Factorii Care Influenteaza Productia de Ficat Gras la Gaste

Introducere

Creșterea păsărilor reprezintă o îndeletnicire străveche a popoarelor de pretutindeni, întrucât producțiile realizate de acestea, ouăle și carnea, au constituit dintotdeauna alimente de bază în hrana oamenilor.

Este binecunoscut faptul că alimentația reprezintă indicatorul cel mai sugestiv al creșterii nivelului de trai al populației umane și că, din acest motiv, obținerea de produse alimentare de origine animală devine o necesitate prioritară și permanentă, având în vedere superioritatea valorii biologice a proteinelor conținute de acestea.

Importanța creșterii păsărilor rezidă și din valoarea nutrițională superioară a produselor pe care le realizează; oul de pasăre fiind considerat un aliment complet datorită substanțelor nutritive pe care le înglobează, singure putând asigura necesitățile vitale ale embrionului în dezvoltarea sa până la ecloziune, iar carnea de pasăre, este mult solicitată de consumator pentru însușirile ei gustative și dietetice, a conținutului mai bogat în proteine și mai sărac în lipide, a digestibilității mai ridicate și nu în ultimul rând a prețului mai redus cu care se procură de pe piață, comparativ cărnii produse de alte animale de fermă.

Ca urmare a creșterii și exploatării păsărilor domestice, pe lângă producția de ouă și carne, se pot obține și alte produse importante, cum este ficatul gras și grăsimea, precum și unele subproduse cu valori apreciabile, valorificate ca materii prime în diferitele ramuri de producție, cum ar fi: penele, fulgii, dejecțiile și așternutul permanent, resturile de incubație și de abator etc.

Ficatul de gâscă este un produs cu excepțională valoare în alimentația omului, prin compoziția sa.

Ficatul, care figura pe listele de mâncăruri ale romanilor sub denumirea de „Lucullus" este considerat și în prezent o delicatesă.

CAPITOLUL 1.

Creșterea gâștelor domestice, ramură de bază a zootehniei

Creșterea păsărilor reprezintă o îndeletnicire străveche a popoarelor de pretutindeni, întrucât producțiile realizate de acestea, ouăle și carnea, au constituit dintotdeauna alimente de bază în hrana oamenilor. Așa se face că, de-a lungul veacurilor și paralel cu ridicarea standardului de viață și de civilizație a omenirii, interesul pentru păsări să se amplifice permanent și peste tot în lume, realizându-se numeroase populații locale, rase, varietăți, linii și hibrizi din diferite specii, de certă valoarea biologico-productivă și elaborându-se tehnologii de înmulțire, de creștere și de exploatare din ce în ce mai intensive și mai eficiente economic.

Totalitatea mutațiilor cantitative și calitative petrecute în avicultura mondială și națională a ultimelor decenii, determinate mai ales de noile cuceriri științifice din domeniul cercetărilor biologice și tehnologice, au permis ca ea să devină o principală ramură a producției zootehnice, atât prin volumul produselor alimentare livrate, cât și prin calitatea și diversitatea acestora.

Posibilitatea producerii în masă a fenomenului heterozis, prin hibridarea liniilor pure anume selecționate pentru producția de ouă sau de carne, pe baza capacității combinative speciale, precum și a utilizării de tehnologii cu caracter intensiv-industrial de înmulțire, de creștere și de exploatare, a imprimat aviculturii contemporane o nouă calitate, transformând-o într-o variantă a industriei, iar „modesta pasăre de curte" fiind ridicată la rangul de „mijloace de producție".

Importanța economică a creșterii gâștelor

Este binecunoscut faptul că alimentația reprezintă indicatorul cel mai sugestiv al creșterii nivelului de trai al populației umane și că, din acest motiv, obținerea de produse alimentare de origine animală devine o necesitate prioritară și permanentă, având în vedere superioritatea valorii biologice a proteinelor conținute de acestea.

Din acest context rezidă importanța economică a creșterii păsărilor domestice, a căror producții, în principal ouăle și carnea, participă tot mai mult la completarea proteinei animale din hrana oamenilor.

Referitor la cerințele de proteină pentru populația umană, putem afirma că ele au sporit considerabil de-a lungul timpului, datorită exploziei demografice care a-caracterizat secolul trecut, proces previzibil a se manifesta și în viitorul apropiat. Astfel, dacă în anul 1900 populația globului terestru era de cca. 1 miliard de locuitori, în prezent ea însumează aproximativ 6,1 miliarde, o sporire de 50 %, populație care necesită pentru hrană o cantitate anuală de cel puțin 115-120 milioane tone proteină animală. Trebuie însă reținut că producția de proteină a crescut în proporții semnificativ mai reduse comparativ populației, ceea ce a determinat ca omenirea să se confrunte cu o gravă penurie de proteină, existând pe glob milioane de oameni subnutriți, dintre care zeci de mii mor zilnic prin inaniție.

Pentru satisfacerea cerințelor omului contemporan față de cantitatea și calitatea proteinelor din hrana consumată, a înlăturării crizei existente, cu deosebire din zonele geografice mai puțin dezvoltate economic, trebuiesc făcute eforturi susținute atât cu privire la sporirea producțiilor agricole și zootehnice, cât și pe linia descoperirii și valorificării unor noi surse de proteină. Totodată se impune și o mai eficientă preocupare a organismelor politice internaționale pentru repartizarea mai echitabilă a resurselor alimentare mondiale existente.

In contextul celor menționate este necesar a sublinia aportul substanțial al creșterii păsărilor la acoperirea nevoilor de proteină animală din hrana oamenilor, în anul 2002, producția mondială de ouă și de carne de pasăre asigurând cca. 23,5 milioane tone de proteină.

Importanța creșterii păsărilor rezidă și din valoarea nutrițională superioară a produselor pe care le realizează; oul de pasăre fiind considerat un aliment complet datorită substanțelor nutritive pe care le înglobează, singure putând asigura necesitățile vitale ale embrionului în dezvoltarea sa până la ecloziune, iar carnea de pasăre, este mult solicitată de consumator pentru însușirile ei gustative și dietetice, a conținutului mai bogat în proteine și mai sărac în lipide, a digestibilității mai ridicate și nu în ultimul rând a prețului mai redus cu care se procură de pe piață, comparativ cărnii produse de alte animale de fermă.

Notabil este și faptul că proteinele din ou sunt apreciate ca „proteine etalon", ele conținând toți aminoacizii esențiali necesari vieții, în cele mai potrivite proporții și fără factori limitativi, având o valoare biologică nutrițională superioară altor produse alimentare și anume: 94-97 % față de 82 % la lapte, de 74 % la carne, de 62 % la cereale și de 60 % la leguminoase. Tot în scop alimentar sunt utilizate ficatul gras și grăsimea de pasăre, produse avicole special obținute prin procedeul de îndopare forțată a gâștelor și rațelor, mult apreciate și solicitate pentru gustul și calitatea lor, ficatul gras fiind considerat cel mai scump dintre produsele alimentare realizate de păsări.

Trebuie amintit că ouăle de pasăre, pe lângă gama largă de utilizare în industria alimentară, se folosesc frecvent și în industria pielăriei și blănurilor, a coloranților și cleiurilor, în pictură, poligrafie, cosmetică, farmacie etc. De asemenea, prin creșterea și exploatarea păsărilor se obțin și alte produse și subproduse, cum sunt: penele și fulgii, resturile de abator și de incubație, dejecțiile și gunoiul de pasăre, unele din ele fiind utilizate în industria textilă și pentru' nevoile familiale (penele și fulgii), iar altele sunt folosite la prepararea făinurilor proteice animale, în hrana animalelor carnivore crescute pentru blănuri și a rumegătoarelor, sau ca îngrășăminte pentru culturile agricole.

Importanța creșterii păsărilor este determinată și de o serie de însușiri biologice foarte valoroase pe care acestea le posedă, comparativ altor animale crescute de om, dintre care sunt de reținut următoarele:

• Nivelul ridicat al producțiilor obținute pe unitatea de greutate vie, exemplificat prin:

– de la o găină hibridă specializată pentru producția de ouă se obțin anual cca. 290 ouă, cu o greutate medie de 64 g/ou, deci un total de 18,5 kg masă ou, cantitate care raportată la greutatea de 1,6 kg a găinii, echivalează cu o capacitate productivă de 11,5 kg masă ou/unitatea de greutate vie. Comparativ acesteia, o vacă ce produce anual 5000 litri lapte și având greutatea corporală de 600 kg, realizează o capacitate productivă de numai 8,3 litri/unitatea de greutate vie, inferioară găinii cu 27,8 %. Important este însă faptul că cele 290 ouă obținute de la găină, conțin cea. 2,4 kg proteină (13,3 % proteină în ouă), iar cei 5000 litri lapte obținuți de la o vacă conțin 165 kg proteină (3,3 % proteină în lapte), cantități care denotă că găina produce 1,5 kg proteină pe fiecare kilogram greutate vie, iar vaca numai 0,27 kg, adică de 5,5 ori mai puțin;

– de la o găină hibridă specializată pentru producția de carne ce produce anual 200 ouă, se obțin prin incubație aproximativ 165 pui broiler, care crescuți până la vârsta de 6 săptămâni, când ating greutatea medie de 1,7 kg, realizează o producție totală de 280,5 kg carne masă vie. Raportând cantitatea respectivă la greutatea corporală de 3 kg a găinii respective, reiese că

ea are o capacitate productivă de 93,5 kg carne pe fiecare unitate greutate vie, mult superioară altor animale mari de fermă.

Prolificitatea ridicată a păsărilor domestice, argumentată prin ritmul lor foarte rapid de înmulțire, o găină și descendentele sale putând realiza anual cea. 3000 capete de noi produși;

Precocitatea remarcabilă a creșterii și dezvoltării păsărilor, dovedită prin aceea că puicuțele raselor de găini specializate pentru producția de ouă consum, ating maturitatea sexuală, deci produc primul ou, la vârsta de 19-20 săptămâni, iar tineretul crescut pentru carne broiler se poate sacrifica la o vârstă fragedă de 5-6 săptămâni la găină, 7 săptămâni la rață, 8 săptămâni la gâscă, 14 săptămâni la curcă, când realizează greutăți corporale medii, în ordinea menționată, de: 1,5-2 kg; 2,5-3 kg; 3,5-4 kg; 5-5,5 kg.

Gradul ridicat de conversie al furajelor în ouă și carne broiler, hibrizii actuali de găină specializați în aceste direcții, realizând consumuri specifice reduse ca valoare, de 130-150 g nutreț combinat pentru un ou, respectiv de 1,6-1,8 kg nutreț combinat pentru 1 kg spor în greutate.

Marea capacitate de adaptabilitate a păsărilor la diferite sisteme tehnologice de întreținere intensivă, acestea suportând bine condițiile de captivitate foarte restrânsă în care sunt puse să trăiască, ceea ce face posibilă creșterea lor la densități sporite pe unitatea de suprafață construită.

Aceste însușiri biologice valoroase ale păsărilor domestice, cu importanță capitală pentru avicultura contemporană intensiv-industrială, contribuie la obținerea de performanțe productive ridicate și eficiente economic, la creșterea productivității muncii și la recuperarea rapidă a investițiilor efectuate.

Efectivele de păsări abatorizate și consumul de carne

Ținând cont de cerințele tot mai ridicate de carne de pasăre în alimentația oamenilor de pretutindeni, numărul de păsări sacrificate pe plan mondial a înregistrat o evoluție ascendentă în ultimii 10 ani, crescând de la 30655 milioane capete în anul 1992, la 48998 milioane capete în anul 2002, ceea ce reprezintă o creștere de 18343 milioane capete, iar în procente 59,8 % tabelul 1).

Tabelul 1

Dinamica efectivelor de păsări abatorizate (milioane capete)

(după Dinea Mariana, 2004)

De remarcat că în anul 2002, cea mai mare pondere din efectivul total mondial o deține Asia, în proporție de 38,4 %, urmată de America de Nord și Centrală și Europa, în proporții de 23,9 și 16 %, față de numai 5,2 % cât deține Africa și 1 % cât deține Oceania.

Ca urmare a creșterii efectivului de păsări și a potențialului lor genetic, a sporit consecutiv și producția de came de pasăre obținută, situația evolutivă la nivel mondial și regional fiila nivel mondial și regional fiind redată în tabelul 2, pe baza datelor statistice FAO, publicate în Ghidul executiv din anul 2003 al Revistei Poultry Iitemational.

Tabelul 2

Dinamica producției de carne de pasăre (mii tone)

(după Dinea Mariana, 2004)

În toate regiunile geografice s-au produs creșteri substanțiale ale producției de carne, dar cele mai mari au fost realizate în America de Sud și Asia, în proporție de 118 % și de 94,4 %, iar cele mai reduse în Europa, America de Nord și Centrală, în proporție de 17,5 și 50,3 %.

În anul 2002, din producția totală de carne obținută pe plan mondial, cea mai mare pondere o deține Asia, de 33,4 %, urmată de America de Nord și Centrală și de Europa, cu creșteri de 29 %, respectiv 17,1 %.

Producția mondială de carne de pasăre, în prezent, se realizează preponderent pe seama broilerilor de găină, care în anul 2002 au furnizat 85,8 % din totalul cărnii de pasăre produsă, echivalent cu cantitatea de 63,4 milioane tone. Carnea obținută de la celelalte specii de păsări, comparativ cu carnea de găină, au o pondere mai mică: 7 % carnea de curcă; 4,4 % cea de rață și 2,8 % cea de gâscă.

Printre țările lumii mari producătoare de carne de pasăre, în anul 2002, primul loc este deținut de Statele Unite, cu 14.723 mii tone, urmat de China, cu 8.800 mii tone, Brazilia, cu 7.040 mii tone și Mexic, cu 2.012 mii tone. Acestora le succed alte 6 țări: Thailanda, India, Marea Britanie, Japonia, Franța și Spania, cu producții de peste 1000 mii tone, România clasându-se pe locul 37, cu o producție de 282 mii tone.

