Abordarea Sistemica a Situatiilor de Lupta

Introducere

În aproape toate colțurile lumii oamenii sânt de așa natură încât încearcă să se impună unii în fața altora, să se domine unii pe alții, prin intermediul puterii. Toate acestea sânt întru satisfacerea unor necesități, fie ele de natură biologică, psihică sau spirituală.

Plecând de la diverse interese de natură economică, politică , militară, socio-culturală, ș.a.m.d. oamenii au ajuns să se manifeste în diverse moduri înspre atingerea obiectivelor propuse în baza intereselor. Cel mai spectaculos mod de manifestare este și cel mai distructiv, urmărindu-se ca prin violență să se atingă anumite stări dorite de cei care au declanșat acțiunea, stări care să favorizeze preluarea controlului celor asupra cărora s-a acționat. Acest mod de manifestare se concretizează în fenomenul de război și este aplicat în cazul în care diplomația nu mai are sorți de izbândă.

Pentru ducerea războiului s-au creat elemente specializate, sistemele militare, a căror funcție de bază este acțiunea militară. Forma principală de manifestare a acțiunii militare este lupta armată, deci războiul se duce în principiu prin intermediul luptei armate.

Succesul în lupta armată depinde de situațiile în care aceasta se desfășoară. Situația influențează acțiunile de luptă atât la nivel de conducere cât și la nivel de execuție. În cadrul conducerii situația stă la baza elaborării deciziilor și se constituie din totalitatea condițiilor impuse de mediul în care se desfășoară lupta armată. O cunoaștere profundă a situației dă posibilități de laure a deciziilor in condiții de relativă certitudine. Însă de cele mai multe ori pe câmpul de luptă informațiile necesare elementelor de conducere fie nu sânt suficiente fie sânt bruiate și distorsionate astfel încât cunoașterea profundă a situației este foarte limitată. În cadrul execuției, situația influențează pe de o parte prin deciziile luate ce se concretizează într-un anumit mod de ducere a luptei armate , pe de altă parte interacțiunea directă a situației cu lupta armată se concretizează în felul în care lupta armată se desfășoară și în modalitățile în care aceasta modifică mediul înconjurător, adică situația.

O cunoaștere prealabilă a situației are loc tot timpul , înainte de a se declanșa o acțiune gândită. Excepție fac acțiunile care au la bază automatisme de diverse tipuri, constituindu-se ca reacție la diverși stimuli. Oportunitățile oferite de cunoașterea situației sânt diferite și limitate, în funcție de orizonturile în care această cunoaștere se realizează. Lăsând deoparte orizontul empiric, care de altfel se întâlnește destul de frecvent, ne orientăm atenția către orizonturile scientizate, având în vedere importanța pe care o are cunoașterea bine fundamentată a situației.

În acest sens își are rostul și această lucrare de licență prin intermediul căreia mi-am propus să valorific într-o abordare scientizată a situațiilor de luptă, care să permită o analizare mai profundă a acestora.

Astfel în primul capitol mi-am propus să aduc o pledoarie pentru folosirea elementelor de teorie în investigarea tuturor problemelor ce apar, prezentând avantajele și dezavantajele pe care le putem avea dacă ne folosim sau nu de teorii. Apoi mi-am propus să fac o caracterizare generala principalelor clase de teorii cu scopul de a mă decide asupra uneia pe care o voi adopta-o ca teorie cadru ,în care voi încerca să abordez situațiile de luptă. la finalul capitolului mi-am propus să aduc argumente care să dovedească necesitatea abordării sistemice.

Capitolul doi are ca obiectiv prezentarea mai detaliată a teoriei sistemice, teorie cadru în care va fi tratată situația de luptă. Prezentarea este realizată prin specificarea premiselor și ipotezelor de la cere pornește demersul sistemic, prin explicarea conceptelor cu care acesta operează și se încheie cu o clasificare în funcție de anumite criterii a sistemelor, care de altfel reprezintă conceptule fundamentale ale acestei teorii.

În capitolul trei am avut ca obiectiv prezentarea mediului militar într-o abordare sistemică de unde a rezultat conceptul de sistem militar a cărui funcție de bază este acțiunea militară ce are ca forma principală de manifestare lupta armată, a cărei descriere generală este prezentată ulterior, fiind necesară pentru formarea imaginilor asupra situației de luptă. Un alt obiectiv constituie prezentarea generală a situației precum și particularizarea ei la lupta armată, particularizare concretizată in cele patru modele de analiză a situației.

Capitolul patru își propune să dea sens analizei situațiilor de luptă prin aducerea în atenție a elaborării deciziilor, subliniind importanța analizării situațiilor în vederea adoptării deciziilor. Tot o dată sânt făcute precizări asupra posibilităților de elaborare a deciziilor în funcție de orizonturile în care analizele situațiilor de luptă sânt făcute.

A aborda sistemic situația de luptă înseamnă a decupa din realitate un domeniu care se confundă strict cu mediul în care se duce lupta armată și care este interpretat ca sistem , fiindu-i identificate elemente, relații stabilite în urma interacțiunilor dintre elemente, ș.a.m.d. uneori situația poate să fie atât de complexă încât nu-i putem identifica elementele nici măcar într-un procent majoritar, ca să nu mai punem problema identificării relațiilor dintre elemente. Deci este foarte greu să ne dăm seama cum vor evolua lucrurile, având în vedere faptul că știm o parte, relativ redusă, din potențialul pe care îl au la un moment dat. De aceea pentru a acoperi „toate” aspectele situațiilor de luptă este necesar un efort mare și îndelug susținut de către specialiști din fiecare domeniu identificat in cadrul situației.

Lucrarea își propune să atragă atenția elementelor de conducere asupra importanței analizării cât mai profunde a situațiilor de luptă în vederea elaborării unor decizii bine fundamentate, astfel ca acestea să nu fie luate în necunoștință de cauză pe cât posibil, întru evitarea efectelor nedorite care de altfel pot fi si neprevăzute, uneori având chiar repercusiuni catastrofale.

CAPITOLUL1.Abordarea scientizată a realului

1.1.Evoluții în plan teoretic și științific

Teoriile sunt sisteme unitare de idei, „construcții imperative elaborate folosind sistematic anumite metode dependente de competența autorilor și de premisele pe care ei le adoptă” .

Plecând de la premisa că teoriile influențează capacitatea oamenilor de a se manifesta, e important ca oamenii să dețină teorii cu posibilități explicative cât mai mari. Limitele teoriilor determină și limitele capacităților lor de acțiune și evaluare.

Aceasta face ca pentru a depăși stadiul nesatisfăcător al condiției umane să nu fie suficientă adoptarea de măsuri de natură practică, oricare ar fi ele. Și în cazul sistemului militar e necesar ca pentru a face față noii fizionomii a confruntărilor actuale, să se treacă de la încercări de eficientizare prin reconsiderări continue, succesive, de la operarea cu vechile structuri de cunoștințe la reformularea și utilizarea unora noi, care să răspundă mai bine noilor cerințe, adică, la lucrul cu teorii mai performante.

„Câștigul” îl va avea în final partea care va folosi teorii mai avansate, care pot să dea realității o interpretare adecvată, permițând posibilitatea producerii de modificări conștiente, intenționate în cadrul realului pentru atingerea anumitor scopuri. „Câștigul” înseamnă însă în primul rând rezolvarea diferendelor prin evitarea confruntării armate. Acest lucru se poate face, pe lângă alte metode pe care le are statul și prin utilizarea instrumentului militar.

Începând de la apariția germenilor conflictului și până la organizarea și desfășurarea confruntării armate se acționează în fiecare etapă cuprinsă de-a lungul acestui drum în funcție de situație și de capacitatea decidentelor (sistemelor de conducere abilitate), utilizând mai mult sau mai puțin teoriile.

A acționa conform unei teorii înseamnă a se raporta într-un anume fel conform anumitor idei, principii, modele, „scheme” la anumite aspecte considerate relevante ale realității. Mai înseamnă un anumit mod de interpretare a realității , fapt ce înseamnă raportarea la aceasta într-un anumit fel.

A acționa conform unei teorii nesatisfăcătoare (care reduc posibilitățile de cunoaștere), implică existența posibilităților de a nu ajunge la rezultatele scontate, cât și existența unor consecințe ce nu au fost luate în considerare. Astfel, urmărindu-se un anumit obiectiv se generează o stare de lucruri neurmărită. Aceste efecte numite “perverse” de către Boudon R. , nu au neapărat caracter de noutate, dar faptul că sunt neașteptate, surprinzătoare, face să scadă încrederea în utilizarea teoriilor ce le-au generat.

A aborda cu astfel de teorii domeniul militar, mai ales a acțiunii militare în cadrul confruntărilor armate, pune în evidență în mod clar dimensiunea impactului „efectelor perverse” asupra existenței, asupra realității odată cu observarea abaterilor de la scopul propus.

Deși nu putem avea în nici un caz o imagine cuprinzătoare și exactă a ceea ce ne înconjoară, merită să încercăm să folosim acele teorii care să ne apropie suficient de realitate pentru ca, acționând conform acestora, să putem obține în domeniile ce ne interesează erori acceptabile.

Existența unor teorii avansate, chiar cunoașterea acestora, nu presupune și utilizarea lor sau crearea cadrului aplicativ care să le exploateze. Aceasta nu vine doar din opoziția la schimbare ci și din faptul că de cele mai multe ori presupune și un consum suplimentar de resurse dar totuși eficiența va exista.

Utilizarea unui nou model teoretic chiar și beneficiind de condiții care ușurează acest proces, precum și recunoașterea superiorității noului model, existența curentului de opinie favorabil, nu este și nu trebuie să fie un proces linear. Astfel, întrucât știința nu realizează o dezvoltare prin acumulare, trecerea de la o teorie la alta e una revoluționară, presupunând reconsiderări ale premiselor, fundamentelor, metodelor, familiilor de concepte ș.a.m.d., deci e vorba de o revoluție științifică, o schimbare fundamentală nu de construire la nesfârșit pe aceeași temelie.

Așadar a acționa în afara câmpului unei teorii înseamnă a acționa în modalități empirice. Aceasta este o fază caracteristică oricărei ființe umane. În devenirea sa, omul nu se poate, desigur, raporta la propria persoană sau la mediul înconjurător folosind de la bun început modele teoretice. Pentru aceasta nu trebuie să atingă doar un anumit stadiu de dezvoltare fiziologică, ci și să aibă o anumită pregătire intelectuală. Acest lucru este valabil și pentru nivelul social. Ajungerea la capacități teoretice de analiză nu a fost posibilă „dintr-o dată” și fără a trece prin faza empirică, știința bazându-se foarte mult pe modelele empirice de cercetare. Modelele reducționiste, utilizate pentru conturarea, cel puțin într-o fază inițială, a formării oamenilor ( ne referim la formarea într-un cadru instituționalizat ) a unei imagini despre lumea înconjurătoare, nu pot fi luate în considerare fără rezultatele cercetării științifice, obținute prin modele empirice. Aceste modele se bazează pe rezultatele observației pe „experiență”, experimentul fiind maniera prin care se verifică ipotezele de le care se pleacă. Modelul empiric este unul verificaționist, pragmatic chiar, care consideră că realitatea este măsurabilă. Ce nu poate fi măsurat este considerat ca fiind ireal ( se cunoaște atitudinea științei „clasice”, vis–a-vis de cazul așa ziselor fenomene „paranormale”).

Un instrument caracteristic științelor empirice este raționamentul inductiv; acest model al gândirii umane constă într-o inferență ( operație a gândirii prin care se trece de la un enunț la altul ) de la enunțuri singulare( descrieri, observații, experimente, calcule făcute cu anumite mărimi ), la enunțuri universale, la ipoteze sau teorii. Astfel se detectează similaritățile și/sau diferențele fenomenelor naturii sau obiectelor natle fenomenelor naturii sau obiectelor naturii, sub forma unor formulări generale-așa numitele legi ale naturii.

A gândi empiric înseamnă deci , a te raporta la realitate conform unor date „aici și acum” a acționa asupra acesteia conform necesităților și posibilităților actuale, în scopul obținerii unor rezultate palpabile și imediate și nu doar neglijând, dar nici prevăzând existența consecințelor viitoare ale acțiunilor din prezent

Inevitabil într-o primă perioadă, organizațiile au fost conduse doar empiric. Fiind consecințe ale posibilităților unor oameni de a interacționa întru realizarea unor obiective mai complicate, conștientizate totuși în limite ale modalității empirice de procesare, activitățile gestionare sunt și ele de natură empirică. Deci se referă la aspecte concrete, așa cum pot fi ele sesizate și soluționate de către oamenii care își asumă roluri gestionare. Astfel de gestionări se referă la obiectivele interacțiunilor, la modalități de organizare a interacțiunilor întru realizarea obiectivelor, la dificultățile ce pot să se contureze pe parcurs, la modalități în care dificultățile pot fi depășite.

Procesări de acest gen generează competențe tot mai mari, „experiența” în conducerea interacțiunilor ca și în gestionarea situațiilor prilejuite de interacțiuni. Fiind soluții concepute empiric care pot valorifica doar date furnizate de situațiile concrete și de generalizări în modalități preteoretice, competențele sporesc doar din învățarea din situațiile soluționate, atât din succese cât și din nereușite. Astfel de situații, tot mai diversificate, fac posibile clasificări, comparații, generalizări ale datelor empirice, pot genera capacități tot mai mari de estimare a situațiilor predictibile, în limitele datelor ce pot fi obținute și procesate empiric, comportamente preventive prin valorificarea „experienței”.

Empirismul are deci la bază observația și experiența, cunoașterea pe ceea ce este dat imediat, nebeneficiind de construcții teoretice. Procesarea empirică a informațiilor se bazează tocmai pe rezultatele experienței anterioare, considerându-se că ceea ce nu a trecut mai nu corespunde unei experiențe anterioare.

Cu toate că acest empirism nu poate explica realitatea într-un mod satisfăcător, uneori duce către rezultatele pe care ni le-am dorit. Luăm în considerare domeniul militar caracterizat de dinamism și imprevizibil, în care timpul de a hotărî acțiunea ce urmează, uneori e foarte limitat , fapt ce nu permite utilizarea teoriilor, apelându-se fără a conștientiza acest, lucru la bunul simț, la instincte și intuiție, noțiuni pe care, de altfel, nu le găsim în nici o abordare teoretică scientizată. Cu problema timpului limitat se confruntă oamenii care sânt puși în funcții de conducere și care trebuie să decidă. Pentru eliminarea acestei probleme trebuie ca oamenii să aibă o formare corespunzătoare care să le permită luarea deciziilor în timp scurt. Aici putem face referire la capacitățile biologice și psihologice ale oamenilor, la competențele pe care aceștia le au, la orizonturile teoretice în care aceștia s-au format.

Societatea e o organizare tot mai densă, cu conexiuni tot mai diversificate între componentele ei, interogările parcelare sunt încă cele dominante, și vor fi în continuare, până când se vor identifica toate elementele realității pentru a le putea analiza. Sunt identificate în cadrul unei enumerări cu caracter de valabilitate general recunoscută următoarele clase de teorii: cauzal-deterministă, interacționistă, sistemică, la care se adaugă una nouă, născută în contemporaneitate, cea procesual-organică.

1.2.Abordarea cauzală

Mult timp și foarte des folosite, teoriile determinist-cauzale au ținut „capul de afiș” al modelelor teoretice de cercetare până spre mijlocul secolului trecut, menținându-se în mare măsură și în prezent.

Abordarea cauzală e considerată una din cele mai simple modalități de interpretare a realității fiind susținută de derularea efectivă a succesiunilor, astfel încât dacă un eveniment îl precede pe altul, cel dintâi se numește cauză și-l determină pe cel de apoi, care apare ca efect la cauză.

Această abordare apare datorită limitării oamenilor până la a raționaliza preponderent în imagini care redau spațiul și care mai au o componentă – timpul – ce permite recepționarea realității ca o serie de evenimente care au o anumită succesiune. Prin generalizare succesiunile au ajuns să fie interpretate ca relații cauzale, de determinare. Mai târziu din aceste relații rezultă logicile care încearcă a introduce diferențieri și coerență în modalitățile neglijente de atribuire a raporturile de cauzalitate, introducând reguli și legi în cadrul relațiilor, prin care se încearcă explicarea existenței, care în această abordare guvernată de regularități Acestor legi li se mai precizează condițiile și situațiile în care ele sunt valabile, adică funcționează sau nu funcționează.

Iau naștere paradigme deterministe care interpretează în general un comportament observabil la un subiect social pornind de la elemente anterioare comportamentului în cauză. Acțiunea este interpretată ca și comportament, astfel încât finalitatea dată de subiect acțiunilor sale este considerată fie ca secundară, neavând nici o virtute explicativă, fie falsă. Astfel regulile și legile introduse de logici au următoarea formă generală: „A anterior lui B explică B” care poate lua următoarele forme particulare: „A anterior lui B, condiție necesară lui B”; „A anterior lui B, condiție suficientă a lui B” și „A anterior lui B, condiție necesară și suficientă a lui B”. De aici deducem că paradigmele deterministe consideră acțiunile oamenilor ca integral explicabile pornind de la elementele anterioare acestora.

Cu toate acestea, abordarea cauzală, ca modalitate de interpretare a determinării, nu poate să explice unele fenomene sociale. Ca dovadă se ignoră interacțiunile, consecințele derivate ale interacțiunilor și emergența organizărilor sociale, caracteristicile funcționale ale oamenilor, capacitatea omului de a alege, de a rezolva și raționaliza în alte modalități decât cea cauzală problemele, de exemplu în modalități care rezultă din asumarea rolurilor. De asemenea, reduc procesele sinergice din organizările sociale la variabile între care sunt posibile relații cauzale.

Interpretarea cauzală a socialului e foarte limitată încât investigarea oricăror aspecte din organizările sociale nu sunt relevante. Nu pot fi explicate procesele socializante și nici posibilitățile constituirii și devenirii organizărilor sociale. Nu pot fi explicate fenomenele ce stau la baza capacității modificării atitudinii oamenilor, la baza capacității lor de a-și atribui roluri și statusuri.

La fel, interacțiunile oamenilor pentru satisfacerea unor necesități comune nu se pot reduce la relații cauzale pentru că nu pot fi interpretate satisfăcător, deoarece aceștia ființează în organizări sociale, sisteme deschise, integratoare.

Relațiile de tip cauzal în domeniul social există în cadrul proiectelor analitice, proceselor productive sau relațiilor ierarhice concepute în modalități cauzale, dar pe lângă aceste relații sunt generate și alte procese.

Relațiile cauzale pure în societate ar duce la un comportament mecanic (robotizat) al oamenilor, ceea ce, în mare măsură e imposibil. Oamenii, prin natura lor au capacitatea de a se adapta situațiilor noi, capacitate ce o transferă societăți, fapt din care rezultă ireductibilitatea acesteia la relațiile de tip cauză-efect. Aceste relații există dar sunt insuficiente pentru a explica realități complexe, de unde rezultă că modalitățile determinist cauzale nu pot produce explicații ale situațiilor problematice și nici soluții eficiente.

Domeniul militar fiind unul inclus în societate preia caracteristicile relevante ale societății. Deci problemele discutate mai sus se răsfrâng și asupra lui. Situațiile de luptă fiind foarte complexe, modalitățile determinist-cauzale sunt ineficiente pentru abordarea și explicarea acestora și totodată incompatibile.

1.3.Abordarea interacționistă

Cum atestă evoluțiile din secolul XX desprinderea de modalitatea cauzală de interpretare se face treptat, prin reconsiderări succesive, cu numeroase contribuții disparate , de natură epistemologică și ontologică.

În general s-a sesizat existența anumitor genuri de procese și situații care nu pot fi explicate cauzal, fapt ce a generat nașterea unei alte modalități de interpretare numită interacționistă.

Paradigmele deterministe cauzale se disting de cele interacționiste prin aceea că ele consideră actele agenților sociali ca integral explicabile pornind de la elemente anterioare acestor acte cum ar fi : constrângeri structurale, procese de socializare, ș.a.m.d.. de altfel, ansamblul propozițiilor descriptive furnizate de cauzalitate devin explicabile cu ajutorul modelelor generatoare de tip interacționist.

Interacțiunile stau la baza formării proceselor sociale, unele in afara celor supuse raportului de cauzalitate care, pe lângă faptul că afectează procesele posterioare au influențe și asupra proceselor anterioare. De aici deducem faptul că analizele interacționiste nu se adaugă analizelor cauzale ci le amendează, prin elementele sale de noutate construite pe un fundament cu totul diferit. Dar, ca forme de manifestare a determinărilor ce întrețin socialul pe lângă cele cauzale mai putem adăuga și interacțiunile cu specificația că acestea din urmă față de cele cauzale produc consecințe derivate, introducând modificări în organizările sociale, modificări pe care abordarea cauzală nu le identifică.

După R. Boudon, analiza de tip interacționist apare când fenomenul studiat e explicat prin compunerea unor acțiuni a căror logică nu poate fi redusă la scheme de tipul stimul-răspuns sau cauză-efecte. Acest tip de analiză deschide posibilitatea studierii „efectelor de compunere”; doar în interiorul paradigmelor de tip interacționist se poate realiza acest lucru deoarece doar actorii al căror comportamente intenționale pot realiza un efect de compunere.

Încercând să dea soluții pentru a interpreta corect situațiile sociale problematice și pentru a concepe modalități eficace de intervenție în cadrul lor, R. Boudon a considerat că ideea „centrării analizelor pe interacțiuni astfel încât să fie posibilă identificarea efectelor de agregare” este satisfăcătoare.

Această concepție de interpretare face posibilă observarea faptului că acțiunile oamenilor produc procese transcendente intuițiilor lor, fapt ce implică luarea în considerare a consecințelor ce derivă din acțiuni și din produsele lor. De altfel nu neglijează oamenii, considerați subiecți capabili de inovare socială, oameni care au comportamente ce nu se reduc la respectarea presiunilor sociale.

R. Boudon susține existența a patru subtipuri de paradigme, ce aparțin analizei de tip interacționist, sub-tipuri specifice a patru genuri de situații generale în domeniul social care pot dezvălui consecințe nereductibile la cele predictibile în cazul adoptării paradigmei cauzale.

Paradigme interacționiste de tip marxian

Acțiunile subiecților depind doar de liberul lor arbitru;

Libertatea actorilor nu e limitată de nici un angajament tacit sau explicit, luat față de cineva sau făcut între actori.Ca exemplu se poate considera modelul pânzei de păianjen, în care comportarea actorilor sunt descrise ca fiind determinată de preferințele individuale ale acestora, excluzând vreun contract sau angajament luat față de cineva din afară sau făcut între actori;

Preferințele indivizilor sunt luate ca date și sunt considerate variabile independente ce joacă un rol important în schema explicativă, însă nu sunt considerate ca trebuind să fie analizate;

Existența unui context în care acțiunea se desfășoară e vag influențată sau chiar deloc; contextul social-instituțional se presupune ca fiind dat;

O structură de interacțiune definită într-un vid socio-instituțional e nedeterminată, neanalizabilă și lipsită de interes;

Paradigme interacționiste de tip tocquecevillian

Acțiunile subiecților depind doar de liberul lor arbitru;

Nu există angajamente tacite sau explicite față de ceva/cineva sau între actanți ;

Contextul în care actorii se desfășoară este „starea de natură”;

Actorii au posibilitatea de a nu considera efectele comportamentului unuia asupra celuilalt;

Preferințele actorilor nu au statut de variabile independente, mu sunt de la sine înțelese și necesită explicații;

Afirmațiile ce descriu preferințele actorilor nu au statut de afirmații inițiale;

c) Paradigme interacționiste de tip mertonian

Ipoteza stării de natură e abandonată;

Agenții au posibilitatea de a ține cont de efectele acțiunii lor asupra celuilalt;

Există un contract, o restricționare a libertății de acțiune între actanți;

Contextul în care au loc interacțiunile e unul de contract;

Preferințele actorilor sunt considerate ca date imediat inteligibile nu ca fenomene ce se cer a fi explicate;

În anumite situații de stare de natură se pot lua hotărâri:

Fără a ține seama de celălalt;

Fără a ține seama de intențiile celuilalt dar nu și de existența lui;

În situațiile de contract se ține seama de interesul celuilalt, formele obligației primului actant putând avea forme multiple;

d) Paradigme interacționiste de tip weberian

Comportamentele actorilor sunt interpretate ca fiind dotate cu o proprietate de intenționalitate și prin urmare având statut de acțiuni;

Anumite elemente ale acestor acțiuni sunt determinate de elemente anterioare acțiunilor respective

Comportamentele indivizilor sunt orientate către anumite scopuri;

Caracterul determinant al unor elemente anterioare acțiunii nu o privează pe aceasta de statutul ei de acțiune;

Se introduc elemente de tip determinist in scheme aparținând paradigmelor interacționiste;

Cele patru genuri de situații care particularizează interacțiunile menționate anterior nu sunt singurele posibile.

Un alt gen de situație e semnalată pentru a aduce în vedere existența altor genuri de interacțiune cu posibilitățile lor, de a genera diverse procese in decursul timpului, care de cele mai multe ori sunt implicate în emergența organizărilor sociale.

Astfel devine posibilă o nouă paradigmă pe care Lucian Culda o materializează într-o schița cadru a interacțiunilor privite ca surse de procese organizante.

„In schița pe care o expunem premisa este: interacțiunile sunt prilejuite, de regală, de presiuni exercitate de anumite necesități, în măsura în care satisfacerea lor presupune conlucrări între oameni în modalități care decurg din posibilitățile lor de procesare a informațiilor, posibilități ce se particularizează în funcție de contextul social în care au loc.

Interacțiunile presupun diferențierea manifestărilor participanților, sincronizări și complementarități care îndeplinesc condiții de suficiență în raport cu necesitățile ce exercită presiuni pentru a fi satisfăcute.

In interacțiuni, participanții conștientizează nevoi de corelare astfel încât să se obțină rezultatele scontate, rezultate care pot fi explicitate ca obiective ce se cer îndeplinite în anumite condiții restrictive. Interacțiunea este, așadar, considerată reușită dacă se obțin rezultate cât mai apropiate de cele scontate.

Interacțiunile produc însă și ceea ce numim consecințe derivate, consecințe care pot fi favorabile conlucrării oamenilor, reluării ciclurilor de satisfacere a necesităților prin interacțiuni sau negative, încât să se descurajeze interacțiunile.

Cu cât interacțiunile sunt mai reușite, deci produc rezultate nu numai mai apropiate de cele scontate dar și realmente capabile să satisfacă necesitățile pe care oamenii le conștientizează doar parțial, ele pot să genereze și să întrețină consecințe derivate organizante mai bune; în caz contrar, vom spune că produc consecințe dezorganizante deoarece afectează interacțiunile, pot chiar să le blocheze.

Consecințele organizante cuprind cel puțin trei fluxuri care, prin consecințele lor sinergice ,generează organizări sociale:

Unul care produce rețele de statusuri, roluri asociate lor și interpretări ale competențelor presupuse de satisfacerea exigențelor rolurilor;

Unul care produce socializări ale participanților la interacțiuni in modalități care se concretizează în asumări de roluri ce decurg din poziția ocupată în interacțiuni și în atribuiri de roluri celor cu care fiecare conlucrează întru îndeplinirea obiectivelor comune;

Unul care produce condiții informaționale și materiale care favorizează obținerea rezultatelor scontate prin interacțiuni.

În interpretarea schițată, analiza interacțiunilor face posibile:

diagnosticarea măsurii în care interacțiunile produc rezultatele scontate;

explorarea consecințelor derivate dintre acțiuni și din rezultatele lor, consecințe care pot fi neglijate sau monitorizate.

Când cele trei fluxuri se produc în modalități ce favorizează reluarea interacțiunilor, se generează condiții favorabile constituirii unei organizări sociale. Astfel de organizări se diferențiază in raport cu natura necesităților pe care interacțiunile le satisfac. Necesitățile sunt cele care fac ca organizările sociale să capete forma unei organizații, deci a unei organizări publice, sau forma unei organizări private.

Putem spune, așadar, că atunci când interacțiunile nu reușesc să producă rezultatele scontate, cele trei genuri de consecințe derivate organizante fie nu se produc, fie se produc în modalități care nu favorizează continuarea interacțiunilor.

Din schița expusă rezultă că interacțiunile sunt cele care fac posibile organizările sociale, apoi ele pot să le întrețină sau să le afecteze. Dacă ele sunt relevante pentru situația organizărilor sociale, se poate conchide: investigarea lor se justifica.”

Cu toate că s-au conturat paradigme ce interpretează diferite tipuri de interacțiuni, acestea nu sunt suficiente pentru a explica situația oamenilor în organizările sociale, ele dezvăluie doar posibilitatea și utilitatea metodologică a diversificării schemelor de explicare a proceselor ce întrețin oamenii în organizații sociale.

1.4.Abordarea sistemică

Modalitatea sistemică de analiză ființează datorită faptului că oamenii n-au fost satisfăcuți de interpretările obținute în orizontul cauzal, lucru dovedit atât de abordarea interacționistă cât și de cea genetică a lui Piaget, iar datorită presiunilor exercitate de aceste insatisfacții au fost observate noi entități și anume organizări, a căror existență e conștientizată de oameni prin dezvoltarea capacității acestora de a se raporta la ele.

În această abordare organizările constituie obiectul de studiu și sunt interpretate într-o modalitate unitară. Un alt specific e faptul că se elaborează modele ale obiectului de studiu, nu se caută regularități sau legi.

Etapele în care modalitatea sistemică de analiză s-a dezvoltat sunt:

analiza structurală, ce cuprinde modalități de modelare a structurilor;

analiza funcțională, ce cuprinde modalități de modelare a proceselor ce dau capacitatea funcțională a unor organizări;

analiza cibernetică, ce cuprinde modalități de modelare a mecanismelor de reglare, ce introduc corecții în organizări;

Interogarea unitară a organizărilor combinând cele trei tipuri de analiză generează noi probleme ce decurg din natura organizărilor considerate ca sisteme.

În această abordare conceptul de interogare poate fi înlocuit cu cel de modelare.

Datorită varietății organizărilor modelările teoretice au identificat mai multe genuri de sisteme diferite între ele prin specificul domeniului de studiu, al organizărilor.

Modelele se folosesc pentru explicarea schimbărilor posibile în organizările interogate, pentru estimarea evoluțiilor (modificărilor) posibile în cazul în care „intrările” supun organizarea modelată la diverse presiuni, pentru estimarea „ieșirilor” posibile în cazul în care evoluțiile interne iau diferite valori. Astfel de obiective presupun „simulări” pe modele ale evoluției predictibile în domeniile lor de referință.

