. Concertul Pentru Oboi Si Orchestra In Do Major

CUPRINS

Capitolul I

Uvertura Italianca în Alger de Gioacchino Rossini

Gioachino Rossini

Analiza stilistică a Uverturii Italianca în Alger

Schema formei

Analiza tehnic-dirijorală

Capitolul II

Concertul pentru oboi și orchestră în

Do major de Joseph Haydn

Joseph Haydn

Analiza stilistică a Concertului pentru oboi și orchestră în Do major

Schema formei

Analiza tehnic-dirijorală

Capitolul III

Simfonia în re minor de César Franck

César Franck

Analiza stilistică a Simfoniei în re minor

Schema formei

Analiza tehnic-dirijorală

Bibliografie selectivă

21 pagini

=== l ===

CUPRINS

Capitolul I

Uvertura Italianca în Alger de Gioacchino Rossini

Gioachino Rossini

Analiza stilistică a Uverturii Italianca în Alger

Schema formei

Analiza tehnic-dirijorală

Capitolul II

Concertul pentru oboi și orchestră în

Do major de Joseph Haydn

Joseph Haydn

Analiza stilistică a Concertului pentru oboi și orchestră în Do major

Schema formei

Analiza tehnic-dirijorală

Capitolul III

Simfonia în re minor de César Franck

César Franck

Analiza stilistică a Simfoniei în re minor

Schema formei

Analiza tehnic-dirijorală

Bibliografie selectivă

Gioacchino Rossini

Gioacchino Rossini (se numea de fapt Giovacchino Antonio Rossini) s-a născut la 29 februarie 1792 în Pesaro, Italia fiind un mare compozitor de operă din Italia. Gioacchino Rossini a fost unul dintre cei mai aclamați și mai populari compozitori. Faima de care s-a bucurat se datorează frumuseții melodiilor, strălucitoarelor și optimistelor arii, pline de vervă și ironie, care se află din abundență în creația sa. Întrucât parinții lui erau mereu plecați în turnee de provincie, el a fost lăsat în grija unei bunici și dat în ucenicie la un potcovar. În plus, doi canonici, frații Malerbi, i-au dat primele lecții de cânt și de bucătărie. Însă, ceea ce este mult mai importat, în biblioteca acestora, la care copilul are acces neîngrădit, se găseau mai multe partituri de Haydn și de Mozart, de care el a știut să profite. După ce familia sa s-a mută la Bologna, a început să studieze serios și sistematic muzica. A continuat să apară pe scenă, când i se ivea ocazia, dar, ceea ce este cel mai important, a început să compună. De la vârsta de 15 ani datează cele „Șase sonate á quatre” (pentru coarde), debordând de fantezie, de spirit, dar solid ancorate în tehnica de construcție pe care a deprins-o din compozițiile lui Haydn și Mozart. Primele sale încercări în compoziție sunt lucrări religioase și muzică de cameră. Stilul compozitorului se conturează de la vârsta de 18 ani. El compune cu o extremă ușurință lucrări dintre cele mai diverse. Astfel, într-un interval de circa 17 ani, el va oferi publicului 40 de opere, din care aproape jumătate s-au menținut în repertoriu. Aceeași uvertură va servi la „Aureliano in Palmira” (1813), apoi la „Elisabeta, regina Angliei” (1815), înainte de a ajunge la celebritatea universală cu „Bărbierul din Sevilia”, în 1816. Fie drame lirice, fie opere comice, lucrările sunt antrenate de același elan care se găsește în accelerarea ritmică și în celebrele crescendo-uri, atât de tipice. Totul și toată lumea pare întotdeauna că aleargă în aceste lucrări, compuse în pripă, cam neglijent. Ariile sunt vii și pasajele de umplutură respiră veselie și tinerețe. Oricum ar fi natura libretului, lucrările lui Rossini emană bucuria de a trăi. Viziunea lui Rossini asupra noii opere italiene este în consonanță cu întregul său comportament din prima jumătate a vieții sale. Muzician tânăr și fecund, el este capabil este de a fi inovator. Oricare ar fi subiectele, glume moderne sau drame sumbre medievale, arta lui Rossini rămâne mereu marcată de primatul absolut a ceea ce italienii numesc „vocalitá”, ceea ce este întrebuințarea vocii ca transmițătoare privilegiată a emoției. Prima parte a vieții sale este marcată de o suită de succese care îl conduc din Italia de Nord, la Napoli, unde se căsătorește cu o cântăreață celebră, Isabella Colbran, apoi în străinătate: la Viena unde se întâlnește cu Beethoven, la Londra și, în fine la Paris, unde se stabilește, în 1824, ca director al teatrului italian. Lucrările sale din acești ani, atât de apreciate sunt: „Scara de mătase” (1812), „Tancred” si „Italianca în Alger” (1813), „Turcul în Italia” (1814), „Elisabeta, regina Angliei” (1815), apoi, în 1816, Bărbierul din Sevilia și „Otello”; „Moise în Egipt” (1818), „La Donna del Lago” (1819), „Semiramida” (1823), care este ultima dintre marile opere compuse pentru scenele italiene. La Paris, va realiza încă o opera-buffă în limba italiană, apoi va scrie în franceză, „Siége de Corinthe”. Ultimele doua opere, o farsă, „Contele Ory” (1828) și o dramă istorică, „Wilhelm Tell” (1829) sunt compuse direct de pe librete franceze. Italianca în Alger” este o dramma giocoso în două acte, pe un libret italian de Angelo Anelli, bazat pe un text timpuriu stabilit de Luigi Mosca. A fost interpretat pentru prima dată pe 22 mai, 1813, la Teatrul San Benedetto din Veneția. Opera a fost compusă de Rossini când acesta avea 21 de ani. Creația a fost scrisă în 18 sau 21 de zile (în funcție de sursa de informare aleasă). A fost un succes remarcabil și Rossini a efectuat mai multe modificări asupra operei pentru următoarele reprezentații din Milano și Napoli, de-a lungul următorilor doi ani. Opera se distinge prin îmbinarea dintre opera seria și opera buffa.

