Agrotehnica Aplicata Culturi Cartofului In Depresiunea Dornelor

CUPRINS

Introducere

Cap.I Cercetări în țară și străinătate privind problema luată în studiu

Cap.II Descrierea cadrului natural

2.1. Așezarea geografică

2.2. Geologia

2.3. Relieful

2.4. Cracteristicile climatice

2.4.1. Regimul temperaturilor

2.4.2. Regimul precipitațiilor

2.4.3. Regimul vînturilor

2.5. Hidrografia

2.6. Vegetația

2.7. Solurile

Cap.III Cartoful. (Solanum tuberosum L.)

3.1. Importanța cartofului

3.2. Importanța șirăspândirea cartofului în lume

3.3. Importanța șirăspândirea cartofului în România

Cap.IV Tehnologia de cultivare a cartofului

4.1. Rotația

4.2. Fertilizarea

4.3. Lucrările solului

4.4. Soiuri de cartof

4.5. Materialul de plantat și plantarea

4.6. Lucrări de îngrijire

4.6.1. Combaterea burienilor

4.6.2. Combaterea bolilor

4.6.3. Combaterea dăunătorilor

4.7. Irigarea

4.8. Evaluarea producției, recoltarea și păstrarea

Cap.V Cerințele culturi cartofului față de factorii ecologici

5.1. Cerințele față de temperatură

5.2. Cerințele față de umiditate

5.3. Cerințele față de lumină

5.4. Cerințele față de sol

Cap.VI Tehnologia cartofului în Depresiunea Vatra Dornei

6.1. Rotația

6.2. Fertilizarea

6.3. Lucrările solului

6.4. Soiuri de cartof

6.5. Materialul de plantat și plantarea

6.6. Lucrări de îngrijire

6.6.1. Combaterea burienilor

6.6.2. Combaterea bolilor

6.6.3. Combaterea dăunătorilor

6.7. Irigarea

6.8. Evaluarea producției, recoltarea și păstrarea

Cap.VII Experimentări privind agrotehnica aplicată culturi cartofului în Depresiunea Vatra Dornei

7.1. Variantele experimentate

7.2. Condițiile pedoclimatice de experimentare

7.3. Modul de lucru

7.4. Agrotennica aplicată culturii cartofului în anul agricol 1997/1998

7.5. Agrotennica aplicată culturii cartofului în anul agricol 1998/1999

7.6. Agrotennica aplicată culturii cartofului în anul agricol 1999/2000

Concluzi și recomandări

Bibliografie

INTRODUCERE

Datorită nivelului ridicat de creștere numerică a populației Terrei, care a ajuns deja la 7 miliarde de locuitori, agriculturii mondiale îi revine un rol inportant în producerea de bunuri materiale, pentru asigurarea nevoilor omenirii.

Acest ritm de creștere a populației, caracterizat de UNESCO, drept explozie demografică, va determina ca producția de bunuri materiale să se dubleze, sau chiar s\ se tripleze.

Paralel cu explozia demografică, Terra este zguduită și de criza foametei. Foametea și subnutriția pot fi combătute prin măsuri concrete și eficiente , care vizează sporirea producției agricole prin crearea de noi soiuri și hibrizi, cu potențial productiv superior celor existenți, rezistenți la boli și dăunători, la condițiile vitrige de climă.

Sporirea gradului de înzestrare tehnico-materială a agriculturii, `în concordanță cu programul de industrializare, poate duce la creșteri însemnate de producție. Cu cât agricultura va dispune de un număr mai mare de tractoare, combine autopropulsate multifuncționale, pentru recoltarea cerealelor, plantelor tehnice și a plantelor furajere, și de alte mașini și utilaje, cu un grad mare de universalitate, cu atât posibilitatea aplicării unor tehnologii de mecanizare a culturilor de câmp, va fi mai mare.

Nivelul dotării cu tractoare și mașini, va conduce la reducerea timpului de pregătire a patului germinativ și a lucrărilor de semănat la cel mult 8-10 zile, și a celor de recoltat la 7-8 zile bune de lucru.

Pentru creșterea producției agricole este necesară aplicarea îngrășămintelor chimice și organice.

Dezvoltarea bazei tehnico-materiale a agriculturii, va duce la realizarea unor sporuri însemnate de producție prin aplicarea unei agrotehnici diferențiate, specifică fiecării culturi în parte.

Agricultura având o importanță deosebită în economia națională, va rămâne în continuare o ramură de bază, obiectivul fundamental fiind realizarea unor producții agricole, care să satisfacă necesitățile de consum intern cât și disponibilitățile pentru export.

CAPITOLUL 1

CARECTERIZAREA CONDIȚIILOR NATURALE

1.1. Așezarea geografică

În Carpații Orientali se disting ca areale de discontinitate geografică depresiunile, care în cazul Depresiunii Dornelor apare suspendată la circa 900m și înconjurată de masive care depașesc 2000 m. Din suprafața totală a Carpaților Orientali de 35349 Km², circa un sfert revine depresiunilor (aproximativ 8838 Km²).

Depresiunea Dornelor este încadrată de masivul Suhard (1932m-vârful Omu, 1639m-vârful Oușoru) la nord și de munții Căliman (2100m-vârful Pietrosu) la sud, îngustându-se spre est, spre Cheile Zugrenilor (numite și Cheile Bistriței sau Cheile Dornelor), formate între masivele Giumalău (1857m) și Pietrosu Bistriței (1791), și deschizîndu-se larg spre vest.

În pofida aspectului depresionar foarte clar, doar ramele nordică și răsăriteană ale depresinii sunt tranșante. Trasarea limitelor de sud și de vest este destul de dificilă, deoarece culmile, desprinse din munții Caliman și Bârgău și delimitate de afluienții celor două artere principale (Dorna și Neagra Șarului) trec în pante de glacis spre fundul depresiunii. În lungul rîului Bistrița depresiunea se extinde pe circa 20 km, de la Argestru până la intrarea în cheile de la Zugreni.

Depresiunea Dornelor nu dispune de condiții favorabile culturii ceralelor,în schimb aici sunt condiții prielnice dezvoltării sectorului zootehnic, constituind zona cea mai favorabilă din punct de vedere a creșterii bovinelor în special cele pentru lapte, dar și a ovinelor însă în numar mai mic. Dintre culturile agricole, caracteristică pentru această zonă este cea a cartofului.

Deși în zonă îndeletncirile agricole constituie o sursă de venituri, suprafețele arabile sunt reduse. Cu o suprafață agricolă mică Vatra Dornei are o densitate agricolă de 581,0 loc./100ha teren arabil.

Datorită ponderii foarte scăzute a suprafeței arabile circa 1,2% (1966) și 1,4% (1998) din suprafața totală ș aproximativ 4,8% (1966) și 4,7% (1998) din suprafața agricolă densitatea arabilă a Depresiunii Dornelor este extrem de ridicată.

1.2. Geologia

Depresiunea Dornelor reprezintă una din marele depresiuni din Carpații Orientali. Geneza ei a suscitat mai multe ipoteze adesea contradictorii. I. Sârcu (1971) susține geneza prin eroziune diferențiată exercitată la contactul dintre cristalin și sedimentar. Traian Naum (1969) opinează pentru geneza de baraj vulcanic.

Deși anterioară ipotezelor lui Sârcu și Naum, cea a lui I. Donisă (1968) este cea mai plauzibilă.

I. Donisă consideră originea mixtă : tectonică și de eroziune. El și-a elaborat ipoteza ținând cont de conduțiile generale ale evoluției rețelei hidrologice din bazinul Bistriței superioare. Aria depresionară în liniile ei actuale are o suprafață de peste 1000 km2 (împreună cu rama muntoasă înconjuratore) și se dezvoltă în principal în lungul râurilor ce vin dinspre Bârgău și Căliman respectiv Dorna și Neagra Șarului.

Geologia regiunii este alcătuită din roci cristaline reprezentate prin șisturi sericitoase în partea apuseană a depresiunii, în partea centrală este prezent flișul cretacic ce încalecă formațiunile terțiarului oligocen și eocen. Partea răsăriteană are fundamentul constituit din formațiuni cristaline reprezentate prin șisturi sericitoase mai mult sau mai puțin alterate la suprafață. În partea sudică baza este alcăltuită din roci metamorfice peste care s-au depus sraturi de roci sedimentare depuse în mezozoic.

1.3. Relieful

Depresiunea Dornelor prezintă un relief vălurit. Peisajul reliefat este reprezentat de largile albii majoire ale râurilor, teraselor lor, precum și de înălțimile interfluviale sau înălțimi izolate conice numite local “btîci” toate îmbinate armonios. (I. Sârcu).