Datorită multiplelor genuri de investigații, organizările sunt privite din diferite puncte de vedere, iar cercetătorii atribuie acestora diferite caracteristici pe care le putem distinge „în două mari clase de abordări:

una cuprinde analize concepute în modalități lineare, care presupun că obiectul modelării nu conține procese ce transced modalitățile cauzale de interpretare;

cealaltă ce cuprinde analize în care se acceptă premisele holiste, în care domeniile de referință sunt organizări cu proprietăți ce nu se reduc la cele ale componentelor în care organizările sunt mai mult decât suma părților.”

Caracteristicile variate ale organizațiilor diversifică caracteristicile sistemice, implicit modelările. Modelările există atât în interpretarea de tip cauzal cât și în cea interacționistă, cu condiția de a respecta niște reguli. Modelările sistemice se diferențiază prin faptul că domeniul de referință este o organizare cu anumite proprietăți.

Dacă o organizare nu e reductibilă la suma părților, modelarea sistemică nu se va efectua în modalități reductibile la modalitatea sistemelor matematice.

Organizările care tind natural spre stări aproape de echilibru sunt numite complexități care sunt considerate ca fiind sisteme și fac în principiu obiectul interogării sistemice, realizându-se modele ale acestora. Complexitațile sânt organizări care nu au posibilitatea să-și adapteze prin reconstruire procesorii de informații sub presiunea modificărilor din mediul înglobant și ca urmare rămân aceleași cât timp diferite presiuni exterioare lor nu introduc dereglări, iar când astfel de procese se produc, induc doar procese dezorganizante.

Abordarea sistemică urmărește atât identificarea structurilor , relațiilor funcționale sau disfuncționale, stărilor posibile a mecanismelor de reglare a genurilor de reglări, stări ale sistemului, intrări, ieșiri din sistem, cât și efectuarea de simulări prin care să se proiecteze strategii de conservare a domeniilor de referință între anumite stări.

Conceptele „intrări în sistem” și „ieșiri din sistem” dau posibilități de modelare care n-au mai existat. „Ieșirile” ne duc cu gândul la faptul că organizarea s-a creat cu scopul de a produce ceva pentru a satisface altceva. „Intrările” ne sugerează faptul că pentru a produce ceva, trebuie transformat ceva în anumite condiții. Aceste condiții pot să fie raporturile și relațiile dintre mai multe organizații influente, la un moment dat, care pot produce anumite consecințe asupra complexității în cauză.

S-a observat că paradigmele sistemice au ca obiect de studiu complexitățile. Procesualitățile nu pot fi interpretate în totalitate, unitar, în orizonturile sistemice deoarece se investighează doar o secvență din evoluția ei.

Organizațiile pot fi considerate complexități, ele definindu-se prin faptul că satisfac niște necesități sociale care se manifestă în cadrul organizărilor sociale, socio-organizărilor și organizațiilor pe care le diferențiază.

„În cadrul organizațiilor sunt posibile cel puțin două tipuri de structuri:

1.Structura dată de rețelele de statusuri și roluri prin care organizațiile acționează pentru a satisface o anume necesitate socială în modalități în care ea a fost asumată. Includem aici:

componente pentru analiza problematicii care dă rațiunea de a funcționa a organizației, specializarea ei;

componente pentru proiectarea soluțiilor de satisfacere a răspunderilor asumate de organizație;

componente pentru implementarea soluțiilor proiectate;

componente pentru evaluarea proiectelor și a modalităților în care sunt implementate.

2. Structura dată de rețelele de statusuri și roluri prin care organizațiile administrează condițiile menite a asigura funcționarea rețelei anterioare. Includem aici:

componente pentru asigurarea condițiilor materiale pentru funcționarea ambelor rețele:

componente pentru gestionarea resurselor umane;

componente pentru gestionarea resurselor informaționale;

componente pentru gestionarea resurselor financiare;

componente pentru gestionarea relațiilor cu alte organizații;

componente pentru coordonarea (conducerea) intern a activităților tuturor componentelor.”

Aceste structuri sunt caracterizate de manifestarea activă, diferențiată a oamenilor în cadrul organizațiilor. Diferențele dintre activități sunt date de rolul formal atribuit și cel asumat. Diferențele între rolul atribuit, formal, rolul real și cel funcțional pot să ducă la o stare de funcționalitate sau disfuncționalitate a organizației.

1.5. Abordarea procesual-organică

S-a format și s-a dezvoltat pentru faptul că s-a simțit nevoia de a creea un model de abordare care să fie pertinent pentru a interoga procesualitățile.

Procesualitățile, spre deosebire de complexități se caracterizează prin faptul că procesorii de informații din interiorul acestora se pot „re-produce în modalități care le transformă posibilitățile de funcționare și reproducere în modalități nealeatoare” pentru a menține și ameliora posibilitățile lor funcționale.

Dat fiind cele menționate anterior organizațiile sociologice nu se pot reduce la complexități care sunt definite ca „organizări care nu au posibilitatea să-și readapteze prin reconstrucție procesorii de informații sub presiunea modificărilor din mediul înglobant și ca urmare rămân aceleași cât timp diferite presiuni exterioare lor nu induc dereglări, iar când astfel de dereglări se produc, ele induc doar procese dezorganizante”.

Concluzionăm că modalitățile de investigare a complexităților nu pot să fie aceleași cu ale procesualităților. E nevoie de modalități diferite și speciale pentru fiecare dintre ele. De altfel, abordarea procesualităților în modalități de abordare a complexităților ar fi o soluție reducționistă pentru că ele nu pot explica procesele care dimensiunile organizării procesualității.

Spre a investiga procesualitățile, Lucian Culda a dezvoltat o nouă teorie numită procesual-organică.

Se deosebește de celelalte teorii prin faptul că domeniul de referință, la fel ca obiectul în sine de investigat este Existența, care este abordată într-un mod unitar.

Diferențele majore față de teoriile anterioare sunt date și de premisele de la care investigarea pleacă.

Referindu-se la domeniul social, existența socială este considerată procesualitate și e investigată într-un mod unitar, evitând investigarea disperată a unor aspecte din cadrul ei. Procesorii de informații întrețin starea departe de echilibru a organizărilor sociale care formează existența socială caracterizată de procese informațional-energetice.

Caracterul procesual al organizațiilor e dat de faptul că în cadrul acestora apar noi construcții, întreținere și modificări generate de procesele organizante la baza cărora stau interacțiunile oamenilor în vederea satisfacerii unor nevoi.

Această teorie identifică trei tipuri de organizări de mare anvergură, numite megaorganizarea abiotică, biotică și socială. Aflate în anumite raporturi cele trei organizări generează condiții necesare existenței sociale. Organizarea biotică depinde de menținerea organizării abiotice în anumite stări funcționale, iar existența socială depinde de menținerea organizării biotice în anumite stări funcționale. Procesualitatea abiotica poate să conțină zone care sunt în stări aproape de echilibru. Dacă aceste zone au anumite proprietăți dau posibilitatea formării organizărilor biotice. Organizările biotice care se află în stări aproape de echilibru cu anumite proprietăți fac posibile socio-organizările.

Organizările sociale sunt întreținute de interacțiunile realizate între oameni cu scopul satisfacerii necesităților apărute.

Existența modelărilor cuprinzătoare și unitare a ansamblului posibililor lor duce la interpretarea satisfăcătoare a mega-organizațiilor și oferă posibilități de formare a modelelor satisfăcătoare de interpretare a organizării înglobate.

Analiza se centrează pe posibilele procese organizante și dezorganizante cât și pe conexiunile dintre acestea putând fi astfel identificate disfuncționalități ce apar în cadrul organizațiilor cât și genurile de organizații integratoare ce apar în urma acestor procese.

Procesele organizante pot fi modelate satisfăcător dacă dezvăluie:

Toate nivelurile de organizare specifice megaorganizării(nivelurile înglobate se cer a fi studiate prioritar și nuanțat pentru că generează nivelurile înglobante);

Conexiunile de tip organizant și funcțional dintre nivelurile identificate;

Funcțiile procesărilor informaționale in procesele organizante;

Caracteristicile relațiilor dintre componentele informaționale și energetice ale proceselor;

Modelarea proceselor de tip funcțional poate fi satisfăcătoare dacă se ia în considerare consecințele proceselor organizante și dezorganizante cât și discontinuitățile ce pot fi introduse de către ele în evoluția mega-organizațiilor integratoare.

De altfel, e necesar să se ia în considerare și consecințele raporturilor dintre mega-organizația biotică, abiotică și socială asupra uneia dintre ele de care organizația investigată aparține.

Modelul procesual-organic, a fost conceput cu precădere pentru investigarea realității sociale, adică a mega-organizațiilor sociale.

Obiectul de studiu pertinent al acestui gen de investigație e constituit din „oameni în interiorul procesualității sociale”,adică in cadrul existentei sociale formata din organizări sociale ce reprezintă entități dinamice caracterizate cu prioritate de procese informaționale ,de procese organizante și dezorganizante specifice apărute datorită discontinuităților proprii procesorilor sociali și conexiunilor dintre aceștia.

1.6.Concluzii

Analizele cauzale sunt neadecvate, nu pot să identifice și nici să modeleze nici procese ce decurg din interacțiuni, nici organizări sociale, organizări care nu se reduc la suma părților componente pentru că sunt produse și întreținute cu concursul unor procese sinergice.

Interogările interacționiste pot fi adecvate dar numai pentru cazurile în care se încearcă doar înțelegerea unor interacțiuni; singure, ele nu pot produce explicații cuprinzătoare ale organizărilor și proceselor sociale.

Existența socială, în natura ei se află într-o stare de dezechilibru. În acest caz metodologiile sistemice își arată limitele deoarece nu pot identifica discontinuități, situații limită, etc. ce caracterizează procesualitățile și pentru a căror interpretare ia ființă concepția procesual-organică de abordare.

1.7 Necesitatea abordării sistemice a situației

Situația poate fi definita ca:

ansamblu de împrejurări în care se află la un moment dat o tară , o colectivitate, o persoană, din punct de vedere politic, social, etc.; stare de fapt care decurge de aici pentru cineva sau ceva, mod în care se prezintă cineva sau ceva la un moment dat ;

poziție oficială, materială sau morală în care se află cineva la un moment dat;

prezentare de date detaliată privind rezultatele unei activități economice sau financiare dintr-un domeniu comparativ cu sarcinile planificate;

Definită ca stare de fapt a ceva sau a cuiva, mod în care se prezintă cineva sau ceva la un moment dat, situația poate fi interpretată în mai multe orizonturi teoretice.

Cauzalitatea reprezintă o relație complexă, obiectivă, necesară și universală între fenomene exprimând un proces de generare, de o anumită durată, în cursul căreia au loc schimbarea unei stări. Se pleacă de la ipoteza că orice fenomen are o cauză deci realitatea în decursul timpului e o succesiune de evenimente/fenomene, o succesiune de situații.

În acest caz, o situație reprezintă o înșiruire de evenimente care au loc simultan, care s-au realizat în modalități și pe căi diferite, și care sunt independente unul de altul, chiar dacă evenimentul care le-a precedat este comun. Astfel situația arată că un tablou de efecte disparate ale unor cauze chiar comune, în cazul în care situația se referă la o anumită zonă decupată din realul în care se pot identifica mai multe elemente; însă puțin probabil în această concepție. Cu siguranță situația se referă la un singur element interpretat separat față de restul.

De exemplu o subunitate se află în apărare. Starea de apărare reprezintă situația în care se află acea subunitate și se poate spune că se datorează caracterului ofensiv al acțiunilor duse de inamic ce au precedat trecerea la starea de apărare a subunității respective.

Situațiile (de luptă), fiind generate de oameni se încadrează în domeniul socialului. Aparținând socialului, ele nu pot fi investigate pertinent prin prisma abordării cauzale deoarece presupun mult mai mult decât relații cauză-efect.

Abordarea interacționistă transcende abordarea cauzală, făcând trecerea de la „văzut” la „nevăzut” identificând astfel realități pe care abordarea cauzală nu le poate observa. Constituie o altă modalitate de interpretare a determinărilor, modalitate bazată pe interacțiuni identificate ca sursele unor procese sociale, ca surse ale unor noi procese care pot afecta pe cele anterioare, procese în care oamenii sunt integrați. Aici identificăm că acțiunile oamenilor sunt compuse și comportamentale caracterizate de intenționalitate.

Interpretarea situațiilor poate fi făcută după modelele oferite de cele patru paradigme interacționiste de tip marxian, tocquecevillian, mertonian și weberian.

Situațiile pot fi interpretate ținând cont de următoarele considerații prezentate de cele patru paradigme:

există sau nu există liberul arbitru privind acțiunile subiecților;

libertatea de acțiune a subiecților e limitată sau nu e limitată printr-un contract;

actanții țin sau nu țin cont de existența celuilalt, de intenția celuilalt, de intențiile sale ale actantului;

preferințele indivizilor sunt sau nu sunt luate ca variabile independente; sunt înțelese de la sine sau se cer a fi explicate au un statut de informații inițiale sau nu;

nu există sau există un context bine definit, unul de contract, unul de stare de natură sau unul de determinare în care au loc interacțiunile;

După paradigma elaborată de Lucian Culda referitor la interacțiuni, situațiile pot fi interpretate ținând cont de natura interacțiunilor ca fiind surse de procese organizante.

Astfel, o situație este întotdeauna dată de interacțiunile apărute la un moment dat, în vederea satisfacerii unor necesități comune, unanim apărute la mai mulți indivizi care se grupează în vederea realizării acestui scop. Pentru satisfacerea acelor necesități colective indivizii se manifestă diferit și implicit în acțiunile lor apar sincronizări și complementarității. Apar necesități de corelare a acțiunilor. Gradul de corelare, sincronizare și complementaritate sunt caracteristici ale situației.

Situația poate fi caracterizată și de consecințele derivate ce decurg din interacțiuni pe timpul încercării de a satisface necesitățile apărute. Pot exista două situații: din interacțiuni rezultă consecințe organizante și consecințe dezorganizante, care descurajează interacțiunile.

În situația în care consecințele sunt organizante, există posibilitatea apariției rețelelor de statusuri și roluri, a rolurilor asumate și a rolurilor atribuite, care duc la formarea organizărilor sociale.

Astfel situația reprezintă interacțiunile între indivizi care au loc la un moment dat și care se încadrează în una din etapele anterior menționate.

Cu toate că posibilitățile de cunoaștere s-au extins prin intermediul interacțiunilor situațiile putând fi mai bine explicate decât în cadrul abordării cauzale, tot nu este suficient pentru a explica situația unui grup de oameni care acționează ca o subunitate, chiar dacă sub efectele de compunere al acțiunilor militare din cadrul subunității se poate explica acțiunea de ansamblu a subunității, ținând cont totodată și de consecințele derivate pe care interacțiunile le introduc.

În abordarea sistematică oamenii identifică organizații în existență, în realul înconjurător pe care le interpretează într-un mod unitar, elaborând modele ale acestora, care de altfel constituie și obiectul de studiu, de investigare.

Abordarea sistemică a situațiilor presupune interpretarea sistemică a existenței, a organizațiilor asupra cărora este direcționată atenția. Spre exemplu toate activitățile compartimentele, misiunile, etc. ce privesc o subunitate sunt interdependente și se subordonează stric acțiunii de ansamblu formând un întreg, un sistem.

Situația este un sistem ce cuprinde toate elementele sistemului în cauză aflate într-o anumită stare la un moment dat, este o organizare stabilă, atâta timp cât din afară nu acționează nimic să o scoată din starea de echilibru care-i conferă stabilitatea.

Dacă e destabilizată și dezorganizată sânt necesare reconsiderări la diferite nivele pentru a se organiza din nou.

Aceste organizări nu au capacitatea de a se reorganiza singure și nu prezintă o evoluție într-un interval determinat de timp, atât cât nu sunt influențate din exterior. Generic aceste organizări poartă numele de complexități care constituie obiectul de studiu pentru abordarea sistemică specializată în investigarea organizărilor de acest tip.

Abordarea procesual-organică pe lângă aceste organizări mai distinge altele numite procesualități.

Definite ca organizări care datorită procesorilor de informații se pot reproduce în modalități ce le transformă posibilitățile de funcționare și reproducere în modalități nealeatoare între menținerea și ameliorarea posibilităților lor de funcționare, constituie obiectul de studiu al teoriei procesual organice specializată in interpretarea acestor tipuri de organizări.

Abordarea procesual organică investighează fenomenele în întregime de la începutul lor și până la sfârșit, analizând stările fenomenului în succesiunea lor în cadrul evoluției fenomenului, pe când cea sistemică investighează doar o parte din evoluția lor, parte bine determinată de o perioadă de timp. O abordare ce investighează procese nu se poate reduce la o abordare ce investighează stări ale proceselor, stadii ale lor.

Deci, pentru investigarea complexităților teoria sistemică se dovedește a fi mai pertinentă, mai satisfăcătoare, oferind mai multe repere decât cea procesual organică fiind specializată pentru a identifica structuri, roluri funcționale sau disfuncționale, stări posibile, mecanisme de reglare, pentru a efectua simulări pentru proiectarea unor strategii de conservare a organizărilor în anumite stări care să tindă către echilibru, nu pentru a explica anumite fenomene și procese din realitate.

Cu ajutorul acestor argumente și cu cele prezentate în subcapitolele anterioare considerăm o abordare pertinentă și satisfăcătoare a situațiilor în care oamenii se află, abordarea sistemică.

CAPITOLUL2.Aspecte generale privind Teoria Generală a Sistemelor

2.1.Introducere

Ca oricare altă teorie, Teoria Generală a Sistemelor se află în opoziție cu empiricul și reprezintă un ansamblu de propoziții presupuse, ca fiind adevărate, organizate într-un sistem logic, coerent care descrie și explică un domeniu de realități.

Având ca principale funcții explicația, predicția, sistematizarea, funcția cognitiv-informațională, și prescriptivă, ea reprezintă un moment al cunoașterii științifice. Se dezvoltă prin punerea ei în acord cu noile date empirice descoperite, își limitează valabilitatea, se concretizează sau cedează locul alteia. De altfel, reprezintă o reflectare rațională cu ajutorul abstracțiilor, a realității obiective, cu o independență relativă față de practică, dezvăluie esența și legile proceselor reale, influențând activ și anticipator practica pe care o orientează înspre acțiunea revoluționar-transformatoare a mediului social și național.

Teoria Generală a Sistemelor a apărut în cadrul abordării sistemice a realității după o serie de reconsiderări care au sesizat pe rând insuficiențele abordărilor anterioare. Elaborarea și dezvoltarea acestei teorii reprezintă un important progres în cadrul recunoașterii științifice și filozofice, găsindu-și ample valențe ontologice și epistemologice în diverse domenii cât și influența de natură metodologică privind diferite aspecte la care dacă mai adăugăm caracterul ei cuprinzător, elasticitatea îmbinată cu rigoarea, accesibilitatea, limbajul comun ș.a.m.d. o putem considera chiar „o concepție generală asupra lumii”.

Prin introducerea acestei noi paradigme, Teoria Generală a Sistemelor produce o ruptură de ordin epistemologic, în raport cu vechile paradigme ale științe clasice „procedura analitică” și „viziunea atomistă” care considerau că o totalitate poate fi descompusă în elemente componente și poate fi reconstruită prin simpla reuniune a elementelor sale.

Geneza acestei teorii pornește de la concepția savantului german L.Bertalamffy de interpretare a unor domenii aparținând realului. Astfel apare o nouă disciplină științifică în anul 1937, având ca obiect studierea proprietăților, principiilor și legilor ce caracterizează sistemele în general, independent de varietatea lor sau de natura elementelor componente și de relațiile dintre ele, să asigure perspectiva unei analize riguroase a sistemelor în scopul construirii unor modele structurale, să creeze o bază pentru sinteza cunoașterii științifice.

În varianta elaborată de L.Bertalamffy , Teoria Generală a Sistemelor studiază sisteme deschise, care schimbă fără discontinuitate materie și energie cu mediul exterior. Ulterior aparatul logic, conceptual și matematic al Teoria Generală a Sistemelor a fost pus la punct de către alți cercetători în perioada 1950-1970.

Această teorie constituie o nouă viziune științifică datorită implicațiilor metodologice ale triadei conceptuale; sistem-structură-funcție în interpretarea totalităților, a ansamblurilor organizate, la care se mai adaugă: organizare, informații, simetrie, echilibru, finalitate, ș.a.m.d.

Astfel putem spune că asigură o analiză riguroasă în perspectiva formalizării totalităților organizate, axată pe abordarea structuralistă a acestora. Studiind un sistem, o totalitate de elemente aflate în interacțiune, conferă conceptelor de „organism”, totalitate, structură, funcție, finalitate, ordine ierarhică definiții exacte ducând la înțelegerea în profunzime a acestor concepte. Teoria Generală a Sistemelor operează cu modele de realități și nu cu sisteme concrete, ceea ce face posibil ca o clasă de modele să fie aplicabilă unor sisteme particulare din domenii diferite.

Având această viziune de ansamblu putem interpreta obiectele, fenomenele. Procesele, indiferent de natura lor ca sisteme care posedă o anumită structură în măsura în care ele reprezintă un întreg al cărui elemente se află în relații logic determinate unele față de altele și posedă astfel însușiri ireductibile la elemente sau relații.

În general sistemul reprezintă un ansamblu de elemente interconectate, aflate în interacțiune activă sau potențială și care poate fi identificat în orice domeniu fizic, social sau conceptual.

Particularizând această noțiune generală pe domeniul social sistemul reprezintă o repartiție a funcțiilor și sarcinilor o formă de organizare care să ajute oamenii la luarea celor mai eficiente decizii pentru atingerea scopurilor propuse.

Abordarea matematică a sistemelor a dus la nașterea unor noi discipline sau capitole științifice cum ar fi teoria sistemelor ,dinamice, cibernetica, teoria automatelor, cercetări operaționale, teoria grafurilor, teoria rețelelor, teoria deciziei, ș.a.m.d. care s-au dovedit a fi utile în diverse domenii.

Vechile modalități instituite și practicate multă vreme întemeiate pe analiza disparată a factorilor, elementelor și activităților nu mai pot satisface exigențele actuale. Privind sistemele militare ca totalități organizate e necesar să depășim sumativitatea înspre a accede spre o puternică integralitate și complexitate. Indiferent de nivelul pe care figurează, în acest sistem, elementele de comandă trebuiesc să cunoască sistemul condus, să știe sa-l analizeze, să-i asigure capacitatea de auto-reglare și finalitate, atât în ansamblu cât și fiecărui element în parte. În domeniul militar, teoria sistemelor și-a găsit cu precădere o vastă întrebuințare, însă nu e singurul domeniu ce beneficiază de această revoluționară viziune.

Teoriei sistemice ca și metodelor elaborate pe baza ei îi sunt proprii limitele firești de ordin epistemologic și metodologic. E necesar ca aceste limite, inclusiv în abordarea mediului militar, să fie cunoscute pentru a dobândi înțelegerea reală a problemei și posibilitatea utilizării corecte a cunoștințelor în cauză.

2.2Concepte fundamentale ale Teoriei Generale a Sistemelor

Ca orice altă teorie, pe lângă decuparea unui domeniu din realitate care devine obiect de studiu, pe lângă metodele și tehnicile cu care investighează acest domeniu al realității, mai dețin și concepte specifice pe care, de altfel teoria le concretizează.

Conceptul fundamental ce caracterizează Teoria Generală a Sistemelor și care are o importanță deosebită este cel de sistem și poate fi definit ca:

Ansamblu de elemente aflate în interacțiune, în totalitate având proprietăți și funcții specifice, diferite de ale elementelor ce o compun, o formațiune distinctă și relativ autonomă în raport cu mediul înconjurător ;

Mulțime de componente și legături identificabile și interdependente, evoluând conform unor legi și/sau planuri și/sau scopuri date;

Complex de elemente structurale interdependente și interconectate, constituind un ansamblu unitar care funcționează într-un mediu dat în vederea îndeplinirii obiectivului determinat.

Înțelegerea noțiunii de sistem se bazează pe următoarele caracteristici:

Legătura internă a elementelor e mai puternică decât legătura cu exteriorul;

Unitatea și complexitatea unui sistem presupune o anumită ordine în așezarea și funcționarea elementelor sale

Orice sistem e caracterizat de o anumită structură; aceasta poate fi privită ca stare, sub forma de reuniune a tuturor subsistemelor până la cele mai mici elemente componente;

Orice sistem poate avea o mulțime de bucle de reacție care se închid pe anumite porțiuni de sistem sau chiar la nivelul întregului sistem;

Punctele de decizie fac parte din lanțul de reacție.

Abordând sistemul după prima definiție, L. V. Bertalamffy identifică următoarele proprietăți formale cu ajutorul cărora caracterizează sistemele: integralitate, sumativitate, mecanicitate, centralizarea și organizarea ierarhică.

Integralitatea reprezintă schimbarea oricărui element al sistemului influențează toate celelalte elemente ale sale ducând la schimbarea întregului sistem. Schimbarea oricărui element depinde de toate celelalte elemente ale sistemului. Întregul conține întotdeauna ceva în plus față de elementele lui componente, ceva care determină în mare măsură comportarea elementelor și a sistemului în ansamblu.

Integritatea reprezintă funcționarea normală a elementelor , posibilă doar în cadrul sistemului din care fac parte.

Sumativitatea se referă la faptul că schimbarea oricărui element depinde numai de el însuși. Schimbarea sistemului în ansamblu reprezintă suma schimbărilor elementelor independente unul de altul. Această proprietate se opune integralității și exprimă situațiile în care interacțiunile dintre elementele sistemului e slabă sau chiar inexistentă.

Mecanicitatea este proprietate ce caracterizează procesul de trecere a sistemului de la starea de integralitate la cea de sumativitate, caz în care coeficienții interacțiunii elementelor se micșorează.

Centralizarea este un proces de creștere al coeficienților interacțiunii unei părți sau a unui element al sistemului. Schimbări neînsemnate ale acestei părți dominante în sistem provoacă schimbări semnificative ale întregului sistem

Organizarea ierarhică apare atunci când anumite elemente ale sistemului reprezintă în sine sisteme de ordin inferior sau când sistemul considerat e un element în cadrul unui sistem de ordin superior. Un sistem poate să aibă în compunerea sa subsisteme care la rândul lor sunt sisteme în raport cu elementele lor componente.

Ulterior, definiția dată inițial sistemului și proprietățile care îl caracterizează, în concepția lui Bertalamffy se dovedesc a nu fi pe deplin satisfăcătoare.

Datorită dezvoltării gândirii sistemice, atenția se mută asupra studiului integralității, structurii, funcțiilor și complexităților organizate. Odată cu acest fenomen apar noi achiziții științifice cum ar fi teoria structuralității, teoria organizării și altele.

După reconsiderările necesare obiectul de studiu al teoriilor sistemice îl formează complexitățile organizate, deoarece există și totalități neorganizate ale căror elemente sunt în interacțiuni slabe, întâmplătoare, instabile, insuficiente pentru a forma un sistem.

I.V.Blauberg V.N.Sadovski E.G.Iudin , în lucrarea „Abordarea sistemică în știința contemporană, în Metoda cercetării sistemice” susțin că semnele distincte oricărui sistem sunt: conexiunea, integralitatea și structura stabilă.

A. Rappoport în lucrarea „Mathematical Aspects of General Sistems Analysis; The Social Sciens. Problems and Orientation” susține că în cadrul sistemelor considerate complexități organizate, introducerea unui nou element generează nu doar relațiile acestuia cu celelalte elemente ci și modificări în cadrul relațiilor dintre acestuia cu celelalte elemente. O rețea de relații bine întreținută generează un sistem bine organizat, dacă e format din aceste relații.

Conform ultimei definiții date sistemului de NOURA în lucrarea „Concepția de abordare sistemică a conducerii și materializarea ei în domeniul militar”, sistemul poate fi definit prin trei aspecte esențiale: structură, funcționare, scopuri, funcție.

Structura și sistemul se presupun reciproc deoarece orice sistem are elementele structurate într-un anume mod, structura jucând astfel un rol principal în determinarea sistemelor. Este un concept indispensabil pentru a putea înțelege integritatea sistemului cât și pentru utilizarea metodelor științifice riguroase în analiza de sistem.

Structura e definită ca:

elemente ale unui sistem împreună cu inter-relațiile lor specifice;

mulțimea elementelor sistemului în interacțiune și funcțiunile reprezentate de ansamblul de compartimente determinate de influențele externe;

mod de organizare a interacțiunilor, principalele relații dintre elementele unui sistem, care determină funcționarea acestuia;

Piaget identifică două accepțiuni ale conceptului de structură:

Structura se referă la o realitate obiectivă ce există independent de cercetător;

Structura se referă la operații efectuate de subiect în procesul cunoașterii.

În prima accepțiune putem caracteriza structura prin: totalitate, transformări, auto-reglaj; deci e un sistem de transformări care este guvernat de legi ce se află în opoziție cu legile ce guvernează elementele, care nu depășește granițele sistemului de care aparține, nu apelează la elemente exterioare, sistemul se dezvoltă sau se conservă în aceste limite în funcție de transformări.

În a doua accepțiune structura se referă la un model abstract la o schemă de construire și funcționare a unui sistem.

În concretizarea unei structuri, relațiile dintre elemente sunt prioritare elementelor în sine. Relațiile sunt datorate legilor de compoziție specifice sistemului ca întreg și conferă acestuia proprietăți de ansamblu diferite de cele ale elementelor nefiind reductibile la acestea din urmă.

De asemenea structura poate fi văzută sub două aspecte: sincronic și diacronic.

Primul aspect relevă un caracter invariabil al structurilor, starea lor de stabilitate, de echilibru, de identitate cu sine, reprezentând ceea ce este comun și unește obiecte, fenomene, fapte diverse în aceeași structură. Sub acest aspect structura nu are geneză, istorie, sunt statice, nu se corelează cu contextul dezvoltărilor reale, fără funcții și relații cu subiectul.

După o serie de reconsiderări în cadrul teoriilor structurale este acceptat cel de-al doilea aspect care presupune că structurile se transformă în timp având loc o trecere de la o structură la alta, fapt ce impune luarea în considerare a legilor de transformare a sistemelor și a relațiilor sistemului cu mediul înconjurător pe lângă relațiile de compoziție. Cu toate acestea structurile sunt relativ dinamice, ele rămânând stabile și invariabile pentru o anumită perioadă de timp.

Elementele în cadrul structurii ocupă anumite poziții în spațiu și sunt în interacțiune unele cu altele. Aspectul spațial și cel funcțional al structurii sunt puternic interdependente, modificările unuia provocând influențe asupra celuilalt.

Privind legătura dintre elemente și structură putem spune că influențele sunt în ambele sensuri însă structura presupune o independență relativă față de elementele componente ce se caracterizează prin:

Stabilitate;

Capacitatea acelorași elemente de a se structura în mod diferit și a unor elemente diferite de a genera structuri similare;

Influența activă a structurii asupra elementelor și asupra transformărilor calitative ale obiectelor și proceselor;

Stabilitatea structurii este relativă, depinde de elementele sistemului , de mediu și e proporțională cu gradul de integralitate și complexitate a sistemului respectiv, asigurând acestuia o constantă calitativă.

