, ca vechii profeți (Fapte 7, 22). Dar „arhiereii și mai marii” lor l-au răstignit.

Cleopa socotea răstignirea o faptă odioasă, căci deși Mântuitorul a fost răstignit la ordinul lui Pilat, cei care l-au dat au fost arhiereii (Fapte 2, 36) 56.

Luca 24, 21-24. „Iar noi nădăjduiam că El este cel ce avea să izbăvească pe Israel; și cu toate acestea astăzi este a treia zi de când s-au petrecut acestea. Dar niște femei de ale noastre ne-au spăimântat ducându-se dis-de-dimineață la mormânt și negăsind trupul Lui, au venit zicând că au văzut arătare de îngeri, care le-au spus că El este viu. Iar unii dintre noi s-au dus la mormânt și au găsit așa precum spuseseră femeile, dar pe El nu L-au văzut”.

După relatarea crimei pe care o făcuseră arhiereii, Cleopa arată speranța pe care o nutreau ucenicii și alți iudei referitoare la Iisus, înainte de răstignire. – Ei credeau că El va fi izbăvitorul lui Israel, evident mântuitor politic. „Noi nădăjduiam” este la trecut, ceea ce înseamnă că această nădejde ar fi fost distrusă în întregime. Și totuși un nou motiv de speranță: astăzi este a treia zi de la petrecerea acelui fapt, iar ei își amintesc că El le spusese cândva, că a treia zi va învia. Dar nu se întâmplase nimic, așa precum ei așteptau: o înviere publică și glorioasă, precum fuseseră cunoscute în toată lumea Patimile și moartea Sa.

Evident, adăugă ei, o nouă peripeție a survenit. Niște femei dintre cele apropiate din societatea lor, au fost dis-de-dimineață la mormânt și au văzut mormântul gol, precum și niște îngeri care le-au spus că Mântuitorul este viu, a înviat. Aceste vorbe au produs agitație între ei și i-au spăimântat. Spre a verifica spusele femeilor, „unii dintre noi”, adică nu unul singur (Luca 24, 12), ci mai mulți (Ioan 20, 3) au plecat la mormânt și au găsit mormântul gol, precum femeile au spus. Însă pe El sau pe îngeri nu i-au văzut, nu li s-au arătat.

Mirarea lor consta în faptul că el nu s-a arătat ucenicilor săi întâi, dacă este viu. Iar dacă ucenicii n-au văzut pe îngeri, ar fi un semn că nici femeile n-au văzut nimic. Deci o părere foarte descurajantă. „Și El le-a zis către ei: O, nepricepuților și zăbavnici cu inima ca să credeți toate câte au spus proorocii! Nu trebuia oare, ca Cristos să pătimească acestea și să intre în slava sa? Și începând de la Moise și de la toți proorocii le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile cele despre El”.

După ce ucenicii își exprimă nedumerirea și îndoielile lor, Iisus ia cuvântul și printr-o serie de cuvinte tari îi ceartă pentru neînțelegerea și credința lor greoaie. El îi mustră mai întâi că nu cred în probele pe care le dăduse că El este Mesia și nu înțeleseseră tot ce se întâmplase și care fuseseră prezise de profeți. Iisus prezisese că a treia zi va învia. Această a treia zi venise. Femeile îi asiguraseră că le apăruseră îngeri care le anunțară că Iisus a înviat.

Doi Apostoli fuseseră la mormânt și confirmaseră spusele femeilor. Acestea nu le fusese suficient spre a-i convinge. Dar ei trebuiau să-și amintească și de spusele profeților, în privința patimilor și învierii lui Cristos. Atunci Iisus devine ca și înainte instructorul lor și le arată că patimile și suferințele sale trebuiau să se îndeplinească pentru ca El să se proslăvească. Prin cruce și moarte, Cristos trebuia să intre în slava Sa (Filipeni 2, 8; Evrei 2, 10).

Dacă n-ar fi murit Cristos, noi n-am fi fost răscumpărați. Dacă n-ar fi suferit, n-ar fi fost recunoscut drept Mesia, una dintre caracteristicile sale esențiale i-ar fi lipsit. „Și începând de la Moise… le-a tâlcuit din toate Scripturile”. Adică Domnul Cristos le-a arătat că tot ce se întâmplase, referitor la Iisus-Mesia erau prevăzute în planul lui Dumnezeu, totul fusese prezis prin profeți și se împlinise.

Astfel el amintește sacrificiul lui Isaac, faptele lui Iacov, prinderea lui Iosif, exilul lui Moise, diferite sacrificii ale legii care prefigurau patimile și moartea Mântuitorului. Eliberarea lui Isaac gata de jertfă, reîntoarcerea lui Iacov în pământul promis, ridicarea lui Iosif, slava lui Moise, totul preînchipuia învierea Sa. Profeții l-au zugrăvit în toate aceste stări; ei au prezis nașterea, viața, moartea și învierea Sa. Acestea le-a arătat Iisus ucenicilor Săi.

Evident, El n-a putut relata chiar toate locurile scripturistice în detaliu, referitoare la aceste evenimente, ci numai cele mai importante, dintre care nu puteau lipsi unii Psalmi și Isaia (53), unde este descrisă suferința și slava sa. Evident, ideea despre Mesia suferind și mort pe cruce nu era conformă cu părerile și convingerile Apostolilor, deși profeții preziseră, precum am amintit, de atâtea ori suferințele și patimile lui Iisus, dar ei le atribuiau mai mult poporului iudeu cel suferind sub stăpâniri străine.

Luca 24, 28-29. „Și s-au apropiat de satul unde se duceau, iar El se făcea că merge mai departe. Dar ei îl rugau stăruitor zicând: Rămâi cu noi că este spre seară și s-au plecat ziua. Și a intrat să rămână cu ei!”

În timp ce ucenicii ascultau cu interes și pasiune, cu sufletul arzând lucrurile mesianice explicate de Iisus ei ajung în locul unde trebuiau să părăsească drumul mare și s-o ia spre casa din Emaus, unde trebuiau să rămână. Căci unii exegeți afirmă că ucenicii erau din Emaus și se reîntorceau la casa lor.

Mântuitorul se prefăcu că merge mai departe, spre a le da lor ocazia să-l invite, să-l roage să rămână cu ei. Aici nu există nici cel mai mic gest de fals sau minciună, ci numai o lecție, ocazie spre a fi invitat. Ocazie pe care El nu trebuia s-o neglijeze. Ocazie pe care noi nu trebuie să o neglijăm din teamă sau îngrijorare.

Iisus face apel la liberul arbitru al omului; deși cunoaște gândurile celor doi pelerini, așteaptă declarația lor publică. Mărturisirea publică a necesității Harului Său în viața lor. Deși cunoaște doleanțele și necesitățile noastre, așteaptă INVITAȚIA: RĂMÂI CU NOI DOAMNE. Mântuitorul procedează ca și în alte ocazii, ca spre exemplu, când ucenicii mergeau pe marea Galileii și Domnul Cristos apărând, voia să-i depășească dacă ei nu l-ar fi chemat. (Marcu 6, 48).