Între localitățile Dorna și Neagra Șarului sunt prezente numeroase terase de fund de vale, până la maximum 40-50m (I. Donisă). Acestea sunt acoperite de argestrele râurilor ce vin dinspre Munții Căliman și se întrepătrund cu întinse suprafețe de glacis. Terase mai înalte se păstrează pe stânga văii Bistriței în amonte de confluența cu pârâul Chilii, dar cu deosebire pe dreapta văii, între pâraiele Neagra Șarului și Arin, unde poate fi identificată întreaga serie de terase : de luncă, holocene (0,5-1m, 1-2m, și 2-4m) și opt terase de versant,pliocen-cuaternare (5-7m, 10-17, 47-55, 65-70, 80-90, 100-110, 125-130 și 140-150m) (I. Dionisă). Pe măsura înaintării spre defileul de la Zugreni, numarul și altitudinea teraselor scad. Astfel, între pâraiele Arșița și Rusca apar terasele de luncă (toată seria) și trei de versant (10-17m, 35-40, 80-90m), după care rămîn doar terasele de fund de vale, dar cu suprafețe foarte reduse.

Glacisurile de aici pot fi considerate cuaternare și de origine preponderent preglaciară, fapt dovedit de raporturile dintre terasele wurmiene. Modelarea cuaternară a avut un rol important în morfologia versanților.

În funcție de densitatea și adncimea fragmentării se pot seapara două posibilități :

1) Depresiunea Dorna-Coșna drenată de Dorna și afluienții acesteia Teșna, Dornișoara, Neagra Dornei. Este cea mai mare, mai importantă și mai ramificată.

2) Depresiunea Neagra Șarului drenată de Dorna și afluienții săi: Calimanelul și Sărișorul.

Ambele depresiuni sunt dominate de munții Călimani și munții Grințiesului. Această divizare în două sectoare nord-vestic (Depresiunea Dorna-Coșna, sau Depresiunea Dornei) și sud-estic (Depresiunea Neagra Șarului) a fost efectuată de I. Sărcu în 1971.

Harta geomorfologică a României editată în 1948 având ca autori pe Grigore Posea și Lucian Badea prezintă Depresiunea Dornelor divizată în trei sectoare :

sectorul central : Depresiunea Vatra Dornei,

sectorul sudic : Depresiunea Șaru Dornei,

sectorul vestic : Depresiunea Dorna Candrenilor.

Relieful are o importanță deosebită în dezvoltarea așezărilor. Luncile și terasele sunt favorabile pentru amplasarea de locuințe (este cunoscut că cele mai vechi așezări s-au constituit în apropierea râurilor) și practicarea culturilor agricole. Zonele colinare (piemonturile) sunt propice pentru cultura plantelor furajere și creșterea animalelor.

1.4. Carecteristicile climatice

Poziția geografică și acțiunea factorilor climatogeni influențiază clima depresiunii.

1.4.1. Regimul temperaturi

Depresiunea Dornelor este o regiune cu climă montană răcoroasă, mai ales în timpul iernii, când valorile medii ale lunii ianuarie coboară sub -6ºC, iar vara, ale luni iulie, nu depășesc 14ºC. La Vatra Dornei, în centrul depresiunii, temperatura medie anuală este de 5,2ºC. temperaturile medii ale lunilor celor mai calde și celor mai reci variind între 15ºC în lunile iulie și august și –6,1ºC în luna ianuarie.

În Depresiunea Neagra Șarului, mediile temperaturilor anuale oscilează între 4 și 6ºC, cu temperaturi medii în lunile de vară 15,7ºC și de iarnă de –5,1ºC, fiind frecvente inversiunile termice.

Numărul zilelor de îngheț este cuprins între 170 și 190, umezeala relativă a orașului fiind de 80%.

Față de alte regiuni ale țării, situate la aceași altitudine, se înregistrează temperaturi medii anuale mai scăzute, dar cu diferențe mai reduse între vară și iarnă, aceasta datorându-se atăt latitudinii, cât și poziției sale în plină zonă muntoasă. Minima absolută, înregistrată la Vatra Dornei, a fost de –36,5ºC (13 ianuarie 1950). Temperaturile tidicate în timpul verii s-au înregistrat la Vatra Dornei 36,45ºC (15 august 1957) și la Poiana Ștampei 30,40ºC (29 august 1950).

În tabelul 1 sunt prezentate temperaturile medii lunare în ani agricoli 1997-2000 la stația Meteorologică Vatra Dornei

1.4.2. Regimul precipitatiilor

Cantitatea medie anuală de precipitații are valori de peste 600 mm (la Vatra Dornei 672 mm), deși variația de la un an la altul este foarte mare. Spre exemplu, în anul 1912, au căzut la Vatra Dornei 1063 mm precipitați (față de 672 mm media multianuală), iar în anul 1921, numai 470 mm. Se înregistrează, însă, diferențieri, între partea de est a depresiunii, unde precipitațiile au vacolinare (piemonturile) sunt propice pentru cultura plantelor furajere și creșterea animalelor.

1.4. Carecteristicile climatice

Poziția geografică și acțiunea factorilor climatogeni influențiază clima depresiunii.

1.4.1. Regimul temperaturi

Depresiunea Dornelor este o regiune cu climă montană răcoroasă, mai ales în timpul iernii, când valorile medii ale lunii ianuarie coboară sub -6ºC, iar vara, ale luni iulie, nu depășesc 14ºC. La Vatra Dornei, în centrul depresiunii, temperatura medie anuală este de 5,2ºC. temperaturile medii ale lunilor celor mai calde și celor mai reci variind între 15ºC în lunile iulie și august și –6,1ºC în luna ianuarie.

În Depresiunea Neagra Șarului, mediile temperaturilor anuale oscilează între 4 și 6ºC, cu temperaturi medii în lunile de vară 15,7ºC și de iarnă de –5,1ºC, fiind frecvente inversiunile termice.

Numărul zilelor de îngheț este cuprins între 170 și 190, umezeala relativă a orașului fiind de 80%.

Față de alte regiuni ale țării, situate la aceași altitudine, se înregistrează temperaturi medii anuale mai scăzute, dar cu diferențe mai reduse între vară și iarnă, aceasta datorându-se atăt latitudinii, cât și poziției sale în plină zonă muntoasă. Minima absolută, înregistrată la Vatra Dornei, a fost de –36,5ºC (13 ianuarie 1950). Temperaturile tidicate în timpul verii s-au înregistrat la Vatra Dornei 36,45ºC (15 august 1957) și la Poiana Ștampei 30,40ºC (29 august 1950).

În tabelul 1 sunt prezentate temperaturile medii lunare în ani agricoli 1997-2000 la stația Meteorologică Vatra Dornei

1.4.2. Regimul precipitatiilor

Cantitatea medie anuală de precipitații are valori de peste 600 mm (la Vatra Dornei 672 mm), deși variația de la un an la altul este foarte mare. Spre exemplu, în anul 1912, au căzut la Vatra Dornei 1063 mm precipitați (față de 672 mm media multianuală), iar în anul 1921, numai 470 mm. Se înregistrează, însă, diferențieri, între partea de est a depresiunii, unde precipitațiile au valoare apropiată de media anuală (600 mm) și cea de vest, unde acestea ating 700-750 mm/an.

Zilele cu zăpadă sunt în număr de 120-130 zile pe an, oferind condiții deosebit de favorabile practicării sporturilor de iarnă.

Tabelul 2 prezintă valorile precipitațiilor medii lunare în anii agricoli 1997-2000 la stația Meteorologică Vatra Dornei

1.4.3. Regimul vânturilor

Depresiunea este dominată de vânturi care bat din sectoarele SV, V și E, NE a căror viteză este în general redusă (rar egalează sau depășesc 20 m/s).În mod frecvent se înregistrează numeroase zile de calm (30-50%), iar nebulozitatea se menține ridicată(7-7,5 zecimi). Efectele vânturilor sunt mult atenuate în vetrele depresionare, datorită caracterului adăpostit. Astfel elementul cel mai dinamic al climei reflectă bine condițiile locale ale regiunii, în special cele geomorfologice (grad mic de fragmentare, orientarea culmilor și culoarelor de vale).Caracterul predominant sud-vestic sau nord-estic al curențiilor de aer în depresiune este determinat de aspectul general al reliefului care impune o canalizare pe direcții culoare de vale și înșeuărilor joase.

Tabelul 1

Temeraturile medii lunare în anii agricoli 1997-2000 la stația Meteorologică Vatra Dornei

Tabelul 2

Precipitațiile medii lunare în anii agricoli 1997-2000 la stația Meteorologică Vatra Dornei

Regimul vânturilor

1.5. Hidrografia

Depresiunea Dornelor este o regiune de covergență hidrografică, râurile aparținând bazinului Bistriței. Dorna își trage izvoarele din Munții Căliman și drenează împreună cu afluenții săi, cel mai întins compartiment al depresiunii, pacurgând un traseu de 50 de km. Neagra Șarului izvorăște tot din Munții Căliman și străbate partea estică a depresiunii pe 35 de km. Scurgerea specifică variază între 13-19 l/s/km².