Funcția e de asemenea un concept important în Teoria Generală a Sistemelor și constituie activitățile prin care se realizează finalitățile sistemului, mulțimea de interacțiuni ce realizează relația sistemului cu mediul exterior. Acest concept e specific totalităților organizate care sunt alcătuite din elemente numeroase aflate în relații determinate și care reprezintă modelul organic de sistem.

Modelată matematic, funcția respectivă reprezintă o relație abstractă de dependență a două variabile și are forma x = f(y).

Privind sistemul, funcția sa e condiționată de structură și de mediul exterior.

În funcție de interacțiunile dintre elemente, în funcție de activitățile prin care se realizează finalitățile sistemului și anume: conservarea, dezvoltarea sau transformarea și în funcție de realizarea acestor finalități, relația sistemului cu exteriorul poate să fie funcțională sau nu. Relația e funcțională atâta timp cât subsistemul își atinge scopul propus. În accepțiunea celor menționate, putem spune că sistemul poate să fie funcțional sau disfuncțional(concept utilizat în Teoria Generală a Sistemelor după sens opus conceptului de funcțional) în raport cu comportarea în exterior a acestuia. Funcționalitatea reprezintă comportarea în exterior a sistemului, dar se referă și la relațiile existente cu interiorul acestuia.

După Elena Zamfir în „Modelul sistemic în sociologie și antropologia culturală” în modelul organic de sistem apare un dublu raport între structură și funcție. Pe de o parte se pune problema funcției unei structuri, caz în care se poate considera că există o determinare funcțională a structurii unui subsistem. Pe de altă parte se pune problema funcției elementului în cadrul structurii, caz în care funcția elementului e determinată structural.

Funcționarea este un concept reprezentat de regulile care determină relațiile dintre elementele sistemului și pentru care s-a constituit și funcționează acestea. Între structură și funcționare există o strânsă legătură.

Organizarea este un concept cu rol în abordarea și rezolvarea unor probleme complexe, sistemul ca atare, structura, funcția nu ar exista în mod real și nici nu ar putea fi corect explicate fără o organizare anume.

De la concepția tradițională care reduce organizarea la activitățile subiectului uman se ajunge la concepția în care organizarea e formă fundamentală de existență a materiei.

Pentru definirea conceptului de organizare se iau în considerare:

O mulțime relativ invariantă de elemente și interacțiuni în raport cu mulțime de transformări ce se produc sau se pot produce în mediul extern;

Existența și folosirea informației ca măsură a organizării unui sistem;

Existența unor procese și legi de compoziție a căror rezultantă e totalitatea organizată;

Sensul de direcționare, de finalitate a interacțiunii elementelor sistemului;

Organizarea pune în evidență în varianta relativă a interacțiunilor, stabilitatea acestora față de factori perturbatori, evenimente aleatoare și tendințe de dereglare. Generează și conservă structurile până când e necesară depășirea anumitor contradicții, fapt ce duce la trecerea de la un tip de organizare la altul prin modificări de structură și organizare.

Informația are un rol important în cadrul organizării. După Norbert Wiener informația este un proces de diminuare a entropiei, a dezordinei unui sistem.

Cantitatea (mare, mică) de informație vehiculată într-un sistem și capacitatea lui de prelucrare a informației duce la existența unei entropii (scăzută, ridicată) a sistemului, deci la stări ridicate de organizare, respectiv dezorganizare.

Conceptul opus organizării este dezorganizarea și este complementară acesteia.

Finalitatea este specifică sistemelor cu autoreglare, sistemelor cibernetice. Conceptul desemnează proprietatea sistemului de a avea o direcție de evoluție și un comportament care decurge în mod necesar din cauzalitatea iminentă și din organizarea lor structurală. Prin repetarea unor condiții de mediu a unor acțiuni și contra-acțiuni prin reflectarea lor adecvată finalitatea se fixează în structura sistemului determinând astfel comportamentul său.

Finalitatea e conștient anticipată pe plan ideal sub forma unui scop spre realizarea căruia se îndreaptă activitățile sistemului; funcțiile sistemului converg înspre finalitate; reprezintă orientarea permanentă a sistemului înspre un anume scop.

Mediul sistemului e conceptul ce reprezintă realitatea care nu aparține sistemului, tot ceea ce există în afara sistemului.

Intrările în sistem reprezintă influențele pe care sistemul le primește din partea mediului.

Ieșirile din sistem reprezintă influențele pe care sistemul le exercită asupra mediului.

Dinamismul reprezintă evoluția în timp a sistemului.

Reglarea reprezintă procesul prin care ieșirile se mențin într-o anumită măsură dependente de intrări.

Autoreglarea reprezintă acțiunea ieșirii asupra intrării, determină orientarea sistemului în raport cu mediul și se mai numește conexiune inversă sau feed-back; e specifică sistemelor cibernetice

Ierarhizarea reprezintă modul de agregare a structurilor în funcție de raporturile de subordonare/supra-ordonare între sisteme

Adaptabilitatea și stabilitatea reprezintă capacitatea sistemului de a-și modifica valoarea de funcționare pentru a se raporta corect la mediu în funcție de scopurile urmărite fiind în același timp și stabil între anumite limite

Starea sistemului este expresia elementelor lui componente și a relațiilor acestuia interne și externe la un moment dat și se consideră determinată atunci când cunoscând datele de intrare în sistem dispunem de suficiente informații privind elementele componente și relațiile sistemului pe baza cărora se pot determina elementele de ieșire din acesta. Starea rezultă din constanța interacțiunilor între elemente într-un anume interval de timp și reprezintă mărimile ce caracterizează toate acțiunile pe care sistemul le întreprinde. „Evoluția unui sistem e o succesiune de stări, în fiecare moment starea fiind definită de un număr dat de parametri interdependenți”- Lagrage.

Transformarea reprezintă trecerea sistemului de la o stare la alta.

Relația este ceea ce unește elementele între ele și părțile sistemului cu mediul înconjurător. Stă la baza conceptului de sistem de unde se deduce și importanța sa.

Conținutul reprezintă elementele ce alcătuiesc întregul studiat.

Desigur Teoria Generală a Sistemelor nu se limitează la a utiliza doar conceptele menționate anterior prezentarea acestora datorându-se faptului că sunt specifice acestei teorii au o frecvență de utilizare mai mare și implicit necesitatea de a le cunoaște și înțelege este absolută

2.3.Clasificarea sistemelor:

În baza mai multor criterii putem distinge diverse clase de sisteme. Sistemele pot fi clasificate astfel:

După gradul de coeziune a lor se disting:

1.sisteme sumative, caracterizate prin:

interacțiuni slabe între elementele componente;

instabilitate față de componente;

ușurință în compunere și descompunere;

2. sisteme integrale, caracterizate prin:

geneză pe baza legăturilor interne;

interacțiuni puternice între elemente, ce alcătuiesc unități funcționale autonome;

stabilitate față de componente;

înzestrare cu proprietăți de autoreglare;

b) după raportul sistemului cu mediul se disting:

1.sisteme închise, caracterizate prin:

stabilitate față de mediu (în urma interacțiunilor cu mediu nu există modificări de substanță sau de energie

funcționalitate în cadrul sistemului, chiar dacă există schimbări de informație și energie

mișcare cu circuit închis;

2.sisteme deschise caracterizate prin:

interacțiuni cu mediul, în urma cărora se produc în permanență schimburi de informații, energie, substanță și activitate

adaptare și dezvoltare;

c) după geneză se disting:

sisteme naturale (apărute în urma evoluției natural-istorice) ;

artificiale sisteme (create de om) ;

d) după posibilitatea de prevedere se disting:

sisteme deterministe, în care părțile sistemului acționează în mod previzibil;

sisteme probabiliste, în care nu se poate prevedea evoluția sistemului;

e) după posibilitatea de descriere se disting:

sisteme simple – pot fi analizate în ansamblul lor și descrise integral;

sisteme complexe – pot fi descrise complet dar cu dificultate;

sisteme extrem de complexe – de cele mai multe ori nu pot fi descrise integral;

f) după poziția ierarhică dată de relația de supra-ordonare și subordonare se disting:

sisteme integrate, înglobate;

sisteme integrate, înglobate;

g) după evoluția în timp a sistemelor se disting:

sisteme statice (fără evoluție în timp) ;

sisteme dinamice (cu evoluție în timp) ;

h) după capacitatea sistemelor de a se schimba se disting:

sisteme cu auto-reglare caracterizate prin:

structură internă relativ stabilă;

ieșirile au influență asupra intrărilor, fapt ce conservă starea de funcționare;

sistem cu auto-organizare caracterizat prin adaptare la mediu a structurii;

sistem cu auto-instruire caracterizat prin:

schimbarea criteriilor și regulilor de adoptare soluțiilor;

posibilități de a-și schimba starea și structura în urma interacțiunii cu mediul intern și extern;

capacitatea de perfecționare a regulilor de adaptare a soluțiilor;

Clasificarea, desigur poate continua deoarece nu s-au epuizat toate criteriile existente, însă pentru a încadra și descrie general sistemul militar sunt suficiente clasele de sisteme menționate anterior.

CAPITOLUL3.Lupta armată și situațiile de luptă

3.1.Domeniul militar în concepția sistemică

Abordarea sistemică a domeniilor militare presupune înțelegerea faptului că toate activitățile, comportamentele, misiunile care privesc o unitate luptătoare constituie sisteme deosebite din elemente ce se află în interdependență și care se subordonează acțiunii de ansamblu a sistemului integrator din care fac parte.

Teoria Generală a Sistemelor oferă mari posibilități de abordare scientizată a fenomenelor ce însoțesc lupta armată dovada fiind conceptul de sistem folosită în teoria și practica militară ce a generat noțiunile : Sistemul Național de Apărare , sistemul pregătirii pentru luptă, sistemul de foc, de fortificații, de mobilizare, etc. .

Această abordare a domeniilor militare oferă avantajele unei rezolvări corecte a problemelor pe care acțiunea militară le presupune dar apar și dificultăți datorate faptului că elementele implicate nu aparțin exclusiv domeniului militar, multe dintre ele intrând parțial sau total, temporar sau permanent în compunerea altor sisteme sociale, naturale și artificiale și ele la rândul lor permanente sau temporare.

Domeniul militar apare și se dezvoltă în cadrul evoluției societăților umane, realizate prin corelarea factorilor endogeni cu cei exogeni, sub forma violențelor și agresiunilor armate în favoarea corelării factorilor endogeni într-un context favorizant. Cu alte cuvinte domeniul militar asigură apărarea unei colectivități. Analizând acest domeniu care de altfel se înscrie în cadrul socialului identificăm elemente relaționând unele cu altele în concordanță cu un sistem de legi, principii, norme, valori, ce îi conferă o relativă autonomie în raport cu domeniul social. Domeniul social se conturează astfel ca un sistem.

Astfel sistemul militar poate fi definit ca „ansamblul forțelor uman-sociale și al mijloacelor tehnico-economice adecvate necesare pentru apărarea intereselor societăților umane constituite și pentru respingerea (prevenirea, contracararea) acțiunii agresive, violente a factorilor exogeni”.

Datorită faptului că sistemul militar e integrat organic în domeniul social întâlnim mari dificultăți în identificarea clară a mulțimii elementelor lui componente cât și în precizarea relațiilor dintre acestea. Deși constituit în baza apărării unor societăți, a unor entități statal naționale, trebuie făcută remarca asupra faptului că sistemul militar se diferențiază de Sistemul Național de Apărare , care e mult mai cuprinzător , se include în el, fiind un instrument prin care acesta din urmă operează.

„Sistemul militar cuprinde numai forțe și mijloace destinate luptei armate, inclusiv activitățile legate de pregătirea, organizarea, conducerea și întrebuințarea lor specifică, pe când Sistemul Național de Apărare include totalitatea forțelor, mijloacelor și activităților pe care statul le poate folosi ” în scopul apărării societății respective.

Ca orice alt sistem, sistemul militar pe lângă elementele componente mai are o serie de proprietăți ce-l caracterizează: finalitate, funcție, structură, integrare, autonomie, stabilitate, adaptabilitate, dinamicitate, etc. Dintre acestea ne vom reveni cu precădere la structura și funcțiile sale.

Astfel sistemul militar cuprinde:

structuri militare și socio-militare;

relații dintre componentele structurii militare și între structura militară și celelalte structuri militare;

procese și funcții specifice;

valori și norme;

Având în vedere faptul că sistemul militar e unul social, în care elementele principale sunt oamenii putem afirma că în cadrul acestui sistem există relații de statusuri și roluri stabilite între indivizi, rețele care generează două tipuri de structuri fundamentale întâlnite la orice tip de sistem social.

O structură este cea prin care sistemul acționează în vederea materializării finalităților prin atingerea scopului propus.

Aceasta cuprinde:

„

componente pentru analiza problematicii care dă rațiunea de a funcționa a sistemului;

componente pentru proiectarea soluțiilor de satisfacere a răspunderilor asumate de sistem;

componente pentru implementarea soluțiilor proiectate;

componente pentru evaluarea proiectelor și a modalităților în care sunt implementate;”

Cealaltă structură oferă posibilitatea sistemului de a administra condițiile menite a asigura funcționarea rețelei anterioare și cuprinde:

„componente pentru asigurarea condițiilor materiale pentru funcționarea ambelor rețele;

componente pentru gestionarea resurselor umane;

componente pentru gestionarea resurselor informaționale;

componente pentru gestionarea resurselor financiare;

componente pentru gestionarea relațiilor cu alte sisteme;

componente pentru coordonarea internă a activităților tuturor componentelor; „

Structura militară este modul de organizare internă a forțelor armate și a altor elemente ale sistemului militar, precum și relațiile ce se stabilesc între aceste elemente.Ca elemente se pot identifica:

forțele armate permanente, regulate;

forțele armate nepermanente, neregulate;

formațiuni de ordine interioară;

formațiuni paramilitare;

instituții economico-sociale cu destinație militară;

modalități de recrutare, completare și mobilizare a forțelor armate și formele de organizare corespunzătoare;

forme și organe superioare de conducere politico-militare a forțelor armate;

Armata permanentă e o structură militară specializată ce se caracterizează prin următoarele trăsături:

existența unui corp de comandă profesionalizat care organizează și conduce armata în conformitate cu directivele conducerii de stat;

posibilitatea aplicării integrale și continue a normelor vieții și activității militare ceea ce permite o organizare ierarhică riguroasă și instaurarea unei discipline ferme;

continuitatea instruirii militare și a contactului corpului de comandă cu trupa atât pe timp de pace cât și pe timp de război;

înzestrarea cu diverse tipuri de armament și tehnică și dezvoltarea formelor organizatorice corespunzătoare pentru îmbunătățirea lor pe câmpul de luptă;

asigurarea de către stat a tuturor nevoilor materiale și spirituale impuse de funcționarea normală a armatei;

Armata permanentă prezintă dezavantaje economice majore. Printre avantaje se numără forma de organizare superioară ce asigură o capacitate de luptă mai ridicată.

În cazul țării noastre putem spune că armata permanentă e și națională fiind alcătuită din cetățenii acestui stat. Putem spune că se află în curs de profesionalizare tinzând înspre armata de profesie.

Armata de profesie este o structură militară caracterizată prin:

militari plătiți angajați voluntar pe baza unui contract încheiat pe o perioadă de timp;

militari ce au o pregătire de specialitate;

elementul tehnică și arme bine dezvoltat;

acordă sistemului militar mobilitate, flexibilitate, reacție rapidă;

În raport cu funcțiile, structurile sunt acele părți ale organizării sistemului care rămân constante. Laturile variabile ale organizării sistemice reprezintă părțile procesuale ale comportamentului sistemului ce rezultă din funcțiile fiecărui element luat în parte. Descompunerea sistemului în elementele sale, analiza acestora cu scopul de a le recompune sub un efect de sinteză ameliorat duce la distingerea în cadrul sistemului a două tipuri de organizări: una structurală și una procesuală.

Organizările procesuale se concretizează în delimitarea și definirea funcțiilor sistemului precum și a componentelor acestora în: activități, atribuții, sarcini, operații.

Astfel, în cadrul subunității militare se disting următoarele elemente distinctive:

resursele umane (cadre militare, salariați civili) ;

resurse materiale (tehnică de luptă, armament, cazarmament, instalații, construcții) ;

informații necesare funcționării sistemului (sistem de norme și reguli, ordine, regulamente) ;

Aceste elemente se grupează în structuri organizatorice cum ar fi: stat major, servicii, subunități, ateliere, depozite între care se stabilesc relații interne. Organizarea structurală preia rezultatele organizării procesuale, încadrându-le în structuri organizatorice bine fundamentate. Structura organizatorică face parte din organizarea structurală și reprezintă ansamblul persoanelor și a subdiviziunilor organizatorice, a relațiilor dintre acestea constituite încât să asigure premisele organizatorice adecvate realizării obiectivelor prestabilite.

Structura organizatorică cuprinde o structură de conducere (funcțională) și o structură de execuție (operațională).

Rezultatele acestor forme de structuri se regăsesc în componentele lor primare ca de exemplu: postul, funcția, compartimentul, relațiile organizatorice, ponderea ierarhică și nivelul ierarhic.

În cadrul sistemului, pe linie organizatorică se disting următoarele relații:

ierarhice (pe linie de subordonare directă);

funcționale (privesc funcții ale sistemului);

de stat major (de colaborare și cooperare pe orizontală între diferite compartimente ale sistemului) ;

În afara acestor relații mai distingem relații externe ale subunității cu alte subunități stabilite, relații care sunt atât de natură organizatorică cât și de natura transferului de informații, servicii, materiale, etc. .

Din aceste relații rezultă o structură din care se pot distinge trei subsisteme de bază cărora le revin anumite funcții:

sistemul de conducere: are ca sarcină transformarea informațiilor cu privire la starea sistemului în decizii corespunzătoare confruntării acestuia cu mediul; se ocupă de planificarea, organizarea, coordonarea și controlul măsurilor ce au menirea să ducă la înfăptuirea acestor decizii;

sistemul de execuție: are ca sarcină materializarea deciziilor în vederea îndeplinirii scopului fundamental al organizației;

sistemul informațional: asigură legătura informațional-decizională între subsistemul de conducere și cel de execuție;

În această concepție structura subunității militare va arăta conform anexei 1.

Proprietățile sistemului militar îl încadrează pe acesta într-o anumită clasă de sisteme. Putem spune că acest sistem este unul integral deschis, artificial, cu grad ridicat de complexitate, dinamic, probabilist, cu grad ridicat de ierarhizare, cibernetic, adaptabil și stabil.

Referitor la funcțiile sistemului militar ,se pot identifica :

acțiunea militară;

susținerea și exprimarea unor opțiuni și atitudini de politică externă ale statului național;

apărarea și consolidarea sensului național al politicii interne a statelor;

Contextul geo-politic actual impune sistemului militar ca, pe lângă funcția clasică de apărare națională să mai adopte o funcție externă de implicare internațională conform cu legile naționale și acordurile și angajamentele internaționale ale statului.

Acțiunea militară reprezintă funcția de bază a sistemului militar prin care acesta își atinge scopurile și se găsește în cadrul acțiunii umane.

Acțiunea se deosebește de eveniment prin faptul că ea aparține unui agent marcat de intenționalitate și este executată de către acesta.

O acțiune poate lua forma unui act sau a unei abțineri în măsura în care ea e interpretată înspre realizarea sau împiedicarea în mod deliberat a producerii unei schimbări.

Astfel acțiunea reprezintă totalitatea actelor și abținerilor. Nu pot fi considerate acțiuni procesele de gândire neexteriorizate. Se identifică acțiuni grupate sau succesive produse de unul sau mai mulți agenți concomitent care tind înspre realizarea unui scop comun.

Aceste acțiuni se numesc acte compuse și între ele există niște legături de cooperare, consecință a specializării rezultate din diviziunea actelor și diversificarea abilităților agenților. Cooperarea poate fi pozitivă sau negativă. Cea pozitivă dă naștere activităților complexe ca: acțiuni compuse simplu, acțiuni concertate și cooperare autentică.

Acțiunea militară are particularități extrem de pregnante ce decurg din caracteristicile sistemului militar. Referitor la relațiile de cooperare între aceste tipuri de acțiuni Tadeus Kotarbinski observă relații pozitive între agenții aceluiași sistem și relații negative între agenții sistemelor adversare generând astfel situații acționale beligerante.

Acțiunea are patru componente de bază și anume: fizică, cognitiv – informațională, normativ-axiologică și instituțională, psiho-motivațională. După A.Hoțu și A.Leordean , acțiunea militară proprie stării de război cuprinde :

agentul(colectiv/individual, decident/executant) ;

scopul (în funcție de eșalon: politico-militar, sau militaro-politic) ;

obiectul (inamic, trupe proprii, cadru natural și social) ;

informația (totalitatea cunoștințelor despre inamic și trupele proprii);

conexiunea conflictuală;

situația (condiții, mijloace, norme) ;

interesul (social/individual) ;

motivația;

realizarea (decizie, comandă, conducere ,execuție);

suprimarea (distrugerea inamicului pe câmpul de luptă) ;

riscul;

rezultatul;

valorizarea (în sens de apreciere, atitudine, raportare);

Bineînțeles că pentru a descrie un sistem militar într-o abordare sistemică complexă nu e suficient ceea ce s-a precizat anterior, făcând referire doar la câteva dintre caracteristicile fundamentale ale lui, însă materialul și-a propus doar să prezinte în mare câteva idei despre sistemele militare pentru a avea o imagine de ansamblu asupra interpretării lor în orizonturi sistemice.

3.2.Lupta armată – forma principală de manifestare a acțiunii militare

Lupta armată constituie conținutul principal al războiului, fenomen rezultat din angajarea instrumentelor de forță ale statului în caz de război. Lupta armată ar putea reprezenta un ansamblu de acțiuni militare, de ciocniri violente, desfășurate în mod organizat, duse între două grupări de forțe înarmate și care urmăresc realizarea unor scopuri opuse. In consecință, conținutul ei este determinat de scopurile războiului, de esența sa social – politică, de caracterul și trăsăturile sale. Amploarea și intensitatea acțiunilor luptei armate sunt influențate de cantitatea de forțe, de mijloacele de luptă și de structurile organizatorice specifice.

Lupta armată este definită în regulamentul AN-1 ca fiind confruntarea militară violentă între două părți adverse cu putere de luptă și care urmăresc fiecare în parte îndeplinirea scopurilor propuse. Lexiconul militar definește lupta armată ca elementul specific al războiului ca fenomen social, ce constă în folosirea forțelor armate pentru realizarea scopurilor acestuia. Lupta armată reprezintă elementul principal și esențial al războiului, rezultat prin angajarea instrumentelor de forță ale statului (forțele armate) pentru a impune voința (scopul) politică asupra altui stat sau grup de state.

Abordarea Clausewitz-iana a luptei armate surprinde esența acestui fenomen social complex subînscris războiului. Lupta este activitatea militară propriu-zisă, tot restul nu face decât să contribuie la ea. Lupta înseamnă a lupta și scopul ei este nimicirea sau înfrângerea adversarului; în fiecare luptă, însă, adversarul este forța armată care ne stă împotrivă. Războaiele constau din nenumărate lupte mari și mici, concomitente sau succesive, iar această risipire a activității în așa multe acțiunii distincte își are temeiul în marea diversitate de împrejurării din care rezultă la noi un război.

Pentru a avea loc o luptă armată sunt necesare două părți (state, grupări de forțe, indivizi etc.) care să se găsească în relații de tip conflictual (antagonism ce se caută a fi rezolvat prin mijloacele forței armate). Relațiile stabilite (conflictuale) capătă diferite genuri de materializări, printre care scopurile opuse pe care le au cele două părți și folosirea forței în vederea atingerii lor. în situații de luptă relațiile de tip conflictual se pot manifesta în două planuri: pe plan material – în ciocnirea armată dintre sistemele militare angajate în conflict; pe plan conceptual – în ciocnirea de interese, concepții, idei, opinii, care generează anumite atitudini (apărare, ofensivă) și gradații de intensitate atitudinale.

De aceea se poate aprecia că lupta armată este în esență un anumit tip de relație între două părți beligerante, relație ce presupune studierea simultană sau succesivă a celor două componente fundamentale din ciocnirea cărora ia naștere actul luptei armate – forțele proprii și ale adversarului – precum și a raporturilor în care se găsesc ele în fiecare situație.

Lupta armată este dusă cu ajutorul forțelor armate, în anumite condiții concrete de spațiu și timp, fiind dependentă de factorul economic, moral și politic al țării respective, precum și de cel militar, între acești factori se evidențiază existența unor numeroase interacțiuni care determină fizionomia acțiunilor de luptă, desfășurarea și deznodământul lor. Acești factori apar sub două aspecte: în primul rând, sub forma unei determinări sociologice generale; în al doilea rând, sub forma unei determinări specifice militare. Determinarea sociologică se poate exprima prin relațiile exterioare ale luptei armate cu totalitatea sistemului social global și care apar ca potențialul de care depinde puterea militară a statului, desfășurarea și deznodământul războiului. Determinarea militară specifica vizează legăturile interne ale luptei armate, interacțiunea elementelor componente ale pregătirii, organizării, conducerii și desfășurării fiecărei acțiuni de luptă.

In acest sens se apreciază că factorii militari ai luptei armate sunt: „…cantitatea și calitatea efectivelor, exprimate în numărul luptătorilor sau în numărul de mari unități luate ca bază de calcul, armamentul și tehnica de luptă; moralul armatei sau mai pe larg, al forțelor luptătoare, capacitatea cadrelor de comandă; pregătirea de luptă a trupelor; disciplina militară; spațiul (cadrul) geografic unde se poartă acțiunile de luptă; timpul, organizarea și mobilizarea forțelor anuale; sistemul de organizare; conținutul doctrinei militare a statului.

În situații de război rolul luptei armate este extrem de complex și vizează atingerea unui set larg de obiective a căror natură se manifestă de la cele de esență politică, până la cele tehnice.

În plan politic (scopul politic al războiului) lupta armată contribuie alături de celelalte componente ale războiului la menținerea existenței statale pentru ca astfel să-și poată folosi instrumentele de care dispune și să-și exercite influența prin intermediul organismelor internaționale. Prin lupta armată statul își poate apăra unele valori fundamentale juridice și morale ca: independența, suveranitatea națională, integritatea teritorială, unitatea, democrația.

În plan militar lupta armată urmărește: nimicirea sau epuizarea grupărilor de forțe ale adversarului; temporizarea ritmului de acțiune al inamicului; distrugerea mijloacelor de luptă și război; dezorganizarea sistemului de conducere militar, politico-militar și politic; câștigarea timpului necesar pentru acumularea unor noi forțe și mijloace și pentru a da posibilitatea mijloacelor politice și celorlalte mijloace nemilitare ale statului să acționeze în plan intern și internațional în sensul câștigării războiului.

În plan economic(scopurile economice ale luptei armate) lupta armată exercită o dublă influență .Pe de o parte contribuie la epuizarea materială a adversarului, la slăbirea potențialului său economico-militar de ducere a războiului prin distrugerea materialului de război și dezorganizarea sistemului de aprovizionări .Pe de altă parte lupta armată creează condiții pentru funcționarea economiei proprii sau a unei părți din ea, prin apărarea zonelor economice vitale. În plan moral și psihologic succesele luptei armate contribuie la:întărirea încrederii populației și luptătorilor că inamicul poate fi înfrânt;întărirea calităților voinței de a lupta;lupta întreține moralul;un moral ridicat stimulează voința de a lupta, spiritul de sacrificiu, hotărârea de a învinge încrederea în victorie;aici se interferează acțiunile politice, psihologice și cele militare.

Lupta armată actuală are noi dimensiuni, mobilitate și o mare eficiență. Ea cuprinde trei niveluri distincte aflate într-o strânsă corelație: strategic, operativ și tactic.

Lupta armată poate fi clasificată în: luptă, bătălie, operație de tip operativ și operație de tip strategic.

Lupta poate fi definită ca „un ansamblu de acțiuni complexe, duse de subunități, unități tactice, într-un spațiu care cuprinde obiective de interes tactic, cu o durată de la câteva ore la câteva zile, în cadrul cărora se execută mai multe lovituri violente de foc și la care participă efective și tehnică militară. în scopul nimicirii, capturării sau neutralizării în mod succesiv sau simultan, a unui număr cât mai mare de obiective ale inamicului". Bătălia este „ansamblul luptelor duse de marile unități și unitățile tactice de arme întrunite și de arme din compunere de luptă a corpurilor de armată și a unor grupări similare, navale sau de aviație și apărare antiaeriană, precum și a celorlalte acțiuni asociate luptei acestora, potrivit unor concepte unitare, pentru îndeplinirea unui (unor) scop subsumat operației".

Operația este definită ca ..totalitatea acțiunilor de luptă duse de către o mare unitate operativă sau strategică, după un plan unic, în vederea îndeplinirii unui scop operativ sau strategic". Se compune, de regulă, dintr-un șir de lupte coordonate în timp și spațiu, în baza unor concepții unitare. In funcție de scop operațiile pot fi de tip operativ sau de tip strategic.

Lupta armată este rezultatul înfruntării a două părți beligerante care urmăresc scopuri opuse și întreprind acțiuni prin care se caută să se nimicească reciproc. Dar, fiecare parte nu își poate controla decât acțiunile proprii, controlul asupra adversarului fiind limitat, relativ și indirect. Jocul inițiativelor celor două părți diversifică și particularizează lupta armată. Ca urmare fiecare luptă armată diferă de toate celelalte prin următoarele: forțele care se înfruntă; locul și momentul angajării; concepție; manevră; mod de execuție a focului și loviturilor etc. .Tot jocul inițiativelor fac ca lupta armată să cuprindă doua forme și anume: apărarea și ofensiva Deci în cadrul acțiunii militare violente vom avea situații și lupte care se înscriu în formele acesteia.

Forma luptei armate: este o atitudine, ce poate fi exprimată printr-un ansamblu de acțiuni ce se desfășoară de către trupe în vederea îndeplinirii unei misiuni(tactice, operative, strategice). Caracteristicile formei de acțiune sunt: scopurile urmărite; condițiile situației; procedeele de acțiune dominante .Se disting doua forme ale luptei armate: apărarea și ofensiva.

Ofensiva este forma de luptă care are drept scop nimicirea inamicului și cucerirea terenului pe care acesta îl ocupă. Este forma de luptă care asigură victoria in război, și se bazează pe inițiativă si superioritate.

Apărarea este forma de luptă care are ca scop de a zădărnici acțiunile ofensive ale inamicului, de a-i produce pierderii cat mai însemnate, concomitent cu păstrarea pozițiilor încredințate, pentru a câștiga timpul necesar realizării condițiilor necesare trecerii la ofensivă.