În ce privește situația evolutivă a consumului de carne de pasăre pe cap de locuitor, redată în tabelul 3, putem afirma că ea urmează același sens cu nivelul crescând al producției realizate. La nivel mondial, producția de carne a sporit valoric de la 6,3 kg, în anul 1985, la 9,3 kg, în anul 1995 și la 11,1 kg în anul 2000, adică cu o diferență de 4,8 kg, ceea ce constituie o depășire de 76,2 % față de anul de referință.

Tabelul 3

Evoluția consumului de carne de pasăre pe cap de locuitor (kg/an)

(după Dinea Mariana, 2004)

Carnea de pasăre reprezintă un aliment foarte important pentru omenire, in favoarea ei pledând nu numai costul mai redus cu care se procură de pe piață, în comparație cu carnea produsă de alte specii de animale domestice, ci si calitățile nutritive, gustative și dietetice deosebite ce o caracterizează.

Din analiza datelor tabelului 7 reiese că nivelul consumului de carne de rasăre este foarte variabil de la o regiune la alta. De exemplu, dacă în Asia și Africa, în perioada anilor 1985-2000 se consuma numai 3,0-4,1 și respectiv 2,5-6,8 kg/cap de locuitor, în America de Nord și Centrală, nivelul consumului înregistrează valori mult mai ridicate, cuprinse între 23,1-37 kg.

In anul 2002, cele mai mari consumuri de carne de pasăre pe cap de locuitor s-au înregistrat în Emiratele Arabe (56,4 kg); Kuwait (47,8 kg); SUA «47,6 kg) și Israel (47,5 kg), iar cele mai reduse în Mongolia (0,1 kg); Somalia (0,5 kg); R.Congo (0,5 kg) etc. In țara noastră, consumul de carne de pasăre cel mai ridicat a fost în anul 1985, de 17,7 kg/cap, după care s-a diminuat, ajungând în 1995 la 13,5 kg, iar în anul 2000, la 12,9 kg.

Rasele de gâște

Clasificarea raselor de gâște se face în general după greutatea corporală a păsărilor adulte neîngrășate. Astfel, după acest criteriu ele se împart în trei grupe : gâște grele, a cărora greutate corporală medie este de 8 kg ; gâște semigrele, cu greutatea corporală medie cuprinsă între 5 și 8 kg ; gâște ușoare, având greutatea corporală medie mai mică de 5 kg. De asemenea, gâștele se clasifică după culoarea penajului, în gâște cenușii și gâște albe.

1.3.1.Rase de gâște grele

GÂȘTELE TOULOUSE

S-au format în sudul Franței, din gâștele locale, care crescute în condițiile ecologice din împrejurimile orașului Toulouse au ajuns prin selecție și alimentație rațională să se evidențieze printr-o producție ridicată de carne și grăsime. Inițial în acest material nu s-au urmărit caracterele morfologice, ci numai o greutate corporală cât mai mare și un schelet fin. Abia in ultima vreme s-au luat în considerare și caracterele de exterior (fig. 1).

Gâștele Toulouse reprezintă tipul gâștelor industriale, mai ales atunci când se cresc pentru producția de ficat ; la această rasă, ficatul este foarte voluminos, ajungând la greutatea de 1 kg. S-au înregistrat însă cazuri când ficatul produs de gâște a ajuns la 2 kg.

Figura 1. Rasa Toulouse

Gâștele Toulouse se caracterizează printr-o carne gustoasă și bogată în grăsime.

Greutatea lor corporală medie variază în funcție de condițiile ecologice și de orientarea dată selecției. Astfel, chiar în țara de origine există două tipuri ale gâștelor Toulouse : un tip greu denumit tip agricol, la care femelele ajung în medie la 7-8 kg, iar masculii la 10-11 kg și un tip foarte greu, tipul industrial, la care masculii cântăresc în medie 13-14 kg, iar îngrășați ating 16 kg și chiar 20 kg. Acest din urmă tip se crește exclusiv pentru producția de carne grasă și ficat mare.

Gâștele Toulouse au un ritm rapid de creștere. In condiții prielnice, bobocii ajung la vârsta de 8-10 săptămâni la greutatea de 6 kg.

Producția de ouă la gâștele din tipul greu este în medie 25 de ouă în primul an și 40-60 ouă în al doilea an, cu greutatea oului de 180-320 g. Cele din tipul foarte greu însă, nu dau decât o producție medie de 15-25 ouă anual. Ouăle, de regulă au un procent de fecunditate scăzut (45-50%). Capacitatea de ecloziune, de asemenea, este foarte slabă (23-45%).

Gâștele Toulouse sunt cloști și mame rele (mai ales cele din tipul foarte greu) și aproape că nu se pot folosi pentru clocit, din cauza greutății lor mari.

Bobocii, cu toate că au intensitatea mare de creștere se cresc totuși destul de greu, fiind sensibili, atât la frig și umezeală, cât și la căldură mare. Mortalitatea până la 3 luni este de cca 20%. Păsările adulte sunt greoaie, au temperament accentuat limfatic și nu se deplasează la distanțe prea mari de adăpost. Ele necesită pășuni de calitate foarte bună, situate în apropiere de adăposturi.

Penajul, de culoare cenușie este bogat, cu puf abundent și elastic. Din cauză că sunt colorate, penele sunt mai puțin apreciate, decât cele produse de rasele cu penaj alb.

De la gâștele sacrificate se obțin în medie 500 g de puf și fulgi. Jumulite pe viu, de două ori pe an, produc anual în medie 200 g de puf și fulgi/pasăre.

Gâștele Toulouse sunt frecvent folosite pentru ameliorarea materialului comun și pentru crearea de rase noi, mai productive și mai bine adaptate condițiilor locale.

In țara noastră gâștele Toulouse sunt puțin răspândite, ele fiind aduse din import, în mod neorganizat.

GÂȘTELE EMDEN

S-a format în Germania, în regiunea de pe țărmul Mării Nordului. Ele sunt cunoscute însă din antichitate, când romanii își procurau din aceste regiuni gâște și pene de gâscă. Forma actuală s-a obținut prin infuzie de sânge de rasă Toulouse, iar numele pe care îl poartă i s-a dat după orașul Emden, abia în jurul anului 1838. Infuzia de sânge de Toulouse s-a făcut în Anglia, în scopul măririi masivității corporale. Acest lucru s-a reușit însă în dauna rusticității și rezistenței.

Gâștele Emden sunt păsări grele, care ajung la greutăți medii de 7-10 kg femelele și 9-12 kg masculii. Scheletul este fin și randamentul la tăiere destul de mare. Carnea este gustoasă, gâștele Emden având predispoziție destul de accentuată pentru îngrășare, putând ajunge până la 14-15 kg. Cu toată masivitatea lor, se deplasează ușor și pășunează foarte bine.

Producția de ouă este destul de mare, de la o gâscă obținându-se anual în medie 25-40 ouă, fiecare de câte 160-200 g. Ouatul începe de regulă prin februarie sau martie.

Producția de pene este tot atât de mare ca la rasa Toulouse, penele și puful fiind însă mai apreciate, din cauza culorii albe (fig. 2).

Gâștele Emden nu sunt în general cloști și mame bune. Bobocii au puful de culoare cenușie și se cresc relativ dificil, deoarece sunt sensibili la intemperii și pretențioși față de calitatea pășunii și condițiile de adăpostire. In condiții corespunzătoare de viață au însă o creștere rapidă, ajungând la vârsta de 8-10 săptămâni, la o greutate de 4-5 kg.

Figura 2. Rasa Emden

Greutățile corporale indicate nu pot fi însă atinse decât în zone cu climă mai umedă, pe pășuni bogate și cu suplimente suficiente de hrană concentrată. Creșterea gâștelor Emden in regiunile cu climă mai aspră nu este economică, deoarece rasa a pierdut mult din rezistența naturală, prin încrucișări cu rasa Toulouse. Din această cauză, în condițiile țării noastre, care sunt aspre și mai puțin umede decât în Germania și Anglia, gâștele Emden, chiar îngrășate nu ajung la greutăți mai mari de 7-10 kg. Crescute în rasă curată nu au dat rezultate mai bune. Ele pot fi însă folosite cu succes pentru ameliorarea materialului nostru local. O dovadă a valorii pe care o prezintă rasa Emden ca rasă amelioratoare la noi în țară, o constituie populația de gâște din Banat și Câmpia Tisei, care fiind ameliorată în special cu rasa Emden, a ajuns să posede astăzi o serie întreagă de caractere utile superioare.

GÂSCA AFRICANA

Ca țară de origine se presupune că provine din Hindustan, India, fiind înrudită cu gâsca chineză.

A fost descrisă pentru prima dată în anul 1859 când au fost debarcate câteva exemplare în S.U.A., respectiv în Essex, Massachusetts.

Din alte surse de informații se presupune că ele au fost debarcate Massachusetts venind din Africa. In S.U.A. în cadrul expozițiilor de păsări au rămas cu denumirea de gâsca Africană.

Prezintă un penaj bine strâns pe corp, cu un trunchi lung, larg și adânc, fără a avea o constituție grosolană.

Are o voce joasă, clară, adâncă și muzicală. Culoarea penajului este gri închis pe părțile laterale ale corpului și gri deschis pe piept și abdomen. Există și varietatea albă, la care ochii sînt albaștri, picioarele și ciocul portocalii.

Capul, partea superioară a gâtului și a spinării sunt de culoare castanie-maro.

La baza ciocului prezintă un caruncul și la gât bărbie (traistă).

Gâștele africane cresc ușor, au viteză mare de creștere și aptitudini deosebite pentru îngrășare.

Producția de ouă este în general mai mică decât a altor rase de gâște, dar sunt considerate mai bune ouătoare, decât cele de rasă Toulouse și chiar Emden, caracter care depinde în mare măsură de condițiile de întreținere și hrănire.

Greutatea corporală standard la mascul este de 9-10 kg, iar la femelă de 8-9 kg.

GÂSCA AMERICANĂ (buff)

Este una dintre cele mai apreciate rase de gâște din continentul american.

Cuvântul „buff" are semnificația varietății de culoare a acestei rase, în sensul că diferă mult de cenușiul comun sau brun, cenușiu al majorității raselor de gâște.

Culoarea gâștei americane este roșcată-gălbuie deschis. Ciocul este de culoare portocalie, cu ținta de culoarea cornului. Ochii au culoarea căprui închis. Picioarele sunt puternice, cu aplomb larg de culoare roșie-portocalie.

Greutatea corporală la masculi este în medie de 8,5—9 kg, la femele 7,5 kg. Producția anuală de ouă este în medie de cea 30 bucăți.

Gâsca Americană este o gâscă robustă, rezistentă, fiind mai puțin pretențioasă la hrană și îngrijire, decât gâștele Emden și Toulouse. Atât adultele, cât și tineretul crește bine pe pășuni. In condiții de creștere intensivă, produșii obținuți pot fi valorificați ca boboci broileri și chiar pentru producția de ficat.

1.3.2. Rase de gâște semigrele

GÂȘTELE POMERANE

S-au format în Pomerania de sud și regiunile învecinate, unde creșterea gâștelor se practică pe scară mare, de multe secole.

Prin alegerea continuă a gâștelor mai mari, mai precoce și cu schelet mai fin și prin hrănirea lor rațională s-a ajuns ca din materialul local să se formeze rasa de gâște Pomerane, semigrele, care uneori ajung la greutățile gâștelor grele.

Gâștele Pomerane au penajul de culoare albă, cenușie sau cenușie bălțată cu alb, cea mai răspândită fiind culoarea albă (fig. 3).

Figura 3. Rasa Pomerane

Greutatea vie este de 5-8 kg , păsările îngrășate putând ajunge uneori la 10 kg și chiar la 12-13 kg. Tineretul are o creștere foarte rapidă, ajungând la vârsta de 70-80 zile la 3,5-4,5 kg și uneori chiar la 5 kg. Carnea este fină și gustoasă. Mușchii pectorali proporțional cu greutatea corporală sunt mai dezvoltați, decât la oricare altă rasă de gâște. Păsările se îngrașă ușor și produc o cantitate mai mare de grăsime, de calitate superioară.

Ouatul începe în luna februarie, gâștele producând anual 15-20 ouă, cu o greutate medie a unui ou de 160-200 g. Adeseori gâștele Pomerane mai depun toamna încă o serie de 10-15 ouă, pe care le clocesc, astfel încât femelele produc anual 25-35 de ouă și două serii de boboci. Ouăle au un procent bun de fecunditate.

Gâștele clocesc în general bine și-și îngrijesc bine bobocii, care în general sunt puțin sensibili la climatul aspru. In primele 2-3 săptămâni trebuie feriți totuși de frig și umezeală. Producția de pene este destul de mare și de calitate superioară. Gâștele Pomerane se caracterizează printr-o mare rusticitate, fiind mai puțin pretențioase la hrană și îngrijire, decât gâștele Emden și Toulouse. Cer totuși pășuni de calitate superioară, mai ales pentru tineret, care are o creștere intensă și se îngrașă ușor, numai pe pășuni bune.

GÂȘTELE DIEPHOLZ

Reprezintă o populație locală germană de gâște, care prin calitățile economice se ridică la nivelul gâștelor ameliorate. Cea mai răspândită culoare a penajului este culoarea albă (fig.4). Greutatea corporală medie este de 6 kg la femele și 7-5 kg la masculi. Păsările se pretează bine la îngrășarea rapidă. Tineretul la 10-12 săptămâni poate să ajungă la greutatea de 4-5 kg.

Figura 4. Rasa Diepholz

Producția de ouă este foarte mare, gâștele dând anual 70-80 ouă. Caracteristic este faptul că gâștele Diepholz ouă și clocesc în mai multe rânduri, producând astfel anual 2-4 și chiar mai multe serii de boboci.

În condiții corespunzătoare de hrănire și îngrijire, gâștele pot produce ouă chiar la sfârșitul lunii septembrie și începutul lunii octombrie, putându-se obține astfel boboci de toamnă, care după 8-10 săptămâni sunt buni pentru valorificare.