În adevăr, ucenicii văzând că vrea să plece mai departe, îl invitară la ei, motivând că „este seară”. „A rămâne la noi”, ne îndreptățește a crede că ucenicii erau din Emaus. Ucenicii au exagerat puțin în privința timpului, pentru a-l obliga pe Iisus să rămână, deoarece după plecarea lui Iisus ei au putut să se reîntoarcă la Ierusalim. Iisus acceptă.

Luca, 24, 30-31. „Și când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat-o și frângând le-a dat lor. Și s-au deschis ochii lor și L-au cunoscut, și El s-a făcut nevăzut de ei”.

După ce Domnul Cristos a intrat în casa din Emaus cei trei călători s-au așezat la masă pentru a cina de seară, lăsând străinului locul să prezideze. Căci cei doi trebuie să-l fi luat, cel puțin, ca pe un rabin foarte învățat. El se comporta întocmai ca la un prânz iudaic, pronunțând rugăciunea pe care evreii o fac înainte de masă, în toate momentele când sunt cel puțin trei la aceeași masă. Prin formula întrebuințată: „a binecuvântat pâinea și frângând-o le-a dat-o lor”, formula euharistică (Luca 22, 19) și care se află și în Fapte unde se arată misterul euharistic (Fapte II, 42, 46), se recunoaște că aici Mântuitorul a mâncat cu ucenicii Săi prima Euharistie după înviere. Părinții și scriitorii bisericești, ca și mulți exegeți o afirmă, ca Hrisostom, Augustin, Teofilact, Fouard etc.

Totuși alți exegeți mai noi spun că Iisus nu putea oferi unor ucenici Sf. Euharistie, ei care nu fuseseră la instituirea ei. La prânzul din Emaus a lipsit formula absolut consacrată: Mulțumind, a frânt și a dat-o lor (Luca 22, 19), iar Euharistia nu poate fi efectuată complet fără Vin.

Dar la „binecuvântarea și frângerea pâinii” li s-au deschis ochii și L-au cunoscut, spun ucenicii mai târziu în fața celor din Ierusalim (vers. 35). Acest fapt, al recunoașterii, se spune, ar fi o minune divină efectuată în virtutea acestei hrane cerești care este o figură a Euharistiei. Iar alți exegeți afirmă că Cristos a fost recunoscut după maniera sa de a rupe pâinea. Însă cea mai verosimilă interpretare este cea veche: Iisus a fost recunoscut după ce frânge euharistic pâinea.

După frângerea pâinii Mântuitorul s-a făcut nevăzut de ei, fără a se explica motivul și modul dispariției. Felul acestei dispariții se datorează însușirilor Domnului după înviere, când El îmbracă un corp simplu nesupus condițiilor timpului și spațiului, un corp nou proslăvit, spiritual. Când a vrut să se îndepărteze de ucenici s-a îndepărtat ca o umbră. De ce a dispărut?

Probabil că a socotit că și-a atins scopul de a convinge pe cei doi ucenici că este Mesia cu adevărat, înviat din morți. „Și au zis unul către altul: Oare nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale și când ne tâlcuia Scripturile? Și în ceasul acela, sculându-se, s-au întors la Ierusalim și au găsit adunați pe cei unsprezece și pe cei ce erau împreună cu ei, care ziceau că a înviat cu adevărat Domnul și S-a arătat lui Simon”.

După dispariția bruscă a Mântuitorului, ucenicii rămânând singuri au început să vorbească între ei și să reflecteze asupra întâlnirii lor cu Iisus și faptele legate de el. Ei își amintiră căldura ce le încălzea sufletele pe cale și profunzimea cu care le explica Scripturile. Ei se mirară cum de nu l-au recunoscut mai devreme, din elocvența divină și din forța supranaturală a vorbelor sale. Oricum, simțeau o mare bucurie că Iisus este viu și li s-a arătat.

În același timp, deși orele erau înaintate, simțind nevoia să comunice și celorlalți această veste îmbucurătoare, au renunțat la odihnă și s-au întors la Ierusalim. Ei au găsit în camera colegiului „pe cei unsprezece și pe cei ce erau împreună cu ei”. Propriu-zis ei au găsit numai zece ucenici, căci Toma lipsea (Ioan 20, 24) și pe cei ce se adunau cu ei. Ucenicii care veneau din Emaus sub numele de „unsprezece” denumeau în general colegiul apostolic, denumirea tuturor apostolilor.

Apostolii împreună cu anumiți ucenici – probabil din cei 72 sau chiar toți – erau adunați în Duminica învierii și discutau împreună, spunându-și ce văzuseră și auziseră despre acest mare eveniment. Intrând cei doi noi veniți, sunt întâmpinați cu noua veste pe care gândeau că o împărtășesc primii: „A înviat Domnul cu adevărat și s-a arătat lui Simon”. Un strigăt de bucurie și triumf pe care Biserica îl întrebuințează ca salutare între creștini în zilele Paștilor.

Luca 24, 35. „Și ei au istorisit cele petrecute pe cale și cum a fost cunoscut de ei în frângerea pâinii”.

La această veste răspunseră și cei doi ucenici, istorisind cum au călătorit împreună cu Iisus spre Emaus cum le-a explicat Scripturile, aplicând profețiile mesianice ale Vechiului Testament la El, cum au cinat împreună cu El și cum l-au recunoscut că este Iisus înviat, din binecuvântarea euharistică de la cină. Evanghelistul nu ne spune cum au primit ucenicii relatarea celor doi.

Însă Evanghelistul Marcu adăugă: „Și aceia (cei doi), mergând, au vestit celorlalți, dar nici pe ei nu i-au crezut” (16, 13). Deci, nu i-au crezut nici pe ei, după cum nu crezuseră nici pe Magdalena (Marcu 16, 11). Probabil necredința lor provenea din acea neînțelegere cum Iisus s-a arătat aproape în același timp lui Petru (Luca 24, 34) și la aceștia doi dintr-un loc atât de îndepărtat, cum era Emaus. Probabil că starea de necredință și îndoială o aveau numai unii.

Oricum, ei s-au încredințat deplin numai când Domnul Cristos s-a arătat întregului colegiu. Însă nu se poate pune la îndoială această arătare, deși E. Renan spune că pe ucenicii din Emaus i-a impresionat un înțelept în Scripturi, care a frânt pâinea.

Pe Emausul vieții noastre Iisus continuă să ni se alăture; prin persoana unui caracter puternic de forța și determinarea căruia avem nevoie pentru propria dezvoltare, prin cei oprimați și respinși de societate sau prin vocea apostolilor contemporani: misionari și teologi care au ales în viață vocația religioasă. Fiecare destin este o călătorie. Uneori călătorim în lumină și bucurie, alteori ne bântuie norii disperării sau ai suferinței. Ceea ce este esențial rămâne înspre finalul călătoriei.. La Emausul vieții noastre, înainte de a pași în Cetatea Ierusalimului Ceresc ne vom fi întâlnit cu Iisus?

Da. Dacă lansăm invitația cu sinceritate și curaj; rămâi cu noi Doamne căci este înspre seară iar viețile noastre n-au cunoscut bucuria comuniunii și iubirii Tale Veșnice. Rămâi cu noi cel care atât de mult ne-ai iubit încât te-ai jertfit pe Dealul Golgotei pentru ca noi să fim cu Tine în Rai.