Bolnav, epuizat psihic si moral, rătăcește prin orașele Italiei. În 1855 revine la Paris unde va rămâne până la moarte și unde ține un salon prin care trec artiști, muzicieni, scriitori. Chiar și Richard Wagner este primit aici. În toți acești ani a compus foarte puțin: un „Stabat Mater” (1842), o mică „Missa solemnis”, câteva cântece pentru voce și pian. Moare la 13 noiembrie 1868 la Paris în urma unei operații abdominale, fiind îngropat inițial în cimitirul Père-Lachaise din Paris, apoi mutat în bazilica „Santa Croce” din Florența (Italia).

Uvertura Operei „Italianca în Alger” de G. Rossini

Analiza stilistică

Uvertura are o structură foarte apropiată de forma de sonată, fiind eliptică de secțiunea dezvoltării. Secțiunea de Allegro a uverturii este împărțită în două subsecțiuni: Expoziția (măsurile 33 –146) și Repriza (măsurile 147 – 240), fiind precedate de Introducere și succedată de Coda.

Debutul lucrării îl constituie Introducerea bitematică în Andante scrisă în trei pătrimi. Această introducere se aseamănă foarte mult cu începutul părții a doua din Simfonia în re minor de Cesar Franck, datorită acompaniamentului pizzicatto (care are caracter tematic), peste care se suprapune o temă solistică la oboi.

Pe încheierea frazei oboiului corzile trec în arco. Acordurile foarte pregnante din măsurile 8, 16 și 18 pregătesc atmosfera Allegro-ului.

Cele două teme introducere sunt foarte contrastante din punct de vedere tonal (prima temă este în Do major, iar cea de-a doua în do minor).

La măsura 33 cu auftakt (anacruză) se intră în Allegro, încă din măsura 32 fiind notată măsura de patru pătrimi.

