–anul Schimbărilor Geopolitice CU Implicații Globale

Gl. mr. dr. Petrică-Lucian FOCA Col. dr. Vasile CERBU

2014 –ANUL SCHIMBĂRILOR GEOPOLITICE CU IMPLICAȚII GLOBALE

Editura: Academia Forțelor Terestre

SIBIU-2015

CUPRINS

INTRODUCERE

Anul 2014 a fost un an al marilor schimbări geopolitice, apreciem noi, cu impact la nivel global. Principalele tematici care au ținut capul de afiș al diplomației internaționale au fost conflictul din Ucraina, situația din Noul Orient Mijlociu cu potențial exploziv, precum și schimbarea geometriei geopolitice în zona Asia – Pacific.

Posibil, cel mai important dosar al politicii internaționale l-a reprezentat conflictul din Ucraina, deoarece afectează starea și chiar existența unui stat, produce modificarea granițelor și are potențialul de a modifica echilibrul geopolitic mondial, prin faptul că poate pregăti terenul pentru o conflagrație mondială. De asemenea, aceste evenimente au generat o abordare diferită a problemelor de securitate de către NATO, cea mai mare, mai puternică și de succes organizație de securitate pe care omenirea a cunoscut-o, la Summit-ul din Țara Galilor din septembrie 2014, care s-a finalizat cu decizii care să genereze schimbări majore în arhitectura și modul de acțiune al Alianței.

Totodată, acest conflict apreciem că reprezintă o confruntare între două sisteme de valori, între puterile occidentale și Rusia. Totodată, se afirmă un nou tip de conflict, ,,războiul hibrid”, care generează noi principii, tactici și proceduri care vor trebui descoperite, abordate, fundamentate și aplicate.

Un alt dosar, cel al Statului Islamic din Irak și Levant (SIIL), afectează regiunea Noului Orient Mijlociu, cu potențial de destabilizare și în afara acestei regiuni. Apariția acestei organizații nu este o noutate, ci modul și viteza de acțiune, obiectivele urmărite, influența pe care a obținut-o, crearea instituției califatului, instituție care a fost abrogată în 1924, faptul că a aruncat în haos o întreagă regiune, constituie un motiv de reflecție pentru statele lumii, în special pentru marile puteri. De asemenea SIIL aduce ca noutate controlul teritorial și agenda protostatală pe care nici o altă organizație jihadistă nu le-a avut.

Alte evenimente care au ținut capul de afiș au fost victoria lui Erdogan în alegerile prezidențiale din Turcia, câștigarea alegerilor din Siria de Bashar al-Assad, consolidarea poziției Chinei și reorientarea SUA către pivotul ,,Asia-Pacific”, în condițiile, totuși, a implicării în rezolvarea dosarului ucrainian și SIIL.

CAPITOLUL 1

MODIFICĂRI CONCEPTUALE ÎN ABORDAREA

SECURITĂȚII ȘI APĂRĂRII COLECTIVE

1.1. Războiul hibrid – „războiul din umbră” al începutului de secol

Securitatea și apărarea națională reprezintă elemente cheie pe care se fundamentează starea de normalitate și funcționare a societății românești.

În prezent securitatea și apărarea națională se află continuu sub presiunea exercitată de riscurile și amenințările generate de conflictualitatea dintre anumiți actori statali sau ne-statali, globalizare, schimbările climatice majore, competiția pentru resurse etc. Aceste riscuri și amenințări prezintă o mare diversitate ca mod de manifestare, obiective propuse, efecte generate, mod de manifestare și caracteristici. Putem vorbi de riscuri și amenințări neconvenționale, asimetrice sau hibride. Acestea din urmă se manifestă pregnant în ultima perioadă, pe diferite coordonate ale globului, fiind de maximă actualitate pentru specialiști. Asupra acestora ne vom îndrepta atenția în demersul pe care-l facem.

Riscurile și amenințările hibride, se formează și apar cu repeziciune, fructifică capabilitățile convenționale și neconvenționale într-un mixaj adecvat cu vulnerabilitățile adversarului. Totodată adepții amenințărilor hibride vizează să utilizeze atât acțiuni convenționale cât și neconvenționale.

1.1.1. Amenințările hibrid – delimitări conceptuale

În ultima perioadă, securitatea statelor se confruntă tot mai frecvent cu un nou tip de amenințări – amenințări hibride. În opinia specialiștilor români, caracterul hibrid al noilor amenințări de securitate trebuie văzut pe două planuri:

– organizațional – atât actorii statali cât și cei non-statali folosesc amenințările hibride când situația și condițiile o impun;

– al metodelor și mijloacelor – actorii implicați utilizează atât mijloacele convenționale cât și pe cele neconvenționale, combinate în funcție de cerințele impuse de obținerea succesului.

În opinia specialiștilor români cât și străini, conceptul de amenițare hibridă este o combinație sofisticată de activități fără restricție, caracterizată prin conducerea descentralizată, activități militare și non-militare desfășurate simultan, combinarea tradiționalului cât și a asimetricului, a acțiunilor teroriste și metodelor criminale, a condițiilor de medii operaționale complexe. Amenințările hibride scot în evidență organizarea și mijloacele actorului care apelează la ele, amestecându-se cu succes influența strategică cu execuția descentralizată.

Abordarea conflictului în forma hibridă, în opinia noastră, a crescut în importanță ca urmare a globalizării, a noilor tehnologii, a ceea ce se numește era informațiilor, fiind de maximă actualitate. Astfel această formă de manifestare a conflictului se întâlnește în Ucraina, Irak, Fâșia Gaza, și în Siria etc. În aceste situații, creatorii amenințărilor hibride încearcă să copleșească fizic și psihologic adversarul în toate spațiile de operații, să realizeze o sinteză fără precedent a forțelor și posibilitățlor convenționale, ca și a celor neconvenționale, mai puțin întrebuințate, precum și resursele altor entități non-militare viabile, acolo unde este posibil.

Figura 1.1.-Lupte de stradă, Sursă: http//www.imagini_razboi_hibrid

Conceptul de amenințare hibridă și-a demonstrat viabilitatea, ceea ce-l aduce în actualitate deoarece reprezintă o descriere a evoluției caracterului războiului la un moment dat, provoacă gândirea convențională curentă, accentuează și lărgește spectrul conflictului uman.

La nivelul Comandamentului Aliat pentru Transformare (ACT) al NATO, amenințările hibride sunt definite în marja unuia sau mai multor actori statali, sau a unui grup de actori non-statali, de a folosi un amestec de acțiuni convenționale sau neconvenționale în spațiul de luptă și dincolo de sfera acestuia și care are efecte asupra ciclului decizional al adversarului.

În concepția NATO, amenințările hibride sunt cele puse de adversari, cu capacitate de a utiliza simultan mijloacele convenționale și neconvenționale de o manieră adaptivă pentru a-și atinge obiectivele. Cei care pun în aplicare astfel de amenințări nu sunt obligatorii state, ci pot fi și actori anonimi. Se apreciază că distincțiile tradiționale, se estompează între starea de pace și starea de război, între combatant și necombatant, între actorii statali și non-statali și între modurile de acțiune care aparțin la ordine diferite: războiul convențional, folosirea armelor de nimicire în masă, atacurile cibernetice, terorismul sau crima organizată.

1.1.2. Conflicte hibride actuale

Războiul este în plin curs de desfășurare, lucru demonstrat de informațiile din mass-media națională și internațională care ocupă principale spații, țin capul de afiș, și se referă la conflictele din Ucraina, Fâșia Gaza, Irak și Siria.

Acestea nu seamănă deloc cu conflictele convenționale din secolul trecut, dar demonstrează că o formă diferită de război neconvențional, războiul hibrid, este în curs de dezvoltare în acești ani ai secolului XXI. În toate aceste confruntări în curs de desfășurare, grupări de forțe neregulate, utilizând mijloace și adoptând metode abile în încercarea de a obține succesul se confruntă cu operații -forțe convenționale (FA israeliene, FA siriene, Forțele de securitate irakiene și FA ucrainiene).

Aceștia din urmă fac eforturi susținute de a se adapta la aceste noi tactici și combinații de capabilități. Se apreciază de către unii specialiști că acest tip de conflicte ar putea deveni în curând cel mai comun tip de război, fiind versiuni evaluate ale așa numitelor „conflicte din umbră”, care sunt duse cu luptători mascați care cel mai adesea au apartenență la un alt stat. Fiecare din aceste conflicte aduc în prim plan provocări, cel mai adesea imposibil de soluționat, la adresa modelelor, principiilor și normelor conflictului internațional comportamentului lăsate moștenire de secolul XXI.

Se ilustrează astfel o formă în schimbare a războiului care se constituie în provocare la adresa forțelor armate, inclusiv ale statelor puternic dezvoltate, cu armate moderne. Ultimile conflicte, denumite de noi hibride, combină o sumă de caracteristici, armament de înaltă tehnologie, acte subversive, metode și mijloace specifice războiului informațional și psihologic și beneficiază de susținere, acoperire din partea unor state națiune cu resurse semnificative (Federația Rusă, Arabia Saudită, Qatar, Iran), le fac diferite de insurgențele recente cu care SUA s-au confruntat în Irak și Afganistan iar israelienii pe timpul Intifadelor.

Ultimile conflicte, unele încă în derulare au o serie de caracteristici comune dar și de diferențe. La capitolul caracteristici comune menționăm: beligeranții neconvenționali – Hamas, Statul Islamic din Irak și Levant, forțele de opoziție siriene și separatiștii ucrainieni – influențează fiecare în mod agresiv aceste conflicte, folosind mijloace adecvate și metode abile pentru a-și realiza obiectivele și cel mai adesea nu luptă de o manieră convențională; echipamentele și tacticile lor reflectă o combinare variată a armamentului convențional de înaltă tehnologie (sisteme sol-aer Buk, tancuri de tip T-72, T-90, sisteme Grad și Uragan etc) cu tehnici, tactici și proceduri de tip insurgent.

Figura 1.2.-Atentat terorist, Sursă: www.imagini_razboi_hibrid

Aceste grupări pot angaja sisteme de armament de înaltă precizie, tancuri cu performanțe superioare, pot opera sisteme de comunicații performante, utilizând metode specifice războiului asimetric, psihologic și mediatic, se infiltrează în guvernele statelor și le sabotează acțiunile, dar ceea ce este foarte important, beneficiază într-o mare măsură de susținerea unor state națiune, care le asigură echipamente majore sofisticate, cel mai adesea de ultimă generație, consiliere și resurse financiare.

Conflictele menționate anterior au și caracteristici care le individualizează. În Fâșia Gaza, FA israeliene au întreprins o operație convențională pe scară largă într-o zonă urbană dens populată împotriva luptătorilor Hamas. Numărul victimelor în rândul civililor în special și al insurgenților a fost foarte mare. Ultima ofensivă a forțelor israeliene s-a confruntat cu un dispozitiv defensiv eficient pregătit de gruparea Hamas de-a lungul ultimilor ani, bazat pe folosirea unui sistem de tuneluri, unele pătrunzând adânc în adâncimea teritoriului israelian. Au existat trei tipuri de tuneluri, fiecare având o funcție unică, astfel: tuneluri de traficare între Egip și Gaza, care nu au fost încă distruse, tuneluri strategice, în interiorul Fâșiei Gaza folosite pentru a se evita monitorizarea de către Israel, în așa fel încât militanții să poată stoca armament iar în timpul conflictelor să poată fi folosite pentru deplasarea forțelor și echipamentelor, ca loc de refugiu și pentru dispunerea punctelor de comandă a Hamas, pentru a planta mine și a răpi personal și ca spații de deservire a facilităților de lansare a rachetelor și al treilea tip de tuneluri care trece granița în Israel, fiind apreciate ca fiind cele mai importante, în acțiunile ofensive ale Hamas, care au constituit, totodată, obiectivul principal al ofensivei forțelor israeliene.

Ca parte a strategiei sale de folosire a tunelurilor, organizația Hamas a făcut eforturi mari pentru instruirea unor echipe de comando, cu efective de 10-15 membri, cu un grad ridicat de mobilitate, care au executat acțiuni de gherilă în tuneluri și în zona învecinată acestora. De asemenea, Hamas a utilizat atacatori sinucigași și mașini capcană, au răpit și ucis cetățeni israelieni, au folosit rachete, pentru a contracara zidurile defensive israeliene, de tipul „FAJR – 3” „FAJR – 5” „KAIBAR – 1” (cu o rază de acțiune de aproximativ 160 km), sisteme portabile de apărare antiaeriană și proiectile reactive „GRAD” de proviniență libiană, introduse în Gaza cu sprijin iranian.

În Irak organizația Statul Islamic din Irak și Levant (SIIL) – devenit Statul Islamic (SI), a înregistrat succese militare remarcabile, reușind să-și impună controlul asupra unei mari zone în nord-vestul Irakului și amenințând capitala Bagdad. Prin preluarea controlului asupra orașului Mosul, al doile oraș irakian ca mărime, SIIL a intrat în posesia unei cantități foarte mari de armament ușor și greu, de muniții, a unui mare număr de mijloace blindate (tancuri, transportoare blindate, mașini de luptă etc), majoritatea de producție americană. organizația a capturat peste 400 milioane de dolari și o cantitate uriașă de lingouri și a obținut sute de noi recruți din centre de detenție asupra cărora a preluat controlul.

Aceste acțiuni au fost pregătite în ultimii ani, când organizația și-a extins operațiile în Siria, a exploatat nemulțumirile suniților față de guvernul șiit condus de Nuri Al-Maliki și a acționat pentru scoaterea din închisoare a liderilor importați. Totodată SIIL a dezvoltat o rețea de tuneluri, în special în fiefurile sunite din Mosul, Bagdad și provincia Anbar, a intensificat atentatele cu bombă coordonate, cel mai adesea executate simultan, a încurajat divergențele interconfesionale, și a afectat semnificativ capacitatea și moralul forțelor de securitate irakiene printr-o amplă și concertată campanie de intimidări și asasinate.

În felul acesta organizația era departe de a avea efective suficiente și era dependentă de o relație de acceptare din partea populației sunite din zonele cucerite, „relație” care nu a fost în niciun caz una stabilă. De-a lungul timpului SIIL a eșuat în a menține sprijinul opiniei publice sau de a asigura o stare de acceptare a sa de către populație.

Figura 1.3.-Lupte de stradă, Sursă: www.imagini_razboi_hibrid

Această situație de nesiguranță nu s-a limitat doar la Irak ci a fost extinsă și în Siria, unde SIIL și alte grupări jihadiste, dispun de armament greu, mijloace de transport și tancuri, precum și de sisteme antiaeriene, de tip SA – 7. Granița dintre cele două state este doar una imaginară, iar SIIL este singura organizație care acționează de ambele părți ale graniței și are o strategie cuprinzătoare pe termen lung care vizează creearea unui stat islamic unitar pe teritoriul Irakului și Siriei.

SIIL a reușit, cu luptătorii săi neconvenționali dar utilizând și armament modern să învingă FA irakiene mult mai numeroase, mai bine dotate (inclusiv cu aviație) și instruite de americani. Un alt aspect care merită a fi menționat este că SIIL luptă în Siria împotriva lui Bashar Al-Assad, adversar al SUA, în timp ce în Irak a produs înlocuirea lui Nuri Al-Maliki și al guvernului acestuia, susținut de SUA, (ceea ce reprezintă o enigmă a războiului secului XXI, în care luptătorii neconvenționali pot lupta atât împotriva adversarilor cât și împotriva aliațiilor SUA, în același timp complicând foarte mult opțiunile politice) .

În Ucraina, situația este departe de a fi rezolvată. Militarii pro-ruși concentrându-și acțiunile în special în zonele urbane cu o populație foarte numeroasă. Sunt sprijiniți atât material (armament greu și ușor, sisteme de rachete antiaeriene foarte performante, mijloace de comunicații etc) cât și cu specialiști de Federația Rusă chiar dacă aceasta contestă implicarea. Mai nou există indici că specialiștii militari ruși au condus și continuă să conducă efectiv operațiile în zonele Lugansk și Donețk.

1.1.3. Impactul amenințărilor hibride asupra securității naționale a României

Amenințările hibride pot avea un impact major în materie de securitate națională a României deoarece pot fi generate de grupări cu orientări diverse (religioase, etnice, ideologice, politice) și, îmbină metode și mijloace de acțiune convenționale și neconvenționale, simetrice și asimetrice, pentru a-și atinge obiectivele propuse și pot avea în spate state aflate în proximitate. Aceste forțe sunt capabile să reziste acțiunilor militare intreprinse de forțele militare cu organizarea actuală.

Figura 1.4.-Războiul hibrid, Sursă: www.razboi_hibrid

Pentru a răspunde acestor potențiale amenințări -care constiuie provocări strategice- este necesară o nouă formă de angajament prin crearea/ adaptarea de noi structuri ale forțelor terestre și adaptarea de noi moduri de acțiune. Aceste structuri trebuie să fie mobile, suple, dotate cu echipamente majore performante. Este necesară o reconsiderare a conceptului de aeromobilitate. Totodată sunt necesare măsuri concrete, neîntârziate, de dezvoltare a structurilor ISR (informații, supraveghere, cercetare), sunt necesare măsuri concrete, ferme, de a dezvolta planuri de acțiuni în comun între structurile diferitelor instituții de securitate, apărare și ordine publică. Printr-o dotare corespunzătoare a structurilor de forțe terestre poate crește capacitatea de intervenție a acestora la rezolvarea situațiilor generatoare de criză.

Concluzii

Securitatea și apărarea națională a României este necesar a fi consolidată în condițiile globalizării, integrării regionale, conflictelor sub diferite forme care se desfășoară în vecinătatea imediată, a schimbărilor demografice și climatice. Războaile viitorului nu se mai desfășoară doar prin mijloace convenționale sau doar neconvenționale, ci vor avea un caracter hibrid.

Pentru a da un răspuns oportun și eficace acestor amenințări este necesară, fundamentarea teoretică a conceptului de război hibrid, o reconsiderare a conceptului de aeromobilitate, o restructurare, măcar în parte, a forțelor terestre, un efort național concertat. Este necesar a se crea la nivelul Armatei României și a unor structuri de comandă-control flexibile, capabile să se adapteze tacticilor, metodelor și mijloacelor utilizate de cei care pun în practică amenințări asimetrice și hibride.

În esență este de dorit a se adapta o nouă paradigmă de ducere a războiului, luându-se în calcul și amenințările hibride și realizarea unui proces de transformare a capacității de apărare a țării.

1.2. Acțiunea rapidă și aeromobilitatea caracteristici necesare și Armatei României

O vreme s-a crezut că bătălia se duce și se va duce între forțele de invazie (care acționează totdeauna ofensiv, rapid și masiv) și forțele care se apără, acestea folosind, în principiu, strategii temporizatoare și de uzură. Fără a neglija acest aspect al confruntării în teatru, care poate fi încă luat în considerare, trebuie să subliniem că epoca informațională este, prin excelență, un spațiu și un timp al acțiunilor rapide și speciale, al confruntărilor multiple și asimetrice, care se vor desfășura nu doar în teatrele de operații, din ce în ce mai greu de identificat și de definit, ci în întregul spațiu real și virtual al activității umane, ca forme extrem de dinamice ale unui război ce tinde să devină, prin anumite componente ale sale (războiul informațional, războiul economic, războiul psihologic, războiul mediatic, războiul împotriva terorismului) permanent.

Principiile care pot fi formulate cu privire la acțiunile rapide desfășurate de-a lungul timpurilor ar putea fi următoarele: principiul libertății de acțiune; principiul surprinderii; principiul unității acțiunilor; principiul manevrei; principiul securității acțiunilor și trupelor; principiul predominanței acțiunii aeriene; principiul aeromobilității; principiul asimetriei acțiunilor.

Aceste principii s-au impus în aproape toate acțiunile și operațiile de tip rapid.

Ele nu sunt diferite de cele ale acțiunilor și operațiilor obișnuite, cu excepția principiului predominanței acțiunii aeriene și principiului aeromobilității. Ar mai putea fi adăugat aici, ca un corolar al principiului surprinderii, principiul acțiunilor speciale.

Figura 1.5.-Aeromomilitate, Sursă: http://www.aeromobilitate.ro

Nu vom insista asupra descrierii tuturor acestor principii. Vom descrie concis doar principiul manevrei și al aeromobilității.

Principiul manevrei devine principiu al manevrei de rețea, care înseamnă, în primul rând rutarea și omniprezența informației. Manevra strategică, în operațiile rapide desfășurate în condițiile RBR, ale războiului bazat pe folosirea high tech și IT, nu mai este o acțiune de poziționare a forțelor, adesea ruptă de inamic, ci o acțiune care nu pierde nici un moment datele și informațiile despre inamic. Asta înseamnă că, toate acțiunile care se întreprind pentru cea mai bună poziționare a forțelor beneficiază de o informație reală și continuă despre pozițiile și acțiunile inamicului.

Se poate vorbi de o manevră flexibilă, adaptată și adaptabilă, care-l va devansa totdeauna pe un inamic care nu are acces la high tech și nu dispune de C4ISR; în acest caz, ea devine preventivă și prin surprindere.

Figura 1.6.-Aeromobilitate, Sursă: http://aeromobilitate.ro

Principiul-cheie al acțiunii, reacției și intervenției rapide este principiul aeromobilității. Alături de cel al dominanței strategice, el devine una dintre marile provocări ale viitorului.

Determinismul dinamic complex introduce un principiu care, în spațiul integrat, va juca un rol extrem de important – principiul flexibilității. El se exprimă prin capacitatea structurilor și acțiunilor de a se modela și remodela, în funcție de caracteristicile din teatru, de a trece cu ușurință de la o stare la alta, de la o situație de război la una de menținere a păcii, de a acționa adecvat, adică proporțional și eficient. Acest lucru nu este simplu. Armatele au, în general, structuri conservatoare, uneori chiar rigide, iar transformarea lor în forțe flexibile, adaptabile oricărei situații, necesită o nouă paradigmă strategică.

Acțiunile (reacțiile, intervențiile) rapide sunt, la ora actuală, prezente în toată lumea. Ele se duc nu numai de către forțele care au o superioritate tehnologică față de adversar, ci și de alte forțe, inclusiv de forțele de ordine. De asemenea, toate structurile și rețelele teroriste din lume își bazează strategia pe acțiuni de tip rapid, extrem de violente, desfășurate prin surprindere și îndreptate împotriva populației, valorilor, instituțiilor statale și internaționale. Aproape peste tot în lume, există structuri de acțiune (reacție, intervenție) rapidă, destinate să se desfășoare imediat acolo unde este nevoie de prezența lor.

Figura 1.7. –Aeromobilitate, Sursă: http://aeromobilitate.ro

Acestea au câteva caracteristici esențiale, astfel: suplețe și capacitate de adaptabilitate la acțiunile și situațiile din teatru; capacitate de a acționa imediat, în zona de dispunere sau, în funcție de destinație, la mare distanță; aeromobilitate; flexibilitate; integralitate; interoperabilitate; gata de luptă permanent; posibilitate de a se conecta la rețelele create în cadrul conceptului RBR și la bazele de date adiacente; autosustenabilitate în teatru; organizare modulară cu posibilitate de a trece rapid de la structuri reduse, pentru acțiuni punctiforme, împotriva unor elemente vitale ale inamicului, la structuri de tip joint, modular, de capacitate și anvergură variabile.

Perfecționarea continuă a armamenetului și tehnicii de luptă, îmbunătățirea structurilor organizatorice a forțelor terestre, precum și învățămintele desprinse din conflictele militare recente determină mutații în concepțiile de desfășurare a acțiunilor militare.

O atenție deosebită se acordă în continuare modernizării armamentului și structurilor militare, destinate cu preponderență desfășurării acțiunilor ofensive, creșterii mobilității marilor unități și unităților și, respectiv a aeromobilității trupelor.

Una dintre condițiile fundamentale ale acțiunii (reacției, intervenției) rapide, adecvat, este aeromobilitatea. Această caracteristică se asociază în mod necesar la dimensiunea complexă a acestui tip de acțiune, îndeosebi la cea aeriană. Armatele și-au creat, încă înainte de cel de al doilea război mondial, structuri capabile să pună în operă conceptul de manevră pe verticală, precum și mijloacele necesare și doctrinele de întrebuințare a lor. Este vorba, în principal, de aeronave de transport de mare capacitate care să asigure transportul tactic și strategic în zonele de interes.

Doctrina de întrebuințare a avioanelor de transport tactic și operativ se sprijină, în general, pe următoarele componente:

– acțiunea (operația) aeropurtată;

– podul aerian;

– evacuarea refugiaților (cetățenilor);

– acțiunea umanitară și acțiunea specifică.

Conceptul de aeromobilitate definește mobilitatea structurilor militare care utilizează pentru deplasarea în câmpul tactic spațiul aerian. Prin mobilitatea aeriană se elimină servituțile impuse îndeosebi de particularitățile terenului și starea vremii, fapt ce determină creșterea capacității de manevră a trupelor, a posibilităților de acțiune la distanțe mari în timp scurt, pe toată adâncimea dispozitivului de luptă la nivel tactic și operativ.

Specialiștii militari străini apreciază că aeromobilitatea conduce la realizarea integrală a principiilor luptei moderne și creează condiții structurilor militare să îndeplinească o gamă largă de misiuni, în raioane și zone depărtate de linia frontului, inaccesibile forțelor terestre obișnuite. După părerea acestor specialiști, acțiunile militare în conflictele moderne sunt de neconceput fără întrebuințarea pe scară largă a structurilor de desant aerian/ aeromobile, a elementelor ISTAR și forțelor speciale care dispun de un înalt grad de mobilitate în spațiul de luptă.

În această idee, în cele mai multe armate, se acționează pentru crearea/ reconstituirea unor structuri aeromobile (cu compunere și dimensiuni variabile) și dezvoltarea mijloacelor aeriene de transport necesare îndeplinirii conceptului de aeromobilitate la nivel tactic.

Aeromobilitatea are un conținut mai larg implicând aspecte legate de: asigurarea informațiilor și mijloacelor de comunicații între forțele angajate în luptă și cele de sprijin; asigurarea capacităților de transport și sprijin aerian; dezvoltarea capacității aeronavelor de transport de a folosi piste improvizate sau deteriorate, precum și existența unor sisteme mobile pentru dirijarea zborurilor; asigurarea logistică a structurilor angajate (aprovizionare – evacuare), etc.

Misiunile forțelor terestre de nivel tactic impun creșterea mobilității, flexibilității și capacității lor de reacție.

În principiu, înalta mobilitate trebuie să fie caracteristică nucleului forțelor terestre, adică a structurilor, dotate cu tancuri și mașini de luptă ale infanteriei transportoare blindate etc. Însă o îmbunătățire calitativă a acestui factor este dificil de realizat prin posibilitățile tehnice actuale.

Pentru a realiza o creștere a acestui factor apreciem că trebuie acționat la o altă dimensiune, respectiv la cea a trupelor aeromobile, care sunt în măsură să execute cu preponderență misiuni de sprijin în domeniile: luptă împotriva tancurilor; transportul trupelor, materialelor și răniților; ISTAR; comunicații, intervenții în situații de urgență (în plan intern sau extern), etc.

Conceptul de aeromobilitate este deci foarte complex, iar materializarea lui, între altele, presupune:

– capacitate de transport aerian remarcabilă;

– structuri aeromobile bine antrenate;

– capabilități de sprijin a structurilor aeromobile (mijloace ISR performante, forțe de sprijin aerian, forțe speciale, sistem de sprijin logistic inclusiv medical);

– capacitate de sustenabilitate în teatru sau în zona de acțiune;

– doctrină a aeromobilității, a forțelor speciale și acțiunilor de tip rapid.

Aeromobilitatea nu este și nu trebuie legată numai de fenomenul război. În noile condiții, cea de a treia dimensiune poate fi folosită și în urgențe civile, în cazul unor calamități naturale, situații de urgență, pentru rezolvarea rapidă a unor grave probleme care țin de situațiile post-conflict etc. Transporturile aeriene de ajutoare în zonele de conflict/ urgență (și protecția acestor transporturi) sau în cele calamitate, operațiile aeromobile de salvare desfășurate pe mare, în deșert, în zone montane, operațiile și acțiunile cu componente aeromobile desfășurate împotriva centrelor vitale și rețelelor teroriste, ale traficanților și pe traiectele transporturilor de droguri etc. reprezintă o materializare a conceptului de aeromobilitate la cerințele și exigențele impuse de riscurile, amenințările și vulnerabilitățile actuale și viitoare.

Acestea sunt, la ora actuală, priorități europene și euro-atlantice în ceea ce privește reacția rapidă la noile provocări ale mileniului al treilea. Aceste preocupări sunt totuși abia la început. Trăim o epocă de mari schimbări, ne aflăm la confluența dintre societatea de tip industrial și cea de tip informațional, iar noua revoluție în domeniul militar încă nu s-a încheiat. Practic, abia începe.

Războiul rapid se declanșează în urma unei decizii politice adecvate și urmărește fie crearea unui fapt împlinit, prin realizarea surprinderii strategice, fie nimicirea în scurt timp a forțelor adverse sau punerea lor în imposibilitatea de a reacționa. Un astfel de război se duce, totdeauna, în superioritate tehnologică, de armate cu structuri elastice, moderne, cu mijloace de luptă performante, pregătite din timp în spiritul acțiunilor rapide.

Este un război ofensiv. El presupune realizarea următoarelor condiții: supremație informațională; high tech; surprindere strategică sau tactică; coordonarea precisă a loviturilor din aer cu cele ale structurilor terestre și navale; operații/ acțiuni de luptă de tip rapid.

Scenariul unui astfel de război ar putea fi următorul: realizarea rapidă a supremației informaționale; dezinformare; lovitură radio-electronică totală și complexă; lovitură aeriană complexă; operații aeroterestre și aeronavale rapide și surprinzătoare.

Numai Statele Unite ale Americii sunt în măsură, astăzi, să ducă un astfel de război de tip rapid, oriunde și oricând. Însă războaie de acest gen au mai existat și înainte.

Acesta este, de fapt, și elementul central, definitoriu, al războiului de tip rapid: zădărnicirea reacției. Atunci când un astfel de obiectiv nu se poate realiza, operațiile devin de durată.

În continuare voi prezenta câteva elemente specifice acțiunii rapide corelate cu aeromobilitatea în conflictele militare asimetrice.

Terorismul este el însuși un sistem haotic și aleatoriu de acțiuni rapide asimetrice. Aceste acțiuni îmbracă toată gama de forme și procedee, începând cu clasicele atacuri cu bombă sau cu alte mijloace și continuând cu atacurile sinucigașe.

Figura 1.8.-Aeromobilitate, Sursă: http://aeromobilitate.ro

Terorismul constă într-un sistem de acțiuni extrem de rapide, de violente și de surprinzătoare, unele în mozaic, altele în rețea, care au frecvențe variabile și intensități foarte mari. De aceea, acțiunile pentru contracararea terorismului sunt dificile și greu de organizat și de coordonat. Dacă acțiunile teroriste sunt rapide, surprinzătoare, aleatoare, în mozaic sau în rețele, se înțelege că și acțiunile împotriva terorismului trebuie să fie de același tip, dar de sens opus și potrivit unei alte scale de valori. Nu se ajunge ușor la astfel de acțiuni rapide adecvate în care și aplicarea principiului aeromobilității este esențial. Dar există foarte serioase preocupări în acest sens în Armata României. Noua doctrină americană de luptă împotriva terorismului a dat deja primele rezultate, atât în distrugerea bazelor teroriste din Afghanistan, cât mai ales în realizarea unei coaliții internaționale împotriva terorismului și în declanșarea procesului de elaborare a unor strategii pe măsură.

Terorismul acționează împotriva valorilor, a tuturor valorilor, în timp ce acțiunile împotriva terorismului își au rațiunile în protecția valorilor, a vieții, a ordinii și a normalității relațiilor interumane.

Războiul de gherilă este, în esența și realitatea lui, o confruntare de uzură – deci, de durată – asimetrică și discontinuă. Acțiunile sunt sporadice, unele foarte intense, altele punctiforme, de tip terorist. Însuși războiul civil este, în desfășurarea lui, terorizant și epuizant. După mai bine de 30 de ani de războaie civile, Somalia și Angola au ajuns în situații extrem de dificile, în țările respective având loc un adevărat genocid.

Totuși, acțiunea și reacția rapidă sunt posibile și necesare și în războaiele de gherilă, în cel puțin două ipostaze:

– ca forme de acțiune între părțile aflate în conflict;

– ca modalități de dezamorsare a conflictului, prin intervenția unor forțe din afara spațiului respectiv, cu sau fără mandat ONU.

Războaiele din generația a treia, continuând filosofia războiului-fulger (blitzkrieg) din cea de a doua conflagrație mondială, au pus în operă principiul manevrei, dat de puterea tehnologică și de viteză. Războaiele din cea de a patra generație corespund epocii informației, inclusiv noii revoluții în domeniu militar.

Acestea sunt războaie extinse, care cuprind, practic, toate domeniile: politic, economic, social, cultural și militar. Forțele care se confruntă în cadrul războaielor de generația a patra și acțiunile acestora sunt asimetrice.

De o parte, se află puterile high tech, care permite și cultivă conceptul Război bazat pe Rețea, ce presupune informație în timp real, arme „inteligente“, rețele numerice reale și virtuale. De cealaltă parte, se află, de regulă, actori transnaționali, grupări teroriste, religioase, etnice sau de interese, care folosesc orice mijloc pentru a-și atinge obiectivele, începând cu armele albe și continuând cu armamentul cel mai perfecționat, inclusiv cu mijloace nucleare, chimice, biologice și radiologice.

În acest cadru, timpul și spațiul nu vor mai avea valoare egală în pregătirea și ducerea acțiunilor militare. Timpul va deveni mult mai important. Reacția va deveni aproape instantanee acțiunii.

Aceasta va urmări nu nimicirea sau capturarea oponenților, ci crearea de șocuri și confuzii mentale în timp foarte scurt și cu efecte maxime. Teoreticienii apreciază că viteza de reacție sporită conduce la crearea unor dereglări comportamentale la adversar, greu de contracarat. Astfel, apar oportunități, de multe ori fără ca ele să fie dirijate, de a acționa mai performant decât adversarul, datorită încetinirii și chiar blocării procesului acestuia de luare a deciziilor. Aplicarea inteligentă a principiului aeromobilității în acest tip de acțiuni joacă un mare rol în asigurarea succesului.

Pentru aceasta progresul tehnologic va fi în continuare determinant în comprimarea timpului de reacție. La reducerea timpului de reacție va contribui în mare măsură schimbarea modului de gândire, organizare și cultură, prin crearea unor structuri noi, precum și a unor doctrine și strategii adecvate.

Figura 1.9.-Aeromobilitate, Sursă: https//mobilitate_aeriana.ro

Caracteristica generală a operațiilor viitoare o va constitui interacțiunea dintre categoriile de forțe și, în cadrul acestora, dintre arme și specialități militare.

Însemnătatea forțelor și mijloacelor aeromobile, de desant aerian pentru forțele terestre române a fost recunoscută încă din al doilea război mondial.

Acestea au cunoscut o dezvoltare mare după al doilea război mondial prin constituirea regimentelor de parașutiști și a batalioanelor de cercetare în adâncime.

Aplicarea conceptului de aeromobilitate a atins dezvoltarea maximă în anii ’90 când au fost constituite brigăzile de parașutiști având în organică batalioane de parașutiști de misiuni speciale și structuri de sprijin, suport logistic. În utimii ani de acest concept se vorbește puțin sau aproape deloc. S-a manifestat doar sub forma întrebuințării forțelor speciale sau unor structuri ISTAR (de informații și de cercetare).

În urma schimbărilor survenite în mediul de securitate internațional și în special în cel regional, apreciez că sunt necesare noi concepții privind îndeplinirea misiunilor de către trupele aeromobile, în conformitate cu noua situație. Analizându-se cei trei factori militari clasici: Forțe – Timp – Spațiu, la nivelul conducerii forțelor terestre trebuie să se țină seama de următoarele concluzii:

– forțele terestre actuale ale României sunt reduse;

– necesitatea de a fi gata de intervenție cu forțe de reacție rapidă în cazuri de criză-îndeosebi în cazul obligațiilor internaționale – creează probleme deosebite privind disponibilitatea și starea de instruire pentru intervenție;

– România se află la flancul de est al NATO;

– s-au divesificat factorii de risc, simetrici și asimetrici, de natură hibridă.

De aceea, se apreciază că o mobilitate mai ridicată va fi în viitorul apropiat de o însemnătate hotărâtoare. Trupele aeromobile, -modernizate corespunzător- reprezintă forțele principale care definesc noua dimensiune a mobilității aeriene. Prin realizarea flexibilității și mobilității în ceea de-a treia dimensiune (verticală), prin extinderea noțiunii „câmpului de luptă” în cea de „spațiu de luptă”, forțelor terestre le crește capacitatea de luptă pentru a-și îndeplini viitoarele misiuni de luptă.

Noii structuri de comandă a Armatei României îi revine, mai întâi misiunea de a crea și optimiza forțele aeromobile în cadrul acestui spațiu de acțiune sub forma unei brigăzi aeromobile având în organică trei batalioane aeromobile și de desant aerian (inclusiv ISTAR) și structuri de sprijin. Este o modalitate de adaptare a forțelor terestre române la cerințele mediului actual de securitate, intern și extern.

Preocupările existente în cele mai multe armate moderne de a asigura unităților o cât mai mare mobilitate are tendința, în prezent, să ducă la o schimbare conceptuală în ceea ce privește însăși structura organizatorică a forțelor terestre.

În concepția unor specialiști militari străini, câmpul de luptă al viitorului, extins la dimenisunile întregului teatru de acțiuni militare va fi dominat de operațiile aeromobile desfășurate în scopuri tactice și operative, de manevre rapide de forțe și mijloace executate pe calea aerului ceea ce va da noi dimensiuni conceptului de aeromobilitate.

Așa cum se menționează în unele lucrări de specialitate, operațiile aeromobile, îndeosebi la nivel tactic și operativ, ridică numeroase dificultăți atât pentru cei care le planifică cât și pentru participanții direcți la executarea lor.

De cele mai multe ori nu se va dispune de prea mult timp pentru planificarea unor asemenea acțiuni, iar numărul elementelor ce trebuie luat în calcul în procesul de planificare crește direct proporțional cu durata și amploarea acțiunilor. Cu cât distanța la care se execută aceste misiuni este mai mare și cu cât este mai mare durata acestora, cu atât cresc pericolele unor accidente și necesitatea, obținerii unor informații cât mai complete despre obiectivul misiunii/ spațiul de acțiune.

Forțele aeromobile au nevoie, pentru a avea o întrebuințare eficientă, de un sistem C2 ISTAR și de armament de înaltă tehnicitate.

Pentru viitor, apreciez că trebuie înființată o brigadă aeromobilă care să poată îndeplini misiuni în toate domeniile de intervenție imaginabile. În realizarea structurilor și a planificării înzestrării brigăzii aeromobile, consider că următoarele domenii sunt foarte importante:

– este necesar un concept logistic propriu pentru trupele aeromobile, care să fie parte componentă a conceptului logistic al forțelor terestre, pentru a realiza acțiuni pe zone îndepărtate folosind înalta mobilitate și flexibilitate;

– forțele aeromobile sunt importante datorită mobilității deosebite pe spații întinse și capacității lor de a lovi țintele rapid și cu mutarea în timp scurt a punctelor principale de acțiune, și de a coopera cu aviația;

– ordinea din spațiul aerian are o mare influență asupra flexibilității forțelor aeromobile; responsabilitatea pentru spațiul aerian de la mică înălțime cade preponderent în competența forțelor terestre.

Întrucât resursele sunt reduse va fi decisivă decizia privind acordarea priorității pentru constituirea, organizarea, înzestrarea și operaționalizarea trupelor aeromobile, față de alte componente ale forțelor terestre.

Armata României se află într-un proces de reformă și restructurare, potrivit exigențelor NATO și posibilităților concrete ale țării. Principalele coordonate ale acestui amplu și destul de îndelungat proces sunt determinate de opțiunile politice ale țării, de noul concept de securitate euro-atlantică, de integrarea României în NATO și în Uniunea Europeană, de riscurile, amenințările și vulnerabilitățile specifice acestei perioade de tranziție și de alți factori care configurează geostrategia spațiului euroatlantic, eurasiatic și a zonei Mării Negre.

Armata Română dispune de o experiență destul de bogată în constituirea unei forțe de reacție rapidă cu caracteristici aeromobile, fundamentată teoretic prin studii, lucrări și prin numeroase exerciții și experimentări ale unor structuri destinate acestui scop.

Dealtfel, experiența dobândită stă la baza proiectării Programului multianual de ridicare a capacității de luptă a Armatei României pentru perioada 2013-2016 și în perspectivă până în 2022, document pe baza căreia se proiectează viitoarea structură de forțe a Armatei Române. Între determinările de care ar fi bine să se țină seama în continuare în implementarea conceptelor de aeromobilitate, acțiune (reacție) rapidă și, respectiv, acțiune (reacție) adecvată, considerăm că ar putea fi avute în vedere și următoarele:

– existența unor structuri aeromobile, de acțiune (reacție, intervenție) rapidă în toate armatele moderne din lume, precum și în alte structuri militare sau civile care au competențe în construcția și stabilitatea mediului de securitate;

– crearea unor noi structuri de reacție rapidă în Uniunea Europeană (FRRE) și în cadrul NATO (NRF) la care România s-a angajat să contribuie cu forțe și mijloace;

– crearea unor structuri cu nivel ridicat de aeromobilitate cu care Armata Română să participe la războiul împotriva terorismului, elaborarea și însușirea conceptului corespunzător privind acțiunea rapidă și reacția specifică într-o astfel de angajare;

– cerința de a participa, cu forțe rapide și foarte bine instruite, transportabile în teatru, la misiuni articol 5 și non-articol 5, acolo unde este nevoie;

– nevoia de flexibilitate în constituirea modulelor și structurilor de acțiune și de reacție;

– necesitatea de a reacționa la situații pe plan extern (urgențe civile, medicale, etc).

Realitățile existente, la ora actuală, în România arată că:

– există structuri cu nivel mediu de aeromobilitate, de acțiune (reacție) rapidă nu numai în cadrul Armatei României, ci și la Ministerul Administrației și Internelor și chiar la alte instituții;

– aceste forțe nu sunt coordonate unitar, întrucât misiunile lor par a fi diversificate și specifice, deși aproape toate se integrează în aria misiunilor tip Petersberg;

– nu există o filozofie a aeromobilitatii, acțiunii și reacției rapide și cu atât mai puțin a acțiunii și reacției adecvate și, din acest motiv (și din multe altele), cooperarea dintre aceste forțe este greoaie sau lipsește cu desăvârșire, întrucât lipsește interoperabilitatea și conducerea unitară;

– unele dintre aceste forțe au fost create pentru că așa a rezultat din analiza strategică a tendințelor în evoluția structurilor militare, altele au fost impuse efectiv de cerințele de reacție rapidă îndeosebi pentru protecția obiectivelor, combaterea rețelelor de trafic și a crimei organizate, îndeplinirea unor misiuni în cadrul forțelor de menținere a păcii etc.

La baza acestora trebuie să stea, forțele aeromobile și module aero-terestre și aero-navale de transport și lovire corespunzătoare, inclusiv facilități și abilități necesare pentru autosusținere în teatru.

1.3. Summitul NATO din Țara Galilor-o nouă paradigmă a apărării colective

Summit-ul NATO care s-a desfășurat în Țara Galilor în perioada 2-4 septembrie 2014 a fost ultimul înainte de finalul operațiilor majore din Afganistan și primul înainte de schimbarea strategiei de securitate din estul Europei. Agenda summit-ului a fost una foarte variată, de la cheltuielile alocate apărării până la amestecul militar al Rusiei în Ucraina, a abordat aspecte ale luptei între toleranță și fanatism, între democrație și totalitarism, între societăți închise și deschise. Summitul a fost evenimentul major în care s-au promovat valorile de libertate individuală, respectul față de lege și drepturile omului.

Acesta a reprezentat o abordare comprehensivă a problematicii pe care o implică securitatea în condițiile deosebit de periculoase pe care le generează situația din sud-estul Ucrainei, situația din Noul Orient Mijlociu Extins și mai ales acțiunile impredictibile ale SIIL – Statul Islamic din Irak și Levant și Nordul Africii.

Ceea ce trebuia să fie un summit de rutină a fost poate cel mai important eveniment al Alianței de la încheierea Războiului Rece și dezmembrarea Uniunii Sovietice. Apreciem astfel, deoarece specialiștii consideră că un nou Război Rece a început între Occident și Federația Rusă, având multe caracteristici asemănătoare celui precedent iar deciziile luate vor marca, cu siguranță, consolidarea alianței, recâștigarea importanței la nivel mondial al organizației și crearea premiselor pentru o nouă paradigmă a apărării colective.

Evenimentul a scos în evidență concluzia că NATO a redevenit o organizație relevantă, iar dilema privind rolul pe care să-l joace, apărută imediat după dispariția Tratatului de la Varșovia, a dispărut odată cu anexarea Crimeei de către Federația Rusă, prima anexare militară a unui teritoriu european după anul 1945. Totodată, summitul a scos în evidență faptul că la nivelul organizației nu există unitate (ca de altfel și la nivelul UE), dar există capacitatea de a realiza consensul pentru stabilirea strategiei pentru viitor în vederea soluționării noilor provocări de securitate și orientării spre globalizare (ca urmare a securității și amenințărilor teroriste transnaționale).

NATO este o organizație care a fost înființată pentru a contracara anumite amenințări care astăzi nu mai există (o amenințare eminamente convențională la care s-a adăugat o importantă componentă nucleară), găsindu-se în prezent, în fața unor amenințări netradiționale, în care se îmbină riscurile convenționale cu cele neconvenționale, ceea ce generic, în limbajul specialiștilor poartă denumirea de război hibrid, folosit de ruși în Crimeea și în regiunea Donbas, de SIIL în Orientul Mijlociu și de palestinieni în Fâșia Gaza.

Figura 1.10.-Summit NATO-Țara Galilor, Sursă:www.summit+2015

Pentru a răspunde adecvat și în timp scurt noilor provocări de securitate, Alianța a aprobat Readiness Action Plan (Planul de Acțiune) al NATO și crearea unei Forțe de Reacție Rapidă, acțiuni principale care să rezolve ecuația fundamentală -apărare colectivă și capacitatea de management a crizelor- și care au rolul de a asigura capacitatea de a răspunde provocărilor prezente și viitoare.

Planul de Acțiune al NATO include măsurile care satisfac și rezolvă asigurarea continuă a securității membrilor NATO și îi asigură o dimensiune strategică. Aceste măsuri de asigurare presupun prezență și activitate militară la un nivel semnificativ, continuu (incluzând structuri militare aeriene, terestre și navale), pe baza sistemului rotațional.

Măsurile de adaptare la noile provocări de securitate vor include și pachete de forțe care să fie capabile să acționeze rapid și care vor asigura o creștere a capabilității de răspuns a Forței de Răspuns NATO (NRF) actuale. În prezent NRF dispune de 13 000 de militari instruiți pentru o eventuală reacție în caz de criză, dar se apreciază că termenul de reacție este mult prea mare, iar numărul militarilor este insuficient având în vedere caracteristicile noului context internațional și în special în flancurile de nord-est și de sud-est ale alianței. Astfel s-a decis suplimentarea acestei forțe cu până la 30 000 de militari, chiar dacă se apreciază că membrii alianței nu sunt amenințați de nici un pericol imediat din partea Moscovei. Ca și componentă a NRF (care are termen de reacție șapte zile) s-a stabilit crearea unei Grupări Multinaționale de Forțe cu un Nivel de Reacție Foarte Ridicat (VHRJTF), care va fi ținută într-o stare de operativitate și care să permită desfășurarea acesteia înainte de izbucnirea unui conflict, când elementele definitorii sunt conturate pe scena internațională.VHRJTF este o veritabilă Forță de Reacție Rapidă, denumită ,,Spearhead Force” sau ,,Vârful de lance”, va fi formată din aproximativ 5 000 de militari, va avea o capacitate de reacție de maximum două zile și va fi dispusă pe teritoriile statelor baltice (Estonia, Letonia și Lituania), Poloniei, României și Bulgariei.

Această forță va avea valoarea unei brigăzi de forțe terestre, care va beneficia de sprijinul structurilor de forțe aeriene, navale și de operații speciale, va fi structurată pe 5 batalioane de manevră și structuri de valoare batalion sau companie de apărare antiaeriană, artilerie antitanc, comunicații și informatică, geniu, apărare CBRN și ISR (informații, supraveghere și cercetare) și va fi operațională începând cu 2016. Franța, Germania, Italia, Spania și Marea Britanie au acceptat să fie printre statele care să constituie această structură. Marea Britanie va asigura 1 000 de militari și 4 avioane Typhoon și și-a asumat conducerea forței.

Încă nu sunt stabilite toate detaliile privind participarea statelor la constituirea acestei forțe precum și modul de finanțare a acesteia. S-a stabilit ca principiu că mare parte din costuri vor fi asigurate de așa-numitele națiuni cadru care-și vor asuma rolul de conducere. Nivelul de reacție al acestei grupări de forțe (VHRJTF), va fi testat prin exerciții desfășurate după o notificare în timp scurt și va include o componentă terestră sprijinită de componente aeriene, navale și de operații speciale, generate prin contribuția membrilor NATO.

S-a decis totodată sporirea capacității NATO de a sprijini rapid și eficient membrii de la periferia de est a Alianței îndeosebi prin pregătirea infrastructurii, prepoziționarea echipamentelor și mijloacelor de aprovizionare și desemnarea bazelor specifice, acțiuni care impun un sprijin adecvat al națiunii gazdă. Nivelul de reacție și coerența structurilor componente va fi evaluată periodic, pentru a fi în măsură să execute întreaga paletă de misiuni NATO, inclusiv de descurajare a agresiunii împotriva alianței NATO.

O atenție deosebită s-a acordat dezvoltării structurii de comandă și control a NATO, care se va menține robustă, suplă și capabilă să exercite conducerea acțiunilor militare, care va implica crearea a șase structuri de comandament de valoare tactică în Polonia, Letonia, Estonia și Lituania, în Romania și Bulgaria (iar mai nou, în urma ultimelor discuții cu reprezentanții guvernului maghiar, probabil și în Ungaria, decizia urmând a fi luată la summit-ul NATO din Polonia din 2016). Aceste structuri de comandament, operaționale începând cu 2016, cu efective de aproximativ 40 militari, vor asigura desfășurarea militarilor din VHJRJTF dacă NATO va decide să desfășoare operații în aceste state din estul Europei și va asigura o prezență vizibilă și continuă a NATO pe teritoriul aliaților estici. În compunerea acestora vor fi militari ai națiunilor gazdă, cât și din celelalte națiuni membre NATO.

Acestea vor asigura planificare operațională, vor planifica și organiza exerciții multinaționale și poate cel mai important, vor conecta forțele naționale cu structurile militare oferite de statele membre NATO. O atenție deosebită se va acorda Cartierului General al Corpului Multinațional Nord-Est, dezvoltându-se rolul acestuia de punct nodal pentru cooperarea regională. Acesta este la Szecin în Polonia. De asemenea s-a decis crearea unui Comandament multinațional de nivel Divizia Sud-Est, similar celui din Polonia, în România (ceea ce reflectă și hotărârea țării noastre de a contribui la securitatea comună), care va asigura comanda-controlul forțelor NATO care vor fi dislocate în flancul de sud-est al Alianței, dacă situația va impune acest lucru. Va crește numărul exercițiilor în care vor fi angajate forțele, vizând scenarii care implică amenințările războiului hibrid.

Abordarea eficientă a provocărilor războiului hibrid implică și dezvoltarea comunicațiilor strategice, a scenariilor de exerciții pentru războiul hibrid și întărirea coordonării între NATO și alte organizații cu atribuții în domeniul securității, iar înființarea unui Centru de Excelență pentru Comunicațiile Strategice, acreditat NATO în Letonia, este utilă în eforturile alianței în acest domeniu.

S-a apreciat că fiecare membru trebuie să suporte costurile pentru securitate. Menționăm că puține state au alocat resurse importante (peste 2% din PIB), acestea fiind SUA, Marea Britanie, Estonia și Grecia. S-a stabilit că membrii alianței, care deja alocă 2% din Produsul Intern Brut (PIB) pentru apărare să continue să-și stabilească drept obiectiv menținerea acestui efort ca și cei care deja alocă 20% din bugetele lor pentru apărare pentru achiziția de echipamente esențiale, inclusiv pentru activități de cercetare și dezvoltare a capabilităților industriilor de apărare proprii. Aliații al căror efort de apărare este sub 2% din PIB, vor stopa declinul acestui categorii de cheltuieli și vor acționa pentru creșterea acestuia, (până la atingerea valorii de 2% în 2017), inclusiv pentru a destina 20% din cheltuielile pentru apărare, pentru achiziționarea de echipamente esențiale noi.