Dorna are ca afluenți din stânga: Dornișoara, Teșna, și Coșna, iar ca afluenți din dreapta: Prislop, Roșia, Negrișoara, (cu afluenții: Pinți și Piatra), Secu și Roșu.

Neagra Șarului are ca afluenți din stânga: Haitii, Sarișoru Mare și Sărișoru Mic, iar ca afluenți din dreapta: Buciniș, Delugan și Călimănel.

Confluența Dornei cu Bistrița este la Vatra Dornei, iar confluența Negrei (Șarului) cu Bistrița este la Gura Negri o zonă de contact între orașul Vatra Dornei și comuna Dorna Arini. După aceste două confluențe între Dorna Arini și Sunători (localitatea cea mai estică a Depresiunii Dornelor, după care urmează Cheile Zugrenilor) Bistrța primește din partea stângă pârâul Giumalău, iar de partea dreaptă pârâurile Arini, Ortoaia și Rusca.

Un aspect important îl constituie apariția izvoarelor minerale, prezența lor fiind legată de contactul dintre rocile sedimentare și cristaline, aliniamentul izvorelor suprapunându-se peste zona de dislocare care a favorizat apariția masivului eruptiv Căliman. Apele oligo minerale din zonă sunt carbogazoase, bicarbonate, sodice, calcice, magneziene și feruginoase

.

1.6. Vegetația

Depresiunea Dornelor se află în etajul pădurilor de molid. Numeroase localități au teritoriul; acoperit în proporție de peste 60% cu păduri. Poiana Ștampei (80,6%), Dorna Candrenilor (79,2%), Dorna Arini (68,1%), Vatra Dornei (69,7%) etc.

Alături de molid (Picea abies), care domină peisajul forestier (73%), în proporții foarte reduse se găsesc: bradul (Abies alba), zîmbrul (Pinus cembra), fagul montan (Fagus silvatica).

Pajiștile montane secundare sunt alcătuite din fânețe și pășuni naturale, care ocupă suprafețe întinse, reprezentând o bază furajeră de calitate. Existența lor a stimulat din timpuri străvechi economia pastorală, care a reprezentat și un factor important de umanizare a depresiunii, de păstrare a legăturilor cu populația din transilvania și din Moldova.

O carecteristică o formează prezența turbăriilor acide cu relicte glaciare (Sphagnum wulfianum), numite local tinoave.Turbăriile de tip digotrof sunt sărace în speci, din caza mediului acid. doar pinul (Pinus silvestris) și mesteacănul (Betula pendula,Betula pubescens) populează aceste mlaștini. Frecvente sunt specile de mușchi, licheni, alge și bacterii adaptate la asemenea condiții de viață.În depresiune sunt cunoscute un număr de 17 turbării, ale căror dimensiuni variază între 1 și 400 ha, ocupând în total, o întindere de aproximativ 1000 ha.

1.7. Solurile

Cumplexul factorilor bioclimatici și litomorfologici ai depresiunii determină frecvența solurilor brune acide în vatra depresiunii, a solurilor acide și brune feriiluviale pe versanți, a solurilor brune feriiluviale, podzolurilor și solurilor brune acide pe munții înconjurători, iar în regiunile tinoavelor predomină solurile turboase. În general, sunt favorabile pajiștilor, dar cu limitări severe pentru culturile agricole.

Solurile brune acide (BO)

Sunt răspândite îndesebi în vatra depresiuni dar și în masivele din apropiere Rarău Giumalău și Căliman.

S-au format în condiții de relief montan, pe roci acide foarte variate, însă având caracter acid : șisturi cristaline, granite, granodiorite, gresi , conglomerate, luturi etc.,într-un climat răcoros și umed

Vegetația naturală este formată din păduri de molid, molid-brad, fag-rășinoase și flora ierboasă de sub păduri cu caracter acidifil .

Morfolugia solului este de tipul Ao-Bv-C sau R.

Ao 20 – 30 cm

Bv 20 – 60 cm

C (R)

Fertilitatea acestor soluri este scăzută datorită proprietățiilor fizice, chimice și biologice deficitare. Solurile brune acide fiind situate în zone montane și având volumul edafic util scăzut, sunt folosite în sivicultură și ca pajiști alpine.

Solurile brune feriiluviale(BP)

Se întâlnesc pe suprafețe mai întinse în Căliman , Suhard și Giumalău. Pe suprafețe mai reduse în asociație cu solurile brune acide se întâlnesc și în masivele învecinate.

Fiind răspândite în aceleași areale cu solurile brune acide și condițiile de solificare sunt aceleași.

Profilul solului brun feriiluvial este de tipul Aou-Bs-R sau C.

Au (Aou) 20- 25 cm

Bs 70 – 80 cm

R (C) 40 cm

Avănd un conținut de humus propriu-zis mic, chiar dacă are un conținut mare de materie organică, un grad de saturație de baze scăzut, reacție puternic acidă și activitate microbiologică slabă, solurile feriiluviale au o fertilitate redusă, iar vegetația ce s-a dezvoltat pe aceste soluri este de pădure (molidișuri) și pajiști.

Podzolurile (PD)

În zona Depresiuni Dornelor se întâlnesc puține suprafețe acoperite cu podzoluri și anume la altitudini mai marri decât solurile brune feriluviale (platourile înalte ale Călimaniului, Giumalăului, Suhardului ).

Ele s-au format în condiți de relief montan, pe terenuri de obicei tipsite de drenaj extern, pe roci aride, întru-n climat umed și nu sub vegetație de păduri de molid cu Ericaceae.

Profilul podzolurilor este de tipul : Au sau Aou-Es-Bhs-R sau C

Au (Aou) 20 – 25 cm

Es 5 – 20 cm

Bhs 30 – 70 cm

R (C)

În general sunt solouri cu o fertilitate foarte scăzută, acoperite cu molidiș, jnepenișuri sau pajiști de calitate slabă.

Solurile turboase

Aceste soluri se întălnesc în zonele numite tinoave care se caracterizează printr-o umiditate excesivă și care se găsesc întrun număr considerabil.

Condițiile esențiale care determină formarea acestor soluri constau în mediu permanent umed (saturat în apă) și vegetație specifică unui asemenea mediu, Cyperaceae, Juncaceae și alte plante higrofile.

Solurile turboase tipice au profilul reprezentat printr-un orizont T, care este mai gros de 50 cm.

T > 50 cm

Gr

Au o fertilitate foarte redusă și, în mod natural, se folosesc pentru obținerea de furaje.

CAPITOLUL 2

CARTOFUL , SOLANUM TUBEROSUM L.

2.1. IMPORTANȚA CARTOFULUI

Cartoful este una dintre cele mai importante plante de cultură, care prezintă o mare plasticitate ecologica, fiind cultivat pe toate continentele, în peste 140 de țari, unde se cultiva în principal în scop alimentar, dar si pentru industrializare si furajarea animalelor. Pentru consumul uman cartoful ocupă locul patru în lume după grâu, orez și porumb, folosindu-se în stare proaspătă sau sub formă de produse uscate și semipreparate. In prezent se cunosc peste 360 de rețete culinare cu preparate din cartof (Catelly 1988).

Consumul cartofului timpuriu are importanța deosebita din punct de vedere alimentar, deoarece în perioada când se consuma acesta, sortimentul de legume este relativ sărac în produse cu valoare energetica ridicata, cartoful suplinind aceasta lipsă, asigurând în cea mai mare măsura nevoile organismului în substanțe producătoare de energie. De asemenea cartofii pentru iarna reprezintă o alternativa la consumul de carne, care poate deveni dăunător. In organismul uman substanțele hrănitoare din cartof se transforma mai repede decât cele din carne sau grăsimi, având o digestibilitate remarcabila. De asemenea, cartoful este un aliment care se prepara foarte ușor si repede in diferite feluri de mâncare.

Datorita valorii nutritive ridicate a tuberculilor de cartof, determinata de conținutul echilibrat în glucoza,proteine, aminoacizi esențiali, lipide si vitamine, a gustului plăcut și a digestibilitații ridicate cartoful satisface cele mai diversificate gusturi si cele mai mari exigente. Cartoful reprezintă o sursa importanta de aprovizionare cu săruri minerale pentru organismul uman si animal. Dintre vitaminele cartofului (A,B1,B2,B6,K) o mai mare importanta o prezintă vitamina C, care marește valoarea nutritiva a acestuia. Conținutul de vitamina C variază între 12-32 mg la 100de grame de substanța uscata (Staicov 1969). Cartoful prezintă o deosebita importanța și datorita faptului ca acesta folosește terenul cu eficienta economica mare si este o foarte buna planta premergătoare.