4. CEL MAI BUN PRIETEN

Un tratat de prietenie cu Dumnezeu și oamenii Lui descris de Valerio Abisetti în ‚„Să fi prieten sau să ai prieteni ?”V-ați întrebat vreodată de ce omul are nevoie de prieteni? De ce observăm la noi această profundă năzuință de a fi înconjurați de tovarăși, de a avea companie în viață și de a trăi având mai mulți sau măcar câțiva prieteni? Apoi, v-ați întrebat de ce această capacitate umană de a fi un prieten și de a-și face prieteni suferă? Adică, constatăm că prietenia adevărată de cele mai multe ori ne lipsește, ne ocolește și că este sentimentul care pare veșnic neîmplinit… tânjim după ceva impalpabil, invizibil dar totuși atât de necesar încât se naște un gol. Un gol pe care îl purtăm în inimi alergând printre mașini, tramvaie, persoane grăbite sau colegi al căror nume nici nu îl cunoaștem.

Da, răspunsul simplu este, omul a fost creat o ființă socială! Nu vă propun o prietenie cu Iisus Cristos și cu Dumnezeu ca urmare a frustrărilor voastre cu prietenii pe care-i aveți, ci aceea să fie cea care le încununează, înfrumusețează, de ce nu, sfințește pe toate celelalte. De fapt, aceea este prietenia fundamentală de care omul are nevoie, cea care-l face un prieten nu doar al lui Dumnezeu , ci și unul adevărat al omului.

Acest studiu concluzionat în etapele finale rezultă din dorința de a răspunde necesității fiecăruia de a-și descoperi și împlini nevoia fundamentală de prietenie într-o relație cu Iisus Cristos. În Acesta, toate nevoile noastre cele mai profunde și intime de companie, părtășie, prietenie și camaraderie sunt împlinite. (Doar în prezența Lui inima este pe deplin satisfăcută). Așa cum cineva observa, “nu poți spune că nu ai prieteni când Cristos ne-a spus ’nu vă mai numesc robi ci v-am numit prieteni’.”

Ioan 15:15 : Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu știe ce face stăpânul său; ci v’am numit prieteni, pentru că v’am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu. Nu găsiți că este extrem de interesantă afirmația lui Iisus de aici? Relația de prietenie cu El pare a fi noua realitate pe care El a venit să o instaureze între Dumnezeu și om dacă acesta îi recunoaște jertfa pentru păcat.

Atunci, nicăieri sentimentul de prietenie nu ar trebui să prospere atât de mult ca în Biserica lui Iisus Cristos.

O reală concordie creștină poate interveni doar între aceia a căror principală nevoie de atenție și prietenie este împlinită de Cristos, cel care s-a oferit să fie prietenul tuturor oamenilor și să refacă același tip de relație între ei. A venit Fiul omului mâncând și bând, și ei zic: ,Iată un om mâncăcios și băutor de vin, un prieten al vameșilor și al păcătoșilor”Totuși, Înțelepciunea a fost îndreptățită din lucrările ei.“

Primii creștini nu doar că au beneficiat la maximum de prietenia lui Iisus Cristos, dar au și folosit propriile relații de prietenie pentru a-i aduce pe prieteni la Cristos. Așa s-au făcut primii creștini, și din câte observăm, “rețeta” rămâne aceeași. Desigur, Biserica apelează la mijloace alternative și face mare uz de ele, cum ar fi evanghelizările publice, deschiderea de cafenele creștine, concertele de muzică, caritate, dar calea prin care de fapt unii ajung să audă la modul real despre Iisus Cristos și să-l cunoască observ că rămâne tot prin intermediul prietenilor lor care au devenit creștini!

Ioan 1:35-50

Sa observăm succesiunea evenimentelor:

-Ioan Botezătorul stătea iarăși cu doi din ucenicii săi, mai încolo ni se va confirma că unul dintre ei era Andrei, v.35

-Apoi Andrei l-a anunțat pe fratele lui Simon, adică Petru, că l-a găsit pe Mântuitor (v.41)
-L-a adus și l-a prezentat pe acesta lui Iusus: v. 42
-Apoi, Iisus la rândul Său își face un prieten nou, pe Filip: 43-44
-Filip pare că are un prieten, pe Natanael, căruia i-a vorbit despre noua sa cunoștință, Iisus din Nazaret. La început, Natanael nu părea foarte impresionat de noul prieten al prietenului său: v. 46

-În final, Natanael îl recunoaște pe Iisus ca Dumnezeul care-l cunoștea mai înainte ca el să-l cunoască pe El: 47-49.

Înțelegând mecanismul rețelelor de prietenie vom înțelege de ce este atât de important să descoperim satisfacția comuniunii și a părtășiei.

Nu-i vedem pe primii ucenici, gândindu-se, “ce să fac să-mi aduc prietenii la Dumnezeu?” Poate ar trebui să caut o casă mare în Ierusalim, aproape de Templu, să fie cât mai în centru, unde să-i invit și să le predice cineva .” Prin mintea primilor creștinii nu au zburat astfel de idei. Vreau ca între noi să abunde un spirit de autentică prietenie și camaraderie creștină. Dar, dacă sunt printre noi persoane a căror primară nevoie de prietenie nu și-a găsit completa satisfacție în Cristos, părtășia noastră va suferi și relațiile noastre prietenești vor fi serios încercate.

Este greșit să ignori faptul că nevoia ta fundamentală de prietenie este împlinită în Iisus Cristos. Când ajungi să cunoști împlinirea ei, vei deveni tu însuți mai prietenos cu alții, de bunăvoie îți vei face timp pentru alții, vei arăta ceva mai multă atenție altora. Vei căuta să fii un prieten . Cicero spunea: “Cei mai mulți au pretenția absurdă, ca să nu spun nerușinată, de a avea un prieten așa fel, cum ei singuri nu pot fi; și ceea ce ei nu acordă prietenilor, vor să obțină de la prieteni.”

În loc să-ți irosești energia încercând să te faci înțeles de alții, realizează că această nevoie fundamentală a ta își găsește împlinirea desăvârșită doar în Cristos. Atunci vei fi asemenea Lui, adică cel mai bun prieten al omului, plin de înțelegere și atent față de nevoile lui… gata să dai, nu să iei… pregătit să mângâi, nu să fii mângâiat, gata să încurajezi, nu așteptând încurajări.

Francis de Assisi spunea: “VREAU, NU SĂ FIU ÎNȚELES, CI SĂ ÎNȚELEG; VREAU NU SĂ FIU IUBIT, CI SĂ IUBESC”

Despre această nevoie fundamentală a omului de a avea prieteni, de a primi atenție de la alții ca el, au vorbit înțelepți și filozofi din toate vremurile.

“Fiecare om își petrece viața în căutarea prieteniei”.