3.3.Caracteristici generale ale luptei armate

Pe parcursul istoriei lupta armată și-a lărgit conținutul și modificat fizionomia ca urmare a dezvoltării mijloacelor de luptă, a participării la acțiunile militare a unor structuri diversificate și specializate, a îmbogățirii teoriei și practicii militare. Astfel, lupta armată a obținut treptat dimensiuni și caracteristici noi.

Conținutul luptei armate, în aceste condiții, va putea fi dat, în principal, de multitudinea și eterogenitatea forțelor și mijloacelor de luptă, care pot folosi o gamă foarte diversificată de acțiuni militare, unele de tip armat clasic, altele de tip guerilă etc., ce în ansamblu conturează un tablou specific înfruntării armate cu agresorul.

Caracteristicile luptei armate reprezintă trăsături distincte care o diferențiază de celelalte confruntări incluse în război și îi reliefează tendința de evoluție. Aceste caracteristici pot fi exprimate astfel:

La lupta armată participă diverse forțe și mijloace, specializate, cu o mare putere de distrugere și cu o mare capacitate de acțiune spațio-temporală;

Lupta armată este desfășurată de structuri militare organizate care au mari posibilități de acțiune integrată;

Acțiunile militare se desfășură simultan pe toată adâncimea dispozitivelor acționale. În situații neprevăzute și critice, se caută exploatarea rapidă rezultatelor inițiale;

Grupările de forțe sunt înzestrate cu mijloace de acțiune diversificate, ceea ce face ca pierderile să fie proporționale pe întreaga suprafață a confruntării militare;

Viteza mare de reacție a trupelor și capacitatea acestora de a duce acțiuni de mare intensitate fac ca momentele decisive ale luptei armate să apară în scurt timp și in alte locuri decât cele preconizate;

Lupta armată începe cu lovitura de decapitare (dezorganizarea conducerii și lovirea obiectivelor vitale ale adversarului);

Lupta armată este o confruntare a unor forțe și mijloace perfecționate, unele dintre ele chiar inteligente.

Structurile organizatorice ale categoriilor de forțe armate. sunt suple, manevriere, ușor de condus, pot acționa întrunit sau modulat și au o mare mobilitate terestră și aeriană;

Posibilitățile de nimicire a adversarului sunt multiple și pot fi aplicate simultan sau succesiv;

Datorită procesului de eficientizare a formelor de acțiune, lupta armată a devenit mai activă, mai decisivă și permite nimicirea în scurt timp a adversarului.

în lupta armată actuală au loc schimbări bruște ale situațiilor datorate posibilităților de realizare și exploatare a surprinderii;

Perfecționarea și automatizarea conducerii, coordonarea și cooperarea permanentă a scurtat timpul de reacție al trupelor;

Amploarea (spațiul, durata, forțele și mijloacele, intensitatea) acțiunilor militare sporește complexitatea luptei armate;

Lupta armată tinde să se producă în focare;

Frontul se întinde peste tot. Spatele frontului prelungește și completează frontul și totodată îi asigură frontului cele necesare ducerii acțiunilor militare;

Pierderile mari ale confruntării militare pot genera situații când nici una din părți nu poate exploata succesul din cauza logisticii;

A crescut puterea de foc, capacitatea de lovire și a sporit mobilitatea trupelor ceea ce a dus la combinarea eficientă a focului, lovituri și manevrei în lupta armată;

Nevoia de informații veridice și în flux continuu, a determinat intensificarea cercetării de toate tipurile și a mascării trupelor;

Linele forme de asigurare de luptă au trecut în sfera confruntării nemijlocite;

Are loc alternarea frecventă și rapidă a formelor și procedeelor de luptă;

Conținutul și fizionomia formelor de acțiune (ofensiva și apărarea) tind să se apropie, datorită utilizării unor procedee dinamice și eficiente de nimicire a inamicului pe timpul apărării;

Acțiunile aeriene au un rol tot mai important in desfășurarea cu succes a luptei armate;

v) Acțiunile militare de amploare sunt bazate în exclusivitate pe mijloace blindate. Acestea au rolul decisiv în acțiunile forțelor terestre;

w)Terenul nu mai reprezenta un scop în sine, adică cucerirea și menținerea lui, ci rămâne cadrul natural al nimicirii forțelor și mijloacelor inamicului;

y) Centrul de greutate al luptei armate se deplasează în sfera tacticii;

În viitor lupta armată va avea probabil următoarele caracteristici:

Acțiunile terestre vor avea doar un rol de sprijin, principalele eforturi vor fi concentrate pe componenta verticală sau pe cea aero-spațială a luptei armate;

Se va pune accent pe distrugerea, nimicirea sau neutralizarea celor mai importante capacități de acțiune, asigurare și protecție ale inamicului, militare și economice, precum și pe neutralizarea mijloacele de contra acțiune rapidă pentru ai paraliza forța, voința de a rezista, și deci și voința politică de a acționa;

Armele nucleare și cele convenționale de înaltă performanță vor fi concentrate în spațiul cosmic, atmosferic și oceanul planetar ceea ce va spori posibilitatea declanșării luptei armate în aceste medii sau din aceste medii;

Prelucrarea superioară a informației in folosul sistemelor de armamente inteligente va permite distragerea cu precizia țintelor localizate oportun;

Lupta armată va fi un schimb de lovituri puternice și precise executate asupra unor zone, raioane și obiective, iar înfrângerea adversarului din punct de vedere politic și militar se va realiza, în cele mai multe cazuri, fără ocuparea teritoriului său;

Spațiul cosmic devine un nou teatru de operațiuni militare;

Se vor reduce armele nucleare ofensive și vor li înlocuite cu altele convenționale, strategic-ofensive;

În viitor lupta armată va începe printr-o operație aero-spațială ofensivă de ambele părți. Lovitura principalelor obiective va fi declanșată simultan din cosmos, spațiul aerian și de pe mare și va viza cu prioritate uzinele nucleare, chimice, barajele, centralele hidroelectrice etc.;

Datorită electronizării (cibernetizării) operațiilor militare, prin introducerea și folosirea pe scară largă a unor echipamente și sisteme electronice și de arme inteligente la toate structurile operaționale ale categoriilor de forțe armate. se prefigurează o nouă modalitate de ducere a luptei armate și anume cea cu fascicule electronice. Acest tip de luptă este caracterizat prin: înaltă precizie in lovire, efect distructiv limitat și imposibilitatea evitării loviturilor prin efectuarea unor manevre oportune și adecvate;

Vor spori acțiunile de război electronic care vor asigura: modificarea substanțială a raporturilor de forțe, dezorganizarea comenzi și controlului trupelor și armelor adresantului, reduce accesul cercetării adversarului la informațiile reale;

3.4.Situatia.Particularizarea ei la lupta armată.

Situația de luptă

A) Analiza situației în activitățile de conducere

Pentru domeniul militar, ca de altfel, pentru toate celelalte, previziunea este, poate cea mai dificilă funcție a conducerii. Dacă la pace se-acționează, de regulă, mult mai aproape de certitudine, riscurile, amenințările și pericolele fiind relativ reduse, în timp de război, incertitudinea și riscul sunt două dintre trăsăturile situațiilor care marchează amplu procesele de conducere. Dar, cum în general se spune că „a conduce înseamnă a cunoaște", previziunea, cu toate componentele sale— prognoză, planificare, programare – nu poate fi fundamentată pe presupunerea că situația este cum ne-o imaginăm și că viitorul va fi cum îl intuim. Pentru că, în confruntarea armată, valoarea cea mai înaltă angajată în acțiune este viața omului, cu toate dificultățile, previziunea trebuie așezată întotdeauna pe cunoaștere, iar aceasta pe cele mai solide temelii ale științei. Pe câmpul de luptă, în modul cel mai propriu, cunoașterea înseamnă viață, iar opusul ei, cel mai adesea, suferință și moarte. „Cunoaște-ți inamicul și cunoaște-te pe tine însuți; într-o sută de bătălii nu te vei expune nici unei primejdii – spunea Sun Tzî, cu mai bine de două milenii în urină – Când nu-ți cunoști inamicul, dar te cunoști pe tine însuți, șansele tale de victorie și de înfrângere sânt egale. Dacă nu-ți cunoști inamicul și nici pe tine însuți, este sigur că te vei găsi in primejdie in fiecare bătălie".

Pentru organizația militară, previziunea este un produs extrem de scump, pentru identificarea consecințelor imediate și pentru perioade lungi de timp, se raportează, adeseori, însăși, la independența, bunăstarea și existența statului. De aceea, volumul de informații implicate în elaborarea sa este imens. Pentru ca acestea să se transforme în cunoștințe (informații sigure și de mare semnificație) este nevoie de un efort uman, material și, evident, informațional îndelungat și cu costuri foarte mari.

Din cele menționate, militarii pot reține o concluzie de mare importanță: realitățile se pot constata, dar cel mai bine este să le creezi așa cum vrei să arate; previziunea nu poate fi ruptă de realitatea la care se raportează esențial, dar viitorul poate fi „modelat" astfel încât să te influențeze mai puțin el pe tine, decât 1-ai putea influența tu pe el. Cu alte cuvinte, acționează-astfel încât să nu smulgi succesul din ghearele destinului, ci să ți-1 asiguri tu însuți! În termeni militari, îndemnul are semnificația: cunoaște realitatea și influențează într-atât prezentul încât ceea ce plănuiești să obții prin luptă să se realizeze aidoma !

Diagnoza este baza informațională a prognozei. Raportată la obiectivele (misiunile) sale, previziunea, în ansamblu, ca și fiecare dintre cele trei componente – prognoza, planificarea și programarea – iau în analiză toți factorii situațiilor în care urmează a se acționa – inamicul, trupele proprii, terenul și starea timpului, așa cum rezultă din figura de mai jos.

A diagnostica înseamnă a analiza și determina starea sistemului la timpul prezent, a defini interacțiunile datorită cărora evoluția trecută a acestuia precum și starea în momentul analizei au determinat caracteristicile sale actuale. Prin urmare, diagnoza se focalizează pe starea prezentă a structurii militare și influențele ce au fost exercitate asupra sa în acțiunile ce s-au încheiat și în cele în curs de desfășurare. Această analiză își dovedește utilitatea ,într-un sens dublu;

oferă informații și cunoștințe referitoare la cauzele ce au determinat abateri negative (minusurile manifestării structurii militare) și abateri pozitive (succesele deosebite în comparație cu așteptările), în relație cu determinările entropice și antropice exercitate asupra structurii de factorii exteriori (inamic, teren și condițiile de timp și anotimp) și factorii interiori (propria organizație / structură militară);

permite desprinderea, pe cale științifică, a principalelor tendințe de manifestare a influențelor și determinărilor pe care fiecare dintre cei patru factori ai situației le vor exercita asupra evoluției acțiunilor viitoare și rezultatelor ce urmează să se obțină la finalizarea acestora.

Din cele enunțate, desprindem concluzia că diagnoza reprezintă un proces de feed-back, pentru a desprinde, îndeosebi, disfuncționalitățile în comportamentul organizației, cauzele care au produs eficiență mai scăzută, sau ineficientă parțială în raport cu misiunile (obiectivele) primite și-performanțele așteptate, ca și elementele ce au permis obținerea rezultatelor așteptate sau superioare acestora.

Diagnoza poate fi definită, prin urmare, ca totalitatea activităților desfășurate de comandamente și comandanți pentru colectarea, centralizarea, prelucrarea și difuzarea datelor și informațiilor, precum și pentru analiza și sinteza acestora, în scopul obținerii cunoștințelor relevante cu privire la acțiunea factorilor de influență externi și interni asupra elementelor de stare ale structurilor militare și la potențialele determinări ce le-ar putea avea asupra evoluției acestora in viitor, in raport cu misiunile primite. O reprezentare grafică a diagnozei ca proces se poate vedea la anexa 3.

În limbajul uzual, diagnoza înseamnă "cunoașterea situației". Sub această denumire, ea este surprinsă, în prezent în, toate regulamentele militare. Acestea o califică drept o obligație permanentă a comandanților tuturor structurilor militare, precum și a fiecărui ofițer din structura comandamentelor. Fondul (conținutul) cunoașterii este generat de situațiile în care se acționează și de manifestarea factorilor implicați în acțiune.

Activitățile desfășurate pentru elaborarea diagnozei sânt următoarele: procurarea (culegerea) datelor și informațiilor, prelucrarea datelor și informațiilor, difuzarea informațiilor, coroborarea informațiilor și cunoștințelor și formularea diagnozei.

Concluzionând putem afirma că scopul diagnozei este cunoașterea exactă a stării și posibilităților, într-un moment anume, a structurii conduse; obiectul diagnozei este reprezentat de factorii care influențează și condiționează conducerea structurii proprii și acțiunea prezentă și viitoare a acesteia; conținutul diagnozei este format din informații și cunoștințe referitoare la factorii situației, cu accent special asupra organizației (structurii) proprii, în raport cu mediul extern și cel intern.

Diagnoza constituie un atribut fundamental al practicii comandamentelor, asigurând sesizarea și formularea problemelor reale ale acestora. Ea nu se reduce la o descriere a stării sistemului, deși rezultatul său se poate exprima cu ajutorul unei descrieri. Ea se referă la stări prezente, la ceea ce este acum sistemul militar acțional investigat, spre deosebire de hotărârea în vederea ducerii luptei care are în vedere realități viitoare, posibile, sisteme acționale capabile de o evoluție alternativă și chiar implicând alternativa dintre funcționalitatea opțiunii și disfuncționalitate. Rezultă de aici că demersul diagnostic de cunoaștere a situației proprii și a inamicului nu se referă la procese inevitabile, nealternative, în care cunoașterea unei stări permite deducerea directă și precisă a celei viitoare. Diagnosticarea corectă, cât mai obiectivă a stării de fapt, dublată de un efort de modelare și abstractizare, permite intervenția activă a factorului de conducere în desfășurarea luptei, schimbarea proceselor disfuncționale și realizarea eficienței. Diagnoza nu are în vedere fapte imposibile. Dacă luptătorul nu este antrenat să acționeze în situații de maximă tensiune, de stres, nu are sens căutarea, de exemplu, a unor indicii relevante pentru depistarea rolului potențator al factorului moral în luptă.

În altă ordine de idei, diagnoza nu vizează doar simpla corespondență sau neconcordanță a modelelor acționale de luptă cu normalul, ci și o corespondență de esență sau chiar contrazicerea normalului. Se pare că în viitor tocmai ultima posibilitate poate constitui o legitate a acțiunilor de luptă. Chiar și pentru aceste cazuri însă diagnosticarea situației, indiferent de nivel și anverguri, necesită utilizarea unor modele praxiologice ale funcționării normale a sistemului de luptă, în raport cu care să se identifice starea reală prezentă, în acest caz, diagnoza nu este o simplă descriere, ci un proces de cunoaștere menit a compara ceea ce este cu ceea ce ar trebui să fie sau ar putea fi sistemul de forțe din subordine.

Diagnoza științifică a situațiilor conflictuale de luptă prezintă toate particularitățile proprii demersului științific : este o abordare rațională, teoretică, presupune răspunsuri argumentate, obținute prin mijloacele științei, a problemelor bine formulate de genul „ce exprimă x 2", „care este starea lui y 2". Problemele proprii diagnozei se deosebesc de cele specifice explicației (,,de ce ?", „pe ce bază ?" etc.) sau descrierii propriu-zise („cum ?"). Ele necesită respectarea următoarelor exigențe : să fie probleme puse în domeniul real al cunoașterii științifice a luptei armate și nu pseudoprobleme, să permită precizarea premiselor și să presupună existența unor mijloace de verificare a veridicității concluziilor. Spre deosebire de diagnoza empirică, diagnoza științifică presupune premise stabilite pe baza teoriei militare (explicații, predicții sau cel puțin descrieri științifice elaborate) și o structură logică validă.

Modelul este precondiția necesară oricărei diagnoze, chiar și atunci când nu este formulat explicit, El este presupus în calitate de criteriu de referință pe baza căruia evaluăm datele referitoare nemijlocit la realitatea supusă evaluării.

Complexitatea situațiilor de luptă, a interacțiunilor elementelor componente, existența unui mare număr de factori aleatori, limitele științei și artei militare, precum și cele de ordin subiectiv fac ca diagnoza să aibă gradul sau de probabilitate.

Din acest punct de vedere, rezultatul unei diagnoze este ipoteza ceea mai probabilă, necesitând o continuă verificare, pentru că în dinamica luptei survin fapte noi care îi schimbă configurația și probabilitatea.

Preocuparea pentru modelarea comportării unor procese sau sisteme din natură și societate nu este nouă, ci însoțește întreaga dezvoltare a cunoașterii, fiind determinată de dorința permanentă a oamenilor de a afla evoluția și rezultatele previzibile ale unor evenimente sau sisteme reale, încă înainte de a se adopta o decizie sau de a fi utilizate. Ea s-a impus atunci când, datorită complexității sistemelor cercetate sau utilizate, comportarea lor viitoare nu a mai putut fi intuită numai pe baza experienței dobândite. A apărut astfel necesitatea ca pentru studiul structurii și identificării proceselor reale să se elaboreze modele ale acestora, care să imite comportarea sistemului studiat.

Inițial au fost elaborate modele teoretice, dar o dată cu dezvoltarea științei au căpătat o largă utilizare modelele de natură fizică, construite prin similitudine, iar apoi prin analogie, permițând studiul sistemului real pe un model, realizat la scară redusă, dar care cuprinde caracteristicile sale esențiale.

Modelarea este o metodă de cercetare a unor procese sau fenomene prin substituția obiectului real, având la bază identificarea unor asemănări fizice, biologice, matematice etc. între două sisteme (obiecte) studiate în raport cu anumite caracteristici stabilite. Cu cât modelul sistemului studiat este mai detaliat, cu atât acesta reflectă mai exact caracteristicile și performanțele sistemului real.

Modelarea unui sistem sau proces fizic oarecare presupune găsirea unei relații care să îndeplinească următoarele condiții : modelul să reprezinte o aproximare suficient de exactă a sistemului real ; să asigure o concordanță deplină între elementele procesului fizic și cele ale modelului acestuia ; domeniul de variație a timpului să fie același m procesul fizic și în modelul său ; sistemele complexe, de regulă, să se descompună pentru studiu în mai multe componente (subsisteme) intercorelate, fiecare componentă având asociat modelul său propriu, caracterizat prin elemente specifice de intrare și de ieșire.

Sintetizând experiența științifică acumulată, se poate estima că procesul de modelare a unui sistem, obiect sau fenomen presupune parcurgerea următoarelor etape : formularea problemei de rezolvat ; colectarea și prelucrarea primară a datelor despre sistemul sau obiectul real ; construirea modelului, care implică stabilirea structurii și algoritmului de funcționare, definirea elementelor de legătură ale procesului studiat cu modelul, identificarea parametrilor de stare definitorii ai procesului, a relațiilor dintre aceștia și a tipurilor de prelucrări pe care le comportă, exprimarea cantitativă a scopului și criteriilor de eficacitate ale modelării în funcție de acești parametri ; evaluarea performanțelor modelului ; validarea modelului prin experimentarea sa pe un număr mare de situații posibile și determinarea clasei soluțiilor acceptabile ; analiza datelor obținute prin modelare și implementarea soluției determinată ca satisfăcătoare.

Elementul fundamental al teoriei modelării îl constituie conceptul de model. De obicei, prin model se înțelege reprezentarea într-o formă fizică sau simbolică (de exemplu, matematică) a unor sisteme, procese sau fenomene din realitatea obiectiva, a căror comportare, datorită complexității sau urmărilor funcționării reale a acestora, nu poate fi identificată prin observare directă. Scopul principal al oricărui model este de a descrie structura internă, elementele de intrare și de ieșire, relațiile, tipurile de legături dintre elementele constitutive, restricțiile și perturbațiile ce definesc un sistem sau fenomen real. Comportarea modelului este evaluată prin starea variabilelor de ieșire, care este determinată logic de variabilele și parametrii de intrare, precum și de restricțiile impuse funcționării modelului. De regulă, dependența variabilelor de ieșire de variabilele de intrare este stabilită de structura logică a modelului.

În funcție de metoda utilizată pentru construirea modelelor acestea pot fi : modele teoretice ; modele fizice ; reprezentări ale originalului, copii la scară redusă ale acestuia sau modele analogice ; modele matematice, analitice sau stohastice (de simulare).

B) Modele de analiză a situațiilor de luptă

Analiza situației in cadrul sistemului acțiunii

În timp de război acțiunea militară îmbracă forma luptei armate, urmărind nimicirea inamicului și obținerea victoriei pe teatrul sau teatrele de operații. Lupta armată este o concretizare a acțiunilor militare desfășurate în principiu pe timp de război, acțiuni care la rândul lor materializează principala funcție a sistemului militar. Astfel lupta armată privită ca acțiune, reprezintă un sistem compus din următoarele elemente: agentul, scopul, situația acțională, obiectul acțiunii, rezultatul acțiunii, conexiunea conflictuală (bazată pe lupta armată ce definește relația dintre categoriile de agenți ai acțiunii militare aparținând trupelor proprii și celor inamice), mijloacele, operațiile, metodele.

Agentul. Prin definiție, agentul este subiectul uman, individual sau colectiv, care preconizează acțiunea și participă în mod deliberat la executarea ei. Considerând acțiunea militară la diversele niveluri posibile, de la cel al statului și până la cel al fiecărei unități și subunități, vor putea avea rolul de agent, în principiu, următoarele elemente :

conducerea politico-militară;

comandanții militari și comandamentele diferitelor eșaloane ale forțelor armate;

trupele ;

alte formațiuni de luptă organizate care participă la acțiunea militară.

Reținem atenția asupra faptului că, in accepțiunea praxiologică, agentul acțiunii militare nu se reduce la sfera conducerii, ci cuprinde în egală măsură concepția și execuția.

Scopul. Se înțelege prin scop reprezentarea anticipata pe care și-o face agentul asupra rezultatului acțiunii sale. In acțiunea militară scopul se exprimă și se concretizează in misiune, începând cu misiunea întregii armate și terminând cu misiunile încredințate fiecărei subunități și fiecărui militar.

Caracterul specific al acțiunii militare își are sorgintea în conținutul și trăsăturile misiunii. Obiectivele exprimate în misiuni își au genera in scopurile politice ale războiului, care, la rândul lor, sânt determinate de interesele părților beligerante.

Obiectul. Prin obiect al acțiunii înțelegem orice corp, substanță, sistem natural sau social asupra căreia se exercită sau se răsfrânge acțiunea nemijlocită a agentului.

În timp de război, obiectul acțiunii militare este în primul rând inamicul, cu întregul său potențial de luptă, asupra căruia se aplică loviturile forțelor proprii, pentru a-i produce cit mai multe pierderi, a-i slăbi capacitatea combativă și a-i provoca, în final, înfrângerea. Concomitent, ținând seama de efectele tehnicii de luptă moderne, acțiunea militară se exercită asupra mediului natural și a condițiilor geostrategice ale părților beligerante.

Mijlocul. în accepțiunea praxiologică, prin mijloc al acțiunii se înțelege instrumentul, unealta, dispozitivul sau orice alt element care se interpune între agent și obiect în vederea realizării scopului. Alegerea mijloacelor constituie un moment important în proiectarea unei acțiuni.

Mijloacele acțiunii militare sânt, de regulă, armamentul și tehnica de luptă cu care forțele armate se pregătesc la pace și acționează împotriva inamicului în război. Folosirea acestor mijloace determină caracterul distructiv al luptei armate, specificul ei în raport cu celelalte tipuri de acțiune socială.

Operațiile. înfăptuirea oricărei acțiuni care are un anumit grad de complexitate presupune o succesiune de operații ce se desfășoară în timp, potrivit unor reguli sau norme. Operația este deci un moment al acțiunii, o fază sau etapă intermediară în realizarea scopului final.

Metoda. Modul de structurare a operațiilor, succesiunea lor naturală, procedeele folosite pentru atingerea scopului poartă numele de metodă a acțiunii respective. Metoda unei acțiuni poate fi descrisă printr-un ansamblu de reguli, norme, indicații sau propoziții praxiologice, care sânt studiate de logica acțiunii. În acțiunea militară metoda include în principal formele și procedeele de luptă.

Situația. Orice acțiune se desfășoară într-o situație dată, într-un cadru social determinat, la care agentul se raportează în mod necesar. Un loc aparte îl ocupa condițiile în care se desfășoară acțiunea militară. Luarea în considerare a ansamblului acestor condiții oferă o imagine realistă, multilaterală a situației în care se concepe și se desfășoară acțiunea militară.

Rezultatul. Orice acțiune se încheie cu un rezultat final, care constituie și punctul de plecare pentru o nouă acțiune. Prin rezultat se înțelege realizarea, mai mult sau mai puțin exactă, a scopului acțiunii, precum și orice alt obiect sau eveniment apărut ca urmare a șirului de operații executate de agent. Deseori, rezultatul nu corespunde în întregime scopului propus, fie pentru că el nu se realizează în totalitate, fie pentru că în rezultat apar efecte secundare, neprevăzute sau neplanificate inițial. Este posibil, de asemenea, ca rezultatul să depășească scopul propus, să reprezinte mai mult decât preconizase agentul.

În acțiunea militară, raportarea rezultatului la scop și asigurarea concordanței dintre cele două momente, ca stare inițială și stare finală a acțiunii, necesită a fi permanent in atenție, ținându-se seama îndeosebi de efectele pe care le poate avea acțiunea inamicului. Aceasta presupune nu identificarea absolută a rezultatului cu scopul, ci acceptarea unei posibile deosebiri de ordin cantitativ și calitativ și adoptarea măsurilor necesare în desfășurarea acțiunii, atât pentru a preveni, înlătura sau diminua împrejurările nefavorabile, care pot provoca îndeplinirea doar parțială sau chiar neîndeplinirea scopului (misiunii), cit și pentru exploatarea oportună a împrejurărilor favorabile, care permit să se realizeze mai mult decât scopul propus.

Sistemul de cunoștințe. Acțiunea umană implică deținerea de către agent a cunoștințelor și informațiilor necesare cu privire la scopul, obiectul, mijloacele, condițiile, procedeele, operațiile, precum și la regulile, normele și sistemul de valori ce reglementează și motivează acțiunile ce urmează a se desfășura. Totalitatea acestora constituie componenta informațional-cognitivă a acțiunii. Cu cât acțiunea întreprinsă este mai complexă, iar transformările pe care le produce sânt mai profunde și rezultatele mai importante, cu atât mai vast și mai divers trebuie să fie conținutul componentei informațional-cognitive.

Pentru obținerea unui grad înalt de eficiență al acțiunii militare este necesar ca agentul să posede o gamă largă de cunoștințe și informații cu privire la forțele proprii, inamic, misiune, mijloace, condiții și celelalte elemente componente ale acțiunii. Vor apărea însă frecvent restricții impuse de inamic și de timpul scurt aflat la dispoziție pentru luarea hotărârilor, astfel încât acțiunile de luptă se vor desfășura, de regulă, în condițiile unui anumit grad de incertitudine.

Acțiunea militară a fost studiată de Tadeusz Kotar-biriski și a constituit unul din domeniile ce i-au permis să formuleze conceptul de cooperare negativă, utilizat de el pentru a caracteriza tipul specific de acțiune umană denumit „luptă" sau „acțiune de luptă". În timp ce cooperarea pozitivă pune problema modului în care se poate realiza maxima eficiență a structurii unui colectiv în acțiune, cooperarea negativă ridică o problemă praxiologică având un conținut opus : cum să slăbești colectivul pe care îl combați. „Căci lupta — spune Kotarbiriski — este o formă de acțiune în care oamenii își îngreuiază unii altora realizarea unor scopuri, sporind presiunea situațiilor coercitive, a situațiilor critice, a situațiilor cu o singură ieșire, obligându-i astfel pe partenerii cooperării negative să născocească metode tot mai ingenioase de a face o treabă".

Evident, aici se atribuie luptei un înțeles mult mai larg decât cel propriu luptei armate, și anume înțelesul oricărei acțiuni în care există adversari, părți care urmăresc scopuri opuse, fără ca relația dintre ele să fie neapărat antagonică (de exemplu, lupta sportivă sau relația dintre acuzator și apărător într-o acțiune judiciară). Observăm, de asemenea, în pasajul citat, utilizarea repetată a conceptului de situație și definirea luptei prin situațiile specifice pe care le creează. Situațiile de luptă obligă subiecții să acționeze într-un anumit mod pentru a-și realiza scopurile. Aceeași idee se desprinde și dintr-un alt pasaj : „Preceptul cel mai general al cooperării negative este : creează dificultăți adversarului, iar un luptător priceput, sigur de propria sa eficiență, este dispus să creeze situații dificile pentru ambele părți numai pentru a îngreuia situația părții adverse" .

Prin situație (cadru situațional, ansamblu,situațional), praxiologia înțelege realitatea socială concret-istorică în care se desfășoară acțiunea umană. Există întotdeauna un cadru social determinat în care se formează și la care se raportează interesele, motivele și scopurile oricărei acțiuni. Conceptul de situație are o importanță deosebită pentru înțelegerea determinismului acțiunii. Eficiența acesteia depinde de măsura în care agenții cunosc situația reală și, în deciziile adoptate, țin seama de factorii, necesitățile și posibilitățile ei.

Subiectul se confruntă întotdeauna cu o situație creată prin activitățile anterioare ale oamenilor și în care se integrează prin efectul firesc al determinismului social. Dacă vrea să fie eficient, el nu-și poate propune scopuri a căror îndeplinire nu este posibilă în situația dată. Pe de altă parte, situația poate deveni obiect al acțiunii, în sensul transformării situației date într-o situație nouă, favorabilă pentru realizarea trebuințelor și năzuințelor umane. Putem deci considera situația dată și situația nou creată ca premisă, cadru de desfășurare și rezultat al acțiunii, iar subiectul ca demiurg al transformărilor necesare.

Analizând situația ca subsistem al sistemului acțiunii(a se vedea anexa 2), putem identifica situația de luptă doar când acțiunea este una militară. Deci situațiile de luptă apar în cadrul luptei armate.

În esență lupta armată se duce de către forțele luptătoare, celelalte forțe contribuind la îndeplinirea scopurilor acestora, sprijinindu-le și asigurându-le condiții optime ca acestea să-și desfășoare acțiunile cu succes. Deci situațiile de luptă privesc în mod special forțele luptătoare.

O posibilă abordare sistemică a situațiilor de luptă se poate face din perspectiva locului și rolului pe care îl ocupă în cadrul acțiunii militare interpretate ca sistem. În acest caz situația este reprezentată de elementul natural. Interpretat ca sistem elementul natural se constituie intr-un subsistem cu un grad de stabilitate relativ ridicat, fiind slab influențat de acțiunile desfășurate de către agenți.Ca elemente ale acestui subsistem se deosebesc: relieful, detaliile de planimetrie, condițiile climatice și atmosferice, fauna și flora. Toate acestea își aduc o contribuție la influențarea într-o măsură mai mare sau mai mică a desfășurării acțiunii, reprezentând in principiu spațiul în care aceasta se desfășoară.