2.1.1. Importanța și răspândirea cartofului în lume

Exista dovezi istorice care arata ca zona de origine a cartofului este America de Sud unde a fost găsit pentru prima dată în Peru, Ecuador, Columbia. Primul studiu amanunțit asupra cartofului a fost făcut de către Alphonse de Candolle în lucrarea „L’origine des plantes cultivees”. Răspândirea cartofului din America de Sud in Europa s-a făcut prin Spania si Anglia. Din Spania cartoful a pătruns in Portugalia si Italia, apoi în Belgia. In Anglia cartoful este cunoscut din secolul XVI.

Pătruns în Europa cartoful a fost la început tratat cu ostilitate deoarece se considera ca schimba culoarea albastră a sângelui nobil, că produce tuberculoza si lepra. Cu toate acestea cartoful castigă tot mai mulți adepți „cucerind” Europa. Cea mai veche atestare scrisă a prezentei cartofului în Europa datează din 1573 și se afla în arhivele spitalului din Sevilla Spania.In Franța cartofii sunt menționați pentru prima data în 1604 de către Olivier de Sens.

. Datorita foametei din anii 1767-1769 precum si a contribuției savantului francez Antoine-Augustin Parmantier considerat „părintele cartofului”. Cartoful s-a impus ca plantă alimentară în diferite țari ale Europei , în secolul al XIX-lea reprezentând hrana de baza a multor popoare , mai ales a celor ce locuiau în zonele nordice .

Tabelul 3

Suprafata si productia de cartof in lume

(sursa : FAOSTAT Database Results 1990-2000)

In prezent cultura cartofului se situeaza pe locul patru în lume cu 18 milioane de hectare și o producție de 260 milioane tone . Nivelul tehnic și producțiile cele mai ridicate sunt concentrate în zonele temperate de pe glob , în țarile dezvoltate din punct de vedere economic ca : Olanda , Marea Britanie , SUA , Franța , Germania , unde producțiile obișnuite sunt de 40-50 t/ha și aduc importante profituri.

2.1.2 Importanța și răspânirea cartofului în România

In țara noastra cartoful pătrunde în secolul al XVIII-lea și este semnalat pentru prima dată în Transilvania . Un raport al tipografiei Blaj adresat guvernatorului provincial în anul 1772 , menționeaza unul din primele manuale de îndrumari intitulat „Instrucțiuni practice pentru cultura cartofului” , fiind redactat la Blaj în 1760. Principala cauza care a dus la introducerea cartofului în țara noastra a fost foametea din timpul domniilor lui Constantin Mavrocordat si Caragea Voda . Deși evoluția acestei culturi în Romania nu a fost spectaculoasă , producțiile obținute nu au fost la nivelul altor țari , a fost și este totuși cea mai rentabilă dintre culturile de câmp .

În Romania , suprafața cultivată cu cartof s-a extins în ultimul timp , ponderea principala a acestei culturi fiind în Transilvania și în zonele cu o temperatura moderata in cursul verii și umiditate mai mare . Suprafata cultivata cu cartof a prezentat o dinamica ascendenta în perioada 1971-1989 (perioada în care suprafata medie a fost de 351.5 mii ha ) după care s-a înregistrat o diminuare a acestei suprafețe datorită schimbărilor importante care au survenit în agricultura , ajungandu-se in 1995 la o suprafata de numai 239 mii ha (Tabelul 4)

Tabelul 4

Evolutia suprafetei si productiei de cartof din Romania

În ceea ce privește producția medie la hectar se observă că aceasta a înregistrat o dinamica descendenta în perioada 1990-1992 , după care a urmat o ușoara creștere în 1993 când a fost de 14,9 t/ha . În urmatorii doi ani producția medie la hectar a înregistrat din nou o scădere de la 14,9 t/ha la 11,9 t/ha în 1994. De asemenea producția totala a scazut de la 4.430 mii tone în 1989 la 1.856 mii tone în 1991 , dupa care a avut o usoara creștere pâna în 1993 când s-au obținut 3.710 mii tone , în urmatorii ani înregistrandu-se o noua scădere .

Producțiile foarte scăzute din ultimii ani ( sub 8 t/ha ) sunt determinate de urmatorii factori :

– lipsa de interes a agenților economici pentru contractarea si valorificarea producției de cartof pentru consum și plantat;

desfințarea unitaților cooperatiste din “zonele închise” ce au dereglat sistemul național de producere a materialului de plantat ;

nivelul ridicat al prețurilor la îngrășăminte , pesticide , carburanți , utilaje agricole si dobânzi bancare ridicate , punând mulți producatori in situatia de a nu înființa cultura;

baza materială uzată fizic și moral , a influențat negativ efectuarea lucrărilor specifice în perioada optimă și de calitate ;

trecerea culturii în proporție de circa 94% la producatorii particulari , care în mare parte nu au baza tehnico-materiala si cunostințele de specialitate pentru aplicarea unor tehnologii corespunzatoare;

materialul de plantat utilizat de către producatorii particulari , într-o proporție însemnat este degenerat.

Analiza evolutiei suprafeței și producției medii de cartof in principalele tari din Uniunea Europeana , în perioada 1994-1998 fața de 1960 , reflecta cel mai bine situatia acestei culturi în Romania astfel :

suprafața cultivată cu cartof în România s-a redus numai cu 14% fața de 64% în principalele 10 țari , cu reduceri majore în Germania (69%) , Franta (81%) , Italia (77%) .

producția medie de cartof a crescut în Romania cu 16% dar se situeaza la un nivel foarte scazut ( 12,8 t/ha ) , mult sub nivelul productiei medii realizate de aceste tari in 1960 de 20,4 t/ha ( Tabelul t )

In Romania cartoful s-a cultivat pe circa 252 de mii de hectare in ultimi cinci ani din care peste 95% din suprafata este detinuta de sectorul particular si reprezinta a doua paine a populatiei fiind printre putinele prduse alimentare asigurate integral de producatorii din tara in ultimii ani , la care pretul nu a crescut in acelasi ritm cu al altor produse , fiind accesibil oricarui consumator .

Tabelul t

Situatia cartofului in unele tari europene.

2.2.CERINTELE CULTURII CARTOFULUI FATA DE FACTORII ECOLOGICI.

Dintre plantele de cultură, cartoful se numără printre cele mai pretențioase plante de cultură în privința satisfacerii cerințelor față de condițiile de climă și sol. Aceasta se datoreză condițiilor de formare a cartofului. Regiunile de origine ale speciei Solanum tuberosum din care provin soirile de cartof cultivate sunt caracterizate prin temperaturi moderate, media maximă netrecând de 20˚C și printr-un regim pluviometric abundent de circa 2000 mm annual.

Trebuie evidențiată plasticitatea ecologică mare a cartofului determinată în primul rând de posibilitatea deplasării perioadei de vegetație în funcție de factorul termic și corelarea acestuia cu factorul iluminării, dând posibilitatea cultivării acestuia pe toate continentele.Există optim legat de altitudine și latitudine care sunt de 500-900 m altitudine în climatul temperat și 300-600 m altitudine în climatul nordic, iar pentru latitudine optimul este între 40˚-60˚.

Dintre condițiile climatice temperatura și umiditatea sunt hotărâtoare pentru creșterea plantelor. De asemenea condițiile de sol și fotoperioada sunt limitative în delimitarea zonelor de răspândire a cartofului.

2.2.1.Cerințele față de temperatură.

Cartoful cultivat este o plantă climatului temperat și care necesită ca pe întreaga perioadă de vegetație, suma temperaturilor medii să fie de 1500-3000˚C Necesarul de căldură este diferit de-a lungul perioadei de vegetație.

Încolțirea tuberculilor de cartof are loc la 5-6˚C iar temperatura optimă de răsărire este 13-15˚C. Temperatura solului, influențeză mărimea perioadei dintre plantare și răsărire, astfel la temperaturi medii ale solului de 10-14˚C răsărirea se realizează în mai puțin de 25 de zile(Berindei 1960).

Temperatura minimă de creștere a tulpinilor este de circa 7˚C, optma e de 19-21˚C iar cea maximă e de 42˚C. La temperatura optimă, internodiile tulpinii sunt scurte, bine acoprite cu frunze ce au foliole mari.

Pentru formarea tubeculilor de cartof temperatura optimă este de 15-18˚C, pragul inferior fiind de 2˚C, iar cel superior de 29˚C. Tuberculii nu mai cresc la temperatura solului de 26˚C(Ec.Constantinescu 1963).