Secțiunea Temei 1 este cuprinsă între măsurile 33 și 51, fiind structurată într-o formă de bar, Tema 2 se desfășoară în Sol major, între măsurile 83 (cu auftakt) și 117 având de asemenea formă de bar, iar Puntea care le leagă este formată din cele trei secțiuni specifice (12, 9 și respectiv 6 măsuri), fiecare având în sine formă de bar. Ultima secțiune a Punții (măsurile 79 cu auftakt – 82) are caracterul unei Teme Episod.

Punctul culminant al Expoziției este la măsura 128 (G), unde se ajunge la ff printr-o punte cadențială care acumulează tensiunea printr-un crescendo poco a poco începând de la pp (măsura 118).

Repriza este pregătită de o punte (măsurile 139 – 146) care este construită cu elemente din Tema Episod. În afară de aducerea Temei 2 în tonalitatea inițială (Do major), singura deosebire dintre Expoziție și Repriză este că aceasta din urmă folosește doar prima și a treia secțiune a punții dintre cele două teme principale. Punctul culminant al Reprizie este la măsura 230 (M), fiind similar celui din Expoziție.

Coda încheie maiestuos uvertura print-o lungă succesiune de cadențe autentice (V – I) începând din măsura 141, stabilindu-se pe treapta întâi prin broderii (măsurile 245 – 246), arpegii (măsurile 247 – 248), acorduri placate (măsurile 249 – 250) și terminând în octavă în măsura 251 (trompeta 1 fiind singura care rămâne pe cvintă).

Uvertura Operei „Italianca în Alger” de G. Rossini

Analiza tehnică

Din punct de vedere al tactării Uvertura Operei „Italianca în Alger” este formată din două secțiuni: Introducerea care se va tacta în trei pătrimi într-un tempo Andante, și forma de Sonată , care se va tacta în patru pătrimi (iar unde textul permite, în două doimi), într-un tempo Allegro. Relația de tempo dintre cele două secțiuni este de aproximativ 1 la 2 (pătrimea din Andante devine doime în Allegro).

Pentru introducerea în pizicato gestul va avea o proporție de 1/3, în plan inferior, corespunzător nuanței de pp. Printr-un impuls energic de pe timpul trei al măsurii 7, cu o proporție de cel puțin 1/7 în plan mediu spre înalt se va marca acordul cu triplă apogiatură de pe timpul unu al măsurii 8 de la toată orchestra, în f. Se va avea în vedere conducerea oboiului cu proporție de 1/5 în măsurile 9 – 15, pe de-o parte, și conducerea acompaniamentului, pe de altă parte. Se vor marca acordurile în f de pe timpul trei al măsurilor 16 și 18 de la suflători. Auftaktul pentru măsura 19 va însemna și ieșirea din coroană. Începând cu măsura 19 proporția va fi de 1/3. Se va avea în vedere pregătirea intrării viorilor din măsurile 24 și 25 printr-un gest cu caracter de trambulină, care va fi folosit și la intrarea oboiului în măsura 26, și a clarinetului în măsura 28.

Ieșirea din coroană de la măsura 32 se va face prin încărcarea timpului doi al figurii de patru, urmată de un gest cu caracter de trambulină, în noul tempo, pe timpul trei, pentru suflători, în p.

Toate intrările asemenea celei de la măsura 32, tocmai amintite, vor fi executate în aceeași manieră.

Toată uvertura se va tacta cu proporție de 1/3, și se va avea în vedere realizarea nuanțelor și a frazării.

În măsura 81 se va realiza un rall. cerut de frază , cu așezarea timpului unu din măsura 82, care se va ataca a tempo. Un moment similar îl constituie măsura 183 din Repriză.

În momente cum ar fi la măsura 82, la măsura 184, la măsura 118, la măsura 128, la măsura 220 și altele asemenea, se poate trece din tactare în patru pătrimi la tactare în două doimi, păstrându-se tempo-ul și caracterul.

Se va urmări reliefarea temelor și a dialogurilor între instrumente sau partide de instrumente, avându-se, totodată, în vedere și dozajul.