Analiza din punct de vedere militar a spațiului geografic în care este posibil să se desfășoare acțiuni militare, constituie un proces intelectual complex menit să ofere soluții de optimizare și eficientizare a raportului dintre agent, mijloc de luptă și scop pe de o parte și spațiu și timp de cealaltă parte. Principala problemă la care va trebui să oferim soluții consta în identificarea acelor caracteristici ale formelor de relief care, într-un anume fel, determină organizarea, planificarea și desfășurarea acțiunilor militare.

Terenul. Terenul constituie unul din elementele importante în orice situație de luptă și are o influență considerabilă asupra acțiunilor militare ale trupelor.

Posibilitățile de observare, de mascare a trupelor și mijloacelor de luptă, executarea manevrelor, protecția împotriva acțiunilor de foc ale inamicului, amenajarea genistică, accesibilitatea tehnicii sunt activități dependente in principal de caracteristicile formelor de relief, de natura solului și detaliile de planimetrie, existente în spațiul acțiunii militare.

Analiza terenului presupune determinarea caracterului general al reliefului, și anume a formelor de relief ce îl definesc (șes, deal, munte). Drept criterii de analiză vom folosi următoarele elemente:

înălțimea absolută, în metri față de nivelul mării;

diferențele de nivel relative;

înclinarea pantelor (în grade).

Rezultatele acestei analize trebuie să se refere și la proprietățile militare ale terenului. Dar aceste criterii de analiză nu sunt suficiente pentru a surprinde în detaliu proprietățile militare ale terenului, impunându-se o determinare exactă a caracteristicilor formelor de relief.

Astfel principalele caracteristici ale formelor de relief sunt:

înălțimea formei de relief și gradul de înclinare a pantelor;

natura solului din care este alcătuită forma de relief; forma sub care se prezintă relieful;

orientarea formelor de relief față de punctele cardinale sau față de alte forme de relief;

influența formelor de relief vecine sau situate în imediata apropiere;

detaliile de planimetrie naturale și artificiale existente pe formele de relief;

accesibilitatea terenului;

existența văilor și orientarea acestora.

Înălțimea formei de relief și gradul de înclinare a pantelor. Înălțimea formei de relief și gradul de înclinare a pantelor în raport de altitudinea fața de nivelul mării și de gradul de accesibilitate, înălțimile se împart în: munți înalți – peste 2000 m și pante cu o înclinare de peste 25 de grade, munți de înălțime medie între 1000 și 2000 m și o înclinare a pantelor cuprinse între 10 și 20 de grade, munți de mică înălțime cu altitudini cuprinse intre 800 si 1000 m și o înclinare a pantelor cuprinsă între 5 și 10 grade ; dealurile cu altitudini de până la 800m și o înclinare a pantelor de 2-5 grade; terenul șes sau de câmpie este puțin înalt, nu depășește 200m față de nivelul mării și are o înclinare a pantelor de pană la 1 grad.

Importanța militară a caracteristicilor de înălțime a formelor de relief se referă în principal la: condițiile de observare și mascare, accesibilitatea tehnicii de luptă, adoptarea dispozitivului de luptă și realizarea manevrei.

Natura solului. Natura solului din care este alcătuită forma de relief studiată prezintă importanță pentru, amenajarea genistică, accesibilitatea tehnicii militare, realizarea dispozitivului de luptă precum și a unor drumuri de acces de importanță tactică.

Forma. Forma reprezintă o caracteristică importantă a reliefului. Alături de înălțime și gradul de înclinare a pantelor, constituie unul din criteriile prin care se pot clasifica formele de relief.

Importanța militară a caracteristicilor de formă ale elementelor de relief este ușor de sesizat. Adoptarea dispozitivului de luptă de către o subunitate, unitate sau mare unitate se va face ținând cont de formele reliefului în care se va purta acțiunea militară.

Influența formelor de relief vecine sau situate în imediata apropiere. După cum se cunoaște, relieful unei regiuni este reprezentat din mulțimea formelor ce îl compun. Din punct de vedere militar o formă de relief poate veni în avantajul sau în dezavantajul forțelor ce desfășoară o acțiune militară. De asemenea succesiunea formelor dă teren ce avantajează forțele în acțiune poate fi întreruptă de forme de teren ce să le dezavantajeze. Diminuarea implicațiile nefavorabile ale formelor de relief asupra acțiunii militare. Se realizează prin: dispozitive suple, elastice și mobile; sistem de lovire unitar și coerent; manevre rapide atât de forțe și mijloace cât și de foc; organizarea dinamico-pulsatorie a forțelor.

Accesibilitatea terenului. Accesibilitatea terenului este dependenta de caracteristicile tehnico-tactice ale tehnicii de luptă precum și de formele de relief, rețeaua hidrografică, natura sulului, vegetația și starea vremii. Trebuie să precizăm că accesibilitatea terenului nu face referiri la căile de comunicație, ci la terenul din afara acestora.

Terenul după gradul de accesibilitate se clasifică în:

teren ușor accesibil – nu limitează viteza și direcția de deplasare în diferite dispozitive și nu sunt necesare amenajări sau consolidări ale terenului;

teren accesibil – limitează puțin viteza și direcția de deplasare, iar în unele locuri sunt necesare amenajări sau consolidări. Deplasarea autovehiculelor pe roți este ușor îngreunată;

teren greu accesibil – permite deplasarea mașinilor pe șenile cu viteză mică, numai pe anumite direcții. Deplasarea mașinilor pe roți este aproape imposibilă. Limitează folosirea tehnicii de luptă în dispozitive dispersate;

teren inaccesibil – nu permite deplasarea mașinilor pe șenile și pe roți.

Accesibilitatea terenului influențează în special executarea manevrei de forțe și mijloace dar și realizarea dispozitivului de luptă.

Existența văilor și orientarea acestora.Caracteristicile principale ale văilor sunt: lungimea, lățimea, înclinarea versanților, natura solului și dimensiunile cursului de apa care o străbate. Din punct de vedere militar, văile condiționează adoptarea dispozitivului de luptă, executarea manevrei, sistemul de lovire și amenajarea genistică.

De exemplu o vale largă, orientată perpendicular pe direcția de ofensivă a unei structuri militare constituie un obstacol important impunând realizarea unor măsuri speciale (forțare) de acțiune. Acțiunea in lungul unei văi străbătute de un curs de apă mijlociu sau mare implică fracționarea forțelor și deci la îngreunarea manevrei de pe o direcție pe alta.

Influența formelor de relief asupra desfășurării acțiunilor militare. Acțiunea militară, după cum se cunoaște, se desfășoară în timp și spațiu, în proiectarea scopului acțiunii militare, pe lângă determinările de ordin material (dotare cu tehnică de luptă si asigurare logistică), financiar, de pregătire și educare pentru luptă a trupelor, trebuie să ținem cont și de caracteristicile spațio-temporale ale regiunii în care se vor desfășura luptele.

Aceste caracteristici spațio-temporale, în majoritatea cazurilor, constituie criteriul de bază al stabilirii scopurilor și totodată al reușitei acțiunii.

Acțiunea militară violentă, la care ne vom referi în acest capitol, poate îmbrăca două forme: apărarea si ofensiva.

In studiile de teorie militară și în regulamentele de specialitate aceste două forme de luptă sunt tratate pe larg, la modul ideal, în condiții de relief, timp și starea vremii standard și mai puțin în condiții particulare. In activitatea practică acest lip de acțiune este tot mai puțin probabil de realizat, datorită varietății formelor de relief. Astfel, dacă la eșaloanele tactice mici (grupă, pluton, companie), sunt situații în care acțiunea militară se poate produce cât mai aproape de modelul standard (datorită dimensiunii spațiale reduse în care se duce acțiunea), la eșaloanele mari, unde dimensiunea spațială a luptei include mai multe forme de relief, probabilitatea producerii acțiunii în condiții ideale este aproape de valoarea zero.

Influența reliefului muntos și deluros asupra acțiunilor militare. Relieful muntos și deluros, acoperit în mare parte de păduri, favorizează lupta de apărare. Obstacolele naturale, dar și artificiale, peste care se suprapune sistemul de lovire, permit organizarea apărării cu forțe puține. In funcție de importanța unor raioane, aliniamente, noduri, terenul muntos și deluros favorizează organizarea apărării zonale, sprijinită de obstacole naturale (munți, dealuri, poduri, cursuri de apă) și lupta de încercuire sau in condiții de izolare.27

Pe direcțiile în care terenul este greu accesibil, sau inaccesibil apărarea poate fi organizată cu forțe puține, cu scopul de a interzice acțiunea inamicului și infiltrarea acestuia în dispozitivul propriu pentru a ne întoarce apărarea.

În zonele favorabile acțiunilor ofensive (văi, depresiuni, culoare, trecători) apărarea trebuie să fie bine pregătită, deoarece succesul ofensivei pe o anumită direcție creează condiții favorabile executării manevrei de întoarcere,deci succese ofensive și pe alte direcții.

O atenție deosebită trebuie acordată apărării înălțimilor dominante, ghidurilor orografice, trecătorilor, nodurilor de comunicație. Apărarea circulară, acțiunile manevriere cu subunități mici și sprijinul reciproc prin foc sânt trăsături definitorii ale acțiunii militare de nivel tactic.

Amenajarea genistică, datorită naturii solului, necesită un consum mare de timp, de forțe și materiale și prezintă următoarele particularități:

lucrările de amenajare genistică se realizează de regulă în profile diferite în funcție de teren;

peste râuri și defilee înguste se construiesc funiculare, punți și poduri suspendate;

se pregătesc prăbușiri de stânci, abatize, distrugeri de drumuri și de treceri peste cursurile de apă;

se instalează baraje și obstacole pe direcțiile de acțiune ale inamicului;

se iau măsuri pentru repararea lucrărilor distruse, deblocarea drumurilor, prevenirea și combaterea incendiilor;

se folosesc la maximum proprietățile naturale ale terenului;

în raport cu structura solului acestea se execută în umplutură sau semi-umplutură;

în raioanele cu munți înalți, pe pantele abrupte se pregătesc avalanșe;

adăposturile naturale (peșteri, grote) și tunelurile se amenajează pentru protecția împotriva armelor de nimicire în masă.

Sistemul de lovire se organizează astfel încât să asigure executarea focului etajat, încrucișat, oblic și de flanc, pentru ca barajele, drumurile, potecile intersecțiile de drumuri și văi și poienile să fie apărate cu foc. Mijloacele de foc se dispun etajat, pe pantele orientate spre inamic și pe contrapante pe toată adâncimea dispozitivului de luptă.

Văile se apără cu foc pe toată lungimea lor. În pregătirea luptei trebuie să se țină seama și de schimbările bruște ale condițiilor meteorologice, de posibilitatea producerii avalanșelor, a ruperii barajelor și a producerii incendiilor.

Contraatacurile se execută de sus în jos, de-a lungul văilor și crestelor, iar când accesibilitatea terenului nu ne permite lovitura în flanc și spate ,se vor executa și frontal.

Ofensiva în teren muntos și deluros împădurit este influențată de:

relieful puternic frământat, acoperit, compartimentat și de existența unor porțiuni de teren greu accesibil sau inaccesibil care limitează sau fac imposibilă folosirea tehnicii de luptă;

existența spațiilor din teren asupra cărora nu se poate executa foc;

căi de acces ascunse;

număr redus de drumuri și de capacitate limitată;

posibilitățile reduse de observare, orientare, indicare a obiectivelor corectare a focului;

pericolul producerii și extinderii incendiilor;

particularitățile propagării undelor electromagnetice;

înclinarea mare a pantelor ce determină creșterea consumului de carburanți și scade puterea motoarelor.

Datorită compartimentării reliefului acțiunile de luptă sunt canalizate pe direcții, iar manevra de forțe de pe o direcție pe alta este mult îngreunată, uneori chiar imposibilă, ceea ce conferă acțiunilor de luptă un puternic caracter de independență. Raioanele împădurite reduc ritmul de ofensivă și de aceea este bine să fie ocolite. Ofensiva în munți se duce în lungul comunicațiilor, văilor, platourilor, crestelor accesibile, culoarelor, defrișărilor și poienilor.

Datorită caracterului formelor de relief, manevra cea mai adecvată în ofensiva în munți este cea de întoarcere și învăluire. Trupele aflate în apărare trebuiesc lovite simultan atât de front cât și în spatele dispozitivului de luptă. Asigurarea genistică întâmpină aceleași dificultăți ca și în cazul apărării.

Influența reliefului de podiș și câmpie asupra acțiunilor de luptă. După cum se cunoaște relieful de podiș este ușor ondulat iar cel de câmpie este în mare parte neted. Acesta nu pune probleme deosebite în organizarea și ducerea acțiunilor militare atât ofensive cât și de apărare. Accesibilitatea terenului, densitatea relativ mare a căilor de comunicații, lipsa obstacolelor naturale deosebite fac posibilă întrebuințarea tuturor categoriilor de tehnică. De asemenea amenajarea genistică se poate realiza în timp scurt și în volum complet atât manual cât și mecanizat. Manevra de forțe și mijloace este ușor de realizat. Sistemul de lovire se organizează astfel încât să asigure lovirea cu foc a inamicului de la bătaia maximă și pe toată adâncimea misiunii de luptă. Condițiile de observare de pe înălțimi proeminente pot asigura cercetarea a peste 60% din suprafața de luptă. Mascarea naturală nu este asigurată, fiind necesare ample masuri ce privesc ascunderea trupelor și a mișcărilor acestora. Cercetarea prin radiolocație se poate realiza, la randamente maxime, datorită caracterului neted al suprafeței terenului. În zonele cu culturi agricole înalte atât apărarea cât și ofensiva prezintă unele particularități.

Astfel apărarea este avantajată de posibilitatea executării in ascuns a manevrelor. Existența lucrărilor de hidroameliorații precum și posibilitatea executării de inundații controlate fac ca apărarea în aceste zone să fie eficientă și stabilă.

Ofensiva, în aceste regiuni, este pe de o parte îngreunată de slabele posibilități de observare, orientare și indicare a obiectivelor, de executarea manevrei și deplasarea trupelor în zonele inundate artificial, iar pe de altă parte avantajată de condițiile de mascare oferite de înălțimea culturilor.

In zonele de câmpie și podiș cursurile de apă au lățimea, adâncimea și debitul de apă destul de mari, ceea ce fac din acestea, obstacole naturale ce avantajează apărarea și pune probleme ofensivei. De asemenea sistemul de irigații și de canale de hidroameliorații constituie o rețea densă de baraje ce compartimentează terenul și canalizează acțiunea pe anumite direcții, cursurile de apă apărate se depășesc prin forțare (din contact nemijlocit sau în mișcare) iar cele neapărate se trec pe mijloace improvizate, portițe, poduri de pontoane, poduri permanente sau pe amfibii.

Relieful de câmpie și podiș, sub aspectul importanței militare, reprezintă spațiu în care, în funcție de măiestria comandanților și priceperea luptătorului, se pot urmării atât scopuri ofensive cât și defensive.

În concluzie determinările formelor de relief asupra fizionomiei luptei sunt multiple, complexe și permanente și formează componenta spațială a acțiunii militare.

Detaliile de planimetrie naturale și artificiale existente pe formele de relief. Detaliile de planimetrie naturale sunt: lacuri, păduri, mlaștini, terenuri pietroase etc., iar cele artificiale sunt: localități, construcții industriale și civile, căi de comunicații și de transmisiuni, lucrări de artă etc.

Importanța militară a formei de relief este sporită de existența și caracteristicile acestor detalii. Formelor de relief li se sporește valoarea militară, în mod intenționat, încă din timp de pace, prin acțiuni ce vizează amenajarea teritoriului pentru apărare.

De asemenea planurile de urbanism, planurile obiectivelor economice și culturale țin cont de necesitățile pentru apărarea teritoriului național. Rețeaua hidrografică influențează și ea acțiunile de luptă în funcție de particularitățile ei. Apa sub variatele ei forme, alcătuiește unul din cele mai importante elemente ale peisajului geografic, atât prin răspândire cât și prin rolul ei în natură. Clima, în special cantitatea de precipitații, influențează rețeaua hidrografică prin: cantitatea de apă ce cade pe suprafață și care determină debitul râurilor, precum și prin distribuția în timp a precipitațiilor și temperaturii, care determină regimul do curgere a apelor.

Densitatea cea mai mare de râuri se întâlnește în zona munților cu înălțimi mijlocii, unde cade cea mai mare cantitate de apa și unde roca este mai rezistentă la coroziune. Cea mai rară rețea hidrografică se afla în zonele de câmpie.

Pădurile influențează acțiunile de luptă în funcție de anumite particularități ca mărimea, caracteristicile specifice, natura solului, existența poienilor, benzi defrișate și altele. Pădurile se deosebesc: după formă și clajare (simple și complexe), după desime și gradul de includere al raioanelor (rare, dese și compacte), după înălțimea și grosimea medie a copacilor deci după vârstă (tinere 5-6m înălțime și în jur de 10 centimetri grosime; mijlocii peste 5-6m înălțime și o grosime de până la 20-25cm; bătrâne peste 25cm grosimea copacilor) și după specie (de foioase, de conifere, mixte).

Deci valoarea militară a unei forme de relief depinde într-o mare măsură de detaliile naturale și artificiale existente pe acesta.

Dispozitivul de luptă, sistemul de lovire, manevra, sistemul de conducere, mascarea, protecția și siguranța trupelor sunt câteva din elementele de structură ale acțiunii care variază în funcție de densitatea, calitatea și natura detaliilor existente pe formele de teren din spațiul de acțiune al forțelor militare.

Condițiile climatice și atmosferice. Termenul de clima sau climat reflecta regimul mediu multianual al stărilor de vreme care rezultă din interacțiunea factorilor radiativi, circulația generală a maselor de aer și condițiile fizico-geografice aflate sub influența tot mai accentuată a activității societății omenești. Clima provine din grecescul "klime" care semnifică înclinare ;s-a extrapolat de la faptul că pe cea mai mare partea globului razele solare fac cu suprafața terestră diferite unghiuri de înclinare. Interferența în timp și spațiu a elementelor climatice duce la o diversitate de combinații exprimate într-o varietate de tipuri climatice.

Sistematizarea climatelor s-a bazat pe diferite criterii cum ar f i: temperatura, efectele asupra lumii vegetale și animale, precipitații, structura verticala a maselor de aer etc.

Din compararea lor ies în evidență următoarele concluzii:

desfășurarea zonală a principalelor tipuri climatice este relativ simetrică în raport cu ecuatorul;

abateri ale arealelor tipurilor de clima impuse de factorii regionali ca: raportul uscat/apă în cele două emisfere, desfășurarea lanțurilor montane cu înălțimi mari, curenților oceanici, circulația musonică.

Principalele zone și tipuri de climat sunt: clima zonei ecuatoriale, clima zonei sub-ecuatoriale, clima zonelor tropicale, clima zonelor subtropicale, clima zonelor temperate, clima zonelor subpolare, clima zonei polare.

Condițiile climatice. Condițiile climatice de ansamblu se referă, .în cea mai mare parte, la factorii genetici ai climei.

Condițiile climatice au în vedere: factorii radiativi cu bilanțul radiativ, circulația generala din atmosfera terestră, temperatura aerului, regimul precipitațiilor, regimul vânturilor, fenomene meteo-climatice.

Factorii radiativi

îndeplinesc o funcție profunda, activă, materializată prin componentele bilanțului radiativ. Cel din urmă se concretizează printr-un proces complex de schimburi de energie radianta, valoarea lui este definită de diferența variabilă dintre mărimea radiației absorbite și a radiației efective. Valorile bilanțului radiativ sunt pozitive în lunile februarie-noiembrie.

Circulația generala din atmosfera terestră

Are în vedere centrii barici care acționează asupra climei. Alcătuiesc un câmp baric mediu ce determină circulația cea mai frecventă a maselor de aer. Modificarea maselor de aer și a fronturilor atmosferice legate de aceste centre de acțiune se materializează printr-o serie de tipuri barice, în funcție de care rezulta tipuri de vreme sau de timp.

Temperatura aerului

Repartiția temperaturii aerului pe teritoriu prezintă variații latitudinale și mai ales altitudinale, determinate de interacțiunea radiației solare cu circulația generală a atmosferei și suprafața activă subiacentă

Regimul precipitațiilor atmosferice

Diferitele tipuri de precipitații cad pe un anume teritoriu la intervale de timp neegale și dau cantități variabile de apă din cauză că procesele de formare a norilor și precipitațiilor sunt foarte complexe și felurite.

Regimul vântului

Regimul vântului este determinat de caracterul, succesiunea și frecvența sistemelor barometrice și a proceselor circulației atmosferice, precum și de factorii fizico-geografici

Fenomene meteo-climatice

O serie de procese și fenomene atmosferice a căror apariție și mod de manifestare pot avea o frecvență redusă, prezintă interes pentru cunoașterea anumitor particularități ale climei unei zone. În principal, producerea lor este legată de procesele advective și radiative locale, motiv pentru care ele se prezintă discontinuu în timp și deosebit de neuniform repartizate pe suprafața zonei.Ca exemplu de fenomene de acest tip pot fi enumerate: viscolul, poleiul, chiciura, ceața, etc.

Factorii diferiți de climă își pun amprenta asupra înzestrării trupelor și principiilor de organizare și ducere a acțiuni lor de luptă. Orice arma, mașină sau altă tehnică nou introdusă în înzestrare trebuie să facă față condițiilor de climă specifică zonei în care se acționează.

Fauna și flora. Flora se definește ca fiind ansamblul de plante de pe întreg globul sau dintr-o anumită regiune și este influențată de poziționarea acesteia pe altitudine și longitudine , de temperatură , de umiditatea din zonă, de cantitățile de apă existente, de natura solului, etc. Vegetația influențează acțiunea militară in funcție de densitatea, înălțimea, consistența și culoarea acesteia. Prin urmare poate oferi protecție prin mascare, protecție împotriva radiațiilor solare, poate constitui adăpost, hrană, obstacole împotriva inamicului sau poate să îngreuneze deplasările trupelor proprii etc. În funcție de cunoștințele pe care actorii le au despre flora din zonă pot să o folosească sau nu în interesul lor .

Fauna se definește ca fiind ansamblul de animale ce populează globul sau apare în funcție de vegetație, temperatură, umiditate, existența resurselor de apă. În principiu majoritatea animalelor părăsesc zona de conflict datorită zgomotelor dar mai sînt ți excepții ,fie nu le deranjează fie se adaptează la condițiile de mediu oferite de teatrul de operații .Constituie un pericol șobolanii infestați cu diferite boli, șerpii veninoși, insectele care transmit boli cum ar fi țânțarii, muștele, etc. Trebuie avut in vedere și efectul psihologic care poate să ia loc in urma contactului actanților cu diverse elemente din cadrul faunei.

Relieful, clima, vegetația, detaliile de planimetrie mai însemnate se condiționează reciproc. Deși foarte stabil, relieful e influențat de existenta vegetației, de umiditate, de precipitații, de diferențele bruște de temperatură, etc. Ce duc la erodarea treptată a acestuia în decursul unui timp îndelungat. În funcție de poziționarea pe longitudine și altitudine, în funcție de existența mărilor și oceanelor in apropiere, de vegetație, de albedo, se diferențiază pe glob, creând condiții atmosferice prielnice florei din zonă.

În acest caz sistemul situație de luptă este unul stabil atât timp cât acțiunea umană fie ea militară, nu influențează echilibrul natural prin distrugeri în masă a vegetației, prin acțiuni NBC asupra florei si faunei, prin distrugerea barajelor de apă artificial construite, prin secări de ape, ș.a.m.d.

În cadrul acțiunii militare influențele asupra mediului natural pot să fie involuntare , rezultate din acțiunile violente a forțelor in cauză, dar pot să fie și voluntare ,astfel mediul natural sau situația să se constituie ca obiect al acțiunii forțelor ce vizează modelarea acesteia pentru a crea condiții optime de dezvoltare a influențelor asupra adversarului.

Analiza situației după modelul structural al lui Talcott Parsons

După modelul structural al lui Talcott Parsons, situația reprezintă un ansamblu format din condiții, mijloace și norme.

Este important de reținut, întrucât atunci când subiectul efectuează analiza situației, el trebuie să ia în considerare în primul rând aceste componente. În modelul lui Parsons termenul de situație are deci o structură complexă, incluzând alte concepte care necesită a fi definite.

Condițiile. Condițiile acțiunii au în vedere factorii existenței sociale, inclusiv pe cei de ordin natural, geografic și demografic, precum și factorii vieții spirituale, ideologice, psiho-morale. In raport cu nivelul acțiunii, condițiile pot cuprinde totalitatea relațiilor sociale (în cazul acțiunii la nivelul sistemului social global) sau numai o parte a acestora, limitată la un domeniu, sector, ramură de activitate, zonă teritorială, stare a societății (în cazul acțiunii la nivelul subsistemelor sociale).

Condițiile au un rol determinant în conceperea, pregătirea și desfășurarea acțiunilor umane. Aceasta nu înseamnă că toate condițiile au același rol. O importanță hotărâtoare o au, în ultima instanță, condițiile materiale, care determină sub aspect genetic și funcțional relațiile politice, ideologice, morale etc. în raport cu specificul situației, evitând orice schemă simplificatoare, subiectul va analiza în mod concret și diferențiat condițiile existente, pentru a sesiza care dintre el exercită influența cea mai mare asupra acțiunii ce urmează a se întreprinde.

Condițiile naturale. Un loc aparte îl ocupa condițiile in care se desfășoară acțiunea militară. Viziunile contemporane nu se limitează la analiza condițiilor de relief, climă, detalii de planimetrie, faună și floră, etc., ci adaugă pe lângă aceste condiții naturale pe cele social-politice, demografice, economice si de alta natura . Luarea in considerare a acestor condiții oferă o imagine realista ,multilaterala a situației in care se concepe și se desfășoară acțiunea militară.

Condițiile sociale. Când vorbim despre condițiile sociale ne putem referii în general la cultura societății din zona în care are loc acțiunea icluzând aici ți elemente de spiritualitate, cum ar fi religii, alte credințe din popor; elemente de ideologie cum ar fi politicile; sisteme de valori și cunoștințe; înclinații psihice ale populației; ș.a.m.d.

Cultura generală reprezintă un sistem de cunoștințe, însușite în mod selectiv din principalele domenii ale cunoașterii, de aptitudini și deprinderi creatoare, care dau individului posibilitatea adaptării rapide la dinamica societății, în condițiile unei accentuate mobilități a profesiunilor și activităților sociale. Ea este cultura fundamentală, necesară omului în genere, puntea de legătură grație căreia oamenii se înțeleg și comunică, indiferent de profesiunile practicate, de specializarea tot mai accentuată a acestora.

Se subliniază că, în societatea contemporană, crește necesitatea culturii generale, care trebuie să fie complementară și solidara cu cea profesională, pentru a se evita formarea unui om uniformizat, unidimensionat datorită specializării înguste, unui profil uman rigid, cu o viață spirituală săracă.

Însușirea culturii generale se realizează în mod diferențiat, parcurgând niveluri și grade diferite — elementar, mediu, superior, în raport cu posibilitățile indivizilor, cu preocupările lor, cu condițiile materiale și spirituale create de societate. Din perspectiva culturii generale sînt definite și stadiile de formare a omului cult contemporan. Astfel, după G. Mialaret, primul stadiu ar fi cel al „culturii instrumentale", al însușirii cunoștințelor necesare pentru asimilarea treptelor ulterioare ale culturii, al doilea stadiu ar fi cel „operațional", bazat pe cunoștințe și deprinderi care permit aplicarea teoriei învățate la rezolvarea problemelor practice, iar cel de al treilea, numit „stadiul specializării și al reflecției filozofice", permite orientarea spre o formație culturală superioară, care stimulează aspirația către creație și perfecționare.”

Cultura profesională sau de specialitate include un ansamblu de cunoștințe, priceperi și deprinderi necesare omului modern pentru stăpânirea teoretică și practică a unei profesiuni calificate. între cultura tehnică și cultura profesională există o legătură nemijlocită, ele dezvoltându-se printr-o reciprocă influențare și chiar printr-o anumită întrepătrundere. Experiența și cunoștințele profesionale permit producerea și folosirea eficientă a valorilor tehnice, iar acestea din urmă, asimilate conștient, stimulează și direcționează dezvoltarea culturii profesionale.

Sub incidența progresului tehnico-științific, a ritmului rapid de dezvoltare a forțelor de producție, cultura profesională își îmbogățește și își lărgește tot mai mult conținutul, incluzând noi ramuri de cunoaștere și de activitate practică, sporind exigențele față de pregătirea oamenilor. în același timp, prin acumulările obținute, ea este în măsură să ofere societății valori instrumentale cu un grad ridicat de eficiență, cu un aport substanțial la creșterea productivității muncii, la amplificarea creativității umane.

Cultura politică reprezintă un ansamblu de cunoștințe, deprinderi și aptitudini referitoare la relațiile, interesele și instituțiile sociale, care permite omului să înțeleagă semnificația proceselor și evenimentelor lumii contemporane, să aibă o participare activă la rezolvarea treburilor publice, să acționeze eficient pentru Înfăptuirea progresului social. Evident, această formă de cultură are un profund conținut ideologic și se exprimă în orientări diferite, corespunzătoare intereselor de clasă, de stat, naționale și sociale pe care le reflectă.

Cunoștințele politice și ideologice fac să crească spiritul de responsabilitate al militarilor în cunoașterea, întreținerea și folosirea eficientă a armamentului și tehnicii pentru îndeplinirea misiunilor de luptă, pentru întărirea capacității de apărare a patriei.

La rândul ei, cultura de masă îndeplinește un rol de seamă în prelucrarea, explicarea și asimilarea valorilor științei și tehnicii, în general ale creației culte, de către publicul larg. Trebuie avut în vedere că multă vreme creația cultă în domeniul științei, artei, filozofiei s-a dezvoltat în forme inaccesibile sau greu accesibile maselor populare. In prezent, deși capacitatea societății de a asimila creația cultă este mult mai ridicată, totuși numeroase realizări ale acesteia, cum ar fi cele din domeniul matematicilor superioare, fizicii nucleare, ciberneticii, geneticii, multe opere filozofice, creații ale muzicii simfonice etc, nu sînt accesibile omului obișnuit. Științele moderne folosesc într-o măsură tot mai largă limbaje formalizate, înțelese doar de specialiști cu înaltă calificare. în aceste condiții apare necesitatea ca cele mai importante realizări ale creației culte să fie prelucrate, să devină accesibile publicului larg sub forma culturii de masă.

O contribuție substanțială la crearea și dezvoltarea acestei forme de cultură o aduc mijloacele de informare în masă : presă, radio, cinematograf, televiziune. Ele au o mare capacitate de cuprindere a publicului, adresându-se concomitent unor mase de milioane de oameni, precum și posibilitatea de a transmite informația culturală la mare distanță.