Gâștele Diepholz sunt păsări rezistente, puțin pretențioase și harnice în căutarea hranei ; ele valorifică bine chiar și pășunile mai sărace. Procentul de fecunditate este satisfăcător. Bobocii se cresc cu ușurință.

Producția de pene este mare, gâștele Diepholz pretându-se foarte bine la jumulire pe viu.

GÂSCA DE LANDAIS

S-a format în Franța, în regiunea cu același nume, iar munca de ameliorare s-a desfășurat în Centrul de Cercetări din Artiqueres.

Se aseamănă cu tipul mic de Toulouse, atât sub raportul culorii, cât și al caracterelor de exterior.

Greutatea corporală a masculilor este de 7-8 kg, iar a femelelor de 6-7 kg.

Producția de ouă în primul an ajunge la 25 ouă, iar în anii următori la 34-40 bucăți.

Prezintă aptitudini deosebite de îngrășare și ca atare pentru producția de ficat, ce atinge greutatea de 700-800 g, cu o culoare caracteristică albă și un conținut ridicat de grăsime, așa-numitul „ficat gras”.

GÂSCA DE RIN

S-a format în regiunea Rinului superior, în jurul anilor 1939—1940, prin încrucișarea gâștelor locale cu rasa Emden.

Se caracterizează prin culoarea albă a penajului și o mărime corporală mijlocie, masculii cântărind 6 kg iar femelele 5-5,5 kg. Păsările din această rasă au pieptul adânc și lărgimi apreciabile. Este caracteristică de asemenea, prezența fanonului abdominal dublu. Uneori apar și exemplare de culoare cenușie, care devin albe după prima sau a doua năpârlire.

Gâsca de Rin produce anual 50-60 ouă, în condiții bune de întreținere și alimentație.

Se crește ușor în loturi mari, de 5 000 până la 15 000 capete. Dă rezultate bune în creșterea gospodărească, valorificând bine pășunile, miriștile etc. chiar în lipsă de adăposturi.

Se remarcă printr-o bună precocitate a bobocilor, care in creșterea intensivă, la vârsta de 7-8 săptămâni ating greutatea de peste 4 kg, cu un consum specific de 2,5-3 kg furaje.

Deși are aptitudini pentru îngrășare, producția de ficat este mijlocie, ceea ce face ca aria de răspândire a acestei rase să fie mai restrânsă.

GÂSCA UNGUREASCĂ

Se caracterizează prin culoarea albă a penajului și o mărime mijlocie, masculii cântărind 6,5 kg, iar femelele 5,5 kg.

Produce anual 35-40 ouă, cu o greutate de 160 g/ou. Se remarcă printr-o bună precocitate a bobocilor, care în sistemul de creștere în hale cu microclimat controlat, la vârsta de 7-8 săptămâni ajung la greutatea de 4 kg cu un consum specific de 2,8 kg nutreț combinat.

Prezintă aptitudini deosebite pentru îngrășare și ca atare pentru producția de ficat, ce atinge greutatea de 600-700 g.

Materialul de reproducție valorifică bine pășunile, miriștile, iar pe bazine naturale de apă se crește ușor în loturi de 10 000-15 000 capete, realizându-se în aceste condiții un procent de fertilitate ridicat.

GÂSCA ITALIANĂ

Se caracterizează prin culoarea albă a penajului și o mărime mijlocie : masculii cântăresc 8 kg iar femelele 7 kg ; au piept adânc și larg.

Produce anual în medie 30 de ouă, cu o greutate de 165 g/ou. Se remarcă printr-o bună precocitate a bobocilor, care în creșterea intensivă, la vârsta de 8 săptămâni ating greutatea de 4-4,5 kg, cu un consum specific de nutrețuri combinate granulate de 2,5-2,8 kg. De asemenea prezintă aptitudini deosebite pentru îngrășare și ca atare pentru producția de ficat, ce atinge în medie 700 g.

GÂSCA CEHĂ

Se caracterizează prin culoarea albă-gri a penajului, mărimea mijlocie, masculii cântărind 6 kg iar femelele 5 kg.

Produce anual 40 ouă, cu o greutate de 140 g/ou. Se remarcă printr-o bună fertilitate și precocitate a bobocilor, prezentând în același timp și aptitudini pentru îngrășare și ca atare pentru producția da ficat.

GÂSCA DE PILGRIM

Este o rasă relativ recentă, originară din America, produsă de crescătorul Oscar Grow.

Se caracterizează prin culoarea albă-gri a penajului, mărimea mijlocie, prezentând fanon dublu în regiunea pieptului. Masculii cântăresc 7 kg, iar femelele 6 kg.

Produce anual 35 ouă cu o greutate de 160 g/ou. O caracteristică a acestei rase este aceea că instinctul de clocit este slab dezvoltat. Este o rasă autosexabilă, gâștele (femelele) au penajul gri, iar masculii au penajul alb.

Se remarcă printr-o precocitate mare a bobocilor, prezentând de asemenea aptitudini pentru îngrășare și ca atare, pentru producția de ficat.

1.3.3. Rase de gâște ușoare

GÂȘTELE CHINEZE

Gâștele Chineze sau gâstele leșești sunt originare din China de Nord (fig.5).

Epoca în care gâștele Chineze au fost introduse în Europa nu se cunoaște.

Penajul are culoare cenușie, castanie sau albă ; cele mai răspândite sunt gâștele cu penajul castaniu.

Figura 5. Rasa chineză

Greutatea corporală medie este destul de redusă, gâscanii adulți cântăresc 5,5 kg iar gâștele adulte 4,6 kg. La vârsta de 1 an, gâscanii au în medie 4,4 kg, iar gâștele 3,6 kg. În unele cazuri însă apar și exemplare cu greutate corporală mai mare, gâscanii adulți puțând ajunge până la 6-7 kg iar gâștele adulte până la 5,5 kg.

Producția de ouă a gâștelor din rasa Chineză, în special varietatea albă este foarte mare (numită în țara de origine „Leghornul" familiei de gâște). Ele produc anual 60-70 și chiar 100 ouă, de 140-180 g bucata. De obicei gâștele produc 30-40 ouă în sezonul de clocit și cca 20-30 ouă toamna. Când păsările sunt întreținute în condiții corespunzătoare și când se urmărește atent împerecherea, eliminându-se masculii care manifestă tendința de monogamie, destul de frecventă la această rasă, fecunditatea ouălor ajunge până la 89%. Capacitatea de ecloziune variază în jur de 85%. Instinctul de clocit este foarte dezvoltat.

Bobocii, deși în primele săptămâni sunt sensibili și cer o îngrijire mai atentă își măresc repede rezistența și de la vârsta de 2-3 săptămâni se cresc ușor.

Gâștele Chineze suportă bine clima aspră și mai rece. Ele sunt păsări puțin pretențioase în ceea ce privește hrana, necesitând însă cantități mari de furaje verzi. Când nu sunt întreținute pe pășune, nutrețul verde trebuie administrat sub formă tocată.

In general sunt păsări mai blânde, fără a avea caracterul agresiv specific gâștelor (mai ales la gâștele Comune). Aceasta face ca să poată fi crescute bine în loturi mari.

Penajul este mai puțin apreciat decât al celorlalte gâște, deoarece penele au rahisul mai lung. în China există și un tip cu o greutate corporală mare, care îngrășat poate atinge 25 kg.

La noi în țară gâștele Chineze sunt răspândite mai ales în Moldova și Muntenia, fără să se știe când au fost introduse aici. Se cresc mai ales în gospodăriile populației.

GÂȘTELE DE RASĂ FRIZATĂ DANUBIANĂ

Sunt răspândite în regiunea Dunării și pe Litoralul Mării Negre, în regiunea Caucazului. Penajul este de culoare cenușie sau de culoare albă.

Greutatea corporală variază între 4 și 5 kg. Producția de ouă este de 10-25 bucăți anual, cu un procent ridicat de fecunditate. Sunt bune cloști și bune mame, iar bobocii se dezvoltă bine și se cresc ușor. Penajul acestor păsări și mai ales al celor de varietate albă este de calitate superioară (fig. 6).

Figura 6. Rasa frizată danubiană

Păsările sunt rustice, rezistente și bine adaptate la condițiile locale. Ele folosesc bine atât pășunile, cât și suprafețele de apă.

In țara noastră, gâștelor de rasă Frizată Danubiană trebuie să li se acorde o atenție mai mare decât până acum : ele pot fi ameliorate prin selecție și creștere în condiții corespunzătoare, în sensul ridicării greutății corporale și a producției de ouă.

GÂȘTELE COMUNE

în țara noastră gâștele comune au o răspândire apreciabilă, fiind reprezentate prin gâște de culoare albă și cenușie. Greutatea corporală medie a masculilor este de 4-4,5 kg ; la unele exemplare crescute și îngrășate în condiții bune se poate ajunge la 6-7 kg. Greutatea femelelor este de 3-4 kg. Carnea este foarte gustoasă, cu ficat de calitate superioară.

Produc anual 15-20 ouă, uneori până la 30 de ouă, cu un procent mare de fecunditate. Sunt păsări rezistente, puțin pretențioase la hrană și foarte bine adaptate la condițiile naturale din țara noastră.

În general sunt păsări valoroase, care posedă o serie de însușiri remarcabile, ce pot fi dezvoltate mult prin selecție.

GÂȘTELE BĂNĂȚENE

Reprezintă o populație neomogenă, provenind din încrucișarea întâmplătoare a gâștelor comune cu rase mai grele, în special cu rasa Emden. Ele sunt destul de răspândite în Banat și Câmpia Tisei, unde sunt mult apreciate.

Figura 7. Rasa de gâște Bănățene

Gâștele bănățene se caracterizează în general printr-o greutate mare și printr-o aptitudine mai accentuată pentru îngrășare, decât gâștele comune. Se consideră că ele reprezintă un material foarte valoros pentru crearea unei gâște semigrele, adaptate la regiunile din vest ale țării (fig. 7).

În această grupă, se vor mai prezenta încă două rase de gâște care se întâlnesc mai rar, ce sunt amintite în literatura de specialitate, ale căror particularități morfo-productive și fiziologice diferă întrucâtva de rasele mai cunoscute ce au fost descrise anterior. Este vorba de rasele de gâște Canadiană și Egipteană.

GÂSCA CANADIANĂ

Este originară din partea răsăriteană a Canadei. Se caracterizează printr-o prolificitate redusă, producția de ouă fiind în medie de 5-8 ouă pe an. În condiții de întreținere și alimentație corespunzătoare pot produce ouă în două sau chiar trei cicluri într-un an. Sunt bune cloști și bune mame. Vârsta de reproducție este de asemenea tardivă, apreciată la 3-4 ani. Masa corporală la mascul este în medie de 5-5,5 kg, iar la femelă 4-4,5 kg.

Caracteristici de exterior. Capul este relativ mic, expresiv, gâtul lung, fin și purtat aproape tot timpul vertical. Pieptul este plin, larg, dar nu prea adânc. Culoarea penajului prezintă unele particularități, ce vor fi prezentate în continuare. Ciocul, capul, gâtul și ochii sunt de culoare neagră. Pe cap prezintă două pete aproape albe, de formă triunghiulară, plasate în partea posterioară a ochilor, ce se întâlnesc sub gât. Corpul și spinarea au culoarea cenușie închis. Coada este neagră, cu luciu strălucitor, iar pieptul și abdomenul sunt albe.

GÂSCA EGIPTEANA

Este una dintre gâștele cele mai mici, atât ca talie, cât și ca masă corporală.

Ca și gâsca Canadiană se caracterizează printr-o producție scăzută de ouă, respectiv produce 6-8 ouă pe an. Dacă după primul ciclu de ouat ouăle sunt îndepărtate din cuib, gâsca începe al doilea ciclu de ouat, realizând astfel două sau trei cicluri de ouat într-un an.

Masa corporală la mascul este de numai 2,5 kg, iar la femelă de 1,8 kg.

Caracteristici de exterior – Ciocul de culoarea purpurei prezintă un inel ce înconjoară ambele mandibule.

Ca formă, ciocul se aseamănă cu al raței Carina moscata. Ochii au culoarea galbenă-portocalie, capul este gri închis (mai închis pe creștet). În jurul ochilor prezintă inele, formate din pete circulare de culoare maro-castanie. Gâtul este gri deschis, mai închis pe partea superioară. Spinarea este gri închis, cu nuanțe de negru spre coadă. Corpul și aripile sunt brun-roșcate, cu reflexe irizante, strălucitoare. Pieptul și abdomenul sunt galben pal, cu o pată circulară de culoare neagră în capul pieptului, absentă la boboci. Picioarele sunt de culoare roșie-portocalie. O caracteristică la această gâscă este aceea că la articulația cotului anterior prezintă un fel de pinteni, ce pot fi puși în evidență prin palpare.

CAPITOLUL 2.

Producțiile gâștelor

Principalele producții obținute de la păsările domestice: ouăle și carnea, se caracterizează printr-o valoare nutritivă ridicată, precum și prin însușiri organoleptice și dietetice deosebite, fiind solicitate tot mai mult în alimentația populației. Fără doar și poate că solicitările mereu crescânde de produse avicole pe piața internă și externă au condus la dezvoltarea impetuoasă a creșterii păsărilor, culminând cu apariția hibrizilor de pasăre specializați în cele două direcții de producție și cu aplicarea tehnologiilor industriale la toate speciile de mare importanță economică.

Ca urmare a creșterii și exploatării păsărilor domestice, pe lângă producția de ouă și carne, se pot obține și alte produse importante, cum este ficatul gras și grăsimea, precum și unele subproduse cu valori apreciabile, valorificate ca materii prime în diferitele ramuri de producție, cum ar fi: penele, fulgii, dejecțiile și așternutul permanent, resturile de incubație și de abator etc.

2.1. Producția de ouă

Ouăle reprezintă producția principală a unor specii, rase și hibrizi, specializați în acest sens. Specificul producției de ouă la materialul biologic care se exploatează pentru producția de carne, constă în aceea că întreaga producție este destinată numai pentru incubație. În acest caz, nu se utilizează termenul tehnic de "ouă pentru consum", acesta fiind propriu numai păsărilor specializate pentru producția de ouă. Deci se poate afirma că nu producția de ouă sau de carne este principală sau secundară, ci că această prioritate rezultă din obiectivul urmărit prin exploatare.