Temperaturile ridicate favorizează creșterea tufei, în timp ce temperaturile scăzute pe cea a tuberculilor, temperatura influențând distribuția într-un fel sau altul a substanței uscate produsă.S-a constatat însă că în regiunile cu temperaturi maxime diurne de 30˚C și minime nocturne de 15˚C sunt mult mai bune pentru cultura cartofului decât regiunile cu temperaturi relativ constante de 25˚C (W.G.Burton 1960). Temperatura solului poate fi însă, controlată prin irigare când aceasta pote fi coborâtă cu 8-12˚C, apa comportându-se ca un regulator termic care creează condiții favorabile cultivării cartofului și în zonele cu temperaturi medii mai ridicate (S.P. Trig )

Cartoful nu rezistă la temperaturi scăzute, la –5˚C fiind .distruse frunzele, la –0,8˚C colții, iar la –1˚C tuberculii. Temperaturile de –2˚C și –3˚C distrug întreaga plantă de cartof

În concluzie cultura cartofului se va înființa când temperatura în sol ajunge la 7˚C iar riscul înghețurilor târzii e minim. Se va urmări plantarea cât mai de timpuriu cunoscându-se că la 20-22˚Ctuberizarea nu are loc decât în condiții de zi scurtă (12 ore), urmărindu-se formarea abundentă a tuberculilor într-un timp cât mai scurt, ceea ce va duce la obținerea de tuberculi omogeni ca mărime și a unor producții mai mari.

2.2.2.Cerințe față de umiditate.

Deți consumul specific de apă al cartofului este mai mic decât în cazul altor plante, acesta prezintă cerințe mai mari de umiditate în sol dar mai ales o distribuție cât mai uniformă pe toată perioada de vegetație. Astfel cartoful are nevoie pe parcursul perioadei de vegetație de 250-550 mm precipitații, în condițiile în care primăvara solul prezintă o umiditate situată la nivelul capacității de câmp.

În perioada de la plantare la răsărire și ăn continuare până la tuberizare, cartoful folosește rezervele de apă dintuberculul plantat, fiind puțin afectat de lipsa precipitațiilor, excesul de apăînsă poate provoca putrezirea acestuia în sol. Dacă apare seceta pronunțată, formarea tuberculilor se prelungește reducându-se producția și procentul de tuberculi comerciali. Alternarea perioadelor umede cu secetă în timpul tuberizării determină formarea unui număr mare de tuberculi la cuib cu o creștere eșalonată. Faza de tuberizare intensă este faza critică pentru cartof, când plantele pretind cea mai mare cantitate de apă, 85% din capacitatea de.câmp, lipsa apei provocând stagnarea în creștere a tuberculilor și deranjamente în biochimismul plantelor, astfel încât în perioada următoare creșterea tuberculilor se realizează defectuos sau stagnează, chiar dacă umiditatea revine la normal. Excesul de apă, duce la insuficiența oxigenului în sol, are dacă se menține mult timp duce la putrezirea plantelor în întregime. Excesul temporar de umiditate poate afecta nivelul producției în procent de 32-78% (Berindei 1961).

Deosebit de important pentru producția de tuberculi este repartiția precipitațiilor în perioada de vegetație, pentru soiurile timpurii cele mai bune rezultate determină ploile din mai ți iunie, pentru soiurile semitimpurii ți semitardive cele din iunie ți iulie iar pentru soiurile tardive ploile din iunie, iulie ți august, în fiecaredintre aceste luni trebuind să cadă 90-130 mm precipitații (Scurtu 1973). Astfel se poate observa că cerințele ccartofului față de umiditate sunt permanente ți trebuie să se situeze la un nivel moderat (70-85% din capacitatea de câmp pentru apă).

2.2.3. Cerințele față de lumină.

Pentru asigurarea unor producții ridicate, cartoul are nevoie de multă lumină dar o importanță deosebită o are inducția fotoperiodică. Astfel, ca plantă producătoare de sămânță cartoful este plantă de zi lungă iar ca plantă producătoare de tuberculi este oplantă de zi scurtă. Pentru formarea tuberculilor (transformarea stolonilor în tuberculi) durata scurtă de iluminare este cea mai favorabilă (10-12 ore). Când durata zilei e mai mare de 14 ore, stolonii se transformă în lăstari. Acumularea recoltei (creșterea tuberculilor) este mai intensă însă în zilele lungi.

Uniformitatea și mărimea tuberculilor depind de durata zileiși de durata perioadei de tuberizare care dacă este mai scurtă determină formarea unor tuberculi uniformi ca mărime (Skoblova 1964).

Din punct de vedere al inducției fotoperiodice sunt diferențieri mari între grupele de soiuri mai ales în privința creșterii tuberculilor care se realizează mai intens în condiții de zi lungăpentru soiurile timpurii iar la soiurile târziiîn condiții de zi scurtă. Acest lucru este important pentru organizarea bazinelor specializate în cultura cartofului după perioada de vegetație și destinația producției.

Cartoful realizează cele mai mari producții în condiții de lumină intensă și umiditate a solului optime. La noi în țară în depresiunile intramontane, lumina este uneori insuficientă iar la câmpie lumina devine dăunătoare în condiții de secetă. Astfel teoretic pentru o producție de 100 t/ha cu 22% substanță uscată plantată în aprilie, care acoperă solul din luna iunie până în august și se maturizează în septembrie, lumina interceptată de această cultură se situează la vaoarea de

Luminii interceptate nu se realizează însă în practică datorită existenței golurilor, solurilor grele, variațiilor umidității solului, atacului de boli și dăunători etc. Oricum pentru a se realiza producții cât mai mari, pe durata perioadei de vegetație trebuie să se realizeze valori mult mai mari de 800 Mj (aprilie-septembrie), (H.P. Benkoma 1991).

2.2.4.Cerințe față de sol.

Pentru cartof solul este factorulesențial pentru obținerea unor producții mari și de calitate superioară, deoarece stolonii și tuberculii sunt tlpini subterane, iar sistemul radicular eate slab dezvoltat. Cele mai indicate soluri sunt cele nisipo-lutoase, luto-nisipoase și lutoase, cu capacitate mare de aerisire care opun o rezistență minimă la dezvoltarea sistemului radicular, a stolonilor și a tuberculilor, oferind și condiții optime de aerisire, deoarece respirația părții hipogee este intensă, necesitănd mai mult oxigen.

Luănd în considerare însușirile fizice ale solului, lucrările de pregătire a solului și lucrările de întreținere a culturiipe timpul vegetației, s-a determinat experimental că între aceste trei elemente, solul contribuie la realizarea producției cu 77% (Berindei 1977). Elementul care determină gradul de favorabilitate al unui sol pentru cartof, îl constituie conținutul acestuia în argilă, care trebuie să se situeze între 10 și 30%. Dacă se ia ca martor producția de cartof pe solurile nisipo-lutoase, se realizază 80-85% din producția martor pe solurile luto-nisipoase și 70-75% din producția martor pe solurile lutoase (Maxim 1972).

Tasarea solului reduce înrăutățește mult regimul aerohidric, de aceea trebuind să se evite cât mai mult tasarea solului prin efectuarea lucrărilor la momente optime și cât mai profund. Cartoful este pretențios și față de profunzimea solului, valorificând bine terenurile cu orizontul A mai mare, omogen, aerat, permeabil pentru apă, bogat în humus și substanțe nutritive, unde rădăcinile pot explora un volum mai mare de sol, pătrund mai adânc și se ramifică mai mult.

Față de reacția solului, cartoful nu este prea pretențios, obținându-se producții cu diferențe nesimnificative la un pH cuprins între 5 și 7,5, optimul însă aflându-se între 6 și 6,5.

2.3. ZONAREA CULTURI CARTOFULUI ÎN ROMÂNIA

Privită în general, zonarea producției agricole reprezintă procesul de delimitare în cadrul suprafeței agricole ale țării, a zonelor de producție agricole. Referindu-ne la cultura cartofului prin zonare se înțelege delimitarea acelor suprafețe de teren unde cartoful întrunește condițiile optime de dezvoltare și în acest fel să se poată valorifica elementele tehnice valorificate prin soi, material de plantare, tehnologie de cultivare. Pe baza acestei zonări se realizează concentrare și specializarea producției de cartof, prin organizarea în mari unități agricole de ferme specializate pentru cultura cartofului.

Amplasarea culturii cartofului pe zone specializate, în funcție de scopul de producție, a constituit în toate țările cauza esențială a saltului spectaculos care s-a produs în realizarea de producții mari.

Zonele de favorabilitate pentru cultura cartofului sunt:

– zona foarte favorabilă – coprinde depresiunile intra și extra montane, unde temperarurile mai mari de 25 ºC sunt extrem de rare, temperaturile medii în perioada de vegetație (mai – septembrie) sunt sub 18º- 20ºC, precipitațiile depășesc 650 mm annual și au o bună repartizare, înregistrându-se minimum 80-100 mm în fiecare din lunile iulie și august.