“Prietenia este una din mângâierile vieții.” (definiție de Gala Galaction)
“Prietenia este unicul leac împotriva unei sorți vitrege și e pururi alinare a sufletului.” Baltasar Gracian
“În prietenie, există un singur suflet ce locuiește în două trupuri”. RichardSibbes/Aristotel

“Prietenul este un al doilea eu”. Pitagora

“Prietenia reprezintă un mariaj al sentimentelor”. Thomas Watson
“Prietenia constă în a ști că ai un ajutor în plus și un necaz mai puțin.”Marcio Barrios
“Prietenia este firul de aur care leagă inima întregii lumi.” John Evelyn
Prietenii sunt rude pe care ți le faci. Eustache Deschamps

Prietenia este în primul rând pacea reciprocă și zborul spiritelor pe deasupra amănuntelor vulgare. Antoine de Saint-Exupery

Prieten este cel cu care poți rămâne în liniște.

Asta fiindcă atât între om și Dumnezeu e război, dar și între om și om !

Prieten îți este cel care te ocrotește de prostii, nu cel care te îndeamnă la ele. (definiție de Iosif M. Cristian în Stăpânul gândurilor)
Prietenul adevărat este acel care te sfătuiește de bine, nu acel care îți laudă nebuniile. Andre Malraux
Un prieten este cineva care vine când toată lumea a plecat. (definiție din The Grace Pulpit)
“Mulți cinstesc pe cel puternic, dar se împrietenesc cu cel darnic”

Exemple biblice de prietenii descriu un sentiment mai profund decât adâncurile oceanelor și mai înălțător decât piscurile Hymalaiene:

David sfârșise de vorbit cu Saul. Și de ATUNCI SUFLETUL LUI IONATAN S'A ALIPIT DE SUFLETUL LUI DAVID, ȘI IONATAN L-A IUBIT CA PE SUFLETUL DIN EL.

Din nou, 1Sam.18:3Ionatan a făcut legământ cu David, pentru că-l iubea ca pe sufletul lui. Este semnificativ pentru descrierea unei prietenii adevărate ce-i spune aici Ionatan lui David:

1Sam.20:4IONATAN a zis lui David: ,,PENTRU TINE VOI FACE TOT CE VEI VREA.„

Nu este de mirare că în urma unei asemenea prietenii David exclamă la moartea lui Ionatan cuvinte pe care nouă ne-ar place să le spunem despre prieteni noștri, cuvinte care reprezintă o întruchipare perfectă și o culme a prieteniei:

Mă doare după tine, frate Ionatane! Tu erai plăcerea mea; dragostea ta pentru mine era minunată: mai presus de dragostea femeiască.

Prietenia dintre Ionatan și David ar merita un studiu mai amplu.

Să nu uităm că modelul fundamental de prietenie a omului cu Dumnezeu îl găsim la Avraam, cel ce a fost numit “Prietenul lui Dumnezeu”:

Iacov 2:23Astfel s'a împlinit Scriptura care zice: ,,Avraam a crezut pe Dumnezeu, și i s'a socotit ca neprihănire„; și el a fost numit ,,prietenul lui Dumnezeu.„

De ce a fost numit așa ?

Ioan 8:39,,Tatăl nostru„, I-au răspuns ei, ,,este Avraam„. Iisus le-a zis: ,,Dacă ați fi copii ai lui Avraam, ați face faptele lui Avraam.

Prietenia cu Dumnezeu prin Iisus Cristos este marele privilegiu oferit credincioșilor:

Aceasta este porunca Mea: să vă iubiți unii pe alții, cum v'am iubit Eu. 13 Nu este mai mare dragoste decât să-și dea cineva viața pentru prietenii săi. 14 Voi sunteți prietenii Mei, dacă faceți ce vă poruncesc Eu. 15 Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu știe ce face stăpânul său; ci v'am numit prieteni, pentru că v'am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu. Trebuie însă specificat mai întîi de toate, că aceste nevoi, sentimente, emoții legate de prietenie,TREBUIE SĂ-ȘI GĂSEASCĂ ÎMPLINIREA ÎN EL…

Altfel…

“Există pericolul de a vătăma părtășia spirituală crezând că părtășia / tovărășia noastră socială reprezintă întruchiparea prieteniei.”

“Părtășia cu alți creștini se realizează cu scopul părtășiei cu Dumnezeu” (J.I. Packer)

1Ioan 1:3 Deci, ce am văzut și am auzit, aceea vă vestim și vouă, ca și voi să aveți părtășie cu noi. Și părtășia noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, Iisus Cristos.

1:7 Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuși este în lumină, avem părtășie unii cu alții; și sângele lui Iisus Cristos, Fiul Lui, ne curățește de orice păcat.

“Într-adevăr, nu există dușmănie mai profundă ca aceea care este întemeiată pe ruinele dragostei. După cum în natură cel mai pur material se transformă în cea mai respingătoare substanță, tot așa și în prietenie cea mai sinceră dragoste care nu are alt motiv decât respectul firesc adesea degenerează într-o mortală și dureroasă dușmănie… Un asemenea trădător este mai periculos decât un dușman declarat. (cunoscând slăbiciunile, secretele și sentimentele celuilalt pot face mult mai mult rău când prietenia lui se transformă în răutate)”

UN PRIETEN ADEVĂRAT, O COMOARĂ RARĂ !

A avea un prieten este una dintre cele mai mari binecuvântări de pe pământ. A avea un bun prieten poate însemna de cele mai multe ori mai mult decât a avea bani, faimă sau familie. Lumea este plină de dureri și necazuri fiindcă este plină de păcat. Mai este pe deasupra un loc unde te simți singur. Un prieten în această lume este ca o rază de soare într-o dimineață de primăvară. El alină jumătate din necazurile tale și îți dublează în intensitate bucuriile. Un prieten este, un imbold când te-ai oprit în drum, un cuvânt când ești singur, o călăuză în căutarea ta, un zâmbet când ești trist, un cântec când ești fericit. Dar un prieten adevărat nu este ușor de găsit! Grecul Ovidiu exilat la Constanța a spus: “Cât timp vei fi fericit vei număra mulți prieteni, dacă însă timpurile vor deveni tulburi, vei fi singur.”

Vrea cineva să aibă un prieten adevărat? Vi-l recomand pe Acela despre care Biblia spune că “ține mai mult la tine decât un frate” (Prov.18:24) și care se potrivește descrierii prietenului adevărat. Unul care este gata să-ți devină prieten atât aici cât și în veșnicie. Prietenul pe care vreau ca să-l cunoașteți bine este Domnul Iisus Cristos. Familia cea mai fericită este cea care are un astfel de Prieten, și fericit este omul singur al cărui principal Prieten este Iisus Cristos .

“Cel mai bun prieten nu este decât o umbră comparat cu Iisus Cristos."

După dictonul, “prietenul la nevoie se cunoaște”… să ne întrebăm:

AVEM NOI NEVOIE DE UN “PRIETEN LA NEVOIE”? Un asemenea prieten este Domnul Iisus Cristos, după cum vom dovedi îndată.

I-a împlinit “nevoia” lui…

Omul este cea mai nevoiașă creatură de pe pământ pentru că este păcătos. Nu există situație mai disperată ca cea a unui păcătos. A fi scăpat din păcat este cea mai mare nevoie a omului. Setea, foamea, căldura, boala nu sunt nimic în comparație cu această nevoie stringentă a lui. Nu este nimeni care să-i poată împlini această nevoie. Nu poate să scape singur de o conștiință vinovată, să iasă singur de sub greutatea vinii. Aceasta este nevoia esențială a omului pentru împlinirea căreia Iisus Cristos a venit în lume: ,,Cristos Iisus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoși„ (1Tim.1:15). Aceasta este cea mai supremă dovadă de prietenie! Aceasta ar face “cel mai bun prieten” al omului, iar Cristos a venit ca să fie Acela pentru noi!