Figura 1.11.-Bugete țări membre NATO, Sursă:www.nato-spending

Desemenea toți aliații vor acționa pentru ca forțele terestre, navale și aeriene să îndeplinească cerințele de capabilitate specifice NATO, analiza evoluției progreselor fiind făcută anual și discutată la reuniunea miniștrilor apărării sau periodic fiind discutată la summit-urile făcute de șefii de state și de guverne.

S-au analizat și relațiile NATO-Rusia, bazate pe Actul Fondator NATO-Rusia și Declarația de la Roma, apreciindu-se că Rusia și-a încălcat angajamentele asumate, dar continuarea parteneriatului NATO-Rusia este necesară, acesta trebuie bazat pe respectarea dreptului internațional (în condițiile în care NATO nu constituie o amenințare pentru Rusia).

Au fost abordate la summit și instabilitatea în creștere și multiplicarea amenințărilor din regiunea Orintului Mijlociu Extins, un loc aparte ocupându-l așa-numitul, Stat Islamic din Irak și Levant (SIIL), care reprezintă o gravă amenințare pentru întreaga regiune, și mai ales pentru Irak și Siria. S-a decis sprijinul unui guvern irakian care să includă toți actorii interni și crearea unor forțe de securitate eficiente. În ce privește Siria, s-a admis că soluția este o tranziție politică negociată.

Figura 1.12.-Scutul antirachetă, Sursă: www.scut_antirachetă

Pentru asigurarea securității în Afganistan s-a decis că natura și amploarea angajamentului se vor modifica fiind avute în vedere trei tipuri de acțiune: pe termen scurt vor continua instruirea, consilierea și sprijinirea Forțelor Naționale Afgane de Securitate (ANSF) după 2014 prin intermediul misiunii Resolute Support, la care vor participa NATO și partenerii alianței, pe termen mediu, va fi continuat sprijinul financiar al ANSF, iar pe termen lung va fi inițiat parteneriatul alianței cu Afganistanul.

În ce privește contribuția NATO la securitate în alte zone ale lumii s-a decis menținerea unei prezențe a Forței Kosovo (KFOR) robuste și credibile și o îmbunătățire a relațiilor între Belgrad și Priștina, o continuare până în 2016 a misiunii Active Endeavour în Marea Mediterană și a operației Ocean Shield în Oceanul Indian, care vor fi adaptate permanent pentru a face față provocărilor în evoluție.

Alianța va acorda în continuare atenție deosebită capabilităților de descurajare care se vor baza pe un mix relevant de capabilități nucleare, convenționale și de apărare balistică, forțele nucleare ale SUA, în special, fiind garanția supremă a securității aliaților, cele ale Franței și Marii Britanii revenindu-le un rol de descurajare particular. Apărarea antirachetă joacă un rol complementar rolului armelor nucleare, nu se substituie acestora, nu au rol ofensiv, prin urmare scutul antirachetă nu este îndreptat împotriva Rusiei.

În condițiile în care crește amenințarea proliferării rachetelor balistice este necesar ca apărarea antirachetă să constituie o componentă a unui răspuns amplu de contracarare a acesteia, o parte integrantă a apărării aliaților. În cadrul acestei componente, capabilitatea Aegis Ashore de la Deveselu va reprezenta o creștere semnificativă a capabilităților NATO BMD.

Obiectivul alianței este asigurarea unei capabilități stratificate de Apărare Antirachetă în Teatrele de Operații (AL TBMD) care să acopere toate statele membre NATO.

Un element cheie al securității euro-atlantice este apreciat a fi în continuare angajamentele asumate în domeniul controlului armamentelor precum și dezvoltarea capabilităților întrunite de informații, supraveghere și cercetare, furnizarea unei capacități operaționale inițiale în 2016, a unei capacități de avertizare timpurie și de control începând cu 2017 precum și dezvoltarea în ritm susținut al Sistemului de Supraveghere Terestră a Alianței.

S-a decis, implementarea Conceptului Națiunilor-Cadru, concept care presupune concentrarea pe grupuri de aliați care lucrează în format multinațional pentru dezvoltarea în comun de forțe și capacități necesare NATO.

S-a stabilit, creșterea interoperabilității prin Inițiativa Forțelor Conectate (CFI), valorificând experiența câștigată în ultimele operații, printr-un set de exerciții, cum este Trident Juncture 2015, la care vor participa 25 000 militari, planificat a se desfășura în Portugalia, Spania și Italia (la care și România va avea structuri participante), exerciții extinse începând cu 2016 și crearea unui Comandament al Componentei Operațiilor Speciale dislocabil – acesta fiind o componentă cheie a structurii Forțelor NATO 2020. În ce privește cooperarea NATO cu UE, s-a apreciat continuarea lucrului în comun, apreciindu-se că inițiativele Smart Defence și Pooling and Sharing sunt complementare.

Una din deciziile importante ale summit-ului a fost adaptarea Documentului Politica Întrunită în Domeniul Apărării Cibernetice, care introduce sub umbrela art. 5 al Tratatului de la Washinghton a celei de a cincea dimensiuni a spațiului de luptă-dimensiunea cibernetică (alături de dimensiunile terestră, navală, aeriană și cosmică) și presupune crearea unei forțe de răspuns în cazul în care spațiul virtual va fi atacat de forțe ostile membrilor alianței.

Apare astfel necesitatea ca fiecare membru al organizației să-și reglementeze în legislația proprie a aspectelor pe care le presupune spațiul cibernetic (inclusiv aplicarea dreptului internațional și al Cartei ONU în acest domeniu). Împlementarea Politicii Întrunite în domeniul apărării cibernetice impune cooperarea strânsă în format bi și multilateral, integrarea apărării cibernetice în cadrul și dezvoltarea capacităților de instruire estoniene și a celor asigurate de Școala NATO privind sistemele de Comunicații și Informatice și alte instituții NATO de instruire și educație.

Terorismul a fost apreciat ca fiind în continuare una din amenințările globale, care nu cunoaște granițe, naționalitate sau religie, o provocare care trebuie abordată cuprinzător, aspecte care s-au confirmat pe timpul ultimelor atentate din Franța și Belgia și care impun sprijinirea Startegiei Globale Contra Terorismului a ONU, inclusiv în domeniul managementului riscului explozibililor (inclusiv a explozibililor improvizați și a amenințărilor CBRN).

Pentru dezvoltarea în continuare a legăturilor create între aliați și parteneri pe timpul operațiilor din diferite teatre, în condițiile retragerii din Afganistan, s-a hotărât continuarea instruirii în comun prin lansarea platformei Inițiativa Cuprinzătoare privind Interoperabilitatea cu Partenerii, inițiativă la care au aderat 24 de parteneri.

Un caracter de noutate este lansarea Inițiativei privind Construirea Capacităților de Apărare și de Securitate Conexe, care presupune sprijin, consiliere și asistență oferite țărilor pentru construirea capacităților de apărare și securitate conexe care ajută alianța să proiecteze stabilitate fără dislocarea unor forțe combatante numeroase și de care vor beneficia pentru început Georgia, Iordania și Republica Moldova. De asemenea s-a reafirmat că politica Ușilor Deschise, conform articolului 10 din tratatul de la Washington rămâne în vigoare și constituie unul din cele mai mari succese ale organizații.

Asigurarea securități cibernetice a aliaților problemă aflată în atenția NATO, care va continua să-și dezvolte capacitatea de a contribui la realizarea obiectivelor specifice în acest domeniu mai ales în sprijinirea infrastructurii critice. S-a apreciat că vor continua să se dezvolte constrângeri cheie de mediu și de resurse (inclusiv riscuri medicale, schimbări climatice, reducerea resurselor de apă și creșterea nevoilor de resurse energetice) care vor afecta mediul de securitate viitor, având un potențial ridicat de risc.

Figura 1.13.-Țări membre NATO, Sursă:www.tari-membre-nato

S-a afirmat că reforma instituțională a Organizației NATO, decisă la Lisabona și reafirmată la summitul de la Chicago trebuie continuată.

Principalele obiective realizate de România, în noua ecuație generată de lucrările summitului din Țara Galilor sunt următoarele:

– adaptarea unui plan de contingență pentru România (pentru prima dată de la aderarea la NATO);

– prezența suplimentară a trupelor NATO pe teritoriul României, care nu presupune creșterea numărului de baze militare pe teritoriul țării ci creșterea numărului de activități militare și a numărului de militari aparținând aliaților participanți la acestea;

– un Comandament NATO de divizie (sud-est) în România care va coordona activitatea militară regională în România și Bulgaria și a unui centru de comandă-control pe structurile de reacție rapidă ale alianței;

– crearea unui centru de antrenament și exerciții navale la Marea Neagră, care va implica prezența mai mare a navelor de luptă a SUA;

– includerea Mării Negre în documentele summitului ca zonă de importanță strategică pentru securitatea nord-atlantică;

– reafirmarea anagajamentului pentru amplasarea scutului antirachetă în România și menținerea bazei de la Deveselu, precum și recunoașterea efortului țării noastre de a-și respecta acest angajament;

– România va fi națiune-cadru pentru un fond mutual dedicat siguranței cibernetice a Ucrainei;

Figura 1.14.-NATO și Rusia, Sursă: http//www.nato-rusia

– republica Moldova este inclusă în programele NATO (un program care se referă la crearea unei platforme de interoperabilitate a armatei Republicii Moldova și al doilea program care presupune crearea de capabilități de securitate și apărare conexe în Republica Moldova).

Putem afirma că într-o lume instabilă, în care riscurile se diversifică și în anumite regiuni chiar se intensifică, NATO rămâne organizația care constituie o sursă esențială de stabilitate, rămâne unită prin sistemele ei de valori, prin obiectivele și principiile Cartei ONU, fiind în curs de reformare structurală și arhitecturală precum și în curs de modelare a conceptelor și a modului de răspuns în diferite situații.

Măsurile adoptate la summit și la reuniunea miniștrilor apărării ai statelor membre NATO din 5 februarie 2015 de la Bruxelles reprezintă decizii istorice pentru România, cele mai importante putem afirma, după aderarea la NATO în 2004.

Alianța continuă să fie o organizație nucleară în condițiile în care Rusia, putere nucleară, este definită ca fiind o amenințare la adresa securității internaționale. Această concluzie, formulată în cadrul summitului din Țara Galilor are efecte grave, generând un nou Război Rece, o nouă falie Est-Vest, care este marcată de axa Marea Baltică – Marea Neagră, vina, în opinia celor mai mulți analiști, aparținând Rusiei.

Apreciem că după dezmembrarea Uniunii Sovietice, lumea nu s-a reașezat, confruntările având loc în aceleași areale geopolitice, implicând controlul frontierelor, a resurselor, în special ale celor energetice și pe viitor de apă, al platformelor economice. Ultimul summit a redefinit noul mediu de asigurare a securității la nivelul organizației, impunându-se o nouă paradigmă de asigurare a securității colective.

CAPITOLUL 2

ASIA ÎN ATENȚIA LUMII

2.1. Asia Centrală – schimbări în geopolitica energiei

Asia Centrală este o regiune strategică situată la joncțiunea a două mari continente – Asia și Europa. Aceste spații au constituit de-a lungul timpului atât o zonă de tranzit pentru comerțul european și asiatic, un spațiu de interferență a sferelor de influență al marilor puteri dar și un centru politic și un creuzet al unor culturi și civilizații originale.

Delimitarea acestui spațiu nu este unanim acceptată. Din anumite perspective, spațiul Asiei Centrale este privit în sens extins prin includerea în zonă a cinci state (foste republici sovietice musulmane) a marilor actori globali Rusia și China, precum și a altor două state, cu veleități de puteri regionale – Turcia și Iranul. La aceste state se adaugă și Mongolia, Afganistanul și Caucazul.

În lucrările de specialitate americane acest spațiu nu este definit dar există o voce – cea a CNN – post de televiziune care constituie o adevărată voce a Washingtonu-lui, care arată publicului larg că această zonă a Asiei Centrale include cele cinci republici sovietice precum și Irakul, Iranul și Afganistanul.

În Enciclopedia rusă “Chiril și Metodiu”, ediția 2008, este consacrat un amplu articol acestui spațiu care insistă asupra caracteristicilor geografice, a suprafeței de 6 000 000 de kmp iar din perspectiva țărilor este inclusă Mongolia și vestul Chinei cu regiunea Xinjiang.

Sursele bibliografice franceze consideră că Asia Centrală se întinde de la Marea Caspică până în partea de vest a Chinei (regiunea Xinjiang), acestui spațiu atașându-i-se și Afganistanul.

În accepțiunea generală UNESCO, sub aspect politico-statal, acest spațiu cuprinde cele cinci state, foste republici sovietice precum și Afganistanul, vestul Chinei, Mongolia, nordul Indiei, și Pakistanul.

În accepțiunea noastră acest spațiu poate fi delimitat ca incluzând cele cinci state foste republici sovietice (Kazahstan, Uzbekistan, Turkmenistan, Kirghistan și Tadjikistan), vestul Chinei și vecinătățile Mării Caspice, deoarece au în comun religia – musulmană și limba de comunicare – limbă de origine turcică. Am analizat și relațiile statelor din zonă și Federația Rusă, urmare a influențelor și interdependențelor istorice existente.

În continuare, obiect al analizei noastre îl va constitui spațiul central-asiatic, fost sovietic, precum și spațiul riveran Mării Caspice, din punct de vedere geopolitic.

Semnificativă pentru regiunea Asiei Centrale este importanta sa cantitate de hidrocarburi. Acest aspect a făcut ca prin exploatarea de la Tengiz, încă din anii 1993-1994, la scurt timp după obținerea independenței, marii actori implicați în industria energetică să se implice în zonă (în special în Kazahstan și Azerbaidjan – țări care au ieșire la Marea Caspică). În acest spațiu se găsește cea mai mare cantitate de zăcăminte de gaze și petrol din zonă, în cea mai mare parte neexploatate și comparabile în domeniul petrolier cu cele ale Arabiei Saudite. După alte estimări aceste rezerve sunt chiar mult mai mari.

Marea Caspică a coagulat în jurul ei numeroase civilizații, chiar în condițiile în care a existat un monopol sovietic la începutul secolului XX. În acest moment, este o competiție acerbă pentru exploatarea resurselor energetice ale zonei. De asemenea statele riverane, mai puțin cele din Asia Centrală sunt zone în care tensiunile politice interne și externe sunt foarte încordate (Iran, Azerbaidjean, Caucazul de Nord, Kirghistan, Tadjikistan). Totodată și rețelele de transport al gazului și petrolului spre Europa sau China, parcurg spații tensionate (exemple: Kurdistanul turcesc, Georgia, Armenia, Kirghistan, Tadjikistan ).

Se poate afirma că pentru Asia Centrală și spațiul caspic, pe lângă poziția geostrategică importantă, resursele energetice existente aici au devenit un factor primordial deoarece se învecinează cu zona Golfului Persic, cu Iranul și cu Afganistanul. De asemenea se învecinează cu imensul spațiu rusesc – posesor de mari cantități de hidrocarburi (ceea ce permite Federației Ruse să folosească aceste resursă drept armă energetică în relațiile cu Europa și nu numai cu aceasta) și cu China care a devenit o putere economică și militară globală.

Zăcămintele Asiei Centrale constituie un veritabil magnet pentru Europa și marile puteri. Cândva conservate de sovietici, au devenit domenii de real interes și pentru Federația Rusă, care dorește să-și recâștige poziția dominantă în relațiile cu regiunea. Astfel, jocul Moscovei în planurile strategice energetice mondiale nu poate fi evitat și nici neglijat de nici un actor în domeniu. Totodată, SUA – cel mai mare consumator mondial de petrol, sunt interesate de aceste zăcăminte deoarece asigură o serie de avantaje (este de bună calitate, este din afara statelor OPEC, este un surplus pentru statele care le exploatează care au o economie slab dezvoltată și se confruntă cu probleme de capital și de tehnologie). În marele joc al zonei a intrat și China, interesată de valorificarea acestor zăcăminte și împreună cu Federația Rusă reprezintă o contrapondere la interesele SUA și ale Europei.

Azerbaidjan este unul din statele deținătoare a unora din cele mai mari rezerve/ zăcăminte de hidrocarburi din lume. Este cea mai veche piață petrolieră a regiunii. Pentru exploatarea zăcămintelor de care dispune, statul a invitat marile companii multinaționale, imediat după declararea independenței de URSS, în condițiile în care industria sovietică nu a reușit niciodată să depășească problemele tehnologice pe care le presupuneau exploatarea câmpurilor de hidrocarburi din Marea Carspică.

Exploatarea și transportul resurselor de hidrocarburi din zonă (câmpurile petrolifere și de gaz submarine Chiragi, Azeri și Kapaz descoperite în anii “80”) au căpătat o întorsătură neașteptată în anul 1994, atunci când se semnează ceea ce s-a numit „Contractul Secolului”. Pentru statul azer acest contract a fost foarte avantajos deoarece 80% din venituri îi reveneau sub forma drepturilor și acțiunilor societății de stat SOCAR, iar restul de 20% erau împărțite membrilor consorțiului petrolier.

Una din problemele care a fost și continuă să fie și azi, referitoare la petrolul caspic este legată de rutele de transport ale acestuia către Europa. S-au analizat trei variante: ruta turcă, ruta georgiană, și ruta rusă. S-a optat pentru o combinație a rutelor georgiană și turcă, chiar dacă acest traseu este supus multor riscuri, opțiune care s-a concretizat în gazoductul BTK (Baku-Tibilisi-Ceyhan).

Situația generată de statul azer vis-a-vis de politica sa în domeniul energetic, a determinat Federația Rusă să inițieze o serie de proiecte privind transportul gazelor din Asia Centrală. Au fost încheiate acorduri, în 2006, cu Kazahstanul, Turkmenistanul și Uzbekistanul, asupra vânzării/ distribuirii petrolului și gazelor.

Aceste proiecte au determinat statele europene să demareze un nou proiect de construcție a unei conducte de transport al gazului spre Europa Centrală – proiectul Nabucco (la care s-a renunțat cel puțin pentru moment).

Statul azer desfășoară acțiuni de reabilitare a dependenței în domeniul energetic (pe bază de hidrocarburi) de Federația Rusă, acțiuni care influențează relațiile politice dintre cele două state.

Kazakstanul beneficiază de o poziție strategică deosebită în centrul Asiei și de resurse energetice vaste (estimate la 80 miliarde de barili de petrol și 30 trilioane mc de gaze). Urmare a interesului din ce în ce mai mare pentru hidrocarburile Asiei Centrale, manifestate de marii actori internaționali, a devenit principalul perimetru de tranzit, pentru hidrocarburile caspice și a celor pe care le extrage în parteneriat cu Federația Rusă sau prin propriile companii.

Pe teritoriul kazak se întrepătrund interesele marilor jucători mondiali atât în domeniul politic cât și în cel energetic al hidrocarburilor. Chiar în condițiile în care Kazakstanul are relații solide cu Federația Rusă (fiind și membră a uniunii vamale cu aceasta din 2010 și a Uniunii Euroasiatice din 2015), s-a afiliat la proiectul Baku-Tibilisi-Ceyhan (din dorința de a nu deveni doar un stat tampon între Federația Rusă și China). Furnizează hidrocarburi și Chinei prin conducta Atasu – Alashaincau. De asemenea examinează cooperarea cu UE (estimându-se că proiectul Nabucco în situația în care ar fi reactivat are un cap de pod chiar aici).

În prezent statul kazak nu a devenit independent de Federația Rusă și nici perspectivele nu sunt îmbucurătoare în acest sens. Se poate aprecia că nici conducerea statului nu dorește acest lucru. Prin nordul teritoriului trec rute de export al petrolului siberian către Extremul Orient și India. Economia este insuficient dezvoltată, populația este majoritar rusofonă iar granița cu Federația Rusă este extinsă. Acestea sunt bariere dificile pentru a separa cele două puteri energetice. Traseul sudic a devenit o opțiune, probabil cea mai viabilă pentru a le separa definitiv.

Statul kazak are posibilitatea de a se conecta la marele joc, în contextul integrării în marele flux al globalizării legăturilor economice.

Figura 2.1.-Kazakstan, Sursă:www.hart-kazakhstan

Are relații economice cu vecinii și în special cu cei patru mari actori mondiali (SUA , Federația Rusă, UE și China). Intenția de construire a căii ferate spre China în Sinkiang ar constitui o coloană vertebrală între Orientul Extrem și Occidentul Extrem. Acest proiect are o serie de avantaje, astfel: este o cale mai scurtă decât Transsiberianul, chiar decât traseul maritim prin canalul Suez, având 10 000 km; renaște cultura acestor regiuni; calea ferată poate fi ulterior dublată de oleoducte, cu cheltuieli reduse, realizându-se astfel o cale comercială similară drumului mătăsii, dar în domeniu energetic (unii analiști îl numesc ,,noul drum al mătăsii”).

Un alt actor regional este Turkmenistanul, o țară relativ mică și izolată care a fost mult timp ignorată dar a cărui importanță a crescut ca urmare a descoperirii unor vaste rezerve de gaze naturale (al patrulea deținător mondial de gaze naturale) și a deținerii unui câmp petrolier important (rezerve estimate la cca 500 milioane de barili).

Conform auditului executat, în 2008, de cabinetul englez de analiză și expertiză în domeniul energetic „Gafney, Cline & Associates Ltd”, principalul câmp gazeifer al țării, Yaloten de Sud – Osman, a fost evaluat la 4 – 14 trilioane mc gaze. Acest lucru i-ar permite statului turkmen să-și dubleze producția anuală de gaz. Această evaluare a stârnit o polemică în rândul specialiștilor în domeniu, fiind contestată în special de cei ruși.

Dosarul energetic turkmen este complex, în special ca urmare a suprapunerii problemelor de politică internă cu mizele de natură geoeconomică și geopolitică ale regiunii.

Estimările specialiștilor turkmeni în domeniu energetic apreciază resursele energetice ale țării la 21 miliarde de tone de petrol și la 38 trilioane mc de gaz (ceea ce ar permite statului să exploateze/ exporte 150 miliarde mc de gaz anual timp de 250 ani). Totuși conform estimărilor publicate în 2008 în BP Statistical Review of World Energy, rezervele statului sunt doar de cca 2,9 trilioane mc de gaz.

Politica rusă privind valorificarea rezervelor de hidrocarburi a Turkmenistanului apreciem că are drept scop contestarea capacității acestui stat de a-și onora angajamentele făcute și a celor în curs de asumare de a livra gaze partenerilor străini (inclusiv pentru proiectul Nabucco la care a renunțat, proiect interguvernamental care a fost semnat în 13 iulie 2009, la Istambul, de către Turcia, România, Bulgaria, Ungaria și Austria, cu o lungime de aproximativ 3 300 km, destinat a aproviziona piețele europene cu aproximativ 31 miliarde mc de gaz, anual, și a slăbi astfel monopolul exercitat de Gazprom). Situația părea total defavorabilă statului turkmen, principala avantajată fiind Federația Rusă care dorea să reducă drastic volumul gazelor importate și să renegocieze contractul mai vechi existent (atât sub aspectul volumului căt și sub aspectul prețului). În același timp o explozie a avariat gazoductul dintre cele două state, diminuând cantitatea de gaz exportată spre Rusia cu 90%, ceea ce a găsit nepregătite autoritățile turkmene.

Dar la sfârșitul anului 2009 două mari proiecte au fost inaugurate. Unul este cu China (primul gazoduct între Turkmenistan și China), cu o lungime de aproximativ 7 000 km, traversează Uzbekistanul și Kazahstanul și furnizează părții chineze 40 miliarde mc de gaz/an pe o perioadă de 50 de ani.

Al doilea este gazoductul spre Iran, cu o capacitate de 6 miliarde mc de gaz/ an care va completa cantitatea de 8 miliarde mc de gaz/ an deja livrată către provinciile din nordul Iranului în baza unui contract anterior, prin gazoductul Korpeje – Kurtkui. Din punct de vedere strategic, Federația Rusă a pierdut în Asia Centrală și pentru prima dată Turkmenistanul a obținut o alternativă reală de export a producției sale de gaz. Monopolul rus asupra gazului turkmen a luat astfel sfârșit.

Kirghistanul este unul din statele cele mai sărace din zonă. Urmare a presiunilor Federației Ruse, a determinat SUA să se retragă din baza militară de la Manas. SUA nu au lăsat Asia Centrală la dispoziția Federației Ruse și au păstrat forțe în alte baze din zonă.

Retragerea a fost temporară, autoritățile kirghize revenind asupra deciziei. Au izbucnit conflicte interne având ca rezultat căderea regimului și consolidarea prezenței militare ruse în regiune. Se apreciază că acceptarea trupelor SUA în țară a fost un compromis ruso-american (care presupunea neintervenția SUA în Georgia și neintegrarea Georgiei și Ucrainei în NATO).

O altă acțiune greu de înțeles este vinderea a 75% din compania națională de gaz, societății ruse Gazprom, în condițiile în care Kirghistanul nu este o putere energetică, producția proprie de gaz reprezentând doar 4% din necesar.

Federația Rusă este un actor global cu mari interese și mare influență în regiunea Asiei Centrale. Acest gigant nu poate accepta ca petrolul caspic să fie controlat de alte puteri. Această situație a generat tensiuni între Moscova și Bruxelles, și între Moscova și Washington. Federația Rusă susține că Marea Caspică este un lac interior și nu o mare închisă și ca urmare nu beneficiază de dreptul mării, care presupune împărțirea în sectoare naționale. Celelalte state riverane apreciază că este mare interioară. De aici tensiunile între aceste state precum și între Federația Rusă și alți actori din afara regiunii, cu interes în zonă.

Federația Rusă oscilează între două tendințe, prima de a se opune încercărilor de a fi eliminată din sfera sa tradițională și a doua de a accepta investiții străine în câmpurile petroliere din zona Mării Caspice dar care vor direcționa atenția crescândă către câmpurile de hidrocarburi din Siberia și Extremul Orient.

În această competiție pentru hidrocarburile din regiune, Federația Rusă își vede subminată poziția sa geopolitică și geostrategică. De asemenea realizează că pierde poziția de „cheie a resurselor energetice”, precum și potențialele beneficii ale valorificării acestora.

Strategia Moscovei este de a utiliza resursele energetice ca un motor de sprijin al obiectivelor sale în politica externă. În acest sens încheie parteneriate cu concurenții săi.

În contextul evenimentelor din Ucraina, abordarea problemelor Asia Centrală – Federația Rusă a suportat modificări. Astfel, Federația Rusă profită de șansa exercitării autorității prin intermediul diasporei ruse și în contextul în care în ianuarie 2015 a lansat oficial Uniunea Economică Eurasiatică, statele Asiei Centrale au devinit puncte vitale ale deciziei acesteia.

Statele din regiune recunosc rolul Federației Ruse de lider regional. În contextul în care alți lideri abordează probleme secvențiale (China este interesată în principal de resursele energetice, Occidentul de securitate), Federația Rusă este interesată de o serie extinsă de domenii, de la politică, securitate și cooperare militară, schimburi economice și până la cultură.

Figura 2.2.-Conducte gaz, Sursă: www.resurse-energetice-asia

Dacă în primii ani după dezmembrarea URSS, statele din zonă care au rezultat, au fost ignorate ca urmare a atitudinii lor pasive, în prezent au devenit obiect de atenție ale Federației Ruse, care a inițiat în zonă un joc ale cărui reguli sunt în schimbare continuă.

În prezent Federația Rusă își concentrează atenția atât pentru refacerea sferei sale de influență, cât și pentru împiedicarea accesului altor actori importanți în regiune. Cele mai expuse state la presiunile ruse sunt Tadjikistanul și Kirghistanul, state fără resurse energetice mari.

Pentru promovarea și impunerea intereselor sale în zonă, Federația Rusă se folosește de disensiunile teritoriale și religioase existente între statele regiunii. Un exemplu este cel al Văii Fergana, abil cartografiată de Stalin și împărțită între Uzbekistan, Kirghistan și Tadjikistan. Astfel, sovieticii cât și moștenitorii acestora, rușii, au conștientizat că prin dimensiunea economică și demografică, un stat unificat (care să includă zona Văii Fergana) s-ar transforma într-o forța politică și militară care ar fi recunoscută în regiune și ar reprezenta un obstacol important în calea intereselor Federației Ruse. Prin divizarea zonei între aceste state și generarea de tensiuni între etnicii uzbeci, tadjici și kirghizi, Federația Rusă își realizează obiectivele de dominație a regiunii.

Cele mai importante acțiuni din regiune ale Federației Ruse sunt cele din domeniile securității și economiei. Turkmenistanul și Uzbekistanul nu au pe teritoriul lor baze militare ruse, în timp ce Kazakstanul, Kirghistanul și Tadjikistanul găzduiesc pe teritoriul lor contingente importante și o considerabilă infrastructură critică rusă cu destinație militară. Aceste contracte au fost renegociate și reînnoite în ultimul timp.

Figura 2.3.-Conducte gaz, Sursă: www.resurse-energetice-asia

Poziția economică a Federației Ruse este în special legată de domeniul energetic. Kirghistanul și Tadjikistanul sunt dependente de imporurile de petrol și gaze naturale ruse, iar cu celelalte state, se află în dispută, în condițiile în care aceștia au deschis noi rute de transport al gazelor naturale și al petrolului (punând capăt monopolului rus în domeniu).

Un alt aspect important în analiza raporturilor Federației Ruse cu statele din zonă o constituie diaspora rusă din țările Asiei Centrale care este în scădere atât numeric, cât și ca pondere. În Kazakstan, aceasta a ajuns să reprezinte mai puțin de 25% din populație, iar în Kirghistan și Tadjikistan a scăzut cu 30%, repectiv cu 50%.

Un alt aspect al activității în relațiile din zonă este cel al comunicării, rolul limbii ruse ca instrument de comunicare reducându-se semnificativ. Unele state au înlocuit, iar altele au în proiect înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin. Numărul vorbitorilor de limbă rusă s-a diminuat dramatic, iar numărul școlilor ruse a scăzut. De asemenea și utilizarea limbii ruse în instituții de învățământ superior s-a diminuat.

Putin aprecia în 2014 că în prezent statele regiunii dispun de mai multe alternative pe care le valorifică mai abil. Un instrument al politicii de promovare a intereselor Federației Ruse în zona Asiei Centrală l-a constituit Uniunea Vamală (înființată pe 01 ianuarie 2010, împreună cu Belarus și Kazakhstan) care s-a reformat și transformat în Uniunea Economică Euroasiatică la care a aderat și Armenia și Kirghistanul începând cu 01 ianuarie 2015.

Figura 2.4.-Rețeaua de transport, Sursă: www.transport-asia-centrala

Dacă Uniunea Vamală viza doar comerțul, noua organizației nu va avea legătură doar cu economia, ci va viza mai multe forme de integrare și cooperare, de la finanțe, la politică și aspecte legate de securitate. Deci este o transformare, o metamorfoză a Uniunii Vamale, atât ca scop cât și ca dimensiune.

Un aspect avut în vedere de liderii noii organizații la primirea de noi membri este situația politico-socială volatilă, cultura “opoziției sociale” foarte dezvoltate, așa cum este în Kirghistan și în Tadjikistan , un alt stat care și-a manifestat dorința de a adera.

Alte state din regiune ezită în a coopera cu Federația Rusă în formatul nou al organizației. Este cazul Uzbekistanului, Turkmenistanului și al Azerbaidjanului, state care au mari resurse eneergetice, cu o politică externă cu un nivel foarte ridicat de independență, care manifestă reticență să intre în alianțe, fie că este vorba de cele cu Federația Rusă , fie că este vorba de cele cu Occidentul.

În relația cu China, la nivel global, Rusia joacă o carte a amiciției pentru a contracara influența americană. La nivel regional această amiciție lasă de dorit. Deși a promis Chinei în mai multe rânduri construirea unor gazoducte și oleoducte, acestea au rămas în faza de proiect. Permanent Moscova a preferat să mențină Beijingul într-o stare de așteptare deoarece boomul economic chinezesc constituie pentru ruși un motiv real de îngrijorare. Autoritățile ruse sunt atenționate permanent de specialiști asupra pericolului pe care-l reprezintă China, a presiunii pe care aceasta o face în zona frontierei comune asupra imenselor resurse naturale din Siberia, zonă foarte slab populată.

Totuși, după aproximativ un deceniu de negocieri, Federația Rusă a semnat în cele din urmă în 2014, un acord în domeniul gazelor naturale cu China, care prevede furnizarea anual de către aceasta, a unei cantități de 38 de miliarde mc cu gaz extras din Siberia, timp de 30 de ani, începând cu anul 2018. Analiștii în domeniu apreciază acest acord ca fiind deosebit de important, având în vedere valoarea sa de peste 400 de miliarde USD, precum și valoarea sa ca alternativă la sancțiunile impuse de Occident, în urma acțiunilor din Crimeea și estul Ucrainei.

Din punct de vedere economic, beneficiile (aproximativ 13 mld. USD) nu sunt foarte mari pentru Federația Rusă, în comparație cu veniturile (aproximativ 600 miliarde USD) obținute din vânzarea resurselor energetice, realizate în anul 2013.

Acest acord înseamnă și investiții totale foarte mari, făcute de părți, de aproximativ 77 miliarde USD, în construcția gazoductului (cu o lungime de 4 000 km, din Siberia până în Vladivostock, care va fi conectat la rețeaua de pe teritoriul chinez în patru puncte) și în infrastructura de exploatare din câmpurile gazifere (Kovikta din regiunea Irkutsk și Ciaianda din Iakutia).

Chiar dacă analiștii în domeniul energetic au apreciat acordul ca fiind realizarea unei alianțe geopolitice, apreciem că este o exagerare. Aceasta reprezintă dorința Federației Ruse de a răspunde la sancțiunile impuse de Occident și de a se conecta la piața chineză a gazelor naturale, aflată în ritm rapid de extindere (se estimează că în China, consumul de gaze va crește de la 190 miliarde mc în anul 2014, la aproximativ 420 miliarde mc în 2020).

Un alt avantaj pe care îl prezintă acordul pentru Federația Rusă, este faptul că gazoductul va transporta gaz până la Vladivostock unde Gazprom are în construcție un terminal de gaze lichefiate pentru a deservi piețele din R. Coreea și Japonia.

Și pentru China acordul are mari avantaje deoarece prețul obținut este sub cel pe care Federația Rusă îl practică în relația cu Europa (350 USD față de 350 USD/ 1000 mc) și poate constitui o soluție la renunțarea la importurile incerte de cărbune și petrol din Orientul Mijlociu.

În condițiile lipsei unui angajament ferm al rușilor, până în anul 2014, autoritățile chineze sau orientat asupra celorlalți actori regionali cu mare potențial energetic, devenind (în domeniul energetic) și un principal concurent pentru Federația Rusă.

Influența geopolitică și geoeconomică a Chinei se face simțită tot mai mult în Asia Centrală precum și în Organizația Comercială de la Shanghai (SCO) din care face parte China, Federația Rusă, Kazakstan, Kirghistan, Tadjikistan și Uzbekistan cu statut de membri permanenți și India, Pakistan, Iran și Mongolia cu statut de observatori și de potențiali membri. Această organizație este o potențială alternativă la extinderea UE și NATO și contracarează structurile SUA și UE în zonă printr-o politică de îngrădire.

Pătrunderea Chinei în Asia Centrală este justificată de cererea sa tot mai mare de hidrocarburi iar integrarea regională este o soluție pentru statele din regiune (cu rol de tampon între aceasta și Federația Rusă). Astfel, China a promovat în regiune o politică de proiecte comune cu actorii regionali. A achiziționat societatea Petro-kazakstan pentru 4,5 miliarde de dolari, a creat un joint-venture între CNPC (Compania Națională de Petrol a Chinei) și Kaz-MunaiGas cu scopul de a construi conducte între Marea Caspică și China (proiectul KCP) , a construit capacități de rafinare pentru petrolul exportat (rafinăria de la Oushanzi/ Karamay, cea mai mare din China).

Rețeaua de conducte a fost concepută pentru a putea transporta hidrocarburi și din Federația Rusă. Proiectul KCP în domeniul petrolului este avantajos atât pentru Kazakstan cât și pentru China, deoarece urmează o rută directă de transport iar taxele de tranzit nu trebuie plătite. Are și dezavantaje cum sunt lungimea mare, frigul extrem din stepa kazakă pe timp de iarnă și cost ridicat de operare care compensează întrucâtva lipsa taxelor de tranzit. În proiect este realizarea unui gazoduct între Kazakstan și China, proiect care să transporte și gaze rusești.

China nu dorește să elimine de pe piața Asiei Centrale, SUA, UE și Federația Rusă dar urmărește consolidarea influenței politice asupra autorităților din Kazakstan. Astfel încurajează investițiile capitalului chinez în construcția de conducte, să primească acces la zăcămintele importante de hidrocarburi, achiziția de companii în domeniu (exemplu: achiziționarea companiei Manghistanumunaigas – MMG – societate pe care dorea să o achiziționeze și Gazprom). Dar China dorește în special limitarea influenței SUA în regiune. Apreciază că SUA, sub pretextul războiului în Afganistan, a încercat să realizeze unul din obiectivele principale ale geopoliticii americane de după 1990–instalarea de baze militare în statele foste sovietice și dominarea unei zone–Asia Centrală–cu resurse naturale fabuloase.

Din punct de vedere a distribuirii resurselor energetice în Asia Centrală, situația se prezintă astfel:

resursele energetice hidrografice principale–Kirghistan și Tadjikistan, unde lipsesc (aproape în totalitate) resursele de hidrocarburi;

resursele energetice din hidrocarburi–Kazakstan, Azerbaidjean, Uzbekistan și Turkmenistan, unde se constată o lipsă acută de resurse de apă necesare agriculturii.

Această complementaritate a resurselor a generat acțiuni de favorizare a schimburilor economice în zonă. Astfel, aceste state fiind convinse că singura cale de progres economic și de menținere a independenței este solidaritatea și colaborarea între ele, au hotărât crearea, în 2008, a Uniunii Asia Centrală care are ca obiectiv organizarea redistribuirii resurselor de apă și de energie. Din uniune fac parte Kazakstan, Uzbekistan, Kirghistan, Tadjikistan și Turkmenistan. Acestea au semnat la 18 octombrie 2008 o înțelegere care reglementează schimbul resurselor de apă, electricitate, petrol, gaze și cărbune dintr-o țară în alta. Totuși evoluția organizației până la acest moment nu generează ideea creării unei piețe comune central-asiatice. Se poate afirma că marii actori globali generează tendințe centrifuge, dispute și interese contrare.

În zona Asiei Centrale, în perspectivă, se va intensifica competiția pentru obținerea resurselor energetice existente în regiune. Totodată se va intensifica efortul majorității țărilor – mici actori existenți în regiune, pentru ca acest nou Mare Joc să nu fie pentru ele unul de sumă nulă. Complexitatea perspectivelor este greu de prevăzut, însă sunt semne favorabile pentru evoluția politică și economică a statelor în zonă.

Se vor intensifica eforturile Chinei pentru asigurarea cantităților de hidrocarburi necesare dezvoltării în ritm susținut a propriei economii. Va crește influența politică a acesteia asupra statelor din zonă. De asemenea China va încerca să înlăture principalii competitori din zonă – Federației Ruse, SUA și UE.

Statele din zonă vor încerca să găsească mai multe căi alternative reale de export a producției de gaze și vor dori ca monopolul rusesc să fie înlăturat. O rută alternativă poate fi prin Afganistan, imposibil de pus în practică în acest moment, din cauza războiului, dar de luat în seamă în perspectivă. Alte căi alternative sunt cele prin Azerbaidjean-Georgia-Marea Neagră-centrul Europei sub forma gazului lichefiat sau conducte.

Gazprom, care este în revenire după marea recesiune din 2008 – 2009, va promova proiecte în opoziție cu UE sau va căuta chiar să coopereze cu aceasta la realizarea altora.

Se preconizează un OPEC al gazului, susținut de Rusia, Iran, Bahrain și Turkmenistan. Se apreciază că în 2030 acestea vor fi singurele deținătoare de gaz.

Un alt proiect este un NATO energetic (proiect tot mai des pomenit în spatele ușilor închise ale cancelariilor europene). Această alianță ar trebui să reglementeze acordurile pentru a face față amenințărilor energetice: întreruperea furnizării de energie și de hidrocarburi; agresarea piețelor consumatoare de către cartelurile energetice; atacuri la adresa infrastructurii energetice a hidrocarburilor în condițiile în care cea nucleară este reevaluată, după accidentul Fukushima.

2.2. China – un actor global într-o nouă ordine mondială

China este un stat cu o evoluție spectaculoasă nu doar în Asia ci în întreaga lume. Această evoluție i-a scos în evidență factorii geopolitici, aflați în stare latentă cum sunt: populație – cea mai populată țară a lumii; poziție geografică – duală, cu perspectivă maritimă dar și cu o puternică dimensiune continentală; suprafață și bogăție – a treia țară ca întindere din lume, după Rusia și Canada, având și importante resurse naturale; putere militară – are o armată puternică cu o capacitate ridicată de a-i promova și proteja interesele; are o strategie de securitate coerentă cu o vădită tentă ofensivă; voință de a se impune pe scena internațională ca o putere globală, pe termen mediu și lung, independent de persoane, lideri sau contexte particulare.

Se apreciază că strategia aplicată de China este adevărata explicație a afirmării geopolitice a acesteia la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI, precum și în viitor.

Renașterea Chinei își are începuturile în anul 1978, odată cu reformele inițiate de Deng Xiao Ping când a acceptat ca relațiile socialiste să funcționeze pe baza proprietății private. A fost stimulată inițiativa privată în industrie, a crescut impresionant consumul de bunuri industriale de folosință îndelungată și piața internă.

Au avut loc și prefaceri economico-structurale. S-a abandonat practica potrivit căreia deciziile guvernamentale să fie justificate ideologic iar legimitatea guvernării a fost pusă în relație cu performanța economică. Această evoluție spectaculoasă a generat situarea Chinei în topul mondial în domeniul economic.

China are un imens potențial de dezvoltare, aflat încă în stare latentă. A devenit actorul principal al continentului, prin relațiile pe care le promovează cu celelalte state de pe continent și datorită acceptării de către acestea.

Figura 2.5.-China, Sursă:http//www.hart-china

Din această perspectivă este în competiție cu Japonia. Dacă Japonia întâmpină ostilități din partea statelor din regiune ca urmare a ultimelor evenimente istorice, China nu înregistrează această situație.

Relațiile comerciale ale Chinei cu statele din regiune sunt intense. Volumul exporturilor Japoniei în China l-a depăsit pe cel în relația cu SUA. Comerțul în relația cu Coreea de Sud a crescut de aproximativ șase ori în ultimii 20 de ani. Volumul comerțului bilateral China – SUA se ridică la aproximativ 200 miliarde de dolari (SUA înregistrează un deficit în această balanță comercială).

Dacă relațiile politice oficiale cu Taiwanul rămân încordate, relațiile economice în schimb s-au dezvoltat spectaculos. Companiile taiwaneze au investit masiv în China continentală, în special în tehnologia informațiilor. Schimbările se înregistrează și în domeniul cultural în relațile dintre cele două state, ceea ce poate genera chiar modificări geopolitice, în sensul estompării, pe termen lung, a diferențelor și tensiunilor de natură politică existente azi.

Cu Rusia relațiile în toate domeniile continuă să se îmbunătățească. Ambele state sunt membre ale Organizației de Cooperare de la Shanghai și a BRICS. Tendințele emigraționiste ale populației chineze în Siberia, zona slab populată din componența Rusiei (aproximativ 7,5 milioane locuitori), ar putea constitui un motiv de tensiune.

Figura 2.6.-China-rute comerciale, Sursă: www.china-rute-comert

2.2.1. Dorește China să-și dezvolte o vocație maritimă?

Mulți analiști ai politicii internaționale încearcă să găsească un răspuns la întrebarea: Ce este China – o putere continentală sau o putere maritimă? Răspunsurile acestora diferă. Apreciem că un răspuns trebuie să fie legat de evoluția istorică a Chinei. Apariția ca stat și afirmarea ca imperiu s-a făcut exclusiv pe continent. Construirea zidului de apărare poate fi apreciat ca un simbol al continentalității, ca o izolare de lumea exterioară.

China a fost preocupată mai mult de dimensiunea sa continentală și mai puțin de cea maritimă. Ca argument în acest sens este că din anul 1500 (când a avut o flotă – distrusă de un tsunami – cu care a încercat să cucerească Japonia) nu a mai fost preocupată să-și dezvolte o flotă oceanică. În schimb a avut în permanenă o flotă de coastă.

Anul 1978 nu marchează doar o schimbare economică ci și o modificare a raportului între dimensiunea continentală și cea maritimă a țării. Se modifică atitudinea țării în raport cu lumea largă, are loc o deschidere către lume, către nou, o ieșire din izolare și totodată o discontinuitate în evoluția sa seculară. Totodată se produce o schimbare a mentalităților, o mutare a centrului de greutate al dezvoltării țării cu profunde semnificații geopolitice.

China nu abandonează pilonul continental al dezvoltării sale dar îi modifică ponderea și adaugă un nou pilon – cel maritim. Acesta devine principal și constituie atuul Chinei în evoluția spre statutul de putere globală. Zona de coastă înregistrează ritmuri de creștere fantastice, se produce un transfer de populație dinspre interior, spre coastă, se dezvoltă economia de piață. Dar aceasta devine o forță doar în măsura în care sprijinul vine dinspre uscat, dinspre continent, care rămâne în mare parte rural.

Pentru afirmarea vocației sale maritime China face eforturi pentru construirea flotei sale oceanice (comerciale și militare) pe baza unei strategii pe termen lung. Cu alte cuvinte, dezvoltarea economică a Chinei, câștigarea și păstrarea primului loc în ierarhia mondială nu poate avea loc fără mijloace maritime. În acest moment exportul Chinei se sprijină pe componenta sa navală, deoarece componenta terestră este insuficient dezvoltată. Conform analiștilor, la ritmul actual de creștere a capacităților portuare destinate construirii de nave comerciale, China a trecut pe primul loc mondial în acest domeniu în anul 2014 (cu 35 % din volumul global de producție navală civilă), marii perdanți fiind Japonia, urmată de SUA.

Un alt aspect, care amenință în ierarhia mondială în care domină Occidentul, este cel al forțelor militare, apreciindu-se că industria navală civilă nu este atât de pașnică, putând fi utilizată pentru construcția de nave cu destinație militară sau pentru transformarea navelor civile, a cargourilor în nave militare auxiliare sau de spijin logistic al flotei militare (ca nave de aprovizionare, nave transport tehnică sau desant etc).

Operaționalizarea primului portavion chinez și lansarea în construcție a primului din cele patru portavioane pe șantierele chinezești semnifică dorința Chinei de a domina zona Asia- Pacific, devenind o putere maritimă.

Este hotărâtă să elimine inferioritatea sa navală. Acest aspect exprimă voința Chinei care s-a asigurat (după uni specialiști) de statutul de prima putere economică a lumii începînd cu 2014, prin transformarea sa într-o placă turnantă între puterile continentale și cele maritime, valorificându-și imensa sa întindere pe continent și larga deschidere spre oceanele lumii. Este o schimbare istorică de paradigmă geopolitică a Chinei, a aspirației spre un statut pe care nu l-a mai avut chiar în perioada de maximă înflorire a imperiului.

Chiar dacă s-a înregistrat acest imens succes începând cu anul 1978, există mari diferențe între zonele Chinei. Unii specialiști vorbesc chiar de existența a trei Chine pe continent.

2.2.2. Care sunt problemele Chinei?

Succesul Chinei a stat și va continua să stea în reformele promovate de aceasta. Performanțele economice ale Chinei îi vor potența profilul geopolitic. Totuși acest proces de ascensiune al Chinei întâmpină și o serie de probleme și stârnește numeroase întrebări.

Una dintre ele ar putea fi imposibilitatea susținerii ritmului de creștere economică care să genereze o creștere a PIB –ului de patru ori până în 2020, ceea ce i-a asigurat locul unu în economia mondială din anul 2014. Experiența acumulată, realizările de până acum, transformările structurale înregistrate, atuurile câștigate în timp sunt tot atâtea argumente și premise că obiectivul va fi atins.

O alta ar fi dacă s-a executat și cum se va executa transferul de putere către noua generație de lideri. Primele indicii arată că acestea au fost realizate cu succes iar în ce privește strategia de atingere a obiectivelor nu este discontinuitate.

O altă întrebare este cum va fi acceptat noul actor internațional în rândul marilor puteri. Intrarea Chinei în Organizația Mondială a Comerțului indică faptul că acceptarea s-a produs.

Problemele de natură socială și ecologică constituie subiecte fierbinți în China. Ne referim în special la emisiile de dioxid de carbon care sunt la cote maxime, depășind SUA, iar dacă ritmul actual se va menține, în 2020 China va depăși emisiile globului evaluate în 2008. Această problemă a impus căutarea și adoptarea unor soluții mai puțin poluante pentru unitățile de producție și pentru producerea energiei electrice și în acest moment în China sunt cele mai multe parcuri solare la nivel mondial și este în curs de desfășurare un program ambițios de reîmpăduriri (China este printre puținele țări din lume unde suprafețele împădurite crește și nu scade).

O altă problemă este cea a apelor care sunt afectate de ploile acide, urmare a emisiilor mari de dioxid de carbon datorate utilizării combustibililor fosili pentru producerea energiei. Este afectată astfel și resursa de apă potabilă, folosită în agricultură pentru irigații. Chiar dacă în China nu sunt impuse restricții privind emisiile de dioxid de carbon, aderarea la Protocolul de la Kyoto este un pas înainte.

O preocupare continuă a conducerii comuniste este stabilitatea internă, cedând rar în fața revendicărilor populației, un exemplu fiind ultimele manifestații din Hong-Kong. Grija conducerii comuniste nu a fost reformarea politică, practic inexistentă, ci asigurarea unor oportunități economice pentru populație, ca supapă pentru spiritul de competiție al spiritului uman.

Viziunea comunistă asupra drepturilor omului diferă față de interpretarea ONU în ceea ce privește Declarația Universală asupra Drepturilor Omului, apreciindu-se că acestea nu sunt un dat universal, fiind câștigate sau câștigabile, care nu pot exista în afara responsabilităților iar suma lor este ceea ce societatea poate oferi la un anumit moment al evoluției sale. Se apreciază că viziunea occidentală este o formă de maifestare a spiritului de coeziune culturală.

Figura 2.7.-Noul Drum al Mătăsii, Sursă:www.china-rute-comert

O dilemă a conducerii chineze (existentă acum ca și în secolul trecut) ar fi dacă, este de preferat o redistribuire a bogăției din zona de coastă la scara întregii țări, care să fie unitar sărace, sau o țară bogată, o mare putere, cu decalaje mari între regiuni, amenințată de separatism și dezbinare.

Situația etnică este un subiect delicat (politica unicului copil), care s-a aplicat doar majorității, a dus la o dublare a populațiilor de altă etnie și la o îmbătrânire masivă cu efect pe buget, în perspectivă.

O altă problemă căreia trebuie să-i facă față este asigurarea resurselor energetice și de materii prime. Un ritm susținut de dezvoltare economică și creșterea consumului intern generează o creștere rapidă și continuă a necesarului acestor tipuri de resurse. Acestea nu pot fi asigurate din țară, importurile căpătând o importanță din ce în ce mai mare, chiar vitală.

Dar ritmul de dezvoltare al Chinei nu poate fi susținut decât prin importul de resurse de toate categoriile, ceea ce presupune implicarea într-un război al resurselor care se poartă la nivel global ceea ce readuce în spațiul geopolitic marele joc (și care redeschide lupta marilor puteri pentru drumurile de acces la resursele energetice). În contextul în care cele mai multe resurse sunt asigurate din import, transportate pe cale maritimă prin strâmtoarea Malacca, care devine astfel jugulara energetică și a resurselor Gninei, interesul pentru găsirea altor alternative al traseelor resurselor este vitală. Au fost identificate două alternative – noul Drum al Mătăsii și Ruta Maritimă de Nord (prin Oceanul Înghețat) care pot constitui atât liant cât și motiv de conflict între marile puteri ale lumii.

Figura 2.8.-Calea maritimă de nord, Sursă:www.china-rute-comert

Deschiderea Chinei către lume aduce astfel în discuții Noul Drum al Mătăsii, o adevărată împletitură de rute transasiatice care leagă Asia de Europa și Africa, o punte între Vest și Est, pe ceea ce poate fi numită „o adevărată tablă de șah” a resurselor naturale. Refacerea acesteia este echilibrată fiind bazată pe cooperare regională cu Iran și Turcia, precum și crearea de alianțe prin prin state pe unde trece ruta și investiții masive și întrajutorare în defavoarea unui stat agresiv specific marilor puteri.