Referindu-ne la producția de ouă, prin acest termen se înțelege numărul total de ouă produse de o pasăre într-o anumită perioadă de timp, sau cantitatea totală de masă-ou exprimată în kilograme. Perioada caracteristică se referă fie la perioada tehnologică de exploatare, fie la perioada unui an, iar în cadrul acestora producția de ouă se poate înregistra zilnic, săptămânal, lunar, trimestrial etc. și se raportează fie la numărul de păsări furajate, fie la numărul de păsări introduse (cazate).

2.1.1. Însușirile și calitățile oului

Oul de pasăre reprezintă un produs biologic de mare complexitate, care asigură perpetuarea speciilor, fiind caracterizat printr-o anumită structură, prin anumite proporții ale părților componente, printr-o anumită compoziție chimică și printr-o serie de alte însușiri.

Structura oului. Oul complet format prezintă două sisteme coloidale de concentrație diferită: gălbenuș-apă și albuș-apă, precum și o coajă minerală, componente care din punct de vedere al ponderii față de întreg variază în funcție de specie, rasă, linie și hibrid, dar și de poziția oului în ciclul de ouat, de greutatea oului, de microclimat etc.

Proporțiile părților componente ale oului prezintă importanță diferențiată în funcție de destinația produsului respectiv: dacă este utilizat pentru incubație sau pentru consum. În prima situație, importanța este mult accentuată de faptul că ponderea diferitelor componente trebuie să asigure, pe etape de vârstă, regimul optim de nutriție al embrionului, precum și eclozionarea acestuia. In cazul oului pentru consum există cerințe din punct de vedere al proporției componentelor, dar și acestea sunt subordonate numai dezideratului de calitate.

Analizând datele prezentate în tabelul 4 reiese că la diferitele specii de păsări, principalele componente ale oului sunt diferențiate atât valoric, cât și ca pondere din întreg. Astfel, în privința gălbenușului, ponderea cea mai mare este la ouăle de bibilică, fazan și gâscă, înregistrând valori de 40,7; 38,8 și 37,7 % și mai redusă la ouăle de porumbel, curcă, găină și rață, la care ponderea este de 18,8; 26,2; 32,1 și 34,1 %.

Ponderi variabile prezintă și albușul, care, în cazul bibilicilor, fazanilor fi gâștelor, are valori medii de 44,6; 47,6 și 47,9 %, comparativ porumbeilor, curcilor și găinilor, la care ponderea este de 71,3; 60,5 și 57,0 %.

Referitor la coaja minerală, ouăle de bibilică, gâscă și fazan au ponderea cea mai mare cu valori medii de 14,7; 14,4 și 13,9 %, în timp ce la ouăle de porumbel, rață și găină, ponderea este mai mică, de numai 9,9; 10,6 și 10,9 %. De reținut și faptul că, la începerea ouatului, ponderea gălbenușului este mai redusă și crește consecutiv înaintării în vârstă a păsărilor, iar coaja minerală este în proporție mai mare, reducându-se cu vârsta, albușul reprezentând valori aproape constante. Proporția componentelor oului se modifică și paralel cu greutatea oului, aspect ce atrage după sine stabilirea unei anumite greutăți ale ouălor necesare incubației, la care ponderea componentelor devine favorabilă dezvoltării embrionare, precum și asigurarea raportului optim dintre gălbenuș și albuș, care determină reușita incubației și care este de 1:2.

Tabelul 4

Proporția părților componente ale oului (valori medii)

Referitor la factorii de microclimat, nivelul acestora intervine semnificativ în condiționarea proporțiilor părților componente ale oului. Astfel, la temperaturi scăzute, proporția de gălbenuș devine mai redusă, crescând la temperatura de confort, în timp ce proporția de albuș rămâne constantă, prezentând o oarecare diminuare numai când temperatura este prea ridicată. In cazul cojii minerale, greutatea ei crește la temperaturi mai reduse și scade la temperaturi mai ridicate, după cum și alimentația carențată în săruri minerale și vitamina D va conduce la micșorarea acesteia.

Compoziția chimică. Oul de pasăre se caracterizează printr-un conținut bogat în substanțe nutritive, având o ridicată valoare alimentară. Compoziția chimică a ouălor prezintă o oarecare variabilitate în funcție de specie (tabelul 5), dar este net diferențiată între cele două componente interne, albuș și gălbenuș, mai ales în privința conținutului în lipide (tabelul 6).

Tabelul 5

Compoziția chimică a oului (fără coajă) la diferite specii %

Tabelul 6

Compoziția chimică a componentelor interne ale oului (%)

Din datele celor două tabele se remarcă conținutul ridicat de proteine al ouălor care au valori destul de apropiate la diferite specii, cuprinse între 13,0-13,9 % în cazul oului întreg (fără coaja minerală), între 16,5-18,0 % în cazul gălbenușului și între 10,3-12,6 % în cazul albușului.

Substanțele proteice din gălbenuș sunt reprezentate de ovovitelină și ovolivetină în proporție de 78 și respectiv 22 %, iar cele din albuș de ovoalbumină în proporție de 75 %, de ovoconalbumină și ovoglobulină în proporție de 15 % și de ovomucină și ovomucoidină în proporție de 10 %. Acestea conțin aminoacizi de mare importanță biologică, a căror pondere diferă în funcție de componentul oului, după cum se remarcă din tabelul 12.

Lipidele din ou prezintă valori puțin variabile în funcție de specie, fiind cuprinse între 11,6 și 14,5 %, cu o ușoară superioritate în cazul ouălor de palmipede, dar conținutul lor în cele două componente este net diferențiat, fiind propriu aproape în totalitate gălbenușului, cu valori cuprinse între 31,6 și 36 %. Gălbenușul ouălor cuprinde aproape toate grupele principale de lipide: gliceride, fosfolipide, steroli, cerebrozide, ovolecitine, ovocefaline etc, cu mențiunea că dintre fosfolipide, o importanță deosebită o prezintă lecitina, datorită conținutului său ridicat în fosfor. Din acest punct de vedere, oul de pasăre deține primul loc între produsele alimentare, urmat de icre, carne, unt și lapte.

Glucidele din ou sunt în cantități relativ reduse, cuprinse între 0,8 și 1,7 % în funcție de specie, fiind reprezentate de glucoza, manoză și galactoză, fie libere, fie legate de albumine, fosfolipide și cerebrozide.

In privința conținutului oului în substanțe minerale acestea variază între limite destul de largi, consecutiv influenței unui număr mare de factori, în special al alimentației utilizate. El nu diferă substanțial între specii, având valori cuprinse între 0,8 și 1,1 % la oul integral, cu mențiunea că gălbenușul este componenta mai bogată în săruri minerale (1,1-1,5 %), comparativ albușului (0,6-0,8 %). Sărurile minerale din ou sunt reprezentate de: fosfor, calciu, fier, sulf, natriu, potasiu, cupru, mangan etc.

Oul de pasăre are și un conținut bogat în vitamine, ce variază în funcție de modul de alimentație al păsărilor. Gălbenușul este bogat în vitaminele: A (2000-3000 UI/100 g); D (20-40 UI/100 g); E (24 mg/100 g); B1 (0,3- 0,5 mg/100 g); B2 (0,1-0,3 mg/100 g); B12 (5-10 mg/100 g) și altele.

Pe lângă conținutul în diferite substanțe nutritive, oul este apreciat și pentru valoarea lui energetică, conferită aproape în exclusivitate de către gălbenuș, în special de lipidele conținute, mai ales în cazul ouălor de palmipede (tabelul 7).

Tabelul 7

Valoarea energetică a ouălor la diferite specii

În privința cojii minerale a oului, aceasta este formată din carbonat de calciu (96 %), carbonat de magneziu (1,5 %), fosfat de calciu (0,25 %) și din substanțe organice (2,25 %) reprezentate de colagen și pigmenții care imprimă culoarea cojii: ovoporflrina și ovoxantina.

Culoarea gălbenușului. Se datorează celor două grupe de pigmenți: lipocromi și liocromi, cu predominanța primei grupe. Pigmenții specifici gălbenușului sunt alfa- și beta-carotenul, iar dintre xantofile, criptoxantina, luteina și zeaxantina. Grupa liocromilor este reprezentată de ovoflavină. Gradul de pigmentare al gălbenușului este determinat de cantitatea pigmenților conținuți și este influențat de numeroși factori, îndeosebi de regimul alimentar și de tehnologia de exploatare. Aprecierea intensității culorii gălbenușului exprimă conținutul acestuia în caroten, constituind în același timp un important indice de calitate al oului, care se determină cu ajutorul scalei La Roche, cu 15 eșantioane de culoare, sau cu rotorul Heiman-Carver, cu 24 eșantioane, pe baza nuanțelor cuprinse între galben-pal și portocaliu-orange. Conținutul în caroten al gălbenușului se exprimă în micrograme/g gălbenuș și se stabilește prin dublarea notei acordate cu scala La Roche, la care se adaugă încă o unitate.

Cantitatea de albuș dens. Reprezintă un indice important de calitate, atât al ouălor de incubație, cât și al celor pentru consum, cunoscut fiind faptul că albușul dens este mai bogat în substanțe nutritive decât cel fluid.

Culoarea cojii. După culoarea cojii minerale ouăle se pot clasifica în două categorii, albe și pigmentate, fără ca între ele să se fi putut stabili relații între culoarea cojii și compoziția chimică a ouălor. Totuși, ouăle cu coaja pigmentată par să fie preferate de unii consumatori, culoarea brună fiind mai plăcută, având și o rezistență mai mare la spargere. Culoarea cojii ouălor diferă în funcție de specie și rasă. La găinile ce produc ouă cu coaja pigmentată, intensitatea culorii brune se diluează pe măsură ce se înaintează în perioada de ouat, cu atât mai mult cu cât producția numerică de ouă este mai mare.

Grosimea cojii. Cu rol important atât în prezervarea integrității ouălor, cât și în procesul de incubație, grosimea cojii este puternic influențată de regimul alimentar al păsărilor și în special de metabolismul calciului. Grosimea cojii ouălor reprezintă un indice de calitate cu atât mai important cu cât în creșterea industrială a păsărilor se utilizează echipamente care supun ouăle la impacte destul de dure, ce favorizează spargerea sau fisurarea cojii (cuibare metalice, baterii, benzi colectoare, mașini de sortat etc). La acestea se mai adaugă multiplele manipulări ale ouălor, începând cu recoltarea, până la comercializarea sau introducerea lor în incubatoare.

Forma ouălor. Este proprie fiecărei specii și rase de păsări și prezintă importanță atât pentru comercializare, cât mai ales pentru reproducție. Se apreciază vizual, comparativ cu forma normală specifică, sau prin determinarea indicelui formatului, raportând diametrul mare al oului, la diametrul mic, a cărui valoare diferă între anumite limite în funcție de specie și chiar de rasă.

Petele de sânge. Ele pot apare pe gălbenuș sau în masa de albuș a unor ouă, constituind un defect de calitate atât în cazul ouălor pentru incubație, cât și în cazul ouălor pentru consum. Detectarea lor se face prin ovoscopie sau prin spargerea ouălor.

2.1.2. Factorii care influențează producția de ouă

Nivelul și calitatea producțiilor la păsări este determinat și influențat de numeroși factori, atât biologici, cât și de mediu, ele rezultând de fapt din acțiunea și interacțiunea acestor două grupe de factori

a. Specia, rasa, linia, hibridul și individul. Producția numerică de ouă și greutatea acestora prezintă o mare variabilitate în funcție de factorii specificați în această grupă, câteva date cu caracter general, redate în tabelul 8, fiind foarte edificatoare. Astfel, luând în considerare speciile de păsări mai importante din punct de vedere economic, se constată că cea mai importantă producție numerică de ouă o realizează găinile (80-250 bucăți), iar cea mai scăzută, gâștele (25-70 bucăți).

Tabelul 8

Producțiile de ouă anuale și greutățile ouălor caracteristice unor specii și rase de păsări

Această mare varietate a nivelelor productive este caracteristică și celorlalte specii, determinată fiind de performanțele diversificate ale raselor existente, constatare care este valabilă și pentru greutatea ouălor.

Producția numerică de ouă și greutatea ouălor la celelalte specii de păsări este influențată de aceeași factori.

b. Vârsta. La unele specii, cum sunt găinile și curcile, cea mai mare producție numerică de ouă se obține în primul an de ouat, după care se reduce treptat odată cu înaintarea în vârstă a păsărilor.

Un caz aparte îl prezintă gâștele, la care producția numerică de ouă crește până în anul al treilea, după care scade treptat, mai intens din al șaselea an, precum și rațele, care, de obicei ouă mai intens în al doilea an de producție, ceea ce face ca materialul biologic din fermele de tip industrial să fie exploatate timp de 4 ani consecutiv la gâște și 2 ani la rațe (tabelul 9).

Tabelul 9

Dinamica producției de ouă la un Iot de gâște Albe de Rin

Vârsta influențează și greutatea ouălor, valoarea acesteia crescând pe măsură ce păsările înaintează în perioada de producție. In mod obișnuit, de la declanșarea ouatului și până la o anumită vârstă, în funcție de specie, rasă și hibrid, se poate delimita o perioadă când ouăle obținute au greutatea redusă, reprezentând din totalul producției realizate o pondere de până la maximum 5 % în cazul găinilor, după care greutatea crește consecutiv cu vârsta.

c. Precocitatea ouatului. Exprimată în general prin vârsta la care păsările produc primul ou, precocitatea ouatului reprezintă un indicator economic deosebit de important, corelând pozitiv cu producția totală de ouă. Dintre speciile de păsări domestice, cele mai precoce sunt prepelițele japoneze, care produc primul ou la vârsta de 35-65 de zile, iar cele mai tardive sunt gâștele și curcile, care produc primul ou la vârsta de 210-330 zile. Redăm în tabelul 10 vârsta la producerea primului ou a unor specii, rase și hibrizi de păsări, după diverși autori.