CONCERTUL PENTRU OBOI ȘI ORCHESTRĂ ÎN DO MAJOR

de

JOSEPH HAYDN

ANALIZA STILISTICĂ

SCHEMA FORMEI

ANALIZA TEHNIC – DIRIJORALĂ

Joseph Haydn

Născut la 31 martie 1732 la Rohrau în Austria, în apropierea graniței cu Ungaria, Joseph Haydn și-a legat viața și creația de aceste locuri și de Viena, exceptând cele doua călătorii la Londra — unde avea să scrie cele 12 Simfonii londoneze. Din 1740 a fost la școala de cânt pentru copii de la catedrala Sf. Ștefan din Viena, și a stat sub mâna lui Georg Rutter cel Tânar pâna aproximativ în 1749.

În jurul anului 1753, cunoscându-l pe poetul Metastasio, a ajuns în preajma compozitorului Porpora, devenind elev-factorum al acestuia.

În principal, Joseph Haydn a fost autodidact, folosindu-se de tratatul lui Fux — Gradus ad Parnassum, și de primele sonate ale lui Carl Philipp Emanuel Bach.

La 1 mai 1761 — 6 luni după căsătoria lui (26 noiembrie 1760) — Joseph Haydn seamnează un contract prin care este numit vicecapelmaiestru al prințului Paul Anton Exterhasy, cel mai bogat nobil din Ungaria, făcându-se responsabil de toată muzica prințului, exceptând domeniul religios care era rezervat în principiu capelmaiestrului Gregor Joseph Werner.

După aproximativ 30 de ani petrecuți la curtea prințului, la 25 decembrie 1790, pleacă în primul său drum la Londra. Până în iunie 1792 scrie, printre altele, primele 6 Simfonii londoneze (nr.83-98). În ianuarie 1794 revine la Londra, unde rămâne până în august 1795,în acestă a doua călătorie relizând ultimele 6 Simfonii londoneze, acestea din urmă încheind ciclul de 104 Simfonii, fiind și ultimele ale creației sale.

Din anul 1804, Joseph Haydn și-a petrecut restul vieții în casa lui de la Gumpendorf—un cartier mărginaș al Vienei, pe care a cumpărat-o in 1793, după ce s-a întors din Anglia. Ultima sa apariție în public a fost la 27 martie 1808, cu ocazia unui concert ce avea în program oratoriul Crețiunea. La acest concert, Ludwic van Beethoven dimpreună cu mulți alți muzicieni i-au adus omagiul lor, iar după aproximativ un an s-a sfârșit din viață în casa lui din Gumpendorf la 31 mai 1809.

Analiza stilistică a Concertului pentru oboi și orchestră în Do major de Joseph Haydn

Partea I

Concertul pentru oboi și orchestra în Do major de Joseph Haydn prezinta forma clasică de concert, având prima mișcare în formă de Sonată, cea de-a doua în formă de Lied și ultima în formă de Rondo.

Se știe că Haydn a fost considerat de mulți părintele clasicismului. Ca prim reprezentant, el a compus foarte multe sonate pentru diferite instrumente (cu precădere pentru pian, care era în plina ascensiune și dezvoltare a mecanismului, suferind o mare transformare care va duce pianul pe culmi nebănuite, inspirând în acest fel pe mulȘi compozitori), multe cvartete, multe concerte pentru diferite instrumente și 104 de simfonii. Numărul mare de lucrări ne indică ușurința cu care acest compozitor putea să alcătuiască o lucrare. Este de remarcat că el a adus la o forma clară genurile și formele caracteristice acestei perioade din istoria muzicii, cum ar fi: sonata, concertul și simfonia. Astfel, a instaurat forma de sonată ce cuprinde 4 părți, cea de concert ce include 3 mișcări și cea de simfonie (care este privită ca o amplă sonată pentru orchestră), formată tot din patru mișcări. Fiecare parte a acestor genuri are o formă specifică. Se va observa că prima parte, indiferent de lucrare, va prezenta forma de sonată, cea de-a doua mișcare (cea lentă în toate cazurile) va fi un lied tripartit ce va diferi doar că dimensiuni și ca abordare, partea a treia va fi un trio – menuet, trio, menuet (doar în cazul concertului va fi un rondo sau, mai târziu, un rondo – sonată), iar partea a patra aduce forma de rondo sau cea de rondo – sonată.