Reconstrucția acestei căi este planificată de China a se realiza printr-o politică de investiții masive și de refacere economică a statelor din zona vestică a Asiei, prin crearea a cinci mari legături cu Asia Centrală și cu Europa:

– un pod transcontinental euro asiatic (o oglindă a transsiberianului) care să lege Shanghai – centrul financiar al Chinei și al Asiei, de Londra – centrul financiar al Europei;

– un coridor de conducte (de petrol și gaze naturale) care să traverseze Kazakhstanul, cu legături la Marea Caspică și Golful Persic;

– drumuri moderizate prin Uzbekistan;

– o prelungire a autostrăzii karakorum, care să lege portul pakistanez Gwadar de China;

– investiții masive în portul grec Pireus, deținut majoritar de China, care să-i faciliteze legăturile cu Uniunea Europeană (al doilea mare partener comercial al statului chinez).

Având în vedere că traseele energetice ale Chinei pleacă din Golful Persic spre Marea Neagră, Marea Caspică și Rusia, țările care extrag aceste resurse sunt un punct cheie al diplomației chineze în ceea, ce în termeni noi se numește „diplomația petrolului”, pe această listă fiind clasați de importanții „primi energetici” care sunt Turkmenistan, Kazakhstan, Azerbaidjean, Arabia Saudită, Iran și Turcia (urmare a poziției sale de platformă energetică și pivot geopolitic al lumii).

Dar ramificații ale acestui drum sunt și către Africa și Arabia Saudită, unde China a dezvoltat importante parteneriate.

Cel de-al doilea traseu care suscită un interes major pentru China, este cel denumit de ruși ca fiind Calea Maritimă de Nord, care reprezintă traseul maritim cel mai scurt dintre Asia și Europa (mai scurt cu aproximativ 4 000 mile față de alternativa canalului de Suez). Această rută nu este operațională, dar suscită interes și în condițiile perspectivei privind intensificarea dezghețării calotei glaciare ar putea deveni viabilă, iar sustenabilitatea sa derivă din nevoia de adaptare la gradul sporit de risc provocat de pirateria în apele internaționale cât și de deficiențele traficului internațional congestionat prin Strâmtoarea Malaca și prin Canalul de Suez și Panama (care a înregistrat capacitatea maximă de trafic). Navigația pe această rută necesită tehnologie înaltă, infrastructură portuară care să permită traficul în condiții de siguranță și o armonizare a intereselor principalelor mari puteri, unde un rol important, din ce în ce mai mare, îl are Federația Rusă. În acest context trebuie așezat și interesul crescut al statelor riverane la mările nordului și în special al Federației Ruse care și-a reactivat o parte din infrastructura militară din zona arctică.

Tot în aceeași filozofie de a găsi căi de comunicații care să scoată China din efectul politicii de containement al SUA este și proiectul „faraonic” al canalului Nicaragua, proiect extrem de contoversat, cu posibile efecte ireversibile asupra mediului înconjurător, lucrări inaugurate în luna decembrie 2014. Construcția canalului va fi de aproximativ 50 miliarde dolari și se va realiza printr-o firmă chineză fără tradiții în domeniul hidrotehnic- HK Nicaragua Canal Developement Investment Co. Ltd (HKND Group). Acest proiect nu se referă doar la canalul maritim, ci va cuprinde și o cale ferată pentru trenuri de marfă, două porturi de mare adâncime, două aeroporturi internaționale, o conductă petrolieră, o stațiune logistică și mai multe zone industriale libere. Canalul va avea o lungime de 275 km (mai lung decât Suez – 193 km și panama – 81 km), adâncime de 30 km și o lățime între 230-520 metri.

Canalul va fi concesionat firmei constructoare pe timp de 100 ani iar construcția va dura până în 2019, darea în folosință fiind anul 2020. Apreciem că prin realizarea acestui proiect se vor asigura câteva sute de mii de locuri de muncă, va dubla PIB-ul pe cap de locuitor în Nicaragua, dar ceea ce este important pentru China, va face mai vizibilă capacitatea acesteia de a-și proiecta puterea la nivel mondial și va scădea influența SUA în regiune.

Figura 2.9.-Canalul Nicaragua, Sursă:www.china-canal-nicaragua

În domeniul asigurării resurselor, China cooperează intens cu Rusia, mai ales după intensificarea sancțiunilor impuse acesteia de către Occident. Astfel a fost încheiat „proiectul secolului” – așa cum a fost denumit de specialiști și mass-media, proiectul construirii gazoductului „Puterea Siberiei” și din domeniul petrolier – asigurarea de acțiuni la marile zăcăminte petroliere ale Rusiei (exemplu câmpul petrolier Vankoor) prin compania chineză de stat CNPC.

De asemenea o importanță crescândă o au insulele din Marea Chinei de Sud, considerată de China drept „ograda din spatele casei”.

Una din problemele Chinei este și utilizarea imenselor sale rezerve valutare. Una dintre căile găsite este crearea de instituții financiare internaționale. Unul din aceste proiecte este cel al în ființării Băncii Asiatice de Investiții în Infrastructură, proiect demarat în octombrie 2014 (a grupat 20 de state printre care India, Pakistan, Sri Lanka, Bangladesh, Oman, Bahrein și alte țări din ASEAN, cu excepția Indoneziei). Inițial, au manifestat interes pentru proiect și unele state europene, Australia și Coreea de Sud, dar ca urmare a presiunilor SUA, acestea s-au retras, motivându-se rațiuni de natura drepturilor omului și de natură ecologică. Unii specialiști întrevăd în spatele acțiunilor SUA, o încercare a acesteia de a pune piedici dezvoltării Chinei, apreciată ca fiind un concurent deosebit de puternic. Acest proiect constituie o provocare lansată de China ordinii mondiale economice existentă în contextul în care China -chiar în condițiile în care este prima economie mondială- nu are un rol important în instituțiile financiare internaționale – Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială sau Banca Asiatică de Dezvoltare (dominate de SUA și UE).

Un alt proiect, în opoziție cu sistemul financiar internațional, dominat de SUA, este crearea Băncii Organizației de Cooperare de la Shanghai, care ar putea fi constituită pe baza Băncii Euroasiatice de Dezvoltare care a fost înființată în calitate de bancă de dezvoltare a Uniunii Economice Euroasiatice. Se încearcă, astfel, extiderea acționariatului Băncii Euroasiatice prin includerea Chinei și a tuturor membrilor Organizației de Cooperare de la Shanghai (OCS). Această instituție financiară, în situația că ar deveni operațională, ar constitui una din instituțiile internaționale de top, atât ca resurse financiare disponibile cât și din punct de vedere al arealului geografic în care ar acționa. Pentru atingerea obiectivelor sale, China pune în discuție dominația clară a Pacificului de către SUA. Se conturează în felul acesta ca principalul rival al SUA la supremația pe plan mondial.

Din punct de vedere al SUA, se stimulează constituirea unei rețele de securitate alcătuită din Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, Filipine. De asemenea, se înregistrează o mutare a centrului de interes al SUA spre această zonă. Au fost făcute eforturi pentru controlul și limitarea accesului Chinei la resursele energetice și de materii prime aflate în afara teritoriului național. Statul chinez a devenit dependent de resursele energetice și de materii prime din import.

Strategia americană, probabil, va include și acțiuni de încurajare a mișcărilor centrifuge (de autonomie și de independență) din diferite zone ale Chinei.

În opinia unor analiști de politică internațională se pune problema unui „nou bipolarism” al lumii, între China și SUA.

Bazele puterii Chinei o constituie economia sa în plină ascensiune, instituția militară aflată în proces de modernizare și diplomația.

2.2.3. Economia Chinei – arma sa cea mai bună

Economic, China este a prima economie națională la nivel mondial depășind-o pe SUA, având cel mai rapid ritm de creștere, de aproximativ 10%, ritm care se apreciază că se va menține și în următorii 10 ani. Cu ajutorul investiților străine, din care circa 80 % sunt cele ale chinezilor care trăiesc în străinătate, economia Chinei a surclasat economia SUA în anul 2014, devenind astfel prima economie a lumii. Se investește masiv în tehnologia informațională, telecomunicații, biotehnologie, sectorul medical etc. La nord de Beijing a fost creată o Silicon Valley chineză.

China a investit sume mari în proiectul său spațial, reușind în anul 2014 să-și lanseze pe lună primul rover-Yutu (Iepurele de jad) dotat cu radar și camere video, fiind o realizare remarcabilă a cosmonauticii chineze, o dovadă a progresului realizat în domeniul dezvoltării tehnologiei spațiale avansate. Realizarea sută la sută chineză, marchează dorința Chinei de a deveni lider în domeniul tehnologiei avansate.

În prezent, China desfășoară acțiuni de dezvoltare a cooperării în domeniul spațial cu Rusia fiind posibilă chiar unirea proiectelor chinez – Beidou și rusesc GLONASS, care nu înseamnă o suprapunere, ci o completare din punct de vedere tehnic a capacităților celor două state. Există opinii potrivit cărora în următorii ani China și Rusia vor forma un sistem informațional unic, asigurându-se un sistem unic al securității între Oceanul Pacific și Oceanul Arctic. Astfel, trei stații GLONASS vor opera în China și trei stații Beidou vor opera în Federația Rusă, oferind servicii informaționale de securitate și servicii suplimentare la punctele de trecere a frontierei. Cooperarea în domeniu presupune, nu doar o armonizare a standardelor echipamentelor pentru cele două sisteme, ci și o cooperare în domeniul microtehnologiei care să asigure acces garantat abonatului la semnal.

Figura 2.10-China-arii industriale majore, Sursă: www.industrie-china

Dezvoltarea economiei generează și efecte secundare cum sunt șomajul ridicat la sate și emigrația. Neoficial China încurajează emigrația (China este o țară a contrariilor: regiuni foarte bogate și regiuni foarte sărace, oameni care nu au acces la canalizare; nici un om de știință chinez nu a primit premiul Nobel; nu are încă branduri recunoscute pe plan mondial).

Surprinde pe analiști cum o astfel de țară a contrariilor constituie o superputere mondială. Apreciem că adevărata putere a Chinei derivă, din faptul că oamenii de afaceri, din întreaga lume și din orice domeniu economic, nu au cum să mai ignore forța economică a Chinei. China a ajuns să-și exercite influența în locuri care erau greu de imaginat acum 10-15 ani (Africa, Orientul Mijlociu, Europa).

La baza multor capitaluri investite, stau rațiuni mai degrabă politice decât economice, precum interesul de a prelua fieful industriei strategice din statele bogate, tendință care provoacă uneori refuzuri motivate politic din partea guvernelor acestor state, refuzuri care nu constituie nicidecum o respectare a spiritului globalizării. Este cazul în special al SUA, dar și al Angliei, Germaniei, Franței, Australiei.

În acest domeniu, a abordat o poziție diametral opusă din punct de vedere ideologic față de cea a SUA, făcând afaceri cu state ca Siria, RPD Coreeană, Sudan, ocolite de țările democratice. Totodată, a devenit un partener de afaceri foarte important și aliaților apropiați ai SUA (Marea Britanie și Franța). A devenit cel mai important partener comercial pentru Japonia și Brazilia, a depășit cifra de 100 milioane de dolari în tranzații comerciale în Orientul Mijlociu, a investit în țările africane.

China obține nu doar accesul la resursele țărilor africane ci-și impune și influența: volumul investiților a depășit 20 miliarde de dolari; numărul companiilor chineze care lucrează pe continent a depășit numărul de 2000. În 22 de state africane funcționează Institutele Confucius – considerate a fi instrumentul principal de propagandă a politicii „soft power” a Chinei. Mii de studenți africani au primit burse de la statul chinez și studiază în China.

China, acordă împrumuturi în condiții avantajoase fără condiții politice, cu excepția nerecunoașterii independenței Taiwanului, problemă asupra cărei nu negociază.

China importă: petrol și gaze naturale din Nigeria, Angola, Coasta de Fildeș, Sudan, Congo, Gabon etc, bumbac, cobalt aramă și cherestea; construiește sau reconstruiește infrastructura de transport (șosele, căi ferate, conducte etc); investește în hidrocentrale; vinde masiv echipamente majore cu destinație militară în aceste țări. Companiile din China și-au îndreptat atenția și către marile branduri occidentale, lovite de criză, pe care le-au achiziționat la prețuri mici, (Volvo, Hummer, etc).

Industria chineză este o poveste de succes dar prezintă și anumite zone gri generate de inițiativele etatiste, dirijarea de Partidul Comunist Chinez și de proporția semnificativă a proprietății deținute de stat. S-a dezvoltat ca urmare a influxurilor masive de capital străin, în special occidental și de know – how, însă meritul pentru asigurarea competitivității nu este doar a conducerii comuniste sau al calității indivizilor angajați, ci și a furtului constant de tehnologie prin spionaj industrial, iar în ultimii ani și datorită formării de joint venture cu companii occidentale în special. Această colaborare la prima vedere benevolă este în esență impusă de stat, care condiționează intrarea firmelor occidentale pe piața chineză de asociere cu un partener autohton, care inevitabil devine rival prin concurență neloială.

Această practică devine din ce în ce mai pregnant, un motiv de fricțiune între China și statele bogate.

Un alt motiv pentru care China este o putere globală este și extraordinara capacitate a chinezilor de a inova și nu doar de a copia, cheltuind în fiecare lună aproximativ 9 miliarde de dolari pentru dezvoltarea energiilor nepoluante. Se estimează că în curând va deveni cel mai mare producător de energie solară și eoliană din lume precum și exportator de tehnologie de producere a acestui tip de energie ( inclusiv în SUA). China investește foarte mult în cercetare. Cu cele aproximativ 60 miliarde investite anual în acest domeniu se situează pe primele locuri din lume.

China a început să-și convertească resursele economice și puterea militară în influență politică exercitată într-o manieră mai responsabilă. Și-a asumat rolul de lider al grupului G-20, grup a cărui importanță este pe cale să o depășească pe cea a grupului G. 8 este principalul negociator cu Corea de Nord. Este unul din principalii negociatori cu Iranul și Siria. Relațiile țării cu Taiwanul sunt în continuă îmbunătățire (marcate de ridicarea baricadelor navale de pe insula Kinmen și renunțarea Taipeiului la orice pretenții de suveranitate asupra apelor teritoriale din jurul insulelor Kinmen și Matsu – prima linie de apărare a Taiwanului în fața Chinei).

2.2.4. „Șiragul de perle” – Strategia de securitate a Chinei.

China continuă să dezvolte un program de dezvoltare a forțelor sale armate și a mijloacelor de proiectare a acestor forțe în lume, acolo unde interesele o cer.

Realizarea obiectivelor acestui program îi va permite să desfășoare conflicte armate regionale cu intensitate mare, perioade lungi de timp. Strâmtoarea Taiwan rămâne obiectivul strategic al Chinei, dar dezvoltă scenarii militare în zonele adiacente: marea Chinei de Sud, Marea Chinei de Est, Oceanul Indian, cât și de-a lungul liniilor maritime critice de comunicare (Strâmtoarea Malacca, Strâmtoarea Hormuz etc). Acum 200 de ani Napoleon spunea despre China că este un leu adormit, recomandând să fie lăsat să doarmă pentru că atunci când se va trezi va zgudui lumea. Apreciem că leul s-a trezit, iar acum își ascute ghearele.

A devenit mai agresivă în disputele teritoriale cu Filipine (Scarborough Shool, bancul Thomas 2 din Insulele Spratly) și cu Japonia (insulele Senkaku/ Diaoyu pentru chinezi). A investit în realizarea rachetelor balistice cu rază scurtă și medie de acțiune, în rachetele de croazieră antinavă și în armele spațiale, care-i permit să dezvolte conceptul de interzicere a accesului și de distrugere a forțelor inamicului pe timpul deplasării către obiective.

Își modernizează rachetele balistice intercontinentale cu focoase nucleare plasate în silozuri dar își modernizează și sistemul de transport și lansatoarele mobile. Are cea mai mare flotă militară din Asia (26 distrugătoare purtătoare de rachete de croazieră, 51 de fregate, 132 de corvete purtătoare de rachete, 58 submarine din care 5 sunt cu propulsie

Figura 2.11.-Șiragul de perle, Sursă: www.china-siragul-de-perle

nucleară, purtătoare de rachete balistice intercontinentale și alte 5 de atac, tot cu propulsie nucleară și peste 80 de nave amfibii de desant de dimensiuni diferite). Gruparea primului portavion Liaoning este în plin proces de constituire și operaționalizare. Rachetele antinavă sunt apreciate ca o armă cheie, capabile să asigure distrugerea grupărilor portavioanelor americane. Navele militare sunt grupate în 4 flote (a patra flotă este în curs de constituire).

Pentru dezvoltarea și modernizarea structurilor sale militare, China se bazează pe următoarele surse principale: cercetarea și dezvoltarea în centrele de cercetare naționale sau internaționale; transferul de tehnologie din industria civilă, în complexul militar industrial; cumpărarea de tehnologie și armament; operații și exerciții internaționale, prin intermediul cărora obțin know-how în privința tacticilor și procedurilor utilizate de alte armate moderne și operații ilegale care includ spionaj și intruziunile în sistemele informatice ale altor state pentru a obține informații despre tehnologiile protejate care nu pot fi obținute prin transferul de tehnologie.

Figura 2.12.-China primul portavion, Sursă:www.china-portavion

O mare parte din tehnologiile utilizate de China sunt dezvoltate în centrele proprii de cercetare și în companiile naționale sau străine care acționează pe teritoriul său, prin parteneriate cu companii originare din China sau prin transfer de tehnologie din industria civilă în cea militară, un accent deosebit punându-se în ultimii ani pe tehnologia chineză. Transferul de tehnologie s-a făcut în special prin joint venture al companiilor chineze cu cele străine care și-au deschis secții în China (ca urmare a facilităților acordate de statul chinez).

Acest lucru a permis crearea unei flote militare puternice, situarea pe primul loc în lume în construcția de nave comerciale, la dezvoltarea tehnologiei informației și informațiilor ca și componentă a echipamentelor majore utilizate, se bazează pe companiile chineze mari care acționează în domeniu (Huawei, Datang și Zhongxing care cooperează strâns cu forțele armate, ca urmare a finanțărilor pe care le pot accesa și pe noutatea de care beneficiază în construcția de echipamente militare).

O altă sursă de dezvoltare a complexului militar-industrial al Chinei este intruziunea în sistemele computerizate ale instituțiilor care dețin informații referitoare la noi descoperiri științifice, exporturi ilegale, spionaj, fiind vizată în special cele referitoare la sistemele de dirijare-control, tehnologii energetice avansate, nanotehnologie, energie nucleară, sisteme spațiale, sisteme aeronautice și astronautice, care permit Chinei să relizeze progrese tehnologice mari cu costuri mai mici, sărind etape specifice cercetării și testării.

China face eforturi și pentru achiziția de tehnologie avansată în domeniile dirijare-control, aviație, spațial, aplicații și procese esențiale pentru realizarea de prototipuri și design industrial asistat de calculator în special, din Rusia și până de curând din Israel, care începând cu 2007 a pus în aplicare Acordul de Control al exporturilor protejate. China este un furnizor de arme, la prețuri mai mici, în special în Africa, America Latină și Orientul Mijlociu, obiectivul urmărit nefiind neapărat obținerea de profit din aceste vânzări cât câștigarea unor piețe de acces preferențial la resursele mondiale și sprijin în organismele politice internaționale (când sunt luate în discuție proiecte importante pentru China).

Pentru protejarea rutelor de transport, China a elaborat strategia numită „Șiragul de perle”, creînd la anumite distanțe avanposturi și baze de operare militare. O așa numită „perlă” începe cu construirea unei piste de decolare/ aterizare, necesară apărării unei baze navale sau unei grupări navale expediționare.

Prima din „șiragul de perle” este insula Hainan, din Marea Chinei de Sud, unde chinezii au o puternică bază navală a Flotei Sudului precum și șase baze aeriene pe care este dislocată Divizia 9 Aviație. O altă „perlă” este insula Woody din arhipelagul Paracel pe care se află o bază navală și o bază aeriană. Infrastructură similară au realizat chinezii în portul din insula Sittwe din Birmania, în cel din Chittagong (al doilea port ca mărime din Bangladesh), în cel de la Gwadar din Pakistan (la 50 km de granița cu Iranul și 250 km de Strâmtoarea Hormuz ), în cel din Marao din Insulele Maldive, în portul Hambatoto din Sri-Lanka, la Dar-al-Salam din Tanzania. În Thailanda, China participă cu 20 miliarde de dolari la construirea unui canal în zona Kra Isttimus, care ar permite navelor sale să evite strâmtoarea Malacca prin care se desfășoară aproximativ 50 % din comerțul mondial (aproximativ 41 000 nave traversând anual Strâmtoarea Malacca în timp ce prin canalul Panama nu trec decât 4 000 nave).

Sunt pe punctul de a iniția crearea unei noi „perle” în insulele Seycheles ceea ce stârnește o mai mare îngrijorare a Indiei.

Potrivit analiștilor dacă China ar domina strâmtoarea Malacca, ar putea decide asupra drepturilor de tranzit, având astfel un mijloc de a exercita presiuni asupra Japoniei și altor state din regiune, ale căror schimburi comerciale și energetice depind de transporturile maritime.

Figura 2.13.-Strâmtoarea Malacca, Sursă:www.strimtoarea-malacca

Se poate aprecia că se desfășoară prima etapă de cucerire a lumii de către China, printr-o rețea de porturi care ajunge până la urmă în Europa și SUA, în unele puncte nevralgice ale lumii. Fenomenul, putem aprecia este similar celui prin care s-au afirmat ca puteri Imperiul Britanic și SUA.

China construiește cele mai mari și mai numeroase nave transcontainer (construiește aproximativ 50% din navele lumi), construește sau cumpără porturi la distanțe egale cu „pasul” uriașelor sale vapoare: în Colombo (Sri-Lanka) – un superport construit în 30 de luni, Pireu (Grecia), Togo (Nigeria), a cumpărat participații importante în canalul Suez, porturile Anvers, Los Angeles, Seattle, Singapore etc.

În concluzie putem aprecia că statul chinez pregătește lumea pentru un alt ritm logistic, mult mai amplu. Este interesant de apreciat că axul lumii se schimbă: de la cel orientat Nord-Sud, Nordul fiind dominant iar relațiile inechitabile, la unul orientat China-China (China este principalul comerciant, iar ramificațile spre nord nu sunt decât derivații ale acestuia), chiar în condițiile politicii de conteinment al SUA din ultimii ani, ale cărei acțiuni maschează intențiile de îngrădire. Urmare a evenimentelor care s-au derulat sau sunt în curs de derulare în zona Asiei, tot mai mulți analiști afirmă că secolul XXI va fi ,,secolul Pacificului”.

Dacă pentru Zbigniev Berzinski ,,China este prea mare pentru a fi ignorată, prea veche pentru a nu fi respectată, prea slabă ca să nu fie tratată cu înțelegere și prea ambițioasă pentru a avea încredere în ea”, pentru, din ce în ce mai numeroși analiști străini de geopolitică, China este o putere globală, dar încă nu una politică (poziție pe care nu și-o dorește încă) din punctul nostru de vedere.

2.3. India – putere emergentă a lumii

Moto: „Cine atinge supremația maritimă în Oceanul Indian va fi un jucător proeminent pe scena internațională. Cine controlează Oceanul Indian controlează Asia”

(Alfred Thayer Mahan)

Asia este o suprafață a globului întinsă, foarte diversă, foarte inegală și cu dificultate poate fi analizată corespunzător. Din punct de vedere geografic Asia se întinde de la Bosfor și Canalul Suez până la Groapa Marianelor și include regiuni culturale și demografice distincte. Aceasta este prima Asie.

Există și o a doua Asie, maritimă, care se întinde din Peninsula Arabiei, prin India, până în estul Japoniei. Aceasta este Asia unde își varsă apele marile fluvii asiatice și are o întinsă viață comercială. De fapt în acest areal se desfășoară peste 50% din comerțul mondial și este vital pentru China, Japonia și India, care se situează în topul economiei mondiale. Este zona care se impune prin dimensiune și o prosperitate remarcabilă.

În această zonă se situează și doi dintre actorii mondiali, în ascensiune ca rol și importanță care fac obiectul analizei noastre: China și India, actori care se află în poziții concurențiale pentru a nu spune antagonice. În această Asie maritimă, Oceanul Indian este de o importanță din ce în ce mai mare. Este al treilea ocean ca mărime fiind delimitat de Marea Arabiei în vestul Indiei de Golful Bengal în est. Este asemănător ca formă unui golf.În timpul Războiului Rece asupra acestuia au fost proiectate când Strategia Diego Garcia a SUA când Strategia de Prezență Navală Regulată a URSS. În secolul XXI Oceanul Indian devine Marele Ocean Indian sau Noua Eurasie, după alți analiști ai situației internaționale, și se întinde de la Golful Aden până în Coreea situându-se în centrul sistemului internațional.

Figura 2.14.-India, Sursă: www.map-of-india

Zona a crescut în importanță. Atenția marilor actori mondiali este orientată către ea. Procesele care se petrec aici sunt din ce în ce mai dinamice. Din perspectiva analizei strategice ne vom orienta atenția doar asupra a doi dintre cei mai mari actori China și India.

2.3.1. Aspecte generale

Statul cu cea mai importantă evoluție în regiune este în afara oricărui dubiu – China. Evoluția sa a fost spectaculoasă și a readus în atenție aspecte geopolitice, generatoare de putere, aflate în stadii latentă: suprafață și resurse, populație, poziție geografică și putere militară.

India constituie adversarul prin excelență al Chinei, o contrapondere demografică, geopolitică și politico-intelectuală a acesteia.

A apărut ca stat independent în 1947 și s-a format ca urmare a procesului de partajare pe criterii etnice și religioase a fostei colonii britanice India (au rezultat două state: India cu populație majoritar hindusă și Pakistanul cu populație majoritar islamică, care cuprinde Pakistanul Occidental sau Pundjabul și Pakistanul Oriental sau Bengal care avea să formeze ulterior un alt stat Bangladesh în urma războiului indo – pakistanez din 1971).

Pe teritoriul Indiei au rămas provincii cu populație majoritar musulmană: în centru – Hyderabad, iar în nord – Kashmir- generator de tensiuni cu evoluție ciclică. India este poziționată în Asia de sud dar leagă Asia de Sud – Est de Asia centrală și de Orientul Apropiat și Mijlociu. Această poziționare îi asigură o extraordinară valoare politico – militară atât pentru puterile continentale cât și pentru cele maritime.

Acest stat ocupă al șaptelea teritoriu ca mărime pe plan mondial, are un relief diversificat. Aici întâlnim la nord Hymalaya – care joacă un rol esențial – atât rol de apărare cât și rută de invazii ( mai ales în vest și est prin trecătorile existente.).

Una în partea vestică –Karakorum- care leagă Nordul Pakistanului de provincia chineză Xinjiang, singura porțiune din vechiul drum al mătăsii, care este controlată de China și reprezintă o serioasă vulnerabilitate pentru India. A doua trecătoare, în vest, Diphu, se află sub controlul Indiei și blochează accesul Chinei spre Assam și alte zone la sudul munților Hymalaya, unde acestea au interese.

Pe mai mult de jumătate din graniță, India este protejată de mare și de un brâu al deșertului. „Umerii” săi continentali se sprijină pe fluvii mari și păduri dificil de pătruns (care o fac dificil de cucerit).

Populația Indiei este de aproximativ 1,1 miliarde de locuitori. Are 35 localități urbane cu peste 1 milion de locuitori. Supraaglomerarea urbană este un fenomen strâns legat de creșterea populației, de nivelul veniturilor și are potențial destabilizator cu consecințe politice.

Majoritatea populației se consideră de origine indiană (aproximativ 72%) urmată de dravidieni (aproximativ 25%). Oficial sunt recunoscute 15 limbi la care se adaugă engleza, dar acestea sunt însoțite de sute de dialecte. Credințele constituie nucleul fascinației occidentale pentru India, dar, uneori și o sursă de conflict. Subcontinentul indian reprezintă sursa a două religii majore: hinduismul și budismul. La acestea se adaugă jainismul sau sinteza sikh.

Figura 2.15. – India-dispute teritoriale, Sursă:www.dispute-india

Deasemeni, India este a doua țară pe plan mondial ca număr de credincioși musulmani.

Sub aspect politic, sistemul Indiei reprezintă o sinteză între cultura anglo – saxonă, tradițiile de autonomie locală și încercarea de a moderniza societatea. India s-a format ca o uniune de 28 de state, 6 teritorii unionale (administrate de la centru) și zona capitalei New-Delhi. Statele sunt conduse de guvernatori, iar structura lor politică o reprezintă pe cea a uniunii (federației).

Kashmirul – “călcâiul lui Ahile” al Indiei

Regiunea Kashmir este un teritoriu în dispută între India și Pakistan, dar de care ambii competitori își structurează alianțele externe. Confruntarea dintre cele două state își are originea în rivalitatea dintre reprezentanții comunităților hindusă și musulmană, din momentul obținerii independenței și au generat trei războaie oficiale ( 1965, 1970-1971, 1976) și unul neoficial (1999).

Această rivalitate privind Kashmirul, a generat o cursă a înarmărilor în zona Asia – Pacific, inclusiv intrarea celor doi competitori în clubul nuclear. Abordarea politică a diferendului nu a înregistrat succes în nici una din guvernările de până acum(chiar în condițiile medierii SUA sau a Federației Ruse).

Dezvoltarea economică

Economic, China este a doua economie națională la nivel mondial după cea a SUA, având cel mai rapid ritm de creștere, de aproximativ 10%, ritm care se apreciază că se va menține și în următorii 10 ani. Cu ajutorul investiților străine, din care circa 80 % sunt cele ale chinezilor care trăiesc în străinătate, economia Chinei ar trebui să întreacă economia SUA în anul 2020, devenind astfel prima economie a lumii.

Figura 2.16.-Asia-Proiecte energetice, Sursă:www.asia-trasee-energetice

Se investește masiv în tehnologia informațională, telecomunicații, biotehnologie, sectorul medical etc. La nord de Beijing a fost creată o Silicon Valley chineză.

Cei mai mulți specialiști în domeniu apreciază că India adoptă o formulă nouă pentru propria sa dezvoltare. Ea nu neagă viabilitatea strategiei de dezvoltare economică a Chinei, dar apreciază că nu ar putea urma acest model cu același succes. China are o diasporă puternică și bogată, care face investiții în interior reprezentând peste 80% din totalul acestora, pe când diaspora indiană este mai puțin numeroasă și mai săracă iar investițiile acesteia reprezintă aproximativ 10% din totalul aportului investițional străin din India.

Dar avantajele diasporei Indiei sunt altele iar statul a căutat să le valorifice. Diaspora indiană s-a distins în industrii bazate pe cunoaștere, în domeniile înaltei tehnologii, cu deosebire în segmentele de soft. Strategia Indiei este de a atrage cât mai mulți din specialiștii indieni care lucrează în străinătate pentru a construi în țară replici ale uzinelor sau firmelor în care lucrează. Această strategie a funcționat și mai continuă să funcționeze, ceea ce a dus la apariția giganților din domeniul softului (Infosys, Wipro etc.), al industriilor farmaceutice și al biotehnologiilor (cum sunt Ranbaxy ori Laddy’s Lab).

India are o clasă de mijloc de peste două milioane de persoane foarte bine instruită și caută să dezvolte spiritul antreprenorial al acesteia. De asemenea a conceput un sistem bancar mai mobil care-și concentrează interesele cu cele ale întreprinzătorilor pentru a dezvolta firme performante, capabile să facă față concurenței internaționale existente pe piață. Într-un clasament al revistei Forbes al celor mai dinamice și performante firme mici, 13 erau indiene și numai 4 chinezești.

Se poate aprecia că China este „uzina lumii” iar India a devenit „laboratorul lumii”.

Dar India nu se dezvoltă doar cu ajutorul diasporei. Comerțul ocupă un loc important în cadrul economiei Indiei iar statul indian este de departe forța economică dominantă în regiune. Legăturile comerciale cu adevărat importante ale Indiei nu sunt cu statele din regiune ci cu cele din afara regiunii (SUA, Germania, Japonia, Canada).

Totuși, comerțul exterior al Indiei este redus chiar în condițiile în care proximitatea față de drumurile comerciale dintre Europa și Africa și Pacific (în special Strâmtoarea Malacca) oferă condiții optime în acest sens. Principala piață a Indiei este piața internă, una din cele mai mari din lume, cu peste un miliard de locuitori, chiar dacă mulți dintre aceștia sunt săraci.

În India, sectorul informatic și industria filmului constituie câteva din atuurile acesteia alături de existența unei elite care este conectată la curentele lumii anglo-saxone, sau a unui număr mare de universități.

Datoria externă a statului reprezintă dublul rezervelor centrale, însă statul nu a fost afectat de crizele economice majore (1997-1998 și cea care a început în 2008). Mai mult chiar, în această perioadă India a înregistrat ritmuri mari de creștere economică anuală de peste 5%.

2.3.2. Se resimte o dependență de resursele energetice

India reprezintă o economie în plină dezvoltare, dar este importatoare de petrol iar susținerea ritmurilor actuale de dezvoltare depinde de modul cum va reuși să-și asigure aceste resurse energetice. Aceasta este o realitate care modelează comportamentul geopolitic și conținutul strategiilor țării.

În aceste condiții, geopolitica resurselor energetice este o preocupare a guvernului indian și se manifestă printr-o diversitate de forme: cooperare multilaterală, licitații, ajutoare economice și financiare, privatizări, condiții preferențiale etc.

Un obiectiv strategic al Indiei este astfel accesul la resurse energetice și asigurarea securității rutelor de tranzit. În aceste condiții este interesată de petrolul caspic, fiind preocupată de realizarea magistralei de transport „Nord – Sud”, care să lege portul indian Mombay, de la Oceanul Indian, cu porturi iraniene, prin Marea Caspică. Aceste proiecte care vizează petrolul sunt legate de altele care vizează și gazele naturale, aflate în cantități mari în Orientul Mijlociu.

După izolarea pe plan european, Rusia și-a intensificat cooperarea cu statele din Asia, în special cu China și cu India. După ce a semnat contracte de sute de miliarde de dolari cu China, Rusia curtează acum și India pentru proiecte energetice gigant, în condițiile sancțiunilor internaționale impuse în urma implicării în conflictul din Ucraina și anexării Crimeii. Astfel, gigantul petrolier rus Rosneft a oferit la sfârșitul anului 2014 companiei naționale indiene ONGC Videsh, deținută de stat, o cotă de 10% din imensul zăcământ petrolier Vankor, din vestul Siberiei.

Cu puțin timp înainte, Rusia a vândut un alt pachet de 10% din zăcământul Vankor către China National Petroleum Corp (CNPC), pentru aproape un miliard de dolari.

Vankor este cel mai mare zăcământ de petrol pus în funcțiune de Rusia în ultimile două secole. Rezervele recuperabile, estimate în această zonă, sunt de 500 milioane tone țiței și gaz condensat, și aproximativ 182 miliarde de metri cubi de gaze naturale.

Urmare a dependenței de petrolul din Regiunea Caspicii și Federația Rusă, India poartă convorbiri pentru construirea unei conducte de petrol care să tranziteze provincia chineză Xinjiang, valoarea acestui proiect fiind estimat la peste 30 miliarde USD. Apreciem aceste demersuri și ca parte a încercărilor Federației Ruse de a-și reduce dependența de piețele europene, în contextul actualei crize din Ucraina și a sancțiunilor care-i sunt impuse. India, care urmărește asigurarea de surse sigure de hidrocarburi, consideră Federația Rusă ca un partener natural, urmare a legăturilor tradiționale dintre cele două state pe multiple planuri. Dar aceste proiecte de transport al hidrocarburilor dinspre Federația Rusă, vor depinde de modul cum China va evalua beneficiile unor asemenea conexiuni. Primele demersuri în acest sens au fost făcute în octombrie 2013, când președintele rus, Vladimir Putin și premierul indian, Manmohan Sing, au anunțat printr-o declarație comună, constituirea unui grup comun de cercetare care are ca obiectiv analiza transportului pe cale terestră a hidrocarburilor dintre cele două state. În aceste acest an 2014 au fost desfășurate acțiuni care vizează traseul conductei prin provincia chineză Xianjiang, rută care ar traversa Munții Hymalaya, iar durata finalizării proiectului ar fi de 7-8 ani.

În prezent India importă din Federația Rusă doar o mică parte din țițeiul necesar, dar compania indiană ONGC Videsh Limited (OVL), filială internațională a Corporației Indiene de Petrol și Gaze Naturale (ONGC), produce 35% din producția sa din câmpul rusesc Sahalin, care a fost prima investiție a sa în străinătate. Menționăm că aceste demersuri ale Indiei prin OVL sunt făcute în condițiile în care câmpurile petrolifere ale acesteia din Sudan și Siria nu sunt performante pe fondul evenimentelor violente din aceste țări. De asemenea, securitatea investițiilor constituie un argument pentru interesul companiilor indiene față de obținerea de gaz natural lichefiat (GNL), fiind în curs discuții de participare a OVL la proiectul GNL al companiei ruse “Rosneft” din Sahalin.

Un alt gigant rus – „Gazprom”, are relații cu compania indiană de distribuție a gazelor naturale GAIL pentru furnizarea a 2,5 milioane tone de GNL anual, timp de 20 de ani, începând cu 2018. De asemenea, Gazprom este interesat de relizarea gazoductului Turkmenistan, Afganistan, Pakistan, India (TAPI) și de conectare la acesta a câmpurilor sale gazifere din regiunea Altai a Federației Ruse. În paralel cu Gazprom, compania rusă Rosneft propune construirea unui oleoduct paralel cu TAPI. În felul acesta, companiile indiene sunt interesate de a include Federația Rusă în realizarea coridorului energetic pe care doresc să-l relizeze între Asia Centrală și India. Se apreciază că prin implicarea rusă în aceste proiecte, s-ar crea un nod energetic în Asia Centrală prin care s-ar asigura Indiei resursele energetice necesare (în condițiile în care Federația Rusă este apreciată ca fiind unul dintre producătorii cei mai siguri de hidrocarburi și gaze naturale). Dar în contextul retragerii SUA din Afganistan, securitatea coridorului energetic TAPI va depinde într-o mare măsură de succesul acțiunilor Federației Ruse și Indiei de a susține forțele de securitate afgane.

Incertitudinile generate de problemele de securitate precum și necesitatea menținerii Pakistanului sub control, explică demersurile de a realiza un traseu energetic prin China, chiar în condițiile în care costurile de realizare a acestora sunt foarte ridicate.

Figura 2.17.-Coridorul energetic TAPI, Sursă: www.coridor-tapi

Analizând ultimele acțiuni ale Indiei în domeniul energetic se impune aprecierea că în acest domeniu cooperarea indo-americană nu mai este apreciată ca fiind atât de importantă ca acum câțiva ani. Această apreciere se bazează pe dorința Indiei de a investi în proiecte costisitoare din Extremul Orient rus sau în zona arctică. De asemenea menționăm că acordul Chinei de a permite conductelor ruso-indiene să-i traverseze teritoriul, i-ar asigurarea acesteia, pe lângă taxele aferente și o influență în proiectele ruso-chineze, unul fiind „Puterea Siberiei”, care ar putea include și o ramificație (din cele patru), spre India.

Totodată acest proiect s-ar putea constitui ca o modalitate de a demonstra viabilitatea BRICS ca organizație economică precum și ca imbold de soluționare a disputei indo-chineze privind granițile. Probabil că sectorul energetic, pe lângă cel militar și al investiților, ar putea deveni un element cheie a unui parteneriat durabil în Eurasia și o alternativă pentru Federația Rusă de a-și scădea dependența de piața europeană și un semnal pentru Occident, că nu este singură.

O potențială provocare la adresa guvernului o constituie sărăcia. Se argumentează că fenomenul limitează potențialul de creștere economică a Indiei, în corelare cu presiunea demografică, supraaglomerarea urbană și întinerirea populației. Dimensiunea populației este considerată ca fiind o problemă globală și prin prisma efectelor exercitate asupra mediului înconjurător.

Inegalitatea de venituri are efecte diferite în republică iar doctrina clasică a castelor legitimează acest fenomen.

O mare vulnerabilitate a Indiei este considerată de specialiști ca fiind lipsa unui sistem consolidat de securitate. Statul indian este flancat de Pakistan -rival nuclear și de China- o mare putere regională în ascensiune către statutul de putere globală. Acest context geostrategic generează un sistem de insecuritate la nivelul guvernului indian și pune numeroase probleme politico-militare atât în nordul subcontinentului (zona Kashmir și Hymalaya) cât și în zona maritimă. Tradițional totuși India a adoptat o politică de neutralitate.

Un punct forte este dezvoltarea potențialului științific (programe spațiale, IT&C) care au propulsat țara în „clubul nuclear” și au asigurat condiții pentru ameliorarea calității forțelor terestre, aeriene și maritime. Apreciem că principalul obiectiv este asigurarea unui echilibru în regiune (în raport cu Pakistanul dar mai ales cu China).

Apa-resursă care crează un motiv suplimentar de dispută cu China

Una din problemele mai puțin cunoscute este cea a Tibetului și a avantajelor pe care capturarea acestuia le-a asigurat Chinei. În afară de enormele resurse pe care le posedă (cele mai mari depozite de minerale ale Asiei) asigură și avantaje strategice extraordinare – controlul izvoarelor marilor fluvii din Asia (aceste fluvii curg din Podișul Tibet prin 11 state și deservesc peste 3 miliarde de oameni). China deține “turnul de apă” al Asiei și este posibil ca viitoarele războie să fie pentru apă.

Un proiect al Chinei de a muta aproximativ 45 miliarde de metri cubi de apă anual, din râurile din sudul țării pentru a fi utilizată de populația din nordul țării (proiect numit “South-North Water Transfer”) constituie un subiect de controversă în India și nu numai. Unul din aceste râuri este Zangbo Tarlung care, după intrarea pe teritoriul provinciei indiene Arunachal Pradesh devine Brahmaputra.

Cu siguranță, acest proiect gigantic este de natură a afecta India, iar orice baraj sau deviere ar avea consecințe nefaste pentru India și Bangladesh. Mai mult, statul indian Arunachal Pradesh este obiect de dispută teritorială între India și China.

Figura 2.18.-Tibet-Turnul de apă al Asiei, Sursă:www.harta-tibet

India a avut câștig de cauză în negocierile cu Pakistanul și Bangladeshul în negocieri privind probleme asemănătoare, având ca argument că este țară din aval. Plecând de la acest precedent și China s-ar

putea să aibă câștig de cauză cu sprijin internațional, pentru a construi acest baraj. În orice instituție de management al apei, China este indispensabilă, iar până în acest moment a refuzat să răspundă preocupărilor vecinilor săi. Chiar dacă toate celelalte state au acorduri în format bi sau multilateral pentru managementul apei, niciunul nu are un acord cu China.

Strâmtoarea Malacca -poartă de legătură între Orient și Occident- generează decizii geopolitice.

În trecut, puntea de legătură terestră între Asia și Europa era reprezentată de așa-numitul „drum al mătăsii”. În zilele noastre, acest rol, dar în spațiul maritim, îl joacă Strâmtoarea Malacca (drum de comunicare maritimă al Asiei de Est cu piețele energetice ale statelor care formează așa-numitul „Heartland energetic” al lumii, cuprinsă între Marea Caspică și Golful Persic).

Strâmtoarea Malacca este o cale maritimă de comunicare, care face legătura între Asia de Est și Occident, iar specialiștii apreciază că are statutul de cea mai importantă strâmtoare din lume. Este locul pe unde zilnic circulă 12 milioane de barili de petrol către cele mai dinamice economii ale lumii: China, Japonia, Coreea de Sud, SUA, Taiwan. Este controlată de americani sub pretextul stabilității în regiune și asigură convergența intereselor a trei mari puteri: SUA, China și India.

Figura 2.19.-India-infrastructura militară, Sursă:www.armata-india

Dacă la nivel global, principalul rival al Chinei este SUA, la nivel regional este India. Urmare acestui aspect, China încearcă să îngrădească India în a se institui ca hegemon al regiunii, prin politica denumită „Șiragul de perle”

Specialiștii în geopolitică apreciază ca un nou “Mare Joc” geopolitic apare pe harta geopoliticii mondiale ca fiind alimentat de controlul asupra Strâmtorii Malacca- obiectiv cheie al strategiilor SUA, Indiei și Chinei. Accesul deplin în strâmtoare permite controlul asupra rutelor maritime care leagă Asia de Est cu Euroasia și Africa, dominând viața economică și comercială a Asiei.

India, urmare a dezvoltării economice, aspiră și ea la statutul de hegemon în zonă. Controlul asupra strâmtorii i-ar consolida acest rol.

SUA merge în acestă luptă pentru supremația asupra strâmtorii pe principiul că cine controlează această cale maritimă, deține controlul asupra economiei chineze- o economie care o eclipsează tot mai mult pe cea americană în ultimii ani. Pentru asta susține India în acțiunile sale de afirmare în regiune.

Controlul asupra acestei rute, aduce față în față două puteri, China și India, care adoptă strategii de îngrădire reciprocă. China folosește strategia „Șiragului de perle” iar India strategia „Lanțului de oțel” sau al „Cortinei de fier”. Aceste strategii au la bază un principiu comun: controlul cât mai multor obiective de infrastructură din zonă (porturi, aeroporturi, noduri feroviare, etc.). Se poate observa că strategiile celor două state merg pe principiul „Vecinul dușmanului meu, prietenul meu”, care își are originile în învățăturile lui Sun-Tzi, de înconjurare al inamicului prin intermediul statelor vecine.

2.3.3. Strategia de securitate a Indiei

India rămâne singura țară din lume care a lansat o doctrină nucleară fără a avea o doctrină de securitate. Politica domestică și diferențele interne, lipsa de coeziune și o fixare pe adversarul învecinat, Pakistan, au împiedicat adaptarea unei strategii de securitate clare. Cu toate acestea, de la primele teste nucleare în 1998 și formarea unui Consiliu Național de Securitate, strategia de securitate a Indiei s-a dezvoltat. A fost aprobat „conceptul de război convențional limitat” și „sistemul național de apărare antirachetă”.

Sistemul de securitate națională este în curs de reformare în cele 4 domenii principale: informații, securitate internă, gestionarea frontierelor și gestionarea apărării. Acestea includ dezvoltarea capabilităților de colectare de informații; implementarea unei game largi de forțe centrale paramilitare; crearea unui departament de gestionare a frontierelor; crearea funcției de Șef de Stat Major al Apărării și adjunct al acestuia, precum și înființarea unei Agenții de Informații a Apărării care unifică serviciile de informații ale categoriilor de forțe armate16.

Percepția asupra naturii amenințărilor influențează profund puterea militară a țării. Sistemul de securitate indian se bazează pe o forță militară de aproximativ 1 300 000 militari, a patra în lume.

Forțele terestre se situează pe locul I în lume ca dimensiune, cu 1 100 000 militari sub arme.

Aviația dispune de 700 diferite tipuri de aparate de luptă, în special avioane de asalt.

Poziția Indiei a impus și dezvoltarea unei forțe navale care contează la nivel regional.

Lansat în anii 70 (primul test a fost executat în 1974), înghețat în scurt timp după test, relansat după sfârșitul Războiului Rece, programul nuclear Indian a devenit public în anul 1998 pe fondul escaladării tensiunilor cu Pakistanul. India deține 30 focoase nucleare, rachete balistice cu rază mică de acțiune (150 km), medie de acțiune (1 500 km) și lungă de acțiune (2 500 km). În interior au fost construite 14 reactoare și alte facilități conexe.

India a lansat și un program spațial aproape simultan cu cel nuclear, în anii 80. A reușit să-și demonstreze capacitatea tehnologică și să amplaseze pe orbită o serie de sateliți, parțial cu rachete de producție proprie și parțial în cooperare cu Federația Rusă. Ascendentul în industria IT a favorizat dezvoltarea acestui program de producție și de lansare de sateliți de comunicație.

În fața extinderii acțiunii forțelor navale chineze, în zona Malacca și în general în zona Oceanului Indian, India a luat și ea măsuri, dezvoltând infrastructura portuară și de informații din Insulele Nicobar și Andaman. Acestea sunt esențiale pentru India pentru a monitoriza acțiunile din strâmtoare. Marina indiană va opera aceste baze din Campbale Bay, iar numele oficial al bazei va fi Naval Air Station Baaz. În această zonă India mai are baze navale la Diglipur, Port Blair și Carnic. Factorii militari indieni apreciază că situația de securitate din vecinătatea Indiei este în schimbare și ca urmare este necesar a se asigura un înalt nivel de operativitate a forțelor în orice moment.

În ultimii ani, India a inițiat un program ambițios de modernizare și dezvoltare a sistemului de dezvoltare. În acest sens a luat o serie de măsuri care să facă posibil acest obiectiv. Astfel, bugetul apărării a crescut cu cel puțin 10%, ajungând în anul 2014 la 38,35 miliarde de dolari. Oamenii politici indieni apreciază că „nici un compromis privind apărarea țării” nu este de acceptat și prin urmare, modernizarea forțelor armate este considerată esențială pentru a permite Indiei să-și joace în mod eficient rolul în apărarea intereselor strategice. Dar în ultimii ani centrul de greutate al investițiilor în domeniul apărării îl constituie forțele navale și cele aeriene.

Federația Rusă este cel mai mare partener pentru importul de tehnică militară al Indiei. Urmare a contractelor extraordinare din ultimii ani, India a devenit cel mai mare importator de tehnică militară pe plan mondial (aproximativ 8% din piața de armament și tehnică militară). De asemenea, și-a dezvoltat complexul militar-industrial propriu și produce sub licență rusă diferite categorii de tehnică militară.

India a intrat în posesia primului portavion care va fi operațional în anul 2018, are peste 120 de nave militare de diferite tipuri și dstinații și a dat comandă pentru achiziția a încă 50 nave moderne. A dezvoltat capacitatea de producție a șantierelor navale din țară iar recent a fost dată în funcțiune cea mai mare navă militară produsă integral în șantierele proprii, cu un deplasament de 6 999 tdw, cu capacități importante de achiziție a țintelor, pentru lupta antisubmarin și dotate cu rachete Brah Mos, pe care le fabrică în cooperare cu Federația Rusă. A intrat de asemenea în posesia primului submarin cu propulsie nucleară, dar care nu este înzestrat cu rachete nucleare.

Anul acesta au fost semnate contracte uriașe pentru dotarea forțelor navale cu șase submarine dotate în sistem AIP (Air independent propulsion), care vor fi fabricate în șantierele proprii, dar având la bază un proiect străin precum și achiziția a 12 avioane de supraveghere maritimă Dornier DO-228, care vor fi fabricate de compania Hindustan Aeronautics Ltd. În domeniul forțelor aeriene India a încheiat „contractul secolului” în valoare de peste 15 miliarde USD, pentru achiziția de avioane Rafalle.

Aceste eforturi de înzestrare sunt făcute pentru a asigura țării să desfășoare acțiuni militare „pe două fronturi” în timp ce forțele interne de securitate sunt angajate în asigurarea securității interne. Chiar dacă posibilitatea unui conflict convențional rămâne scăzută datorită relațiilor diplomatice și a măsurilor de consolidare a relaților militare cu Pakistan și cu China, această posibilitate nu poate fi exclusă complet. Numeroși analiști de securitate, indieni și din alte state, se tem că India este obiectivul unei politici de îngrădire, aplicată de China,prin așa numita strategie a „șiragului cu perle”.

Totuși ritmul modernizării forțelor armate indiene este unul lent din cauza nefinanțării continue, întârzierii în luarea deciziilor precum și un complex militar insuficient dezvoltat. Trebuie menționat că India nu a avut niciodată definite foarte clar interesele și obiectivele militare de la care să derive, în mod logic, strategia militară și nici nu au fost conturate raționamente coerente pentru investiția în tehnică militară.

Dar pentru ca reformele să aibă succes, trebuie să crească abilitatea guvernului de a adapta decizii de politică credibile, pe termen mediu și lung și de stimulare a investițiilor în sectorul public și privat prin transferul tehnologiei, simplificarea procedurilor etc.

În lipsa unui acord cuprinzător negociat, China și India vor continua eforturile de a-și consolida dispozitivele militare de la granița comună. Tensiunile de la granița comună hymalayană au sporit în ultima perioadă, India afirmând că statul chinez a încălcat de mai multe ori granița neoficială care este cunoscută sub numele de Linia de Control Efectiv (LCE).

Urmare a acestei situații, India a hotărât să acționeze. Astfel într-o ședință a guvernului indian, în luna iulie a anului 2013, s-a hotărât constituirea unei mari unități de valoare corp de armată, destinat consolidării dispozitivului militar de la LCE. Această mare unitate va avea aproximativ 40 000 militari și misiuni în zona de Nord Est. Este a patra MU de acest tip, celelalte trei devenite operaționale sunt poziționate la granița cu Pakistan. Este un semnal că India își îndreaptă din ce în ce mai mult atenția către această graniță.