Conceptului de cultură militară i se dau diferite accepțiuni, mai largi sau mai restrânse. De la formulări foarte largi, dar mai puțin precise, cum ar fi : „…cultura militară se poate defini tocmai ca acel ansamblu de cunoștințe militare care depășesc strictul necesar al îndeplinirii atribuțiilor funcționale, întreținute și îmbogățite îndeosebi în afara căilor didactice și modalităților obligatoriu prescrise…" , până la viziuni înguste, simpliste care reduc cultura militară la cunoașterea regulamentelor. Se confundă uneori noțiunea de cultură militară cu cea de „cultură a militarilor". în sfârșit, mai reținem atenția că deseori se consideră cultura militară ca un domeniu rezervat exclusiv cadrelor militare, îndeosebi ofițerilor.

Cultura militară se poate defini ca un ansamblu de valori materiale și spirituale, de cunoștințe, atitudini, aptitudini și priceperi specifice, necesare în lupta armată, în instruirea și educarea trupelor, în organizarea și conducerea acțiunilor de luptă.

Ca și alte forme de cultură, cultura militară se realizează la diferite niveluri : elementar, mediu, superior. In linii mari, fără a trasa demarcații rigide sau a nega posibilitățile individuale de trecere de la un nivel la altul, putem considera că, în armată, nivelul elementar este, în linii mari, propriu militarilor în termen, nivelul mediu — corpului de maiștri militari și subofițeri, iar nivelul superior — corpului ofițeresc. La nivel mediu și superior, deci pentru toate cadrele permanente ale armatei, cultura militară poate fi considerată drept o cultură profesională. Pentru masele de soldați ea nu poate avea acest caracter, deoarece activitatea militară nu este o profesiune a lor. Ca atare, în interiorul culturii militare trebuie să distingem componentele ei general-instrumentale, valabile și utile practicii militare în genere, de componentele profesionale, cu un grad sporit de complexitate, ce definesc profilul cultural al militarului de profesie.

Cultura militară generală este necesară pentru toate cadrele armatei și cuprinde acele cunoștințe de știință și doctrină militară, istoria artei militare, geografie militară, tehnică militară, sociologie, psihologie și pedagogie militară care dau posibilitatea înțelegerii fenomenelor militare și exercitării funcțiilor ce revin cadrelor armatei, indiferent de specialitatea lor. Ea cuprinde, de asemenea, acele atitudini și aptitudini care permit cadrelor militare să aibă un comportament adecvat în orice împrejurare, să se adapteze condițiilor luptei armate, să rezolve cerințele instruirii și educării trupelor, ale organizării și conducerii acțiunilor de luptă.

Cultura militară de specialitate include cunoștințele, deprinderile și priceperile necesare cadrelor armatei în raport cu profilul fiecărei arme și specialități militare, precum și cu specificul eșalonului la care lucrează (tactic, operativ, strategic).

Referindu-ne tot la condițiile sociale putem sa ne concentrăm atenția si asupra individului ca element de bază a societății, a cărui personalitate se concretizează în comportament prin intermediul acțiunilor, astfel fiind un contribuabil la cultura societății din care face parte.

Încă din perioada de debut a vieții ființa umană crește, se dezvoltă, se maturizează, evoluează sub influența unor condiții de natură biologică, psihologică și socială ce acționează asupra sa transversal (pe perioade limitate de timp) și longitudinal (pe perioade mai lungi de timp sau pe toată durata vieții).Aceste condiții pot fi favorabile când stimulează întreaga evoluție și nefavorabilă sau relativ favorabilă când determină structuri limitate sau chiar cu caracter restrictiv pentru conturarea caracteristicilor umane.

Pe tot parcursul existenței sale, omul traversează schimbări, transformări și prefaceri, concretizate în evoluția biologică, ce privește modificările fizice, morfologice și biochimice, în evoluția psihică ce duc la cristalizarea li transformarea întregii activități psihice și în evoluția socială tradusă în structurarea conduitelor de adaptare față de normele mediului social. În felul acesta se poate sublinia unitatea evoluției individului din perspectivă bio-psiho-socială.

Omul normal se realizează printr-o dezvoltare la simplu-complex ca urmare a faptului că fiecare acumulare este o condiție a unor achiziții superioare, iar în fiecare stadiu se pregătește condiția stadiului următor astfel încât maturizarea bio-psiho-socială se finalizează cu o dezvoltare complexă a personalității. Ceea ce caracterizează omul în ansamblul său este dezvoltarea psihică și biologică și socială pe tot parcursul vieții sale. Dezvoltarea psihică semnifică un proces continuu de transformări cantitative și calitative, în care este antrenat întregul palier al proceselor, funcțiilor și caracteristicilor planului psihologic de unde rezultă structuri psiho-comportamentale.

Omul valorifică experiența acumulată și potențialul specific, revine astfel și-și dimensionează identitatea proprie și definitorie, pentru a se diferenția de celelalte ființe și pentru a-și statuta roluri proprii doar lui.

În procesul dezvoltării umane se conturează seturi ale achizițiilor biologice, psihice și sociale în care factorii care-i influențează pot fi caracterizați ca bidimensionali deoarece ei sunt de proveniență internă și externă. Acești factori bidimensionali sunt formulați prin concepte de ereditate, mediu și educație.

ereditatea este o însușire biologică valabilă pentru toate ființele și este exprimată prin – genotip -; care influențat de mediu dă naștere la fenotip și astfel se conturează efectele ce le manifestă fiecare individ. Numai aparent, ereditatea se limitează la creștere și maturizarea organelor sau funcțiilor adiacente, dar în realitate își pun pecetea asupra capacității organismului din punct de vedere biologic pentru a face față la mediul exterior și astfel, rezultă de aici că ereditatea este o premisă pentru dezvoltarea psihică și socială.

mediul este și se referă la mediul direct legat de devenirea umană; în ansamblu doar el este cel ce oferă condițiile de bază cărora se construiesc și se referă modele psihologice și sociale. Mediul cuprinde în fapt condițiile naturale și sociale, materiale și culturale, totalitatea factorilor înconjurători cu acțiuni directă și individuală, organizantă și spontană. În raport cu realitatea acestora testarea biologică este mult mai valorificată; în realitate însă, mediul oferă sisteme concrete de viață, modele de învățare și experimentale, tipologii comportamentale, de acțiune, de comunicare, de manifestare, tipologii care facilitează și formează evoluția social-psihică a individului. În latura sa fizică, mediul înglobează toate elementele materiale – clima, hrana, altitudinea, toate influențează în mod nemijlocit organismul și indirect psihicul. În latura sa educativă depinde de familie, școală și societate.

educația se constituie ca o modalitate de acționare în mod organizat, conștient și dirijat asupra individului și o valorificare a potențialului său, din acest unghi educația poate fi privita ca determinant al devenirii umane mai cu seamă din perspectivă psiho-socială. Calitatea influențelor educative este dependentă și de acțiunea acestuia încă din perioade timpurii, devine important încă din prima zi de naștere ca apoi mai des să circumscrie relațiile comunicaționale, creând altfel noi condiții de acțiune a educatorului. Educația individuală se redescrie după legități proprii și își pun pecetea asupra devenirii umane.

Condițiile sociale au un rol important în caracterizarea situațiilor deoarece au în vedere principalele elemente ale sistemului acțiunii, agenții, care de cele mai multe ori sânt oamenii.

Condițiile materiale. În cadrul condițiilor materiale , care au și ele o importanță mare în desfășurarea acțiunilor, susținândule , putem vorbi despre capacitatea statului în cauză de a susține desfășurarea conflictului armat prin resurse financiare, resurse materiale ce constau in diferite bunuri necesare ducerii luptei armate cu succes. Particularizând la nivelul trupelor putem vorbi despre sprijinul logistic si financiar acordat acestora în funcție de resursele puse la dispoziție de stat astfel încât lupta să aibă sorți de izbândă. Aceasta depinde de nivelul de dezvoltare al statului respectiv și de politica adoptată privind economia de război.

Mijloacele. Mijloacele sânt instrumentele pe care subiectul acțiunii le folosește pentru a-și realiza scopurile. Praxiologia consideră instrumentalizarea acțiunilor drept principal semn distinctiv, alături de limbaj, al speciei homo-sapiens, perfecționarea continuă a aparaturii caracterizând tehnica umană și constituind factorul fundamental de sporire a eficienței activităților. Există instrumente tehnice (unelte de producție, mijloace tehnice de luptă etc.) și instrumente teoretice (axiome,formule,modele etc.).

Aici ne referim la mijloace numai în calitatea lor de componente ale situației. Sub acest aspect, este necesar ca subiectul acțiunii să cunoască și să evalueze corect starea și posibilitățile mijloacelor de care dispune sau pe care le-ar putea obține în condițiile date, să adopte măsurile ce se impun pentru a asigura concordanța dintre scopuri, forțe și mijloace. O vastă experiență socială demonstrează că oamenii nu trebuie să-și propună scopuri care depășesc posibilitățile mijloacelor existente, căci, procedând așa, nu le vor putea realiza. Aceeași experiență arată însă că există modalități diferite de constituire a forțelor și mijloacelor necesare pentru atingerea scopurilor. Ca atare, pe baza concluziilor reieșite din cunoașterea temeinică a situației, subiectul poate face opțiuni asupra căilor de valorificare a resurselor și de constituire a mijloacelor corespunzătoare scopurilor propuse.

Mijloacele sânt reprezentate de instrumentele cu care actorii acționează pe timpul ducerii luptei armate. Putem identifica instrumente teoretice, prezentate pe larg în capitolul 1 al lucrării, dar și instrumente tehnice, ce vor urma a fi prezentate vag in continuare.

Schimbarea paradigmei fenomenului război in etapa actuală se datorează progresului tehnic și științific, și are ca efect un proces unic de schimbări calitative în sistemul cunoștințelor științifice și tehnice. Armele, produse ale acestui progres tehnico-științific, se perfecționează și se dezvoltă continuu. Microelectronica, automatizarea, informatica, robotica, inteligența artificială și comunicațiile sunt cele mai des întâlnite științe în proiectarea și construcția armelor de ultime generație.

Armele de nimicire în masă. Din categoria armelor de nimicire în masă fac parte: armele nucleare, armele chimice, armele biologice și mai nou armele geofizice.

Bombele nucleare din a doua generație include proiectile specializate, a căror utilizare depinde de scopurile avute de militari la un anumit moment al conflictului armat.

Din categoria armelor nucleare de a doua generație fac parte:

armele cu radiații intensificate(ARI)- acestea eliberează o mare cantitate de radiație penetrantă(neutroni gama) cu efecte nimicitoare asupra ființelor vii; armele cu radiații reziduale reduse(ARRR) capabile să elibereze energia reacției de fisiune sau fuziune fără a pune în libertate deșeuri radioactive sau radiații care să contamineze mediul ambiant:

arme cu impuls electromagnetic(AlEM), cea mai mare parte a energiei este vehiculată sub formă de radiații gama și x și fluxuri de neutroni.

Armele biologice. Sunt investigate mijloace puse la punct prin tehnicile de manevrare a informației genetice a organismelor și în special a microorganismelor, ceea ce permite transformarea oricărui organism nepatogen într-unui capabil să declanșeze boli teribile.

Armele războiului geofizic. Războiul geofizic se referă la manipularea foitelor naturii în scopuri ostile. Acesta poate implica modificări ale atmosferei, ale solului și ale apelor freatice sau ale oceanului. Multe dintre aceste utilități sugerate nu sunt încă posibile.

Armele clasice-Blindatele. In construcția blindatelor s-au introdus tehnologii noi ce privesc compoziția blindajelor și a gurilor de foc. Astfel au crescut puterea de toc, de izbire mobilitatea, gradul de protecție, capacitatea de a acționa în medii contaminate, radioactiv sau chimic, atât ziua cât și noaptea în orice condiții meteorologice.

Aviația. Soluții tehnologice revoluționare ca aripa cu geometrie variabilă, materiale cu rezistență mai mare decât ale celor mai dure oțeluri, greutăți inferioare aluminiului, motoare reactive, echipamente electronice sofisticate, stații de radiolocației, microprocesoare și calculatoare de bord, aparatură optică și elcctronooptică performantă, instrumente de detecție cu radiații infraroșii sau laser, echipează noile avioane de luptă.

Armele neletale. In condițiile actuale este tot mai important ca inamicul să fie învins protejându-se viețile oamenilor Prin urinare tehnologiile neletale pot deveni arme ideale în multe conflicte militare și acțiuni ale poliției. In prezent există mai mult de 12 categorii de arme neletale ca: arme laser cu joasă energie, emițătoare de radiații izotropice impulsuri electromagnetice nenucleare, microunde de mare putere, infrasunete , friabilizarea metalelor cu ajutorul lichidelor, substanțe supercaustice. tehnologii de reducerea aderentei, agenți polimerici, tehnologii de alterare a combustiei, agenți calmanți precum și tehnologii de stimulare și iluzionare vizuală. Aceste tehnologii pot fi combinate și adoptate pentru utilități specifice.

Roboți. Se consideră că peste circa 10 ani un masiv val de roboți va pătrunde in viata militară. Acești roboți din domeniul militar sunt folosiți pentru: localizarea .și identificarea forțelor inamice, observarea neîntreruptă a câmpului de luptă și delectarea prezenței inamicului înzestrarea, mașinilor de luptă terestre capabile să acționeze fără intervenția omului și nu în ultimul rând ca roboți de luptă.

Armamentul și tehnica de luptă alcătuiesc mijlocul material cu care se poartă războiul, forța de distrugere necesară unei armatei pentru a-și putea îndeplinii misiunile încredințate. Armamentul și tehnica de luptă constituie unul dintre cei mai importanți factorii ai puterii unei armate, de unde rezultă necesitatea luării lui în considerare în analiza situației de luptă.

Normele. Normele sânt reguli de acțiune ce se instituie la nivelul oricărei activități sociale în vederea dobândirii eficienței maxime. Ele se constituie pe baza experienței și tradiției sau, mai ales în societatea contemporană, pot fi rezultatul elaborărilor teoretice și juridice, al efortului de perfecționare conștientă. Pe orice cale s-ar constitui, însă, normele cuprind și sintetizează o îndelungată experiență socială, oferind astfel subiectului acțiunii posibilitatea de a nu mai reface de fiecare dată drumul parcurs, ci a beneficia de rezultatele și învățămintele lui sub forma riguroasă, clară, esențializată a normativității. De aceea, din punct de vedere praxiologic, normele nu reprezintă un domeniu al opțiunilor, ci componente ale situației, care necesită a fi cunoscute și respectate în conceperea și execuția oricărei acțiuni. Aceasta nu înseamnă că normele sociale sânt fixe, intangibile, neschimbătoare sau că respectarea lor ar presupune o aplicare mecanică, rigidă. Dimpotrivă, trebuie avut în vedere că „…normele nu sânt un cadru abstract și absolut de funcționare a activităților umane, ci un context situațional concret și dinamic, susceptibil permanent de perfecționare și schimbare (în strânsă legătură cu dinamica intereselor și năzuințelor de ansamblu ale oamenilor)".

Situația se înfățișează deci în fața subiectului ca un ansamblu de condiții, mijloace și norme, care pot fi considerate determinări obiective, practice, concrete ale acțiunii. In măsura în care subiectul le va cunoaște, le va înțelege și interpreta corect, el va dobândi gradul de libertate necesar pentru a se manifesta activ, a-și realiza scopurile, a desfășura o activitate eficientă.

Situațiile de luptă pot fi considerate ca situațiile cele mai complicate și mai dificile în care se poate desfășura o acțiune umana .De aceea, știința militara acorda o atenție deosebita analizei ca termen rațional, indispensabil al hotărârilor adoptate de comandanți, iar din punct de vedere filozofic vedem in aceasta analiza unul dintre cele mai semnificative momente ale corelației dintre determinism si libertate.

În praxiologie, norma este un element indispensabil, o motivație în raport cu care se stabilesc și se codifică condițiile optime de desfășurare a acțiunii și de orientare a procesului de conducere a acesteia.

Normele se definesc nu numai ca prescripții, ci și ca repere ale acțiunii umane în domenii dintre cele mai diferite, inclusiv în domeniul militar. Dacă norma este definită ca „regulă, dispoziție obligatorie fixată prin lege sau uz; ordine recunoscută ca obligatorie; criteriu de apreciere, de reglementare", accepțiunea militară a conceptului nu diferă, în esență, deși i se acordă semnificații deosebite prin selecția și gradul de ierarhizare după reguli metodologice reieșite din principiile luptei armate. Mecanismul de elaborare a normelor militare are însă un anumit specific cu determinări relative generate de însăși factorii care influențează lupta armată. Dintre normele militare se poate aprecia că cele din domeniul artei militare au cel mai pronunțat caracter relativ. Intrate în tiz sub formă de „norme strategice, operative și tactice" ele exprimă o serie de corelații dintre structurile organizatorice ale eșaloanelor destinate să ducă acțiunii militare, armamentul și tehnica din dotare, formele și procedeele de acțiune, caracteristicile terenului, structura acțiunilor.

Luarea în considerare a tuturor detaliilor ce alcătuiesc și pun în acțiune sistemele militare conduc către următoarea clasificare a normelor:

norme de constituire (organizatorice), care se referă la aspectele cantitative, calitative și la modul de realizare a grupărilor de forțe și mijloace in scopul îndeplinirii unei campanii sau operații; în cadrul lor se pot distinge:

normele de structuri-tip pentru diferite acțiuni,

normele de întărire

normele de intervenție din partea eșaloanelor superioare ;

norme de dispunere, materializate prin regulile de alegere a raioanelor de concentrare sau desfășurare a forțelor și mijloacelor pentru îndeplinirea scopului urmărit; reflectă regulile de stabilire, în teren, a locurilor de concentrare sau desfășurare a foițelor și mijloacelor pentru îndeplinirea unui scop urmărit. De această data, deosebim:

normele de suprafață – ex.: pentru staționare, batalionul se dispune într-un raion cu mărimea de până la 15 km2;

normele liniare – ex.: intervalele dintre punctele de sprijin de companii pot să fie de până la 700 m;

norme relaționale – ex.: comandantul de batalion instalează punctul de comandă între F.A.I. și F.A.U.

norme de manevră, deplasare și regrupare, care stabilesc condițiile și regulile ce se impun pentru realizarea la timp, în ascuns și surprindere în punctele vulnerabile a adversarului;

normele de deplasare exprimă anumite condiții limită care se impun pentru reglementarea marșului și transportului trupelor. Se deosebesc, in
cadrul lor:

normele de distanțe parcurse – ex.: în teren șes și deluros, etapa de marș pe autovehicule poate fi de până la 250 km;

normele de viteze – ex.: viteza medie de marș a coloanelor mixte în teren șes sau deluros, ziua, este de 20-30 km/oră, iar noaptea de 5-20 km/oră.

norme de asigurare, care reprezintă sprijinirea acțiunilor militare în vederea desfășurării lor eficiente și conform normelor de întrebuințare, precizându-se condițiile limită ce se impun in vederea păstrării combativității în procesul de pregătire și ducere a acțiunilor militare. Normele de asigurare reprezintă criterii de apreciere a sprijinului acordat acțiunilor de luptă pentru planificarea și desfășurarea lor în condiții
cât mai raționale. În funcție de domeniul activității la care se referă pot fi:

normele de aprovizionare folosite în documentele de planificare, pornindu-se de la valorile unităților de calcul de aprovizionare pe baza mexistențelor in depozite și la subunități; la rândul lor, corespunzător naturii bunurilor care fac obiectul asigurării, include norme de aprovizionare cu muniții, cu carburanți-lubrefianți, echipament, hrană, piese de schimb etc.;

normele de consum se adoptă pentru a stabili limitele efortului material în obținerea unui anumit grad de eficiență a acțiunilor de luptă. Și de această dată, vom deosebi norme de consum specifice diferitelor categorii de muniții materiale, combustibili etc., cu precizarea că în regulamentele de luptă se stipulează că normele de consum se stabilesc, de regulă, prin dispozițiunile eșalonului superior, pe zile sau misiuni de luptă, iar in cadrul fiecărui eșalon, normele de consum se repartizează de către comandant;

normele de protecție se stabilesc în scopul evitării unor efecte nedorite asupra trupelor proprii în urma acțiunilor inamicului – ex.: timpul de staționare a militarilor fără mască contra gazelor într-un raion cu un nivel de radiație de 5 roentgeni/oră nu trebuie să depășească 2 ore din 24 ore, sau cum ar fi cele care se referă la cantitatea de forțe ce trebuie menținute într-o anumită stare de pregătire pentru luptă, ca să evite surprinderea din
partea inamicului.

Normele de întrebuințare au în vedere precizarea și respectarea anumitor condiții limită ce se impun în procesul de pregătire și ducere a luptei în scopul eficientizării acesteia.

Dacă ne vom referi la mijloacele tehnice, vom distinge: normele de funcționare (de lucru) care stabilesc, cantitativ, gradul de exploatare
până la un moment dat, cum ar fi numărul de kilometri parcurși de un autovehicul sau numărul de ore de funcționare pentru o stație radio până la
introducerea în reparații capitale.

Dacă ne referim la forțele participante la luptă, deosebim: normele de acțiune care desemnează o serie de modalități-tip de întrebuințare a lor în timp și spațiu – ex.: tancurile și alte mijloace blindate ale inamicului se nimicesc, de regulă, în momentele critice, pe timpul angajării lor la urcușuri, îndeosebi în serpentine și în punctele obligatorii de trecere.

c)Analiza situației în viziunea colonelului american Trevor N. Dupuy

In cartea „Cifre, predicții și război", colonelul american Trevor N. Dupuy, pe baza analizei datelor istorice, ajunge la concluzia că specificitatea situațiilor de luptă se datorează numeroaselor elemente schimbătoare, pe care le denumește variabile de luptă. „Nu există două bătălii care să fie la fel. Indiferent cât de asemănătoare par să fie două situații de luptă, există inevitabil numeroase deosebiri, fie ele oricât de mici, în ceea ce privește împrejurările și componentele forțelor opuse. Orice element care se poate schimba de la o luptă la alta, sau în timpul aceleiași lupte, poate fi desemnat cu termenul de variabilă de luptă, indiferent de motivul schimbării sau al diferențierii" . Autorul identifică 73 de variabile de luptă, pe care le structurează în următorul model de evaluare cuantificată a factorilor efectelor variabile:

A. Efectele armelor

Cadența de tragere

Ținte potențiale pe lovitură

Efect de relativă incapacitate

Raza eficientă a bătăii (sau viteza inițială)

Precizia

Fiabilitatea

Mobilitatea pe câmpul de luptă

Raza de acțiune

Factor de penalizare (vulnerabilitate)

10—13. Factori de performanță a blindatelor (4)

14. Elicoptere

15—21. Factori ai efectelor armamentului specific (7+)

Factor de dispersare

B. Factori de teren

Efectul asupra poziției defensive

Efectul asupra mobilității

Efectul asupra armamentului de infanterie

Efectul asupra armamentului de artilerie

Efectul asupra eficacității aviației

Efectul asupra tancurilor

C. Factori meteorologici

Efectul asupra mobilității

Efectul asupra poziției ofensive

Efectul asupra artileriei

Efectul asupra eficacității aviației

Efectul asupra tancurilor

D. Factori de anotimp

Efectul asupra poziției ofensive

Efectul asupra artileriei

Efectul asupra eficacității aviației

E. Factorii supremației aeriene

Efectul asupra mobilității

Efectul asupra artileriei

Efectul asupra eficacității aviației

Efectul asupra vulnerabilității

F. Factorii poziției

Efectul asupra capacității de luptă a trupelor

Efectul asupra vulnerabilității

G. Efectele mobilității

Caracteristicile mobilității

Efectul de ambianță

H. Factorii vulnerabilității

Analiza gradului de expunere, în general

Efecte de ambianță, în general

Pe plajă

Pe un râu fără vaduri

Pe un râu mare cu vaduri sau pe un râu mic fără vaduri

I. Efectele tacticii aeriene

Distrugeri și pierderi în cazul sprijinului aerian nemijlocit

Efectul moral al sprijinului aerian nemijlocit ***

Acțiune de interdicție logistică **

întârzieri produse deplasărilor pe uscat **

Distrugeri și pierderi de interdicție

Efectul separării forțelor datorită acțiunilor de interdicție

J. Alte procese de luptă

Efectele surprinderii asupra mobilității

Efectul vulnerabilității asupra celor ce acționează prin surprindere

Efectul vulnerabilității la cei luați prin surprindere

Alte efecte ale surprinderii **

Efecte de dereglare datorită oboselii și pierderilor*

Factorul capacității de a produce pierderi

Dezorganizarea

K. Factori incalculabili

Eficiența de luptă **

Conducerea **

Instruire / experiență**

Moralul***

Logistica *

Timpul***

Spațiul***

Ritmul***

Informații ***

Tehnologia ***

Inițiativa***

Analiza situației în viziunea științei militare moderne

Prin situație de luptă, în sens generic, înțelegem un ansamblu concret de condiții referitoare la spațiu, timp, scopuri (misiuni), forțe și mijloace, norme, în care se pregătește și se desfășoară acțiunea militară. In funcție de condiții, de raportul de forțe, ea poate fi favorabilă sau nefavorabilă. Dar întotdeauna situația de luptă reprezintă o realitate obiectivă, un cadru existent în care și asupra căruia se va desfășura acțiunea. Ea cuprinde determinările de la care trebuie să pornească un comandant pentru a-și putea exercita rolul de subiect activ al luptei.

Evoluția luptei armate nu poate fi prevăzută în totalitate, pentru că întotdeauna apar evenimente întâmplătoare, neașteptate, iar informațiile de care dispun statele majore nu sânt niciodată complete. Totuși, o analiză multilaterală, realistă a situației de luptă este capabilă să dezvăluie principalele determinări ale acțiunilor ce vor urma și, pe această bază, să prevadă evoluția luptei în variantele cele mai probabile și să permită adoptarea unor hotărâri corespunzătoare.

Știința militară a elaborat o metodologie precisă de analiză a situației, care include analiza fiecărui element component (inamic, trupe proprii, vecini, teren, starea vremii, misiuni, timp la dispoziție, etc. ), concluziile desprinse din această analiză, fiind concluzii finale pentru adoptarea hotărârii.

Situația de luptă cuprinde numeroase elemente componente și, în funcție de timpul aflat la dispoziție, fiecare element poate fi analizat în detaliile sale pentru a obține o cunoaștere cât mai precisă. După natura lor, le-am putea grupa în trei categorii principale : elementul natural, elementul uman și elementul tehnic. La acestea se adaugă, de regulă, concepția eșalonului superior(scopul luptei, direcții de efort, etapizarea acțiunii, comanda; acțiuni pe care le execută; situația vecinilor și acțiunile acestora (cele care interesează); și misiunea de luptă ordonată, element cu importanță specifică în determinarea acțiunilor militare.

Elementele situației de luptă nu există și nu se manifestă izolat, ci într-o strânsă legătură și condiționare reciprocă. Totodată, ele pot înfățișa raporturi contradictorii și pot conduce, în consecință, la concluzii contradictorii. Ca atare, înțelegerea situației presupune o operație logică complexă, incluzând analiza și sinteza, compararea elementelor componente, stabilirea unei ordini de importanță în formularea concluziilor și soluționarea contradicțiilor prin adoptarea unei hotărâri bine fundamentate. Faptul că această operație trebuie efectuată, de regulă, în timp scurt, sub presiunea evenimentelor ,în curs de desfășurare, complică și mai mult activitatea de conducere, arată nivelul la care trebuie să se situeze calitatea gândirii comandantului pentru a corespunde exigențelor luptei armate. Alte particularități ale situațiilor de luptă constau în dinamismul și unicitatea lor. Privită ca întreg, ca totalitate, fiecare situație de luptă constituie un unicat. Firește, sânt și elemente care se repetă, ceea ce creează posibilitatea de a se opera cu legi și principii, dar ponderea trăsăturilor singulare, a elementelor irepetabile este atât de mare, încât se poate spune că în lupta armată comandantul este pus de fiecare dată în fața unei situații noi, care necesită o analiză nouă, o soluție creatoare.

Dacă elementul natural, în configurația și caracteristicile sale, este mai puțin influențat de acțiunile de luptă, starea celorlalte elemente este, în mare măsură, efectul acțiunilor anterioare, urmând a se modifica iarăși prin acțiunile ce vor fi întreprinse de beligeranți. Deci, determinările situației de luptă, deși în ansamblul lor au un caracter obiectiv, nu sânt independente de acțiunile umane, ci, dimpotrivă, sânt în cea mai mare parte produsul acestora, reprezentând concomitent condiții și obiect pentru acțiunea militară. Situațiile de luptă se schimbă după fiecare acțiune, se schimbă chiar și în cursul unei acțiuni mai complexe. Ele diferă și în raport cu nivelul la care se preconizează și se conduce acțiunea, cu amploarea acesteia.

Elementul natural. Elementul natural se analizează în funcție de teren, starea vremii, timp, ș.a.m.d. O prezentare mai detaliată a acestuia s-a făcut în unul din subcapitolele anterioare.

Elementul uman. Elementul uman necesită de asemenea o abordare multilaterală, cuprinzătoare. In concepția materialist-dialectică și istorică, omul, ca factor fundamental al luptei armate, trebuie privit și înțeles în totalitatea rolurilor sale, a ipostazelor activității sale sociale și militare, care determină, în ultimă instanță, soarta oricărui război. în raport nemijlocit cu tehnica de luptă, rolul omului se manifestă în următoarele direcții principale : a) rolul maselor de oameni ai muncii care lucrează în industrie și servicii pentru producția armamentului și tehnicii militare; b) rolul cercetătorilor, oamenilor de știință, inginerilor, specialiștilor care concep, inventează, proiectează și experimentează noi tipuri de arme și mijloace tehnice de luptă ; c) rolul maselor de soldați, care întrebuințează armamentul și tehnica pe câmpul de luptă ; d) rolul cadrelor de comandă, care organizează și conduc acțiunile de luptă, elaborează și aplică procedeele corespunzătoare pentru valorificarea proprietăților tehnice și tactice ale armamentului.

Elementul uman ce ține de lupta armată se analizează în funcție de inamic și trupe proprii.

La analiza inamicului se determină: acțiunile precedente și actuale ale adversarului, compunerea de luptă, dispunerea în teren, gruparea acestora (mai ales locurile unde sunt dispuse elementele principale și unde adversarul face efortul principal, punctele tari și punctele sale vulnerabile); existența rezervelor; moralul adversarului; suportul logistic; indiciile referitoare la pregătirea unor noi acțiuni etc.; valoarea, scop, forma de luptă, dispozitivul probabil de luptă și concepția probabilă de acțiune, punctele tari și slabe ale dispozitivului, etapizare, termene, comanda.