Tabelul 10

Vârsta producerii primului ou la diferite specii, rase și hibrizi

d. Ciclul de ouat Perioada de producție a unei păsări cuprinde un număr variabil de cicluri de ouat, un ciclu fiind considerat perioada de secvențe de ouă produse succesiv, întrerupte de pauze de ouat nu mai mari de 10 zile. Deducem că ciclul de ouat determină producția numerică lunară și bineînțeles producția totală de ouă, anuală, sau pe perioada tehnologică.

În general, păsările ameliorate cu potențial productiv ridicat, realizează cicluri de ouat lungi și rare, iar cele mai puțin ameliorate au cicluri de ouat mai scurte și mai dese, cu mențiunea că în fiecare nou ciclu produc ouă mai puține.

Într-un lot de păsări cu control individual al producției de ouă, tipurile de cicluri de ouat sunt mult diferențiate, fără a exclude posibilitatea ca, la unele exemplare, ciclurile de ouat realizate să se suprapună aproape în totalitate pe unul sau altul din tipurile teoretice.

Referitor la greutatea ouălor se apreciază că primul ou produs în fiecare ciclu, are, de regulă, greutate mai mare, iar următoarele au greutatea diminuată, fără ca acest fenomen să fie propriu tuturor ciclurilor.

e. Instinctul de clocit. Este un proces fiziologic ereditar legat de instinctul de conservare al păsărilor, manifestarea lui ducând la întreruperea ouatului și deci la reducerea producției numerice de ouă. Ca apariție și frecvență, această însușire biologică prezintă diferențe mari între specii, rase și grupe genetice din sânul raselor. Astfel, la rațele domestice, clocitul aproape că nu se manifestă, excepție făcând rasa Leșească, la găini apare foarte rar în cazul rasei Leghorn, dar se manifestă evident în cazul unor rase mixte și mai ales grele, iar la curci și gâște se manifestă foarte pregnant, putând să cuprindă întreg efectivul aflat în exploatare. Având în vedere determinismul ereditar al acestui fenomen, prin munca de ameliorare desfășurată s-a reușit ca, la rasele de găini ce constituie mijlocul de producție în exploatarea industrială să fie aproape complet eradicat, situație în care nu se mai pune problema influenței instinctului de clocit asupra producției de ouă. în cazul curcilor și gâștelor, clocitul se manifestă mai puternic, afectând radical producția de ouă, iar când și factorii tehnologici de întreținere îl favorizează, este necesar să se prevadă posibilități de intervenție pentru recuperarea păsărilor-cloști și reîncadrarea lor în circuitul normal de producție.

f. Năpârlirea. La păsările domestice, năpârlirea este actul fiziologic de reînnoire periodică a penajului, efectuându-se o dată pe an la găini și curci și de două ori la rațe și gâște, obișnuit după terminarea ciclului de ouat, într-un interval de 8-10 și respectiv 6-8 săptămâni, când ouatul se întrerupe, iar substanțele nutritive sunt utilizate pentru refacerea penajului. Din acest punct de vedere un caz particular îl prezintă găinile și curcile întreținute în sistem intensiv, la care schimbarea penajului are un caracter continuu, fără a putea fi delimitat cu precizie și, ca atare, năpârlirea efectuată nu intervine defavorabil asupra producției de ouă realizate. Acest fenomen poate fi constatat atât în creșterea păsărilor pe așternut permanent, cât și în baterii, prin apariția penelor pierdute pe suprafața așternutului și respectiv în fosele de colectare a dejecțiilor. Este de subliniat și faptul că în cazul dereglărilor factorilor de microclimat și de întreținere, năpârlirea poate să apară brusc, perturbând procesul de producție.

g. Greutatea corporală. în generai producția de ouă este corelată cu greutatea corporală a păsărilor, în sensul că cele mai ridicate producții se realizează când, la vârstele periodice de control, greutatea se suprapune corespunzător pe valoarea medie specifică rasei, liniei sau hibridului respectiv. Cu cât valoarea determinată diferă mai mult sau mai puțin față de cea medie, cu atât nivelul producției de ouă va fi mai redus.

Greutatea corespunzătoare a păsărilor la vârsta depunerii primului ou favorizează în continuare o dinamică normală a producției numerice de ouă și a greutății acestora, în timp ce o greutate subponderală determină producerea de ouă mici pe o perioadă mai îndelungată, o reducere a producției numerice de ouă, consecutiv dezechilibrului cauzat de dublul efort la care păsările sunt supuse, de creștere în greutate și de producere a ouălor. în cazul greutății corporale mai mari decât cea standard, producția numerică de ouă se reduce substanțial, deși greutatea ouălor cunoaște valori ce depășesc mediile caracteristice.

h. Viabilitatea. Ca factor biologic de influență generală, viabilitatea este însușirea ereditară, care se referă atât la prolificitate, cât și la rezistența păsărilor față de condițiile neprielnice de mediu și față de îmbolnăviri. Prolificitatea este condiționată, în afară de numărul ouălor produse de o pasăre și de alți factori cum sunt: fertilitatea, fecunditatea, eclozionabilitatea. Prin fertilitate se înțelege capacitatea spermatocitelor și ovocitelor primare de a-și reduce la jumătate numărul de cromozomi și de a forma gametul în procesul de gametogeneză, fecunditatea reprezintă capacitatea de asimilare reciprocă a celor doi gârneți de sex opus, sau procentul de ouă embrionate din totalul ouălor incubate, iar eclozionabilitatea reprezintă numărul de pui sau de boboci viabili rezultați din 100 de ouă fecunde.

2.2. Producția de carne

În ultimele decenii, în majoritatea țărilor, se produce și se consumă cu prioritate carnea de pasăre de tip broiler, obținută prin creșterea hibrizilor specializați în această direcție, sacrificați la vârsta de 6-8 săptămâni în cazul tineretului de găină, rață și gâscă, respectiv la 12 și 14 săptămâni în cazul tineretului de bibilică și de curcă.

Producția de carne rezultă și prin sacrificarea păsărilor adulte, la toate speciile, cu deosebire după încheierea ciclului de exploatare pentru obținerea ouălor de incubație, iar a ouălor de consum în cazul hibrizilor comerciali de găină, a căror carne rezultată se socotește, în unele țări, ca o producție secundară.

Producția cantitativă de carne se exprimă, de regulă, atât prin greutatea vie a păsărilor la vârsta de sacrificare, cât și prin greutatea carcaselor, sau a diferitelor regiuni corporale din carcasa tranșată. Exprimări asupra producției de carne se pot face și prin determinarea unor indici de creștere, cum este viteza absolută și relativă, intensitatea și coeficientul de creștere.

Din punct de vedere economic, producția de carne de pasăre este redată în valoarea randamentului la sacrificare, determinată de raportul dintre greutatea carcasei, la care se mai adaugă greutatea organelor interne comestibile, față de greutatea vie.

2.2.1. Însușirile și calitățile cărnii

Culoarea și aspectul. Dacă se fac referiri la carcasa întreagă, culoarea acesteia este dată de culoarea pielii, care la păsări este consumabilă, putând fi galbenă, de diferite nuanțe, în funcție de vârstă, stare de îngrășare și de alimentație, sau albă-rozie. In cazul carcasei tranșate pe regiuni anatomice, culoarea cărnii secționate poate fi roșie sau roză, cu o nuanță alburie dacă ne referim la mușchii pectorali de la găini și curci, specii la care frecvent se folosește termenul de „carne albă" pentru această regiune.

Dat fiind faptul că între fasciculele musculare nu se depun insule masive de grăsime, cum este cazul mamiferelor, la carnea de pasăre nu apare evident aspectul „marmorat".

În general, aspectul carcasei întregi este determinat de integritatea și culoarea pielii, de gradul de dezvoltare a mușchilor pectorali, ai coapselor și gambelor, de prezența sau nu a penelor aciculare prinse în piele, precum și de abundența penelor păroase. Frecvent, la păsările cu penajul colorat, aspectul carcasei este depreciat de pigmenții ce diluează în pielea din jurul foliculilor plumiferi, imprimându-i o culoare albăstruie, neplăcută (la curcile bronzate apare așa numita „spinare albastră").

Mirosul și gustul. Sunt însușiri ce diferă în funcție de specie, carnea de palmipede diferențiindu-se net de carnea galinaceelor. Deseori însă, mirosul și gustul cărnii sunt depreciate de anumite ingrediente incluse în amestecurile furajere, precum și de unele tratamente, intervenții antistres și condiții de mediu improprii. Toate acestea pot imprima cărnii gust și miros caracteristic, străine de cele specifice, degradându-i calitatea, fapt pentru care ele trebuie eliminate sau sistate cu cel puțin o săptămână înainte de sacrificarea păsărilor.

Proporția de țesut conjunctiv. Spre deosebire de carnea mamiferelor, carnea de pasăre are țesutul conjunctiv mai puțin dezvoltat, după cum și carnea palmipedelor sau a tineretului, indiferent de specie, diferențiază în același sens comparativ galinaceelor și respectiv păsărilor bătrâne. Relevăm acest aspect deoarece calitatea cărnii scade consecutiv cu creșterea proporției de țesut conjunctiv.

Compoziția chimică. Conținutul chimic al cărnii de pasăre este diferențiat în funcție de specie, rasă, linie, hibrid, vârstă etc, Conținutul ridicat în proteine a cărnii de pasăre, sau în grăsime la gâștele îngrășate forțat, precum și conținutul diferit în proteine și dpide a cărnii provenite din regiunea pieptului, coapsei și gambei, comparativ carcasei întregi, care este mai bogată în lipide și mai săracă în proteine.

Valoarea energetică a cărnii de pasăre se prezintă în tabelul 11.

Tabelul 11

Valoarea calorică a cărnii de pasăre

De subliniat valorile energetice ridicate ale cărnii de palmipede față de galinacee, cu deosebire când și starea lor de îngrășare este mai mare, realizată prin îndoparea forțată.

2.2.2. Factorii care influențează producția de carne

Producția cantitativă și calitativă de carne este influențată de numeroși factori biologici și de mediu, dintre care mai importanți sunt următorii:

a. Specia, rasa, linia, hibridul și individul. în cazul păsărilor adulte pentru producția de ouă consum sau pentru reproducție, factorii de influență menționați prioritează curcile și gâștele, care la vârsta depopulării realizează greutăți corporale de până la 20 kg la curcani, de 13-14 kg la masculii din rasa Toulouse și de 7-8 kg la masculii din rasele semigrele, în timp ce găinile și rațele din rasele grele realizează greutăți cuprinse între 3,5-5,5 kg, iar hibrizii ouători românești, Albo și Roso, 1,7-1,8 și respectiv 2,1-2,3 kg.

Bibilicile, porumbeii de carne și prepelițele japoneze prezintă greutăți corporale la sacrificare cu valori cuprinse, în ordine, între 1500-2500, 800-1200 și 130-150 g.

De subliniat diferențierile determinate de existența unui număr mare

b.Sexul și vârsta. Diferențierile privitor la greutatea corporală și la principalele dimensiuni corporale dintre masculi și femele, sunt caracteristice în funcție de specie. Astfel, în cazul curcilor, masculii aproape dublează greutatea specifică femelelor, în timp ce la gâște greutatea este relativ apropiată între sexe (tabelul 12).

Tabelul 12

Influența vârstei și sexului asupra greutății corporale la curci și gâște

c. Intensitatea de creștere. Este caracteristică pentru toate speciile de păsări domestice și ea trebuie valorificată din plin prin tehnologia de creștere specifică broilerilor și care, de fapt, se referă la etape mai scurte, suprapuse în mod corespunzător pe capacitatea de valorificare a furajelor, imprimând astfel
aspectul economic al produsului finit. Din acest punct de vedere această etapă, pe care putem să o denumim ca perioada de accelerație a intensității de creștere pentru broilerul de găini, gâște și rațe, este până la vârsta de 8 săptămâni, iar pentru broilerul de curcă, între 12 și 20 de săptămâni.

d. Capacitatea de valorificare a furajelor. Se manifestă în mod deosebit în perioadele de accelerație ale intensității de creștere și este diferită în funcție de specie, fiind exprimată mai ales prin consumul specific. Din acest punct de vedere, pe locul întâi se situează broilerul de găină, urmat de cel de gâscă, rață și curcă.

e. Viteza de îmbrăcare în penaj și culoarea penajului. In general, viteza de îmbrăcare în penaj se corelează pozitiv cu intensitatea de creștere și devine chiar factor limitativ al vârstei de sacrificare a tineretului broiler. Deși puii de găină și curcă se acoperă cu pene mai repede decât bobocii, iar femelele
sunt caracterizate printr-o precocitate mai accentuată comparativ cu masculii, în producția de carne de tip broiler viteza de îmbrăcare cu penaj se suprapune cu specificul hibrizilor utilizați, indiferent de specie și sex. In contextul factorului economic, îmbrăcarea rapidă în penaj contribuie la asigurarea unei
termoreglări mai timpurii și a unei bune valorificări a hranei.

f. Randamentul la sacrificare și proporția părților anatomice. Sunt variabile în funcție de greutatea la sacrificare1 și bineînțeles, de vârsta păsărilor. Din acest punct de vedere grupăm păsările în două categorii și anume: broilerii și păsările de reproducție ori producție depopulate. Pentru prima categorie
redăm în tabelul 13 valorile medii privind ponderea diferitelor regiuni anatomice și gruparea lor pe calități, precum și randamentul comercial, după Băltan Gh., I. Suciu și colab.

Tabelul 13

Randamentul comercial și proporția părților anatomice la puii broiler (% din carcasă)

g.Viabilitatea și rezistența. În cazul producției de carne acești factori trebuie considerați în același cadru ca și producția de ouă, desprinzând importanța deosebită pe care o reprezintă prolificitatea, cu toate cele trei componente ale sale, în contextul producției de carne de tip broiler.

h. Temperatura. Influențează în mai mare măsură producția de carne, comparativ cu producția de ouă, pe considerentul că perioada de creștere a broilerilor, exceptând curcile, este de 6-8 săptămâni, suprapunându-se cu perioada de dezvoltare a penajului și ca atare, cu instalarea termoreglării. Datorită acestui fapt, valorile termice asigurate pe perioada de creștere sunt mai ridicate, cu limite cuprinse între 36 și 18° C.