De asemenea, India a constituit două MU de valoare brigadă de tancuri în LCE.

Specialiștii își pun întrebarea dacă și în cât timp vor putea deveni operaționale aceste MU. În primul rând lipsește infrastructura logistică necesară operării cu acestea. Constituirea acesteia (drumuri, căi ferate și aerodromuri) este costisitoare.

În ciuda unor constrângeri considerabile statul indian a început consolidarea forțelor din zona LCE. Au fost repartizate mașini de luptă pentru aceste MU, au fost achiziționate aeronave de transport militar care să utilizeze piste de aterizare/decolare cu un grad scăzut de amenajare; forța elicopterelor de transport de mare capacitate a fost consolidată; au fost constituite două divizii de vânători de munte (aproximativ 35 000 militari), care au în dotare un număr mare de elicoptere cu diferite destinații.

Dar în ciuda acestor investiții India abia se apropie de capacitatea Chinei de-a lungul LCE. Amenințarea chineză de la LCE este departe de a fi ținută sub control. China are în zonă cinci mari baze aeriene; peste 58 000 km de drumuri (șosele și căi ferate); pot disloca în termen de 20 zile către LCE aproximativ 30 000 militari comparativ cu 90 zile necesare Indiei.

În loc de concluzii

India este furnizor net de securitate în zona Oceanului Indian, în zona ei de influență. Dacă în trecut, până nu demult, Oceanul Indian era „Lac britanic”, în prezent el aparține statelor din zonă, în special Chinei și Indiei. Redistribuirea capabilităților de putere s-a făcut prin mecanismele economice ale globalizării la care statele din zonă sunt conectate.

În regiunea Asia-Pacific, Oceanul Indian are loc o cursă a înarmărilor iar în spatele acțiunilor diplomatice sunt interese hegemonice, iar analiștii apreciază că aici se coagulează “un nou pol mondial al dezvoltării” , India și China înregistrând acumulări spectaculoase de resurse umane, economice, culturale, militare. Chiar dacă ascensiunea Indiei a demarat mai târziu decât a Chinei, este cu atât mai semnificativă cu cât respectă, în linii mari, un model democratic de creștere.

CAPITOLUL 3

EUROPA DIN NOU ÎN CENTRUL EVENIMENTELOR

3.1. Rusia- renașterea unei puteri geopolitice

Sfârșitul războiului rece a fost marcat de doua evenimente majore, cu impact deosebit de important asupra evoluției lumii.Acestea au fost unificarea Germaniei, proces care s-a înfăptuit cu repeziciune, și destrămarea Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice-URSS care s-a petrecut cu o anumită întârziere și a făcut ca harta lumii să se modifice radical. Au rezultat, prin acest proces, 15 state-actori de drept internațional, iar moștenitoarea URSS- Federația Rusă, a cuprins aproximativ 75% din suprafața teritoriului,60% din potențialul economic sovietic și peste 50% din populație. De asemenea Federația Rusă a moștenit cea mai mare parte a bogățiilor naturale din fosta URSS întinzându-se pe două continente, aproape de la Istmul ponto- baltic la Oceanul Pacific.

Destrămarea URSS este apreciată de unii analiști ca fiind ,,un adevărat cutremur politic” care a plasat statul moștenitor al imperiului- Federația Rusă, într-o poziție de inferioritate, nevoită să-și revizuiască opțiunile într-un timp scurt. Cu alte cuvinte, apreciem, contextul geopolitic în care s-a plasat Federația Rusă i-a marcat evoluția sa ulterioară. Dar, un lucru important cu aspecte geopolitice majore este transformarea internă a Federației Ruse, care la complexitate, prețuri și eforturi pe care acest proces le-a presupus în toate statele foste comuniste, adaugă seducția imperială, care a reprezentat pivotul unui imperiu. Dacă în trecut modelul de dezvoltare (abordat în mod clasic) se baza pe foctori exclusiv cantitativi- mărime, dimensiune, suprafață- în ultimii douăzeci de ani a trebuit să-și racordeze cadența la cea a lumii moderne aflată în plin proces de globalizare. Ceea ce până nu demult constituia un atu, acum s-ar putea să fie o povară istorică, adevăr pe care doar viitorul îl va valida.

Figura 3.1.-Rusia, Sursă: www.harta-rusia

Federația Rusă continuă în noul context post Război Rece, să facă față unei sumedenii de provovări, cele mai importante apreciem ca fiind: reconstrucția internă, mecanismul eurasiatic, statutul postimperial, relațiile cu SUA și NATO, proiecte geopolitice, scăderea demografică etc.

Federația Rusă este țara unde evoluția s-a desfășurat clasic, dar nu s-a finalizat niciodată, iar întinderea a reprezentat o obsesie, mai puțin pregătită pentru a face față noilor modele de dezvoltare specifice erei postindustriale și globalizării, și a costituit (prin comunism) și continuă să constituie un laborator de experimente istorice.

În ciuda întinderii sale uriașe, este o țară fără ieșiri sigure la Oceanul Planetar, fiind autori care vorbesc despre Federația Rusă ca fiind ,,o fundătură continentală”, dar acest dezavantaj este compensat de dispunerea la intersecția unor mari zone geopolitice, a unor mari spații culturale, jucând rolul unei plăci turnante între Europa și Asia, a cărei existență nu poate fi protejată doar prin sprijin extern, ci mai ales prin coeziune internă. Astfel, apreciem că presiunea exterioară nu poate fi contracarată decât de o presiune interioară cel puțin la fel de puternică și nu este poate exegerat să afirmăm că pe teritoriul acestui stat uriaș sunt la concurență mai multe Rusii, care constituie tot atâtea modele sau strategii de dezvoltare, de evoluție.

Figura 3.2.-Rusia Kieveană, Sursă:www.harta-risia-kieveana

3.1.1. Repere istorice sau de la Rusia Kievenă la Rusia post-sovietică

Istoria Federației Ruse își are începutul tumultuos undeva între secolele III și VIII d.Hr., prin formațiunea statală cunoscută sub numele de Rusia Kieveană. Locul geografic în care a apărut această formațiune statală este Câmpia Niprului, ocupată inițial de o ramură a vikingilor, condusă de Rurik, iar ulterior de slavii orientali, care se amestecă și cu alte populații existente aici(finlandezi, bulgari, sciți). Apariția și dezvoltarea Rusiei Kievene – ,,Prima Rusie”, a fost favorizată de ruta comercială care lega Marea Baltică de Marea Neagră și de Imperiul Bizantin. Avantajul acestei rute comerciale era că transportul se făcea pe apă și pe parcursul său de peste 1 000 de kilometri, nu erau obstacole importante. Atunci când Constantinopolul a fost ocupat de latini, ruta comercială continentală a fost înlocuită de ruta maritimă și în felul acesta importanța Rusiei Kievene scade, iar invazia mongolă din 1241 nu face decât sa-i aplice lovitura de grație. În anul 988 are loc convertirea oficială a populației la ortodoxism, sub conducerea principelui Vladimir cel Sfânt, fiind traduse în slovenă de către Chiril și Metodiu, cărțile sfinte. Acest act a asigurat proeminența Kievului asupra Novgorodului și a asigurat dezvoltarea și influența în toate direcțiile, într-un teritoriu de stepă care era străbătut de cursuri de apă importante (Nipru, Don, Volga, Bug, Nistru, Neva, Dvina) și care au înlesnit comerțul, deplasarea lor, dar care s-au constituit și în vulnerabilități, în special pe timpul invaziei mongole.

Rusia Moscovită – a doua Rusie – a însemnat afirmarea unui teritoriu având în centru un ostrog neînsemnat – Moscova, într – un imperiu eurasiatic.

Figura 3.3.-Rusia Moscovită, Sursă: www.rusia-moscovita

Noul stat s- a format în stepa rusească, acoperită de păduri (care au constituit un obstacol pentru mongoli și adăpost pentru populația autohtonă) dintre fluviile Oka și Volga, regiune cunscută sub denumirea de ,,Mesopotamia rusă”, în condiții mai dificile decât cele în care s-a format prima Rusie, a cunoscut luptele interne între diferiți conducători locali, precum și lupte pentru obținerea independenței de sub mongoli, îmbracă de la început caracteristicile centralismului autoritar și adoptă spiritul de cucerire și expansiune.

Rusia Moscovită a avut ca și Rusia Kieveană , același amplasament geografic favorabil, deoarece din această regiune izvorăsc fluviile Volga, Niprul, Oka, Donul, Dvina și Neva, care au reprezentat căi de înaintare concentrică într-un teritoriu în care nu erau obstacole naturale puternice, iar densitatea populației era redusă.

Figura 3.4.-Rusia a III-a, Sursă: https//:www.-harta-rusia

Un rol important în istoria Rusiei Moscovite l-a avut țarul Ivan al III-lea, conducător rus care s-a intitulat țar (titlu care derivă din Cezar), care obține independența față de Hoarda de Aur în urma bătăliei de la Kulikovo (1480), cel care supune Novgorodul, stabilește contacte cu Occidentul și care dezvoltă arhitectura urbană, cultura și științele.

Pe timpul lui se pun bazele statului Rus centralizat. Această politică de expansiune a statului -caracteristică permanentă a imperiului- a continuat și sub conducătorii următori mai importanți: Ivan cel Groaznic, Petru I, Ecaterina a II-a și Alexandru I.

Se conturează mai multe direcții de expansiune a Rusiei. Prima, spre nord, prin cucerirea Novgorodului, țărilor baltice și a unor teritorii subarctice (este atins istmul Zona arctică, Marea Baltică, Marea Neagră). A doua direcție, pe timpul lui Ivan cel Groaznic, spre sud-est, prin cucerirea hanatelor Kazan și Astrahan (și cucerirea istmului Marea Neagră – Marea Caspică).

A treia direcție de expansiune a Rusiei este spre vest a fost inaugurată de Petru I cel Mare. Acesta, care îi învinge pe suedezi la Poltava, începe cuceriri la est de Munții Urali, mută capitala statului de la Moscova la Sankt Petersburg (oraș construit pe locul unei mlaștini, cu ieșire la mare, la 600 km de Moscova, construit în stil neoclasic, și care nu avea nimic cu arhitectura Moscovei)- eveniment ce marchează ceea ce unii numesc Rusia de la Sankt Peteresburg sau Rusia a III-a. Acest eveniment marchează și o nouă orientare geopolitică deoarece deschidea Rusia spre comerț, spre Europa, spre Oceanul Planetar. Totodată, acest eveniment mai înseamnă transformarea Rusiei dintr-o putere continentală într-o putere maritimă, evoluția de la tradiționalism și teocratism către modern și secularizare, de la stilul arhitectural rusesc la stilul neoclasic.

Modernizarea Rusiei se produce începând cu această Rusie a III-a, iar după mai puțin de un secol, armatele rusești intră în Paris. Apreciem că această mutare strategică are o semnificație deosebită și anunță mari și profunde transformări viitoare de la russki (etnic rus) la conceptul Rossiskaia Imperia (de la realitatea de etnic rus la cea de aparteneță la Imperiul Rus). Au fost atinse într-un secol istmurile care legau Oceanul Arctic de Marea Baltică, Marea Baltică de Marea Neagră și Marea Neagră de Marea Caspică, ceea ce în termeni de strategie poate fi formulat că au fost atinse aliniamente mai ușor de apărat în cazul unor atacuri din exterior.

O altă direcție de expansiune a Rusiei a fost către sud-vest și începe cu confruntarea cu statul polono-lituanian, pe care-l învinge, continuă cu anexarea Ucrainei (1654), regiune aflată în compunerea statului polon, cu cele trei împărțiri succesive ale Poloniei din 1772, 1792, 1795 procese în urma cărora acesta din urmă dispare, și ocuparea Basarabiei în 1812. Astfel istmul care unea Marea Baltică de Marea Neagră era cucerit în totalitate. De asemenea Rusia își asigură și deschiderea la mările calde, prin portul Odesa și cucerirea Crimeei.

O ultimă direcție de expansiune este cea pentru cucerirea istmului Marea Neagră-Marea Caspică, marcată de cucerirea Caucazului, etapă realizată cu dificultate, urmare a caracteristicilor geografice a zonei, a caracterului multietnic și a religiilor diverse.

Analizând direcțiile de expansiune ruse, apreciem că acestea în general, au fost desfășurate de-a lungul marilor fluvii, iar Rusia a ajuns să domine mările în care acestea se vărsau. De asemenea, expansiunea a avut obiective strategice, dar s-a desfășurat și datorită spiritului de expansiune în sine.

Apreciem ca necesar a menționa revenirea capitalei la Moscova, după primul război mondial și după victoria Marii Revoluții din Octombrie-ceea ce semnifică a Patra Rusie-sau fondarea Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice-URSS, care a durat până la începutul anilor 90 ai secolului trecut. Aceasta este o perioadă de izolare a țării de procesele europene și ale lumii. Mutarea capitalei la Moscova are ca semnificație și adoptarea de noi valori și afirmarea altor orientări politice și culturale. A fost un experiment care nu a fost niciodată finalizat, apreciază unii analiști.

Anii ’90 ai secolului trecut marchează un eveniment cu implicații geopolitie deosebite, nu numai în regiune, cât la nivel global -destrămarea URSS și apariția Federației Ruse- putem afirma a Cincea Rusie, moștenitoare a fostului imperiu, care păstrează germenii afirmării noului imperiu. Aspectele privind a Cincea Rusie le vom prezenta mai în detaliu în continuare.

Putem aprecia că întreaga istorie a Rusiei este caracterizată de expansionism, de unicitatea teritoriului, poporului și spiritului rus și de mesianism (mai puțin pe timpul Rusiei a IV-a) și de nostalgia imperială.

3.1.2. Expansiunea – legitimată de mesianism

Ideea mesianică, în istoriografia rusă a constituit o justificare puternică a expansionismului rus, în special după apariția Rusiei Moscovite (a doua Rusie) care a pretins că este succesoare a Rusiei Kievene de la care moștenește ,,sufletul”, și continuatoare a Imperiului Bizantin și apărătoare a ortodoxismului (după cucerirea Constantinopolului în 1453). Biserica nu a constituit un rival al statului, ci un sprijin în demersurile de expansiune și de apărător al tuturor rușilor, sprijin care i-a hrănit statului convingerea că îndeplinește o ,,misiune divină”.

După cucerirea Constantinopolului, Moscova s-a autointitulat ,,a treia Romă”, oraș etern, succesor al Constantinopolului și al Romei. Se aprecia că Imperiul rus era în primul rând sfânt și în al doilea rând rusesc. Astfel, multe acțiuni de cucerire teritorială s-au desfășurat în numele ortodoxismului – idee care a constituit o dominantă a politicii externe rusești de cucerire a Constantinopolului, idee de cele mai multe ori inadecvată, dar care se deduce din toate acțiunile, mai ales după Petru I cel Mare. Se poate observa totuși că acest obiectiv mesianic este în același timp și geopolitic, deoarece cucerirea Constantinopolului însemna și cucerirea strâmtorilor Bosfor și Dardanele și accesul la Marea Mediterană și Oceanul Planetar.

Mesianismul rus, în afara dimensiunii religioase- ortodoxismul mai cunoște și o dimensiune laică- mesianismul panslavist care avea ca obiectiv apărarea tuturor slavilor din alte teritorii, în special al celor din Balcani.

Și în prezent, pe timpul celui de-a Cincea Rusii, Biserica Rusă are un rol deosebit de activ în viața socială și culturală a ortodocșilor de pretutindeni, susținând apărarea drepturilor acestora la nivel mondial. Unul din obiectivele Patriarhiei Moscovei și al întregii Rusii, formulate de patriarhul Kiril, care este conducător al Consiliului Mondial al Poporului Rus, prezentat la ultima ședință a acestui forum care a avut loc în mai 2011 este ,,unirea economică, socială și culturală a Rusiei și a întregului său popor…, crearea unei Rusii multinaționale, cu o biserică unită, în numele libertății și integrității Patriei.”

Patriarhul Kiril care este exponentul contemporan al Bisericii Ortodoxe Ruse, gata să se implice în problemele politice ale Rusiei, dar și în cele ale fostelor state sovietice care încă țin de Patriarhia Moscovei, joacă mai mult un rol politic decât unul religios.

În toate comentariile și discursurile sale, problemele politice ocupă un rol deosebit de important, patriarhul având chiar dreptul legal de a propune modificări la proiectele de lege promovate spre examinare în Duma de Stat.

Religia este întrebuințată ca armă de influență politică și în țările foste sovietice, dar care nu sunt slave (Republica Moldova, Georgia etc) fiind și un pilon al unei unități teritoriale sub o singură conducere politică.

3.1.3. Dimensiunea geoeconomică a Federației Ruse

În anii ’90 ai secolului XX, Rusia a parcurs un proces de tranziție de la economia centralizată la economia de piață, aplicând rigorile acesteia, și și-a redirecționat comerțul pe baze strict economice. Dar această dezintegrare imperială (imperiu construit timp de 300 de ani) a fost însoțită de o prăbușire a activităților economice, de o scădere a nivelului de trai, de încercarea refacerii unor sfere de influență, în special situate la marginea imperiului. S-a încercat formarea unui spațiu economic comun: (Comunitatea Statelor Independente-CSI), intensificarea schimburilor între republici, dar și apelarea la sprijinul unor instituții financiare internaționale, sprijin care a fost acordat cu zgârcenie (s-a apreciat ca necesar un spijin de aproximativ 25 miliarde de dolari din care s-au acordat doar aproximativ 5 miliarde de dolari).

Declinul producției industriale, reducerea rezervelor de aur și lipsa lichidităților au forțat Federația Rusă să fie la cheremul unor instituții internaționale financiare cum sunt Fondul Monetar Internațional, Clubul Creditorilor de la Paris și Clubul de la Londra al Creditorilor Comerciali. În această perioadă a anilor ’90 se produce blocarea procesului de apariție a clasei de mijloc și nașterea unui sistem bazat pe favoritisme și legături de tip mafiot, sprijinit de o oligarhie post-sovietică, numită ,,novie russkie”.

Figura 3.5.-Conducte de gaz, Sursă: www.rusia-europa-conducte -gaz

Guvernul Rusiei lui Elțîn era în căutarea unui model economic eficient, iar soluția găsită a fost dezvoltarea unei identități strategice non-conflictuale și implementarea ,,terapiei de șoc” pentru a realiza integrarea în circuitul capitalist al lumii civilizate.

Această elită post-sovietică a fost marcată de complexul eșecului față de Occident, generând o confruntare cu grupuri reacționare care doreau puterea (slavofilii, comuniștii, conservatorii etc.) printre care cel mai semnificativ grup era cel al siloviki (reprezentanții fostului KGB din care provine și Vladimir Putin).

O reabilitare economică precum și a instituțiilor în Federația Rusă începe cu anul 2000, odată cu ajungerea la putere a lui Vladimir Putin. Este ceea ce generic se numește ,,Noul Realism”, strategie care a oferit un răspuns geoeconomic al noilor elite instalate la Kremlin. Reformele întreprinse începând cu anul 2000 au coexistat cu o politică de naționalism economic apropiată de modelele existente în Asia de Est. Statul a preluat controlul asupra sectorului energetic, majorând ponderea proprietății renaționalizate la aproximativ 30% și s-a înregistrat un ritm de creștere economică anuală de aproximativ 6,7%, creștere oprită de criza economică mondială în 2008 dar reluată începând cu 2010. O măsură cu impact pozitiv în refacerea economiei ruse a fost crearea Fondului de Stabilitate, unde sunt plasate 2/3 din veniturile exporturilor de produse energetice. În mediile analiștilor politici se vehiculează opinia că dezvoltarea economică a Federației Ruse se bazează pe exportul resurselor energetice. Apreciem că este incorectă această opinie atâta vreme cât sectorul energetic reprezintă doar 18,9% din PIB, restul provenind din alte surse cum sunt impozitele, taxele pentru import-export, impozitele percepute de la companiile multinaționale, taxele pentru adaos comercial etc.

Federația Rusă are o economie cu caracter industrial-agrar, industria reprezentând 30% din PIB și ocupând 30% din populația țării, iar agricultura reprezintă 5% din PIB și ocupând 15% din populația activă a țării, dar care are la dispoziție 55% din ponderea terenurilor arabile la nivel mondial, ceea ce demonstrează o productivitate și un randament scăzute.

Unul din obiectivele stabilite de Vladimir Putin într-un discurs ținut în fața Adunării Federale la sfârșitul anului 2012 este asigurarea independeței alimentare și ridicarea Federației Ruse la rangul de cel mai mare furnizor mondial de produse alimentare. Acest obiectiv semnifică totodată o cantonare a Federației Ruse la periferia sistemului economic mondial, deoarece doar industria, prin productivitate și densitate tehnologică încorporată, asigură ascensiunea economică. După anul 2000 puterea oligarhilor s-a diminuat, statul și-a asumat responsabilități largi de organizare și dirijare a producției, dar aparatul birocratic și-a menținut ineficiența, s-a încercat ameliorarea nivelului de trai prin micșorarea inegalităților de venit în societate care a afectat dezvoltarea economică și a clasei mijlocii (garant al democrației și motor al inovației).

Totuși unul din elementele centrale al dezvoltării economiei ruse a constituit-o renaționalizarea sectorului resurselor energetice neregenerabile. Chiar dacă la nivel mondial tendința a fost de liberalizare, de extindere a pieței libere, Federația Rusă și-a renaționalizat o parte a acestui sector, deoarece pentru a avea o politică externă coerentă, care folosește ca instrument acest segment al pieței, era necesar controlul acestuia. De aceea, cel mai puțin liberalizat sector al economiei ruse este tocmai sectorul energetic, furnizarea de resurse energetice neregenerabile altor state fiind folosită ca instrument de presiune în relațiile politice externe.

Dacă în anii ’90 și primii ani ai secolului XXI erau încurajate investițiile de capital străin pe piața rusă, ceea ce reprezenta și o șansă oferită rușilor de a pătrunde pe piețele occidentale și de a importa înaltă tehnologie, începând cu anul 2005 situația s-a schimbat. Astfel, prin Legea Investițiilor Strategice din 2005, statul rus a hotărât ca drepturile de exploatare a resurselor naturale să fie acordat numai companiilor care au capital majoritar rus, ceea ce a impiedicat apariția și dezvoltarea altor investiții străine.

Un alt impediment pus companiilor multinaționale a fost monopolul pe care statul rus îl deține asupra sistemului de transport al resurselor energetice. Formal aceste companii au prioritate, dar taxele și tarifele sunt mai mari decât cele impuse firmelor autohtone, ceea ce face ca investițiile străine să fie mai puțin profitabile.

Succesul companiilor străine pe piața rusă este acum dependentă de foarte mulți factori (compatibilitatea cu cultura națională, o poziție geografică favorabilă – apropierea de rafinării, de spații de depozitare, de infrastructura de transport, dreptul de a căuta resurse energetice etc), ceea ce îndepărtează mediul investițional rus de standardele occidentale specifice domeniului în care investițiile private sunt încurajate. Dar scopul acestor legi este asigurarea controlului statului în acest sector și folosirea resurselor energetice ca instrument politic în relațiile externe.

S-a ajuns, în acest moment ca piața rusă să fie dominată de 7 companii integrate vertical astfel: cele două companii de stat Gazprom și Rosneft, două companii private loiale guvernului- Lukoil și Surgutneftegaz, două companii regionale- Transneft și Bashneft și consorțiul multinațional TNK-BP.

Statul rus a ajuns astfel un imperiu energetic care deține monopolul asupra energiei europene, dar aceste avantaje nu pot fi permanente mai ales că utilizarea resurselor energetice în scopuri politice impune statului să facă investiții masive, atât cantitative cât și calitative. Acest aspect, împreună cu declinul principalelor zone de extracții, constituie argumente care impun necesitatea investițiilor care în condițiile economice actuale sunt tot mai greu de realizat. În condițiile în care companiile străine nu au condiții avantajoase nu vor avea motive reale să investească, iar investițiile vor trebui efectuate de statul rus, adică de Gazprom și de Rosneft. Numai Gazprom, pentru întreținerea infrastructurii de transport și exploatarea câmpurilor deja existente, satisfacerea furnizorilor interni și externi, dezvoltarea de noi câmpuri, va avea nevoie de investiții de peste 300 miliarde de dolari până în 2020.

Dar în contextul evenimentelor din Ucraina și a sancțiunilor impuse, accesul pe piețele financiare internaționale occidentale este exclus. În aceste condiții este necesară orientarea către alte piețe cum este cea a Chinei, pentru care este planificată realizarea proiectului secolului- ,,Puterea Siberiei”, (a cărui valoare este de peste 400 miliarde de dolari), proiect care va începe să furnizeze resursele începând cu 2018 și la a cărui finanțare va contribui și China.

Figura 3.6.-Baze militare ruse în zona arctică, Sursă:www.rusia-arctica

3.1.4. Proiecte geopolitice

Unul dintre proiectele geopolitice ale Federației Ruse este obținerea autorității asupra unui teritoriu suplimentar de peste 1,2 milioane km2 din Oceanul Arctic. Această cerere va fi depusă la ONU în anul 2015, dar rezultatul este incert în condițiile în care în zonă se ciocnesc interesele strategice ale Federației Ruse, SUA, Canadei, Danemarcei și Norvegiei, iar nevoia de resurse energetice devine tot mai mare. Până nu demult, harta de dispunere a resurselor energetice era clară: Orientul Mijlociu, Eurasia etc. dar în condițiile încălzirii globale, topirea ghețarilor și performanțele superioare ale tehnicii au permis descoperirea unor resurse energetice deosebit de mari în zona arctică(aproximativ 30% la gaze naturale și 15 % la petrol, iar după alți specialiști resursele energetice se ridică la 50% din rezervele descoperite ale lumii) ceea ce schimbă geopolitica regiunii. Menționăm că la resursele energetice existente în zonă se adaugă alte resurse minerale de aur, tungsten, nichel, argint, fier, uraniu etc. Chiar dacă perspectiva exploatării acestor resurse nu este de actualitate, interesul este pentru asigurarea suveranității asupra unei suprafețe cât mai mari.

În noul context, o importanță sporită capătă Calea Maritimă de Nord, care reprezintă ruta cea mai scurtă dintre Europa și Asia, și are ca punct de plecare porturile rusești Murmansk și Arhanghelsk și se termină în Strâmtoarea Bering, traversează mările Oceanului Arctic și se înscrie de-a lungul țărmului rusesc. Fiind o alternativă la calea maritimă dintre Europa și Asia prin Canalul Suez, fiind mai scurtă cu aproximativ 11 000 km, impune costuri de transport mai mici, diminuează riscurile de piraterie, ar asigura Rusiei o poziție geopolitică dominantă în raport cu ceilalți competitori.

Un alt proiect geopolitic al Federației Ruse este cel al Uniunii Economice Eurasiatice, anunțat de Vladimir Putin la începerea celui de-al treilea mandat ca președinte. Ca și ideologie, euroasiatismul nu este nou, fiind fundamentat în anul 1921, când reprezentați de seamă ai emigrației ruse ca N. Trubețkoi, P. Savițki și P. Surcinski, în lucrarea Exodul spre Est afirmau că Rusia formează un spațiu aparte, ancorat între cele două continente, dar având o identitate precisă, inconfundabilă. Poziția geografică particulară ar trebui să dicteze Rusiei o politică distinctă care să- i conserve identitatea, potrivit acestor autori.

Potrivit lui Halford Mackinder, reputat geopolitician de origine americană, ,,Rusia ocupă aceași poziție centrală în lumea întreagă, precum Germania în Europa. Ea poate să întreprindă atacuri în toate direcțiile și să fie supusă lor din toate direcțiile cu excepția nordului”.

Acestea sunt câteva din argumentele, care potrivit specialiștilor, stau la baza proiectului. Acesta ese pus în practică la 1 ianuarie 2015, de Federația Rusă, Belarus, Kazakstan, Armenia și Turkmenistan iar cu statut de observator de către Kirghistan, Tadjikistan și Azerbaidjan.

Din multe puncte de vedere opinăm că Uniunea Economică Eurasiatică (UEE) va urma calea Uniunii Europene cu câteva diferențe substanțiale. În primul rând, acordurile prevăd că apariția pieței unice va comporta o coordonare a politicilor economice ale țărilor membre, fără a comite eroarea UE de a face saltul către moneda unică în absența structurilor economice și financiare adecvate care să facă față impactului acestei schimbări. De asemenea, acordurile prevăd integrarea progresivă a sistemelor fiscale și bancare, a structurilor tehnice (de exemplu un mare proiect feroviar care să unească China cu Europa Occidentală de-a lungul căreia să fie și o rețea de conducte de gaz, oleoducte și comunicații rutiere, dorindu-se o replică în variantă modernă a ,,drumului mătăsii”).

Pe teritoriul statelor membre a UEE se prevede stabilirea treptată a unui regim de liberă circulație a mărfurilor, a capitalurilor, a forței de muncă, a serviciilor, accesul egal la infrastructura de transport și cea de energie, reglementări vamale și tarifare comune. În anii care urmează sunt proiectate a se crea o serie de instituții comune cum sunt Comisia pentru resurse energetice, Comisia de arbitraj internațional eurasiatic, a unei bănci de investiții eurasiatice etc.

Opinăm că baza teoretică a noului concept al eurasiatismului o constituie unicitatea Federației Ruse, întărirea autorității centrale care i-ar putea garanta statului un statut respectat, iar poporul ar fi ferit de anarhie, și percepția că SUA și NATO sunt amenințări. Eurasiatismul este o alternativă geopolitică a momentului la atlantism, Rusia angajându-se în recuperarea imperiului prin recuperarea influenței pierdute din vecinătatea apropiată. Înlăturarea prezenței NATO din aceste spații ar deveni un vector de atracție într-o lume multipolară și nu o replică a fostei URSS.

Un alt proiect geopolitic al Federației Ruse este reimpunerea influenței în țările din America Latină. A început timid în 1997, dar s-a dezvoltat cu repeziciune în ultimii ani, obiectivele Federației Ruse fiind deosebit de consistente. Ca instrumente ale politicii sale menționăm- comerțul, redeschiderea unor baze militare, vânzările de armament, sprijinul politic pentru guvernele din zonă care vor să nu intre sau să scape de influența SUA, cum sunt Cuba, Venezuela, Nicaragua, Columbia, Chile, Argentina sau Brazilia. Acest proiect este o aspirație veche, aceea de a stabili statutul Rusiei de mare putere și de promovare a unei lumi multipolare, fiind în fond o apropiere împotriva SUA, mai mult decât o politică economică care are obiective strategice.

În ultima concepție a politicii externe a Federației Ruse, un loc important îl ocupă relația cu Comunitatea Statelor Independente (CSI). Proximitatea geografică, comunitatea etnică și culturală, legăturile istorice conferă acestor relații o dinamică aparte. Anii de existență separată a Federației Ruse de celelalte republici foste comuniste își spun cuvântul, în condițiile în care au apărut generații care nu mai percep Moscova ca centru de putere. Multe din țările foste republici, situate în vecinătatea apropiată migrează sau vor migra spre străinătate, mișcare cu potențial conflictual ridicat cum este cazul Ucrainei, Georgiei, Republicii Moldova. Estimăm că și percepția statelor din zona Caucazului de Sud și a Asiei Centrale poate evolua într-o direcție centrifugă spre străinătate (este cazul Uzbekistanului, Azerbaidjanului).

Aplicarea puterii ,,soft” în relațiile cu CSI este o platformă convenabilă de atingere a obiectivelor de politică externă a Federației Ruse, iar principalele direcții pot fi: creșterea prestigiului universităților din Federația Rusă, dezvoltarea mass-media de limbă rusă (în special în zona cyber-spațiului) ca instrument de diseminare a ,,noilor idei” pe tot teritoriul fostei URSS, creșterea influenței Bisericii Ortodoxe Ruse în spațiul canonic, dezvoltarea și diseminarea unei ramuri a islamului moderat, atractiv atât pentru cetățenii ruși de religie musulmană, cât și pentru musulmanii din Caucaz și Asia Centrală.

Figura 3.7.-Țări membre CSI, Sursă:www.rusia-csi

În urma sancțiunilor impuse de Occident, sancțiuni cauzate de anexarea Crimeei și de acținile militare din sud-estul Ucrainei, s-a generat o reorientare a Federației Ruse spre spațiul asiatic. În condițiile în care Japonia este reținută în a adopta sancțiuni împotriva Federației Ruse, axa economică a noului imperiu rus ar putea să fie Moscova-Tokio. Federația Rusă ar primi astfel alianța unui gigant economic care produce tehnologie de înaltă performanță și are un potențial financiar enorm. Această axă ar asigura Japoniei înfăptuirea unei expansiuni politice și economice spre sud- ,,proiectul panasiatic” (care prevede crearea unei federații a spațiului pacific în jurul Japoniei), independență politică, și accesul la resursele Siberiei. Federația Rusă trebuie să exploateze resentimentele anti-americane ale japonezilor, dar trebuie să ia în calcul retrocedarea Insulelor Kurile- simbol teritorial al celui de- al doilea război mondial.

Dar orice tip de alianță strategică pe axele Moscova – Beijing și Moscova – Phenian ar duce la o retragere a Japoniei. China este în prezent o provocare pentru Federația Rusă, chiar în condițiile în care este principalul partener economic și financiar al acesteia. Rusia percepe China cu teamă, în condițiile în care aceasta înregistrează succes economic, produce tehnologie de înaltă performanță, are un potențial militar în dezvoltare accentuată și desfășoară acțiuni de expansiune economică și demografică într-o Siberie foarte slab populată.

În opinia noastră, rivalitatea celor doi giganți este în creștere și va deveni inevitabilă într-un viitor nu prea îndepărtat. Dacă în Consiliul de Securitate al ONU, Organizația de Cooperare de la Shanghai (SCO), BRICS etc sunt vizibile sincronizările Rusiei și Chinei în decizii privind contracararea intereselor americane, evoluțiile geopolitice viitoare le-ar putea împinge spre confruntare în situația în care China s-ar opune proiectelor eurasiatice ruse. Chiar dacă motorul SCO este China, ceea ce dorește Federația Rusă este înlăturarea influenței americane în Asia Centrală, ceea ce generează și un apel pentru un Afganistan ,,neutru”, adică fără baze militare americane după 2014.

India este un alt aliat tradițional și firesc al Federației Ruse în Asia și servește drept avanpost strategic al Eurasiei pe direcția sud-est. Insuficienta dezvoltare economică și tehnologică a Indiei o determină pe aceasta să dezvolte cooperarea militară cu Federația Rusă în special pentru modernizarea submarinelor indiene, modernizarea și construcția de nave cu diferite destinații, achiziția sau construcția sub licență a blindatelor, realizarea în comun a avionului multirol de generația a V-a și a avionului de transport strategic.

În atenția Federației Ruse se află și Transnistria, (și posibil și gurile Dunării) care înaintea conflictului din Ucraina era un stat autonom nerecunoscut, un centru al traficului cu armament, țigări și alcool în zonă, ulterior acesta ajungând un subiect de discuții la nivelul președinților Federației Ruse și SUA.

Unii specialiști, printre care fostul secretar NATO, Anders Fogh Rasmussen, aprecia că acest teritoriu poate servi Federației Ruse ca bază de plecare a trupelor sale pentru cucerirea Odessei. Actuala conducere de la Tiraspol vede Autoproclamata Republică Transnistreană (ART) ca o republică în componența Federației Ruse, fiind încurajată în această direcție de către oamenii politici ruși.

Apreciem că în condițiile în care Republica Moldova va continua demersurile de integrare în UE, Federația Rusă va recunoște ART și Găgăuzia. Chiar în condițiile pierderii unei părți din teritoriu, Republica Moldova va continua parcursul său european.

3.1.5. Ucraina-interfața europeană a Federației Ruse și parte a cordonului sanitar al acesteia

Între statele care au rezultat din dezmembrarea URSS, Ucraina ocupă o poziție specială, deoarece are peste 50 milioane de locuitori și și-a declarat printre primele independența. Acest stat își dorește independența din punct de vedere politic, dar are aproape o totală dependență energetică de Federația Rusă.

Figura 3.8.-Etnii Ucraina, Sursă:www.etnii-ucraina

Ucraina are o poziție geopolitică importantă, reprezentând interfața europeană a vechiului imperiu. Zbigniew Brzezinski afirma că fără Ucraina, Federația Rusă încetează să fie un imperiu, pe când împreună cu aceasta, mai întâi amăgită, iar apoi subordonată, Federația Rusă devine un imperiu.

Astfel, putem opina că o țară de dimensiunea Ucrainei, cu poziția sa geopolitică extraordinar de importantă, nu se putea desprinde de vechile legături economice decât cu un efort financiar foarte mare pe care nu și l-a putut permite nici în anii ’90 ai secolului trecut și nici în primii ani ai secolului XXI. Ca urmare a unei tranziții complicate, a unei reforme care nu a fost condusă foarte bine, Ucraina a ajuns să aibă o datorie uriașă față de Federația Rusă, de peste 60 miliarde de dolari. Situația este reflectată foarte plastic de fostul ministru de externe al Federației Ruse, Andrei Kozîrev care aprecia că în CSI, chiar și un stat mare și dezvoltat cum e Ucraina nu se poate descurca fără a avea legături strânse cu Rusia, iar altă alternativă nu există deoarece Occidentul nu este pregătit să plătească pentru petrolul și gazele pe care Ucraina le consumă iar Rusia le livrează. Partenerii occidentali ai Federației Ruse trebuie să conștientizeze responsabilitățile speciale pe care aceasta le avea în cadrul fostei URSS și să o sprijine.

Apreciem că Ucraina evoluează într-o ecuație geopolitică cu cel mai mare grad de complexitate în comparație cu toate celelalte state foste sovietice, apreciere care se bazează pe existența a aproximativ zece milioane de etnici ruși, a deținut Crimeea- ținut rusesc, făcut cadou de Hrușciov 1954, cu ocazia împlinirii a 300 ani de la intrarea teritoriului în componența Rusiei, regiune care constituie o poziție cheie la Marea Neagră.

Specialiștii apreciază că aceste țări au un trecut comun de peste 350 de ani, care nu poate fi șters în doar câțiva ani. Ucraina ocupă ieșirea Federației Ruse spre Europa, iar transformarea ei dintr-o prelungire europeană a Rusiei, într-o barieră a Rusiei spre Europa va fi de neacceptat pentru Moscova.

Potrivit lui Zbigniew Brzezinski, importanța Ucrainei nu este dată doar de mărimea sa și de rolul de interfață europeană a Federației Ruse ci și de greutatea pe care i-o conferă rolul de filtru în accesul Federației Ruse în Europa.

Pentru a înțelege mai bine situația actuală a Ucrainei este bine să reflectăm asupra opiniei lui Saul Bernard Cohen (Geopolitics of the World System, New York, Oxford, 2003), potrivit căreia, ar fi mai bine pentru Occident cât și pentru Kiev, să recunoască faptul că rolul Ucrainei este acela de a deveni o punte de legătură între Rusia și Occident, și nu un vârf de lance al NATO și al UE.

Dar în ciuda dorințelor și acțiunilor Federației Ruse, Ucraina sub conducerea Partidului Regiunilor și a președintelui Victor Ianucovici a inițiat demersuri de asociere cu instituțiile occidentale, inclusiv pentru accederea în NATO.Summit-ul Parteneriatului Estic, desfășurat în noiembrie 2013 la Vilnius, a reprezentat o încercare a UE de a continua procesul de extindere spre est, la acesta participând șefi de stat și de guvern din cele 28 state membre ale UE, precum și cei din statele Parteneriatului Estic.

Actorul ,,vedetă” a acestui summit, Ucraina, a anunțat cu câteva zile înainte, că nu mai continuă negocierile și nu mai semnează Acordul de Asociere, ceea ce reprezintă o victorie a Federației Ruse și o înfrângere a UE, pentru care era o miză atât datorită faptului că avea un potențial demografic mare cât și datorită poziției geostrategice și a granițelor comune.

Figura 3.9.-Militari ruși, Sursă:www.armata-rusa

Urmare a acestei decizii a conducerii ucrainiene, izbucnește revolta ,,pro-europeană” în Ucraina, care a căpătat rapid o puternică bază și amprentă naționalistă ucrainiană, sprijinind valul pro-european post-Vilnius și încercând să contracareze neo-imperialismul sau neo-expansionismul rus. Această mișcare a căpătat caracteristicile ,,primăverii arabe” și nu a ,,revoluțiilor colorate” pașnice, care nu puteau fi eficiente în luptă cu un sistem care nu respecta regulile democratice.

Ultimele evenimente din Ucraina, precum și cele pe care le generează în alte regiuni ale lumii, oglindesc decontarea proiectelor geopolitice ale Federației Ruse, în vechile forme ale controlului teritorial și a „vecinătății apropiate”.

Criza a escaladat cu o viteză fără precedent, culminând cu o comasare de trupe rusești în Crimeea, și anexarea acesteia și a afectat major imaginea de ,,pacificator” regional pe care autoritățile ruse au încercat să o promoveze pe plan internațional. Ulterior, evenimentele violente au escaladat în regiunile din estul și sud-estul Ucrainei, cunoscute sub numele de Donbas, a generat separarea acestora, referendumuri având ca temă separatismul și unirea cu Federația Rusă, alegeri prezidențiale în cele două republici separatiste și un acord de încetare a focului încheiat la Minsk. Apreciem că un „conflict înghețat” nou există în Europa, care se adaugă celor deja existente în Tiraspol, Nagorno-Karabach, Osetia de Sud și Abhazia, care oricând poate recăpăta caracter violent, deschis. Opinia specialiștilor în domeniu este că armistițiul încheiat este folosit de părțile implicate în conflict pentru reorganizarea forțelor, instruire, completarea cu echipamente esențiale și muniții, analiza acțiunilor desfășurate, determinarea și înlăturarea erorilor.

În conflictul din Ucraina, Federația Rusă asigură și baza separatistă, dar și mediatorul și garantul pentru soluționarea conflictului, care probabil nu va fi soluționat prea curând și va constitui o pârghie de menținere a Ucrainei în sfera de influență rusă. Cetățenii din regiunile separatiste și Crimeea au obținut cetățenie rusă, constituind un obiectiv de apărat, asigurând drept de intervenție militară în conformitate cu prevederile doctrinei de securitate ruse.

Aceste acțiuni ale Federației Ruse în Ucraina au dus la o răcire a relațiilor între SUA și UE și Federația Rusă, însoțite de sancțiuni de natură economică și financiară la adresa unor instituții, companii și unor reprezentanți ai elitelor ruse. De asemenea Federația Rusă a fost suspendată din G-8. Aceste sancțiuni încep să-și facă efectul în pofida declarațiilor optimiste ale oficialităților ruse: inflație record, devalorizarea rublei și scăderea investițiilor, scăderea rezervei valutare, scăderea ritmului de dezvoltare economică și perspectiva intrării în recesiune în anul 2015.

3.1.6. Reducerea populației – o adevărată problemă de securitate națională a Federației Ruse

Problemele cu care se confruntă Federația Rusă sunt multiple, diverse, complexe, neliniștitoare, iar dintre acestea, poate cea mai neliniștitoare este cea a scăderii populației. Această problemă este neliniștitoare deoarece au loc în cel mai mare stat de pe glob, în condiții natural extreme, și pentru că este greu de controlat și rezolvat.

După destrămarea URSS, moștenitoarea acesteia Federația Rusă a cunoscut o tendință accentuată de scădere a populației de la 150 de milioane (în 1991) la 144 milioane (în 2002) iar natalitatea de la 9 la mie este una din cele mai scăzute din lume. Potrivit apecierii specialiștilor, Federația Rusă nu a mai cunoscut un asemenea ritm de scădere demografică decât în anii 30 când a avut loc marea teroare, după al doilea război mondial și pe timpul foametei și perioada imediat următoare acesteia. Urmare a acestui ritm accelerat de scădere demografică, ONU estimează că în anul 2050, populația Federației Ruse va ajunge la aproximativ 120 milioane de locuitori.

Ritmul demografic descendent accentuat al Federației Ruse are conotații geopolitice deoarece scăderea populației cu 20 milioane de locuitori generează scăderea densității populației, expune țara pe viitor unor revendicări teritoriale și din acest punct de vedere, imigrația chineză în Siberia, deși greu de evaluat, reprezintă un factor de risc din ce în ce mai ridicat în anii care urmează. În Siberia sunt aproximativ 6 milioane de locuitori, aceștia simțind presiunea celor 90 milioane de chinezi aflați imediat la sud de granița comună cu China.

Situația demografică prezintă accente grave și privind din punctul de vedere al discrepanțelor dispunerii în teritoriu a populației. Cea mai mare densitate se înregistreză în regiunile Moscova, Sankt Petersburg, Volga de Jos, Caucazul de Nord și Urali care reprezintă 13% din teritoriu și concentrează 57% din populația întregii țări, iar zonele cele mai puțin populate sunt Orientul Îndepărtat și Siberia (Orientală și Occidentală) care reprezintă aproximativ 75% din teritoriu și concentrează 21% din populație.

Scăderea populației reprezintă un pericol care iese în evidență dacă ținem seama de expansiunea demografică a statelor învecinate, definită ca fiind o amenințare la adresa securității Federației Ruse. Dacă în 2050 populația Federației Ruse va scădea la 120 milioane locuitori, a Turciei va crește tot la aproximativ 120 milioane. Statele musulmane vecine din sud de origine turcică, înregistrează și ele ritmuri accelerate de creștere a populației.

În ceea ce privește raportul urban-rural acesta s-a păstrat relativ constant pe toată perioada ulterioară dezmembrării URSS, iar în perioada următoare se estimează că se va menține constant.

Sub aspect etnic, rușii reprezintă 81,5% din totalul populației țării și în doar cinci republici autonome populația non-rusă are o pondere mai mare de 50% (în celelate republici etnicii ruși sunt majoritari).

Un alt aspect care trebuie analizat este cel al mișcării populației în interiorul statului rus sau între statele foste republici sovietice. Experții ONU, analizând acest aspect, au apreciat că pe teritoriul fostei URSS s-au înregistrat cele mai mari, mai complexe și cu potențialul cel mai destabilizator, mișcări de populație din lume de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial și au avut drept cauză războaiele, dezintegrarea URSS și formarea noilor state, fenomenul fiind invers deportărilor inițiate de Stalin.

3.1.7. Aspecte privind politicile de securitate ale Federației Ruse

Politicile de securitate ale Federației Ruse sunt implementate, în special, prin strategia națională de securitate, doctrina militară,strategia de politică externă, strategia de securitate energetică, până în 2020 și concepția de politică externă în vigoare din 2013. În continuare vom prezenta doar câteva aspecte pe care le apreciem ca fiind relevante conținute în strategia națională de securitate și în doctrina militară deoarece cele specifice celorlalte două domenii au fost prezentate.

Noua strategie națională de securitate a Federației Ruse, adoptată în mai 2009, a doua după destrămarea URSS, marchează dorința de ascensiune mondială a statului rus, menționează clar și fără echivoc riscurile, amenințările și vulnerabilitățile care afectează sau pot afecta statul, obiectivele asumate pentru înlăturarea acestora și indicatorii stării de securitate națională analizați și măsurați anual de către Consiliul de Securitate. Acesta este în curs de aplicare, regăsindu-se în măsurile luate în ultimii ani.

Documentul reia în conținutul său numeroase idei ale geopoliticianului rus Alexandr Dughin astfel: Federația Rusă nu se va retrage din Caucaz (asigurându-și heartlandul), a instalat sistemul de securitate în regiunea Kaliningrad, revendică extinderea domeniului său maritim până la Polul Nord (asigurându-și rimlandul).

Federația Rusă desfășoară acțiuni pentru asigurarea ,,spațiului vital rus” prin prevenirea extinderii NATO și al UE în Kazakstan, Ucraina, Georgia, Turkmenistan, Azerbaidjan și Transnistria (ART), asigurându-și granițele sudice și accesul spre mările calde.

Consolidarea prezenței ruse în Orientul Apropiat, Mijlociu și Îndepărtat, în Asia Centrală, stimularea acțiunilor BRICS (Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud), RIC (Rusia, India, China), Organizația de cooperare de la Shanghai (OCS), se înscriu în direcțiile de acțiune pe care Federația Rusă le promovează pentru subminarea unipolarismului SUA, constituirea unor poli de putere regionali, care se vor submina reciproc, dar vor determina SUA să acționeze pe direcții divergente, fără a avea posibilitatea să-și concentreze eforturile.

Potrivit strategiei, Federația Rusă promovează parteneriatul egal cu SUA, dar exclude dezarmarea nucleară, considerând arsenalul nuclear ca fiind un factor de descurajare.

Din document se reflectă ideea că riscurile și amenințările sunt reprezentate de străin și străinătate cu variatele lor forme de manifestare asupra spațiului vital rus: etnică, culturală, socială, religioasă, economică, militară, evoluția țării fiind reprezentată de riposta instituțiilor de forță-serviciile secrete și armată.

Sub aceste aspecte, din cele 7 criterii de evaluare anuală a stării de securitate a federației, cinci vizează situația internă, situația poporului (șomaj, coeficient de creștere economică, rata creșterii prețurilor de consum, nivelul datoriilor interne și externe, nivelul susținerii sănătății, culturii, educației și științei) și doar doi vizează capabilitățile militare (nivelul anual al modernizării și înnoirii echipamentelor esențiale militare și nivelul asigurării cu cadre militare și de inginerie tehnică).

Noua doctrină militară a Federației Rusă (a treia din era post-sovietică) intrată în vigoare în 2010 este primul document de acest fel care reconsideră, pe baze concurențiale, statutul recâștigat de putere mondială și conține direcțiile de acțiune pe plan internațional pentru refacerea influenței la scară planetară a statului rus, modernizarea forțelor armate și recâștigarea încrederii populației în capabilitățile militare.

Documentul conține aspecte privind reforma armatei, înzestratrarea acesteia, modernizarea și dezvoltarea, prin introducerea tehnologiei de ultimă generație, a complexului militar și a infrastructurii critice militare, permite, pentru prima dată după 1917, achiziționarea de tehnică militară străină în domenii în care în prezent este deficitară (exemplu: aeronave fără pilot uman labord – UAV, navele postelicopter din clasa ,,Mistral” etc). Putem aprecia că Federația Rusă duce o politică răbdătoare de consolidare a domeniilor unde excelează și de reducere a decalajelor unde este deficitară precum și de asigurare a prezenței acolo de unde s-a retras acum două zeci de ani (exemplu: reconstruirea/ construirea bazelor navale, aeriene și terestre din regiunea Arctică) prin alocarea unor resurse materiale și financiare uriașe (pentru apărare aproximativ 700 miliarde de euro) în următorii cinci ani.

De asemenea, o noutatea a documentului este posibilitatea dislocării de trupe în afara teritoriului național pentru apărarea comunităților de etnici ruși (în acest fel putând fi justificată intervenția în orice stat rezultat din fostele republici sovietice, aplicat în anul 2014 prin anexarea Crimeei) și întrebuințarea preventivă a sistemelor de armament de înaltă precizie, non-nucleare, în interiorul și în afara statului rus.

Putem concluziona, din analiza documentului și a acțiunilor desfășurate ulterior adoptării documentelor, că sunt menajate interesele actorilor principali din UE (Germania, Franța, Italia) lăsând SUA într-o poziție aproape singulară de adversar și NATO în poziția unui actor global ostil ca urmare a tendinței acestuia de a se apropia și întări în vecinătatea granițelor vestice ruse (Polonia și România prin dispunerea de elemente ale scutului antirachetă și de baze militare etc) și de a se apropia de rimland-ul său vestic și sudic (Ucraina, Belarus, Georgia, Azerbaidjean).

Cele două documente, complemantare, scot în relief tendințele imperiale ale celei de-a cincea Rusii (post URSS), dorința refacerii unui imperiu, intangibilitatea spațiului vital rus.

Dar urmare a evoluției situației pe scena europeană și în special a situației din zona Mării Negre, precum și ca urmare a sancțiunilor și măsurilor luate de Occident la acțiunile Federației Ruse din Crimeea și estul Ucrainei, președintele Putin a anuțat la sfârșitul lunii noiembrie 2014 o serie de măsuri, printre care cele mai importante în domeniul securității le apreciem a fi adoptarea unei noi doctrine militare, a unei Carte Albe a apărării și a unui nou program de stat de achiziții de armament nou pentru perioada 2016-2025.

Aceste documente reflectă totodată schimbările bruște survenite în situația geopolitică în ultima perioadă și apariția unor noi amenințări de natură militară (principalele avute în vedere sunt consecințele evenimentelor din Ucraina, Siria și Nordul Africii, extinderea NATO și al scutului antirachetă al SUA) și reflectă și noul rol al Chinei ca partener al Federației Ruse. Se iau în considerare și faptul că marii actori internaționali statali recurg tot mai des la acțiuni indirecte, organizații radicale și extremiste, companii militare private și potențialul de nemulțumire al statului.