Ar fi o greșeală să spunem că numărul mare al lucrărilor lui Haydn (număr ce scade la Mozart – să privim numai în cadrul simfoniilor, unde Mozart a compus 41 de lucrări în acest gen, iar Beethoven doar 9) denotă o abordare mai puțin profundă. Acest fapt sugereza doar marea ușurinta cu care geniul putea să improvizeze aproape la comandă pe orice temă (oricât de săracă ar fi fost din punct de vedere muzical).

Haydn ne uimește de fiecare dată cu prospețimea, parfumul suav, cu delicatețea și voioșia sa, cu pofta nebună de viață și cu voia bună. Acestea ar fi cele mai importante caracteristici stilistice ale muzicii sale, caracteristici care se regăsesc cu ușurință și în acest concert pentru oboi și orchestră în Do major.

Concertul cuprinde trei mișcări distincte: Prima parte, în Allegro spirituoso, prezintă o formă de Sonată în Do major; a doua parte, într-un liniștit Andante, are o formă de Lied tripartit, în Fa major; ultima parte, în Allegretto, are o formă de rondo – sonata cu elemente de Temă cu variațiuni încheind luminos în tonalitatea primei mișcări – Do major.

Prima parte a concertului ne prezintă forma caracteristică de sonată, adaptată cerințelor unui concert, adică alternând cele două personaje ale discursului muzical: solistul și orchestra în binecunoscutele momente de solo, ritornello sau tutti.

Expoziția (măsurile 1 – 138) cuprinde cele două momente, adică prezentarea temei principale de către orchestră (măsurile 1 – 62) în tonalitatea de bază, în Do major, urmată de prezentarea aceleiași teme de către solist (63 – 138) – în cazul de față, de către oboist. Dar acum, în cea de-a doua prezentare, se va face trecerea spre grupul tematic secundar, puntea modulând fara rezerve la tonalitatea dominantei – la Sol major. Acest gen de modulație este cel caracteristic pentru temele ce sunt prezentate în tonalități majore în perioada clasică. Astfel, dacă în Tema Principală se utilizează o tonalitate majoră, Tema Secundară va modula în mod obligatoriu la dominanta majoră. În cazul în care Tema Principală este prezentată într-o tonalitate minora, cea secundară are două posibilități de desfășurare tonală, dar ambele în major: relativa majoră sau dominantă majoră (însă în repriză va păstra alcătuirea de bază, adică tonalitatea de bază – indiferent dacă este majoră sau minoră).

Expoziția orchestrei (măsurile 1 – 62) este prezentată în Do major, cuprinde Tema principală, Puntea (care face modulația spre dominantă) și prezentarea integrală a Temei secundare (în Sol major).

Tema principală (măsurile 1 – 16) este alcătuită dintr-o perioadă simplă, asimetrică din punct de vedere al construcției, compusă din două fraze asimetrice (6+4), având în sine o formă de contrabar, respectiv una de bar. Vom observa pe toată durata lucrării că ea prezintă la nivel de fraze și chiar motive, forme de bar, de contrabar, de lied sau mici forme bipartite, ducând o construcție foarte clară din punct de vedere formal și al expresiei, căci această claritate formală va da și o mare stabilitate și un mare echilibru melodic. Acest echilibru va fi întregit de conversația instrumentului solist – oboiul, cu orchestra.

În prima frază a discursului muzical se pot observa caractericticile cele mai importante ale temei principale: o tema hotărâtă, ce debutează în nuanțe tari (de f strălucitor), cu o linie melodica ce gravitează în jurul celor mai importante note ale acordului de treapta întâi, adică în jurul lui do – mi – sol, în care b-ul secund (a doua past-stole) prezintă de fapt reluarea aceluiași material sonor, numai că la octava inferioară de către vioară, schimbând în acest fel nu numai registrul, ci și nuanța (p).