L-a vindecat de “boala” lui…

Boala păcatului este cea mai gravă boală a omului și ce-i mai grav în ce-o privește este faptul că nu se poate vindeca singur. De la rege la cerșetor toți suferă de această mortală boală a sufletului de care se moare în fiecare zi, fie că o știu sau nu. De aceea a venit Domnul Iisus, ca să ofere remediul pentru această boală. Să fim vindecați prin rănile Lui:

1Petru 2:24 El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morți față de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui ați fost vindecați.

A venit pentru a ne scăpa din “moartea a doua” la care duce boala sufletului, păcatul:

2Tim.1:10… prin arătarea Mântuitorului nostru Cristos Iisus, care a nimicit moartea și a adus la lumină viața și neputrezirea, prin Evanghelie.

Apoc.2:11Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul: ,,Cel ce va birui, nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte.„

Ieremia 33:6 Iată, îi voi da vindecare și sănătate, îi voi vindeca, și le voi deschide un izvor bogat în pace și credincioșie

Iisus Cristos s-a dovedit “cel mai bun prieten al omului” distrugând pe cât mai mulți dintre dușmanii lui: păcatul, moartea, și diavolul și oferindu-i acestuia tămăduirea pentru boala lui cea mai gravă – păcatul.

Prieten: dușmanul dușmanului meu.” (Valeriu Butulescu)

L-a scăpat de “datoria” lui…

Omul este un datornic vândut al păcatului și al poftelor firii. Lui Dumnezeu îi datorează plata pentru încălcările de lege. Este falit din punct de vedere spiritual și nu are cum să-și plătească paguba. Legea îl ține “încuiat” în datorie și îl “păstrează” pentru judecată, dacă nu intervine Cristos în viața lui. Ca prieten adevărat al omului Cristos a văzut condiția lui și a venit,

…să vestesc săracilor Evanghelia; M'a trimes să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, și orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsați (Luca 4:18)

Să-l răscumpere din blestemul Legii: Gal.3:13 Cristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi… Este ceea ce un prieten adevărat face, nu ? Își ajută prietenii, îi împrumută, plătește datorii în locul lor, le ține locul în pedeapsă, se îngrijește de bolile lor și le aduce vindecare.Iisus a văzut nevoia noastră și a sărit în ajutorul nostru: Pentru că Fiul omului a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut. Puteam noi fi scăpați de boala noastră, de datoria noastră și să ni se împlinească marea noastră nevoie spirituală, dacă Cristos nu venea ? Fără prietenia lui Cristos nu am fi putut fi salvați, și am fi fost pierduți pentru totdeauna !

Oare a avut un interes să facă toate acestea față de noi ? Cineva a spus “când cineva arată o prietenie neobișnuită, de obicei se întâmplă să urmărească un scop anume. Asta putem afla întrebându-ne “dacă fost El obligat să facă toate acestea pentru noi?” A fost obligat El ca să vină în această lume și să ne salveze ? Nu. Dragostea lui cea mare, umilința și ascultarea de Tatăl, mila și îndurarea sunt cele ce l-au făcut să vină. Și a venit fără să i se ceară, fără să i se promită nimic în schimb, fără să aibă nici un alt interes decât a face bine “prietenului” Său, omul, cel care l-a respins în mod brutal, l-a torturat și l-a atârnat în mod rușinos pe o cruce romană. S-a dovedit un prieten grijuliu cu cei care nici măcar nu știau ce fac .

De aceea, vedem că El a venit “la nevoie”, dezinteresat, motivat doar de o dragoste sinceră și curată, și nu pentru că “a vrut ceva de la noi” . Iisus s-a dovedit a fi un “prieten la nevoie” al nostru. Să ne gândim acum la aceste demonstrații de autentică prietenie văzute la El. Să cercetăm toată istoria umană de la începutul lumii dacă putem să găsim exemple ale unei astfel de prietenii, sau să privim în jurul nostru la cercul nostru de prieteni și vom vedea că nu s-a auzit niciodată de un asemenea Prieten care să le poarte de grijă dușmanilor Săi și să-i ajute pe cei ce nu vroiau să fie ajutați. Nu s-a văzut niciodată un asemenea Prieten .

VREI UN PRIETEN CARE ESTE ABSOLUT CAPABIL SĂ-ȚI ÎMPLINEASCĂ TOATE NEVOILE ?

Iisus Cristos este un astfel de prieten . Adevărata dimensiune și natură a prieteniei unui om trebuie măsurată după faptele lui. De cele mai multe ori nu contează ce spune, ce scrie, ce-mi dorește un așa numit “prieten”. “Un prieten adevărat se cunoaște după ce face pentru tine.” Ceea ce Domnul Iisus a făcut pentru om este dovada grandioasă a prieteniei Lui față de el.

Niciodată nu au fost săvârșite atâtea acte de bunătate, de altruism, de abnegație de sine și de generozitate în favoarea noastră. Despre El, se poate spune că a iubit într-adevăr cu vorba și cu fapta.

Pentru un om neprihănit cu greu ar muri cineva; dar pentru binefăcătorul lui, poate că s-ar găsi cineva să moară. O asemenea prietenie depășește înțelegerea noastră. Auzim uneori despre prieteni care sunt dispuși să moară pentru cei dragi lor. Dar cine poate găsi un om care să-și dea viața pentru cei ce-l urăsc ? Și totuși, este ceea ce Cristos a făcut pentru noi:

Dar Dumnezeu Își arată dragostea față de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Cristos a murit pentru noi. Întrebați toate neamurile pământului și niciodată nu veți găsi exemplul unei asemenea fapte. Nu a fost nimeni care să se fi înjosit atât de mult și apoi să fi fost înălțat atât de mult cum a fost Fiul lui Dumnezeu. Nimeni nu a oferit o dovadă atât de costisitoare a prieteniei sale, nimeni nu a pierdut atât de mult și a îndurat atât pentru alții. De aceea nu a existat niciodată un asemenea prieten ca Iisus.

Pentru noi și-a asumat El un trup de om, și-a asumat natura noastră, s-a născut dintr-o fecioară în lumea aceasta. El, care era însuși Dumnezeu, absolut egal cu Tatăl, și-a pus deoparte pentru o vreme poziția, s-a înveșmântat în carne și oase conform principiului care spune că, El, “măcar că era bogat, s'a făcut sărac pentru voi, pentru ca prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogățiți.” (2Cor.8:9). Este ceea ce un prieten adevărat face, nu ? Se coboară la nivelul tău, se pune “în locul tău” suferă alături de tine, nu? Vedeți cât de multe descrieri ale prieteniei adevărate ne oferă Biblia și toate culminează în ceea ce Iisus Cristos este.

S'a desbrăcat pe sine însuș și a luat un chip de rob, făcîndu-Se asemenea oamenilor.
La înfățișare a fost găsit ca un om, S'a smerit și S'a făcut ascultător pînă la moarte, și încă moarte de cruce.