/. Umiditatea. În relație cu temperatura, umiditatea relativă asigură nivelul, la un moment dat, al microclimatului din adăpost, în contextul menționat în cazul producției de ouă, cu sublinierea că pentru perioada de referință, valorile de confort sunt realizate mai facil la creșterea în baterii, comparativ cu cea pe așternut permanent.

j. Puritatea aerului. In acest caz ne referim în mod deosebit la pulberile în suspensie, care nu trebuie să depășească 15 mg/m3 aer, depuse în timp de 30 zile, cu atenție maximă în cazul creșterii broilerilor pe așternut permanent, în acest sens, cunoscând densitatea mare a puilor pe m2, trebuie evitată formarea pulberilor prin utilizarea unui material corespunzător pentru așternut, menținerea umidității relative ridicate în timpul verii, practicarea unei ventilații corespunzătoare și evitarea factorilor excitanți care determină agitarea păsărilor în hală.

k. Lumina. Are efect dublu, în sensul că programul specific pentru loturile de reproducție părinți rase grele asigură o producție superioară de ouă, în același timp, programul de 23 ore lumină pentru broileri asigură o furajare intensivă a acestora din punct de vedere al consumului zilnic, susținând în mod deosebit valorificarea vitezei de creștere. De asemeni menționăm și faptul că, in ultimul timp, în creșterea broilerilor se folosește și un program de lumină intermitentă, în corelație cu solicitările mari ale consumului de energie din alte sectoare, pe același interval de timp.

l. Alimentația. Este un factor de importanță majoră, cu implicații hotărâtoare asupra rezultatelor finale. Ea cunoaște două caracteristici generale, determinate de cele două grupe mari de păsări și anume păsările de reproducție și broilerii.

Considerăm să facem mențiuni și privitor la influența pe care o manifestă regimul alimentar asupra calității cărnii, referindu-ne în special la conținutul în grăsime și la eventualele denaturări ale mirosului și gustului provocate de ingrediente ce nu sunt retrase din furajare la momentul potrivit, înaintea sacrificării.

2.3. Producția de ficat gras și grăsime

Ficatul gras este un produs specific palmipedelor, cu o valoare de excepție în hrana omului datorită compoziției și calității sale gustative, obținut în urma aplicării hiperalimentării forțate (îndopării).

Materialul biologic folosit poate fi reprezentat de tineretul și gâștele importate din Ungaria la Ferma Vărșand. În urma îndopării crește substanțial atât greutatea corporală a păsării, care aproape se dublează, cât și, greutatea ficatului, uneori de până la 10 ori, datorită mai ales depunerilor de grăsime (tabelul 14).

Tabelul 14

Influența îndopării asupra greutății corporale și a ficatului la palmipede

La ficatul gras se modifică nu numai conținutul în grăsime, care se acumulează în parenchimul hepatic, dar și cel în glucide, care se reduc mult, în timp ce conținutul în proteine rămâne aproape neschimbat (tabelul 15)

Tabelul 15

Efectul îndopării asupra conținutului chimic al ficatului de gâscă

Paralel cu producerea ficatului gras, de la gâștele și-rațele îndopate se obține și o cantitate importantă de grăsime, care poate să reprezinte până la 40 % din greutatea cărnii, având punctul de topire mai scăzut decât la mamifere (25-40° C la gâște) și culoarea gălbuie caracteristică.

2.4. Producția de pene

Penele se obțin în urma sacrificării păsărilor, la toate speciile, indiferent de tipul de producție pe care îl realizează. în cazul palmipedelor penele se pot obține și prin jumulirea pe viu a păsărilor, acțiune care se înscrie în mod curent

Tehnologia de creștere și exploatare industrială a acestora, rezultând un prețios articol pentru export.

Penele rezultate în urma sacrificării păsărilor se pot utiliza în trei direcții și anume: fie ca materie primă pentru industrie și gospodăriile populației, obținute prin centrifugare și uscare, fie pentru producerea fainii de pene-viscere. De regulă, penele obținute de la palmipede prin jumulirea pe viu se sortează pe categorii de calitate, în funcție de culoare, categoria de pene, gradul de curățenie și de uzură, conținutul în puf etc. Cantitatea de pene obținută în urma sacrificării păsărilor este variabilă atât în funcție de specie și rasă, cât și în funcție de categoria de vârstă, așa cum rezultă din datele tabelului 16.

Tabelul 16

Producția de pene la păsările sacrificate

Prin jumulirea pe viu a tineretului de gâscă, de două ori pe an, se pot obține 250-300 g pene, iar la gâștele adulte 300-350 g. Din punct de vedere al cantității, după sacrificare se obțin cca. 50-120 g de la broilerii de găină, 90-120 g de la găini ușoare, 100-150 g de la găini grele, 90-145 g de la broilerii de rață, 210-275 g de la broilerii de gâscă, 220-380 g de la gâștele adulte, până la 350 g de la curci și până la 120 g de la bibilici.

Prin jumulirea pe viu a bobocilor de gâscă la vârsta de 3 luni se obțin 150-180 g de pene, la cea de 5 luni 100-120 g, totalizând 250-300 g, iar de la gâștele adulte 300-350 g.

Penele transformate în făină constituie un ingredient valoros pentru nutrețurile combinate, datorită în primul rând conținutului ridicat de proteină (87,4 %). în același timp menționăm procentul ridicat de substanță uscată a penelor, de 94,6 %, conținutul în grăsime de 2,9 %, cel de celuloză de 0,6 % și cenușă de 3,7 %. Făina de pene conține și cantități apreciabile de vitamine din complexul B și anume: riboflavină 1,92 mg/kg, niacină 7,85 mg/kg, acid pentotenic 3,68-8,0 mg/kg, vitamina Bn 85,8 mg/kg, precum și factori de creștere încă neidentificați.

Deoarece componentul principal al proteinei din pene este keratina, o substanță cu structură fibrilară din grupa scleroproteinelor, greu hidrolizabilă de către fermenții proteolitici și cu un conținut ridicat de aminoacizi sulfurați, pentru creșterea digestibilității făina de pene este supusă unor tratamente, în urma cărora poate fi utilizată în compoziția furajelor combinate în cantități cuprinse între 2,5 și 7,5 %.

Făina de pene și viscere, obținută în abatoarele de păsări, deși sub raportul compoziției chimice este destul de diferită, consecutiv variabilității materiei prime, în general ea este un produs cu valoare biologică ridicată, conținând: 65,26 % proteină, peste 14 % grăsime, 3,46 % extractive neazotate și 4,99 % cenușă, având și o valoare energetică de cea. 3200 kcal/kg.

2.5. Producția de dejecții și gunoi

Dejecțiile obținute de la păsări pot fi dejecții „pure" sau dejecții amestecate cu așternut, după cum provin de la păsările crescute în baterii sau re așternut permanent.

Dejecțiile pure se pot utiliza pentru fertilizarea solurilor, având un conținut ridicat de azot (1,3-2,3 %), fosfor (1,4-2,4 %) și potasiu (0,7-1,0 %), sau în furajarea animalelor rumegătoare, după o prealabilă prelucrare constând din uscarea acestora la 100° C timp de 30 minute, atât pentru eliminarea conținutului în apă (70-75 % când provin de la găinile ouătoare), cât și pentru sterilizare, fiind apoi pasteurizate la 100-105° C, timp de 30 de minute. Acest produs poate fi apoi îmbunătățit prin adaos de melasă, grăsime, calciu și fosfor, atât în vederea corectării valorii lui energetice, cât și a raportului calciu-fosfor, fiind utilizat cu bune rezultate în alimentația ovinelor și bovinelor. Ingredientul astfel obținut se caracterizează printr-o valoare energetică de 1350 kcal/kg, reprezentând 85 % din valoarea orzului de bună calitate.

Dejecțiile ce sunt încorporate în așternutul permanent se pot utiliza similar cu dejecțiile pure, cu mențiunea însă că cele provenite de la creșterea puilor broiler nu sunt recomandate, consecutiv faptului că în hrana acestora adeseori se includ antibiotice sau alte preparate cu acțiune germicidă, a căror termosensibilitate nu este totdeauna cunoscută.

Putem concluziona deci că utilizarea dejecțiilor de pasăre în alimentația rumegătoarelor contribuie atât la scăderea prețului de cost al producției, cât și la economisirea de cantități importante de nutrețuri concentrate.

2.6. Subprodusele avicole

În această categorie sunt incluse: deșeurile de abator, cojile de ouă cu embrioni morți și cele limpezi, provenite de la stațiile de incubație.

Deșeurile de abator reprezintă tot ceea ce nu se poate comercializa din greutatea vie a păsărilor. în această categorie intră sângele, penele, capetele și picioarele, viscerele necomestibile, precum și unele deșeuri confiscate ce rezultă în urma prelucrării finale a carcaselor. Deșeurile de abator sunt folosite la prepararea făinii proteice (o făină omogenă, cu umiditatea de 5-8 %, ce conține 70-80 % P.B., 10-14 % grăsime și 46 % substanțe minerale) utilizate la fabricile de nutrețuri combinate. Hidrolizatele proteice se obțin în special prin hidroliză enzimatică, iar materia primă este constituită din viscerele proaspete, golite de conținutul intestinal. Produsul final, liber de germeni patogeni, este o pulbere fină, solubilă în apă, de culoare brun-deschisă, cu miros plăcut, care folosită experimental în rețetele pentru pui broiler, în care a substituit componentele proteice de origine animală, a îmbunătățit greutatea la livrare și a majorat sporul mediu zilnic al purceilor în hrana cărora s-a administrat.

Cojile de ouă rezultate ca subproduse în fabricile pentru producerea prafului de ouă sau a melanjului congelat. Praful obținut prin uscarea și măcinarea cojilor de ouă este un ingredient furajer valoros și o sursă de calciu ușor asimilabilă, ce conține 98 % săruri minerale și 2 % substanțe organice. El se poate utiliza în rețetele pentru orice categorie de păsări, sau ca rezervă pentru suplimentele de calciu ce se distribuie puicuțelor de peste 14 săptămâni. Cojile de ouă sunt utilizate în industria farmaceutică (pentru prepararea medicamentelor cu calciu), în industria cosmetică (pentru prepararea pastei de dinți).

Ouăle cu pete de sânge sau carne, cu camera de aer mărită, cele eliminate cu ocazia celor două miraje în stațiile de incubație, se pot utiliza în hrana oricărei categorii de păsări.

Ouăle mucegăite sau cele cu modificări de culoare ale albușului și gălbenușului, sunt utilizate la prelucrarea pieilor sau prepararea săpunului.

CAPITOLUL 3 .

Factorii care influențează producția de ficat gras la gâște

Ficatul de gâscă este un produs cu excepțională valoare în alimentația omului, prin compoziția sa.

Ficatul, care figura pe listele de mâncăruri ale romanilor sub denumirea de „Lucullus" este considerat și în prezent o delicatesă.

Cu toată gama mare de studii, secretul producerii ficatului mare de gâscă nu a fost elucidat în totalitate nici astăzi, fapt ce deschide cercetătorilor un vast teren de investigații.

Specialiștii în acest domeniu consideră că producerea de ficat mare este influențată de factorii ce se referă la tehnologia îndopării, factorii genetici și de mediu.

Se pune întrebarea de ce o gâscă produce un ficat de 1 500 g, iar celelalte care au crescut în aceleași condiții de adăpostire, întreținere și alimentație produc un ficat mic, de 200-300 g. La această întrebare, cercetările în acest domeniu nu au dat până în prezent un răspuns.

După unele cercetări efectuate se apreciază că de o deosebită importanță în producerea ficatului mare este în primul rând rasa sau hibridul cu care lucrăm, apoi organizarea muncii de creștere a tineretului și tehnologia îndopării propriu-zise.

Același autor apreciază că atât timp cât procesele biologice fundamentale de mărire a ficatului de gâscă sunt neelucidate, cele mai actuale tehnologii privind creșterea și exploatarea gâștelor se pot schimba în perspectivă radical. În acest sens considerăm necesar a trata pe scurt unele probleme referitoare la anatomia ficatului, legate de procesul biologic al măririi lui și unele particularități ale aparatului digestiv, precum și digestia.

FICATUL (hepar)

Ficatul de gâscă este alcătuit dintr-un lob drept voluminos și lung pi dintr-un lob sting mai mic, legați printr-o punte parenchimatoasă, situată între incizurile caudale și craniale.

Organul este așezat în cavitatea cardioabdominală, mai precis în cavitățile peritoneale hepatice, cea mai mare parte a lui fiind situată in dreptul coastelor, restul pe stern.

Fața ventrală sau parietală, convexă se adaptează conturului cavității, fața dorsală sau viscerală concavă are raporturi cu inima, stomacul glandular și muscular, extremitatea cranială a msei abdominale, vezica biliară și splina.

Pe puntea parenchimatoasă, în prelungirea celor doi lobi există o depresiune „fosa transversală" (omoloagă aceleiași părți a ficatului de la mamifere), prin care pătrund în ficat arterele hepatice și ramurile venei aorte.

Prin aceeași zonă ies din organ canalele hepatoeistice, canalul hepatoenteric și canalul cistoenteric. Primele se varsă în vezica biliară, ultimele două în ansa ascendentă a duodenului. Partea cranială a lobului hepatic drept este perforată de canalul venei cave eaudale, ocupat de vena omonimă. Caudal de partea transversală, pe fața dorsală se reliefează pe fiecare lob hepatic câte un proces intermediar.

Vezica biliară, alungită și tubulară, nu ajunge pînă la marginea caudală a ficatului. Ea este așezată aproximativ în segmentul mijlociu al feței dorsale a lobului drept.