A doua frază a Temei principale are o construcție pătrată asimetrică, în care ni se dezvoltă o formă de bar la nivel de motive [(1+1)+2] – aab. Această a doua frază este mai mult acordică, mai armonică decât prima, în care se folosește procesul secvențial, motiv (de o măsură) + secvența la o secundă descendentă, mai mult ritmică în cea de-a doua parte a motivului (tot de o măsura) + cadența, acestea, dând naștere la forma de bar.

Puntea (măsurile 10 – 27) este mai dinamică (din punct de vedere ritmic, bazându-se mai mult pe desfășurări de game în șaisprezecimi) și începe cu prezentarea primei fraze a Temei 1, cea de-a doua fază –modulatorie – aduce sensibila tonalității dominantei, fa #, stabilindu-se în Sol major, și are o construcție de bar ușor prelungită [(3+3)+4+1] – aab+1.

Grupul tematic secundar (măsurile 28 – 62) este alcătuit din mai multe subsecțiuni, fiind ceva mai amplu.

Tema 2.1 (măsurile 28 – 34) este formată dintr-o perioadă simplă, ce prezintă doua fraze simetrice, pătrate (4+4), aflate în relație de antecedent – consecvent, în Sol (major).

Cea de-a doua subsecțiune a temei secundare, Tema 2.2, este ceva mai amplă și poate fi interpretată și ca o punte de legatură către ultima subsecțiune, care va încheia prezentarea expoziției orchestrale. Acest lucru este cu atât mai mult susținut cu cât aici avem de-a face cu o nouă modulație prin care se va reveni la tonalitatea inițială, pregătind terenul pentru expoziția oboistului. Această punte remodulatorie, cu rol tranzitiv, are o construcție asimetrică, în care se dezvoltă o formă de bar la nivel de fraze [(4+3)+4] – aab.

Ultima subsecțiune a acestei părți reprezintă Fraza concluzivă (măsurile 47 – 62), care este adusa în Do major, formată dintr-o perioadă dublă, în forma de bar la nivel de fraze, îmbinate cu cea de-a doua perioadă – 4+4+8 = A A B, în care cea de-a doua frază a primei perioade este o reluare a primei fraze (astfel ni se prezintă o dublă perioadă). Putem spune că cele două perioade ale acestei ultime subsecțiuni a expoziției orchestrale sunt în raport de antecedent – consecvent. Abgesang-ul însă are o construcție mult mai elaborată, putând remarca în interiorul lui o formă de bar la nivel de celulă și cadența propriu-zisă care aduce elemente tematice din tema principală (cu rol pregătitor pentru readucerea temei principale, de această dată al instrumentul solist, la oboi).

Expoziția solistului (măsurile 63 – 139) prezintă aceeași construcție ca și cea a orchestrei, numai că acum orchestra are numai rolul de acompaniator, cu foarte puține momente în care va deține singură prezentarea materialului sonor. Expoziția oboistului debutează în Do major cu o introducere (măsurile 63 – 72) în care orchestra punctează ușor (în p) schimbările armonice – o pendulare între treptele I și V, constituită într-o perioadă asimetrică și augmentată din punct de vedere al materialului tematic: 11 [(2+2+3)+3] – aab +3.

Tema principală (măsurile 73 – 88) prezentată de oboist este mult mai amplă decât cea care a fost prezentată în expoziția orchestrei, datorită intervențiilor orchestrei cu elemente tematice, aducând candeta I-V-I, cu rol stabilizator.