Concluzii

Fără a avea pretenția că au fost abordate toate aspectele importante privind evoluția recentă a Federației Ruse, apreciem că aceasta evoluează tot mai mult către statutul de imperiu, că nostalgia imperială este încă vie și joacă un rol important în luarea deciziilor de către elitele aflate la Kremlin.

Semnele unui nou război rece sunt din ce în ce mai vizibile. Prăbușirea monedei naționale pe fondul prăbușirii prețului petrolului, a creșterii prețului produselor de import și a retragerilor masive de capital sunt semne îngrijorătoare pentru economia rusă. De asemenea scăderea prețului petrolului și al gazelor naturale, vor genera o scădere a PIB-ului Federației Ruse, având în vedere că acestea sunt responsabile de 50% din PIB, iar dacă prețul barilului de petrol va scădea sub 60 dolari, în 2015 Federația Rusă nu va renunța la obiectivele sale în Ucraina și se va orienta către est, către Asia, proiectele eurasiatice căpătând o pondere mai mare.

În discursul său anual privind starea națiunii din 4 decembrie 2014, președintele Vladimir Putin menționa: ,,Este inutil să discuți cu Rusia de pe o poziție de forță, chiar și atunci când se confruntă cu dificultăți interne…. Nu ar trebui să uităm lecțiile trecutului. Așa cum Hitler a eșuat în ideile sale mizantropice, el nu a reușit să distrugă Rusia…. Nu ne vom lăsa atrași într-o cursă a armelor, dar nimeni nu va putea obține avantaje militare asupra Rusiei”.

Dilema strategică a Federației Ruse stă în faptul că are o suprafață imensă și de aceea multe fronturi de apărat împotriva unor potențiali rivali externi și factori de risc interni. Pe plan intern, soluția este dirijarea energiilor populației spre o atitudine revanșardă, promițându-se revenirea țării în arena internațională ca o mare putere, așa cum a fost sute de ani. Ideea inoculată în conștiința maselor de revenire la trecutul glorios, au asigurat dirijarea nemulțumirii populației către factorul extern. Pentru a nu lupta pe mai multe fronturi Rusia și-a asigurat două fronturi. Astfel a purtat negocieri cu Japonia, dând de înțeles că este dispusă să analizeze problema Kurilelor și chiar că ar fi dispusă să cedeze cele două insule din sudul arhipelagului. A desfășurat acțiuni de strângere a cooperării cu China și cu statele din Asia Centrală în diferite formate de cooperare economică sau pentru securitate. Când cele două fronturi au fost asigurate, a acționat în vest cu rezultate deosebite. Apreciem că acțiunile sunt abia la început și nicidecum spre finalul lor.

Federația Rusă a obținut câștiguri strategice fără să folosească armele și va continua să acționeze metodic, cu răbdare, folosindu-și toate atuurile. Lenin spunea ,,capitaliștii ne vor oferi spre vânzare tocmai funia cu care îi vom spânzura” și a avut mare dreptate. Franța va fabrica nave Mistral, Germania construiște baze și investește în tehnologia de vârf în Rusia, SUA la fel. În zona extinsă a Mării Negre, Federația Rusă are o mai mare libertate de acțiuni.

3.2. SCHIMBĂRI GEOPOLITICE ÎN ZONA

EXTINSĂ A MĂRII NEGRE

Marea Neagră a devenit un complex de securitate la sfârșitul anilor ’90, ca urmare a evoluției relațiilor postbelice.

Zona Mării Negre este disputată între trei macro-complexe de securitate reprezentate de blocul euro-atlantic, Orientul Mijlociu și spațiul ex-sovietic. Faliile care despart cele trei macro-complexe se intersectează și constituie un triunghi imaginar strategic (care corespunde Mării Negre).

Figura 3.10.-Țări riverane la Marea Neagră, Sursă:www. marea-neagra

Geopolitica acestei regiuni este influențată puternic de acțiunile interne și de aspirațiile în plan extern ale puterilor regionale mai mari cum sunt Federația Rusă și Turcia și a statelor mai mici cum sunt România, Ucraina, Bulgaria care doresc să-și asigure securitatea în cadrul mecanismelor specifice regionale dar și a celor europene și NATO. Celelalte state mai mici (Moldova, Georgia, Armenia, Azerbaidjan) nu sunt integrate în complexe de securitate și privesc cu teamă evoluție relațiilor geopolitice.

În ultimii ani, regiunea Mării Negre a căpătat consistență concretizată în atenția pe care o acordă UE și SUA. Atenția este generată de mai mulți factori. Unul este că Marea Neagră reprezintă punctul de plecare/ intrare în Noul Orient Mijlociu, iar fără cooperarea statelor din zonă, accesul nu se poate produce. Este exprimat și punctul de vedere că cine controlează Marea Neagră va controla și cele mai importante zone din Noul Orient Mijlociu. Zona Mării Negre (ZMN) reprezintă și locul prin care trece ,,noul drum al mătăsii” prin care se vor transporta resursele energetice (petrol și gaze) de care este dependentă UE.

ZMN poate deveni o parte a Europei, în condițiile în care toate statele riverane, mai puțin Federația Rusă, doresc să fie acceptate în UE. Dar ZMN reprezintă și o sursă de riscuri, în condițiile în care o serie de conflicte ,,înghețate” sunt dispuse într-un arc de cerc în țările care au provenit din fosta URSS la care se adaugă conflictul cel mai periculos, cu implicații încă imprecis determinate, din Estul Ucrainei, la care se adaugă primul act de modificare prin forță a granițelor unui stat, reprezentat de anexarea Crimeii la Federația Rusă.

ZMN a intrat în atenția întregii lumi prin faptul că de puțin timp și-a reactivat potențialul destabilizator geopolitic, cu implicații care pot fi chiar globale. În ultimii ani a apărut conceptul de ,,Zona Extinsă a Mării Negre” care definește o regiune nu după criteriul geografic ci mai degrabă după criterii politico-economice, incluzând statele riverane Grecia, FRI Macedonia, Albania, Serbia, Muntenegru, Ungaria, Slovacia, Moldova, Armenia și Azerbaidjan.

Zona Extinsă a Mării Negre (ZEMN) este poziționată la granița dintre Europa și Asia, dintre Federația Rusă și Noul Orient Mijlociu, leagă Europa de Sud-Est de Europa Occidentală prin fluviul Dunărea, este intersecția a două axe: Marea Neagră și Marea Mediterană și Asia Centrală și Europa Occidentală.

Există mai multe poziții cheie în ZEMN care contribuie la creșterea importanței sale strategice și geoeconomice cum sunt: strâmtorile Bosfor și Dardanele care permit accesul la Oceanul Planetar, controlate de un singur stat: Turcia; Peninsula Crimeea – un bastion avansat, un adevărat ,,portavion” bine ancorat la uscat cu importante facilități aeronavale și terestre; vărsarea Dunării în mare și navigația cu nave maritime pe brațul Sulina, până la Brăila; Insula Șerpilor a cărei importanță a crescut în ultimii ani atât din punct de vedere economic (pentru delimitarea Zonei Exclusive Economice) cât și militare (dispusă în apropierea Crimeii); litoralul georgian, punct de acces a conductelor din Asia Centrală.

Evenimentele în ZEMN sunt influențate în mare măsură de Federația Rusă, mai ales de când Vladimir Putin și-a început cel de-al treilea mandat prezidențial, bazându-și autoritatea pe naționalismul și religiozitatea ortodoxă a poporului rus, acestea având un impact puternic asupra minorităților ruse de pe teritoriul fostelor republici unionale. Din considerente strategice o parte a fostelor republici sovietice oscilează în a intra în sfera de influență rusă care prezintă proiectul Uniunii Eurasiatice (Belarus, Kazakstan, Armenia etc), altele sunt neimplicate (Azerbaidjean, Uzbekistan etc), iar o altă parte ezită în a intra în sfera de influență euroatlantică (Ucraina, Moldova, Georgia).

Federația Rusă exploatează orice oportunitate pentru a descuraja manifestările de independență ale fostelor republici unionale având interesul de a crea un cordon sanitar/ cordon de securitate între spațiul de influență euroatlantic și propriul spațiu de influență. Este ceea ce diplomația rusă mai numește această zonă drept ,,vecinătatea apropiată”. Aderarea la instituțiile euroatlantice a statelor din estul european a fost apreciată de Federația Rusă ca o politică a SUA de îngrădire, iar acțiunile impuse de crearea scutului antirachetă ca un act provocator la adresa securității sale, ca o amenințare. În această logică Federația Rusă se opune integrării fostelor republici unionale în mecanismele economice și de securitate euroatlantice (în special ale Moldovei și Georgiei). În aceste condiții Ucraina a refuzat să intre în mecanismele de securitate inițiat de Federația Rusă pe motiv că-și dorește o politică de neutralitate pe plan internațional.

Criza s-a adâncit atunci când în noiembrie 2013 pe fondul intensificării contradicțiilor pe plan intern dar și pe plan extern, președintele Ucrainei Viktor Ianukovici, a refuzat să mai semneze Acordul de Asociere și Liber Schimb cu UE la Vilnius, ceea ce marca renunțarea la calea europeană și semna un acord similar cu Federația Rusă, pentru asocierea la Uniunea Eurasiatică, proiect inițiat de președintele Vladimir Putin. Motivul acestui act a fost oferta cu mult mai generoasă a Rusiei, constând în fonduri de 15 mld.$ și concesii economice.

În cazul Ucrainei, țară de tranzit a magistralelor de petrol și gaze din Asia Centrală și Siberia spre Europa, Federația Rusă a folosit șantajul economic de-a lungul timpului, pentru a ridica obstacole în calea parcursului european al Kievului.. Totodată, Ucraina, cu o populație de peste 45 milioane de locuitori are vulnerabilitatea unui popor cu o identitate națională în criză, insuficient elucidată, volatilă, lipsită de omogenitate. De asemenea Ucraina este un stat închegat artificial, prin împrumuturi și donații teritoriale, cu o scindare internă între est și vest de-a lungul istoriei, scindare de natură etnică, religioasă, culturală, lingvistică și economică. Această scindare istorică a creat o falie între filoruși și filoeuropeni, fiecare parte având o reprezentare de aproape 50% în Parlament.

Ulterior actului de la Vilnius se organizează proteste de stradă care au ca rezultat alungarea președintelui Viktor Ianukovici (care fuge în Federația Rusă). Se estimează că peste 1 milion de persoane au fost implicate în demonstrațiile de stradă, care s-au extins în special în regiunile din vest, au fost utilizate arme de foc cu muniție letală de ambele părți implicate, s-au înregistrat peste 100 de morți și mari distrugeri de imobile. Spre onoarea sa, armata ucrainiană a refuzat să se implice în reprimarea manifestanților. După fuga lui Viktor Ianukovici, pentru a nu se intensifica acțiunile violente și transformarea în război civil, Parlamentul s-a autodizolvat și s-a emis un nou pachet legislativ pentru suspendarea președintelui Viktor Ianukovici și punerea acestuia sub acuzare, formarea unui guvern provizoriu, anunțarea de alegeri anticipate, amnistierea arestaților politici, acordarea de compensații financiare victimelor revoluției iar unele au avut o tentă antirusă, cum a fost interzicerea folosirii limbii ruse în școli și administrație. Ulterior fugii președintelui în regiunile din sud și din est au izbucnit altercații între susținătorii noii puteri și cei ai opoziției iar încercările de negociere între tabere nu au dus la nicio soluție.

Menționăm că, istoric, Rusia Moscovită își are originea în Rusia Kieveană și în consecință Federația Rusă a acționat rapid și cu hotărâre aplicând identic tiparul kosovar aplicat Serbiei: a retras emisarul aflat la negocierile de la Kiev, a anexat Crimeea, nu a recunoscut noul guvern ales, apreciind că este o lovitură de stat, și-a retras oferta de sprijin financiar pentru Ucraina. În Crimeea, anexarea s-a produs fără violență și prin utilizarea unor contigente militare fără însemne, așa cum au acționat și SUA în Irak, care eludează reglementările internaționale. Vladimir Putin a început să aplice cartea etnicilor ruși și a contigentelor militare ,,voluntare”, cu tactici specifice bolșevismului de cucerire a puterii: infiltrarea agitatorilor propagandiști și a agenților de influență, tranzitul de turiști etc.

Ulterior, s-au organizat referendumuri care au legalizat prin vot independența Crimeii și cererea de unire cu Federația Rusă, anexarea devenind de facto. S-au dispus măsuri de reorganizare și administrare a provinciei dar și pentru organizarea unui dispozitiv militar deosebit de puternic constând în peste 40 000 militari, zeci de elicoptere și de nave de război și submarine, sute de tancuri și piese de artilerie și peste 100 de avioane cu destinații diferite. Măsurile au fost luate rapid, deoarece exista riscul ca bazele militare navale de la Sevastopol și Balaklava precum și aeroporturile și bazele terestre să fie transferate către NATO în condițiile în care Ucraina adera la NATO.

În urma acestor acțiuni ale Federației Ruse, Occidentul a răspuns cu sancțiuni economice, a căror efecte încep să se vadă, vizate fiind persoanele publice și companiile administrate de stat și private aparținând susținătorilor guvernului.

În celelalte provincii situate în sud-estul Ucrainei (care nu i-au aparținut acesteia decât scurte perioade de timp), locuite în special de filoruși au apărut rapid structuri militare fără însemne care s-au declarat contrarevoluționare, etnicii ruși au ocupat sediile unor instituții de stat și produc altercații între reprezentanții celor două tabere, soldate cu victime.

Pentru rezolvarea situației, guvernul provizoriu decide întrebuințarea forțelor armate, propunându-și să recapete controlul în provinciile din sud-est, unde forțele de ordine nu mai făceau față. Forțele insurgente au folosit armament individual și echipamente militare majore (tancuri, TAB-uri, MLI-uri, instalații de lansare a rachetelor, artilerie de toate calibrele, etc) furnizate, se apreciază, de armata rusă, reușind să doboare elicoptere și aeronave cu destinații diferite, să distrugă blindatele și tancurile forțelor guvernamentale, să producă numeroase victime în rândul acestora. Conflictul a escaladat, efectivele și mijloacele întrebuințate sunt din ce în ce mai numeroase, mai puternice și mai diversificate iar numărul victimelor a depășit cifra de 7 000, după unii analiști.

Federația Rusă, ca și Ucraina de altfel, a desfășurat acțiuni specifice războiului psihologic și mediatic, a declarat că nu sprijină nici cu efective nici cu echipamente militare pe insurgenții, numiți eufemistic ,,forțele de autoapărare”, blamează Kievul de escaladarea conflictului, de crime de război, de folosirea disproporționată a forței, că utilizează forța împotriva civililor, că unitățile de voluntari sunt constituite din ,,voluntari” din vestul Ucrainei, unii având chiar orientare fascistă.

Apreciem că Rusia se bazează pe revitalizarea panslavismului, pe extinderea cât mai mult a Federației Ruse, pe crearea de noi conflicte înghețate pentru a-și consolida o linie de demarcație a zonei sale de influență, de cea a NATO, care să plece de la Kaliningrad, să treacă prin Transnistria și anexările teritoriale din Georgia (Abhazia și Osetia), această limită incluzând și Ucraina care trebuia disciplinată. Acest aliniament include ieșirile la Marea Baltică, Marea Neagră și Marea Caspică care-i permit să comunice cu oceanul planetar.

Temerile Occidentului sunt legate de posibilitatea extinderii crizei, de evoluția acesteia spre război cu impact la nivel regional sau global chiar. Se dorește o întărire a aliniamentului estic al Alianței, pe axa Marea Baltică, Marea Neagră, Marea Mediterană.

Am descris concis evoluția evenimentelor, dar în continuare vom încerca să prezentăm care au fost obiectivele, efectele acestor acțiuni, precum și scenarii/ evoluții posibile. Astfel, apreciem că imperativele care au determinat acțiunea în Ucraina pot fi formulate astfel: Federația Rusă – o superputere nucleară; Federația Rusă – o mare putere a lumii; Federația Rusă – putere politică, culturală, diplomatică și militară în spațiul ex-sovietic. Ceea ce este nou nu sunt obiectivele ci modul de punere în aplicare, de atingere a acestora. Acțiunile totuși au generat un efect negativ elementelor acestei triade geostrategice, deoarece Federația Rusă s-a autoizolat, s-a destabilizat economic și a generat modificarea relațiilor între UE și Ucraina. Totuși, populația a votat majoritar independența Crimeei de Ucraina și unirea cu Federația Rusă.

La începutul anului 2014 situația Ucrainei era dezastruoasă. Visteria era goală, corupția era un fenomen generalizat (era pe locul 144 din 177 state de pe „Index of Transparency International”), starea armatei și a celorlalte structuri/ elemente de securitate erau critice, sărăcia era un fenomen generalizat.

Evenimentele din Ucraina și implicațiile economice – PIB-ul Crimeei, Donețk-ului și Luhansk-ului reprezintă aproximativ 30% din PIB-ul Ucrainei, monedele naționale ale Ucrainei și Federației Ruse (grivna și rubla) cunosc o depreciere accentuată; sunt anulate o serie de proiecte de investiții în economia celor două state; sunt retrase mari cantități de valută astfel încât statele sunt nevoite să intervină; este nevoie de sprijin financiar extern, în special pentru Ucraina (peste 27 mld. $).

Menționăm totuși că impunerea sancțiunilor împotriva Federației Ruse a avut în atenție și implicațiile pentru economiile occidentale, având în vedere dependența Occidentului de resursele energetice ruse, precum și de desfacerea produselor pe piața rusă. Dar și Rusia are nevoie de tehnologie occidentală precum și de resursele financiare ale acestuia. Subliniem totuși, că nu toate legăturile de afaceri au fost suspendate, ci doar cele care aveau legătură cu complexul militar industrial și cu personalitățile din aparatul administrativ-economic care au participat la decizia de anexare a Crimeei și sprijin al acțiunilor din Donbas. Au fost afectate contractele cu Rosoboronexport de furnizare a elicopterelor pentru Afganistan, de furnizare a navelor tip „Mistral” de către Franța, acțiunile B.P., Chevron, Exxon-Mobile în Federația Rusă și în special în zona Oceanului Arctic.

Dar evenimentele din Ucraina au generat o nouă paradigmă a apărării colective adoptată la Summit-ul NATO din Țara Galilor din septembrie 2014. Principalele caracteristici ale acestuia, măsurile pe care le impune precum și semnificația pentru România, sunt abordate deja într-un alt capitol. Menționăm doar că au fost revizuite bugetele militare ale diverselor state, au fost modificate planurile de modernizare a structurilor militare și a conceptelor operaționale, conformându-se proverbului „Pentru a menține pacea trebuie să te pregătești de război”.

Evenimentele din 2014 din regiunea Mării Negre au produs modificări în geopolitica regiunii extinse a Mării Negre, principalele fiind:

– s-a adoptat o nouă paradigmă a apărării NATO, cu efecte și în zona Mării Negre;

– Federația Rusă a decis să crească bugetul apărării în condițiile în care bugetul celorlalte ministere a fost redus, pentru a respecta programul multianual de restucturare și modernizare a forțelor ruse; s-a întărit dispozitivul militar al Comandamentului Operațional Strategic „SUD” care include și regiunea Mării Negre, inclusiv zona Caucazului; Federația Rusă amenință cu dislocarea de forțe nucleare în Peninsula Crimeea; Flota Mării Negre a devenit prioritară;

– Federația Rusă a adoptat un nou tip de conflict, cel hibrid, pentru care a demonstrat că este foarte bine pregătită; a adoptat o nouă strategie militară prin care se subliniază că NATO este o amenințare iar folosirea armelor nucleare nu este exclusă, în condițiile în care NATO a dezvoltat sisteme de armamente convenționale, cu capacitate de distrugere similară celor nucleare;

– Federația Rusă și-a propus și a acționat pentru a-și asigura controlul Mării Negre și al resurselor energetice: dispunerea de sisteme de rachete sol-aer și sol-sol în Crimeea; redislocarea aviației de bombardament strategic și a aviației multirol; dislocarea unei mari cantități de trupe și echipamente militare (40 000 militari. sute de tancuri, piese de artilerie și blindate, sisteme de război electronic, trupe pentru operații speciale, peste o sută de nave de suprafață de luptă, întărirea flotei Mării Negre cu 6 corvete din clasa „Krivak” și 6 submarine din clasa „Kilo” modernizate; achiziționarea de către Rosneft a 49% din acțiunile terminalului petrolier al portului Poti, terminal cu importanță strategică deoarece asigură controlul întregului coridor energetic de sud (al Caucazului); transformarea Turciei în bază de transport și redistribuire a resurselor energetice din Federația Rusă și Asia Centrală pentru Europa; Federația Rusă are dispuse în Crimeea capabilități care-i asigură culegerea de informații din întreaga Regiune Extinsă a Mării Negre (REMN), precum și lovirea oricărui punct din zonele ostile;

– a generat o reajustare a orientărilor în politica externă a Turciei: aceasta a încheiat un program de achiziție a unor sisteme de apărare antirachetă produse în China, în valoare de peste 4 miliarde de dolari, mijloace cu performanțe excelente (apreciate de unii specialiști ca fiind chiar superioare celor americane Patriot, celor rusești S-400 și a celor europene FD-2000), chiar dacă nu sunt interoperabile cu sistemele NATO; de asemenea manifestă o orientare din ce în ce mai accentuată pentru Uniunea Eurasiatică și Organizația de Cooperare de la Shanghai (ceea ce poate presupune renunțarea la aderarea la Uniunea Europeană); în felul acesta China intră în mecanismele de securitate ale Mării Negre și în clubul marilor furnizori de echipamente militare de înaltă performanță;

– Federația Rusă s-a retras din grupul consultativ care monitorizează Tratatul privind Forțele Armate Convenționale, apreciind că acesta este respectat de statele occidentale, dar a inițiat negocieri pentru un nou tratat care să țină cont de realitățile și de interesele sale;

– Federația Rusă urmărește, apreciem, o federalizare a Ucrainei, obiectiv mai avantajos decât ocupația, deoarece federalizarea îi poate asigura controlul deciziilor politice la nivel central prin reprezentanții filo-ruși și din Donbas, și suportarea efortului de reconstrucție a Donbasului de către guvernul central al Ucrainei, pe când ocuparea și încorporarea Ucrainei presupune și povară pentru Kremlin, în special în ce privește efortul de reconstrucție a provinciilor devastate de război.

Apreciem de asemenea că soluția pentru rezolvarea crizei din Ucraina nu poate fi decât negociată, indiferent de formatul sistemului adoptat, nici un conpromis nefiind prea mare având în vedere distrugerile pe care le poate genera o soluție militară. O soluție negociată adoptată, presupune reforme transformaționale care trebuie să stea la baza viitorului Ucrainei, reforme care să asigure descentralizarea, securitatea economică și adoptarea unui statut de stat nemembru (nealiniat, neutru) de demersurile de aderare la NATO le apreciem ca fiind iraționale și nu ar face decât să agraveze conflictul. Ucraina poate fi nu un motiv de dispută, ci o punte de legătură între Est și Vest. Dar această soluție, pașnică, negociată, trebuie acceptată la nivel intern, de toate forțele politice precum și de către toate comunitățile etnice, a căror interese trebuie recunoscute și promovate.

Totodată, apreciem, că este necesară o schimbare de abordare a problemelor din Ucraina, Siria și Irak de către administrația SUA, în care Turcia și România pot fi pilonii principali, strategie care să presupună abordarea integrată a zonei și oferirea de garanții de către SUA aliaților săi din zonă. Problema din ZEMN și Noul Orient Mijlociu trebuie abordată integrat, un teatru de operații – Marea Neagră cu două probleme distincte.

3.3. TURCIA – PUTERE REGIONALĂ ÎN ASCENSIUNE

Turcia care are o poziție strategică pe țărmul sudic al Mării Negre, controlând strâmtorile Bosfor și Dardanele, își exercită o influență substanțială în mediile musulmane din Noul Orient Mijlociu și Balcani, are o putere militară redutabilă, fiind un pilon de bază al NATO la flancul sudic al organizației, are o populație numeroasă de aproximativ 80 de milioane de locuitori (dintre aceștia aproximativ 20% fiind de naționalitate kurdă). Împreună cu România și Bulgaria, Turcia asigură o platformă strategică de acțiune a NATO în direcția Caucazului de Sud și a nordului Mării Negre în noul context al situației internaționale, generat de evenimentele din Ucraina.

În mediile politice și academice ale Turciei, în ultimul secol s-au vehiculat două importante pan-idei, cea a pan-turcismului și cea și cea a neo-otomanismului. Pan-turcismul, ca pan-idee, a fost fundamentat de ministrul turc de război, Ismail Enver Pașa, la începutul seculului al XX-lea, a avut un deosebit ecou în perioada războiului civil din Rusia din perioada 1918-1922, în contextul în care în aceea perioadă, Turcia reprezenta un pilon al politicii germane în spațiul Mării Negre.

Ca urmare a eșecului Turciei din primul război mondial, este generată o abandonare a ideilor panturcismului de aproximativ 70 de ani, până în anii ’90, când se produce o renaștere a acestui concept atât în Turcia, cât și în Azerbaidjan și Crimeea.

În prezent, politica externă a Turciei promovează o altă pan-idee, cea a neo-otomanismului (care își are originea în pan-turcism) prin angajamentele pe care și le-a asumat față de statele în care a existat o prezență otomană și față de cele arabe cu majoritate musulmană sunnită.

Figura 3.11.-Turcia, Sursă: map-of-turcia

Neo-otomanismul nu are doar o componentă politică, ci și una economică, nu se limitează doar la teritoriile care au fost sub ocupație otomană, ci se impune și în Asia și în Africa. Turcia, în prezent, apreciem că își dorește un statu-quo a lumii islamice, iar pentru a-și realiza acest obiectiv își va utiliza toate atuurile și instrumentele de care dispune, ca vectori, în special pe două direcții: Balcani și Noul Orient Mijlociu spațiu din care face parte.

Pentru acțiunea pe direcția Balcanilor, Turcia va folosi mecanismul Procesului de cooperare al Europei de Sud-Est (SEECP), creat în 1996. Responsabilii politicii externe ai Turciei, în ultima perioadă, apreciază că secolul XXI, trebuie abordat ca ,,o perioadă de restaurare, construcție și cooperare, în sensul de a dezvolta un nou spirit de acțiune comună; construcție și cooperare în sensul de a depăși frustrările din ultimele decenii și de a răspunde la provocările următoarei perioade”.

În condițiile în care UE nu va continua efortul de extindere în Balcanii de Vest, unde Turcia a investit și continuă să investească masiv, Ankara va propune acestor state propria sa cale de integrare, care ar putea fi acceptată de Albania, Kosovo, Bosnia și Herțegovina și Macedonia (s-ar crea astfel un bloc de cooperare regională sub conducerea Turciei). Această inițiativă va genera, mai mult ca sigur, opoziția Serbiei.

Pe direcția Caucazului, parte componentă a Noului Orient Mijlociu, Turcia acționează ca o veritabilă placă turnantă, reprezentând o piesă politico-militară esențială și platformă a rutelor energetice alternative.

Apreciem că Noul Orient Mjlociu reprezintă pentru Turcia o sursă suplimentară de tulburări și conflicte, în care va fi implicată, dar oferă și importante oportunități de confirmare ca lider a lumii islamice, în condițiile în care țările islamice nu au azi un lider oficial.

Turcia este cel mai estic punct al Europei, dar în același timp cel mai vestic punct al Asiei . Situată fiind la confluența civilizațiilor, Turcia a căpătat un rol de arbitru pe scena internațională. Criza din Siria și programul nuclear al Iranului au propulsat Turcia în prim-planul regiunii Noului Orient Mijlociu, fiind chemată să participe la organizarea acesteia. În acest context, parteneriatul Turciei cu SUA este piatra de temelie a unei soluții optime pentru o regiune răscolită de suflul „Revoluției de Iasomie” arabe, incertitudinile cauzate de opțiunile islamiste ale noilor guverne instalate dar și de deficitul resurselor financiare și economice și a șomajului foarte ridicat.

Este un moment în care Ankara și Washingtonul cooperează pentru a asigura stabilitatea în Irak, reducerea ambițiilor Iranului, eliminarea regimului lui Bashar al-Assad și asigurarea unor rute pentru resurse energetice viabile în Europa.

Numeroși specialiști occidentali își pun întrebarea dacă Turcia este o țară emergentă care contează. Răspunsul pe care-l dau aceștia este da. Astfel, „era Erdogan” a adus prosperitate dar a impus și continuă să impună încă, modernizarea sistemului politic cât și a celui administrativ. Urmare a importanței economice a Turciei, fosta capitală a Imperiului Otoman, Istanbul, a fost desemnat în 2012 și 2014 gazda Forumului Economic Mondial.

Principalele subiecte discutate de liderii lumii finanțelor mondiale au fost criza europeană și transformările sociale care au loc în lume, în special în Orientul Mijlociu. Crizele care au afectat toți vecinii Turciei au atras atenția asupra acesteia datorită creșterii profilului său internațional și rapidei sale creșteri economice. De asemenea atenția a fost generată și datorită încercării liderilor turci de a transforma Istanbulul într-un centru financiar mondial care să rivalizeze cu Dubaiul sau chiar cu Londra.

Summit-urile de la Istanbul au avut loc într-un moment de răscruce pentru finanțele mondiale și într-un moment în care s-au intensificat temerile investitorilor față de expansiunea crizei din zona euro. În același timp, în zona lumii arabe, tensiunile politice se mențin la cote ridicate ca urmare a războiului civil din Siria și a tranzițiilor dificile, însoțite de convulsii, din Egipt, Libia și Tunisia, în urma Revoluției de Iasomie.

În cadrul summit-urilor de la Istanbul au fost expuse realizările țării din ultimii ani: creștere economică într-un ritm mediu anual de aproximativ 9%, o triplare a PIB-ului în dolari (la aproximativ 800 miliarde), creșterea investițiilor străine, intensificarea comerțului exterior, creșterea venitului pe cap de locuitor (aproximativ 10 500 USD), stabilitate economică. Creșterea economică a Turciei este însoțită și de inflație. Urmare a acestor realizări, economia Turciei ocupă un important loc 17 în ierarhia mondială.

Se apreciază că, la sfârșitul anilor 2050, Turcia se va situa în primele 10 state ale lumii sub aspect economic.

Este Turcia o superputere regională cu economie emergentă? Pentru a răspunde trebuie să definim ce este o superputere: o țară care are capacitatea de a-și proiecta forța dominantă în lume, de cele mai multe ori (simultan, în mai multe regiuni de pe glob).

O superputere nu este puternică numai din punct de vedere militar fiind, de asemenea, puternică economic și stabilă politic. Analizând cerințele pe care le implică definiția, apreciem că Turcia poate avea acest statut. Turcia leagă Asia de Europa, geografic și cultural, și ocupă o poziție geopolitică cheie, este a 17-a economie mondială, este nodul strategic al liniilor de transport energetic, este o voce a lumii musulmane moderne, este un membru al NATO care poate juca un rol important în procesul de pace între Occident și Orientul Mijlociu, are un rol diplomatic foarte activ (denumit de unii analiști ca fiind „neo-otoman” referindu-se la vechiul imperiu care a precedat statul modern de azi) pe harta lumii.

Turcia este un amestec de cultură islamică și civilizație occidentală, dispusă pe două continente. Cu o populație de aproximativ 80 milioane de locuitori, majoritar musulmană, este al doilea stat cu forțe active în NATO, are un potențial militar, economic, cultural și ideologic în ascensiune. Rolul său de putere regională a crescut în special după dezintegrarea fostei URSS, la începutul anilor ’90, rivalul său istoric.

Turcia, motivată de noile realități militare, geopolitice și geostrategice, și-a propus, și în parte a reușit, să umple acest vid de putere creat de Federația Rusă, ca succesoare a URSS, care se afla în plină degringoladă economică, politică, socială și ideologică, pierzându-și prestigiul de superputere și diminuându-și drastic spațiul de influență. Totodată și-a proiectat o strategie care să-i permită să acceadă la poziția de lider în procesul de realizare a stabilității în zonă, să facă față amenințărilor și riscurilor asimetrice, să-i fie recunoscut statutul de port-drapel al intereselor lumii islamice, să fie deschisă dialogului cu Occidentul.

Relansarea economică i-a permis să-și diversifice și multiplice relațiile de schimb și cooperare cu statele și organizațiile din Europa, din zona eurasiatică sau asiatică.

Toate țările implicate în aceste relații economice înregistrează avantaje. Astfel volumul comerțului extern al Turciei cu statele euroasiatice a crescut de la 10 miliarde de dolari, în 1997, la 100 miliarde de dolari, în 2014.

Poziția de stat de tranzit îi conferă Ankarei o poziție extrem de avantajoasă la masa negocierilor care se desfășoară atât pentru achiziția de gaze naturale și petrol, pentru consumul propriu, cât și pentru construirea infrastructurii de transport al resurselor energetice destinat în special UE. Această poziție îi asigură Turciei numeroase beneficii în relația cu UE, Federația Rusă, Azerbaidjan și cu celelalte state din Noul Orient Mijlociu (este chiar de neînlocuit pentru Azerbaidjan, care în lipsa opțiunii de transport prin Turcia, nu va putea să exporte gaze naturale în Europa).

Asupra Turciei nu pot fi făcute presiuni de către niciun stat din UE și nici de vreun consorțiu internațional, în felul acesta asupra formei finale al Coridorului Sudic vor decide doar Turcia și Azerbaidjan. Apreciem că în relația Turciei cu Azerbaidjanul, avantajată este Turcia (ca stat de tranzit care poate pune presiune asupra Azerbaidjanului). De asemenea, implementarea proiectelor care ar asigura statelor europene surse alternative de aprovizionare cu gaze depinde de politica Turciei, care dorește să obțină beneficii cât mai mari din exploatarea câmpului gazeifer Shah-Deniz, preț mai mic pentru gazele destinate consumului propriu, precum și diversificarea importurilor energetice, în condițiile în care 60% din necesarul este asigurat prin importuri din Rusia.

Turcia va deveni o platformă de transport al gazului rusesc spre Europa, cât și în alte direcții, rol pe care l-a căpătat în urma vizitei la Ankara a președintelui rus Vladimir Putin, la începutul lunii decembrie 2014.

Cu acest prilej Federația Rusă a anunțat că renunță la construcția gazoductului South Stream, din cauza obstacolelor ridicate de UE, a poziției neconstructive manifestată de aceasta și în special acuză oficialii de la Bruxelles că au făcut presiuni asupra Bulgariei să renunțe la proiect.

În locul acestuia, Federația Rusă va construi gazoductul Turkish Stream pe teritoriul Turciei care va transporta peste 63 miliarde metri cubi (din care 20 % pentru Turcia) până la granița cu Grecia și Bulgaria, proiect care va costa 40 de miliarde de dolari și care va fi finalizat în 2018. Totodată, Federația Rusă va construi prima centrală nucleară electrică a Turciei, proiect care va costa aproximativ 20 miliarde dolari. În felul acesta Turcia își va spori valoarea geopolitică și geoeconomică, de pivot regional.

Ca să satisfacă premisele admiterii în UE, Turcia a instituit reforme drastice, care au transferat puterea politică. Progresele realizate în Turcia constau în reformarea sistemului juridic, diminuarea rolului armatei în politica statului, consolidarea dreptului la libera asociere și exprimare, conferirea de drepturi minorităților, în domeniul educației, abolirea pedepsei cu moartea și eliminarea torturii și reducerea inflației. Un aspect negativ al relațiilor dintre Turcia și UE este problema cipriotă și problema kurdă.

Turcia poate constitui o punte între UE și Orientul Mijlociu, între două culturi și două religii, urmare a poziției sale geografice. Integrarea Turciei în UE poate constitui un model care îmbină democrația și modernismul cu Islamul. Se poate aprecia că Europa transmite islamului că acesta nu este incompatibil cu democrația. Astfel, modelul acceptat de Turcia poate fi proiectat mai des în Noul Orient Mijlociu iar reformele instituite de către aceasta pot influența situația din Egipt, Siria, Tunisia, Libia și alte țări din Consiliul de Cooperare al Golfului (CCG) și din nordul Africii, care ar putea conduce astfel spre modernitate.

Poziția strategică a Turciei poate asigura UE un rol important în relațiile cu Orientul Mijlociu prin prezența acestora în zonele pivot ale lumii. Se asigură astfel stabilitate în balanța geopolitică a regiunii. Vecinătatea UE cu Orientul Mijlociu va asigura nu doar probleme ci și oportunități. Prin aderarea la UE a Turciei, uniunea va deveni cel mai influent actor în zonă. UE și-ar asigura, astfel, statutul de actor global în relațiile internaționale, în special cu regiunea Noului Orientul Mijlociu.

Tratativele de aderare a Turciei la Uniunea Europeană, s-au împotmolit în ultimii ani din cauza următoarelor probleme: divergențe aparent inflexibile în problema Ciprului, din motive culturale, sociale și religioase și mai ales din cauza ostilității fățișe a unor lideri europeni în frunte cu președintele francez Nicolas Sarkozy. Frustrați de tergiversarea tratativelor, liderii de la Ankara, în declarațiile lor, au diminuat importanța aderării la UE.

Putem aprecia că Turcia are potențialul de a-și crește influența politică și economică în spațiul fostului imperiu otoman și în cel islamic în general. Totodată, Ankara nu mai privește integrarea europeană ca un lucru neapărat de dorit, mai ales în condițiile în care UE s-a dovedit fragilă în timpul ultimei crize economice, ceea ce a contrastat cu menținerea ascensiunii economiei proprii. În prezent SUA și UE au mai multă nevoie de Turcia decât invers, urmare a rolului de pivot geopolitic. În prezent, orientarea strategică a Turciei nu este către UE, ci mai degrabă către BRICS.

În context, este posibil ca în viitor să existe BRICST – un ansamblu de puteri regionale emergente, unele cu aspirații de mari puteri, caracterizate de mari ambiții.

Apreciem că sub conducerea lui Recep Tayyip Erdogan, Turcia a aplicat magistral principiile de realpolitick, iar răcirea relațiilor cu UE și SUA (mai ales după evenimentele din parcul Gezi, din anul 2013, când SUA au fost acuzate de generarea și prezentarea părtinitoare a acestora) a declanșat o afirmare a Ankarei pe scena internațională, o lărgire a spațiului de influență și o dezvoltare de noi relații economice.

Turcia, datorită puterii economice, poziției geografice, relațiilor istorice și influenței sale în lumea occidentală și musulmană aspiră la rolul de lider al mișcării islamice contemporane realizată de nucleele etnice musulmane din vecinătatea faliilor de civilizație, care militează pentru renașterea și instaurarea hegemoniei islamice în lume: nucleul turcofon, nucleul iranian, nucleul arab, nucleul pakistanez, nucleul indonezian la care se adaugă republicile autonome din Federația Rusă.

Aceste aspecte justifică de ce SUA, atunci când elaborează strategiile politicii sale externe, țin cont de emergența centrelor de putere din aria statelor musulmane și apariția statelor pivot (Turcia, Pakistan, Indonezia, Iran, Egipt, Algeria, Arabia Saudită și Uzbekistan).

Turcia deține mai multe atu-uri inaccesibile principalilor săi rivali pentru statutul de stat nucleu lider al Islamului. În primul rând, populația sa, de aproximativ 80 de milioane de locuitori este sunnită, la fel ca majoritatea comunității musulmanilor, spre deosebire de cea a Iranului învecinat, majoritar șiită. În al doilea rând, odată cu ascensiunea la putere a conservatorilor islamiști moderați din AKP-ul președintelui Erdogan, Turcia este percepută, pe drept cuvânt, ca fiind cea mai funcțională democrație din lumea musulmană, scăpând, în același timp de eticheta de aliat necondiționat al SUA și UE. Apoi, spre deosebire de Pakistanul în conflict etern cu India sau Nigeria, a cărei populație este pe jumatate creștină, Turcia nu este „ancorată” într-o dispută teritorială, internă sau externă, atât de gravă încât să-i acapareze întreaga politică externă.

În sfârșit, dar nu mai puțin important, celălalt stat care și-a mărit influența în contextul revoluțiilor arabe este Regatul Saudit, însă intervențiile armate ale acestuia impotriva manifestanților din Bahrein și Yemen și menținerea unui regim autocrat în interior, nu permit Riadului să profite de reașezările geopolitice majore din Orientul Mijlociu.

Un eveniment cu semnificații încă nedescifrate pe deplin a avut loc pe 22 februarie 2015, când un detașament militar turc având în compunere peste 500 militari din forțele speciale, peste 40 tancuri și zeci de blindate a pătruns pe teritoriul Siriei, pe o adâncime de peste 30 km de granița comună turco-siriană, și i-a extras pe cei 4 militari turci care se găseau în enclava turcească din Siria (stabilită conform tratatului încheiat în 1921 între cele două state, enclavă în care se găseau osemintele lui Suleyman Shah, bunicul lui Osman I, fondatorul Imperiului Otoman), recuperând și osemintele acestuia.

Premierul turc, Ahmet Dovutoglu, a declarat că mutarea osemintelor a fost un act de onoare națională, deoarece un stat care nu poate apăra simbolurile naționale, nu-și poate construi viitorul. De asemenea, acesta a făcut aprecierea că ceea ce s-a întâmplat are semnificația unei ,,destrămări” a Imperiului Otoman. Importanța acestui act este cu atât mai mare, cu cât Turcia aspiră la rolul de lider al Islamului, având un atu prin faptul că este moștenitorul Imperiului Otoman.

Turcia este o putere militară semnificativă în regiune. De această situație trebuie să țină seama atât aliații cât și competitorii. Astfel, are a doua forță din NATO (aproximativ 610 000 militari activi și 380 000 rezerviști), strategia sa militară vizează: descurajarea, securitatea colectivă, apărarea avansată, participarea militară activă la managementul crizelor în zonă. Are un program de modernizare a forțelor armate multianual, în valoare de 150 miliarde de dolari, până în 2025. De asemenea și-a dezvoltat o industrie de apărare capabilă să producă echipament militar major cu grad de complexitate ridicat.

Vis-a-vis de conflictul din Siria, Turcia are o poziție de sprijin a opoziției moderate siriene, decizie care are două componente importante care influențează politica și interesele Turciei în regiune: una din componente este de natură principială și ține de nerespectarea de către regimul Bashar al-Assad a normelor de drept internațional și ale drepturilor omului și a doua componentă constă în oportunitatea obținerii unei poziții privilegiate în angrenajul strategic oriental.

Turcia insistă pentru o intervenție militară occidentală, intervenție care, apreciem nu va avea loc fiind conștientă că orice prelungire a crizei siriene îi afectează tot mai mult interesele.

Pe de altă parte, poziția Turciei față de conflictul sirian este în contradicție cu poziția Federației Ruse și a Iranului, state care susțin regimul Bashar al-Assad și care acționează împotriva escaladării conflictului. Contradicțiile cu Iranul sunt cu atât mai semnificative, cu cât interesele Turciei de a deveni lider al lumii musulmane se lovesc de cele ale Iranului care dorește să fie un lider regional, inclusiv posesor al armei nucleare.

Apreciem că importanța geopolitică și geoeconomică a Turciei a crescut avându-se la bază următoarele considerente: conjugarea crizei energetice mondiale cu începutul valorificării potențialului fabulos al resurselor de hidrocarburi din zona Mării Caspice; spațiul islamic deține aproximativ 3/4 din resursele mondiale de hidrocarburi distribuit în zona Mării Caspice și Orientul Mijlociu; teritoriul turcesc poate asigura transportul în condiții de securitate a acestor resurse, dinspre zonele de exploatare (zona Caspică, Siberia, Golful Persic) spre beneficiari (Europa, Asia, Orientul Îndepărtat și SUA). Turcia vrea un NATO în care vocea sa să fie egală cu cea a Marii Britanii, Franței sau Germaniei. De asemenea, admiterea în UE o dorește doar în calitate de membru de prim rang.

Turcia are ambiții imperiale care se reflectă și în proiectele grandioase făcute publice de actualul președinte Recep Tayyip Erdogan. Acesta dorește să construiască un canal cu lungimea de 48 de kilometrii, lățimea de

Figura 3.12.-Turcia-proiect canal, Sursă:www.proiect-canal-turcia

150 de metri și o adâncime de 25 metri, care să lege Marea Neagră de Marea Marmara cu scopul de a reduce traficul naval pe canalul Bosfor. Acest „proiect nebun” care ar urma să fie finalizat în 2023 când s-ar aniversa centenarul republicii Turcia, ar transforma în insulă o parte a orașului Istanbul și ar prelua traficul petrolierelor și navelor transcontainer care aglomerează strâmtoarea și care reprezintă un real pericol pentru populație (riscul unei coliziuni între nave este foarte mare, în condițiile în care, anual, cantitatea de petrol tranzitat este de peste 140 milioane de tone iar de gaze de aproximativ 4 milioane tone, la nivelul anului 2014, fiind în creștere).

Un alt proiect îl reprezintă construirea celui de-al treilea pod suspendat, acesta fiind un proiect controversat, apreciindu-se că ar atrage un număr mai mare de autovehicule, ceea ce va genera paralizarea traficului urban în Istanbul.

Construirea unui nou aeroport în Istanbul cu o capacitate de 150 milioane de pasageri anual, planificat a fi finalizat în 2023, ar duce la creșterea importanței economice a metropolei, aceasta apreciindu-se că va fi invadată de pelerini și oameni de afaceri.

Proiectul construirii unei noi imense moschei, care să rivalizeze cu cele de la Mecca, Cairo și de la Ierusalim constituie o altă idee „mare și nebunească” a lui Recep Tayyip Erdogan, președintele care dorește să rămână în amintirea poporului turc ca „noul sultan” al Marii Turcii, ca noul Soliman. În context, nu este întâmplător faptul că toate proiectele sale sunt pe termen lung, urmând a fi finalizate înainte de anul 2023. Moscheea va avea o suprafață de 15 000 metri pătrați, va fi construită pe colina Camhca și va putea fi văzută din orice loc/ punct al orașului Istanbul.

Punerea în operă a acestor proiecte ar transforma Istanbulul în inima Eurasiei, va transforma Turcia în primele zece economii ale lumii în jurul anului 2023 și îi va crește rolul geopolitic. Înbunătățirea poziției geostrategice și geoeconomice ar putea transforma Turcia, în următorii 20 de ani, într-un arbitru între SUA, UE și Federația Rusă, un lider al lumii islamice, în cheia pentru controlul lumii islamice, (incapabilă a se uni voluntar, dar putând realiza unirea având un lider ca Turcia). În condițiile diminuării rezervelor de petrol ale zonei, Turcia ar putea deveni o șansă a lumii arabe pentru dezvoltare, care dincolo de avantajele economice și strategice, are și avantajul legitimității istorice, luând în considerare că Imperiul otoman a stăpânit regiunea Orientului Mijlociu.

Turcia are mari oportunități de a evolua, oferite de noul context internațional modelat în mare parte și de primăvara arabă. Sunt multe întrebări la care răspunsul nu se cunoaște în acest moment. Cu siguranță aceste răspunsuri se vor ,,rostogoli” într-un viitor nu prea îndepărtat.

CAPITOLUL 4

FURTUNĂ ÎN NOUL ORIENT MIJLOCIU

Orientul Apropiat este un termen folosit de arheologi și de istorici de obicei, dar, uneori, este utilizat și de către istorici și analiști și se referă la regiunea care cuprinde Levantul (Cipru, Israel, Palestina, Iordania, Siria și Libanul), Turcia, Mesopotamia (Irak și Siria de Est). Termenul alternativ Orientul Mijlociu este preferat în contexte politice și economice, și este o zonă situată în sudul și estul Mării Mediteraneene, care se întinde din estul Mediteranei până în Golful Persic, fiind o subregiune a Asiei care include și părți din Africa.

Termenul de Orientul Mijlociu este o zonă generală care are granițe fizice, majoritatea geografiilor incluzând în această arie Arabia Saudită, Armenia, Azerbadjan, Bahrainul, Egiptul, Emiratele Arabe Unite, Georgia, Iranul, Turcia, Irakul, Israelul, Iordania, Kuweitul, Libanul, Omanul, Qatarul, Siria, și teritoriile palestiniene – Cisiordania și fâșia Gaza (Palestina, stat care este recunoscut de curând de unele state cu această

Figura 4.1.-Magreb, Sursă:www.harta-magreb

denumire). Țările din Magreb (Algeria, Libia, Maroc și Tunisia) au legături strânse cu Orientul Mijlociu datorită afinităților culturale și istorice

puternice, iar Mauritania și Somalia au și ele legături cu regiunea. Turcia și Cipru, deși geografic fac parte din Orientul Mijlociu, se consideră ca fiind parte a Europei. Unii analiști apreciază uneori că și Afganistanul face parte din Orientul Mijlociu.

Dar la începutul secolului XXI este promovat un nou concept ,,Proiectul Marelui Orient Apropiat”, evocat pentru prima dată de președintele SUA, George W. Bush, pe 26 februarie 2003, cu prilejul unei adunări a neoconservatorilor de la American Enterprise Institute.

În cadrul acestui proiect este vizat un ansamblu de state cu istorii diferite, cu culturi și tradiții diferite și adeseori conflictuale, care include întregul Orient Mijlociu, toate țările din Magreb, Sudanul, Somalia, Mauritania, Pakistanul și Afganistanul. Subliniem că în acest proiect geopolitic sunt incluse și 5 state nonarabe- Turcia, Israel, Iran, Pakistan și Afganistan. Acest proiect a fost gândit ca o opțiune de a rezolva problemele acestui spațiu, așa cum menționa președintele George W. Bush în discursul privind Starea Națiunii din 24 ianuarie 2004.

Figura 4.2.-Proiectul Marelui Orient Apropiat, Sursă:www.map_orient

Atâta timp cât Orientul Mijlociu va rămâne un spațiu al tiraniei, va continua să producă bărbați și mișcări care vor amenința securitatea SUA și al aliaților noștri, America urmărește Orientul Apropiat. Inițial proiectul a fost eminamente american, dar ulterior a fost adoptat ca document oficial la Summit-ul G8

din iunie 2004 de la Sea Island (la care au participat și șefii de state din Turcia, Bahrein, Algeria,Yemen și Afganistan), sub denumirea de ,,Parteneriatul pentru progres și un viitor comun în Orientul Apropiat extins și Africa de Nord”. De asemenea, proiectul a figurat și pe agenda Summit-ului NATO de la Istanbul din 28-29 iunie 2004. Proiectul a fost criticat și a întâmpinat criticile unor state europene care au solicitat și au obținut un rol important în soluționarea problemelor Orientului Apropiat Extins și ale Nordului Africii în special în Magreb. Proiectul ulterior va fi modificat în parte, și are denumirea de ,,Noul Orient Apropiat”, fiind astfel prezentat de fostul secretar de stat al SUA, Condoleza Rice la Tel Aviv, în iunie 2006, moment în care s-a inaugurat și oleoductul Baku-Tbilisi-Ceyhan (BTK).

Declarația acestora ,,ceea ce vedem aici, privind distrugerea Libanului prin atacurile masive ale aviației israeliene, nu este decât semnul creșterii – în durerile nașterii – al unui Nou Orient Apropiat, însă ceea ce noi, SUA, facem acum este să ne asigurăm că împingem lucrurile înainte și că nu ne vom întoarce la ceea ce a fost”, a stârnit un scandal internațional uriaș. Și ,,ceea ce va fi”, are legătură, apreciem, cu hărțile și studiul fostului ofițer american de informații Ralph Peters pe care le prezentăm mai jos, fiind o modalitate nouă a SUA de a-și regândi interesele regionale, în special, asigurarea Coridorului Euroasiatic prin care SUA să-și exporte influența din Orientul Mijlociu către zona Asia – Pacific.

Termenul MENA – Orientul Mijlociu extins și Nordul Africii este în mod frecvent introdus în discursul public, în special, începând cu 2011, odată cu Primăvara Arabă, dar evenimentele recente din Irak și Siria determină adoptarea unei noi paradigme de analiză. Intensificarea numărului și creșterea spațiului în care se desfășoară conflictele religioase, sectorul de la Mediterana și până la Pakistan, apariția Califatului Islamic pe teritoriul unei părți a Siriei și a Irakului, încercarea de instituire a califatului în Caucazul de Sud și în Asia Centrală (Valea Fergana) pun în discuție, pentru prima dată după primul război mondial, modificarea granițelor statelor din Orientul Mijlociu. Modelul cel mai des luat în discuție este cel propus de Peters Ralph, publicat în revista americană ,,Armed Force Jurnal” și în cartea sa ,,Never quite the fight”, fiind discutat și în cadrul Colegiului NATO de la Roma în 2004, chiar dacă nu reprezintă viziunea oficială a guvernului SUA.