La analiza forțelor proprii(structura proprie, structura militară integratoare, structurile cu care se cooperează) se determină: compunerea și puterea de luptă (rezultanta combinării elementelor: informațiile, manevra; puterea de lovire; protecția; conducerea), gradul de completare cu personal, tehnică de luptă și alte resurse; dispozitivul de luptă (sistemul de comandă; gruparea de angajare; rezerva; sistemul logistic), capacitatea combativă , starea psiho-morală, repartiția forțelor și mijloacelor, forma de manevră, măsuri de asigurare a acțiunilor și de logistică, dispunerea, gruparea și acțiunile structurii proprii, inclusiv ale mijloacelor de sprijin, posibilitățile imediate, nivelul cantitativ și calitativ al rezultatelor, nivelul de instruire și posibilitățile de exprimare profesională a personalului, gradul de completare cu personal și tehnică, sursele și resursele la dispoziție, climatul organizațional, etc.

Elementul tehnic. Elementul tehnic se analizează în funcție de cantitatea și calitatea mijloacelor de luptă, posibilitățile acestora, condițiile asigurării tehnico-materiale.

Cantitatea mijloacelor de luptă depinde de mărimea forțelor luptătore ca număr de participanți (fiecare luptător fiind dotat cu armament individual, existând și posibilitatea ca mai mulți militari să deservească o anume categorie de armament,numită armament colectiv), de organizarea forțelor pe subunități, de organica subunităților, de misiunile specifice pe care acestea le au. Cantitatea mai depinde și de valoarea conflictului și este corelată cu calitatea. Un armament de calitate proastă , mai puțin fiabil, care ajunge la un grad de uzură ridicată în timp foarte scurt, trebuie să fie fabricat in cantități mai mari pentru a acoperi acest deficit. De asemenea cantitatea depinde și de gradul de dezvoltare a industriei de apărare a statului în cauză, cât și de resursele lui materiale sau financiare.

Calitatea se referă mai mult la fiabilitatea armamentului. Un armament de calitate poate fi folosit în orice condiții, starea lui de funcționalitate nefiind afectată. Calitatea mijloacelor de luptă depinde de nivelul de dezvoltare a tehnologiilor de producție, de calitatea materiilor prime, de modalitățile in care au fost concepute, de experiența de luptă cu acele mijloace, etc.

Posibilitățile mijloacelor de luptă sânt realizate în funcție de necesitățile apărute în câmpul de luptă. Dacă apare un anumit tip de armament cu anume posibilități, atunci ca și contramăsură apare alt tip de armament care să-i anuleze posibilitățile. Posibilitățile mijloacelor de luptă sânt relevate de caracteristicile tehnico-tactice ale acestora, de destinația lor, de efectul la ținta, etc. În sens general posibilitățile acestora constau în capacitatea lor combativă.

Condițiile asigurării tehnico-materiale depind de suportul financiar–economic disponibil, de dezvoltarea industrială, de dezvoltarea infrastructurii în condiții necesare , de dezvoltarea serviciilor de asigurare a trupelor, etc.

Armamentul și tehnica de luptă constituie unul din factorii principali ai puterii armate. Pentru a putea duce războiul, orice armată trebuie să aibă un anumit grad de înzestrare tehnică, care se exprimă sub raport cantitativ și calitativ. Armamentul și tehnica de luptă alcătuiesc mijlocul material cu care se poartă războiul, forța de distrugere necesară armatei pentru a-și putea îndeplini misiunile încredințate. Odată cu creșterea amplorii războaielor, forța materială de distrugere a căpătat un rol tot mai important în determinarea puterii militare a statelor, ceea ce a făcut să apară preocupări speciale pentru studierea, dezvoltarea și diversificarea ei. Din punct de vedere tehnic, ea se prezintă astăzi ca o îmbinare a unor aspecte variate : instrumente fizice, forme de energie utilizate, sisteme de arme și mașini, armament colectiv și individual, efecte la țintă (de nimicire, neutralizare, vulnerare, interdicție, etc.).

Menționăm că, în realizarea forței de distrugere, armamentul și tehnica joacă un rol principal, fără a constitui insă un factor unic. Este necesară și intervenția altor factori, cum ar fi : un anumit mod de a întrebuința armamentul, de a acționa (procedee), de a organiza lupta, o putere moral-volitivă în care se concretizează forța psihică umană. Toate acestea asigură forța de distrugere necesară pentru obținerea unui rezultat favorabil în lupta armată.

Funcția principală a armamentului este cea de lovire, de distrugere, realizându-se prin foc, izbire, străpungere și efecte combinate asupra țintelor. Lovirea adversarului se execută cu scopul de a-i slăbi puterea materială și morală, de a scoate din luptă mijloacele sale de acțiune și a-1 obliga în cele din urmă să înceteze acțiunea militară.

În al doilea rând, cu referire la sfera mai largă a tehnicii de luptă, apar funcțiile de protecție a trupelor proprii împotriva loviturilor inamicului, de transport, amenajări de tot felul, cercetare,aprovizionare, reparații. Protecția trupelor este necesară în orice situație de luptă, putând fi activă, atunci când se realizează prin lovirea mijloacelor de distrugere inamice, sau pasivă, când se obține prin blindaj, adăpostire, mascare etc. Unele mijloace tehnice poartă armament, făcând corp comun cu acesta (transportoare blindate, nave de luptă, avioane, rachete), altele, deși nu poartă armament, îndeplinesc roluri importante în asigurarea luptei pe diferite planuri (genistică, chimică, materială).

O însemnătate deosebită are tehnica de conducere, care include mijloace specializate, îndeosebi automatizate, radioelectronice, de transmisiuni, utilizate atât pentru conducerea și dirijarea mijloacelor de luptă (a sistemelor de arme), cât și pentru conducerea tactică și strategică a trupelor.

Proprietățile armelor nu sânt simple însușiri ale lucrurilor, ci produse ale creației umane, consecința și expresia specifică a unor relații sociale profund contradictorii. Făurind mijloace de luptă, oamenii transpun în domeniul tehnicii militare propriile lor contradicții sociale. Dacă se produc arme cu o capacitate distructivă tot mai mare, aceasta se datorează nu unei însușiri atehnicii considerată în sine, ci antagonismelor sociale care generează conflicte armate, escaladării continue a cursei înarmărilor.

Elementele componente ale situației de luptă sânt într-o strânsă legătură și se condiționează prin intermediul câmpurilor energetice și informaționale conform schemei:

Revoluția tehnico-științifică contemporană și implicațiile ei militare, accentuează interacțiunea factorilor fundamentali ai luptei armate și le conferă noi trăsături. În acest sens între factorul uman și cel tehnic există o strânsă legătură aceștia condiționându-se reciproc. Această legătură se consideră a fi o relație de tip interacționist, exprimă și direcționează principalele tendințe funcționale din sfera raporturilor dintre om și tehnică în lupta armată, este o relație de tip sinergetic, ambii factori formând o unitate ce reprezintă mai mult decât simpla însumare a acestor două elemente, care se condiționează reciproc și acționează corelativ în domeniile construcției tehnice, pregătirii trupelor, organizării, desfășurării și conducerii acțiunii militare, astfel că potențele ființei umane sânt mult mai ridicate prin intermediul tehnicii.

Cunoașterea acestei legi permite abordarea și rezolvarea unitară a tuturor genurilor de solicitări ce decurg din interacțiunea celor doi factori. Aceste solicitări sunt:

solicitări pe care tehnica de luptă le impune omului in acțiunea militară;

solicitări pe care omul le pune în raport cu tehnica care o folosește în acțiunea militară.

Războiul modern cuprinde, pe lângă desfășurarea propriu zisă a conflictului, o competiție, cea între oameni și mijloacele lor de luptă. Aspectele acestui raport competitiv dintre om și tehnică pot fi grupate în următoarele direcții de studiu:

determinismul om-tehnică;

relația posesivă a luptătorilor față de tehnica de luptă;

competiția inteligența umană – inteligența artificială.

Referitor la prima direcție, determinismul om-tehnică își va păstra sensul. Și în viitor, omul va fi creatorul tehnicii, iar tehnica îl va sluji în luptă, în actualele împrejurări când sistemele expert și rețelele informaționale și informatice capătă o largă răspândire, chiar dacă cercetarea și producția sunt asistate de calculator, cel ce va crea proiectul, va testa și omologa produsele va fi tot omul. Expresia cea mai actuală a câmpului de luptă cibernetizat o constituie posibilul război al roboților. Totuși în mâna omului rămân – energia și informația- fără de care nici un robot nu poate supraviețui.

Privind sensul posesiv al raportului luptător-tehnică de luptă, pe câmpul de luptă, între luptător și arma sa a existat din totdeauna, o relație posesivă. Tehnica modernă cu mare forță de lovire, cu autonomie și inteligență, impune integrarea omului cu tehnica creând astfel sisteme operaționale complexe.

Cea de-a treia direcție, competiția inteligenței umane – inteligență artificială nu are caracter conflictual, ci de completare, multiplicare și prelungire a potențialului intelectual uman. Inteligența artificială, ca domeniu științific interdisciplinar, are ca scop principal imitarea proceselor de gândire ale omului. Cuprinde: sisteme de luare a deciziilor, roboți adaptabili și sisteme expert automatizate.

Actualele perfecționări ale tehnicii militare constituie o continuare firească în domeniul militar a dezvoltărilor și perfecționărilor tehnologice din științele naturii: fizica, matematica, chimia, astronomia, cibernetica și alte științe cu aplicații specifice în domeniul militar. Esența acestei perfecționări constă în crearea și perfecționarea unor categorii și sisteme de armamente cu mare putere distructivă capabile să acționeze în toate mediile și să lovească la distanțe foarte mari, în timp scurt cu maximă precizie, în orice condiții meteorologice. Acestor realizări trebuie să le adăugăm tehnica electronică, precum și automatizarea, care pătrunde tot mai mult în diferite domenii ale purtării războiului.

Miniaturizarea și mico miniaturizarea tehnicii contribuie mult la îmbunătățirea performanțelor tehnico-tactice ale minelor precum și automatizarea conducerii trupelor și a sistemelor de armamente. Astfel, sistemele militare dotate cu aceste tipuri de arme sunt mult mai mobile, au personal mult redus și își permit să ia decizii în timp real. Funcționalitatea unui sistem militar hipertehnicizat este mult mai viabilă și rezistentă la factorii perturbatori.

Determinările revoluției tehnico-militare asupra structurii sistemului militar se manifestă și în sfera organizațională. Astfel, apariția și dezvoltarea unor armamente și sisteme de arme extrem de sofisticate au dus la apariția unor noi categorii de forțe armate și genuri de armă, ca rachetele cu destinație strategică și trupele de apărare antirachetă care, în mod convențional, nu pot fi încadrate în categoriile de forțe armate consacrate.

In orice acțiune de luptă omul este pus în fața unei tehnici militare foarte complexe, care posedă proprietăți multilaterale. Complexitatea acesteia constă, printre altele, în faptul că acționează pe baza unei aparaturi de mare precizie, care solicită la maximum capacitatea de analiză și sinteză a minții omenești. De aici, necesitatea ca în armată să se asigure o temeinică pregătire tehnică a tuturor militarilor, care să le permită să folosească cu pricepere armamentul și tehnica de luptă moderne.

Elementul natural influențează atât elementul uman cât și pe cel tehnic. Natura este cadrul de bază în care există omul. Omul, de altfel aparține naturii, constituindu-se într-un element dinamic, cu capacități de intervenție asupra acesteia in modalități observabile doar prin mijloace tehnice. Fără aceste mijloace omul nu poate să afecteze echilibrul natural natural. Posibilitățile de intervenție cu mijloace tehnice în cadrul natural sânt ridicate și dacă nu se conștientizează anumite aspecte ce pot lua naștere din utilizarea necontrolată a elementului tehnic, se pot crea în elementul natural dezechilibre și disfuncționalități ce ar putea fi chiar fatale omului. Fără elementul tehnic omul își găsește rostul lui originar în natură posibilitățile lui de intervenție în cadrul acesteia fiind limitate probabil la cele ale animalelor. Deci influența omului asupra naturii este irelevantă dacă nu se realizează prin intermediul mijloacelor tehnice.

Fiind cadrul de existență al omului, elementul natural influențează în mare măsură elementul uman acționând asupra lui dealungul evoluției sale de la nivel genetic până la nivel cultural. Problema omului în legătură cu elementul natural este una de adaptare. În cadrul acțiunilor militare elementul natural poate avea asupra omului influențe atât de ordin fizic cât și psihic. Influențele fizice le putem discuta în funcție de relief, unde pantele abrupte pentru a putea fi traversate necesită o condiție fizică bună; în funcție de clima și de condițiile atmosferice unde se includ temperatura , presiunea atmosferică, umiditate, etc. Ce trebuiesc să se încadreze în niște limite pentru a oferi condiții de funcționare optimă organismului uman. Fauna și flora pot constitui diferite resurse pentru om, deci existența sau inexistența lor în zonă influențează factorul uman. Influențele de ordin psihic se referă la atitudinile pe care le au indivizii față de elementele prezentate anterior, atitudini formate pe baza sistemelor de valori adoptate și in funcție de cunoștințele pe care aceștia le au despre aceste elemente. În funcție de cât de bine cunoaște omul mediul natural atât de bine se poate raporta la el, adaptându-se și folosindu-l în propriul interes.

Deși conceput ca instrument cu care operează omul în diferite medii printre care și cel natural, elementul tehnic este influențat de acesta în măsura in care omul l-a adaptat condițiilor de mediu. Natura influențează elementul tehnic prin relief, unde gradul de înclinare a pantelor dă noțiunea de accesibilitate a terenului și în funcție de acesta spațiul in care pot să se desfășoare acțiuni cu vehicule este limitat. La aceasta mai poate contribui si rețeaua hidrografică ,gradul de fragmentare al terenului ,etc. Umiditatea aerului are efecte corozive mai ales la tehnica ce a fost construită pe bază de fier sau de alte materiale oxidante. Temperatura are influență asupra unei bune părți din tehnica de luptă. Temperatura foarte ridicată cât și cea foarte scăzută influențează performanțele motoarelor, a tehnicii de calcul, cadenței de tragere, etc. La fel,precipitațiile și vânturile în exces pot influența tehnica terestră aeriană și maritimă prin furtunile de amplori mari ce pot fi generate, de descărcări electrice, ș.a.m.d. Solul poate influența din punct de vedere al aderenței în perioadele ploioase și al prafului în cele secetoase. Vegetația existenta în teren limitează spațiul de manifestare a tehnicii de luptă, uneori îi creează și disfuncționalități.

Elementul tehnic acționează asupra elementului natural în principiu sub comanda și controlul omului. Însă există și cazuri în care acesta scapă de sub control provocând dezastre în mediul natural prin dezechilibrele pe care le produc. Ținând cont de evoluțiile spectaculoase pe care tehnologiile și tehnica le-au avut in ultima vreme, aceasta din urmă poate să acționeze relativ independent in mediul natural, omul aducându-și aportul la controlul ei într-o arie foarte restrânsă cum ar fi de exemplu domeniul programării.

De menționat că fiecare dintre elemente: tehnic, uman și natural din zona de conflict sânt subsisteme ce aparțin unor sisteme integratoare diferite de cel al situației, care le înglobează pe toate. Elementele au funcții diferite, unele specifice sistemului situație de luptă, altele specifice celorlalte sisteme integratoare. De exemplu, beligeranții aparțin unor etnii, unor națiuni, elementul natural aparține atât biosferei cât și troposferei, elementul tehnic poate fi încadrat în sisteme de armament integratoare care gestionează și alte resurse tehnice.

Sistemului situație de luptă este unul instabil și dinamic și tinde tinde către stabilizare prin câștigarea luptei de către unii beligeranți sau încetarea conflictului și încheierea unor acorduri de pace. Stabilitatea sistemului situație de luptă este cerută atât de sistemele care-l integrează cât și de subsistemele lui.

CAPITOLUL4.Posibilități de elaborare a deciziilor în modalități sistemice

4.1.Introducere

Orice acțiune umană se derulează , în principiu, după ce s-a luat o decizie. În mediul militar, referindu-ne asupra acțiunii militare, și în mod deosebit asupra luptei armate, decizia este un atribut al elementelor de conducere. Comandanților le revine sarcina de a decide acțiunile ce urmează să aibă loc, în funcție de misiuni, întru îndeplinirea acestora. Succesul luptei armate constă în îndeplinirea acestor misiuni. Îndeplinirea misiunilor depinde de modul în care forțele acționează, mod de acțiune rezultat în urma luării unei decizii. Deci pentru succesul luptei armate , o condiție necesară dar nu si suficientă este luarea unei decizii optime în timp oportun, ceea ce înseamnă alegerea celui mai eficient curs al acțiunii. Indiferent de situație, o decizie trebuie sa se raporteze întotdeauna la natura si manifestarea factorilor condiționali din mediul extern si intern al organizației, la posibilitățile reale ale acesteia si, urmărind îndeplinirea obiectivelor stabilite, sa asigure prezervarea calităților sale, a capacitații de a se reproduce si dezvolta. Evident, așa ceva este posibil doar când decizia este raționala, bine întemeiata, creând premisele succesului sau, cel puțin, ale evitării rezultatelor nesatisfăcătoare.

Dar pentru acestea, înainte de toate , trebuie executată o fundamentare informațională cât se poate de precisă. Fundamentarea științifica a deciziei, potrivit legilor, principiilor si normelor ce caracterizează procesele, acțiunile si activitățile circumscrise fenomenului militar, in consens cu realitățile si tendințele ce-l guvernează, cu starea reala a organizației, posibilitățile si nevoile sale, presupune o diagnoza corecta, completa si realista, bazată pe utilizarea instrumentarului științific al managementului, evitarea oricăror predispoziții spre rutină, improvizație si voluntarism. O temeinică fundamentare a deciziilor presupune identificarea cât mai multor alternative, dacă este posibil a tuturora. Diagnoza cuprinde în principiu culegerea datelor și interpretarea acestora pentru transformarea lor in informații și depinde de calitatea analizatorilor de posibilitățile de interpretare, de orizonturile în care are loc cunoașterea.

Prin reconsiderările interpretărilor, omul își depășește condiția biotică, devenind astfel posibile noi raportări la contextul în care ființează. Noua capacitate de procesare extinde posibilitățile acționale ale oamenilor, îmbunătățind astfel situația acestora în spațio-temporalitățile în care ființează.

Posibilii procesării empirice , din moment ce se utilizează doar spectrul pe care îl pot „sesiza” analizatorii, se situează, inevitabil, între anumite limite, de unde posibilitatea unor receptări vagi, lacunare, superficiale, a unor erori de interpretare și în prelungirea lor, consecințe contradictorii, nefavorabile oamenilor. Decidentul care procesează informația în modalități empirice primește anumite semnale din contextul în care ființează .Mesajele obținute prin intermediul „simțurilor” declanșează acele procesări de tip selectiv, pe care le numim conștientizări. Dintre conștientizările empirice, cele mai facil de sesizat sunt percepțiile, interpretate ca fiind conștientizări despre aspecte prezente, pe care omul le receptează direct.

Deoarece conștientizările se pot referi nu numai la prezent ci și la trecut și viitor, devin posibile comparații, activități deliberate, corelări ale acțiunilor, raportări critice privind manifestările anterioare . Din conexiunile complexe ce se stabilesc între percepția mediului și interpretarea sa vor rezulta așadar atitudini, vor fi adoptate decizii, se vor alege anumite variante de manifestare. Interpretările sunt construite tot pe baza datelor furnizate de simțuri, de unde anumite performanțe pe care acestea le fac posibile. Performanțele posibile în procesarea empirică sunt rezultante ale naturii și a capacităților de procesare specifice fiecăruia dintre decidenți.

În acest orizont se pune problema posibilității receptării doar a unor elemente de suprafață, a unor erori perceptive, a unor interpretări părtinitoare. Nu se poate pune problema sesizării interacțiunilor, o eventuală proiectare a rolurilor nu va fi considerată o prioritate și, în cazul în care totuși aceasta se produce, nu poate fi decât ambiguă, din moment ce se bazează cu preponderență pe datele observate disparat prin intermediul analizatorilor.

Pentru depășirea stadiului dogmatic al procesării empirice este necesară o raportare critică la produsele procesărilor prin intermediul consecințelor acestora. În acest sens este utilă promovarea unor atitudini explicit analitice de către decidenți. De asemenea se dovedesc utile și reperele furnizate de logici întru distingerea raționamentelor corecte de cele incorecte.

O fundamentare informațională informațională în acest orizont oferă un tablou slab colorat al realului, deci decizia se ia în condiții accentuate de incertitudine, oferite de interpretarea necorespunzătoare a situației de luptă.

Orizontul cauzal de interpretare depășește abordarea empirică deoarece totalitatea nu poate fi sesizată prin analizatori, totodată ia în considerare „realii” cu care conducătorii au contact într-o anumită situație. Astfel,o situație poate să apară ca și cauză a unui fenomen strict delimitat, sau ca și cauză a totalității fenomenelor care în fapt o determină. Dar nu numai o cauză sau un grup similar de cauze poate determina producerea unei anumite situații care apar ca efect la aceste cauze. Cauza poate să fie sau nu simultană cu efectul. În prima situație se vorbește despre cauze care nu-și pot produce efectul într-o singură clipă, rezultând astfel o desfășurare concomitentă a celor două. Se deplasează în acest mod accentul dinspre dimensiunea temporală spre cea acțională. În cea de-a doua situație se introduce diferențierea dintre cauzalitatea efectivă și cauzalitatea finală.

Legătura de tip cauzal reprezintă un mod de a interpreta conexiunile ce se stabilesc între obiecte reale sau presupuse, care s-a dovedit a introduce numeroase simplificări. Cu toate acestea, combinarea metodei analitice de abordare a problemelor cu modul cauzal de interpretare a respectivelor relații, au facilitat obținerea unor progrese remarcabile .

Deși majoritatea disciplinelor științifice mai utilizează încă metoda analizelor cauzale, tot mai mulți oameni de știință atrag atenția asupra rezultatelor contradictorii, a „efectelor perverse” și a aplicabilității limitate a metodei cauzale.

Reperele oferite până în acest punct îi permit conducătorului dornic să-și scientizeze deciziile, să identifice abordările de tip cauzal, din diversele domenii ale științei. Odată identificate, acestea trebuie utilizate cu precauție numai în acele „probleme” în care se pot dovedi satisfăcătoare. Modalitatea cauzală de interpretare se dovedește a fi satisfăcătoare doar în cazul existenților „programați” să funcționeze în modalități liniare.

Explicațiile de tip cauzal, întrucât se centrează pe caracteristicile entităților identificate ca fiind obiecte în sine nu pot sesiza adevărata natura a interacțiunilor. Deciziile se vor elabora in temeiul unor legități, unor reguli întemeiate in baza constatării repetate, de natură calitativă și cantitativă, a unor fenomene ce se preced/succed.

Concluzionând, deoarece abordările de tip cauzal nu pot oferi decidenților explicații suficient de performante în interogarea niciunuia dintre existenții le considerăm a fi neperformante. De aceea se impune ca în procesul de scientizare a conducerii să se utilizeze repere ce transcend modalitățile cauzale de interpretare.

Procesarea informațiilor în modalități explicit interacționiste îi conferă decidentului un cadru teoretic performant în abordarea interacțiunilor pe care trebuie să le observe în cadrul fundamentării deciziei și să le organizeze pentru elaborarea acesteia. Rețelele uneori extrem de complexe de interdependențe, „pânzele de păianjen” ce pot fi acum sesizate, punerea explicită a problemei identificării acestor rețele constituie o abordare ce asigură premise unor intervenții tot mai pertinente în luarea deciziilor.

Sesizarea reciprocității influențelor va permite depășirea viziunii înguste cauzale, care putea interpreta raporturile și relațiile doar în maniere unilaterale. De asemenea, modalitatea în care este interpretată cunoșterea în variantă interacționistă propusă de Piaget, se dovedește a avea o mare valoare praxiologică. Să presupunem că un conducător la un moment dat dorește să-și scientizeze deciziile însă reperele oferite se dovedesc a fi dificil de asimilat. În variantă cauzală situația va fi interpretată în mod simplist prin formulări de tipul „eu nu pot” sau „teoriile sunt prea dificil de asimilat”, niciodată considerate împreună. O abordare interacționistă însă, va ține cont de ambele aspecte menționate și implicit, va furniza deschideri către ameliorarea capacităților de procesare dar și către căutarea unor abordări simplificate ale problematicii respective. Se va conștientiza deci acea producere la „jumătatea drumului” între elementele aflate în interacțiune. Sesizarea interacțiunilor duce la o mai bună interpretare și analizare a situațiilor de luptă în vederea fundamentării și elaborării deciziilor, fiind posibil în acest sens elaborarea de modele și algoritmi care să permită identificarea și corectarea consecințelor derivate.

Totuși, abordările de tip interacționist nu sesizează întregii în adevărata lor complexitate.

Interpretarea sistemică a existenței are la bază conceptul de sistem. Orice sistem are componentele (subsistemele) structurate într-un anumit fel, prin aceasta înțelegându-se, o organizare relativ stabilă a interacțiunilor dintre subsisteme, care determină funcționalitatea sistemului ca întreg. Deci decidentul are oportunitatea de a opera cu sisteme în vederea efectuării diagnozei realului cât și a elaborării deciziei. Operarea cu sisteme oferă posibilități de interpretare a întregilor pe baza interacțiunilor. Abordarea holistă va focaliza decidentului atenția asupra întregului, conștientizând astfel că acesta depinde de fiecare din părți dar și că fiecare din părți depinde de întreg, chiar dacă respectivele conexiuni sunt uneori „ascunse”, greu de identificat. Se atrage atenția asupra acelor efecte de sinergie prin care întregul devine mai mult decât suma părților componente.

Conștientizând dinamicitatea majorității sistemelor,în elaborarea diagnozei și implicit a deciziilor se propune orientarea înspre evoluția sistemelor având la bază biografia lor, asupra reglărilor și autoreglărilor atât în sistemul care face obiectul analizării în vederea elaborării deciziei dar și în cel înglobant lui, asupra încadrării sistemului în anumite limite în care își păstrează o anumită stare de echilibru.

Din cele prezentate anterior rezultă că interpretarea sistemică oferă posibilități de investigare a existenței net superioare celorlalte interpretări , deci posibilitățile realizării unei diagnoze mult apropiate de real, identificarea precisă a obiectivelor decizionale, a criteriilor decizionale relevante, elaborarea variantelor de acțiune în totalitatea lor , analiza consecințelor acțiunilor, etc. sânt mult mai ridicate decât în oricare di orizonturile interpretative prezentate anterior.

4.2.Procesul de elaborare a deciziilor

Succesul militar este realizabil numai ca urmare a unor acțiuni decizie, care necesită cutezanță și risc, numai în cazul în care ele corespund situației, adică sunt raționale, se întemeiază pe prevedere și calcule precise.

Luarea deciziei în viața cotidiană, în activitatea profesională și în situații extreme se realizează cu ajutorul proceselor de gândire care se desfășoară în conștientul și subconștientul omului. Conștientul efectuează prelucrarea logică a informației semantice, folosind datele reținute din experiența personală, precum și cele rezultate în urma învățării. Subconștientul efectuează prelucrarea informației senzoriale (neverbală) despre situație prin compararea modelelor (imaginilor) informaționale integrate cu modelele analoage păstrate în memorie, punând în evidență similitudini totale sau parțiale (fragmentare). Modelele informaționale (scoase în mare măsură din diferite sfere de activitate) se împletesc unele cu altele, fragmentele lor se întrunesc în diferite combinații, alcătuind noi structuri integrate și noi modele. Aceste modele se compară cu cele vechi, făcând să regenereze soluțiile precedente sau să dea naștere unor noi soluții din fragmentele celor vechi. Astfel se elaborează variante de acțiune, care se evaluează și ies la suprafață în cadrul conștiinței pentru o evaluare repetată, sau se realizează impulsiv, subconștient, uneori neașteptat chiar pentru subiectul însuși (acțiuni intuitive). Subconștientul operează cu întreaga informație simultan, descoperind asemănări și separând detaliile care pot căpăta un rol principal. Gândirea subconștientă se realizează pe mai multe niveluri: de la reacțiile senzoriale nemijlocite până la procesul creator.

Procesul gândirii logice se desfășoară succesiv și cuprinde o serie de etape.

Prima etapă – factorizarea – constă în separarea indicatorilor principali, definitorii ai situației. Restul informației este lăsat la o parte definitiv sau temporar. Lacunele factorilor fie se completează pe baza experienței (date apriorice), fie sunt ignorate. A doua etapă – diagnoza situației realizată prin compararea factorilor între ei îi cu factorii acelor situații care au fost cunoscute dinainte, sau prin transformarea noilor factori într-o formă care să permită comparația. A treia etapă constă în elaborarea variantelor de decizie pe baza prognozării situației, prevederea mersului schimbării factorilor caracteristici situației definite în prima etapă. Etapa a patra – elaborarea și evaluarea variantelor pe baza criteriilor conceptuale, adică a criteriilor formulate pe baza cunoașterii și experienței personale. Drept crierii conceptuale menționăm: scopul, sarcina (misiunea), importanța, verdicitatea ș.a.m.d. Etapa finală – luarea deciziei, adică alegerea din cadrul soluțiilor posibile pe aceea care satisface criteriile la gradul cel mai înalt.

Toate aceste etape se repetă: procesul gândirii revine de mai multe ori la punctul inițial, separă din nou factorii comparându-i și combinându-i în alt fel, elaborând variante noi și înlăturând pe cele vechi. Succesul depinde în mare măsură de factorizare: dacă unei proprietăți importante a situației nu i se acordă semnificația cuvenită, ea poate să fie scăpată în lucrul ulterior. În situația de luptă, inamicul ia toate măsurile pentru a ascunde factorii principali și să dezinformeze partea adversă.

Criteriile de evaluare sunt aici emoționale (năzuința către atingerea scopului, ura față de dușman, sentimentul camaraderiei). Aceste criterii (cel mai adesea de origine reflexă) sunt empirice, nu permit să evaluăm formele ce cuprind fragmente întâmplătoare, noi, întrucât evaluarea se bazează pe compararea cu modelele gata, existente. Subconștientul poate da curs liber imaginației, dar nu este capabil să fixeze rezultatele ei. Pe baza fragmentelor modelelor ce se repetă frecvent (aceasta este caracteristic îndeosebi pentru activitățile profesionale) se alcătuiesc forme tip, stereotipe.

Interacțiunea informațională între conștient și subconștient permite să se creeze forme ce cuprind fragmente absolut noi, care se formează prin schimbarea dirijată, empirică sau întâmplătoare. Ca rezultat, se elaborează o soluție (decizie) originală, de creație, manifestată prin rigoarea, multilateralitatea și suplețea transformărilor logice. Forța subconștientului, în lipsa factorizării, a pierderii de informație ce nu pot fi corectate, constă în capacitatea de a descoperi posibilitățile neașteptate pe baza similitudinilor îndepărtate (asociațiilor), în rapiditate.