Ca funcție, ficatul este considerat un organ digestiv, care, pe lângă alte numeroase funcții ajută la digestie prin secreția de bilă introdusă în partea terminală a duodenului prin tuburile biliare. Prezența alimentelor în duoden face ca vezica biliară să se contracte și să evacueze bila în intestin. Bila este folosită la emulsionarea grăsimilor, pentru absorbția lor de către organism. O altă funcție a ficatului este depozitarea zaharurilor, care pot fi mobilizate de către organism și folosite când este necesară energie suplimentară. În ficat se produc și substanțe necesare proceselor de imunizare. Ficatul este, de asemenea, un filtru pentru eliminarea substanțelor toxice.

Principalele funcții ale ficatului sunt :

producerea de globule roșii,

descompunerea NH4 în uree și menținerea echilibrului acid uric-uree,

funcție antitoxică și de filtrare,

de producere a bilei,

depozitarea glico-genului, producerea de protrombină și heparină,

depozitarea fierului, cuprului și zincului.

Ficatul este deci un vast laborator al organismului, în care se petrec foarte numeroase procese metabolice.

Dintre acestea, unele precedă, altele încheie reacții metabolice din celelalte țesuturi și organe.

Prin funcțiile lui de sinteză, depozitare și eliberare în sânge a diferitelor substanțe, ficatul asigură continuitatea aprovizionării țesuturilor cu substanțe de bază necesare vieții acestora.

3.1. Procesul biologic al măririi ficatului

În ficatul de gâscă neîngrășată (slabă), prin examenul microscopic se pot distinge lobi mici, cuiburi de celule de cca 0,5 mm, unite între ele prin țesuturi de legătură. În aceste țesuturi sunt infiltrate ramificațiile venelor și canalelor biliare, dispuse în formă de snopi. Ficatul de gâscă neîngrășată nu conține infiltrații de grăsime, decât într-o proporție foarte redusă.

În urma îndopării, ficatul de gâscă suferă modificări importante, legate de funcțiunea sa glicogenetică. Aceste modificări au fost cercetate pe celulele ficatului în diferite faze de îngrășare, pentru a putea scoate în evidență momentul și locul formării țesutului adipos în ficat.

Problema acestor modificări la nivelul celulelor hepatice nu a fost până în prezent pe deplin elucidată. Se presupune că țesutul adipos începe să se formeze în primul rând in zona celulelor de legătură, iar în cazul când în circulația sanguină intervine un factor negativ, o parte din țesutul adipos se va depune în jurul rețelelor venoase. Acest lucru este dovedit și de faptul că partea inferioară a lobului stâng al ficatului este alimentată numai de vena marginală și ca atare, în această zonă ficatul are o colorație mai deschisă, decât celelalte părți, datorită țesutului adipos.

3.2. Particularitățile aparatului digestiv la gâscă

Relativ puțini cercetători s-au preocupat de elucidarea particularităților aparatului digestiv la gâște. Considerându-se important și necesar în contextul modernizării aviculturii să se cunoască mai mult despre aceste particularități, s-au făcut multe eforturi și cunoștințele acumulate până acum despre digestia păsărilor permit totuși aplicarea unei nutriții raționale.

Termenul de digestie include toate schimbările fizice și chimice la care sunt supuse nutrețurile, de la ingerare până la stadiul de a putea fi absorbite în intestin. în acest proces distingem: ingerarea (înghițirea), macerarea nutrețurilor în stomacul muscular și transformările ce au loc sub acțiunea enzimelor digestive din salivă, stomacul glandular, intestine și pancreas, a bilei din ficat, a acidului clorhidric din stomac și de asemenea, a bacteriilor.

Anatomia tubului digestiv. Tubul digestiv la gâște se compune din următoarele segmente : cioc, glande salivare, limbă, faringe – acestea sunt incluse în buco-farinx, esofag, stomac glandular sau proventricul, stomac musculos, intestin subțire, cecumuri, rect și cloacă.

Lungimea tubului digestiv determină tipul alimentai ce se utilizează la fiecare specie. Carnivorele au tub digestiv foarte scurt, în timp ce la erbivore el este foarte lung. Astfel, raportul între lungimea corpului și a tubului digestiv este de 1 : 4 la pisică ; 1 : 6 la câine și 1 : 27 la oaie, iar pasărea are un raport de 1 : 4.

În procesul de digestie la păsări, buco-farinxul, prin segmentele sale are rol de : prehensiune, umectare și deglutiție a bolului alimentar. Macerarea, după cum se cunoaște are loc în stomacul muscular. Ciocul se continuă cu gura, care are 5 rânduri de papile pe bolta palatină (palatum durum). În partea inferioară se află gura, cu limba ușor flexibilă. La baza limbii se găsesc foarte puține papile gustative, fapt care justifică dezinteresul nutritionistilor pentru conferirea unui grad mare de palatabilitate nutrețului.

Glandele salivare nu sînt abundente, din care cauză este indicat ca în rețetele pentru palmipede îngrășate în condiții industriale sau semi-industriale, să se administreze un nutreț combinat, în care enzimele amilolitice să participe într-un procent mai mare, decât în rețetele de nutrețuri combinate pentru galinacee.

După ultimul rând de papile situate pe boita palatină urmează faringele, care se continuă cu esofagul, de formă fuziformă.

Stomacul glandular (pars glandularis ventriculi) este format dintr-o seroasă, două straturi musculare și o mucoasă tapisată cu glande fundice, întocmai ca la mamifere. El este relativ mic la porumbel și galinacee, iar la gâscă este mai mare și ușor destins.

Stomacul muscular (pars muscularis ventriculi) are și el o seroasă, două straturi musculare și o mucoasă cu glande tubulare asemănătoare celor pilorice. Peste această mucoasă există o cuticulă cheratinoasă, care se elimină periodic și are rolul de a proteja. Zona intermediară dintre stomacul glandular și cel muscular prezintă glande pilorice.

Intestinul subțire este de 4-5 ori cât lungimea corpului și se compune din duoden, jejun și ileon. Lungimea intestinului subțire determină în ultima instanță capacitatea de absorbție a păsării, considerându-se că intestinul mai lung are o potentă absorbțională sporită. Pentru a se realiza acest deziderat fiziologic este bine ca în prima perioadă de creștere a bobocilor de gâscă să se practice cu ajutorul alimentației, forțarea intestinului subțire.

Mucoasa intestinului subțire se caracterizează prin existența glandelor lui Lieberkuhn, în diferite stadii de dezvoltare.

Intestinul gros, care nu este bine delimitat ca la mamifere, se continuă cu rectul și cioaca. Cloaca este Împărțită în mai multe componente: coprodeum, urodeum (aici se deschid uretrele, canalele deferente la mascul sau oviductul la femele și tot aici se află și penisul) și proctodeum, în care se deschid bursa lui Fabricius și orificiul anal.

3.3. Digestia la gâscă

De maximă importanță în vehicularea substanțelor nutritive de la tubul digestiv la organe și în transportul substanțelor toxice rezultate în urma catabolismului celular, circulația sanguină a tractusului digestiv este formată din următoarele artere și vene :

pentru esofag, alimentarea cu sânge la gâscă se face de către arterele carotide externe, iar evacuarea, de către ramuri ale venelor jugulare ;

stomacul glandular, stomacul muscular și intestinele sînt irigate de artera celiacă ;

rectul și cloaca sunt vascularizate prin ramificații ale arterei mezenterice caudale ;

venele mezenterice cranială, gastroduodenală și caudală transportă în sens invers sângele neoxigenat și bogat în substanțe nutritive.

Prehensiunea și deglutiția. Nutrețurile, care la gâște se dau mai mult sub formă de granule cad în esofag prin gravitate și prin crearea unor presiuni negative, realizate de întinderea gâtului.

Pe același sistem se realizează și alimentarea cu apă, spre deosebire de porumbel care o absoarbe.

Apetitul. Până nu demult s-a presupus că apetitul este determinat de nivelul zahărului din sânge (teoria glucostatică). Cercetările efectuate au scos în evidență că apetitul și sațietatea (senzația de sătul) sunt legate de centrii nervoși mediali și laterali din hipotalamus. Lezionarea părții laterale a hipotalamusului duce la pierderea apetitului, iar stimularea nucleului ventro-medial determină sațietatea, lezionarea sa mărind apetitul.

Este interesant de relatat experimentările realizate de către Stațiunea de cercetări avicole din Artigueres, Franța în producerea de ficat gras la gâște, unde, prin lezionarea pe cale electrică a nucleului ventro-medial al hipotalamusului se provoacă o hiperfagie, ce se manifestă la câteva zile după operație (consumul de furaje fiind dublu față de lotul martor), iar mărimea ficatului atinge 400-550 g față de 105 g la lotul martor.

Este bine să reținem că apetitul (pofta de mâncare) este inhibat și de alți factori și anume :

deshidratarea organismului, la care de obicei se ajunge în primul rând prin lipsa de apă sau insuficiența frontului de adăpare ;

dilatarea stomacului sau a intestinului subțire, determinate de alimentarea cu nutrețuri cu un coeficient mic de digestibilitate ;

nerespectarea programului de administrare a nutrețurilor, front de hrănire insuficient ;

condiții necorespunzătoare din punct de vedere al factorilor fizici, chimici și biologici de microclimat etc. ;

leziunile intestinului subțire și ale rectului determinate de componența nesatisfăcătoare din punct de vedere a acidității sau alte cauze (intoxicații) etc.

Stimularea apetitului, deci consumul și conversiunea furajului, corespunzătoare producției realizate este determinată de: contracțiile stomacului gol, condiții optime ale factorilor de microclimat și stimuli vizuali, care declanșează secreția hormonilor hipofizari în special.

Pasajul bolului alimentar prin tractusul digestiv prezintă de asemenea, un interes major, deoarece stabilește timpul de furajare și tipul de hrănire (la discreție sau raționat).

Timpul de trecere a furajelor prin esofag la gâște este influențat de consistența, cantitatea, conținutul în apă și duritatea hranei.

Cunoscând faptul că hrana umedă trece mai rapid, decât cea uscata și că aceasta favorizează oxidarea ingredientelor și implicit diminuarea valorii lor sau chiar degradarea este bine ca la administrarea furajelor pe cale uscată, apa să fie în permanență la discreție.

În procesul digestiei la păsări, glucidele sunt descompuse, pentru a fi absorbite, în monozaharide, de către enzimele caracteristice (amilază, maltază, invertază etc), lipidele sunt hidrolizate în acizi grași și glicerina de către lipază, iar proteinele la rândul lor sunt hidrolizate până la aminoacizi.

Amilaza salivară sau ptialina este prezentă în salivă și în descuamările epiteliilor din cavitatea bucală și din esofagul gâștelor, dar într-o cantitate mult mai redusă, decât în saliva umană.

Prezența enzimelor în esofag și rolul lor în digestie este un subiect controversat.

Prin regurgitarea în esofag a conținutului din stomacul glandular, stomacul muscular și duoden (incluzând bila) s-a demonstrat că cele mai multe enzime găsite în esofag provin din duoden și din stomacul glandular.

Digestia în stomacul glandular (proventricul). Pepsina, care este o enzimă proteolitică, se formează în celulele stomacului glandular, din pepsinogen. Înainte de administrarea hranei, pepsinogenul se găsește din abundență în stomacul glandular, dar după aceasta, la scurt timp el dispare, presupunându-se că participă la digestie.

Stabilindu-se că pH-ul stomacului glandular este de 3-4,5 deci mai mare decât pH-ul optim pentru o digestie peptică, s-a constatat că timpul petrecut de alimente în proventricul este foarte scurt, deci procesul de digestie care are loc aici este de mică importanță.

Din proventricul, furajul trece în stomacul muscular, de formă ovală, cu două deschideri pe partea lui superioară : una de la proventricul și alta către duoden. Stomacul muscular este compus din două perechi de mușchi roșii puternici, acoperiți la interior cu un epiteliu cornos gros. Funcția principală a stomacului muscular este de a zdrobi și măcina particulele alimentare. Acest proces este de obicei susținut de prezența pietrișului înghițit de gâscă, odată cu hrana. Prin folosirea furajelor combinate sub formă de făinuri în general, procesul de măcinare în stomacul muscular este de mică importanță. Când se utilizează boabe de porumb, măcinarea lor în pipotă este esențială. În acest caz, cantitatea de pietricele insolubile (grit) introdusă în stomacul muscular la gâște este de 30 g. Prezența lor în stomacul muscular durează cca 3 săptămâni, ceea ce denotă că nu se elimină odată cu hrana, ajutând la macerarea ei. Mobilitatea stomacului muscular este reglată, frecvența contracțiilor având o mică variație la gâște, fiind de 2-3 pe minut. Starea de foame influențează această frecvență, în sensul grăbirii ei. Durata contracțiilor este cuprinsă între 20 și 30 secunde.

Intestinul subțire are două părți : duodenul și intestinul inferior. Imediat după stomacul muscular, intestinul subțire face o buclă numită duoden, ale cărui anse sunt paralele și includ pancreasul.

Intestinul subțire are mișcări peristaltice și de segmentare, în sens direct sau invers (regurgitare).

De la intestinul subțire, peristaltismul se propagă la intestinul gros până în cecumuri, care astfel sunt umplute. Unii cercetători susțin că acestea se umplu prin presiune.

Ritmul de evacuare a cecumurilor în rect este de la 1 la 10 ori pe zi după o furajare normală, la intervale de 5,6-6,3 secunde.

Digestia și procesele de absorbție din intestinul subțire sunt extrem de rapide ; o pasăre poate digera și absorbi un tain complet, în mai puțin de 3 ore. Elementele absorbite intră în curentul sanguin și sunt transportate către alte părți ale organismului, unde sunt utilizate pentru întreținerea funcțiilor vitale. Vasele sanguine și nervii care servesc tubul digestiv sunt susținute de mezenter, o membrană subțire și transparentă.

Porțiunea scurtă de intestin, de la regiunea ileo-cecală până la cloacă este numită intestinul gros.

În timp ce alimentele sunt absorbite pe întreaga porțiune a intestinului subțire, porțiunea lui superioară face cu predilecție oficiul de digestie și absorbție a elementelor nutritive, iar jumătatea inferioară, absorbția părții lichide a materialului alimentar.