Conform acestui proiect, va apărea pentru prima dată statul kurzilor cu denumirea de Kurdistan, Irakul va fi divizat între kurzi, șiiți și suniți (care vor rămâne fără resurse de petrol), Iranul ar rămâne pur șiit, pierzând teritorii în dauna Marelui Adzerbaidjean și al statului Baluchistan, dar ar câștiga teritorii din vestul Afganistanului, Regatul Arabiei Saudite ar pierde teritorii în dauna Yemenului și Iordaniei, se va crea un Stat islamic sacru, asemănător Vaticanului.

De asemenea, Israelul ar urma să revină în granițele dinaintea războiului din 1967, Siria ar pierde accesul la Marea Mediterană, s-ar crea Marele Liban, Pakistanul va pierde teritorii din nord-vest și în favoarea Baluchistanului.

Nu putem să facem predicții în ce măsură această hartă a lui Ralph Peters va constitui model și va fi pusă în aplicare, dar mai mult ca sigur paradigma modificării granițelor, măcar în parte, va fi pusă în practică. Este posibil ca pentru prima dată în istoria modernă să apară statul Kurdistan, urmare a relațiilor bune și sprijinului primit din partea SUA și a Israelului, a relațiilor bune pe care kurzii din Irak le au cu Turcia și Iranul. Este posibil apariția unui stat al kurzilor acceptat de Turcia și Irak, atâta vreme cât granițele acestora nu vor fi afectate.

Figura 4.3.-Noul Orient Apropiat, Sursă:www.noul-orient

Merită a menționa că acest concept continuă să se răspândeacă cu repeziciune și să câștige notorietate în toate mediile de la cel academic, la cel militar și politic, chiar dacă definirea spațiului nu este unanim acceptată.

Zona dintre Mauritania și Asia Centrală s-a conturat ca principal teritoriu de dispută a triadei SUA, China, Rusia și nu este deloc întâmplător că în ultimii ani aici, s-au amplasat/ redeschis baze militare ale marilor puteri, aici s-au consumat conflicte militare pe scară largă și a apărut califatul – formă de organizare statală dispărută odată cu Imperiul Otoman, aici se conturează cele trei mari religii monoteiste ale lumii și tot aici găsim peste 50% din rezervele energetice ale lumii- ingrediente ale viitorului ,,Mare Joc” pe ,,tabla de șah a lumii”.

În acest context acest mare nod al Noului Orient Mijlociu s-ar confrunta cu probleme majore (care impun și cooperarea altor state și instituții internaționale) cum sunt: războiul civil din Siria, apariția Califatului Statului Islamic, care exercită controlul pe o parte din teritoriul Irakului și Siriei, dosarul nucler iranian, probleme etnice și sociale în Iran,

problemele insurgenței în Afganistan, terorismul în Caucazul de Sud, problema kurdă în Turcia și evoluția statului turc pe alte coordonate decât cele stabilite de Ataturk Kemal, problema palestiniană care are și caracteristicile unui conflict hibrid în anumite perioade, probleme sociale în Egipt, insurgența și fundamentalismul religios în nordul Africii, etc.

Pentru a înțelege mai bine această problematică vom prezenta în continuare câteva repere istorice. În această zonă s-au dezvoltat civilizații și culturi diferite, toate strălucite și cu rol important în istoria umanității. Civilizațiile, tradițiile și valorile culturale existente în prezent în regiune, sunt rezultatul coabitării contactelor unor civilizații care au existat concomitent, dar mai des între civilizații care s-au succedat temporal (preluând unele de la altele interpretări, obieciuri, ritualuri, tipuri de credințe etc).

În zonă își au leagănul cele trei mari civilizații religioase monoteiste: creștină, islamică și iudaică. Vom insista puțin asupra civilizației islamice, deoarece populația islamică este cea mai numeroasă din lume, locuiește aici, iar influențele cele mai importante ale Islamului se produc tot aici, și cunoașterea istoriei zonei ne permite o mai ușoară înțelegere a problemelor actuale.

Vom începe prezentarea acestei problematici cu așa-numitul episod colonial, expresie folosită de Fernand Braudel, care se referă la prima unificare a zonei făcută de asirieni și ocuparea ulterioară a zonei de către perșii lui Darius (546 – 486 î.e.n.). Cucerirea cea mai rapidă a zonei o realizează Alexandru Macedon, urmând apoi o stăpânire greacă de peste 10 secole, perioadă în care se realizează progresul cultural și economic, se fondează noi orașe, porturi, se înființează noi instituții și se impune un nou mod de organizare. Această perioadă (între cucerirea macedoneană și cucerirea arabă) este numită de Braudel, episod ,,colonial” deoarece grecii au colonizat zona la fel cum mai târziu, europenii vor coloniza Africa, și și-au impus limba, administarația și dinamismul. Chiar dacă a urmat ocupația romană, aceasta a fost doar de fațadă, nu a acționat în profunzime, ba mai mult, în această perioadă s-a dezvoltat o ostilitate politică față de ocupant, chiar dacă a pătruns creștinismul.

Această atitudine de ostilitate a constituit un factor care a favorizat cucerirea arabă și răspândirea islamismului, exprimată plastic de Henry de Bestide ,,mai bine arabul decât grecul”, spuneau creștinii din Siria și Egipt în timpul cuceririi musulmane sau ,, mai bine fesul turcilor decât tiara latinilor“ spuneau bizantinii, șapte secole mai târziu. Apariția și afirmarea islamului mai poate fi pusă nu doar pe seama acestor slăbiciuni ale civilizației creștine, ci mai degrabă poate fi explicat prin fatul că ,,destinul Islamului va fi acela de a repune această bătrână civilizație pe o nouă orbită, de a o acorda la un diapazon nou”.

Ciclului grec îi urmează ciclul arab, care începe cu primele cuceriri arabe rapide (Siria 634, Egiptul 639, Persia 642, ulterior Tunisia, Algeria, Maroc și culminând cu Spania în 711) și durează aproximativ un secol. Acesta este secolul marilor cuceriri arabe, care se explică prin migrarea, revărsarea populației arabe, în excedent, în Semiluna fertilă, către zone rarefiate din punct de vedere demografic, prin capacitatea combativă excelentă a arabilor și prin misiunea de răspâdire a unei noi religii- islamul. Este vorba mai mult de o cucerire politică și economică deoarece administrația aparținea populațiilor cucerite.

Urmează ciclul imperial arab, când se pun bazele Imperiului Islamic, care durează între sfârșitul secolului VIII și secolul XIII, odată cu cucerirea mongolă. Această perioadă este numită și epoca de aur a islamului, când limba arabă se impune și altor grupuri etnice, islamul se răspândește în toată zona cucerită, armata arabă folosește tactici avansate, bazate pe cavalerie. Conducătorii islamici erau toleranți cu popoarele cucerite, stimulând convertirea la religia islamică, se dezvoltă știința, literatura, economia, tehnica, artele, crește gradul de urbanizare. Epoca de aur ia sfârșit pentru Orientul Mijlociu în 1258, odată cu cucerirea capitalei de către mongoli, marile realizări fiind continuate în Spania Musulmană și în Egipt.

O altă perioadă de înflorire a Islamului este reprezentată de afirmarea Imperiului Otoman, care durează din a doua jumătate a secolului XIV și până în secolul XVII (este o perioadă când Imperiul Otoman devine putere mondială prin faptul că asigură și controlul căilor maritime mediteraneene și a celor de trecere din Marea Mediterană în Oceanul Indian, pierzând acest statut atunci când pierde controlul căilor maritime; capacitatea de a asigura controlul căilor maritime este la fel de important ca asigurarea controlului căilor terestre).

Epocile modernă și contemporană a Orientului Mijlociu poate fi etapizată astfel:

– perioada redescoperirii Orientului Mijlociu de către Europa, (sfârșitul războului ruso-turc din 1774 și sfârșitul primului răboi mondial) când Europa redescoperă potențialul acestei zone și apreciază că-l poate cuceri relativ ușor datorită declinului Imperiului Otoman;

– perioada colonială (între sfârșitul primului răboi mondial, 1918 și până la criza canalului Suez, 1956) caracterizată de dispariția Imperiului Otoman și apariția Turciei moderne și desființatrea califatului ca instituție islamică în 1924, de disensiunile între marile puteri, în special Anglia și Franța până în 1944 și URSS și SUA după 1945, și la afirmarea naționalismului arab;

– perioada războiului rece (1956-1990) caracterizată de confruntările dintre URSS și SUA, creștera influențelor externe în regiune, desfășurarea războaielor arabe (1967-1973) revoluția din Iran din 1979, războiul irakiano-iranian, războiele israeliene în Liban (1982);

– perioada influenței neîngrădite a SUA (1990 – 2003) caracterizată de dispariția influenței URSS, urmare a dezmembrării acesteia și a reducerii rolului pe scena internațională a moștenitoarei – Federația Rusă, războaiele contra Irakului din 1991 și 2003;

– perioada actuală a globalizării (2003 – prezent) caracterizată de revoluția informațională, revenirea Federației Ruse pe scena internațională, războiul civil din Siria, apariția Statului Islamic din Irak și Levant (SIIL), dosarul nuclear iranian, Primăvara Arabă, conflictul israelo-palestinian și de recunoașterea de către unele state europene (Danemarca, Olanda) a statului Palestina.

4.1. Noul Orient Mijlociu – zonă a marilor confruntări a populației musulmane

Două din cele trei aglomerări a populației musulmane existente în lume, se situează în Noul Orient Mijlociu, fiecare din ele având particularități evidente.

Prima dintre ele este în țările din Nordul Africii, cunoscut sub denumirea de Magreb, considerat Occidentul lumii islamice, în care domină Algeria și în care se desfășoară un proces de arabizare, de căutare a identității naționale.

A doua zonă de mare concentrație musulmană este constituită din ceea ce în mod obișnuit se numește Orientul Mijlociu, cuprinzând nu doar state arabe ci și non-arabe (Turcia, Caucazul de Sud, Levant, Iran, Pakistan, Afganistan).

A treia zonă de mare concentrație musulmană este în Asia de Sud și nu face obiectul analizei noastre, cuprinzând doar state non-arabe.

4.2. Noul Orient Mijlociu – o zonă a statelor pivot

Sub aspect geopolitic, Noul Orient Mijlociu are o semnificație deosebită nu doar datorită mărimii spațiului, a populației și a deschiderii către Oceanul Planetar, ci și datorită faptului că pe cuprinsul său sunt patru state pivot: Algeria, Egipt, Turcia și Pakistan.

Pentru a înțelege semnificația acestei afirmații vom menționa că ceea ce definște statutul de ,,pivot” al unui stat este capacitatea acestuia de a influența stabilitatea regională și internațională, în sensul că prăbușirea sa ar genera în regiune o stare de haos, cu atât mai mult dacă un asemnea stat cunoaște o mare dezvoltare economică și influență politică pe scena internațională. Criteriile care caracterizează un stat pivot sunt populația, poziția geografică, potențialul economic și suprafața (care nu este neapărat o condiție suficientă, dar este necesară). Provocările pentru aceste state sunt suprapopularea, emigrația, problemele specifice mediului înconjurător, conflictele etnice și instabilitatea economică și socială.

4.3. Un nou stat islamic în Noul Orient Mijlociu

Anul 2014 a fost un an al violențelor în creștere, în tot spațiul cunoscut sub numele de Noul Orient Mijlociu și care a introdus în vocabularul analiștilor un ,,nume nou- Statul Islamic din Irak și Levant, dar și practici vechi caracterizate de barbarism, cum sunt decapitările”. În Siria, Egipt, Libia și Tunisia s-au desfășurat procese electorale, dar prin rezultatele înregistrate nu s-a creat o stare de stabilitate în zonă.

Apreciem totuși că evenimentele cu impactul cel mai mare pe scena internațională s-au produs în Irak, cu implicații ulterioare în special în Siria, dar și cea mai mare parte a Noului Orient Mijlociu, în Europa și în Caucaz.

Anul a început cu acțiuni ofensive executate de Al-Qaida în Siria, Irak și Liban, care au complicat situația internă în aceste țări și în mare parte au compromis eforturile de pace întreprinse de comunitatea internațională (ceea ce generic s-a numit Geneva II, trebuia să se desfășoare la Aleppo și la care urmau să participe reprezentanții organizațiilor care făceau parte din Congresul Național Sirian și reprezentanții regimului Bashar al-Assad).

Figura 4.4.-Teritorii controlate de SIIL, Sursă:siil-teritorii-controlate

Dar în zona Aleppo, insurgenții sirieni, grupând organizațiile Consiliului Național Sirian, învingeau într-o primă fază, fundamentaliștii islamici afiliați Al-Qaida, reprezentați în special de statul Islamic din Irak și Levant, granițele poroase ale Siriei, extinzând conflictul în zonele învecinate din Irak și Liban, acesta devenind astfel interetnic și religios (între suniți și șiiți, care va evolua ulterior către un conflict între suniți și creștini și alte secte religioase existente în zonă).

Zona centrală și în special cea de nord-vest a Irakului a devenit la începutul anului scena confruntărilor între luptătorii fundamentaliști reprezentând Statul Islamic din Irak și Levant (SIIL), pe de o parte și milițiile tribale sunite din zonă și armata irakiană pe de altă parte.

Figura 4.5.- Teritorii controlate de SIIL, Sursă:isis-map-of-control

Orașul Fallujah, cu o populație de peste 300 000 locuitori, simbol al luptei irakienilor suniți împotriva militarilor americani; acțiuni cu impact mediatic important, desfășurate mai ales în 2004 și 2007, dar și bastion al luptei suniților împotriva regimului de la Bagdad reprezentat de primul ministru Nuri al-Maliki (exponent al comunității șiite) a fost cucerit de fundamentaliștii islamici suniți în numai trei zile.

Este un succes de proporții care marchează începutul unei evoluții fulminante al unei organizații extremiste – SIIL, care a reușit să cucerească în a doua jumătate a anului vaste teritorii din Irak și Siria și să-și exercite influența, într-o măsură diferită în statele din Noul Orient Mijlociu (Nordul Africii, Zona Golfului, Afganistan, Pakistan și chiar Bangladesh).

Soluția pentru a eficientiza lupta împotriva acestei organizații era cooptarea de către guvernul al-Maliki a reprezentanților comunității sunite la guvernare, lucru care nu s-a întâmplat, ceea ce a influențat decisiv evoluția evenimentelor ulterioare din Irak și Siria.

Cele mai importante evenimente generate de SIIL au avut loc în perioada 10-15 iunie 2014, când organizația și-a impus controlul asupra celui de-al doilea cel mai mare oraș irakian, Mosul, când forțele de securitate irakiene dispuse în zonă și-au abandonat tehnica, armamentul și uniformele militare, refuzând un angajament ferm cu luptătorii fundamentaliști, părăsind regiunea. Au fost cucerite și orașele Al Fallujah și Baiji-localitatea cu cel mai important potențial economic din zonă, potențial reprezentat de rafinărie și de uzina electrică.

Prin ocuparea orașului Mosul, SIIL a intrat în posesia a peste 425 milioane de USD, a unei cantități uriașe (nespecificată exact de autoritățile irakiene) de lingouri de aur, a unor cantități foarte mari de armament și tehnică militară (abandonate de trupele irakiene), cea mai mare parte de proveniență americană. Unii specialiști au apreciat că au capturat chiar avioane și elicoptere de luptă, aspect care nu a fost confirmat în acțiunile ulterioare în care au evoluat forțele SIIL.

Evenimentele din 2014 generate de SIIL s-au desfășurat având la bază o strategie planificată meticulos, creând imaginea unei organizații profesioniste, cu implementare în etape distincte și cu obiective specifice fiecăreia. La sfârșitul anului organizația își impusese autoritatea asupra unor teritorii imense din Irak și Siria.

În momentul declanșării ofensivei din Irak, SIIL, se estimează de către specialiști, avea aproximativ 8-10 000 de luptători, insuficient pentru a-și impune și menține controlul asupra multor centre urbane. În aceste condiții, ne punem întrebarea, cum a fost posibil ca această organizație să obțină asemenea succese, mai mulți fiind factorii care le explică. Astfel, principalii factori care explică aceste succese surprinzătoare ale SIIL, apreciem că au fost reprezentați de sprijnul populației sunite din provinciile din nord-vestul Irakului, nemulțumită că a fost marginalizată, slaba instruire și moralul scăzut al trupelor guvernamentale irakiene, majoritar șiite, organizarea și viteza de acțiune și calitatea superioară a actului de comandă-control al forțelor SIIL încadrate cu personal din fosta armată a lui Sadam Husein, incapacitatea guvernului central de a atenua divergențele interconfesionale, de a coopta reprezentanții tuturor comunităților în actul de guvernare, de a diminua corupția generalizată la nivelul structurilor de conducere.

Ulterior acestor succese, la 29 iunie 2014, gruparea Statul Islamic din Irak și Levant a anunțat restabilirea Califatului Islamic, primul după abolirea în 1924 a celui rezultat din Imperiul Otoman, devenind astfel o amenințare la adresa întregii lumi. În declarația de constituire se menționa că erau îndeplinite toate condițiile de constituire, iar toți musulmanii erau obligați să depună jurământ de credință noului Calif Ibrahim, cum se autointitula liderul SIIL, Abu Bakr al-Baghdadi. Dacă inițial SIIL era o organizație teroristă, acum situația se schimbase, era mai mult decât o organizație jihadistă, era o structură care începea să capete și să exercite atributele specifice unui stat.

La prima vedere, pretențiile emise de SIIL păreau ridicole, organizația având îndrăzneala de a-și asuma inițiativa refondării califatului, ceea ce mica organizație Al-Qaida nu a avut curajul să facă, dar la o analiză mai atentă, acțiunile din a doua jumătate a anului au transformat organizația poate în cea mai puternică din lume , atât datorită resurselor financiare, a potențialului economic, al bazei de selecție (atât din zona controlată, cât și afirmării pe plan internațional), al numărului luptătorilor și nivelului de instruire al acestora și al dotării, în special după cucerirea orașului Mosul și al provinciei Al-Anbar.

Organizația luptă și continuă să lupte pe două fronturi, în Siria- împotriva trupelor guvernamentale siriene ale regimului Al-Assad, a forțelor de opoziție moderate și a unor structuri reduse numeric ale milițiilor kurde Peshmerga (aduse din nordul Irakului, prin Turcia în nordul țării) și în Irak împotriva trupelor irakiene în proces de reorganizare și a milițiilor Peshmerga.

În Siria, SIIL a promovat metode extreme de război, desconsiderând total normele de drept internațional, brutalitatea, execuțiile publice fiind la ordinea zilei, acestora căzându-le victime femei, bătrâni, copii, civili și militari, rebeli din Armata Liberă Siriană, dar și din alte organizații jihadiste cum sunt Frontul Al-Nusra, Frontul Islamic, Armata Mujahedinilor. Aceste metode au generat o mișcare de delimitare de acțiunile SIIL, a unor organizații jihadiste, cum sunt Al-Qaida (care anunță că nu este legată de SIIL), Frontul Al-Nusra, Armata Liberă Siriană, Frontul Islamic și altele.

În zonele controlate din Siria și Irak, organizația duce o politică de ,,purificare” de ,,politeiști” creștini, suniți ,,slabi de înger”, șiiți necredincioși (apostați conform ideologiei SIIL), reafirmându-se credința în Allah prin execuții publice.

Războiul digital este o componentă a acțiunilor SIIL, aceasta extinzându-și prezența în mediul virtual, înregistrându-se o amplificare a practicilor de utilizare a rețelelor sociale, fiind create astfel noi provocări de securitate. Din puctul de vedere al organizației, folosirea rețelelor sociale Youtube, Facebook, Instagram și Twitter, asigură un avantaj important prin faptul că este păstrat anonimatul, sunt instrumente foarte eficiente pentru propagandă, recrutare, finanțare, în acțiuni de instruire, pentru contactarea audiențelor tinere, fiind totodată ușor de utilizat, gratuit, asigurând un mare flux informațional. Aceste instrumente constituie o metodă de promovare rapidă a acțiunilor, simplifică activitățile de distribuire a fișierelor video, inclusiv a celor care se referă la răpiri, asasinate, execuții, incendieri etc. Specialiștii apreciază că încercarea de blocare a acestor site-uri este contraproductivă, mai inteligentă fiind monitorizarea și supravegherea lor și desprindera concluziilor privind modul de acțiune, obiectivele, urmărite structurile, organizațiile implicate, etc.

Dar propaganda organizației SIIL de la materialele video online, la postările pe rețele sociale, evoluează către prevenirea scurgerii de informații strategice, menținându-și totuși forța de impact. În acest sens, specialiștii în domeniu apreciază că s-a produs o schimbarea a abordării procesului de comunicare de către jihadiști, mai ales după declanșarea ofensivei proprii de la Kobane (N.Siriei, la granița cu Turcia) și a loviturilor aeriene executate de către coaliția internațională (organizată pentru combaterea SIIL).

Dacă în prima fază a evenimentelor desfășurate în prima jumătate a anului 2014, militanții jihadiști au folosit excesiv rețelele de socializare și alte platforme de internet pentru a-și promova acțiunile, aceștia au realizat că anumite imagini pot fi folosite împotriva lor de către serviciile de informații. Strategia inițială consta în a încuraja luptătorii jihadiști să fotografieze diferite acțiuni și să le posteze pe internet, fiind deosebit de utile pentru recrutarea de noi membri.

În a doua fază a acțiunilor, corespunzătoare celei de-a doua jumătăți a anului 2014, odată cu declanșarea ofensivei pentru cucerirea orașului Kobane, a fost emisă o directivă internă, prin care li se cerea jihadiștilor să nu mai fotografieze cu telefoanele mobile, instrucțiune care nu a fost respectată decât parțial, deoarece mulți luptători continuă să posteze fotografii normale sau selfie-uri pe internet. O schimbare a fost remarcată de specialiști și în modul de utilizare a materialelor filmate, în sensul adaptării la cerințele media internaționale. Imaginile postate de luptătorii jihadiști în ultima perioadă îndeplinesc standarde profesioniste specifice agențiilor specializate. Astfel, aceste imagini sunt filmate într-un mod adaptat la televiziune, fără muzică de fond sau efecte speciale, conțin din ce în ce mai mult elemente concrete (locuri cunoscute, numere de înmatriculare ale unor vehicule, pentru a permite reprezentaților mass-media să le identifice).

De asemenea, modul în care sunt prezentate evenimentele și comentariile confirmă un stil adaptat jurnalismului. Dar în timp ce forțele irakiene luptă împotriva SIIL, guvernul de la Bagdad desfășoară un război pe calea undelor, difuzând un serial TV de comedie prin care este ridiculizat liderul statului islamic Abu-Bakr al-Baghdadi, promotorul acestei idei susținând că acest demers îi poate afecta aura acestuia, aproape supranaturală de duritate și invincibilitate în perceția publică.

Dar luptătorii jihadiști ai SIIL reprezintă și amenințări cibernetice, producând daune semnificative Facebook și altor rețele sociale și site-urilor mari (Microsoft, Sony, Tender, AIM, MySpace, Hypchat etc).

Consolidarea SIIL a determinat o campanie antiteroristă împotriva sa deoarece, în vara anului 2014, situația în Orientul Mijlociu, în Irak și în Siria era complicată, chiar dezastruoasă. SIIL, devenit Statul Islamic (SI) după declararea califatului, își extinsese autoritatea asupra unui teritoriu imens din nordul Siriei și din nord-vestul Irakului, având o suprafață mai mare decât a fiecăruia din cele două țări.

Organizația desfășoară o campanie brutală de consolidare a puterii în teritoriile cucerite, o campanie de purificare religioasă, acționând împotriva șiiților și evreilor, a creștinilor și a altor secte islamice. A reușit ca în decurs de două luni să devină cea mai bogată organizație teroristă din lume, urmare a rezervelor în valută și celor capturate din seifurile băncilor situate în orașele cucerite, cu resurse ce însumează peste 2 miliarde de dolari. De asemenea, avea o dotare superioară, cu armament și muniție, echipamente esențiale moderne, pornind de la armament individual, până la artilerie și blindate (inclusiv tancuri), multe de proveniență americană. De asemenea, avea în rândurile sale luptători instruiți, motivați superior, în special sub aspect ideologic, formați în taberele de antrenament organizate în Iordania, cu instructori turci, americani sau din alte națiuni și căliți în acțiunile militare din Siria, desfășurate nu doar împotriva forțelor guvernamentale ale lui Bashar al-Assad, ci și în lupte împotriva rebelilor din această țară (Al-Nusra, Armata Siriană Liberă etc.). Organizația funcționează având la bază o organizare pusă la punct, cu paliere clare de putere, cu jurisdicții conduse de foști ofițeri din armata lui Sadam Husein. În afara rezervelor capturate din bănci, mai are și venituri din exploatarea, rafinarea și vânzarea petrolului pe piața negră.

Organizația are aparatul de conducere organizat pe patru paliere de putere: în frunte (palierul unu) se află liderul suprem al organizației, Abu Bakr al-Baghdadi, autoproclamatul calif Ibrahim după ce SIIL a declarat înființarea califatului islamic în teritoriile cucerite, iar organizația și-a schimbat denumirea în Statul Islamic (SI); pe al doilea palier sunt doi adjuncți, unul dintre ei este responsabil cu operațiile din Siria, iar cel de-al doilea cu operațiile din Irak; pe al treilea palier se situează un grup de consilieri care au acces direct la ,,calif”, membrii acestui consiliu arbitrează diferendele religioase, ordonă execuțiile și se asigură că toate strategiile sunt în conformitate cu doctrina Statului Islamic; pe cel de-al patrulea palier al puterii se află un ,,cabinet” cu atribute specifice guvernării, care coordonează departamente precum ,,finanțe”, ,,securitate”, ,,media”, ,,ostatici” și ,,recrutare”. În afara acestor instituții, pe cele patru paliere ale puterii sunt liderii locali, estimându-se că există cel puțin încă 12 comandanți locali, dispersați pe întreg teritoriul cucerit care raportează direct celor doi adjuncți, cei mai mulți dintre aceștia fiind ofițeri în fosta armata irakiană a lui Saddam Husein. În teritoriile cucerite și-a selectat serviciile minime necesare a funcționa, pe care le asigură în continuare populației, folosește structuri manevrate pentru a impune un stil de viață fundamentalist, iar piețele, brutăriile și benzinăriile continuă să funcționeze.

Una din principalele întrebări pe care și-o pun analiștii în informații și de politică externă este ,,câți luptători are statul islamic?”. Estimările privind numărul luptătorilor sunt extrem de variate. La sfârșitul anului 2014, analiștii CIA estimau numărul luptătorilor SIIL la 20 000-31 500 în Siria și Irak. Dar alte estimări indică un număr mult mai mare de luptători. Astfel, Rami Abdel Rahman, directorul Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului estima un număr de 50 000 luptători doar în Siria; șeful Statului Major General al Armatei Ruse estima un număr de 70 000 de luptători de diferite naționalități; expertul irakian pe probleme de securitate Hisham Al-Hashimi estima numărul combatanților SIIL la 100 000; în noiembrie 2014, șeful administrației președintelui kurd Massoud Barzani, a declarat într-un interviu ziaristului Patrick Cockbourn de la cotidianul The Independent, că estimările CIA erau exagerat de mici, iar numărul real este de aproximativ 200 000 de luptători.

Se poate observa astfel că estimările susțin informații extrem de diferite. Pentru a analiza care din aceste estimări este mai apropiată de realitate, trebuie să luăm în considerare teritoriul asupra căruia SIIL își exercită autoritatea, destinația diferitelor structuri cu rol de asigurare a securității, politica de recrutare etc.

În Siria SIIL își exercită autoritatea asupra provinciilor Raqqa și Dayr az-Zawr și asupra altor cinci districte cu o populație de circa 2 250 000 locuitori, suprafață care trebuie administrată și în care trebuie să se desfășoare și operații ofensive sau defensive.

În Irak, se află sub autoritatea SIIL districte din provinciile Ninawa, Kirkuki, Mosul, Al-Anbar și Salahaddin cu o populație cuprinsă între 3 965 000 – 4 645 000 de locuitori, care trebuie administrată și ținută sub control. Dacă luăm drept teritoriu de comparație, că în Afganistan, pentru asigurarea controlului asupra provinciilor Helmand și Nimruz cu o populație de aproximativ 1 600 000 locuitori, a fost nevoie de Comandamentul Regional de Sud-Vest și de peste 30 000 de luptători ai coaliției internaționale la care se adaugă forțele de securitate afgane, estimarea forțelor SIIL la 100 000 de luptători nu mai pare exagerată, la aceasta adăugându-se structurile de sprijin de luptă precum și cele de securitate și recrutare în masă (în acest caz și estimarea de 200 000 de membri pare plauzibilă).

4.4. Yazidi și creștinii prigoniți în Irak și Siria

Violențele comise de luptătorii SIIL asupra creștinilor și membrilor comunității yazidi (una din cele mai vechi comunități religioase din lume) din Irak au șocat întreaga lume, dar nu a generat de la început o reacție fermă a comunității internaționale și au căpătat caracteristicile unui genocid pe criterii religioase. După ce membri comunității creștine din orașele irakiene au fost amenințați cu execuția în schimbul unei sume de bani sau a convertirii la islamism, o altă comunitate regioasă- comunitatea yazidi a intrat în atenția SIIL.

Acestia s-au retras pe muntele Sinjar din Kurdistanul irakian, asediați de luptătorii SIIL și salvați doar după intervenția cu ajutoare umanitare și sprijin militar aerian al aviației SUA și terestru al luptătorilor milițiilor kurde Peshmerga.

SIIL care controlează nord-vestul Irakului, unde trăiește una din cele mai vechi comunități creștine din lume, de aproximativ 2000 de ani, având orașul Mosul drept principal centru religios, au elaborat un comunicat, în luna iulie 2014 prin care somau creștinii ca în termen de o săptămână, să se convertească la islamism sau să plătească o taxă numită ,,jizya”, pentru a li se garanta protecția, în caz contrar, dacă nu acceptă niciuna din aceste două alternative, îi așteaptă sabia.

În aceste condiții, majoritatea creștinilor au părăsit locuințele. Menționăm că în 2003 în Irak există o comunitate creștină de aproximativ 1,5 milioane de membri, care în urma violențelor care au urmat, mai numără în prezent doar 500 000, scăderea numărului fiind asociată cu persecuția la care a fost supusă după eșecul trupelor occidentale. Situația creștinilor din Orient este comparată de unii analiști cu progromurile evreilor din Europa, fiind necesară o intervenție a Occidentului.

Scopul SIIL, apreciază cei mai mulți specialiști, este de a crea echivalentul islamic al Anului Zero, o lume nouă fără creștinism, drepturi ale femeilor, democrație și compasiune. În consecință apreciem că în condițiile în care valorile și drepturile umane fundamentale, prevăzute și garantate prin documente acceptate de comunitatea internațională nu snt respectate, se impune intervenția fermă a statelor occidentale.

4.5. Occidentul inițiază o campanie antiteroristă în Irak

Situația complexă din Noul Orient Mijlociu, ca urmare a ofensivei SIIL, generează o acțiune concertată a Occidentului și a aliaților acestuia. Astfel, la mijlocul lunii septembrie 2014, președintele SUA, Barack Obama, a anunțat într-o intervenție televizată că SUA vor organiza și conduce o coaliție de state pentru a contracara acțiunile SIIL, scopul acestei campanii fiind distrugerea organizației. Decizia a fost luată la conferința internațională de la Paris, privind securitatea Irakului din 13 septembrie 2014.

Coaliția grupează 40 de state, unele cu o participare militară directă (Irak, Iordania, Bahrein, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Franța, Germania, Marea Britanie, Canada și Australia), state care contribuie cu armament, avioane de luptă, muniție și alte echipamente militare (Italia, Cehia, Albania, Olanda, Estonia, Ungaria, Turcia, Belgia, Danemarca și Liban), state care și-au exprimat sprijinul de natură financiară, politică, al informațiilor (România, Bulgaria, Egiptul, Finlanda), state care și-au exprimat sprijinul la nivel declarativ (Georgia, Grecia, Israelul, Kosovo, Polonia, Croația, Singapore și Taiwan) și state pentru care încă nu există un angajament concret (Andora, Bosnia-Herțegovina, Lituania, Macedonia, Mexic, Malta, Moldova, Maroc, Portugalia, Serbic, Slovenia, Tunisia, Ucraina).

Campania antiteroristă presupune mai multe direcții de acțiune: măsuri de natură militară cum sunt acțiunile aeriene în Irak și Siria, efortul principal fiind din SUA, Franța și statele din zona Golfului ca Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Bahrein, Iordania etc.; o ofensivă terestră în Irak având la bază forțele regimului de la Bagdad și milițiile kurde Peshmerga; un program de antrenament și echipare a opoziției siriene și a milițiilor kurde din nordul Irakului și măsuri de natură politică și financiară la nivel internațional- sub incidența Rezoluției 2178 a Consiliului de Securitate- prin care să se stopeze fluxul de luptători străini, care se alătură Califatului Islamic (se estimează că aproximativ 10 000 – 15 000 de luptători provin din Europa și Asia) și pentru a opri finanțarea organizației SIIL. Deasemena au fost dispuse măsuri de sprijin umanitar refugiaților din calea SIIL, indiferent de aparteneță etnică sau religioasă. Se poate concluziona că SUA și-a asumat rolul de lider al Coaliției, acțiunile terestre occidentale au fost excluse, iar efortul coaliției a fost și continuă să fie unul complex, impune utilizarea instrumentelor de putere de la cel militar, continuând cu cel politic, economic, informații, asistență umanitară și impunerea legii, în cooperare cu statele din regiune. Ca lider al structurii de comandă și control al acțiunilor coaliției, a fost desemnat generalul american în rezervă John Allen , fost comandant al forțelor NATO în Afganistan, cu experiență de comandă în răboiul din Irak, autor al concepției de cooptare a liderilor suniți și în efortul de pacificare a Irakului în anii 2006-2011, nefinalizat cu câștigarea ,,inimilor” irakienilor. Generalul John Allen nu se va ocupa de coordonarea operațiilor militare, sarcina aceasta fiind a Comandamentului Central al armatei SUA, comandat de generalul Loyd Austin.

Acțiunile aeriene occidentale s-au concentrat într-o primă fază în Siria, ulterior în Irak, având drept obiective ținte strategice din Allepo, Raqqah și Dayr az Zawr (pentru a nu permite structurilor SIIL să se adăpostească în Siria, având la bază experiența acțiunilor din Afganistan, unde Pakistanul este adăpost pentru structurile talibane, iar pentru asigurarea succesului trebuie lovite ținte din Pakistan) de natură militară cum sunt centre de comandă – control, tabere de antrenament, coloane militare, structuri de sprijin logistic etc. și de natură economică cum sunt rafinăriile, depozitele de carburanți – lubrifianți, infrastructura de transport etc.

Apreciem că măsurile împotriva SIIL anunțate de administrația Obama sunt asemănătoare cu ceea ce se cunoște a fi ,,doctrina Nixon”, adoptată post-Vietnam, pentru conturarea politicii de securitate a SUA și care în esență constă în a asigura sprijin aliaților de a-și rezolva singuri problemele și nu a se subsitui acestora. În istorie aceasta este o formulă de acțiune asociată cu T.E. Laurence (folosită pentru mobilizarea revoltei arabe împotriva Imperiului Otoman în timpul primului război mondial), Edward Londsdale (aplicată în Filipine și în Vietnam) sau folosită de britanici în Oman (1965 – 1975 împotriva insurgenței din Dhofar), concentrându-se preponderent pe consolidarea capacităților instituționale ale partenerilor locali (instruire, mentorat, acțiuni limitate ale forțelor speciale etc.) care în esență trebuie să asigure propria securitate.

S-a pus și continuă să se pună întrebarea dacă măsurile anunțate de președintele Barack Obama sunt suficiente „acestea” fiind în esență măsuri de îngrădire, destinate executării de presiune și de a opri expansiunea califatului. Apreciem că evoluția situației din Irak și Siria depinde de capacitatea trupelor noului guvern de la Bagdad, a forțelor kurde Peshmerga și a forțelor guvernamentale siriene de a recuceri teritoriul pierdut din Irak și Siria (orașe precum Mosul, Fallujah, Tal-Affar, Raqqa, Kobane etc). O variabilă crucială este constituită de evoluția atitudinii triburilor și comunităților sunite, parte dintre ele aliate SIIL în acest moment, de a căror cooperare depinde în ultimă instanță succesul acțiunilor terestre și implicit al întregii campanii. Este o lecție învățată pe timpul a ceea ce s-a numit ,,Deșteptarea din Anbar” din anii 2006 – 2007, când triburile sunite s-au revoltat împotriva Al-Qaeda, unul dintre artizanii acestei schimbări de atitudine fiind generalul John Allen, comandant al forțelor SUA în Irak în acel moment. Cunoașterea de către generalul J. Allen a situației din Irak, a valorilor sunite, a modului de guvernare civilă a Irakului, a relațiilor personale cu șiiții și șefii comunităților locale au constituit tot atâtea motive pentru numirea acestuia la comanda Coaliției. De asemenea, acesta este un adept al campaniei de a câștiga ,,inimile și sufletele” tuturor irakienilor, singura strategie care poate asigura durabilitatea efortului din Irak. Este și argumentul care a dus la schimbarea guvernului Al-Maliki cu un guvern al tuturor irakienilor, care să asigure implementarea de reforme sociale și economice necesare pentru a menține loialitatea întregii populații irakiene, mai ales sunită, care să asigure reconcilierea tuturor celor trei mari grupuri constitutive ale Irakului: șiit, sunit și kurd.

În acest context, reconstituirea Forțelor terestre Irakiene, este o speranță pentru un stat irakian pluralist și stabil. Pentru a înțelege importanța acestei instituții militare a Irakului să facem un excurs în istorie. Forțele Terestre Irakiene s-au înființat în 06 ianuarie 1921, iar anterior anului 2003 aveau un prestigiu deosebit fiind dominate de suniți. Acestea și-au clădit prestigiul pe evenimentele faimoase din istoria Irakului și a regiunii: în 1973, o divizie de tancuri irakiană, cu 300 de tancuri și 18 000 militari, a parcurs o distanță de 1 200 km în 6 zile și a salvat Damascul în timpul ,,Războiului din octombrie”, ofensivele ,,fulger” irakiene din aprilie, mai și iunie 1988 când au fost distruse Forțele Iraniene sunt modele de planificare și de execuție a unor operații terestre.

Dar Forțele Terestre Irakiene ulterioare anului 2003, dominate de ofițeri șiiți, sunt apreciate ca fiind o versiune inferioară sub toate aspectele a ceea ce reprezentau, fapt care a fost confirmat în evenimentele din vara anului 2014, când au dezertat, și-au părăsit pozițiile și tehnica în mâinile luptătorilor SIIL. Faptul că au o valoare inferioară se datorează și primului ministru Al-Maliki, care a avut teamă față de forțele armate și nu a dorit sădirea în rândurile acestora a unui înalt spirit combativ. Eșecul acestora a subminat reputația acestei categorii de forțe, actualele victorii în confruntarea cu SIIL fiind atribuite milițiilor tribale sau milițiilor kurde Peshmerga.

În 2009, anul de apogeu al efortului de instruire și echipare al Forțelor Terestre Irakiene, acestea aveau efective de 210 000 militari constituiți în 55 de brigăzi de luptă, iar Ministerul de interne 36 000 militari organizați în 24 de brigăzi.

Față de cele două structuri menționate, au mai fost constituite alte două structuri de securitate: Forțele de Mobilizare Populară cu efective de aproximativ 100 000 militari din care 20 000 constituie o componentă ofensivă bine instruită și Garda Națională, care ar urma să fie instruită, dotată și finanțată de guvernul federal, iar recrutarea și administrarea să fie realizată de Consiliile provinciale. Acest concept este în curs de experimentare, o primă mare unitate de tip brigadă, este în curs de constituire, urmând a fi încadrată cu 5 000 de militari, este dotată de SUA, fiindu-i alocată suma de 12,5 milioane de USD.

Nu este clar totuși cărui minister i se va crea responsabilitatea creării Gărzii Naționale, Ministerului Apărării, condus de un sunit sau Ministerului de Interne condus de un șiit. O modalitate de realizare ar fi angajarea permanentă a Forțelor de Mobilizare Permanente în Garda Națională.

O altă forță semnificativă pe eșicherul irakian este este cea a milițiilor kurde, Peshmerga, cu efective de aproximativ 115 000 militari.

În acest context este posibil ca Forțele Terestre Irakiene să rămână o structură cu efective mici, în anul 2015 performanța pe care o vor demonstra și susținerea internațională vor fi factori de importanță capitală pentru reconstituirea acestora. Menționăm că procesul de reconstituire a început, sub forma unor mari unități încadrate pe jumătate cu efective, s-a elaborat programul de dotare și instruire în valoare de 1, 6 miliarde USD, având ca obiectiv și constituirea altor nouă brigăzi încadrate la capacitate maximă, s-au construit baze de instruire în Nasiriya, Kirkush și Bagdad, asigurând o capacitate militară de 90 000 de militari pentru Forțele Terestre la care se adaugă trei brigăzi Peshmerga cu 15 000 militari. Apreciem că sprijinul SUA este primordial pentru reconstruirea Forțelor Terestre Irakiene și asigurarea rolului acestora de principală forță militară irakiană în lupta împotriva SIIL, capabilă să elibereze marile centre urbane ocupate în prezent.Numeroșii actori care acționează împotriva SIIL pe teatrele din Siria și Irak, susținuți de puterea aeriană considerabilă a coaliției, au pus gruparea întro poziție defensivă strategică, aceasta fiind totuși departe de a fi înfrântă, păstrând capacitatea de a lansa riposte ofensive în regiune. Au pierdut lupta în Kobane, un oraș mai degrabă de importanță simbolică decât strategică și sunt în defensivă și în alte locații urbane din Siria (Al-Raqqa și Dayr az-Zawr). Aceste înfrângeri constituie cele mai mari eșecuri ale organizației după declararea califatului, fiind supusă presiunilor în condițiile în care luptă pe mai multe fronturi situate la distanțe mari unele de altele, ceea ce face dificilă manevra de forțe pe direcții interioare și concentrarea eforturilor în locul și momentul oportune.

La aceste înfrângeri se adaugă distrugerea infrastructurilor generatoare de resurse financiare (rafinăriile) la care se adaugă și pericolul manifestării tot mai pregnante a nemulțumirilor unor luptători și a populației, generate de acțiunile fără scrupule ale liderilor grupării.

La efortul diferitelor grupări terestre irakiene s-au adăugat forțe militare iraniene, ale gardienilor revoluției, în afara structurii coaliției internaționale.

Cele mai mari succese s-au înregistrat în provincia Dyala în NE Bagdad, unde SIIL a fost înlăturată, succese de mai mică amploare s-au înregistrat în provincia Al-Anbar în NV Bagdad, ca și în Nord, unde orașul Mosul a fost încercuit. Dar mai este mult până ce orașul Mosul va fi eliberat, ca de altfel întreg teritoriul irakian, iar SIIL va fi adus la un potențial operațional care să-l facă să nu mai conteze ca amenințare majoră. Pentru aceasta este nevoie de reconciliere națională și nu numai de asta.

SIIL își extinde influența în Asia de Sud, înlocuind de fapt Al-Qaeda și grupările afiliate acesteia, în rol de organizație de avangardă a mișcării jihadiste globale.

SIIL, sub comanda lui al-Baghdadi, rămâne consecventă scopului său că în versiunea califatului să-și consolideze bazele puterii în Irak și în Siria, dar să și le dezvolte și în întreaga lume musulmană.

Aceste planuri au fost expuse de liderul oraganizației, cu ocazia discursului său transmis în perioada Ramadanului din octombrie 2014, printre principalele obiective fiind și extinderea rețelelor în așa-numita regiune Khorasan (denumirea veche a actualului Afganistan), în subcontinentul indian, în special în provincia Uttar-Pradesh și în vecinătatea sa imediată.

Campaniile publice și cele din media de socializare, de a aborda și a recruta musulmani nemulțumiți din întreaga Asie de Sud, transmit indicii care sugerează că acestea întregistrează succese în Pakistan, India, Maldive și în Bangladesh. Reacția guvernelor acestor state la extinderea influenței SIIL, care se poziționează în rol de lider al luptei jihadiste, a fost foarte slabă, operând doar câteva arestări și capturi excesiv mediatizate, continuând să minimalizeze rolul influenței în dezvoltare a SIIL pe teritoriul acestor state.

Figura 4.6. Asia, Sursă:www.harta-asia

Dar influența SIIL se extinde în statele din Nordul Africii (Libia, Tunisia, Algeria, Egiptul) prin executarea de recrutări de recrutări de noi membri și prin afilierea unor organizații jihadiste din zonă, un exemplu concludent fiind organizația Boko-Haram. Acestea oferă sprijin SIIL sub forma ajutorului financiar, recrutarea de noi membri, precum și furnizarea de informații. Astfel, crește riscul apariției manifestărilor violente, în genul SIIL și în alte state.

În aceste condiții apreciem că nu este exclus ca acțiunile împotriva SIIL să se extindă și în alte state, în afara Irakului și Siriei, Libia putând fi un exemplu, acțiunile pot fi aeriene și ale forțelor speciale cu caracter limitat.

4.6. Afganistan – evoluția stării de securitate pe noi coordonate

Anul 2014 a făcut posibil în septembrie un acord de împărțire a puterii care a pus capăt unui impas politic, reformatorul Ashraf Ghani devenind președintele statului, iar rivalul său, Abdullah Abdullah preluând funcția de șef al guvernului. Acordul survine situației neclare generate de alegerile prezidențiale din iunie, derutei care a generat scidarea opiniei publice afgane, acuze de fraudare a alegerilor și implicit o paralizare a mediului politic.

Potrivit acestui acord, Ashraf Ghani, va conduce cabinetul și va fi responsabil pentru funcțiile strategice ale acestuia în timp ce Abdullah Abdullah va putea numi un CEO (Chief Executive Officer) care va fi responsabil cu sarcinile zilnice. Totuși, în momentul semnării acordului niciunul dintre rivali nu părea încântat de soluția adoptată și nu s-au folosit expresii ca ,,învingător”, ,,câștigător” sau ,,învins”, ceea ce a avut darul de a le menaja orgoliul celor doi.

Noua conducere s-a confruntat cu probleme importante de securitate, trebuind să-și asume în regim de urgență responsabilitățile guvernării și pregătind documentele care să facă posibilă retragerea majorității trupelor străine din Afganistan.

Figura 4.7.-Afganista, Sursă:www.mao-of-afganistan

Dacă la începutul anului 2014, președintele SUA, Barack Obama părea nerăbdător să dezangajeze trupele SUA din Afganistan, pe măsură ce situația de securitate suferea modificări, obiectivele s-au modificat. Astfel, președintele SUA a aprobat o misiune mult mai extinsă pentru forțele SUA decât a fost planificată anterior, militarii fiind iarăși în situația de a se angaja în acțiuni de luptă terestre, împotriva talibanilor și a altor militanți, autorizează acțiunea UAV-urilor SUA să sprijine operațiile forțelor afgane, se ridică restricția impusă de fostul președinte Hamid Karzai privind raidurile pe timp de noapte, care creau o stare de nemulțumire în rândul populației afgane.

A fost suplimentat și numărul militarilor SUA, destinat a staționa în Afganistan de la 9 800 la 10 800, iar aliații rămânând a contribui cu 4 000 militari în 2015, ajungându-se astfel la o cifră de aproximativ 14 800 militari.

Menționăm că amânările succesive în ceeea ce privește semnarea Acordului Bilateral de securitate SUA-Afganistan și a Acordului privind Statutul Forțelor (SOFA), au generat situația ca procesul de generare a forței pentru anul 2015 pentru misiunea ,,Resolute Support” să fie în

întârziere cu câteva luni. Conform Cam. John Kirby, purtător de cuvânt al Departamentului Apărării american, în Afganistan vor fi două misiuni pentru militarii SUA, ulterior anului 2014: una de sprijin pentru Resolute Support, care este misiune NATO de instruire, consiliere și asistență și o altă misiune – de desfășurarea a operațiilor de contracarare a terorismului în Afganistan. Cu toate că documentele privind securitatea Afganistanului au fost semnate de cei doi conducători ai statului, probleme importante sunt nerezolvate. Astfel, în lipsa unui guvern funcțional, competent și care să nu fie afectat de corupție, nu se poate vorbi de un progres major.

4.7. În Siria războiul continuă

Războiul civil a continuat în Siria pe tot parcursul anului 2014 în contextul în care în regiune situația s-a complicat , prin apariția unui actor important – SIIL, care a inițiat acțiunile în Irak și le-a continuat în Siria, reușind să cucerească o mare parte din NE acestei țări. Succesele SIIL au reușit să atragă atenția organizațiilor internaționale ca urmare a crimelor împotriva populației civile pe care le-au comis în a doua jumătate a anului, efortul acestor organizații balansând către noua problemă, apreciată ca fiind de importanță superioară.

Astfel, în noul context, regimul Bashar al-Assad s-a simțit încurajat prin faptul că atenția comunității internaționale s-a orientat către partea umanitară, exacerbată de ascensiunea noului inamic – SIIL, iar șeful diplomației americane declara la începutul anului 2015 că SUA vor putea fi nevoiți să negocieze cu regimul sirian. Diplomația americană, pe diferite canale, a transmis președintelui sirian, mesajul de a începe noi negocieri, după ce două tentative anterioare au fost sortite eșecului. De asemenea, John Kerry a declarat că SUA acționează pentru o ,,reluare” a eforturilor în vederea găsirii unei soluții politice pentru a pune capăt războiului. În acest sens cooperează cu opoziția moderată siriană și caută o soluție diplomatică, fiind purtate discuții cu mai mulți jucători în această tragedie.

În acest moment situația din Siria este dramatică, ceea ce face să fie apreciată de Agenția ONU pentru Refugiați (UNHCR) ca ,,cea mai importantă urgență umanitară”. Țara este împărțită, autoritatea fiind disputată de forțele guvernamentale dominate de alawiți, grupări jihadiste, luptători kurzi și grupări de opoziție moderate. Peste patru milioane de persoane s-au refugiat pe teritoriul statelor vecine, în special în Liban și Iordania. Din populația de peste 20 de milioane a statului, peste 7 milioane au fost strămutate din zonele de conflict, în zone apreciate ca fiind liniștite și peste 60% din populație a ajuns sub pragul sărăciei.

Figura 4.8-Siria,Sursă: www.map-of-siria

Un număr nedeterminat de persoane sunt în închisorile regimului sau în centre de detenție. De asemenea, foarte mulți sirieni sunt declarați dispăruți după ce au fost arestați. Conform unor rapoarte ale Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului, peste 14 000 de persoane, au fost torturate până la moarte, fiind semnalate de numeroase ONG-uri care acționează în regiune, foarte multe situații de încălcare ale drepturilor omului, atât de forțele regimului al-Assad cât și de celelalte grupări de opoziție care acționează în Siria, în special comise de SIIL, după intensificarea acțiunilor în Siria.

Situația militară din Siria înregistrează multe elemente necunoscute. Forțele guvernamentale și-au consolidat situația în regiunea Damasc și în regiunea Aleppe, în regiunea Latakia și în zona de graniță cu Liban. Forțele SIIL controlează cea mai mare parte din regiunile de nord-est, celelalte forțe de opoziție dețin controlul asupra unor zone mai mici, fiind în conflict atât cu forțele guvernamentale cât și cu cele ale SIIL. În condițiile în care se desfășoară operații împotriva forțelor SIIL de către coaliția internațională, forțele guvernamentale acționează împotriva tuturor forțelor de opoziție și și-au consolidat pozițiile.

Nu s-au înregistrat acțiuni ostile între forțele guvernamentale siriene și forțele coaliției internaționale. Un episod cu o anumită relevanță s-a desfășurat în nordul țării, în zona orașului Kobane, locuit majoritar de kurzi care a fost asediat mult timp de forțele SIIL. În condițiile în care au fost sprijiniți cu armament și muniție, alimente și echipamente de forțele coaliției internaționale, pe cale aeriană, și începând cu luna noiembrie de către batalioane de forțe Peshmerga din Irak, care s-au deplasat prin Turcia, pe un culoar aprobat de guvernul turc, forțele asediate au rezistat, reușind la final să învingă. Orașul nu avea o valoare strategică, ci mai mult una de simbol pentru ambele părți implicate în operații. Faptul că au fost învinse, demonstrează că forțele SIIL sunt vulnerabile și nu rezistă acțiunilor concentrate ale unor forțe organizate și dotate superior, în special cu aviație și armament greu.

Însă în pofida eforturilor instituțiilor internaționale, apreciem că eforturile diplomatice nu au înregistrat succesul scontat în 2014, cele două runde de negocieri mediate de ONU în Elveția eșuând, la fel ca și încercarea celui de-al treilea emisar ONU pentru Siria, Steffan de Mistura, înregistrând succese nesemnificative în a încheia un armistițiu în regiunea Aleppo.