Nu este biblic ca “prietenul tău cel mai bun” să vrei să fie pastorul bisericii tale, președintele țării, primarul, sau șeful parlamentului . Dacă se nasc monștri autoritari și eretici se datorează unor astfel de tendințe și așteptări nesănătoase ce scapă de sub control.

VREI UN “PRIETEN ÎNȚELEPT ȘI PUTERNIC” ?

Să ne gândim acum la aceste demonstrații de autentică prietenie văzute la El. Să cercetăm toată istoria umană de la începutul lumii dacă putem să găsim exemple ale unei astfel de prietenii, sau să privim în jurul nostru la cercul nostru de prieteni și vom vedea că nu s-a auzit niciodată de un asemenea Prieten care să le poarte de grijă dușmanilor Săi și să-i ajute pe cei ce nu vroiau să fie ajutați. Nu s-a văzut niciodată un asemenea Prieten.

VREI UN “PRIETEN ÎNȚELEPT ȘI PUTERNIC”?

Iisus Cristos este un asemenea prieten. Puterea de a ajuta este ceea ce puțini din această lume posedă. Mulți doresc să le facă bine prietenilor lor, dar nu au puterea necesară. În schimb, El are:

TOATĂ PUTEREA Mi-a fost dată în cer și pe pământ.

Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toți; și nimeni NU LE POATE smulge din mâna Tatălui Meu.

Cine ești tu, care judeci pe robul altuia? Dacă stă în picioare sau cade, este treaba stăpânului său; totuși, va sta în picioare, căci Domnul ARE PUTERE să-l întărească pentru ca să stea.

Iar a Aceluia, care POATE SĂ VĂ PĂZEASCĂ de orice cădere, și să vă facă să vă înfățișați fără prihană și plini de bucurie înaintea slavei Sale, singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Iisus Cristos, Domnul nostru, să fie slavă, măreție, putere și stăpânire, mai înainte de toți vecii, și acum și în veci. Amin.

El POATE fi îngăduitor cu cei neștiutori și rătăciți, fiindcă și el este cuprins de slăbiciune.

Și acum, fraților, vă încredințez în mâna lui Dumnezeu și a Cuvântului harului Său, care vă POATE zidi sufletește, și vă poate da moștenirea împreună cu toți cei sfințiți.

Iar a Celui ce, prin puterea care lucrează în noi, POATE să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi..

Credincios este Domnul: El vă va întări și vă va păzi de cel rău.

De aceea și poate să mântuiască în chip desăvârșit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăiește pururea ca să mijlocească pentru ei.

Ce prieten mai puternic de atât ne-am putea dori ? El are mâna de fier cu care să-i păzească și să-i apere pe cei ce sunt ai Lui împotriva lumii, firii, diavolului, îndoielilor, ispitelor. Nimeni nu poate face atât de multe pentru prietenii Săi așa cum face El. El este Singurul îndreptățit să ocupe legitim locul de “cel mai bun prieten” în viața ta.

Ce pot prietenii tăi să-ți ofere dintre toate acestea? Chiar și dintre cei creștini? Ce pot să-ți ofere pastorul tău, conducătorii tăi, politici, religioși, militari, sociali? Foarte, foarte puțin și nimic din cele menționate mai sus! Atunci de ce să nu te întorci la un prieten ca Iisus? Da, într-adevăr, prietenii tăi pot să plângă alături de tine, dar nu pot să-ți ia durerea. Pot simți necazul cu tine, dar nu pot să-l înlăture. Și așa mai departe. Ei sunt limitați. El este nelimitat. Este cu adevărat un Prieten .

CINE ESTE ATUNCI “CEL MAI BUN PRIETEN” AL TĂU ?

Cine-i acela ? Nu vedeți că nu găsiți un nume ?

Poate doar întrebându-vă așa veți realiza cine s-ar cuveni să fie Acela!

El nu obosește niciodată să vă audă plângerile. Știe ce-i suferința (Is.53:3). Nu e nimeni prea rău, prea murdar pentru El. Nici un caz, prea disperat. Amărâtele lor jertfe, Lui îi sunt plăcute. În timp ce pe noi pot să nu ne mulțumească, pe El pot. Ca prieten al omului Iisus nu este capricios, nu are prieteni preferați, iar pe alții să-i ocolească. Nu te lasă, nu se distanțează de tine dacă ai probleme. Dimpotrivă. Când te lasă toți, El îți este alături, cu credincioșie. Iisus nu seamănă cu nici unul din prietenii noștri.

Dar, să sperăm ca unii dintre ei să-i semene măcar puțin, altfel suntem într-o companie nepotrivită.

Vrei un prieten ce-i tratează egal, fără părtinire pe toți prietenii Lui ? Și tu să te numeri printre aceia. Iisus este acela. Să te îndrume înspre bine și să te influențeze în bine (nu ca prietenii noștri din lume). Vrei un “prieten atent, iubitor și afectiv” care să aibă răbdare să te asculte și să-ți îndure toate plângerile și nemulțumirile? Vrei un “prieten înțelept și prevăzător”? Iisus este acela.

Vrei un “prieten fără greșeală, perfect” în relațiile lui cu tine?Vrei un “prieten al oamenilor din orice pătură socială”?Al oricăror caractere, personalități și temperamente imaginabile?

Vrei un prieten cu oameni din toate neamurile lumii, care să înțeleagă și să respecte toate diferențele culturale și naționale?

Unul care nu-i părăsește niciodată pe ai Lui? (Evrei 13:5)

Unul care să fie alături la greu, să îndure alături în suferințele tale?“TOT CE ȚI-AI DORI UN PRIETEN AL TĂU SĂ FIE, CRISTOS ESTE !”

Poate un exemplu de prietenie omenească altruistă se găsește la Schindler, neamțul care ascundea evrei de naziști în cel de-al Doilea Război Mondial.

Ultime referințe evanghelice despre prietenie…

Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste și la fapte bune.
A venit Fiul omului mâncând și bând, și ei zic: ,Iată un om mâncăcios și băutor de vin, un prieten al vameșilor și al păcătoșilor!` Totuși, Înțelepciunea a fost îndreptățită din lucrările ei.„
De aceea, tu să umbli pe calea oamenilor de bine, și să ții cărările celor neprihăniți!

Cine își face mulți prieteni, îi face spre nenorocirea lui, DAR ESTE UN PRIETEN

CARE ȚINE MAI MULT LA TINE DECÎT UN FRATE.

Rănile făcute de un prieten dovedesc credincioșia lui, dar sărutările unui vrăjmaș sînt mincinoase.

5. CONCLUZII

Întrebați-vă întâi dacă Cristos vă este într-adevăr “cel mai bun prieten” ? Mii și milioane îi poartă numele dar nu se poartă ca prieteni ai Lui, nici ai voștri.

-Iar dacă tu crezi că Cristos este “cel mai bun prieten” al tău, te porți vrednic de asemenea companie? Urăști lucrurile pe care El le urăște?Păcatele pentru care El a murit?Iubești pe ceilalți prieteni ai Lui, în afară de tine ?