Urmează Puntea (măsurile 89 – 100), unde modulația va fi mult mai pregnantă, prin utilizarea contradominantei (Re major) Faza întâi este diminuată – de 3 măsuri, și prezintă o temă ce deriva din cel de-al doilea motiv al temei principale. A doua fază (4+3), cea modulantă, dezvoltând o formă de bar la nivel de motive [(2+2)+3] – aab, și având o temă proprie punții, ce uzitează de ample pasaje de gamă, în care se pune accent în primul rând pe virtuozitatea tehnică. Ultima fază a punții, cea de stabilire în noua tonalitate (în care este adus do# – ul) reprezintă o cadență pentru a lăsa timp solistului să se pregătească pentru expunerea Temei secundare.

Grupul tematic secundar (măsurile 101 – 139) este prezentat în tonalitatea Sol major și afirmă, în mare, aceeași alcătuire ca și expoziția orchestrei, având tot trei subsecțiuni, însă de această dată ele sunt mult mai ample, dezvoltând fiecare materialul pe care și-l propun.

Prima subsecțiune a Grupului tematic secundar este mult augmentată muzical față de expoziția orchestrei, prezentând o amplă formă de bar la nivel de perioade [(8+7)+3] – AAB. La nivel de motive, fiecare stole dezvoltă un mic bar. Abgesang-ul aparține orchestrei, care realizează o modulație spre contradominantă.

A doua subsecțiune a grupului tematic secundat, T2.2 (măsurile 119 – 131), are un rol tranzitoriu din punct de veder tonal, căci spre final va reveni la Sol major.

Ultima subsecțiune a grupului tematic secundar, T2.3 (măsurile 132 – 138), este alcătuita dintr-o perioadă simplă, formată din doua fraze asimetrice, 3+4, ce se află în relație de antecedent – consecvent, în care se realizează concluzia a ceea ce a fost până aici. Această tema este de fapt tema concluzivă a expoziției, construită cu ajutorul unor ample pasaje de virtuozitate în șaisprezecimi la oboist, iar în cea de-a doua frază realizându-se o candeță autentică IV-V-I în Sol major.

Dezvoltarea (măsurile 139 – 229), fiind vorba despre un concert, cuprinde două mari subsecțiuni: dezvoltarea orchestrei și cea a solistului. Vom observa ca această dezvoltare va prelua foarte multe elemente din temele prezentate în expoziție, abia spre finalul ei beneficiind de o Temă Episod, în rest prelucrând temele deja existente.

Dezvoltarea orchestrei (măsurile 139 – 172) vine în prima subsecțiune, în D1 (măsurile 139 – 144), cu prezentarea materialului tematic ce a aparținut Temei principale, dar în Sol major. Această primă subsecțiune dezvoltă un contrabar la nivel de motive [2+(2+2)] – abb. D2 poate fi luat ca o punte, cu atât mai mult cu cât se va păstra chiar materialul tematic din puntea expoziției, numai că ceva mai diminuat din punct de vedere al alcătuirii formale. Putem spune că în această dezvoltare a orchestrei Haydn prezintă o a treia expoziție, numai că acum toată va fi în Sol major.

Tema 2 (măsurile 151 – 158) și Tema concluzivă alcătuiesc un bar la nivel de fraze și perioade, Tema a doua reprezentând cele două stole – AA, iar cea concluzivă abgesang-ul.

Dezvoltarea solistului (măsurile 172 – 211) prezintă în mare parte cam aceeași structură formală, însă acum vom avea mai multe modulații, iar temele vor fi de cele mai multe ori prelucrate. Tot aici va apărea și Tema Episod. Observăm că fiecare frază prezintă o formă de bar, prima oară ea fiind la nivel de motive, iar a doua oară fiind amplificată din punct de vedere al întinderii. Tema punții este ceva mai amplă (măsurile 185 – 194), în fiecare frază dezvoltându-se câte o formă de bar, respectiv de contrabar la nivel de motive muzicale. Primele două fraze aparțin cu precădere solistului, ultima frază aparținând orchestrei și făcând trecerea de la Sol major către la minor (relativa subdominantei).