În aceste condiții apreciem că anul 2014, a fost cel mai negru an al conflictului din Siria. Până la sfârșitul anului 2014 se estima că au căzut victime violențelor peste 210 000 de persoane. În acest război al umbrelor, al aparențelor, situația pe teren este foarte fluidă și foarte dificil de prevăzut. Infrastructura este distrusă, iar cele câteva sute de grupări sunt greu de controlat.

Opoziția în sine este o problemă deoarece liderii acesteia nu sunt în măsură să controleze structurile militare care luptă în teren. Opoziția din exil constituită din intelectuali moderați și din membrii Frăției Musulmane, nu este unită din cauza divergențelor religioase (războiul din Siria, izbucnit ca urmare a unor a unor probleme sociale s-a transformat într-un conflict religios, este un conflict dus prin agenți).

Opoziția moderată și laică nutrește teama că Frăția Musulmană ar putea prelua puterea. Menționăm că nici Frăția Musulmană nu exercită un control asupra propriilor formațiuni înarmate din teren, iar întrebarea pe care ne-o punem este dacă aceste formațiuni vor accepta termenii vreunui armistițiu sau acord, chiar încheiat sub egida ONU sau a altor organizații internaționale importante.

Conflictul din Siria este departe de a fi încheiat, apreciază fostul șef al CIA, Michael Hayden, avansând câteva scenarii posibile ale evoluției din Siria. Potrivit acestuia, o victorie a lui Bashar al-Assad ar putea fi cel mai bun dintre scenariile posibile, fiecare din ele fiind groaznice, al doilea ar presupune fragmentarea Siriei, iar al treilea scenariu, continuarea luptelor pe termen nelimitat cu suniții fanatici luptând contra șiiților fanatici. Se poate observa că potrivit acestui reputat analist, nici un scenariu nu prevede victoria rebelilor, dar în schimb este avansată ideea că luptele pot continua încă mult timp, că pot apărea zone fără instituții de guvernare, toate statele din zonă fiind afectate. Aceste scenarii ne duc cu gândul la ,,teoria haosului constructiv” în Noului Orientul Mijlociu, emisă în anii ’90, având ca efect inclusiv schimbarea granițelor în zonă și chiar apariția unor noi state.

4.8. Fâșia Gaza – un butoi cu pulbere al Noului Orient Mijlociu

Fâșia Gaza este o regiune, redusă ca suprafață din Orientul Mijlociu, parte a Teritoriilor Palestiniene, situată în sudul coastei de est a Mării Mediterane, care în conformitate cu rezultatul negocierilor de la Oslo din 1993, este împreună cu Cisiordania o componentă a entității statale aflate sub administrația Autorității Palestiniene. Numele derivă de la orașul principal Gaza.

Pe cuprinsul regiunii sunt dispuse numeroase localități urbane și tabere de refugiați palestinieni, în urma evenimentelor din 1948 și din urmașii acestora, fiind totodată și una din zonele cu cea mai mare densitate de locuitori din lume, peste un milion de oameni locuind pe un teritoriu cu o suprafață de 360 km2 (lungime – 41 km, lățime – 5-12 km). Fâșia Gaza este controlată în prezent de organizația politică islamistă Hamas, are granițe cu Egiptul pe o lungime de 11 km în SV, cu Israelul pe o lungime de 51 km în est și nord-est, iar la vest este țărmul Mării Mediterane pe o lungime de 40 km.

Conflictul din Fâșia Gaza nu a divizat numai două popoare – palestinian și evreu – ci întreaga comunitate internațională, evenimentele care au loc aici ținând capul de afiș al mass-mediei internaționale.

Pentru a înțelege mai bine ultimele evenimente vom face o succintă prezentare a istoricului relațiilor israelo-palestiniene, a disputelor teritoriale naționaliste și religioase din care izvorăște originea conflictului, care are o vechime de aproape 100 de ani, imediat după primul război mondial. În 1920 Palestina a fost plasată sub mandat britanic, fiind semnat și un tratat de conviețuire între reprezentanții comunităților evreiești și arabo-palestiniene. Prevederile acestuia nu au fost puse însă niciodată în aplicare, ambele părți implicate fiind nemulțumite, urmare fiind transformarea tensiunilor în conflicte violente.

Figura 4.9.-Fâșia Gaza, Sursă:www-fisia-gaza

În 1947 ONU a decis constituirea unui comitet care să se ocupe de situația Palestinei. Acest comitet a propus constituirea statelor arab-palestinian și evreu, iar Ierusalimul să aibă statut independent de ambele.

Această propunere a nemulțumit ambele părți, evreii pentru că pierdeau Ierusalimul, unde erau majoritari, iar palestinienii pentru că mulți arabi ar fi rămas blocați în statul evreu. A izbucnit războiul civil care, după încheierea mandatului britanic și declararea statului evreu – Israel în 1948, s-a transformat într-un război deschis între statul evreu și statele arabe din zonă, război care s-a încheiat în 1949 cu victoria Israelului, acesta anexând o mare parte a teritoriilor repartizate constituirii statului palestinian.

Războiul a avut ca efect alungarea a peste 850 000 de evrei din statele arabe, care s-au mutat în Israel și a peste 750 000 de arabi din Israel, care s-au mutat în tabere de refugiați organizate pe teritoriul statelor vecine. În urma acestui război, Israelul a ieșit în avantaj, populația sa crescând la peste 1 000 000 locuitori, ceea ce a avut ca efect și dezvoltarea naționalismului evreiesc. Încercările palestinienilor care trăiau în taberele de refugiați de a se întoarce pe teritoriul Israelului au fost declarate ilegale.

În anii care au urmat, conflictele devin o constantă a relațiilor dintre evrei și palestinieni. Un aspect important este crearea Organizației pentru Eliberarea Palestinei în 1964, prin unificarea mai multor formațiuni de dimensiuni mai mici, care și-a propus ca scop eliberarea Palestinei pe cale militară și recucerirea teritoriilor pierdute.

În 1967, Israelul execută un atac preventiv împotriva statelor arabe din zonă, prin care Israelul cucerea Fâșia Gaza de la Egipt, Înălțimile Golan de la Siria și Cisiordania de la Iordania, ajungându-se la situația în care Israelul ocupa toate teritoriile repartizate de ONU Statului Palestina, Israelul argumentând că nu a cucerit aceste teritorii deoarece palestinienii nu au avut niciodată un stat al lor.

Din 1974, Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP) ia în calcul și alte căi și metode decât forța, de realizare a statului palestinian și de recucerire a teritoriilor pierdute.

În 1987 a început mișcarea de eliberare a palestinienilor, Intifada fiind prima acțiune a acestora, la care au participat oameni care nu erau afiliați formațiunilor paramilitare, fiind caracterizată de manifestări publice, boicoturi, proteste și demonstrații în fața forțelor militare israeliene. În 1988 OEP a declarat instituirea statului Palestina, chiar dacă nu-și exercita autoritatea asupra vreunui teritoriu, și a recunoscut existența statului Israel în limita granițelor din 1967, ceea ce determină recunoașterea internațională a OEP.

Din 1993, au început tratative secrete între reprezentanții Israelului și ai OEP la Oslo. Un punct al tratativelor a fost recunoașterea unui for conducător al palestinienilor, acesta fiind acceptat ca fiind Autoritatea Palestiniană (AP) care a primit acceptul de a organiza instituții care să administreze activitatea în Fâșia Gaza și în Cisiordania. În schimb, AP avea sarcina de a manifesta toleranță față de Israel și recunoașterea existenței acestuia.

Urmare a nemulțumirilor generate în rândul membrilor unor organizații palestiniene extremiste de obiectivele pe care le-a propus OEP, în 1988 apare Hamas, organizație extremistă, ramură a Frăției Musulmane din Egipt, care va juca un rol important mai ales în Fâșia Gaza.

Retragerea treptată a forțelor armate israeliene din teritoriile ocupate palestiniene a avut ca efect o intensificare a acțiunilor teroriste executate în special de Hamas și organizațiile aliate acestuia, o creștere a tensiunilor între israelieni și palestinieni, acuze primind și AP pentru că nu face suficient pentru oprirea acestora. Dar nici israelienii nu-și respectă întru-totul obligațiile, în special în sensul încetării constituirii de noi așezări în teritoriile ocupate.

Figura 4.10.-Israel-Palestina, Sursă:www.map-of-israel

În acest context al creșterii violențelor, Israelul propune negocieri de pace la Camp David, organizând un summit în care a propus o soluție finală pentru încetarea luptelor, care presupunea controlul de către palestinieni a Fâșiei Gaza și a 73% din Cisiordania, o capitală palestiniană într-o porțiune a Ierusalimului și compensații financiare pentru refugiații palestinieni. Această ofertă a fost refuzată de Yasser Arafat, care nu face nicio ofertă proprie. Urmare a eșecului tratativelor de pace izbucnește a doua Intifadă, caracterizată în special prin acțiuni violente asupra populației israeliene.

În anii 2001-2002 se conturează o schimbare de atitudine față de relațiile dintre israelieni și palestinieni, Ariel Sharon elaborând un plan de retragere unilaterală, iar țările Ligii Arabe propunând o soluție diplomatică de rezolvare a conflictului, care presupunea constituirea statului Palestina din teritoriile Fâșiei Gaza, Cisiordaniei și Înălțimilor Golan și o soluție justă pentru refugiați în schimbul normalizării relațiilor arabo-palestiniene. Chiar dacă nu a fost acceptată de Israel, considerată fiind ca formulată nediplomatic, oferta arabă era un prim indiciu a unei schimbări de paradigmă în abordarea problemelor.

Pe fondul continuării acțiunilor violente ale palestinienilor, Israelul ia decizia de a construi gardul Cisiordaniei, care a avut ca efect scăderea numărului de victime israeliene, dar și restrângerea libertății de mișcare a palestinienilor. Totodată, Ariel Sharon începe să pună în aplicare planul de evacuare graduală a populației evreiești din Fâșia Gaza și din Cisiordania.

Moartea lui Yasser Arafat în 2004 l-a adus la conducerea AP pe Mahmoud Abbas, acesta și organizația pe care o conduce fiind acuzați de fraudarea fondurilor puse la dispoziție de comunitatea internațională, efectul fiind creșterea prestigiului Hamas și câștigarea alegerilor de către aceasta în 2006.

Urmare a acestui succes a Hamas și impunerii de către acesta a întregului control asupra Fâșiei Gaza a avut ca efect limitarea fluxului de muncitori palestinieni în Israel, precum și a alimentelor către Fâșia Gaza. Puterile occidentale au insistat ca Hamas să renunțe la violență, lucru care nu s-a produs. Pe acest fond contradicțiile dintre Hamas și AP se intensifică iar în 2007 guvernul Hamas este dizolvat, producându-se o ruptură între Cisiordania și Gaza, existentă până în prezent. Au avut loc mai multe operații militare în Gaza, în 2008 operația „Plumb Topit” și în 2012 operația „Pilonul Apărării”.

După înlăturarea Frăției Musulmane din Egipt și închiderea tunelurilor spre și dinspre Fâșia Gaza în 2012, popularitatea Hamas a scăzut fiind incapabilă să-și mai plătească salariile angajaților statului, ceea ce a determinat o ofertă a acesteia de a asigura un guvern de uniune națională cu AP.

Propunerea a fost apreciată de Mahmoud Abbas ca fiind pozitivă, dar s-a dovedit totuși ca fiind o mare tară, ca urmare a faptului că Israelul a refuzat să negocieze cu un guvern care includea Hamas. Totuși, eforturile diplomatice se intensifică, iar la 23 septembrie 2011, președintele AP Mahmoud Abbas a ținut un discurs în Adunarea Generală a ONU, în care critică dur Israelul și a depus o cerere de recunoaștere a Statului Palestina ca al 194-lea membru al ONU. O decizie nu s-a luat la această a 66-a sesiune a Adunării Generale a ONU, dar între timp a serie de state au recunoscut statul Palestina.

Anul 2014 găsea Hamasul mai izolat ca oricând, având nevoie disperată de sprijin politic și financiar internațional. Fiind în criză de autoritate, Hamas avea nevoie de un război, să provoace Israelul să acționeze militar în Fâșia Gaza, ceea ce i-ar fi permis să-și recâștige prestigiul și să-și refacă o serie din relațiile diplomatice pierdute. Astfel, a lansat o serie de atacuri curajoase din tuneluri și de pe mare, toate dejucate de Israel, a lansat rachete asupra celor mai importante localități israeliene în timpul orelor de vârf, a transmis mesaje amenințătoare israelienilor. Aceste atacuri au fost executate de Brigăzile Al-Qassam – aripa militară a Hamas, în condițiile pierderii sprijinului din partea Siriei și Iranului de către aripa militară a organizației, rachetele și tunelurile fiind ultimele instrumente ale unei organizații aflate în criză de autoritate, rămasă fără prea multe opțiuni. Pentru atingerea obiectivelor sale, Hamas a adoptat tactica întrebuințării rachetelor Fajr-3 și Fajr-5, și a rachetelor Qassam construite în patru variante, dar și a rețelei de tuneluri ca răspuns la diminuarea avantajului Israelului de reducere a efectelor atacurilor executate cu aviația. Rețeaua de tuneluri a fost săpată în ultimii ani folosindu-se unelte întrebuințate în gospodării, galeriile fiind consolidate prin întrebuințarea betonului, lemnului și a oțelului.

Potrivit specialiștilor s-au construit trei tipuri de rețele de tuneluri, fiecare având o funcție unică. Astfel, între Egipt și Gaza s-au construit tuneluri având funcția de traficare a mărfurilor din Egipt și de infiltrare a grupurilor salafiste în Peninsula Sinai. Acestea, urmare a acțiunilor hotărâte, decise, a autorităților egiptene desfășurate în ultimii doi ani, au fost blocate. Al doilea tip de tuneluri sunt cele interne, din cadrul Fâșiei Gaza, numite și strategice, folosite pentru deplasarea forțelor și echipamentelor, ca loc de refugiu și pentru dispunerea elementelor de comandă-control al acțiunilor militare de către Hamas.

Aceste tuneluri mai sunt folosite și pentru manevra de forțe și mijloace. O altă categorie de tuneluri este așa-numita rețea de tuneluri ofensive, construită la granița cu Israelul, care au corespondență la câțiva kilometri în interiorul statului Israel. În special aceste tuneluri reprezintă scopul declarat al ofensivei terestre israeliene. În aceste acțiuni Hamas a întrebuințat Brigăzile Al-Qassam, Saladin și al-Quds.

Urmare a inițierii acțiunilor ofensive de către Hamas, Israelul decide să acționeze militar. Într-o primă fază acționează prin folosirea loviturilor aeriene asupra tunelurilor, a căror intrări au fost localizate prin întrebuințarea UAV-urilor precum și a locurilor de dispunere a instalațiilor de lansare a rachetelor. Întrucât se apreciază că obiectivul propus – neutralizarea tunelurilor – nu poate fi atins prin executarea loviturilor aeriene, s-a decis declanșarea unei operații terestre denumită „Protective Edge”, a cărui obiectiv principal este distrugerea tunelurilor ofensive dar și a infrastructurii de comandă-control și a infrastructurii logistice a Hamas. Sunt întrebuințate pe scară largă structuri de infanterie, de artilerie, de tancuri, de ISR (informații, supraveghere și cercetare) și de operații speciale, de aviație (aeronave F-16 și Apache) dar și de geniu, care utilizează inclusiv roboți pentru a furniza informații privind materialul de construcție a tunelurilor, traseul acestora, destinația, stabilirea tipului și cantității de explozibil.

Ofensiva terestră a avut ca scop și distrugerea infrastructurii destinată obiectivelor militare dispusă în/sau sub obiective civile, în condițiile în care Hamas a folosit populația civilă drept scuturi umane, aspect mai puțin reflectat în reportajele mass-media.

După 50 de zile de lupte, israelienii și palestinienii acceptă o propunere de armistițiu permanent, propusă de Egipt. Principalele puncte ale armistițiului au fost: deschiderea punctelor de trecere între Gaza și Israel (Erez și Kerem Shalom); extinderea zonelor de pescuit de la 3 mile de țărm la 6 mile, iar ulterior la 12 mile; eliberarea deținuților palestinieni (aproximativ 5 000, aflați în închisori israeliene) în schimbul cadavrelor militarilor israelieni; redeschiderea portului și a aeroportului din Gaza; anularea blocadei de către israelieni și demilitarizarea Fâșiei Gaza.

Demilitarizarea urma să fie discutată la Cairo în septembrie 2014 dar o decizie în acest sens încă nu a fost adoptată până în prezent. Apreciem că acordul, acceptat în august 2014, a fost doar un pretext pentru Hamas de a ieși cu prestigiul ridicat din conflict, în condițiile în care doar o mică parte din infrastructură i-a fost distrusă. Acceptarea acestor condiții nu înseamnă neapărat și respectarea lor. S-a acceptat totodată ca Hamas să primească sprijin financiar pentru plata restanțelor funcționarilor din Gaza. Dar ceea ce este surprinzător, AP este structura care va avea responsabilitatea administrării granițelor Fâșiei Gaza, precum și a asigurării bunurilor necesare reconstrucției Fâșiei Gaza. În felul acesta AP este organizația care îmbunătățește viața palestinienilor.

Menționăm că responsabilitatea AP este uriașă, dar în condițiile în care va da roade, semnalele în acest sens fiind încurajatoare, va câștiga în prestigiu în comunitatea din Gaza, va putea preîntâmpina reînarmarea Hamas (va redeveni o alternativă atractivă a Hamas în Gaza). Dacă Hamas va reintra în posesia resurselor care să-i permită să se reînarmeze, atunci pe termen lung, armistițiul nu va avea efecte, marii perdanți fiind palestinienii și israelienii de rând.

În urma acțiunilor militare din Gaza s-au înregistrat pagube cuprinse între patru și șase miliarde de dolari, fiind necesară o întâlnire a țărilor care doresc să facă donații pentru refacerea zonei. Au fost distruse locuințe, instituții civile, uzine electrice, unități de producție în scopuri civile, infrastructura de transport.

Prin blocada impusă de Israel a fost privată populația civilă de alimentarea cu apă și electricitate precum și alte bunuri de primă necesitate. Toți cei 1,8 milioane de locuitori ai regiunii au fost afectați. De asemenea au decedat peste 2 000 de palestinieni, alți aproximativ 7 500 fiind răniți și s-au înregistrat 68 de victime (din care 64 militari) în rândul israelienilor. Au fost strămutate peste 270 000 de persoane conform OCHA, în 90 de școli administrate de ONU.

Alte 200 000 de persoane s-au strămutat la părinți sau prieteni sau în școli ale guvernului. Acestea au revenit ulterior la locuințele proprii, dacă nu au fost distruse (în condițiile în care 18 000 de locuințe au fost distruse) sau au primit ajutor pentru reconstrucția acestora. Au fost distruse sau avariate 142 de școli conform ONU și în condițiile în care 43% din populația Gaza este cu o medie de vârstă de sub 14 ani, deficitul de școlii era de 25%, situația s-a agravat, aceasta fiind imputabilă tot Israelului.

Situația economiei este la pământ, aceasta fiind ruinată. Rata șomajului este de peste 40%, conform FMI (era de 20% în 2000 și de aproximativ 30% în 2011) iar în vremuri normale 70% din populație depindea de ajutoare umanitare.

În urma operației ,,Protective Edge” au rezultat o serie de concluzii. Principala concluzie, apreciem noi, soluția conflictului este de natură diplomatică. De asemenea, Autoritatea Palestiniană a ieșit întărită din acest conflict, obținând un ascendent asupra Hamas, deoarece distrugerea Hamas ar fi făcut posibilă apariția/ afirmarea unei alte organizații, necunoscute sau insuficient impuse pe scena politică, cu obiective radicale, ceea ce ar fi făcut dificile negocierile.

A reieșit concluzia că forțele terestre israeliene sunt nepregătite pentru un război convențional urmare a dotării unor mari unități cu mijloace insuficient protejate balistic, cu o tactică adaptată doar pentru războiul de insurgență nu și pentru războiul hibrid, cu o insuficientă dezvoltare a sistemului de comunicații. Apreciem că Israelul a evitat o ocupare a Fâșiei Gaza, deoarece administrarea acesteia ar fi impus și reconstrucția ceea ce ar fi implicat alocarea unor responsabilități uriașe.

4.9. Yemen – un stat în prag de catastrofă

Yemen este o țară din Noul Orient Mijlociu, cu o populație de peste 23,5 milioane de locuitori, mărginită la Nord de Arabia Saudită, la Vest de Marea Roșie, la Sud de Marea Arabiei și Golful Aden și la Est de Oman.

Originea conflictului din această țară se regăsește în perioada colonială. În anul 1839 orașul Aden din Sudul țării a fost cucerit de britanici iar odată cu construcția Canalului Suez, în 1869, Yemenul capătă o importanță strategică. Din 1918 își recapătă independența ca regat iar în deceniile care urmează au avut loc conflicte repetate între Adenul sunit, antiregalist și prooccidental și Sanna șiită și conservatoare.

Figura 4.11.-Yemen, Sursă:www.map-of-yemen

După moartea imamului Ahmed, în anul 1962, un grup de ofițeri au abolit monarhia și au proclamat Republica Arabă Yemen. Această decizie declanșează războiul de opt ani dintre monarhiști și republicani, încheiat cu victoria acestora din urmă. În 1967 Frontul Național de Eliberare proclamă Republica Populară a Yemenului de Sud, ceea ce a determinat divizarea țării. În anii care au urmat acestei decizii au loc confruntări frecvente între aceste două state, dar problemele economice au determinat reunificarea Yemenului în 1990. Dar situația economico-socială și nivelul ridicat al corupției au determinat declanșarea unui nou război civil.

Yemenul a fost caracterizat de violență cel mai adesea, ca fiind un stat în pragul catastrofei ceea ce nu s-a dovedit real. Totuși evenimentele din ultimele zile au dovedit că aceste previziuni se pot adeveri. Detonatorul acestui butoi cu pulbere par a fi atacurile sinucigașe din 20 martie 2015 executate în două moschei din Sanaa, în care au fost ucise 142 persoane.

Situația din Yemen s-a complicat în special începând cu luna septembrie 2014. Principalii actori în aceste evenimente sunt Ali Abdulah Saleh, care a fost îndepărtat din funcția de președinte în 2012, după 24 de ani în care s-a aflat la putere, retragerea acestuia provocând probleme mari de atunci și Abd Rabbu Mansour Hadi (care i-a succedat lui Ali Abdulah Saleh la președenție).

Ali Abdulah Saleh se află în tratative cu gruparea ,,Al Houthi” împotriva căreia a acționat cât a fost președinte. Această alianță este percepută de specialiștii în analiză de politică externă ca fiind o încercare de a-și impune fiul Ahmad Saleh, ca președinte al țării.

Gruparea ,,Al Houthi” este cunoscută oficial drept o organizație aparținând sectei ,,Zaidi”, o ramură a islamului șiit, marginalizată o lungă perioadă, și care este concentrată în nordul țării în timp ce sudul țării este sunnit.

Organizația ,,Al Houthi” a sprijinit insurgența care l-a alungat de la putere pe Ali Abdulah Saleh având ca rezultat creșterea influenței lor militare și politice în raport cu regimul nou care s-a instalat, condus de Al-Hadi ca președinte. Dar organizația nu a fost cooptată la guvernare ceea ce a indus concluzia că noul regim este asemănător celui condus de Ali Abdulah Saleh.

Negocierile purtate în 2013 și în prima jumătate a anului 2014 nu au avut succesul scontat, ceea ce a produs o radicalizare a acțiunilor organizației ,,Al Houthi”. ,,Al Houthi” organizează proteste împotriva guvernului și a politicilor acestuia ceea ce generează intervenția forțelor de securitate. Dar în 18 septembrie 2014 milițiile Al Houthi intră în capitală, preluând controlul acesteia, în condițiile în care nu a întâmpinat o rezistență serioasă. Guvernul este răsturnat de la putere dar totuși nu se reușește preluarea controlului asupra întregii țări. Este cucerit pe 21 martie 2014 totuși orașul Taiz considerat ca fiind punctul cheie pentru preluarea controlului asupra sudului țării.

După cucerirea orașului Sanaa, fostul președinte a fost plasat în arest la domiciliu, din care reușește să scape, aflându-se în prezent, se apreciază, pe teritoriul Arabiei Saudite, după ce inițial se refugiase la Aden, transformat în capitală alternativă.

Atât Ali Abdulah Saleh cât și Al-Hadi beneficiază de sprijinul unei părți din forțele armate yemenite, ceea ce a generat confruntarea între aceste componente.

Este incert dacă Al Hadi este acceptat în sudul țării, de unde este originar, în condițiile în care timp de 17 ani a fost locțiitorul lui Ali Abdulah Saleh, fiind asociat cu ceea ce separatiștii apreciază ca fiind tot o dominație a Sudului asupra Nordului. Oricum el este considerat de ONU ca fiind încă președintele țării, dar în condițiile în care accederea sa în funcție s-a desfășurat în urma unui referendum la care a fost singurul candidat iar mandatul său trebuia să dureze până în anul 2014, legitimitatea sa este din ce în ce mai redusă.

Menționăm că gruparea ,,Al Houthi” este rivala organizației ,,Al Qaida” care are în Yemen o prezență semnificativă, chiar dacă SUA au executat împotriva acesteia numeroase atacuri cu UAV-uri.

Cele două atacuri sinucigașe din 20 martie 2015 au fost asociate cu ,,Al Houthi”, chiar dacă au fost revendicate de SIIL, autenticitatea revendicării fiind apreciată ca și controversată. Al Qaida a negat orice implicare, fiind consecventă principiului adoptat recent de a nu acționa împotriva civililor iar dacă implicarea SIIL se dovedește a fi corectă, conflictul capătă dimensiuni alarmante. Sunt create condițiile pentru riposte la fel de sângeroase.

Urmare a evenimentelor din Yemen, Arabia Saudită ia inițiativa creării unei coaliții internaționale care desfășoară acțiuni militare în sprijinul președintelui Al Hadi începând cu 26 martie 2015. În opinia noastră, este important a sublinia, că SUA în acest conflict nu au rolul principal, ci doar de furnizor de sprijin logistic și de informații.

Chiar dacă au rol limitat, sprijinul de informații al SUA este vital pentru executarea de acțiuni de lovire cu precizie chirurgicală care să afecteze cât mai puține persoane civile, evitându-se astfel o coalizare a jihadiștilor împotriva Arabiei Saudite. La acțiunile din Yemen participă, în afara Arabiei Saudite și forțe militare din Egipt, care și-a declarat disponibilitatea de a acționa și terestru, din Sudan, din Turcia, care concurează cu Arabia Saudită pentru poziția de lider a lumii islamice, din Oman, din Emiratele Arabe Unite, din Kuweit, din Bahrain, Iordania și Maroc.

Putem concluziona că Arabia Saudită a fost capabilă ca într-un interval scurt să formeze o coaliție de state pentru a desfășura o acțiune militară în Yemen cu un scop totuși insuficient definit. De asemenea prin faptul că SUA nu sunt implicate nemijlocit cu trupe ci doar cu sprijin de structuri de informații, supraveghere și recunoaștere (ISR) se demonstrează că actorii din regiune sunt încurajați să-și asume responsabilități sporite în zonă.

În același timp SUA continua negocierile cu Iranul, chiar dacă este considerat un aliat al Yemenului, menținându-și deschise toate opțiunile. Este astfel posibilă o nouă abordare a politicilor de securitate din regiunea Noului Orient Mijlociu.

Apreciem că anul 2014 a fost un an al violențelor în Noul Orient Mijlociu, unul din cei mai tumultoși ani ai ultimului deceniu, care a adus în actualitate denumiri noi – Statul Islamic din Irak și Levant (SIIL) și practici vechi, medievale, pline de barbarism. Chiar dacă au fost mai multe scrutinuri în 2014, în Egipt, Tunisia, Siria și Libia, acestea nu au adus un grad sporit de democrație care să genereze și o abordare mai consistentă a drepturilor omului.

4.10. Iranul – un dosar nuclear încă nerezolvat

Rezolvarea dosarului nuclear iranian constituie una din problemele care au ținut capul de afiș pe agenda cancelariilor marilor puteri europene și în anul 2014. Pentru a înțelege mai bine evoluția problemei în anul 2014 vom încerca să facem o concisă prezentare a acestui dosar.

Dosarul nuclear iranian constituie o expresie a aspirației strategice a Iranului de a deveni o putere regională și unul din liderii lumii arabe, dar constituie totodată și motiv de îngrijorare și preocupare atât pentru cancelariile occidentale cât și a statelor arabe din Noul Orient Mijlociu, ca urmare a potențialului conflictual ridicat, inclusiv de natură militară, care ar periclita pacea și securitatea regiunii și nu numai.

Actuala criză generată de programele nucleare iranian a apărut de la începutul anilor 2000, pe timpul președintelui moderat Mohammed Khattaniy și a prefacerilor geopolitice din regiune: ajungerea armatelor SUA în Afganistan, la granița sa estică în 2001, invadarea Irakului în 2003, existența la granița sa nordică a cinci state desprinse din fosta URSS, modificarea sistemului regional de securitate și de alianțe.

Sunt identificate trei dimensiuni care au generat preocupărilor nucleare iraniene, acestea fiind formulate de specialiști astfel: percepera cu acuitate a unor amenințări care ar veni din partea Pakistanului, Irakului și al SUA; dinamica politică și economico-socială internă și sentimentul mândriei și demnității naționale persane.

Programul nuclear iranian s-a dezvoltat ca urmare a neîncrederii Iranului în comunitatea internațională deoarece când în 1980 a fost atacat de Irak cu arme chimice, acesta nu a reacționat. De asemenea, în condițiile în care peste 40 de state dețin tehnologie nucleară duală, Iranul, pentru a dovedi că programul său nuclear are scopuri doar civile, a acceptat o serie de restricții (vizite inopinate ale inspectorilor AIEA, transformarea reactorului de la Natanz în centru internațional de producere a combustibilului nuclear, a aceeptat principiul transformării Orientului Mijlociu ca regiune fără arme nucleare) .

Figura 4.12.-Iran, Sursă: www.map-of-iran

Programul nuclear iranian începe în 1953, în 1967 sunt înființate primele reactoare de capacitate mică (5 megawați) în scop de cercetare furnizate de SUA, în 1970 ratifică Tratatul de Neproliferare Nucleară și planifică ca până în 2000 să fie construite o serie de centrale nuclear-electrice cu capacitate de 23 000 MW. În 1976 sunt achiziționate echipamente de procesare a plutoniului din SUA. După revoluția islamică din 1979, Iranul anunță AIEA de intenția sa de a continua programul său nuclear pe bază de uraniu îmbogățit, intenție la care AIEA renunță ca urmare a presiunilor SUA, decizia de întrerupere a cooperării în domeniu fiind luată și de alte țări.

La începutul anilor ’90 Federația Rusă își exprimă disponibilitatea de a sprijini Iranul în proiectele sale nucleare, încheind un acord pentru înființarea Institutului de Cercetari Nucleare în Persepolis, asigurarea de experți, tehnologie și informații și încheierea construcției centrului de la Busher (proiect abandonat de compania Krafter Union în 1979, stadiul livrărilor în acel moment fiind de 85% la un reactor și de 50% la al doilea reactor).

Figura 4.13.-Facilități nucleare ale Iranului, Sursă:www.iran+maps

În acest moment, Iranul dispune de un număr de 16 locații unde se desfășoară activități în domeniul nuclear, cele mai importante fiind următoarele: centrala Busher (cu o capacitate proiectată de 24 de unități), reactorul de la Arak a cărui construcție a început în 2006, centrul Nuclear Chahis (care potrivit informațiilor este destinat pentru activități cu scopuri militare), Centrala Darkowin, cu o capacitate instalată de 360 MW, a cărei construcție a început în 2007, Centrul pentru Tehnologie Nucleară din Isfahan, care dispune de 4 reactoare de mică putere furnizate de China, Natanz (cea mai mare structură nucleară iraniană, cu suprafață de peste 100 000 m2, construită în subteran), Lashkar Abad, Complexul minier Saghand, aflat în exploatare din 2005 și Centrul pentru Cercetări Nucleare din Teheran. Conducerea programelor nucleare iraniene este asigurată de Consiliul Securității Naționale a Iranului, condus de președintele țării, dar opinăm, controlul absolut al acestui organism îl are liderul spiritual suprem iranian.

Iranul afirmă că programele sale nucleare sunt destinate doar realizării unor obiective civile în condițiile în care rezervele de petrol ale statului se vor epuiza în aproximativ 85-90 de ani, populația țării s-a dublat, iar capacitatea instalată a reactoarelor nucleare de 23 000 MW ar satisface nevoile de energie. În calitatea sa de semnatar a Tratatului de Neproliferare Nucleară dezminte că ar dezvolta clandestin capacități nucleare cu scop militar.

Statele din regiune, în special Arabia Saudită, Turcia și Egipt și-au anunțat intenția de a dezvolta capacități de producere a energiei nucleare, apelând în acest scop la sprijinul AIEA și nu-și ascund nici aversiunea față de încercările Iranuluui de a deveni lider regional, posesor de arme nucleare și nici intenția de a sprijini o acțiune militară occidentală.

Figura 4.14. Iran-resurse energetice, Sursă:www.resurse-iran

SUA și majoritatea statelor din Europa Occidentală apreciază că scopul principal urmărit de Iran prin dezvoltarea programelor nucleare nu este producerea de energie electrică, ci producerea de tehnologie militară nucleară.

Israelul împărtășește același punct de vedere ca SUA și amenință chiar cu acțiuni militare următoare împotriva infrastructurii nucleare iraniene.

Comunitatea internațională este îngrijorată de perspectiva ca programele nucleare iraniene să aibă și finalitate militară și a făcut și continuă să facă eforturi pentru a determina Iranul să vină la masa negocierilor și să renunțe la proiectul de producere a combustibilului nuclear în scopuri militare.

Aceste negocieri au eșuat în scopul propus, Iranul invocând că proiectele sale sunt dedicate doar scopurilor civile, iar dezvoltarea țării prin utilizarea energiei nucleare este o chestiune de mândrie și de demnitate națională.

Anul 2014 a început pentru Iran sub auspiciile unui ,,dezgheț” fără precedent în ultima perioadă în relațiile cu SUA. Alegerea unui președinte moderat în persoana lui Hassan Rohani în Iran și acceptarea sa de către liderii religioși și ai Gărzii Republicane importanți demonstrează un accord în plan intern pentru o revizuire a politicii externe în sensul moderării pozițiilor.

Un rol important l-a avut adoptarea de către Iran și Grupul ,,5+1” (SUA, Federația Rusă, Marea Britanie, Franța, China și Germania) a unui acord interimar în urma negocierilor desfășurate la Geneva în luna noiembrie 2013, acord numit și Planul Comun de Acțiune, care presupunea și ridicarea unei părți din sancțiunile impuse de comunitatea internațională și asigurarea permisiunii de a executa inspecții de către experți AIEA la facilitățile nucleare iraniene.

Potrivit acestui acord, care la un moment dat părea să eșueze, se prevede o reducere a activității de înbogățire a uraniului de către Iran, neutralizarea cantității de uraniu îmbogățit la un nivel de puritate de 20%, suspendarea îmbogățirii uraniului la un nivel de puritate de 5% de către Iran, accesarea de către Iran a unor fonduri de peste 1,5 miliarde dolari precum și o relaxare a activității de control al AIEA, la instalațiile nucleare iraniene.

Dar acest acord lasă nerezolvate o serie de probleme importante cum sunt numărul de centrifugă pe care urma să le dețină Iranul, închiderea capacității nucleare subterane din zona muntoasă Fordo, dezvoltarea de către Iran a programului de dezvoltare a rachetelor etc. survenind în condițiile în care Iranul era izolat pe plan internațional, economia țării și nivelul de trai a populației se deteriora în mod constant. De asemenea, negocierile au avut loc în contextul aducerii în funcția de președinte a lui Rohani, exponent al grupării politicienilor iranieni moderați și al politicienilor pragmatici, ceea ce determină aprecierea că ambele părți (SUA și Iranul) erau convinse că doar prin cooperare și nu prin confruntare au de câștigat. Noua filosofie a diplomației externe iraniene definită de ayatolahul Kameney ca ,,heroic flexibilite” semnifică o abordare pragmatică, prin care Iranul nu trebuiea să intre în conflict deschis cu Occidentul, dar în același timp, nici să se supună necondiționat acestuia.

Ca urmare a contactelor directe care au avut loc, între președinții Obama și Rohani, ca și între șefii diplomațiilor celor două state, și SUA puteau avea mari avantaje în relația cu Iranul, resetarea relațiilor dintre ele generând o libertate de mișcare a SUA pentru pivotarea către regiunea Asia-Pacific, precum și o transformare a Iranului într-un pivot prin care să fie afectate interesele Rusiei în Asia Centrală, dar să fie realizată și afectarea aprovizionării cu resurse energetice a Chinei.

În acest context, Iranul are un atu deosebit de important – este indispensabilă în disputa dintre SUA și China. Cum este posibil acest lucru? Pentru aceasta vom menționa următoarele argumente pe care le-am avut în vedere când am făcut această afirmație.

Astfel China este principala forță economică în Asia, „motorul” economic al regiunii, situație care îi asigură o influiență tot mai mare în rândul statelor ASEAN. Pentru a-și menține ritmul de dezvoltare are nevoie și de imense cantități, în creștere de la an la an, de resurse energetice, pe care și le asigură în special din import, din țările Asiei Centrale și Federația Rusă și din Orientul Mijlociu, în special din Iran. Dacă rutele terestre ale importurilor din Asia Centrală și Federația Rusă sunt securizate, nu același lucru se poate afirma și de cele din Iran, care sunt maritime și depind de libertatea de navigație prin strâmtori, în special prin strâmtoarea Malacca. În condițiile în care China este principala forță terestră din Asia, SUA sunt principala forță navală și aeriană, China aflându-se la distanță mare în urmă. În aceste condiții China trebuie să găsească o cale de transport terestră a resurselor energetice din Orientul Mijlociu, soluția fiind conectarea câmpurilor petroliere și gazeifere din Iran și posibil Irak cu rețeaua de conducte din Asia Centrală, racordarea acestora cu „noul drum al mătăsii” (planificat a fi realizat de chinezi).

Dar pentru aceasta China are nevoie de Iran, acest stat fiind singurul teritoriu pe care pot trece elementele infrastructurii de transport energetice din regiunea Golfului Persic. Dacă s-ar realiza acest obiectiv, SUA ar avea mai puține atuuri în disputa sa cu China iar pentru a-l împiedica are două opțiuni.

Prima dintre ele este un conflict militar cu Iranul care să genereze distrugerea infrastructurii terestre de transport energetic și rafinare a zăcămintelor din câmpurile petrolifere și gazeifere ale Iranului, acțiunile fiind costisitoare, generatoare de mari pierderi și cu rezultat incert. În această situație China va asigura Iranului sprijin în echipamente militare majore de înaltă tehnologie și în resurse financiare.

A doua opțiune a SUA este de a determina Iranul, prin negocieri, să renunțe la dezvoltarea programului nuclear până la un nivel care să asigure fabricarea de arme nucleare și să asigure acestuia compensații, prin acces la sectoare de bază cum sunt cele ale înaltei tehnologii, științei, agriculturii, comerțului, sistemului financiar, compensații care ar acoperii pierderile pe care le-ar avea prin neonorarea obligațiilor de a furniza resursele energetice Chinei.

Astfel, China poate fi descurajată în a intra în conflict militar cu SUA, și a-și asigura ocupația asupra insulelor Senkaku, deoarece capacitatea de asigurare a resurselor energetice ar fi limitate ca urmare a embargoului care ar fi impus. Iranul ar fi mijlocul de presiune în cadrul strategiei SUA de a se axa pe pivotul Asia-Pacific și a contracara influiența tot mai mare a Chinei. În aceste condiții, soluționarea impasului iraniano-american a reprezentat în 2014 și va continua să reprezinte și în viitor un element cheie al acestei noi paradigme de securitate în regiunea Asia-Pacific.

Negocierele între Iran și marile puteri s-au desfășurat în anul 2014 în mai multe runde în formatul „5+1”, dar nu au fost încununate de succes. Cele care s-au desfășurat în perioada 12-18 mai 2014 au fost abordate cu un mare optimism și au avut obiectivul de a trece de la acordul intermediar încheiat în noiembrie 2013 la un acord pe termen lung care să facă posibil doar dezvoltarea unui program nuclear iranian limitat, destinat doar scopurilor civile.

Problemele care au generat insuccesul negocierilor au fost de natură politică dar și de natură tehnică. Cele de natură politică constau în poziția Israelului dar și a unor politicieni republicani din congres care susțin o desființare totală a programului nuclear iranian, poziție care nu poate fi acceptată. Dar cele mai importante probleme sunt de natură tehnică, acestea putând fi formulate astfel: care să fie dimensiunea rezonabilă a programului iranian pentru scopuri exclusiv civile; cum poate fi determinată limita că un program civil nu poate fi transformat într-unul militar; cum poate fi definită transparența deplină și cum se poate executa o verificare obiectivă de către inspectorii internaționali și cum poate fi abordată și interpretată problema programului iranian de dezvoltare a rachetelor cu rază medie și lungă de acțiune și scopul acestuia.

Concret, aceste probleme semnifică faptul că marile puteri nu pot admite o facilitate de îmbogățire a uraniului aflată în subteran, cum este cea de la Fordo, reducerea numărului centrifugelor până la limita de 1 500 în cel mai bun caz de 4 000, reducerea stocurilor de uraniu slab îmbogățit de care dispune Iranul, estimate la 7 600 kg, fie transformarea acestuia în baze de combustibil, fie prin redislocarea într-o locație aflată sub control internațional; acceptarea unor reguli de verificare și control de către inspectorii AIEA, unele chiar mai restrictive decât cele prevăzute în Tratatul de Neproliferare/ Protocolul de Neproliferare, care este semnat de Iran, spre deosebire de Israel. În ce privește programul iranian de dezvoltare a rachetelor, în sensul limitării tipului și razei de acțiune a acestora, a generat opoziția Federației Ruse și a Chinei, pe motiv că nu se regăsește în cadrul obiectivelor negocierilor nucleare.

Semnarea unui acord pe termen lung cu Iranul în domeniul nuclear ar genera realizarea unor obiective deosebit de importante cum sunt: diminuarea riscului unor acțiuni militare unilateral declanșate de Israel și a dezvoltaării armelor nucleare de către Iran; o dezvoltare a cooperării regionale pentru rezolvarea complicatelor probleme ale regiunii; relaxarea tensiunii între Iran și vecinii săi suniți; un impact economic global prin ridicarea sancțiunilor impuse Iranului; refacerea economiei iraniene.

În opinia noastră cauzele care au generat eșecul negocierilor au fost nu atât de natură tehnică, Iranul fiind dispus la o serie de compromisuri, cât de natură politică. Sfârșitul anului 2014 găsește Iranul pe o poziție de negociere mult consolidată.

Principalii factori care au adus Iranul în poziția de a-și ridica pretențiile au fost: consolidarea poziției pe plan intern a președintelui Rohani a generat o coalizare a forțelor politice conservatoare în jurul ayatolahului Khomeney și subminarea negocierilor de către acestea și astfel, elita conducătoare iraniană apreciază situația ca fiind mult mai favorabilă decât în urmă cu un an, ceea ce a adus în discuție un prag mult mai ridicat al programului nuclear; conflictul din Ucraina a generat sancțiuni economice impuse Federație Ruse, unul din membrii grupului de negociere, ceea ce a avut ca efect nu atât o opoziție a acestui stat în negocieri, cât o pasivitate de a îndemna Iranul să accepte soluții de compromis; s-au intensificat schimburilor economice între Federația Rusă și Iran (schimburi de bunuri pentru petrol iranian, sprijin în promovarea accederii Iranului în Organizația pentru Cooperare de la Shanghai); construirea a două noi reactoare nucleare în Iran a căror construcție să înceapă imediat, iar a altor șase reactoare să înceapă conform unui calendar care urmează să fie negociat. Este demn de menționat că aceste reactoare construite suplimentar fundamentează cererea Iranului pentru un program nuclear mai dezvoltat, unii afirmând chiar o limită de 50 000 de centrifuge.

În lipsa unui acord la finalul negocierilor de la Viena din decembrie 2014, acordul interimar a fost prelungit, stabilindu-se totodată și un termen limită de șase luni în care să fie organizată o altă rundă de negocieri și ajungerea la compromisul care să facă posibil un acord pe termen lung. Președintele iranian Hassan Rohani a afirmat că negocierile de care țara sa are atâta nevoie, pentru relansarea economiei, se vor încheia cu un acord definitiv în contextul în care noul termen limită a fost stabilit ca fiind 1 iulie 2015. În acest timp Iranul și-a luat angajamentul de a menține blocate o parte a acțiunilor sale nucleare, iar UE a prelungit cu șase luni suspendarea a parte din sancțiuni.

Oricum, opinăm că un acord nuclear pe termen lung ar avea efecte benefice și nici un efort nu trebuie apreciat ca fiind prea mare pentru atingerea acestui obiectiv. Cei care se opun unui acord în condiții de compromis trebuie să prezinte propriile lor opțiuni de rezolvare. Un acord ar aduce beneficii pentru întreaga comunitate internațională.

Chiar dacă Israelul vizează o contracarare a revenirii Iranului în diplomația internațională, revenire care lezează și interesele Turciei și ale Arabiei Saudite, SUA iau în calcul și o refacere a vechii balanțe de putere echilibrată, între șiiți (având ca lider Iranul) și sunniți, care în prezent exercită o dominație frustrantă la nivelul regiunii Noului Orient Mijlociu.

CAPITOLUL 5 – BRICS – CLUB DE ELITĂ AL ECONOMIILOR EMERGENTE ÎN CONCURENȚĂ CU OCCIDENTUL

La sfârșitul anului 2001, experții diviziei de cercetare a grupului Goldman Sachs lansau un nou acronim în domeniul economiei mondiale – BRIC, care în fond reprezintă constituirea unei organizații în compunerea căreia intrau Brazilia, Rusia, India și China. Acronimul BRIC a fost inventat de Jim O’Neill într-un document din 2001 intitulat „Building Better Global Economics BRICS”, iar ulterior a intrat în utilizarea pe scară largă ca simbol al schimbărilor în economia mondială, departe de economiile dezvoltate. Conform unui document publicat în 2005, s-a apreciat că Mexicul și Coreea de Sud erau singurele țări care puteau intra în organizație, dar nu s-a acceptat, considerându-se că au economii mai dezvoltate și fiind membre a Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică/ OCDE.

Analizând structura exporturilor țărilor membre constatăm că organizația era compusă din două subgrupuri: în primul intrau China și India a căror exporturi erau dominate de produse prelucrate (peste 60% în

Figura 5.1. State member BRICS, Sursă:www.state-brics

cazul Indiei și peste 90% în cazul Chinei) iar al doilea subgrup era compus din Rusia și Brazilia, ale căror exporturi erau dominate de produse de bază, neprelucrate sau cu prelucrare primară (peste 80% în cazul Rusiei și peste 50% în cazul Braziliei).

Fluctuațiile puternice ale prețurilor produselor de bază și în mod special boomul fără precedent din perioada 2003-2008 s-au reflectat în volumul valoric al produselor de bază, lucru care explică evoluția exporturilor Rusiei și Braziliei și a volumului importurilor Chinei, mare consumatoare de resurse naturale, de care dispunea doar într-o mică măsură.

În 2004 exporturile Chinei le-au depășit pentru prima dată pe cele ale Japoniei, iar în 2007 pe cele ale SUA.

Pe 13 aprilie 2011 organizația s-a lărgit, în compunerea acesteia fiind admisă și Africa de Sud, la acronim fiind adăugată și litera ,,S”.

În continuare, pentru a recrea o imagine asupra țărilor membre BRICS, vom face o succintă prezentare a acestora.

Rusia, cu o suprafață de 17 075 200 km2, este cea mai întinsă țară din lume, dar din punct de vedere al numărului de locuitori se situează pe locul 8 în lume.

Figura 5.2.-Rusia, Sursă:www.harta-rusia

Este un stat federal, având în compunere 88 de entități componente: 22 republici federale (incluzând și Crimeea), cu un grad redus de autonomie, 48 de regiuni (oblast), 7 ținuturi (kraine), 9 raioane autonome și patru alte formațiuni administrative (Moscova, Sankt Petersburg, Nicolaiv și Ciukotka).

Economia rusă este dependentă de exporturile de materii prime, în special de gaze naturale, petrol, cherestea, cărbune, fier și nichel, acesta asigurând peste 80% din totalul exporturilor. PIB- ul se situează pe locul 11 în lume, afectat fiind în 2014 de sancțiunile economice impuse de Occident ca urmare a evenimentelor din Ucraina.

Pe lângă ramurile industriale bazate pe resurse naturale, Rusia este în proces de retehnologizare, introducând și începând să producă tehnologie de vârf, în special în ramurile industriei grele, ale industriei pentru apărare și aeronautică, ramuri care și- au revenit după mulți ani de declin. Principalele industrii sunt: industria extractivă și minerit (petrol, gaze naturale, metale etc.), industria constructoare de mașini și vehicule spațiale și aeronautice de înaltă performanță, industria de apărare, incluzând în special radare, rachete, componente electronice avansate, blindate de toate categoriile, nave de luptă cu destinații diferite, de suprafață și submarine, industria echipamentelor de transport, de comunicații, de mașini agricole, industria producătoare de echipamente de transport și generarea energiei electrice, industria pentru echipamente medicale și pentru cercetarea științifică, textilă etc.

Principalii parteneri ai Rusiei sunt din Uniunea Europeană și din BRICS.

Brazilia este o țară uriașă având o suprafață de 8 511 965 kmp (locul 5 în lume) și o populație de peste 189 milioane de locuitori (locul 5

Figura 5.2.-Brazilia, Sursă:www.harta-brazilia

în lume), fiind oragnizată ca republică federală, având în compunere 27 de unități federative de tip district și 26 de state. Este a opta putere economică a lumii și prima din America Latină, având o influență mare pe plan internațional, atât la nivel regional cât și la nivel global.

Principalele ramuri ale economiei Braziliei sunt industria, agricultura și serviciile, statul devenind o putere regională și cu influență în plan global ca urmare a dezvoltării economice vertiginoase (ca urmare a intensificării exporturilor braziliene în contextul ultimilor ani). Principalele ramuri industriale sunt: industria automobilelor, a oțelului, petrochimia, producția calculatoarelor, industria aerospațială și bunurilor de durată lungă de folosință, industria alimentară etc. Principalele obiective industriale se concentrează în partea de sud a țării, iar datorită descoperirilor din ultimii ani a zăcămintelor de petrol, se estimează că țara ar putea deveni o putere energetică mondială. Brazilia dispune de mari resurse naturale, situându-se pe primele locuri în lume la o serie de produse (cum sunt lemnul, trestia de zahăr, cafeaua, fierul, bauxita, manganul, nichelul, staniu, diamantele, aurul, fosfații naturali, titaniu, argint, zirconiu etc).

India ocupă locul 7 în lume ca suprafață și locul doi după numărul locuitorilor, fiind o federație compusă din 28 de state federale și 7 teritorii federale.

Figura 5.3.-India, Sursă: www.harta-india

Principalele ramuri ale economiei Indiei sunt industria, agricultura și serviciile.

Sectorul industrial este foarte diversificat incluzând industria grea (dezvoltată în special în est unde sunt importante zăcăminte de cărbuni, minereuri de fier și combinate siderurgice) precum și ramuri industriale care presupun înaltă tehnologie. Sunt foarte bine reprezentate la export industriile textilă, alimentară, constructoare de mașini (mașini și utilaje agricole, locomotive, nave cu destinații diferite), aerospațială, telecomunicații, chimică, IT, farmaceutică etc.

Agricultura indiană este de mare randament, fiind principala ocupație a populației, la unele produse agricole ocupând poziții foarte bune în lume; grâu, orez, zahăr, bumbac, soia etc.

India este un stat cu o rată de dezvoltare economică ridicată, cu o mare rată a sărăciei și cu un nivel ridicat al corupției.

China – una din puținele țări socialiste de pe Glob – are o suprafață de aproximativ 9,2 milioane kmp (ocupând locul 2 în lume) și o populație de peste 1 350 000 000 locuitori (locul unu în lume), fiind organizată pe 22 de provincii, cinci regiuni autonome, patru municipii cu subordonare

Figura 5.4.-China, Sursă:www.harta-china

centrală (Beijing, Tianjin, Shanghai și Chongqing) și două regiuni administrative speciale cu regim de autoguvernare (Hong Kong și Macao). China revendică Taiwanul drept a 23-a provincie care este în prezent controlată de o entitate politică separată și acționează ca actor de drept internațional independent, fiind reprezentat în aproape toate organizațiile internaționale.

Forma de guvernare este republica, la conducere din 2013 fiind Xi Jinping- președinte și Li Keqiang- prim ministru, care au inițiat o serie de reforme pe scară largă a economiei caresuferă de instabilitate structurală și și-a încetinit ritmul de creștere.