Te bucuri de privilegiile pe care le ai? Te rogi, i te închini? Mijlocești pentru prietenii tăi pe lângă “prietenul” tău cel mai bun? Cauți prezența Lui? Te rogi pentru prietenii tai? Dacă vrei într-adevăr să ai un prieten adevărat, Cristos este PRIMUL (sau, SINGURUL) care merită acel loc în inima ta. Oferă-l Lui! Fără prietenia Lui ești o singuratică, frustrată și veșnic nemulțumită ființă umană rătăcitoare care caută să-și facă prieteni decât printre cei asemenea ei!

O populară expresie românească uzată des în zilele noastre spune, “Doamne, scapă-mă de prietenii mei, căci de dușmani mă apăr eu !”, adevăr ce a fost recunoscut și de alții: “Mai mult trebuie să ne ferim de invidia prietenilor, decât de gândul rău al dușmanilor”

“Cei ce oferă mai multă prietenie sunt cei care rămân cu cea mai mare parte a ei”

“M-am dus în lume să-mi găsesc prieteni, dar nu am putut găsi nici unul. M-am hotărât să fiu unul și am găsit prieteni peste tot” WBK

“Poți să-ți faci mai mulți prieteni în două luni prin a deveni interesat de viața altora, decât poți în doi ani prin a-i face pe alții să fie interesați de tine.” Dale Carnegie

“Prietenul nu poți să-l cunoști atunci când ești fericit, iar dușmanul nu rămâne ascuns când ești nenorocit”. Tertullianus

PRINCIPII BIBLICE ÎN ÎNTREȚINEREA ȘI PĂSTRAREA PRIETENIILOR BUNE:

În Cuvântul Lui atotcunoscător Dumnezeu ne-a oferit înțelepciunea necesară pentru formarea și păstrarea unor relații bune cu cei din jurul nostru și pentru evitarea greșelilor care să distrugă prieteniile bune. O parte a sfaturilor de înțelepciune în domeniu se găsesc în cartea Proverbelor. Să o deschidem pentru a afla ce spune mai întâi despre…

VALOAREA UNUI PRIETEN BUN

Un prieten poate fi o sursă de mângâiere la bine sau la rău: Prov.17:17 Prietenul adevărat iubește oricând, și în nenorocire ajunge ca un frate.

Este uneori mai bun decât un frate: Prov.18:24 b… dar este un prieten care ține mai mult la tine decât un frate.

“Un prieten este cineva cu care poți îndrăzni să fii tu însuți”.C. Raymond Beran

Un prieten poate fi o sursă de înțelepciune (un bun sfetnic, de sfătuire) Oferind sfaturi bune: Prov. 27:9 Cum înveselește untdelemnul și tămâia inima, așa de dulci sunt sfaturile pline de dragoste ale unui prieten. În general despre valoarea unui sfat bun se vorbește în Prov. 11:14 Când nu este chibzuință, poporul cade; dar biruința vine prin marele număr de sfetnici. Un prieten pe care să-l poți privi ca o sursă de sfaturi bune și iubitoare este fără îndoială o mare binecuvântare. Dar a găsi astfel de prieteni de încredere nu este întotdeauna ușor, de aceea urmați următoarele principii biblice în alegerea prietenilor.

PRINCIPII ÎN ALEGEREA PRIETENILOR TĂI

Să vedem întâi felul de:

Prieteni pe care nu ni i-am dori

Din cei ce bârfesc: Prov. 20:19 Cine umblă cu bârfeli dă pe față lucrurile ascunse; și cu cel ce nu-și poate ținea gura să nu te amesteci. Din cei iuți la mânie, lipsiți de caracter: Prov. 22:24-25 Nu te împrieteni cu omul mânios, și nu te însoți cu omul iute la mânie, ca nu cumva să te deprinzi cu cărările lui, și să-ți ajungă o cursă pentru suflet. Din cei dedați la băutură și lăcomie: Prov. 23:20-21 Nu fi printre cei ce beau vin, nici printre cei ce se îmbuibează cu carne. Căci bețivul și cel ce se dedă la îmbuibare sărăcesc, și ațipirea te face să porți zdrențe. Din cei schimbători, capricioși (nesupuși, rebeli, certați cu legea): Prov. 24:21-22

Fiule, teme-te de Domnul și de împăratul; și să nu te amesteci cu cei neastâmpărați! Căci deodată le va veni pieirea, și cine poate ști sfârșitul amândorora!

Din cei mincinoși, nemiloși, indiferenți, lipsiți de încredere: Prov. 25:18-20 Ca nebunul care aruncă săgeți aprinse și ucigătoare, așa este omul care înșeală pe aproapele său, și apoi zice: ,,Am vrut doar să glumesc!„ Din cei violenți: Prov.1:10-19

Prieteni de care ți-ai dori:

„Prietenii adevarati sunt persoanele care ne cunosc foarte bine , si cu toate acestea ne iubesc”

Din aceia care par să aibă înțelepciune: Prov.13:20 Cine umblă cu înțelepții se face înțelept, dar cui îi place să se însoțească cu nebunii o duce rău.

Care prin sfaturile lor te conduc pe o cale dreaptă: Prov. 13:14 Învățătura înțeleptului este un izvor de viață, ca să abată pe om din cursele morții.

“Un prieten credincios este o imagine (reflecție) a lui Dumnezeu.”

“Șase semne are prietenia: dă și primește, se destăinuie și întreabă, mănâncă și ospătează.”

După cum apostolul Pavel a spus, anturajul nepotrivit poate reprezenta o influență proastă (1Cor.15:33 Nu vă înșelați: ,,Tovărășiile rele strică obiceiurile bune’’) de care ar fi extrem de util să te debarasezi, dar cum să-i păstrezi pe cei buni? Pentru a evita să pierzi prieteni buni, iată niște…

SFATURI PENTRU MENȚINEREA BUNELOR PRIETENIII

Lucrurile pe care trebuie să le eviți dacă vrei să nu distrugă prietenii…

Nu repeta la alții tot ce auzi: Prov. 17:9 Cine acoperă o greșeală, caută dragostea, dar cine o pomenește mereu în vorbirile lui, dezbină pe prieteni.

Evită certurile fără sens: Prov. 17:14 Începutul unei certe este ca slobozirea unor ape; de aceea, curmă cearta înainte de a se înteți.

Nu abuza de ospitalitate: Prov. 25:17 Calcă rar în casa aproapelui tău, ca să nu se sature de tine și să te urască.

Ca nebunul care aruncă săgeți aprinse și ucigătoare, așa este omul care înșeală pe aproapele său, și apoi zice: ,,Am vrut doar să glumesc!„

Nu fii un clevetitor (“vânător/aducător de bârfe”): Prov. 26:20 Când nu mai sunt lemne, focul se stinge; și când nu mai este niciun clevetitor, cearta se potolește.

Nu fii certăreț: Prov. 26:21 După cum cărbunele face jăratic, și lemnul foc, tot așa și omul gâlcevitor aprinde cearta.

Nu te angaja în lingușiri nesincere: Prov. 27:14 Binecuvântarea aproapelui cu glas tare dis de dimineață, este privită ca un blestem.

Urmând astfel de sfaturi biblice vei evita să-ți jignești și să-ți pierzi prietenii. Dar câteodată aceasta se întâmplă în ciuda precauției noastre, iar a recâștiga încrederea acestora nu este un lucru ușor (vezi,Pro v.18:19).