– zona favorabilă – se găsește în partea deluroasă a țării din vecinătatea lanțului muntos cu temperaturi mai ridicate și cu precipitații în cantitate mai redusă în lunile iulie și august (50 – 60 mm).

2.4. TEHNOLOGIA DE CULTIVARE A CARTOFULUI

2.4.1. Rotația și amplasarea culturii.

Cartoful face parte din categoria culturilor agricole puțin pretențioase la planta premergătoare, dar foarte pretențioasă în ceea ce privește textura solului. Deasemenea se mai ține cont de existența unor drumuri de acces bune (producții de 10-40 t/ha) și o pantă a terenului nu mai mare de 6˚ pentru a permite efectuarea integrală a lucrărilor mecanizat. Dimensionarea parcelelor se face astfel încât să se asigure alimentarea rațională a mașinilor de plantat.

Solurile pe care se amplasează cultura trebuie să aibe un regim aerohidric echilibrat, să fie bine structurate, netasate, profunde și cu un drenaj bun. În structura de culturi dintr-un asolament, caroful poate reprezenta 25-67% (Berindei 1985).

Cele mai bune premergătoare sunt considerate leguminoasele perene furajere (trifoiul roșu în zona de munte) apoi cele anuale dacă nu se folosesc pentru grâu iar în continuare cerealele păioase (grâu, secară, orzoaică, orz), porumb siloz (cultură succesivă sau cultură de bază), bostănoase, in pentru ulei.

Se exclude amplasarea cartofului după alte solanacee și implicit monocultura, floarea soarelui și in pentru ulei infestate cu Botrytis cinerea (putregai cenușiu). Nu este indicată amplasarea după porumb sau sfeeclă de zahăr, deoarece se recoltează mai târziu, dar acest lucru e inevitabil.

După cartof se poate cultiva cu rezultate foarte bune culturi de primăvară dar și grâu sau orz de toamnă. Artoful este premergătoarea cea mai preferată a orzoaicei de toamnă și primăvară.

2.4.2. Fertilizarea.

Cartoful este una din culturile mari consumatoare de substanțe nutritive care reacționează bine la îngrășăminte organice și minerale. În condițiile țării noastre, consumul de elemente nutritive, pentru o producție de 1000 kg tuberculi și părțile aferente de biomasă fiind încadrat între limitele 5-8 kg azot, 2-3 kg anhidridă fosforică, 8-9 kg oxid de potasiu (D.Davidescu 1981). O cultură de cartof reține în tuberculi circa 66% din azot, 63,3% anhidridă fosforică, 58,2% oxid de potasiu, 7,9% oxid de calciu și 40% oxid de magneziu. Ritmul de absorbție al elementelor nutritive nu diferă mult de la un element la altul. Trebuie menționat însă că la începutul vegetației o deosebită contribuție la creșterea plantelor o au rezervele din tubercul iar consumul cel mai mare de elemente nutritive se realizează în perioada de formare a tuberculilor. Planta de cartof folosește până la înflorit 75% din cantitatea totală de fosfor și 77% din cantitatea totală de potasiu.

Azotul este elementul care intervine în formarea și dezvoltarea suprafeței foliare, dezvoltarea unui sistem radicular mai activ prin care se realizează absorbția un nor cantități mari de substanțe nutritive care se deplasează spre tuberculi mărindu-le masa acestora. Când azotul este insuficient, plantele sunt galben-verzui iar suprafața de asimilație se reduce pronunțat. Reducerea suprafeței de asimilație are consecințe negative asupra formării stolonilor și a tuberculilor.

Excesul de azot, determină creșterea luxuriantă a părții epigee, care se face în detrimentul producției de tuberculi prin frânarea tuberizării și resorbția unor stoloni și tuberculi, și reducerea creșterii tuberculilor. Azotul în exces prelungește perioada de vegetație, aceasta determinând o întârziere a înfloritului cu 20-25 de zile (N.Zamfirescu și colab. 1959). O altă consecință a exesului de azot este reducerea calității tuberculilor: gust neplăcut, înegrire la fierbere, rezistență scăzută la păstrare.

Sporul de recoltă datorat azotului este de 40-100 kg tuberculi la 1 kg azot. Azotul se folosește în cantități mai mari la cartoful timpuriu unde este necesară o creștere rapidă a plantei și pe această bază a tuberculilor, pentru a obține o recoltă cât mai timpurie, dar numai asociat cu fosfor și potasiu în proporții ce trebuie să țină cont de condițiile pedoclimatice. La stabilirea dozelor de azot trebuie să se țină seama că în prima parte a vegetației, cartoful folosește mai greu rezervele din sol, iar soiurile tardive au nevoie de cantități mai mari de azot comparativ cu cele semitimpurii.

Fosforul determină sporuri de producție mai mici decât azotul (40-50 kg tuberculi la 1kg s.a. de fosfor) dar prezintă importanță îndezvoltarea sistemului radicular, în formarea tuberculilor, a maturizării lor și în depunerea amidonului, temperând efectele negative ale excesului de azot. La insuficiența fosforului, ritmul de creștere al plantelor de cartof se reduce, de asemenea se reduce și rimul formării tuberculilor, iar în miezul acestora se formează pete roșii-ruginii, care la fierbere devin tari și se separă demiezul fiert. De asemenea insuficiența fosforului provoacă răsucirea marginilor foliolelor în sus, limbul rămâne redus ca dimensiune și de culoare închisă, suprafața de asimilație se reduce, însă în mai mică măsură decât la insuficiența azotului. Excesul de fosfor provoacă o maturizare mai rapidă, reducerea perioadei de vegetație și o rapidă formare a tuberculior ceea ce determină reducerea producțiilor la soiurile semitârzii și târzii. Pentru soiurile timpurii acest fapt este insă benefic.

Potasiul este consumat de cartof în cantități mari, influențând pozitiv formarea suprafeței de asimilație, intensitatea procesului de fotosinteză și migrarea substanțelor asimilate din frunze. Acesta determină și creșterea valorii seminale a tuberculilor, a rezistenței la mană, la secetă și nanism. Potasiul determină creșterea numărului de tuberculi comercializabili, adică a procentului de tuberculi mari, spre deosebire de fosfor care provoacă o creștere a numărului de tuberculi în detrimentul mărimii acestora (M. Bârsan 1972) și obținera de material de plantat de o calitate foarte bună. Alături de fosfor, potasiul contribuie la limitarea efectelor negative ale excesului de azot. Sporul de producție al cartofului doar sub influența potasiului este mult mai mic în comparație cu azotul și fosforul, și se situeazăîntre 10-15 kg tuberculi la un kg s.a. de potasiu.

Gunoiul de grajd este un îngrășământ care în condițiile asocierii cu îngrășământe minerale asigură sporuri de producție foarte mari. Acesta însă contribuie și la îmbunătățirea însușirilor solului și are efect și asupra culturilor care urmează cartofului. Gunoiul de grajd se administrează în cantităși de 30-40 t/ha, reducându-se dozele de azot cu 2 kg s.a., de fosfor cu un kg iar de potasiu cu 2,5 kg s.a. pentru fiecare tonă de gunoi administrat. Sporul de recoltă datorat gunoiului de grajd poate ajunge până la 11,7 t/ha (M. Berindi 1985).

Fertilizarea este indispensabilă pentru realizarea unor producții mari și eficiente economic. Aceasta trebuie să se facă în mod rațional, ceea ce presupune folosirea unor rapoarte între azot, fosfor și potasiu care să corespundă cerințelor plantelor în diferite condiții pedoclimatice, dar și destinației ce o a avea producția.

2.4.3. Lucrările solului.

Pentru a obține rezultate bune în cultivarea cartofului trebuie să se țină seama de faptul că solul trebuie să fie afânat, cu un regim aerohidric corespunzător biologiei cartofului, care să permită dezvoltarea normală a tuberculilor și a sistemului radicular.

Lucrarea de bază a solului este arătura care indiferent de condițiile pedoclimatice se realizează la 30 cm cu subsolaj suplimentar de 10-15 cm, făcând posibilă o bună dezvoltare a plantelor, mai ales a tuberculilor din cuib. Acest fapt duce la obținerea de sporuri de producție cuprinse între 2-10 t/ha față de arătura fără subsolaj (M.Berindei 1985). De asemenea se facilitează executarea unor biloane mari la plantare, cu posibilități mai bune de executare a lucrărilor de îngrijire în timpul perioadei de vegetație și pentru recoltarea mecanizată.

Importantă este și nivelarea terenului, dacă situația o cere și care se execută înaintea arăturii de bază, în prealabil fiind necesară executării unei bune mobilizări cu grapa cu discuri. Astfel se realizează condițiile pentru o plantare la adâncimi uniforme, realizarea unui bilon regulat și efectuarea lucrărilor de erbicidat și recoltat în condiții mai bune.