China are relații diplomatice cu majoritatea țărilor, condiționând stabilirea de relații de recunoaștere a Taiwanului ca stat independent pe principiul ,,o singură Chină”. În ultimele decenii a depus eforturi serioase pentru a propune zone de liber schimb și pacte de securitate cu vecinii săi. Are dipute teritoriele cu India, Japonia, Taiwan, Vietnam și Filipine (vis-a-vis de stăpânirea unor insule din Marea Chinei de Est și Marea Chinei de Sud).

Începând cu 2015, economia chineză este pe primul loc, depășind-o pe cea a SUA, înregistrând unul din cele mai mari ritmuri de creștere din lume, bazându-se în special pe investiții și export. China este cea mai mare consumatoare de resurse energetice pe care le asigură în special din import, este cel mai mare importator de petrol și cărbune din lume, cel mai mare consumator de energie din lume, energie asigurată în special cu cărbune (70% din necesar).

De asemenea are cele mai mari rezerve valutare din lume, estimate la aproximativ 3 250 miliarde USD.

Principalele industrii dezvoltate în China sunt metalurgică, aerospațială, constructoare de mașini (automobile, utilaj agricol, trenuri de mare viteză, utilaj industrial), IT, farmaceutică, chimică, textilă, telecomunicații. Are o infrastructură de transport foarte bine dezvoltată având peste 100 000 km de cale ferată din care operând cu trenuri de mare viteză pe o rețea de 16 000 km.

Africa de Sud – membră a organizației din 2011, are o suprafață de 1 221 037 km2 ( locul 25 în lume) și o populației de aproximativ 49 milioane de locuitori (locul 24 în lume), are republica drept formă de guvernământ și este organizată în nouă provincii.

Este țara cu economia cea mai dezvoltată de pe continentul african, bogată în exploatarea și prelucrarea unor resurse minerale bogate și extrem de variate, dispunând și de o infrastructură modernă. Acest stat deține cvasimonopolul unor rezeve minerale (peste 4/5 din rezervele mondiale de mangan, 2/3 din cele de platină, peste ½ din cele de aur și crom) și al producției în domeniu, fiind totodată și unul din principalii producări mondiali de diamante, uraniu, cărbune de calitate superioară, minereu de fier, metale rare (titan, vanadiu, antimoniu etc).

Ramurile industriale cele mai bine reprezentate sunt industria extractivă, metalurgia, construcțiile de mașini, rafinarea produselor petroliere, chimică, alimentară, textilă, telecomunicații, automobile, etc. Africa de Sud este și unul din principalii exportatori mondiali de produse agricole.

Rețeaua de transport este bine reprezentată, atât în domeniul feroviar, cât și în domeniul rutier și maritim. Balanța comercială este constant excedentară. Concepția alianței celor mai puternice economii emergente a fost elaborată în anul 2000, dar cooperarea între Brazilia, Rusia, India și China a început practic în anul 2006, în septembrie, atunci când la inițiativa lui Vladimir Putin, a fost organizată prima întâlnire a miniștrilor de stat sau guvernele organizației, ultimul fiind în iulie 2014 la Fortalle, în Brazilia la care au participat șefii de state.

Figura 5.5. Africa de Sud, Sursă:www.map-of-africa

În 2011, la organizație a aderat Africa de Sud, iar în ultima perioadă este luată în calcul aderarea Argentinei, care datorită atitudinii prudente a Chinei a fost amânată (Brazilia, Rusia, India și Africa de Sud s-au pronunțat pentru aderare).

Potrivit Chinei, problema aderării Argentinei la BRICS trebuie examinată de toți membrii. În urma exprimării publice a acestei poziții de către Beijing, și Moscova s-a exprimat pentru o analiză amănunțită și detaliată. Merită subliniat că există specialiști în economie care apreciază că prin aderarea Argentinei, potențialul organizației va crește, poziție exprimată și de redactorul șef al revistei American Satire, Vladimir Travkin: ,,cred că extinderea BRICS este un pas în direcția justă. Intrarea Argentinei în BRICS contribuie la consolidarea relațiilor…. Argentina este una din cele mai importante țări ale Americii Latine, cu un potențial economic uriaș. În plus, ea are o pondere serioasă pe arena internațională.”

Evoluția geopolitică și economică din ultima perioadă impun o modificare de paradigmă, în sensul că organizația care are în rândurile sale, prima economiei a lumii, nu mai este privită ca fiind de mâna a doua, fiind aprecieri că în jurul anilor 2020 vor produce peste 50% din PIB-ul mondial.

Din această perspectivă a face parte din grupul BRICS este un privilegiu, un semn al unei economii emergente de succes. Admiterea Africii de Sud a netezit și drumul altor economii emergente de a accede în organizație. Un alt posibil membru este Indonezia, fiind apreciată ca îndeplinind cele trei condiții de bază unei puteri politice mondiale de ,,țară lider” sau de ,,pivot geopolitic”, populație, teritoriu, resurse.

Indonezia, considerată ,,gigantul geopolitic din umbră”, cu o armată instruită și o economie în ascensiune, cu o gândire strategică bună, a solicitat accederea în BRICS la summit-ul din Africa de Sud de la Durban, dar o decizie în acest sens nu a fost luată. Acest stat iese în evidență sub aspect geopolitic în grupul de state ,,Next 11” din care face parte alături de Bangladesh, Coreea de Sud, Egipt, Filipine, Iran, Mexic, Nigeria, Pakistan, Turcia și Vietnam (identificate de economistul Jim O’Neill ca fiind principalele economii emergente în deceniile viitoare) și în grupul MIST, din care face parte alături de Mexic, Coreea de Sud și Turcia- state cu creșteri economice mari și care joacă un rol din ce în ce mai important în economia mondială. Din punct de vedere geostrategic, Indonezia este un arhipelag care desparte Oceanele Pacific și Indian, interpunându-se pe cele mai importante căi comerciale maritime, având un potențial rol de control al acestora evidențiat și de geopoliticianul Alfred T.Mahan. Din punct de vedere religios, Indonezia este promovatoarea ,,islamismului civilizațional” (Islam Hadhari), care ține cont de valori acceptate de democrația occidentală ca integritate morală, libertate individuală, acces la educație, protecția mediului etc.

Un aspect important, scos în evidență de analiști (Jim O’Neill, 2014) este, că, spre deosebire de alte economii emergente, creșterea economică nu se bazează doar pe export, ci și pe o clasă de mijloc în creștere rapidă, prin vânzarea de bunuri și servicii în volum din ce în ce mai mare pe plan intern și este deosebit de important printr-un proces de urbanizare foarte rapid și o dezvoltare a infrastructurii de transport.

Analizând evoluția BRICS putem observa că grupul a căutat și a găsit soluții la o mie de probleme de interes comun, cu cele șase summit-uri care au avut loc reușind să adauge substanță instituțională în politica acestui club de elită – devenit reprezentativ pentru ideea de schimbare a lumii. Putem aprecia că brandul BRICS semnifică în prezent 40% din populația lumii, peste 25% din PIB-ul global, jumătate din creșterea economică a lumii, va reprezenta în 2020 peste 60% din consumul mondial, cuprinde China – cea mai mare economie a lumii, India a doua populație a lumii, Rusia – statul cu cele mai mari rezerve de resurse energetice din lume, toți membrii, având și relevanță militară. Totuși ultimul an, 2014, apreciem că aduce cele mai mari realizări, cel puțin la nivelul conceptelor, în special cu influență în modificarea sistemului financiar internațional, dominat la nivel decizional de Occident, în special SUA.

Una din deciziile luate la ultimul summit formal al BRICS de la Fortaleza în Brazilia din 14-16 iulie 2014, care s-ar putea dovedi decisiv în reconfigurarea ordinii mondiale este crearea Noii Bănci pentru Dezvoltare – NBD (New Bank of Development).

Acordul de înființare a băncii nu presupune doar un mecanism de funcționare a proiectelor de infrastructură și a altor investiții, ci și constituirea unei fond monetar care să le permită țărilor membre BRICS, dar și din afara grupului de a accesa împrumuturi pentru susținerea monedelor proprii și a stabilității cursurilor valutare, inaugurându-se astfel o nouă etapă de afirmare a emergențelor, o emancipare a acestora de sub tutela sistemului creat în 1944 la Bretton Woods. Acest act este apreciat și de economistul Josph Stiglitz, laureat al premiului Nobel pentru economie, care a criticat lipsa de reprezentativitate la nivel decizional al instituțiilor care constituie sistemul Bretton Woods.

Ideea acestor instituții a BRICS au fost exprimate pentru prima dată la summit-ul din 2009 de la Ekaterinburg, ulterior fiind negociate, caracteristicile actuale ale proiectului reprezentând soluția de compromis.

Pe partea de creditare pentru investiții destinate doar infrastructurii, fiecare țară membră va contribui cu câte 10 miliarde de dolari, acceptându-se principiul egalității, înlăturându-se posibillitatea ca unul din membrii săi să fie marginalizat (acceptându-se ca etalon posibilitatea de plată către Africa de Sud, statul cu cel mai mic potențial dintre membri), iar nivelul anual de creditare va putea ajunge până la 35 miliarde de dolari.

Principiul egalității nu s-a menținut în ceea ce privește componenta de fond monetar, care se ridică la 100 miliarde de dolari realizată prin contribuții inegale (China oferă 41 miliarde, Africa de Sud 5 miliarde, iar ceilalți trei membri câte 18 miliarde). Fondul va deveni funcțional începând cu anul 2016, se va numi Contingent Reserve Arrangement (CRA), sumele menționate anterior fiind doar promisiuni de plată în caz de necesitate, ponderea de contribuție din maximul angajat va fi stabilit de la caz la caz, pentru început suma de plată fiind de două miliarde USD din fondul fiecărui membru.

Problema de leadership al băncii a fost una delicată, până la urmă adoptându-se soluția dispunerii sediului la Shanghai, primul președinte să fie indian, un rus să conducă Consiliul de Guvernatori, un brazilian Consiliul Director, iar în Africa de Sud se va dispune o filială regională cu sediul la Johannesburg. După o primă analiză, o primă impresie este că principalul câștigător este China, care pe termen lung și-ar putea subordona BRICS, iar proflilul infrastructural avantajează tot China, interesată în investiții în infrastructuri în alte state în special în Africa, pe care apoi să le folosească în promovarea intereselor companiilor chineze. Sub aspectul creditării, se intră în contradicție cu sistemul financiar occidental, în sensul că nu se impun condiții arbitrare pentru acordarea de împrumuturi (ideologice, reforme economice, politici bugetare, adoptarea de valori occidentale etc). Crearea NBD umple un gol pe care l-a format Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional, care prin adoptarea în 1970 a ,,Consiliului de la Washington” impune prescripții ecoonomice și politice liberale cum sunt privatizarea anumitor servicii publice sau companii de stat, încetarea/ reducerea subvențiilor în special în agricultura, ceea ce pentru țările sărace sunt deosebit de împovărătoare, cu impact dramatic asupra nivelului de trai al cetățenilor.

Instituțiile de la Fortaleza au apărut ca alternativă a sistemului de la Bretton Woods care nu este sensibil la schimbările care au loc pe plan mondial și în special în ce privește China.

Apreciem că schimbări s-au produs în interiorul acestuia. Astfel, 50,3% din voturile Băncii Mondiale aparțin membrilor fondatori, dar procentul voturilor totuși nu reflectă importanța economică a membrilor.

De asemenea, au apărut și alte instituții financiare care nu au fost apreciate ca fiind concurente BM sau FMI cum sunt Banca Asiatică pentru Dezvoltare (dar care este dominată de SUA și Japonia la nivelul conducerii și numărului de voturi) considerată a discrimina China, Banca pentru Dezvoltare a Americii Latine, care creditează mai mult decât BM și Banca Inter-Americană pentru dezvoltare la un loc (aproximativ 10 miliarde pe an).

S-a apreciat că instituțiile de finanțare occidentale nu sunt democratice, dar în condițiile în care în FMI și BM, membrii fondatori și-au pierdut majoritatea, în NBD, țările fondatoare nu vor putea deține în nici o situație mai puțin de 55%din voturile cumulate.

Se apreciază de membrii BRICS că unul din instrumentele de dominație a lumii de către Occident este dolarul american, care predomină în comerțul și activitatea financiară internațională, ceea ce are un impact negativ asupra economiei membrilor BRICS, în modalitățile în care rubla și renminbi-ul chinez sunt în ascensiune în comerțul internațional. Totuși chiar dacă își manifestă dorința de a face tranzacțiile internaționale în monedă proprie, în ultimul contract dintre China și Rusia, moneda întrebuințată a fost dolarul american.

Figura 5.6.-Liderii țărilor member BRICS, Sursă: www.lideri-brics

Menționăm, de asemenea, că totuși actualul președinte al Băncii Mondiale, americanul Jim Yong Kim aprecia că apariția NBD este benefică nevoilor de creditare pentru infrastructură pe plan internațional care depășesc cu mult posibilitățile instituțiilor existente (exemplu: până în 2050 necesarul de investiții în infrastructura energetică este de 3-4 trilioane USD în Europa și de 10-12,5 trilioane USD în Asia).

Constituirea NBD s-a bucurat de aprecierea reputatului economist Mark Mobius, președinte executiv al Templeton Emerging Markets Group, care menționa că instituția este benefică pentru economia globală, dar rămâne de văzut cum se va pune în practică, în condițiile în care marea întrebare este cum vor reuși să fie aliniate cele cinci state unui scop comun, în condițiile în care diferețele dintre ele vor putea conduce în timp la dominația uneia dintre ele (referirea, apreciem noi, este la adresa Chinei, care este cea mai mare economie și aduce cea mai mare contribuție – 41miliarde USD).

De asemenea, Mark Mobius, mai menționeză că frustrarea statelor BRICS este generată și de faptul că cea mai mare parte a schimbărilor comerciale se face în moneda americană, fapt care asigură SUA un avantaj strategic, în special când este vorba de tranzacții.

Liderii BRICS văd NBD ca un competitor al Băncii Mondiale și al FMI, fiind și o reflectare a influenței pe careo au, sau o doresc în lume, acordarea de credite va începe în 2016 și va permite accesul altor membri (dar cu respectarea clauzei de înființare ca membrii fondatori nu pot scădea cota de capital sub 55%).

La nivelul BRICS există intenția de a reduce cota utilizării USD în efectuarea plăților și nu numai, fundamentarea efectuată concluzionând că acțiunea nu prezintă riscuri importante. Astfel se intenționează plățile și creditarea reciprocă în valutele naționale.

Acest acord a fost încheiat în 2011 la summit-ul de la Sanya (China). Totuși acest proces încă nu a avut loc fiind încă în stadiul de intenție, dar apreciem că prin crearea instituțiilor de la Fortaleza se pune în mișcare. Totuși, experții apreciază că trecerea completă și unică la plăți și credite în valută națională între țările BRICS nu se poate executa, deoarece structurile de export și orientarea acestuia este foarte diferită.

Preocupări și discuții privind rolul excesiv al dolarului american în schimburile internaționale au fost și la Forumul Economic Internațional de la Astana din 2014, unde președintele Kazakstanului a fost foarte vehement. Acesta a apreciat că problema nu este nici a G-8, nici a G-20, ci a tuturor statelor și trebuie rezolvată la ONU, deoarece singurul câștigător care are dividente, din relațiile internaționale, este SUA. De asemenea, mulți experți apreciază că rădăcina numeroaselor probleme economice mondiale este folosirea excesivă a dolarului, fiind discuții pentru decontări în alte monede, fiind date ca exemplu euro, rinminbi-ul chinez, rubla rusească. O alternativă poate fi chiar o moneda virtuală, consideră directorul grupului ALOR, Serghei Hestenov. Discuții privind acest subiect se poartă și în SUA, iar renumitul economist american Jim Sinclair, a avertizat că Rusia poate pur și simplu să trântească petrodolarii, solicitând pentru plata gazelor și petrolului pe care le furnizează, nu dolari, ci euro sau rinminbi, ceea ce ar favoriza statele UE și ar înmormânta moneda americană ca mijloc de decontare internațională, ceea ce ar aduce SUA la faliment, având în vedere datoria națională uriașă a acesteia.

În loc de concluzii

În condițiile în care secolul XXI reprezintă secolul integrării și unificării, este greu să reziști fără parteneri și aliați. În aceste condiții, BRICS constituie o organizație, un club de elită al economiilor emergente din ce în ce mai vizibil pe plan internațional, care caută și găsește soluții măcar pentru o parte din problemele economiei mondiale.

Fără a-și propune să fie o contrapondere, un concurent al FMI și BM, dorește realizarea unui echilibru al forțelor internaționale și un nivel de reprezentare în sistemul decizional al instituțiilor financiare internaționale în conformitate cu relevanța economiilor lor.

BRICS deține un potențial intelectual uriaș în domeniul tehnologiilor performante și al construcțiilor de mașini. Potrivit prognozelor experților ,,țările din BRICS, care dețin imense resurse naturale, o bază industrială puternică și o agricultură dezvoltată, vor scoate elitele occidentale din Olimpul economic mondial”.

CAPITOLUL 6 – ARCTICA – UN NOU PIVOT GEOSTRATEGIC

Înainte de a aborda problemele de natură geopolitică sau geoeconomică, este necesar a face o prezentare generală a zonei pe care o supunem analizei.

Oceanul Înghețat sau Oceanul Arctic este situat în regiunea Polului Nord și este cel mai mic dintre oceanele lumii. Deși are suprafața cea mai mică (aproximativ 788 000 km2) este mai întins decât Europa, are forma relativ circulară și centrul aproximativ pe Polul Nord al planetei.

Acesta este delimitat de țărmurile nordice ale continentelor Europa, Asia (Siberia) și America de Nord, precum și cele ale insulei Groenlanda. Acesta comunică liber cu Oceanul Atlantic și printr-o strâmtoare îngustă (strâmtoarea Bering) cu oceanul Pacific.

Țărmurile celor trei continente care îl mărginesc sunt foarte sinuase, realizând foarte multe peninsule, golfuri, estuare, și fiorduri. Una din principalele caracteristici ale acestui ocean este că nu are contact cu continentele care-l delimitează decât prin mările de margine. De asemenea altă caracteristică importantă este prezența gheții.

În Oceanul Arctic există două căi de comunicații maritime:

– Pasajul Nord-Est-reprezintă calea cea mai scurtă prin nordul Siberiei între vestul Rusiei (portul Murmansk) și estul Rusiei (portul Vladivostok);

– Pasajul din Nord-Vest, care străbate apele arctice prin nordul planetei, de la Oceanul Atlantic la Oceanul Pacific.

Figura 6.1.-Arctica-resurse, Sursă:www.resurse-arctica

Chiar dacă până nu demult cele două căi erau inaccesibile, în prezent, grație spărgătoarelor de gheață moderne și navelor de construcție specială, sunt utilizate în mod frecvent.

Regiunea are o climă polară aspră, care este influențată pe tot parcursul anului de masa de aer polar rece, este caraterizată prin temperaturi foarte scăzute, între -32-360C și 0-10C (uneori mult mai scăzute). Precipitațile oscilează între 75 și 500 mm.

În trecut Oceanul Arctic avea un șir de insule care în prezent sunt scufundate și multe dintre ele se află pe platforma continentală asiatică iar mai puține în jurul celorlalte continente (America de Nord și Europa). Cele mai importante insule sunt: Makarov, Bredly, Andreev, Djils, Exploratorilor Polului Nord, Keenan, Spitsbergen, etc.

6.1. Resursele Arcticii

Regiunea Arctică reprezintă un amestec interesant de interese economice și geopolitice, de resurse energetice până la căi de acces și rute comerciale. Importanța economică a zonei a crescut odată cu conflictele

politico-militare din zona Noului Orient Mijlociu care au impus căutarea de alternative, a vechilor căi de acces, de afirmarea Indiei și Chinei ca mari puteri economice cu nevoi de resurse energetice în creștere și ca urmare a încălzirii climei și topirii ghețarilor care fac mai accesibilă exploatarea resurselor de energie, care sunt estimate la peste 25% (unii le evaluează la 50%) din resursele neexploatate ale lumii (estimate la aproximativ 90 miliarde de barili de petrol și la 1680 de trilioane metri cubi de gaze). Interesul pentru această zonă, din punct de vedere economic este accentuat și de prezența unor zăcăminte de aur, argint, uraniu, plumb, zinc și nichel.

6.2. Importanța geopolitică

După încheierea „Războiului Rece” în anii ’90, zona arctică a atras puțin atenția în mass-media internațională. Acest teritoriu imens situat între Polul Nord și Cercul Polar de Nord, care a avut o importanță strategică extraordinară în anii ’80, atât pentru forțele navale ale SUA cât și pentru cele ale URSS a început să suscite interesul din ce în ce mai mare, ca urmare a încălzirii climatice și a implicațiilor pe care acest fenomen îl prezintă pentru omenire în general și mai ales pentru statele limitrofe acestei regiuni în special. Încălzirea la nivelul zonei schimbă coordonatele economice în sensul că exploatarea resurselor se poate executa cu mai mare ușurință. Măsurătorile executate în ultimii ani înregistrează tendințe generale de scădere continuuă a stratului de gheață, evoluție care se menține, astfel încât proiecțiile recente indică veri fără gheață între anii 2030-2035.

Dar acest fenomen climatic în schimbare generează o modificarea și a geopoliticii în sensul că o zonă „bun economic la nivel global” este considerată un aprig motiv de conflict pentru această „mină de aur” pretinsă sau contestată de actorii globali din zonă.

Deoarece importanța geoeconomică este mare, dreptul la proprietate trebuie demonstrat și/ sau impus, chiar dacă exploatarea acestor resurse este ineficientă în acest moment.

Un alt argument este că față de resursele energetice din Orientul Mijlociu și din Africa unde este violență politica și instabilitate, rezervele energetice ale Arcticii pot fi exploatate fără asemenea riscuri.

În conformitate cu evaluarea Statelor Unite (US Ecological Survey) a resurselor energetice din regiunea arctică, cele mai mari rezerve de petrol din regiune sunt bazinul Arctic al Alaskăi, bazinul Amerasia la nord de Canada, bazinele de est și de vest, Groenlanda, precum și în nordul Rusiei (nordul și sudul Mării Albe, estul Mării Siberiene, Marea Chukchi și Marea Barents).

În conformitate cu Convenția ONU, privind dreptul maritim, suveranitatea statelor se extinde la 200 de mile marine, care este zonă economică exclusivă. În unele cazuri statele pot extinde jurisdicția lor până la 350 mile marine prin prezentarea de probe geologice comisiei ONU privind limitele platoului continental (Limits of the Continental Shelf – CLCS), în termen de 10 ani de la ratificarea dreptului maritim. Actorii politici implicați în acest proces sunt Rusia, Canada, Danemarca și Norvegia ca state riverane zonei Arctice care acționează în cadrul Convenției ONU. SUA acționează ca stat riveran, dar în afara cadrului ONU, deoarece nu a ratificat niciodată această convenție.

CLCS nu se ocupă de dispute teritoriale, fiind un organism tehnic. Granițele platoului sunt stabilite de state, prin intermediul unor acorduri bilaterale, între cele cinci state riverane la Oceanul Arctic. Schițarea pe o hartă a posibililor zone de interes ale statelor riverane în Arctica, demonstrează că acestea se intersectează doar pe tronsoane de mici dimensiuni, concluzia fiind că dezacordurile posibile pot fi rezolvate prin negocieri, care nu implică prezența NATO sub nici o formă, nefiind probleme care să solicite o soluție militară. Cu alte cuvinte Arctica este un „teritoriu al dialogului” cum a afirmat președintele Putin în 2010 la întrunirea reprezentanților Comitetului Arctic.

În 2001 Rusia a înaintat o cerere la ONU pentru anexarea a 1240 mile subacvatice referitoare la ceea ce se numește Dorsala Lomonosov, argumentând că această creastă submarină este o prelungire a suprafeței siberiene. În acest sens au organizat o expediție științifică care în 2007, au plantat un steag rus, pe fundul apei Arcticii, sub Polul Nord. Ulterior, au fost elaborate strategii și planuri care să permită punerea în valoare și exploatarea zonei.

În 2015, Rusia va înainta o nouă cerere la ONU, revendicând în Arctica un teritoriu de peste un milion de km2, urmare a dovezilor clare că o parte a Dorsalei Lomonosov, Dorsalei Mendeleev și Văii Podvodnikov îi aparțin.

Canada, prin poziția geografică, emite o cerere a unei porțiuni mari din Dorsala Arctică, inclusiv, susține că Dorsala Lomonosov este o extensie subacvatică a Insulei Ellesmere. Cererea Canadei la ONU din decembrie 2013, este sursă de conflict deschis cu Rusia și Danemarca. Suveranitatea arctică este apreciată de canadieni ca fiind de importanță prioritară, în acest sens guvernul acționând pentru achiziția a opt nave spărgătoare de gheață militare (înarmate), executarea unor exerciții militare, vizite politice la înalt nivel, constituirea unei baze militare fortificate pe vârful de nord al Insulei Ellesmere.

Se presupune că în această zonă se află aproximativ 13% din rezervele de petrol și 30% din rezervele de gaze neexploatate.

Interesul statelor riverane zonei Arcticii sunt demonstrate și de eforturile făcute pentru a-și exercita autoritatea, reflectată în figura 6.2.

Danemarca, în 2012, a organizat o expediție științifică pentru a demonstra că 155 000 km2, din fundul Oceanului Arctic, inclusiv Polul Nord, fac parte din platoul groenlandez și ca urmare, trebuie încorporați cu Regatul Danemarcei (pe lângă Groenlanda și Insulele Feroe).

Se pune problema dacă Rusia, Danemarca și celelalte state limitrofe Arcticii au intenția să respecte dreptul mării pe tema delimitării frontierelor. Moscova nu poate decât profita în urma unei evoluții pașnice a situației, deoarece datorită coastei siberiene, cu lungimea de aproximativ 20 000 de km dobândește zone imense din fundul Oceanului Arctic și este puțin probabil că va risca aceste potențiale beneficii iscând probleme privind un teritoriu mic revendicat de Danemarca sau Norvegia. Șansele de a găsi gaze naturale sau petrol în apropierea Polului Nord sunt reduse sau aproape inexistente.

Figura 6.2.-Arctica-dispute teritoriale, Sursă:https//Romanian.ruvr/

Când se analizează rolul Danemarcei în geoplitica Arcticii trebuie luat în considerare statutul Groenlandei, care, începând cu 2009, are o largă autonomie, (chiar dacă Danemarca este cea care generează politica externă a regatului inclusiv a teritorilor sale autonome, repartizarea puterilor se schimbă treptat, ca urmare a faptului că Groenlanda câștigă influență și prestigiu pe plan internațional)

Norvegia și Rusia au ajuns recent la o înțelegere cu privire la proprietățile din Marea Barents, miza fiind depozitele uriașe de energie care zac în zona arcticii în condițiile în care rezervele neexploatate de hidrocarburi din lume sunt pe cale să se epuizeze.

6.3. Confruntări geopolitice

Concurența pentru resursele, teritoriile și pentru dominația rutelor comerciale arctice implică o militarizare a regiunii iar cel mai întunecat scenariu este cel al unui conflict militar.

Prin pretențiile sale, Rusia a intrat în coliziune cu toate statele din zonă. Fiind angajată pe mai multe fronturi deschise, Rusia promovează o politică deschisă. Prezența militară în zona arctică este întărită de la un an la altul.

Statele cu teritoriu în zona arctică, dezvoltă planuri de a construi infrastructură, de a-și îmbunătăți capacitățile militare, introducând sisteme de informații, cercetare și supraveghere (ISR), antrenând forțele să reziste în condiții de climă extremă și dezvoltând capacitatea navelor de a naviga printre sloiurile de gheață.

În regiune există instituții care definesc relațiile dintre statele angajate: Consiliul Arctic, Dimensiunea Nord – Europeană a UE, Consiliul Nordic, Consiliul Euro-Arctic al Mării Barents, constituit în 1993, cu participarea Finlandei, Suediei, Norvegiei și Rusiei și Consiliului Economic Arctic constituit recent, în 2014, cu participarea tuturor statelor limitrofe. De asemenea este inițiată din 2012, o reuniune a șefilor apărării din statele membre ale Consiliului Arctic.

Problemele în zonă sunt economice, politice dar țin și de mândria națională. Începând cu 2013, armata rusă și-a intensificat prezența în zona arctică, aceasta redevenind un loc de interes strategic pentru Moscova.

În epoca sovietică în regiune erau baze și instalații militare cu destinații diferite, care au fost abandonate începând cu anul 1993. Ruta Nord – Est (Ruta Nordică) este o alernativă pe care Moscova o ia în calcul, fiind deosebit de importantă, la cea a utilizării Canalului Suez spre Asia. Această rută este luată în calcul și de China, Japonia și Coreea ca rută comercială, mai scurtă cu aproximativ 4 000 mile marine, spre porturile olandeze, Roterdam și Amsterdam, față de cea tradițională, prin sud.

Traficul comercial în 2013 pe această rută, a fost cu 30% mai mare decât cel din 2012 iar în 2014 acesta a crescut într-o măsură încă nedefinită.

Rusia operează majoritatea spărgătoarelor de gheață și are în zona arctică în perimetrul economic exclusiv, resurse energetice în valoare de peste 8000 miliarde de dolari.

Din 2013, sunt semnale tot mai evidente ale dorinței Rusiei de militarizare a regiunii. Și-a pus în funcțiune baza militară din Arhipelagul Novosibirsk, a redeschis șapte aerodromuri și porturi în Insulele Noii Siberii, și-a dezvoltat infrastructura pentru aterizarea avioanelor de luptă și transport, alimentarea cu combustibil, azot și oxigen și instruirea piloților. Echipajele aeronavelor MiG-31 BM, Tu-95 și IL-76 M au testat aterizarea pe noile aerodromuri și au executat misiuni în zonă.

Baza navală permanentă din Arctica adăpostește un grup de nave din Flota Nordului, care sunt puse în stare de alarmă permanentă din această toamnă (navele de debarcare Gheorghi Podonomeset și Kondopoga, nava de alimentare Serghei Osipov, un spărgător de gheață cu propulsie nucleară, alte nave suplimentare care transportă tehnologie, echipamente și personal ale Grupului Armat al Arcticii – structură specială care este destinată să apere interesele Rusiei în regiune. De asemenea Moscova a creat două brgăzi de infanterie, componente ale grupului, pentru zonele arctice.

Acestea vor fi amplasate în complexele militare de pe insula Vranghel și în Capul Otto Shmidth, construite în formă de stea (ceea ce permite deplasarea liberă în interior) și vor cuprinde apartamente, cantine, unități administrative, săli de sport, saune, cabinete de psihiatrie.

Tot ca urmare a importanței pe care Rusia o acordă zonei Arcticii este decizia de a constitui până la sfârșitul anului 2014 (luna noiembrie) a unei noi structuri – Flota de Nord – Comandamentul Strategic Unit (FN-CSU) – structură cu atribuții operative (cu obiectivul apărării intereselor Rusiei în zona Arcticii).

Obiectivele Rusiei în regiune sunt de natură militară – asigurarea de capacități terestre, aeriene și navale, care să acopere întreaga zonă și de natură economică – exploatarea hidrocarburilor, care va necesita depozite, tehnologii noi și costisitoare, redeschiderea mărilor.

Și Norvegia, și Danemarca, state limitrofe la Oceanul Arctic, au intrat în competiția militară, creându-și câte un batalion arctic.

Canada, în ultimii ani, și-a intensificat exercițiile militare în zona arctică. Și-a creat și echipa, o forță de aproximativ 5 000 de rangeri, gata de acțiune în această regiune. Se încearcă astfel refacerea capacității operaționale pierdute ca urmare a participării la acțiunile din Afganistan.

Studiile recente, mult mai optimiste, estimează rezervele de gaz și de petrol ale Arcticii la aproximativ 50% din rezervele naturale nedescoperite. Deci nu este loc de surpriză dacă dezghețarea Oceanului Arctic va crește activitatea în zonă și conflicte vor apărea. Statele din regiune sunt în această cursă pentru extinderea zonei economice exclusive, drept garantat de Convenția Națiunilor Unite privind Dreptul Mării (UNCIOS).

Unul din acste conflicte inevitabile este în curs de desfășurare între SUA și Canada, având ca subiect Pasajul de Nord -Vest.

Pasajul de Nord-Vest are o lungime de 5 780 km, fiind o cale maritimă care trece prin nordul Europei, nordul Americii de Nord, și leagă Oceanele Arctic, Atlantic și Pacific.

Pasajul de Nord-Vest este format din mai multe insule, străbătut de numeroase strâmtori și a devenit motiv de dispută politică deoarece SUA și Canada nu se pot pune de acord asupra statutului juridic a acestui arhipelag. Canada dorește ca apele care constituie Pasajul de Nord -Vest să fie tratat ca ape interne asupra cărora să-și exercite suveranitatea completă.

SUA dorește ca pasajul să fie considerat strâmtoare internațională, ceea ce reduce considerabil abilitatea Canadei de a-și exercita suveranitatea asupra acestor ape. Starea de navigabilitate a pasajului o perioadă mai mare de timp în cursul anului ar scurta distanța de transport între Europa și Asia cu aproximativ 7 000 km, comparativ cu traseul pe Canalul Panama.

Un alt motiv al disputei este reprezentat de resursele naturale care se estimează că se ascund în adâncuri.

Această problemă are implicații atât asupra Canadei cât și asupra SUA.

Pentru Canada:

în situația în care devine strâmtoare internațională, s-ar găsi în vecinătatea unor ape internaționale, care poate fi utilizată liber, fără control, de cargouri din toată lumea;

libera circulație internațională implică riscuri, unul fiind cel terorist, grupările teroriste ar putea ajunge cu ușurință pe continentul american.

Figura 6.3.-Pasajul de nord-vest, Sursă: www.pasaj_arctica_nord_vest

Pentru SUA:

beneficii directe și indirecte, urmare a reducerii costurilor de transport pentru companiile americane, care-și desfășoară activitatea în Asia sau exploatează resursele din Alaska și exportă pe piețele europene;

ar putea pierde Canada ca aliat, în favoarea Rusiei
(de care Canada s-a apropiat în ultimii ani).

Mecanismele internaționale sunt greu de aplicat acestui conflict. UNCLOS este dificil de aplicat deoarece nu s-a ajuns la un acord – pasajul să fie considerat pământ (fiind înghețat o mare parte a anului), așa cum este apreciat de indigeni (principalul argument al Canadei), sau apă (cum este apreciat de SUA).

Nu există un mecanism cu caracter obligatoriu de soluționare a conflictelor din această zonă, convenția (UNCLOS), neavând putere reală asupra statelor care au ratificat-o, cu atât mai puțin asupra celor celor care nu au ratificat-o (cazul SUA).

Dacă schimbările climatice în zonă vor continua în acest ritm, este posibil, să se reaprindă vechi conflicte între SUA și Rusia, dar într-un alt context internațional, context în care existența altor puteri mondiale cu interese în creștere în zonă, vor complica și mai mult luarea de decizii. Putem aprecia că schimbările geopolitice din zonă, interesele mari ale statelor, pot influența relațiile dintre aliați (atunci când interesele acestora se situează pe poziții antagonice).

Dar în zonă nu sunt numai interese contrare. Există și oportunități de cooperare. Astfel, Rusia are acces la tehnologia norvegiană de exploatare a zăcămintelor de petrol, cooperarea între compania Norway Stanoil și companiile rusești Gazprom și Rosneft sunt în derulare. Exploatarea resurselor a generat și dezvoltarea infrastructurii de transport, în special a celei navale, prin dezvoltarea infrastructurii portuare în Norvegia, dar și în Rusia (Murmansk, Arhanghelsk11).

Dar în zonă au apărut noi competitori pentru această nouă și ultimă mare frontieră energetică a lumii. Un alt „mare joc” este în curs de desfășurare. China care deține o bază de cercetare în arhipelagul Svalbard din Norvegia încă din 2004, își construiește primul spărgător de gheață.

Franța, Japonia și Coreea se înghesuie pentru a obține un rol mai important în zonă. Dar acești competitori nu sunt primiți la masa negocierilor. Astfel la reuniunea membrilor Consiliului Arctic din acest an s-a apreciat că „mai multe păreri ar complica lucrurile”.

Este rentabilă exploatarea resurselor?

Spre deosebire de toate celelalte regiuni din lume bogate în resurse energetice, Arctica este caracterizată de o suită de provocări care fac extracția și transportul dificile, dar mai ales costisitoare. Ca exemplu, câmpurile petrolifere din Arabia Saudită nu cunosc perioadele lungi de întuneric care există în Arctica, nu se află la mii de kilometri distanță de cel mai apropiat centru urban, nu există amplificarea rolului obstacolelor reprezentate de vreme și de expertiză.

Toate aceste obstacole sunt amplificate, cu efecte în ceea ce reprezintă costurile.

Forajul onshore este o problemă comună, dar forajul offshore în zona arctică este o problemă care impune o expertiză pe care nu toate companiile o au (de exemplu Gazprom utilizează expertiza companiei norvegiene Staloil), care este costisitoare și uneori este obținută în schimbul unor concesii geopolitice (semnarea de Rusia și Norvegia a Tratatului privind delimitarea maritimă și cooperarea în Marea Barents și în Oceanul

Figura 6.4.-Arctica-resurse energetice, Sursă:www.cass.ro.org/arctica

Arctic, prin care Rusia, a fost de acord cu pretențiile teritoriale ale Norvegiei).

Creșterea producției mondiale de petrol și de gaze naturale a fost posibilă datorită creșterii numărului de terminale de gaz natural lichefiat (LNG) la nivel mondial și a exploatării gazelor de șist. Aceste surse sunt oricum mai ieftine decât resursele energetice ale Arcticii.

Pentru a obține profit este nevoie de piață, dar unii producători (Rusia, SUA, Canada) au deja un exces de energie. Majoritatea resurselor energetice arctice sunt situate în largul mării, au nevoie de platforme offshore, necesită conducte subacvatice, infrastructura trebuie construită din materiale capabile să reziste la îngheț, iar materialele de construcție sunt mai scumpe.

De asemenea, temperaturile scăzute la care se livrează (pot ajunge la -40o C sau mai mult) generează o scădere a eficienței muncii. Se apreciază că eficiența muncii în zona arctică este redusă cu 15% față de condițiile normale.

Lipsa de vizibilitate este de asemenea o problemă majoră, în special pentru transport. Transporturile cu nave se execută cu dificultate. Navele circulă pe rute necunoscute, fiind sprijinite de sisteme de supraveghere scumpe.

În zonele arctice, ecosistemele sunt mai vulnerabile, activitatea umană generează și riscuri de accidente.

La acest moment întâmplarea face să fie o lipsă de hărți maritime adecvate la nivelul întregii regiuni. Pentru a crea o imagine mai clară, doar 1/8 din apele arctice ale Canadei sunt explorate la standarde moderne, iar ritmul greoi în care se execută ne duce la concluzia cum că acțiunea va mai dura foarte mulți ani. Dar pe măsură ce gheața se topește, probabil că interesele economice vor imprima acțiunilor de cartografiere un ritm mai alert.

În ultimii ani este o solicitare tot mai intensă de a obține permisiunea de a folosi ruta Mării Nordului (sector din Pasajul de Nord-Est). Doar în 2013, 495 nave au obținut acest acord, iar faptul că majoritatea acestora erau rusești, nu duce la concluzia că în spatele acestor acțiuni se află interesele geopolitice ale Rusiei și mai puțin interese de natură economică.

Concluzii

Toate statele riverane Arcticii au luat în calcul, pe termen lung, potențialul economic și geopolitic al zonei. Până când investițiile vor fi rentabile, aceste state vor revendica zone cât mai întinse, încercând să-și extindă stăpânirea și drepturile exlusive, economice sau geopolitice. Deoarece mecanismele internaționale existente sunt ineficiente, problemele aflate în dispută vor fi rezolvate în format bilateral.

Resursele naturale estimate a fi în zonă sunt împrăștiate pe suprafețe foarte mari, vor genera probleme mari pentru exploatare și transport. Urmare a problemelor pe care le-ar implica exploatarea resurselor zonei, trebuie să privim planurile elaborate cu mult scepticism. Deocamdată sunt impedimente de netrecut.

ÎNCHEIERE

Marile momente ale anului 2014, care au influențat evoluția întregii lumi, generează deciziile care vor marca anul 2015 și viitorii ani. Apreciem că UE și China vor continua declinul structural, în timp ce SUA își va menține hegemonia în lume, în parte ca urmare a dezvoltării domeniului energetic pe teritoriul propriu, ieșirii din criză și ca urmare a potențialului militar pe care și-l dezvoltă și-l utilizează ca instrument de proiectare a puterii în lume.

Sistemul energetic mondial va evolua astfel încât să genereze o dezescaladare a conflictului din Ucraina, dar acesta va rămâne în stadiul de ,,conflict înghețat”.

În Orientul Mijlociu lupta împotriva SIIL va fi de durată, dosarul iranian, posibil să fie rezolvat, prin adoptarea unei soluții de compromis care presupune acceptarea producerii de către Iran a uraniului slab îmbunătățit, pentru producerea de energie, în condițiile acceptării unui control strict al AIEA.

În Europa se vor manifesta în continuare interesele divergente ale statelor occidentale și ale Federației Ruse, se va întări dispozitivul militar al NATO prin inițierea aplicării în practică a unor decizii luate la summit-ul NATO din Scoția. Federația Rusă probabil va evita să execute o acțiune decisivă în Ucraina, dar aceasta se va folosi de opoziție și de alte grupuri de presiune/ influență în a-și atinge obiectivele. Posibil ca, în a doua jumătate a anului, sistemul de sancțiuni la care este supusă să fie relaxat.

Nivelul investițiilor în Federația Rusă se va menține la un nivel scăzut, criza financiară se va accentua și economia rusă va intra în recesiune. În condițiile în care bugetul UE va fi revizuit în sens negativ, cheltuielile pentru apărare nu vor scădea, asigurându-se punerea în aplicare a Planului multianual de dezvoltare/ modernizare a forțelor armate ruse. Totodată se vor crea structuri militare prin încadrarea cetățenilor străini din alte state vorbitori de limbă rusă, care se vor constitui și în factori de presiune asupra guvernelor statelor de unde provin. În Caucaz va crește instabilitatea politică, fiind așteptate chiar stări conflictuale la granița azero-armeană. În domeniul energetic va fi demarată construcția Coridorului Sudic, Turcia câștigând rolul de pivot în noul context.

În Orientul Mijlociu situația va rămâne complicată. Turcia va menține tensionat parteneriatul cu SUA, regimul al-Assad va fi cooptat la negocieri, ca parte a soluției pentru conflictul care macină țara de peste patru ani, SIIL își va pierde din potențial și influență în condițiile succeselor pe care le vor înregistra operațiile terestre și cele aeriene. De asemenea, situația din Yemen va genera acțiuni complicate. Influența Hamas se va menține scăzută în Gaza și va crește influența Autorității Palestiniene conduse de Mahmoud Abbas, ca structură care a reușit să obțină o soluție negociată în urma operației israeliene din iulie-august 2014.

Încheiem cu mențiunea că situația internațională rămâne complicată, cu un important potențial destabilizator.

Bibliografie

Gheorghe Văduva, Grigore Alexandrescu, Reacția rapidă în operația militară, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2004.

Gheorghe Văduva, Strategie militara pentru viitor, Editura Paideia, 2003.

General de brigadă (r) dr. Gheorghe Văduva, Strategia acțiunilor rapide, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 2002.

Emil Străinu, Războiul geofizic, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 2002.

Mircea Mureșan, Gheorghe Toma, Provocările începutului de mileniu, Editura Universității Naționale de Apărare, 2003.

Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate, Războiul bazat pe rețea, studiu, București, 2003.

Centrul de Studii Strategice de Securitate, Terorismul. dimensiune geopolitică și geostrategică. războiul terorist. războiul împotriva terorismului, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 2002.

Grumaz, Alexandru, Summitul NATO și “Războiul hibrid” a lui Vladimir Putin, Observatorul militar nr. 34 (03-09 septembrie 2014).

Grumaz, Alexandru, Summitul NATO și Europa de Est, Observatorul militar nr. 36 (17-23 septembrie 2014).

Supliment la Revista Pulsul Geostrategic, nr. 170-176, 2014-2015.

Corobană, Adrian – ”Triunghiul de forțe geopolitice-SUA-China-Rusia”, Editura ARS DOCENDI, București, 2012.

Porojan, Ion, “Aspecte ale geopoliticii resurselor energetice”, în “Asimetria Resurselor Energetice”,  Geopolitica, Revista de Geografie Politica, Geopolitica si Geostrategie, Anul V, Nr. 23, Editura Top Form, Bucuresti, 2007.

Dobrescu, Paul -„Geopolitică”, Editura Comunicare.ro, București, 2003.

Nicolae, Dolghin – „Geopolitica. Dependențele de resursele energetice”, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2004.

Troncotă Cristian, Doctrine și strategii de securitate – suport de curs la Universitatea „Lucian Blaga” – Sibiu, ianuarie-februarie 2012.

Ioana-Bianca, Berna, China în noua arhitectură de securitate a Oceanului Indian, în Monitor Strategic nr. 3-4/ 2010.

Mircea, Virginia, Hegemonia Chinei în „Cadran politic- revistă de analiză și informare politică”, an III, nr. 32-33, decembrie 2005- ianuarie 2006.

“India:consolidarea prezenței militare la granița cu R.P. Chineză”, analiză STRATFOR, 22.07.2013.

Strâmtoarea Malacca – Monitor strategic nr. 4-5/2010, p.53.

Colectiv, „Monitor strategic”, București, Centrul Editorial al Armatei, 2010.

Văcărelu, Marius, „Imposibila independență a Asiei Centrale?”, în revista „Geopolitica”, nr. 32, ediția TOP FOR (T), București, 2009.

Blăndu, Tudor, „Impactul convergenței intereselor geostrategice ale marilor actori mondiali asupra gopoliticii energetice caspice și central-asiatice”, în revista „Geopolitica”, nr. 32, ediția TOP FOR (T), București, 2009.

Neguț, Silviu, „Geopolitica, universul puterii”, ediția „Meteor Press”, București, 2003.

Geantă, Nicolae, „Strategii energetice în Asia Centrală ”, în revista „Geopolitica”, nr. 32, ediția TOP FOR (T), București, 2009.

Troncotă Cristian, „Doctrine și strategii de securitate”-suport curs la Universitatea „Lucian Blaga”-Sibiu, ianuarie-februarie 2012.

Dobrescu Paul, „Geopolitică”, Editura comunicare. ro, București, 2003.

*

* *

Greg Wilcox, Gary Wilson, Military response to Fourth Generation Warfare in Afghanistan, conferința din 5 mai 2002.

Owen Pengelly, Rapid Reaction Forces: More Questions than Answers, Basic Publications nr. 25, ianuarie 2003.

Toffler, Alvin – „Al treilea val”, Editura Politică, București, 1983.

Dughin, Aleksandr – ,,Bazele Geopoliticii și viitorul geopolitic al Rusiei”, Editura Euroasiatica, București, 2010.

Aymeric, Chaparde – „La strategie globale des Etats–Units face a l’ émergeance de la Chine”, Revue française de géopolitique, 2003.

Raul Bierbaum, „Budhist China at the centuriy’s Turn”, The China Quarterly, 2003.

Aymeric Chaparde, „La strategie globale des Etats–Units face a l’ émergeance de la Chine”, Revue française de géopolitique, 2003.

Roux, Jean – Paul, „Asia Centrală, istorie și civilizație”, Editura Artemis, București, 2007.

Baban, Inessa, „Geopolitica energiei în Asia Centrală” în revista „Geopolitica”, nr. 32, ediția TOP FOR (T), București, 2009.

Braudel, Fernand, Gramatica civilizațiilor, Editura Meridiane, București, 1994.

Henry de la Bastide, Patru călătorii în inima civilizațiilor, Editura Meridiane, București, 1994.

*

* *

http://www.m.rfi.ro/articol/stiri/economie/turcia-vedeta-tarilor-emergente.

http://www.alexandru-grumaz.ro/?p=2194.

http://www.stiri.rol.ro/davutoglu-turcia-e-o-putere-regionala-desi-acum-10-ani-trecea-printr-o-criza-acuta-727768.html.

http://www.alexandru-grumaz.ro/?p=2194.

http://www.revista22.ro/turcia-putere-regionala-ascendenta-8091.html.

http://www.danstefan.ro/2011/09/19/684.

http://www.stiri.rol.ro/davutoglu-turcia-e-o-putere-regionala-desi-acum-10-ani-trecea-printr-o-criza-acuta-727768.html.

http://www.hotnews.ro/stiri-revista_presei_international-9396922-time-Putin_incinge-cursa-pentru-controlul-arcticului-10000-soldati-rusi-indreapta-spre-nord.html.

www.referat.ro/referate_despre_oceanul_arctic_referat-html.

www.ro.wikipedia.org/wiki/Oceanul_Arctic_politica.org.ro/geopoliticaa-/geopolitica_conflictul_arctic_un_razboi_rece_intr-o_ zona_inghetata/22362/.

http://romanian.ruvr.ru/2014_10_30/Oamenii_de_stiinta_au_demonstrat_ca_Rusia_are_dreptul_sa_revendice_ teritorii_arctice/ 0883/.

http://romanian.ruvr.ru/2014_08_09_Canada_intentioneaza_sa-si_extinda_ teritoriul_in_ Arctica-61491/.

http://romanian.ruvr.ru/2014_09_10/Flota-nordica-a-Rusiei-va-avea-propria-baza-in-Arctica-4036/.

http://romanian.ruvr.ru/news/2014_09_08/Rusia-a-inceput-sa-costruiasca-baze-militare-in-Arctica-9373/ .

www.zf.ro/business_international/zona_arctica_urmatoarea_frontiera_in_lupta_ pentru_resursele_energetice_12535003/.

http://geopolitics.ro/cat-de-rentabila-este-exploatarea-resurselor-energetice-din-zona-arctica-partea-a-doua/.

http://ziarullumina.ro/pagina-de-istorie/realitati-si-influente-economice-politica-externa-rusiei.

http://www.zf.ro/politica/politica-externa/rusia-vorbeste-de-razboi-in-lupta-pentru-resurseleenergetice-4360567/.

http://geopolitics.ro/noul-proiect-geopolitic-al-rusiei/.

http://romanian.ruvr.ru/2014_09_10/Flota-Nordica-a-Rusiei-va-avea-propria-baza-in-Arctica-4036/.

http://ro.wikipwdia.org/wiki/BRICS.

http://biblioteca.regiilor.ro/referate/economic/brics-în-comertul-mondial-comert-204746.html.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Brazilia.

www.e-referate.ro/referate/Brazilia_referat_detaliat_2007-D1-html.

http://ro.wikipedia.org/wiki/India.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Republica-Populara-Chineza.

http://romanian.ruvr.ru/2014_05_14/BRICS-se-va-extinde-5728.

geopolitics.ro/un-nou-fotoliu-la-tabloul-de-comanda-al-economiilor-emergente-brics-sau-briics.

http://www.economistul.ro/de-la.bretton-woods-la-fortaleza-banca-brics-mai-mult-simbol-decat-solutie-a7.

http://ro.stiri.yahoo.com//mark-mobius-banca-dezvoltare-brics-se-poate-dovedi-210223673.html.

www.romanian.ruvr.ru/2012-03-03.

http://romanian.ruvr.ro/2014-05-30/defetele-sistemului-financiar-de-vina-este-dolarul-4195.

http://romanian.ruvr.ro/2014-08-11/osc-si-brics-factori-de-echilibru-global-4717.

https://www.google.ro/search?q=china_rusia_brazilia_africa de sud_ india.

http://adevarul.ro/international/in-lume/pactul-apoi-proiectele-apoi-tragedia/ index.html.

adevarul.ro/international-in-lume/orientul-mijlociu-extins-opusul-acordului-Sykes-picat/index.html.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Orientul_Mijlociu#mediaviewer/File:Middle_ east_ CIA. jpg.

https://www.google.ro/?gws_rd=ssl#q=orientul+mijlociu+harta+geografica.

www.ingepo.ro/download-materiale/100/supliment-buletin24 ro.pdf.

ro.wikipedia.org/wiki/oriental-mijlociu.

www.crighton.edu/the-pivot-alcenat-and-scot.pdf.

www.ro.wikipedia.org/wiki/epoca-de-aur-a-islamului.

Redactor: xxxxxxxxxx

Tehnoredactor:xxxxxxxxxxxxxxxx

Tehnoredactare computerizată: xxxxxxxxxxxxx

Coperta xxxxxx xxxxxxxxxxx

_________________________________________________

Bun de tipar: xx.xx.2015

Apărut 2015 Sibiu

Coli de tipar: 16/54×84

_________________________________________________

Tiparul executat la Tipografia xxxxxxxxx

Sub comanda nr. xxxxxxxx/2015