În acele situații, când soluția poate fi obținută pe calea unor transformări logice riguroase, pe baza unor criterii invariabile, obiective fundamentate, nu este necesar să se ia o decizie, ea se obține ca o consecință logică univocă. Dar, în situațiile de conflict și incomplet determinate, așa ceva nu va exista niciodată. Decizia se ia prin promovarea ideilor noi, elaborarea și evaluarea eficienței variantelor pe baza diferitelor criterii, insuficient de stabile și depinzând de situație.

La baza elaborării deciziilor stau informațiile referitoare la starea sistemelor ce se confruntă și la misiunea primită însă, ca urmare a modificării în timp a condițiilor în care s-a elaborat, decizia va trebui permanent adaptată.

Datele despre situație sunt deosebit de diverse, unele fiind cantitative, iar altele calitative, cu un nivel de detaliere foarte diferit și cu un volum proporțional cu amploarea situației reflectate. Elaborarea deciziei presupune un proces de analiză a tuturor acestor informații, de prelucrare și de stabilire a diverselor variante de acțiune și alegere a uneia dintre ele. Este vorba de un proces deosebit de complex, determinat de natura factorilor ce intervin, dar în mod deosebit de numărul mare al elementelor cu caracter cantitativ și calitativ pe care aceștia le conțin.

În faza de elaborare a deciziei se disting următoarele două etape funcționale: pregătirea informațiilor sau a datelor și pregătirea deciziei. În fiecare din aceste etape vom evalua și apoi vom compara dorințele (nevoile) și posibilitățile corespunzătoare.

1. Prima etapă, denumită de obicei de pregătire a informațiilor sau a datelor, include următoarele funcțiuni :

reprezentarea informației, adică transformarea datelor obținute (de intrare) în vederea utilizării lor ulterioare ;

perceperea (percepția), înscrierea (înțelegerea) in formației, transformarea sau convertirea ei sub forma unor sensuri primare (adică clasificarea acesteia) și memorarea sau înregistrarea ;

analiza, adică cercetarea tuturor proprietăților și legăturilor interioare ale informațiilor clasificate, evidențierea indicilor (caracteristicilor) și legităților de manifestare a datelor respective ;

confruntarea — sau compararea — activitate ce rezultă din faptul că fiecare situație (și deci informațiile despre aceasta) și fiecare acțiune, într-o măsură sau alta, sunt o repetare a ceea ce s-a întâmplat, dar, în același timp, reprezintă și ceva nou. Prin comparare și confruntare se pot pune în evidență ceea ce este nou, dar și ce este deja învechit, ceea ce ne permite să formulăm o părere asupra complexității situației și chiar asupra plenitudinii reflectării ei.

2. A doua etapă, denumită pregătirea deciziei, constă în aplicarea sau realizarea unuia dintre sistemele metodice de pregătire a acesteia și cuprind :

asociația cu alte situații, adică identificarea asemănărilor si analogiilor ce se pot realiza în vederea construirii sau alcătuirii elementelor de decizie ;

reflexia, manifestată prin capacitatea comandantului de a-și reprezenta în gândirea și concepția proprie inamicul și, pe această bază, de a elabora ipoteze referitoare la scopurile urmărite de acesta, de a fundamenta și justifica acea ipoteză, plecând de la faptul că în respectiva reprezentare trebuie să fie inclusă și ideea sau concepția inamicului despre adversar, adică și modul în care adversarul „ne vede" pe noi;

utilizarea unei metodologii de lucru oarecare ;

aprecierea (evaluarea), reprezentarea cantitativă, transformarea si compararea sau confruntarea tuturor datelor avuto la dispoziție.

Având în vedere importanța acestor etape, să încercăm să le detaliem, urmărind cu precădere conținutul fiecăreia subliniind ideea că reprezentarea informației și, respectiv, pregătirea ei pentru a fi utilizată presupun o asemenea transformare prin care elaborarea deciziei să fie prezentată într-o formă cât mai comodă și clară. În acest scop este de dorit ca întregul volum de date, indiferent de natura surselor de la care provin, cât si de conținutul acestora, să fie reprezentate în aceeași formă.

Așadar, se poate spune că, trecând în revistă activitățile și funcțiile ce trebuiau realizate în prima etapă de elaborare a deciziei, creierul omenesc nu poate fi considerat ca fiind un dispozitiv ,”ideal”, capabil să rezolve totul, cel puțin din două motive esențiale, și anume :

1. Dispune de o viteză mică de receptare și memorare a informației ; deține un volum redus al memoriei operative ; are o perioadă prea lungă pentru consolidarea informației memorate. Și chiar dacă memoria îndelungată a creierului este mare, omul nu este în măsură să o utilizeze în totalitate și, în particular, să-și însușească și să înțeleagă un volum considerabil de noțiuni din diferite domenii și să le folosească în mod operativ. Din diferite specialități se poate alcătui o grupă care să dețină multe cunoștințe și noțiuni, dar această posibilitate extraordinară nu întotdeauna poate fi folosită în totalitate, datorită contactului (schimbului) informațional scăzut cu alți subiecți. Pentru a forma o grupă de specialiști, ceva ,”ideal” din punctul de vedere al unui dispozitiv de percepere a datelor, este necesar să se mărească de câteva ori productivitatea informațională și, în mod implicit, volumul memoriei operative. Aceasta ar duce la o ,,înghesuială” în schimburile informaționale și la consecințe dăunătoare, la o viteză mică de memorare și la pierderi de timp pentru consolidarea noțiunilor noi acumulate.

2. Al doilea motiv se referă la activitatea de analiză. După cum se știe, pentru analiză trebuie verificat un volum mare de date cifrice, mesaje, cereri etc, un material greu de manevrat și care, în general, după prima utilizare devine, de multe ori, fără valoare. Pentru memorarea sa nu exista timpul necesar și este păcat să se facă un efort atât de mare și să se consume resurse pentru ca după parcurgerea etapelor de elaborare a deciziei acestea să devină un balast.

Identificarea legăturilor interioare dintre fenomenele și mai ales dintre elementele situației presupune existența posibilităților intelectuale ridicate. O bună instruire și o vastă experiență sporesc deprinderile în determinarea în scurt timp a unui număr mare și greu sesizabil de legături și indici analogi. Dar cerințele de prelucrare depășesc cu mult ceea ce pot atinge în acest domeniu chiar oamenii foarte înzestrați. Comasarea indicilor și folosirea câtorva niveluri de analiză cu diferite grade de detaliere este metoda fundamentală și eficace care stă la baza analizei sistemice. Adică trebuie prelucrat un volum mare de date într-un timp foarte scurt. Însă oamenii nu au nici capacitățile necesare nici o formare corespunzătoare pentru a îndeplini această cerință. Această informație se poate păstra în memoria operatorului, dar — fără să se țină seama de aparenta capacitate — nicicum nu ne putem încadra în timpul necesar.

Metoda de analiză reprezintă de fapt una din formele de cunoaștere. Nu toți indivizii stăpânesc în aceeași măsură aceleași cunoștințe, astfel că, de cele mai multe ori, analiza are un caracter profesional.

Majoritatea procedurilor de analiză sunt acțiuni logice, care, mai mult sau mai puțin, pot fi formulate precis. Aceasta se referă și la analiza raporturilor interumane. Greutatea principală — realizarea determinării și insuficiența datelor — nu schimbă destinația unor proceduri, ci doar le complică și le mărește numărul.

Din experiență se știe cât de dificilă este formarea deprinderilor în orice domeniu ; analiza situației și pregătirea deciziei în acest sens nu fac excepție. Ba mai mult, aici este nevoie în special de deprinderi deosebite, care să permită să se acționeze rapid, dar in același timp nu în mod stereotip, șablonist.

Așadar, pentru o analiză de succes este nevoie de mărirea volumului memoriei (în condițiile utilizării ei rapide) și sporirea productivității informaționale.

4.3.Procedee de elaborare a deciziilor

Primul procedeu de elaborare a deciziei constă în verificarea valabilității (utilității) uneia din hotărârile tipice, stereotipe folosite anterior. Unele situații (tip) numai rezolvarea tip este corectă, cel puțin în primul moment De exemplu, o subunitate în marș a intrat sub focul inamicului, unica rezolvare este dispersarea ce se ia fără o chibzuință deosebită.

Generarea de probleme ca urmare a apariției unor noi. posibilități nu înseamnă că vechile forme nu mai sunt valabile. Meritul unei rezolvări cunoscute nu constă numai (și nu atât) în aprobarea ei cât, mai ales, în înțelegerea profundă a soluției și priceperea de a o îndeplini.

Să pui corect accentul, să separi elementul esențial al comportării, să-i acorzi acestuia semnificația și ponderea cuvenită, corespunzător concrete – iată în ce constă greutatea elaborării ipotezelor, atunci când sunt bazate pe stereotip. Un rol principal capătă nuanțele, finețea, subtilitatea.

Pentru a alege (în vederea verificării ulterioare) cea mai bună din soluțiile stereotipe, sunt necesare cunoștințe si experiență. Experiența dă posibilitatea să folosim cunoștințele în mod operativ și să efectuăm alegerea repede și eficient. Existența unui model sistemic ușurează și grăbește alegerea prin limitarea indicatorilor de recunoaștere a problemei puse, separarea indicatorilor de bază pentru alegerea soluției celei mai convenabile și orientarea generală în căutare. Cel mai adesea, dacă avem timp pentru gândire, rezolvările stereotipe sunt respinse, totuși ele nu sunt fără folos, deoarece definesc domeniul căutării care diferă esențial de cel stereotip.

Al doilea procedeu de elaborare a deciziei (soluției) constă în sintetizarea rezolvării din elemente stereotipe. Oricât ar fi de nouă și complexă situația, ea va cuprinde totdeauna câteva părți componente ale unor probleme cunoscute, iar uneori noutatea rezultă din întrunirea unor probleme mai vechi. De aceea, ne putem aștepta la rezultate pozitive, ca urmare a folosirii soluțiilor cunoscute. Ipoteza se construiește fie ca o reunire logică, fie ca o intersecție logică a soluțiilor. Soluțiile parțiale (componente ale rezolvării) trebuie să fie supuse verificării asupra independenței lor: trebuie lămurit cum acționează fiecare din ele luată separat și ce anume nu este suficient. Uneori, una din soluțiile parțiale permite eliminarea unor contradicții ale situației, totuși eficiența rezultatului obținut prin această rezolvare este insuficientă. Completând soluția parțială cu elemente de Ia alte soluții parțiale, se obține o sporire a eficienței.

Procedura de elaborare a soluției cuprinde alegerea inițială a soluțiilor parțiale, fiecare din acestea rezolvând o parte a problemei modelului. în această etapa, unele din soluțiile parțiale se pot dubla reciproc. în continuare, are loc o examinare mai amănunțită a posibilităților fiecărei soluții parțiale și a compatibilității lor. Aceasta este etapa pregătitoare la capătul căreia se urmărește obținerea a două grupe de soluții parțiale: cele care se completează reciproc și cele incompatibile (sau puțin compatibile). O atenție deosebită trebuie să se acorde celei de a doua grupe – tocmai de aici poate să apară ideea rațională. Este necesar să se examineze în amănunt esența și cauzele incompatibilității, să se execute o analiză a timpului, spațiului și circumstanțelor, să fie găsiți si înlăturați factorii care provoacă incompatibilitatea. Trebuie acordată atenție circumstanțelor și condițiilor care permit înlăturarea incompatibilității; să fie evaluat rolul și semnificația lor în modelul sistemic al problemei (situației); să se determine domeniul amplificării reciproce a soluțiilor parțiale, al stimulării proceselor utile și să selecționăm acele combinații ce asigură succesul. Aceste combinații se evaluează inițial ca minime, apoi pe modelul complet se aleg cele mai bune. Se examinează încă o dată permutările posibile ale soluțiilor și cele mai eficiente legături dintre ele. Formularea finală a rezolvării trebuie să fie făcută în termenii modelului sistemic.

Cel de-al treilea procedeu constă în căutarea soluției dintr-un alt domeniu adiacent sau îndepărtat. Metoda de căutare principală este asociația. Cel mai comod pentru căutare este modelul minim, întucât el este abstractizat în cea mai mare măsuri Esența gândirii asociative constă în descoperirea asemănărilor, analogiilor, apropierii (tolerantei) după un indicator oarecare (sau grupă de indicatori) în procesele, fenomenele, obiectele, dispozitivele, întâmplările care sunt diferite ca manifestări concrete. Procesul elaborării asociației constă în separarea indicatorilor (nu în mod obligatoriu a principalilor, dar totuși esențiali) și compararea lor. În cazul existenței asemănărilor, se execută analiza pe grupe de indicatori, care reflectă o anumită fațetă a esenței obiectelor sau fenomenelor eterogene. Urmează apoi folosirea asemănărilor pentru selectarea factorilor ce pot fi puși la baza rezolvării. O astfel de schema reflectă numai aproximativ mersul evenimentelor. în realitate, totul se petrece cu mult mai complicat Uneori este suficient să găsești un indicator general caracteristic pentru ca să apară asociația, iar apoi să se descopere analogia.

Selectarea asociațiilor utile constă în evaluarea aplicabilității acelora cu ajutorul cărora au fost rezolvate probleme oarecum asemănătoare dar nu identice. Pentru o astfel de evaluare se cere si construim un model asociativ; elementul de plecare îl constituie indicele de asemănare. Modelul trebuie să cuprindă evaluarea similitudinilor scopurilor, condițiilor, proceselor. Dacă există un indice asemănător, trebuie să fie și alți indici, problema constă în aceea cât sunt de esențiali. Similitudinea descoperită trebuie investigată până la capăt. Apariția asociației și investigarea ei este sarcina analizei. Logica devine elementul principal al succesului și ea trebuie să fie ireproșabilă.

Soluția elaborată pe baza asociațiilor îndepărtate este inițial greu de formulat. Formularea rezolvării conține o parte însemnată de lucru abstract, care nu este legată de problema concretă, dar o mare parte este nemijlocit legată de problema ce se rezolvă. Deși sesizarea și înțelegerea categoriilor trebuie, în principal, să preceadă construcția modelului în luarea unei decizii, uneori poate fi și invers.

Al patrulea procedeu este sintetizarea soluției din elemente, fiecare din acestea fiind selectate prin asociații. Se presupune că rezolvarea constă din câteva soluții parțiale interdependente, fiecare din ele alcătuind obiectul unei căutări asociative. Inițial nu sunt cunoscute nici soluția globala și nici soluțiile parțiale. Despre împărțirea problemei în sub-probleme s-a mai vorbit Pentru a împărți corect, trebuie să știi ce împărți. Procedeul constă în descoperirea unei astfel de grupe de fenomene eterogene (obiecte, procese), care să cuprindă elemente ce furnizează material pentru rezolvare, iar fiecare fenomen să aibă asemănare cu situația printr-un indicator sau grupă de indicatori. Ca și în cazul precedent, este vorba de similitudinea metodelor. Tehnologia formală constă în găsirea unei grupe suficient de mari de situații asemănătoare, dar nu identice, în studierea combinațiilor. în mod practic, poate fi vorba despre o căutare orientata, care poate sfârși cu rezultate favorabile. Orientarea se realizează pe baza experienței, pregătirii prealabile și studierii modelului domeniului de activitate, în cadrul căruia poate să apară situația. Se presupune că materialul asociativ este de asemenea studiat, însușit și organizat în mod corespunzător. Formularea rezolvării este legată de dificultăți similare cazului anterior.

Al cincilea procedeu îl putem denumi evolutiv. Ideea de bază a acestuia este pregătirea variantei de rezolvare a unei probleme apropiate, dar mult mai simpla, care are un alt model de bază. Pentru rezolvarea-problemei principale, varianta de bază nu este utilă, dar poate servi ca punct de plecare. Perfecționarea variantei de bază se realizează prin schimbări succesive sau prin salturi (mutații), cum ar fi: acumularea de elemente suplimentare, eliminarea celor care nu sunt necesare sau dăunătoare, dezvoltarea factorilor de perspectivă. La baza schimbărilor se află asocierile. Ca urmare a evoluției și mutațiilor orientate spre acest scop, se poate ajunge la ipoteza care rezolvă problema. Aceasta este ideea generală, realizarea depinde esențial de calitatea materialului inițial, de alegerea rațională a direcțiilor principale de perfecționare și de eficiența schimbărilor.

Pot fi trei modele: de bază, corespunzător problemei puse; simplificat, având o rezolvare; intermediar simplificat, care nu are o rezolvare. Eforturile trebuie îndreptate către modelul intermediar, întrucât acesta este conform. Decizia trebuie aleasă cu unul din procedeele anterioare, sau folosind un model care are rezolvare, ca punct de plecare al evoluției.

Al șaselea procedeu constă în căutarea unei rezolvări originale, principial fundamentată pe o idee noul Crearea perspectivei necesare, punerea în evidență a posibilităților de dezvoltare, sporirea eficienței rezolvării – toate acestea pot să ceară o rezolvare originală.

După pregătirea variantelor de rezolvare, parte din ele având un caracter stereotip, iar cealaltă parte conținând ideile originale, urmează actul final de cea mai mare responsabilitate – luarea deciziei, acțiune voluntară care stabilește echilibrul. Luarea unei hotărâri este posibilă la un intelect conștient de sine, factorul conștiinței de sine fiind obligatoriu și definitoriu.

La anexa nr. 4 este prezentată o schemă grafică cu aceste procedee.

4.4.Modelul normativ de elaborare a deciziilor

Adoptarea unei decizii se constituie intr-un proces logic desfășurat, intr-o succesiune fireasca a activităților, de la sesizarea unei probleme ce trebuie rezolvate si până la verificarea fezabilității opțiunii, de la "a decide daca trebuie luata o decizie" in legătura cu o problema ce interesează organizația, până la a decide daca, finalmente, decizia implementata își păstrează aceleași caracteristici si coordonate ori se impune a se aplica anumite corective.

Modelul normativ de elaborare a deciziilor este considerat a fi exprimarea fireasca a algoritmului de elaborare a unor decizii logice, inteligente, raționale si bine fundamentate. Evident, este un algoritm ce urmează drumul unei abordări decizionale firești, în interiorul căruia, insa, vom găsi nu numai logica gândirii umane, ci mai ales amploarea procesului informațional, profunzimea si valoarea judecaților si raționamentelor, experiența actului de conducere întemeiat pe dorința fundamentării științifice a deciziilor. Acesta cuprinde următoarele etape: diagnoza problemei, stabilirea obiectivelor decizionale, stabilirea criteriilor decizionale, identificarea cursurilor relevante, analiza consecințelor, selectarea variantei optime, aplicarea deciziei, controlul si corecția și se reprezintă conform anexei 5.

Diagnoza problemei presupune, mai întâi, sa se stabilească daca exista o problema decizionala reala. „A fi sau a nu fi" este una dintre cele mai importante aspecte de natura informaționala, de cunoaștere, de percepție si relație corecta intre: situația reala, obiectiv existenta in afara percepției si interpretării decidentului; situația perceputa de decident ca reala; situația dorita de către organizație.

Discordanta dintre situația reala si situația dorita caracterizează o problemă reală. Discordanta intre situația dorita si situația perceputa ca reala caracterizează o problemă falsă.

Definirea problemei decizionale implica determinarea tipului de decizie căreia i se integrează: de certitudine, incertitudine sau de risc; curenta, periodica, aleatorie sau unica; programata sau neprogramata. In funcție de tipul acesteia, urmează sa se stabilească metodele si tehnicile de fundamentare a deciziilor, sa se desemneze personalul participant la procesul decizional si sa se pregătească baza informaționala adecvata.

Determinarea complexității deciziei, se face in funcție de coroborarea elementelor tipologice, informațiilor ce conturează diagnoza situației decizionale si situația dorita, prin punerea in opera a deciziei.

Stabilirea obiectivelor decizionale se centrează pe nivelurile de realizare finala a obiectivelor acțiunii, potrivit metricii corespunzătoare de evaluare, care se poate referi la:metrici de calitate, metrici temporale, metrici de cost și metrici psihologici.

Selectând si ierarhizând nivelurile dorite ale acestor metrici, decidentul exprima atitudinea sa fata de diverși factori condiționali, endogeni si exogeni si, totodată, prefigurează (orientează) elementele abordării decizionale.

Stabilirea criteriilor decizionale se afla intr-o relație de determinare ambivalenta cu
obiectivele decizionale si pune in relație directă situația decizionala cu rezultatele posibile și dezirabile ale acțiunii/activității militare.

Selectarea criteriilor decizionale, ierarhizarea si determinarea corelațiilor dintre acestea solicita o buna cunoaștere a factorilor de stare ai structurii militare, cât si a factorilor de influenta exteriori.

Ce anume, cum si in ce pondere influențează alegerea căii de acțiune este de importanta covârșitoare, deoarece, alături de obiective, orientează procesul decizional si „permit sesizarea si rapida repliere, in cazul «alunecării»; pe timpul analizei, de la problematica cu adevărat critica".

Identificarea cursurilor relevante. După ce au fost identificata problema decizionala, obiectivele si criteriile caracteristice, oricărui decident îi revine sarcina de a inventaria soluțiile posibile de rezolvare.

Înainte de a desfășura actul de creativitate al gândirii alternativelor decizionale, este important sa se delimiteze factorii ce afectează gradul de libertate decizionala, configurând doar un anumit număr al cursurilor si excluzând variantele care nu intra in concordanta cu anumiți factori condiționali. Aceștia pot fi: factori de autoritate, factori biologici sau umani, factori tehnologici și factorii economici. Lor li se adăuga: sistemul juridic (restricții) ce guvernează acțiunea militara, normele sociale neoficiale, cutumele configurate de-a lungul existentei armatei ca parte a sistemului social global, politicile si regulile formale, ce se manifesta in anumite perioade, care deriva din politicile si strategiile de guvernare si din controlul politic civil al forțelor militare ale statului; normele morale si etice.

Abia după ce a eliminat toate cursurile (alternativele) ce intra flagrant in contradicție cu acțiunea factorilor de influenta, decidentul își poate defini, cu relativa corectitudine, mulțimea variantelor posibile si acceptabile.

În aceasta etapă, nu se pune problema ierarhizării alternativelor, de a stabili daca una sau alta dintre ele este mai fezabila, ci doar daca este aplicabila.

Analiza consecințelor reprezintă una dintre cele mai importante etape ale procesului decizional. Rezultatul sau este direct influențat de metodele si tehnicile de fundamentare științifică variantelor decizionale. Fundamentarea alternativelor decizionale este finalizata prin compararea rezultatelor cu nivelurile valorice ale obiectivelor stabilite la începutul procesului si validarea cursurilor analizate.

Daca acestea satisfac, se poate trece la pasul următor. În caz contrar, se operează o revizuire parțiala sau integrala a variantelor decizionale, verificându-se daca exista, cu adevărat, erori de identificare a problemei decizionale, obiectivelor sau criteriilor luate in considerare.

Selectarea variantei optime este intrinsec legata de etapa anterioara. Doar daca s-au parcurs corect pașii mai jos indicați, decidentul poate opta în cunoștința de cauza pentru varianta ce se desprinde a fi cea mai avantajoasa pentru structura militara:

estimarea cât mai corecta a consecințelor potențiale ale fiecărui curs;

atribuirea gradului de probabilitate al manifestării consecințelor estimate pentru fiecare curs;

compararea rezultatelor (consecințelor) așteptate pentru fiecare curs, cu probabilitatea manifestării consecințelor respective;

clasificarea (ierarhizarea) cursurilor in funcție de nivelul valoric al așteptării si probabilității obținerii rezultatelor .

Aplicarea deciziei reprezintă punerea in opera a cursului (variantei, alternativei) „optim".

Controlul si corecția se realizează prin evaluarea deciziei, moment în care un proces decizional se încheie, fără însa ca, in cele mai multe situații, la rându-i, acțiunea declanșată sa se termine. De altfel, aplicarea unor corective presupune adoptarea unor noi decizii, poate nu atât de complexe, dar elaborate prin noi procese decizionale.

Concluzii

Elaborarea și dezvoltarea paradigmei sistemice reprezintă atât un important progres în cadrul cunoașterii științifice și filozofice, găsindu-și ample valențe ontologice și epistemologice în diverse domenii, cât și o influența de natură metodologică privind diferite aspecte la care dacă mai adăugăm caracterul ei cuprinzător, elasticitatea îmbinată cu rigoarea, accesibilitatea, limbajul comun, ș.a.m.d., o putem considera chiar „o concepție generală asupra lumii”.

Această abordare constituie o nouă viziune științifică datorită implicațiilor metodologice ale triadei conceptuale; sistem-structură-funcție în interpretarea totalităților, a ansamblurilor organizate, la care se mai adaugă: organizare, informații, simetrie, echilibru, finalitate, ș.a.m.d.

Astfel putem spune că asigură o analiză riguroasă în perspectiva formalizării totalităților organizate, axată pe abordarea structuralistă, funcțională și cibernetică a acestora.

Posibilitățile de a da o interpretare cât mai corectă problemelor sânt vizibil tot mai mari. Elaborarea de modele ale obiectelor de studiu, a organizărilor și interpretarea unitară a acestora, oferă o cunoaștere mult mai profundă a ceea ce ne interesează. Prin intermediul modelelor sistemice se pot explica schimbările posibile în cadrul organizărilor și evoluțiile posibile ale acestora în funcție de presiunile exercitate din afara lor, se pot vizualiza rezultatele apărute în timp, în cadrul organizărilor, după o oarecare schimbare (evoluție) prin intermediul simulărilor efectuate pe aceste modele.

Ținând cont de cele prezentate mai sus, putem afirma că în această abordare se pot identifica procesele funcționale și disfuncționale din cadrul organizărilor.

Abordarea sistemică oferă cunoașterii posibilitatea de a analiza în profunzime organizările și de a elabora modele ale acestora pe baza cărora să se poată produce simulări în condiții aflate aproape de situațiile reale pentru a vedea posibilitățile organizărilor la un moment dat. Orientându-se asupra acelor organizări complexe sau complicate , cum ar fi acelea în care oamenii trebuie să se implice, pot oferi acestora din urmă posibilități de adoptare a acelor decizii care să determine acțiuni menite a controla situațiile, de a le ține în stări considerate dezirabile sau favorabile.

Paradigma sistemică aplicată riguros, face posibile analize concrete ale organizărilor considerate complexități deoarece conexiunile presupuse dintre conceptele utilizate solicită cercetătorul să elaboreze modele care să nu lase nefolosite părți din paradigmă, părți care , doar împreună în unitatea lor, pot să producă explicații relevante pentru situația acestor organizări.

Teoriei sistemice ca și metodelor elaborate pe baza ei îi sunt proprii limitele firești de ordin epistemologic și metodologic. E necesar ca aceste limite, inclusiv în abordarea mediului militar, să fie cunoscute pentru a dobândi înțelegerea reală a problemei și posibilitatea utilizării corecte a cunoștințelor în cauză.

Având în vedere diferențierile dintre organizări și considerând organizările sisteme, în vederea modelării acestora s-au constatat dificultăți datorate varietății lor. Deci ideile unui model detaliat și universal valabil trebuie înlocuită cu cea a realizării mai multor tipuri de modele care să fie specifice domeniilor în care au fost identificate organizările investigate. Astfel se cer a fi investigate sistematizări în funcție de clasele de domenii de referință posibile, se cer clarificate particularitățile analizelor sistemice în raport cu clasa domeniilor organizate, se cer identificate limitele interogărilor sistemice, dincolo de care sânt utile alte genuri de procese cognitive.

Abordarea sistemică își are limitele în investigarea complexităților, a organizărilor ce tind natural către stări aproape de echilibru, specializându-se în a identifica structuri, relații funcționale sau disfuncționale, stări posibile, mecanisme de reglare, ș.a.m.d., în cadrul acestor complexități.

Identificarea organizărilor în stări departe de echilibru și încercarea de a le aborda sistemic, a dat naștere la o serie de incompatibilități ce privesc în acest sens această abordare, în care în urma simulărilor se proiectează strategii de conservare a domeniilor de referință în anumite stări, când pentru investigarea organizărilor în stări departe de echilibru este necesară însăși analiza evoluțiilor acestora.

În acest fel , abordarea sistemică arătându-și limitele, oferă condițiile necesare începerii cercetărilor pentru descoperirea unor noi abordări care pot să explice organizările în stări departe de echilibru, care de altfel nu au întârziat prea mult , înfăptuindu-se ceea ce se numește abordarea procesual – organică.

Bibliografie

Col. Dr. Ing. Alexandru Mihalcea, Evaluare și eficiență în fundamentarea și conducerea științifică a acțiunilor militare, București, editura Militară, 1996

Carl von Clausewity, Despre război, București, editura Militară, 1982

Constantin Posea, Teoria Generală a Științei Militare , Sibiu, 1998

Gl. mr. Corneliu Soare ,Dialectica luptei armate, București, editura Militară ,1981

Dumitru Vasile, Sisteme informaționale militare, București, editura Ceres, 2000

Gl. Mr. Eugen Bantea, Cultura multilaterală — componentă indispensabilă a profilului ofițerului armatei României, București, Editura Militară, 1972

Gaston Mialaret, Introducere în pedagogie, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1981

Ion Tudosescu, Acțiunea umană și dialectica vieții sociale, București, Editura politică, 1980

Liviu Habian, Constantin Teleșpan, Managementul organizației militare, Sibiu, 2003

Lucian Culda, Dimensiunea epistemologica a interogării existenței sociale a oamenilor, București, editura Licorna, , 2000

Ovidiu Culda, Strategii psihologice de explicare a personalității , București ,editura Licorna, 2001

Raymond Boudon, Texte sociologice alese, București, editura Humanitas, 1990

Tadeusz Kotarbiriski, Tratat despre lucrul bine făcut, București, Editura Politică, 1976

Talcott Parsons, The Struclure of Social Action, ed. a II-a, The Free Press, New York & Collier-Maemillan, London, 1966.

***, Dicționar explicativ al Limbii Române, București, editura Univers Enciclopedic,1998

***, Geografie militară, Sibiu, editura Academiei Trupelor de Uscat, 1999

***, Hotărârea comandantului în viziune sistemică, București, editura Academiei de Înalte Studii Militare, 1994

***, Logica acțiunii, București, Editura științifică și enciclopedică, 1983

***, Lupta armată, București, editura Militară, 1978

***, Probleme filozofice ale științei militare(vol. 3), București, editura Militară, 1984

***, Probleme filozofice ale științei militare(vol. 4), București, editura Militară, 1987

***, Probleme filozofice ale științei militare(vol. 5), București, editura Militară, 1991

***, Riscul și decizia militară, București, editura Militară, 1994

***, Teoria organizațiilor – Buletinul învățământului militar, București, 1996

***, Topografie militară, București, Direcția Tehnică Militară