Epoca la care se realizează arătura de bază are importanță deosebită. Cu căt se face mai timpuriu (în funcție de planta premergătoare) cu atât efectul asupra producției este mai benefic. Nu trebuie neglijată calitatea arăturii, care trebue să fie lipsită de bulgări pe toată adâncimea ei (mărunțire de 2,5 cm în proporție de 90%). De aceea umiditatea solului trebuie să fie de 40-60% din capacitatea pentru apă capilară a solului.

În primăvară, pregătirea terenului premergător plantării, se face numai în momentul când solul s-a zvântat evitând forarea bulgărilor. Dacă solul se lucrează în teren insuficient zvântat apar în interiorul cuibului bulgări care au efecte negative în dezvoltarea tuberculilor. Pentru lucrarea solului în primăvară se recomandă următoarele: pe solurile ușoare nisipoase, nisipo-lutoase și luto-nisipoase lucrarea se poate executa doar cu grapa cu discuri; pe solurile lutoase cele mai bune rezultate se obțin prin folosirea cultivatorului; pe solurile luto-argiloase se recomandă o lucrare cu grapa cu discuri cât mai adâncă prin reglarea unghiului de atac al discului la 15-17˚ (M.Berindei 1985).

Cele mai bune rezultate se obțin însă când solul se pregătește cu ajutorul cultivatorului echipat cu piese active tip săgeată, pentru adâncimea de 13 cm sau cuțite tip daltă pentru adâncimi de 14-18 cm (Bria 1982). Folosirea combinatoarelor și daltelor vibratoare oferă condiții foarte bune pentru plantarea cartofului. Acestea s-au dovedit mai eficiente în pregătirea unui pat germinativ corespunzător.

2.4.4. Soiuri de cartof.

Lista oficială a soiurilor pentru anul 2000, grupează soiurile după perioada de vegetație în soiuri timpurii, semitimpurii, semitârzii și târzii. Din punct de vedere al calității, soiurile de cartof se grupează în patru clase de calitate: clasa A, pentru salate; clasa B, pentru diferite preparate culinare; clasa C , făinoși; clsa D, foarte făinoși destinați industrializării.

În continoare se prezintă câteva soiri cultivate în țara noastră:

Ostara soi olandez, omologat în 1971, cu perioadă de vegetație de 75-85 de zile, tuberculi mari, ovali și coajă netedă ușor rugoasă de culoare galbenă, miez galben, rezistent la râia neagră, mijlociu rezistent la râia comună, relativ sensibil la mană, capacitate de producțiemeedie de 41 t/ha, cultivat pentru consum extra timpuriu și timpuriu.

Bran, soi creat la I.C.P.C. Brașov și omologat în 1992, cu perioadă de vegetație de 93 de zile, tuberculi rotunzi-ovali, coajă și miez galbene, reistent la viroze, mijlociu rezistent la mană, capacitate medie de producție de 30 t/ha, este destinat consumului în vară și pentru industrializare ( 18.5-20.1% amidon).

Bârsa, soi creat la I.C.P.C. Brașov și omologat în 1992, cu perioadă de vegetație de 98 de zile, tuberculi rotunzi-ovali, coajă și miez galbene, rezistent la viroze și mijlociu rezistent la mană, capacitate medie de producție e de 34 t/ha, destinat consumului de vară-toamnă.

Sucevița, soi creat la S.C.A. Suceava,omologat în 1982, cu perioadă de vegetație de 85-100 de zile, tuberculi mari oval alungiți, coajă de culoare roșie, miez galben deschis, rezistent la râia neagră și mijlociu rezistent la râia comună, sensibil la mană și viroze, capacitate medie de producție de 42 t/ha, destinat consumului de vară-toamnă.

Mureșan, soi creat la I.C.P.C. Brașov, omologat în 1984, cu perioadă de vegetație de 100-115 zile, tuberculi ovali, coajă netedă de culoare galbnă cu ochi numeroși semiadânci, miez galben, rezistent la râia neagră și râia comună, rezistent la mană pe tubrculi, mijlociu rezistent la manâ pe frunze, rezistent la viroze grave, capacitate medie de producție de 52 t/ha, destinat consumului vară-toamnă.

Desirée, soi creat în Olanda și autorizat în cultură la noi din 1971, perioada de vegetație de 101-120 de zile, tuberculi mari, oval-alungiți, coajă fină roșie deschis, miez galben deschis, rezistent la râia neagră, mijlociu rezistent la virusul „A“, sensibil la mană, foarte sensibil la virusul răsucirii frunzelor, cu capacitatea de producție medie de 49 t/ha, este destinat consumului de toamnă-iarnă.

Sante „N“, soi creat în Olanda și introdus la noi în cultură din 1974, cu perioadă de vegetație de 100-120 de zile, tuberculi rotuzi, cojă fină de culoare galbenă și miez galben,rezistent la nematozi, mediu rezistent la mană, sensibil la unele viroze, rezistent la râia neagră, are o capacitate medie de producție de 47 t/ha și este destinat consumului de toamnă-iarnă.

Titus, soi creat la I.C.P.C. Brașov și omologat în anul 1993, re perioadă de vegetație de 120 de zile, tuberculii sunt rotunzi cu coajă și miez galbene, rezistent la virozele grave, mediu rezistent la mană, capacitate de producție medie de peste 30 t/ha,destinat consumului de toamnă-iarnă și pentru industrializare (18-22%).

La noi în țară trei soiuri sunt cultivate pe 92% din suprafață, acestea fiind Ostara, Desirée și Sante „N“, soiuri apreciate de către consumator datorită aspectului lor mai atrăgător și de către cultivatori deoare ce producția acestora variază puțin de la un an la altul, procentului mare de tuberculi comercializabili și capacității de producție ridicate.

2.4.5. Materialul de plantat și plantarea.

Materialul de plantat trebuie să aparțină soiului și categoriei biologice pentru zona de cultură, să fie sănătos iar mărimea tuberculilor să fie uniformă, realiztă prin sortare la deschiderea silozului, îndepărtându-se tuberculii vătămați și bolnavi, sau care nu se încadrează în fracția de mărime, recomandându-se preîncolțirea cu ajutorul ventilației înainte de plantare cu 8-10 zile, creându-se condiții pentru pornirea mugurilor.

Epoca de plantare optimă este determinată de zvântarea solului până la adâncimea de plantare plus încă 3-4 cm. Nu trebuie să se aștepte realizarea în sol a temperaturii de 7˚C, deoarece pot interveni ploi care să întârzie lucrarea de plantat. În sol tuberculii nu sunt influențați de scăderile de temperatură pe perioade scurte, colții repornind în vegetație doar la realizarea temperaturii de 6-7˚C. Plantarea mai timpurie determină producții mai mari decăt cele târzii indiferent de condițiile ce intervin între plantare și răsărire, acest fapt datorându-se tuberizării mai timpurii în condiții de temperatură și durată de iluminare mai favorabile și un ritm de acumulare a biomasei mai accentuat, folosindu-se mai eficient ploile dinaintea secetelor din vară. Plantările timpurii determină formarea stolonilor scurți ușurându-se recoltarea mecanizată.

Densitatea plantării este optimă într-un interval mai larg, 35-80 mii tuberculi la hectar, plantele autoreglându-și numărul de tulpini ce se vor dezvolta viguros, înfuncție de fertilitatea solului și de condițiile de mediu. Cele mai mari producții se obțin în condițiile în care se realizează o densitate de 230-280 mii tulpini principale la hectar. La densitatea de 250 mii tulpini la hectar se realizează suprafața optimă de asimilație (I.S.F.=3-3,5). Luând în considerare fracțiile de calibrare a tuberculilor, M.Berindei (1985) recomandădensitatea de 70.000 tuberculi/ha din fracțiia de 30-45 mm, sau 55-60000 tuberculi/ha din fracția de 45-55 mm. La soiurile care produc un număr mare de tuberculi la cuib se va reduce densitatea cu 5-10.000 tuberculi/ha.

Cantitatea de tuberculi la hectar, se recomandă a fi de 2,5-3,3 t/ha, aceste cantități oferind indici maximi de eficiență economică care se vor corela cu mărimea fracțiilor și densitatea de plantare. Prin creștera normei de plantare, producțiile cresc până la nora de 6,0-6,5 t/ha. Veniturile nete cele mai mari s-au obținut cu norme de plantare de 2.5-3.3 t/ha la desimi de 45-60.000 cuiburi/ha cu tuberculi din fracția mică ( 30 mm ) și mijlocie ( 45 mm ) și la desimi de 30.000 cuiburi/ha în cazul tuberculior mari ( Bredt și colab. 1982). Prin reducerea normei de plantare de la 4,5-3,6 t/ha cât s-a practicat pânâ în prezent la unitățile specializate în cultura cartofului , la 2,45-3,3 t/ha se reduc cheltuielile pentru materialul de plantat cu 10-50% ( I.Nan 1996 ).