Acest material este transportat mai departe în cecumuri, unde are loc digestia celulozei brute, facilitată de prezența enzimelor și a bacteriilor. Mulți ani s-a crezut că celuloza brută nu se digeră deloc sau în foarte mică măsură la păsări. Acum se recunoaște că păsările pot digera cantități și tipuri diferite de celuloză brută, dar bineînțeles, în mai mică măsură decât mamiferele.

În acest sens, unele experiențe au demonstrat că în cazul alimentației gâștelor cu porumb boabe, coeficientul de digestibilitate a celulozei brute la nivelul cecumului este de 17,1-19,7% spre deosebire de porumbei, care au rudimente de cecumuri și unde coeficientul de digestibilitate este foarte mic.

Cecumurile se contractă o dată sau de două ori pe zi și elimină conținutul lor în intestinul gros.

Intestinul gros este foarte scurt și constă dintr-un rectum scurt, care duce la cloacă.

În tractusul digestiv, de mare importanță la palmipedele supuse îngrășării este și cunoașterea pH-ului.

Valoarea pH-ului Ia păsări este influențată de starea de înfometare, vârstă, felul nutrețului, sex, năpârlire și de starea fiziologică în general.

3.4. Îndopatul și producția de ficat

Tehnica îndopării, fie că se face manual sau cu mașini speciale cere din partea operatorului pricepere, dragoste pentru păsări, răbdare și o practică îndelungată.

În procesul îndopării, un rol important in creșterea greutății și mărimii ficatului îl are munca ritmică și cu mult calm.

Îndopatul făcut la repezeală, munca pripită, starea de nervozitate, nepriceperea, tratarea cu brutalitate etc. sunt factori care, pe de o parte duc la rănirea esofagului și pe de altă parte constituie factori de stress, care influențează nefavorabil producția de ficat.

De asemenea, în procesul îndopării sunt necesare cunoștințe privind principalele caracteristici biologice și anatomice ale gâștelor, iar operatorul, așa după cum s-a mai amintit trebuie să aibă un sistem nervos bine echilibrat, să fie priceput, calm și cu experiență.

3.4.1. Influența îndopării asupra greutății ficatului

Ficatul gras este un produs specific palmipedelor, cu o valoare de excepție în hrana omului datorită compoziției și calității sale gustative, obținut în urma aplicării hiperalimentării forțate (îndopării).

Materialul biologic folosit poate fi reprezentat de tineretul și gâștele importate din Ungaria la Ferma Vărșand. În urma îndopării crește substanțial atât greutatea corporală a păsării, care aproape se dublează, cât și, greutatea ficatului, uneori de până la 10 ori, datorită mai ales depunerilor de grăsime (tabelul 17).

Tabelul 17

Influența îndopării asupra greutății corporale și a ficatului la palmipede

La ficatul gras se modifică nu numai conținutul în grăsime, care se acumulează în parenchimul hepatic, dar și cel în glucide, care se reduc mult, în timp ce conținutul în proteine rămâne aproape neschimbat (tabelul 18)

Tabelul 18

Efectul îndopării asupra conținutului chimic al ficatului de gâscă

Paralel cu producerea ficatului gras, de la gâștele și-rațele îndopate se obține și o cantitate importantă de grăsime, care poate să reprezinte până la 40 % din greutatea cărnii, având punctul de topire mai scăzut decât la mamifere (25-40° C la gâște) și culoarea gălbuie caracteristică.

3.4.2. Influența sexului asupra producției de ficat

Dimorfismul sexual la unele specii de păsări cum sunt găinile, rațele și curcile este bine diferențiat. În cazul gâștelor și al bibilicilor, diferențierea sexelor se face mai greu și numai :de: crescători experimentați. Din experiențele crescătorilor din Ungaria s-a constatat că gâștele se îngrașă mai ușor decât gâscanii, obținându-se mai multă grăsime și un ficat superior.

În tabelul 19 sunt redate rezultatele obținute în urma îngrășații gâștelor pe sexe în cadrul fermei Vărșand din județul Arad.

Tabelul 19

Îngrășarea gâștelor pe sexe

Din valorile prezentate în tabelul 19 se poate concluziona că gâsca corespunde mai bine cerințelor economice decât gâscanul, prin aceea că are o masă corporală mai redusă, carcasa mai plină, cu un format ce dă un aspect comercial superior. De asemenea, la gâscă țesutul adipos se dezvoltă mai rapid, favorizând mărirea și producerea de ficat gras (tabelul 20).

Tabelul 20

Date comparative între greutatea corporală și mărimea ficatului în funcție de sex

Raportat la greutatea corporală, ficatul gâștelor este cu 15-20% mai mare ca la gâscani.

În crescătoriile de tip industrial se recomandă ca gâștele să fie crescute pentru producerea de ficat, iar gâscanii valorificați pentru obținerea de carcase pentru friptură.

3.4.3. Influența vârstei asupra producției de ficat

Vârsta la care începe îndoparea gâștelor este dictată în primul rând de eficiența economică a producerii de ficat și carcasă.

Din practica curentă din țările cu tradiție în producerea de ficat, cum sînt Franța, Israel, Ungaria, Polonia, îndoparea poate începe la tineret (selecționat), care la vârsta de 8-10 săptămâni atinge greutatea de 4-4,5 kg. Perioada de îndopare a gâștelor adulte pentru producerea de ficat gras poate începe în luna septembrie și durează până la sfârșitul lunii decembrie.

In prezent, atât la tineret, cât și la gâștele adulte, producerea de ficat se poate realiza în tot timpul anului, cu condiția ca greutatea corporală în momentul începerii îndopării să fie la tineret în medie de cel puțin 4 kg.

Tabelul 21

Rezultatele îngrășării tineretului de gâscă în funcție de vârsta

Tabelul 22

Influența vârstei asupra mărimii ficatului și greutății corporale

3.4.4. Influența greutății și duratei de îndopare asupra producției de ficat

Greutatea păsării la începutul îndopării. Momentul optim ales pentru începerea îndopării este determinat de realizarea, la vârsta de 9-12 săptămâni, în funcție de specie, a 70-75 % din greutatea păsărilor la vârsta maturității sexuale, adică a greutății de circa 4 kg la tineretul de gâscă, valorile respective asigurând realizarea unui ficat mai mare și de mai bună calitate (tabelul 23).

Tabelul 23

Greutatea medie optimă, în funcție de vârstă, la începutul îndopării gâștelor

Durata perioadei de îndopare. În practică, timpul necesar pentru îndopare este condiționat în primul rând de rasă, de calitatea furajului și de respectarea tehnologiei în perioada de creștere a bobocilor, în acest din urmă caz cunoscut fiind faptul că organele interne (inima, plămânii și tubul digestiv) și mai ales esofagul, se dezvoltă corespunzător în a 8-a – a-10-a săptămână de viață. Obișnuit, timpul normal al duratei de îndopare a gâștelor este de 20-30 zile, cu specificarea că 50-55 % din greutatea finală a ficatului se realizează în ultimele 8-10 zile de îndopare (tabelul 24).

Tabelul 24

Valorile medii ale duratei îndopării și greutatea finală a ficatului la gâște

3.5. Produse culinare din ficat de gâscă

Datorită calităților organoleptice și nutriționale excepționale ale cărnii și ficatului de gâscă, valorificarea acestor produse sub formă de preparate începe să capete o extindere tot mai mare.

Principalele preparate din carne de gâscă sunt : preparatele culinare, salamurile, extractele, supele, concentratele și hidrolizatele.

În categoria preparatelor culinare din carne de gâscă s-au inclus produse având la bază o tehnologie de preparare românească.

3.5.1. Ficatul de gâscă la grătar

Cantități : 1 kg ficat gâscă ; 50 g untură de pasăre sau ulei ; sare după gust ; ½ coală pergament.

Mod de preparare : se îndepărtează fierea de la ficat, se spală ficatul, se zvântă de apă cu o cârpă curată, apoi se învelește în hârtie pergament, care în prealabil a fost bine unsă cu untură și se pune pe grătar.

După ce s-a fript ficatul, se scoate pergamentul, se presară cu puțină sare și se servește imediat.

După gust poate fi presărat și cu puțin piper negru.

3.5.2. Conserve de ficat de gâscă

PATEU DE FICAT DE GÂSCĂ

Acest tip de conservă conține 7G°/o ficat de gâscă, 12% bulion de carne, 12% unt, 6% ceapă.

Tehnologia de fabricație include următoarele operații : sortarea ficatului și eliberarea acestuia de cordoanele neuro-musculare, fierberea ficatului și tocarea la cuter, împreună cu : 3,5% ceapă crudă ; 1,5 sare ; 0,09% piper ; 0,07% cuișoare ; 0,12% nucșoară ; 0,02% foi de dafin.

Restul de 2,5% ceapă se prăjește în unt și se adaugă la masa compoziției, împreună cu bulionul de carne. După dozarea compoziției în recipient se face închiderea și sterilizarea.

PATEU COMUN DIN FICAT DE GÂSCĂ

Din ficat de gâscă se fabrică și un pateu comun, care însă conține în compoziție și carne din căpățâni de porc și slănină de la gușă (40% ficat de gâscă, 40% carne fiartă de pe căpățâni și 20% slănină de la gușă).

Pentru pregătirea compoziției, căpățânile de porc se fierb până la desprinderea cărnii de pe oase, apoi carnea se toacă, prin sită de 2-3 mm. Slănina și ficatul crud se toacă, de asemenea, prin sită de 2-3 mm. Toate componentele se omogenizează într-un malaxor, unde se mai adaugă sare, azotiți, condimente, zahăr și supă de la fierberea căpățânilor de porc. Compoziția obținută se trece apoi printr-un microcut și o moară coloidală, obținându-se în final o pastă fină, care se dozează în cutii de tablă remisată. După închidere se sterilizează cutiile.

FICAT NATUR

Acest sortiment se prepară din ficat de gâscă fiert și fasonat, la care se adaugă (în recipient) un sos, cu sau fără condimente. Sosul se pregătește prin prăjirea cepei în unt, la care se adaugă făina. Rântașul se stinge cu supă de carne, care se adaugă până la obținerea unei consistențe dorite.

Produsul ficat natur se fabrică din : 60% ficat fiert ; 12% ceapă crudă ; 7,3% unt ; 0,7% făină și 20% bulion de carne.

Dintre conservele de gâscă ce se fabrică în țara noastră se menționează : carne de gâscă cu varză sau fasole, pastă de ficat de gâscă etc.

Concluzii

În urma îndopării unor hibrizi de gâscă, greutatea ficatului crește uneori de la 70 g la 578 g, datorită depunerilor de grăsime ce se acumulează în parenchimul hepatic în timp ce conținutul în proteine rămâne aproape neschimbat.

Paralel cu producerea ficatului gras, de la gâștele îndopate se obține o cantitate importantă de grăsime, ce reprezintă până la 40 % din greutatea cărnii și având punctul de topire mai scăzut decât la mamifere (25-40oC).

Raportat la greutatea corporală, ficatul gâștelor este cu 15-20% mai mare ca la gâscani și de calitate superioară. Cele mai bune rezultate în producția de ficat gras se obțin prin utilizarea tineretului de 9-10 săptămâni când acesta s-a îmbrăcat complet în penaj.

Timpul necesar pentru îndopare este condiționat de rasă și hibrid, calitatea furajului și de respectarea tehnologiei în perioada de creștere a bobocilor.

Durata normală de îndopare a gâștelor este de 20-30 de zile, cu specificarea că 50-55% din greutatea finală a ficatului se realizează în ultima săptămână de îndopare.

Datorită stresului nutrițional la care sunt supuse gâștele în perioada îndopării, în viitor se va renunța la tehnologia de îndopare în conformitate cu normele privind protecția animalelor și bunăstarea lor.

Bibliografie

1. Bălășescu M., Gh. Băltan, Al. Dascălu, I. Vancea (1980) – Avicultura. Editura Didactică și Pedagogică, București.

2.Băltan Gh., I. Suciu (1974 ) – Creșterea păsărilor domestice. AMD Inst. Agr. Cluj-Napoca.

3. Dinea Mariana, Suciu I, (2004) – Tehnologia creșterii păsărilor, Ed. Risoprint, Clij-Napoca

Drânceanu D. (1994) – Alimentația animalelor. Ed. Euroart, Timișoara.

Driha Ana (2000) – Curs de tehnologia creșterii păsărilor. Editura Mirton, Timișoara.

Gadoud R. et al. ( 1992 ) – Nutrition et alimentation des animaux d' elevage. Voi. 2. Colection INRAP, Foucher.

Halga P. (coord.) și col. ( 2000 ) – Nutriție animală. Ed. Dosoftei, Iași.

Halga P. (coord.) și col. ( 2002 ) – Alimentație animală. Ed. Pim, Iași.

Larbier M., B. Leclercq (1992) – Nutriția și alimentația păsărilor. Editura Alutus D., București (traducere N.Hebean și col., 1994).

Morar R., Dana Pusta (2000) – Zootehnie generală. Ed. Relief Cluj-Napoca

Petroman Cornelia (2007) – Procesarea produselor agroalimentare, Ed. Eurostampa, Timișoara

Petroman I, Culea C, (1998) – Sisteme de creștere și exploatare a animalelor, Ed. Mirton, Timișoara

Popa O și colab. (1991) – Nutrețurile și nutriția rațională a animalelor de fermă. Ed. Ceres, București.

Stratulat Gh., Gh. Marin (1989) – Cartea fermierului. Creștereapăsărilor. Editura Ceres, București.

Tipuriță D., Gh. Marin, Elena Tipuriță (1986) – Creșterea intensivă a palmipedelor. Editura Ceres, București.

Van I. și col. ( 1999 ) – Creșterea păsărilor în gospodăriile populației. Ed. Corvin, Deva.

Van I. și col. ( 1999 ) – Creșterea și exploatarea găinilor ouătoare. Publirom S.A., București.

Vancea I, Driha Ana (1980) – Tehnologia creșterii gâștelor, Ed. Ceres București.

xxx (2002) – Tehnologia creșterii păsărilor. S.C. Vipromin SRL.

xxx (1999-2003) – Colecția Revistei „Avicultorul", București.