Ce se poate face?

Frații nedreptățiți sunt mai greu de câștigat decât o cetate întărită, și certurile lor sunt tot așa de greu de înlăturat ca zăvoarele unei case împărătești.

PENTRU REPARAREA RELAȚIILOR CU PRIETENII TĂI POTI APLICA UNELE PRINCIPII COMPORTAMENTALE.

Asigură-te că te afli într-o relație bună cu Iisus (împăcat cu Domnul): Prov. 16:7 Când sunt plăcute Domnului căile cuiva, îi face prieteni chiar și pe vrăjmașii lui.

“Un dușman al lui Dumnezeu nu este niciodată un prieten adevărat al omului. La baza a tot ce face va avea întotdeauna o intenție sinistră.”Edward Young (1683-1765)

Fii încet la mânie: Prov.15:18; vezi și, Iacov 1:19-20 Un om iute la mânie stârnește certuri, dar cine este încet la mânie potolește neînțelegerile.Știți bine lucrul acesta, prea iubiții mei frați! Orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire, zăbavnic la mânie; căci mânia omului nu lucrează neprihănirea lui Dumnezeu.

Nu te grăbi să răspunzi (să reacționezi): Prov. 18:13 Cine răspunde fără să fi ascultat, face o prostie și își trage rușinea. “Pentru a-ți găsi un prieten trebuie să închizi un ochi. Pentru a-l păstra, trebuie să-i închizi pe amândoi.”Norman Douglas (1868-1952)

Evită certurile: Prov. 20:3 Este o cinste pentru om să se ferească de certuri; dar orice nebun se lasă stăpânit de aprindere. Vorbește cu blândețe: Prov. 15:1 Un răspuns blând potolește mânia, dar o vorbă aspră ațâță mânia. Fii prompt în a arăta dragoste: Prov. 10:12 Ura stârnește certuri, dar dragostea acopere toate greșelile. La nevoie, mai degrabă mustră în loc de a linguși: Prov. 28:23 Cine mustră pe alții, găsește mai multă bunăvoință pe urmă, decât cel cu limba lingușitoare.

CONCLUZIE

A aplica aceste sfaturi divine ne vor da binecuvântarea unor prieteni buni în această viață și va face anticiparea petrecerii eternității alături de ei mult mai plăcută. În loc de a depinde de șansă pentru a-ți face prieteni, ascultă Cuvântul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, nici o prietenie pe care o putem închega nu o poate întrece pe aceea pe care o putem avea cu Cel care “ține la tine mai mult decât în frate”, și anume Domnul Iisus Cristos! Pentru avea relații bune de prietenie unii cu alții este nevoie ca în primul rând să cultivăm o relație foarte sinceră cu EL. Cât de bun prieteni sunteți tu și EL? Cât de aproape ești de El? Uneori, aceasta se reflectă în relațiile tale cu alții pe care, fie le îmbunătățești, fie le periclitezi, chiar distrugi!

Ioan 15:13-14

Nu este mai mare dragoste decât să-și dea cineva viața pentru prietenii săi… Voi sunteți prietenii Mei, dacă faceți ce vă poruncesc Eu.

“A fi tu însuți înseamnă a trece prin celalalt pentru a întâlni ceea ce posedai deja” (J. Caïn).A fi prieten inseamna sa constientizezi faptul ca timpul este o resursa energetica epuizabila si sa o utilizezi in favoarea ta ,evitand regretele a ceea ce ar fi putut sa fie si n-a fost. A ceea ce ai fi putut experimenta..si n-ai experimentat. A ceea ce am ai putut simti si n-ai simtit. A ceea ce ai fi putut auzi sau spune ..dar nu ai spus si nici nu ai zis. A ceea ce ai fi putut iubi..si n-ai iubit . A ceea ce ai fi putut deveni si ..n-ai devenit. Cu timpul ,iti dai seama ca prietenii adevarati valoreaza mai mult decat orice cantitate de bani. Cu timpul ,intelegi ca adevaratii prieteni sunt putini la numar si ca cel care nu lupta pentru ei , mai devreme saumai tarziu se va vedea inconjurat de prietenii false.Cu timpul vei vedea ca desi esti fericit cu cei care iti sunt alaturi iti va fi ingrozitor de dor de cei care ieri erau cu tine si care acum au plecat. Cu timpul , vei invata ca a incerca sa ierti sau sa ceri iertare , a spune ca iubesti , a spune ca ti-e dor, a spune ca ai nevoie, a spune ca vrei sa fi prietenul cuiva …in fata unui mormant , nu mai are nici un sens. Nu lasa timpul sa-ti descopera toate acestea. Spune chiar azi ce simti.

CONCLUZIE FINALA…

Nu ai trăit în zadar dacă ai fost prietenul cuiva!

BIBLIOGRAFIE

BIBLIA – Ed.Casa Cartii Traducerea Dumitru Cornilescu, 1924,Bucuresti 2000

ABISETTI Valerio – „Să fii prieten sau să ai prieteni ?”, Ed. Pauline, Bucuresti 2008

BAQUERO Victoriano – „Afectivitatea integrată eliberatoare”, Ed. Ars Longa, Bucuresti1997;

BACALI Mihaela – „Lecții de iubire”, Ed. Rawexcoms, București, 2009;

GRAHAM Billi – „Îngerii, agenți secreți ai lui Dumnezeu”, Ed. Sinaimont, 2008;

HUMBERTO A., Agudelo. C – „Vitamine pentru suflet:, Ed .Pauline, Bucuresti 2008

WHITE Ellen – „Minte. Caracter. Personalitate”, Ed. Viață și sănătate, București, 2009;

HASSEL Sven – „Camarazi de front”, Ed. Humanitas, Bucuresti 2006;

IRALA Narciso – „Controlul cerebral și emotional”, Ed. Pauline, 2006;

BACALI Mihaela – “Lecții de iubire”, Ed. Rawexcoms, București, 2009;

PLESU Andrei – „Despre îngeri”, 1998;

Wikipedia

www.angelinspir.ro

"Unii oameni intră în viața noastră și pleacă repede.

Unii ne devin prieteni și ne rămân alături toată viața lăsându-și minunatele amprente asupra spiritelor noastre… iar noi nu mai suntem aceiași pentru că prietenia  lor ne-a transformat.

Singurătatea și certitudinea că nu ești iubit de nimeni poate fi cea mai cruntă experiență de viață. Cum să eviți acest impas? Cum ajung să respect? Cum se produce acest proces psihologic? De ce ne naștem? Pentru cine ne naștem? De ce simțim nevoia de comuniune cu celălalt? Cum închegăm ‘punți de comunicare’ între noi și alții, alta, altul?

Ieri a trecut. Mâine este un mister. Astăzi este un dar.

De aceea se numește PRESENT (DAR). Viața se transformă într-o minune cand îl descoperim pe Dumnezeu în oameni, empatizând cu ei, cu Cel Etern. În tratatul pe care îl ții acum în mâini vei învăța că prietenii sunt ca stelele: chiar dacă nu se văd, știi că există; vei învăța să respecți, să cunoști și… cunoscând vei sfârși prin a iubi oamenii!

Oriunde ai, oricum ai fi,oricine ai fi, orice ai fi!"