Tema Episod (căci apare doar aici) este o temă amplă, prezentată în la minor, combinată în cea de-a doua parte cu prelucrări ale temei principale. Această subsecțiune este formată din doua perioade asimetrice (8+9), în care, în prima perioadă ni se prezintă Tema Episod a dezvoltării, iar în cea de-a doua se revine la dezvoltarea Temei principale.

Tema Episod aparține cu precădere oboistului, în timp ce orchestra doar puncteaza armonic treptele utilizate. Această temă este prezentată cu ajutorul unui perioade alcătuite din două fraze simetrice și pătrate – 4+4 – fraze care se află în raport de antecedent – consecvent una cu cealaltă.

A doua perioadă aduce tema principală, dar de această dată mult modificată, căci va trece prin mai multe tonalități. Aici se dezvoltă un bar [1+(2+2)+4] – 1+ aab și aparține numai orchestrei.

Ultima secțiune a dezvoltării este dată de o punte (măsurile 212 – 228) care face trecerea spre repriză, aparținând numai orchestrei. Această punte este formată cu ajutorul unei forme de bar, întâi la nivel de fraze și perioade muzicale [(4+4)+9], iar apoi la nivel de motive și fraze muzicale. Abgesang-ul prezintă în sine un alt bar [(2+2)+5].

Repriza (măsurile 229 – 306) aparține solistului și păstrează toate caracteristicile Expoziției (Expoziției solistului), având toate temele prezentate în tonalitatea de bază, iar modulațiile nu vor fi propriu-zise, ci doar inflexiuni modulatorii. Astfel, repriza debutează cu introducerea (măsurile 229 – 237) urmată de candeța orchestrei, prezentând aceeași alcătuire formală, prin utilizarea formei de bar: împreună cu cadența orchestrei care dă timp solistului să se pregătească pentru atacarea Temei principale.

Tema 1 (măsurile 238 – 255) prezintă tema la instrumentul solist, însa va fi augmentată din punct de vedere al materialului tematic și va suferi ceva modificări și din punct de vedere tonal, prezentând o modulație de gradul întâi la subdominantă (Do – Fa ).

Puntea (măsurile 256 – 272) este formată din două perioade asimetrice (7+10), fiecare perioadă dezvoltând câte un bar, făcând trecerea din tonalitatea la (minor) spre Do (major), prin intermediul lui Sol major.

Grupul tematic secundar (măsurile 273 – 306) debutează în Do major păstrând caracteristicile formale din Expoziție. În ultima subsecțiune a Temei secundare, care aparține numai orchestrei, se va face o modulație de la Do major la dominantă Sol major.

Puntea (măsurile 288 – 290) este mult mai mică decât a fost în expoziție (atât cea a orchestrei cât și cea a solistului), iar de această dată nu are decât rolul de a reveni la Do (major).

Tema concluzivă (măsurile 291 – 306) este prezentată în Do major, este mai amplă decât cea din Expoziție și are caracter concluziv pentru toată desfășurarea primei mișcări a concertului, anticipând Coda. Tema concluzivă este formată din două perioade asimetrice (9+7). Prima perioadă este formată din două fraze asimetrice, care se află în raport de antecendent – consecvent. A doua perioadă dezvoltă un mic bar la nivel de motive muzicale

Coda (măsurile 307 – 322) aparține orchestrei, în afară de momentul de cadență al solistului, moment în care acesta își va demonstra capacitățile tehnice și interpretative, cadența fiind de fiecare dată un număr de virtuozitate care aparține solistului.

Coda 1 (măsurile 307 – 316) prezintă Tema principală în Do major, fiind alcătuită din doua fraze asimetrice – 6+4 – în cadrul primei fraze dezvoltându-se un minibar [(2+2)+2+4] – aab+4. Urmează cadența solistului, o cadență în care se vor observa câteva pasaje de polifonie latentă sau pasaje arpegiate ale treptelor principale.

A doua subsecțiune a codei, C2 (măsurile 317 – 322) încheie rotund prima parte a concertului prin prezentarea temei principale, ce dezvoltă o forma de bar la nivel de motive muzicale [(2+2)+2 ]– aab, în tonalitatea Do major.