Distanța dintre rânduri pentru soiurile timpurii și extra timpurii este de 55-60 cm, dar și la distanțe de 80 cm între rânduri fără modificarea densității la hectar, nu au dus la reducerea producției, dar s-au redus cheltuielile de mecanizare cu 17% (V.Bârnaure 1979). Lărgirea intervalului la 75 cm cu menținerea densității optime, a influențat pozitiv creșterea productivității muncii cu circa 30% la lucrările de plantat și îngrijire cu 20% la recoltare ca rezultat al reducerii numărului de rânduri și a lungimii acestora de la 16 km/ha cu intervalul de 62,5 cm la 13,3 km/ha cu intervalul de 75 cm ( M.Berindei și colab. 1978 ). Plantarea se poate realiza cu 4SaBP62,5 la distanțe de 60, 62,5 și 70 cm sau cu 6SAD-75 la distanțe de 70, 75 și 80 cm între rânduri. Pe terenuri în pantă cu forme neregulate sau fărmițate a căror mecanizare impune cerințe deosebite privind manevrabilitatea, stabilitatea și accesibilitatea agregatelor de lucru, se folosește SA-2-0,74.

Adâncimea de plantare este una dintre problemele importante din tehnilogia cartofului, determinînd uniformitatea răsîriri și chiar nivelul producției. Adâncirea de plantare trebuie să asigure formarea unui bilon suficient de mare pentru creșterea rădăcinilor, formare stolonilor și creșterea turbeculilor . Ea se stabilește și în funcție de condițiile climatice. În primăverile ploioase se plantează la adâncime mai mică (2-3 cm), iar în primăverile secetoase se plantează la adâncime mai mare (17-20 cm). Cea mai potrivită e de 7-12 cm în biloane late de 38-42 cm la bază și înalte de 12-15 cm . La plantare mai adâncă de 10 cm recoltarea mecanizată este mai costisitoare. Distanța dintre tuberculi și suprafața bilonului trebuie să fie de 4-8 cm în funcție de mărimea acestora.

2.4.6. Lucrări de îngrijire

Principalele lucrări de ângrijire la cultura cartofului sunt:

Combaterea burienilor

Combaterea bolilor și dăunătorilor

Irigarea

a) Combaterea burienilor

Burienile sunt acele plante care apar în culturi și pajiști, fără valoare economică, fiind nedorite și străine de specia, soiul sau hibridul cultivat. Sunt considerate burieni și plantle cultivate care apar în alte culturi.

Burienile provoacă pagube foarte mari atât agriculturi cât și altor sectoare ale economiei și se referă la:

-creșterea costurilor de producție și procsare;

-dificultăți în executarea lucrărilor agricole;

-concurarea plantelor cultivate pentru condițiile de viață;

-deprecierea calității produselor agricole;

-intoxicații produse animalelor;

-burienile sunt gazde pentru diferiți agenți patogeni și dăunători ai plantelor de cultură

-efecte negative asupra sănătății oamenilor

Pagubele variază în funcție de specia cultivată, gradul de infestare, condițiile climatice, raportul între diferite specii de burieni, dozele de îngrășăminte aplicate și fertelitatea naturală a solului. Nivelul acestor pagube oscilează la cartof între 42-72% (N. Șarpe, 1981).

Cartoful, având un mare areal de răspindire și fiind cultivat în condiții pedoclimatice variate, flora vegetală întâlnită în această cultură este foarte diversificată . În toate zonele însă , cele mai frecvente specii de burieni și cu ponderea cea mai mare sunt Raphanus raphanistrum, Sinapis arvensis, Chenopodium album, Setaria sp., Echinochloa crus-gali, Amaranthus retroflexus, poligonum sp., Capsella bursa-pastoris, Thlaspi arvense, Cirsium arvense, Convolvulus arvensis, Sonchus arvensis, Agropiron repens, etc.

b) Metode de combatere a burienilor

Metode preventive cuprind măsurile care limitează infestarea culturilor agricole cu burieni, împiedică răspândirea unor speci de burieni aduse din altă parte. Pentru aceasta se recomandă: folosirea de gunoi de grajd cu un grad redus de infestare cu semințe de burieni; evitarea transportului sau contaminării cu semințe de burieni prin intermediul mașinilor agricole; mențineea curată a canalelor de irigare și desecare și folosirea la irigat a apei fără semințe de burieni; distrugerea focarelor de burieni de pe suprafețele necultivate; recoltarea la timp a culturilor pentru a împiedica burienile să ajungă la maturitate, precum și organizarea serviciilor de carantină și controlul semințelor.

Metodele agrotehnice cuprind toate măsurile care se întreprind în cadrul tehnologiei de cultivare în vederea reducerii cât mai accentuate a gradului de îmburienare, având ca scop final diminoarea la maximum posibil a efectelor negative a acestora asupra producției.

Metodele agrotehnice prezintă o serie de avantaje, printre care enumerăm: se pot combate toate speciile de burieni; distrugerea burienilor se face concomitent cu realizarea patului germinativ, încorporarea îngrășămintelor în sol etc., nu lasă reziduuri și nu deranjează echilibrul din natură.

Aceste mijloace de combatere nu sunt lipsite și de unele dezavantaje: înrăutățesc unele proprietăți ale solului (de exemplu, pulverizează agregatele de sol, dacă se folosesc repetat și la umiditate necorespunzătoare a solului); sunt costisitoare, necesitând multe mașini, forță de muncă etc. și nu se pot realiza intotdeauna la momentul optim, dacă intervin peioade mai lungi cu precipitații care împiedică intrarea tractoarelor și mașinilor pe teren.

Rezultatele cele mai bune se obțin atunci când lucrările se fac imediat ce apar burienile.Prima lucrare se execută la 10-14 zile după plantare. Cănd plantarea s-a făcut în biloane, se lucrează terenulcu grapa-plasă, în agregat de 3 câmpuri, cu lățimea de lucru de 8,4 m și o viteză de înaintare de 5-7 km/h. Grapa distruge burienile și crusta de pe coama biloanelor, dar și de pe intervalul dintre biloane.

După 1-4 zile se lucrează din nou, de data aceasta cu cultivatorul echipat cu piese tip rariță. Se distrug burienile și crusta din spațiul dintre biloane și, prin refacerea acestora, se acoperă și se înăbușă burienile ce au tendința de a răsări. Lucrarea succesivă cu grapa plasă și cultivatorul cu piese tip rariță, de refacere a bilonului se repetă încă o dată sau de două ori după intervale de 8-12 zile

Astfel se realizează o bună îngrijire a culturi până la răsărire, dacă terenul nu este puternic îmburienat cu specii perene de burieni.

Dacă după plantare terenul rămâne “plan”, îngrijirea culturi se face prin 2-3 treceri cu grapa cu colți reglabili care distruge atât crusta, cât și burienile anuale.

După răsărire, îngrijirea culturilor de cartof se face, de asemenea diferențiat, după cum sau realizat sau nu biloanele. La plantatul plan se execută o prașilă mecanică între rândurile de plante vizibile, la adâncimea de 8-10 cm, cu zonă de protecție de 12-15 cm și viteza de înaintare de 4-5 km/h.

Următoarele lucrări sunt de bilonare, de obicei în număr de 2-3.

În cazul infestării cu burieni perene, se va executa o prașilă manuală completă pe rând sau una doua lucrări de plivit.

Dacă plantatul s-a făcut în biloane, se execută numai lucrări de îngrijire a bilonului (de refacere) și în acest caz poate fi necesară interveția manuală de distrugere a unor burieni perene. La bilonările târzii sunt folosite ridicătoarele de vreji (tulpini), pentru a preveni călcarea și distrugerea lor.

Metode chimice de combatere a burienilor, erbiicide

Burienile din lanurile de cartof se combat cu multă greurate, deoarece primele faze de vegetație a plantei corespund cu perioade ploioase din lunile mai și iunie, când nu se poate intra cu mijloace mecanizate pentru distrugerea lor.

Erbicidele, în sensul larg al cuvântului, sunt substanțe chimice care aplicate pe sol sau pe plante provoacă moartea acestora. În raport cu plantele de cultură la care se aplică, aceste erbicide nu trebuie să dăuneze creșteri și dezvoltări lor, ci să aibă efecte cât mai pronunțate asupra burienilor.

Utilizarea erbicidelor a redus necesarul de muncă în agricultură, permițând utilizarea rațională a acesteia, o creștere remarcabilă a productivității munci agricole. Erbicidarea trebuie socotită ca o măsură care vine să completeze celalte metode clasice de combatere a burienilor și nu de înlocuire a acestor metode.

Pentru combaterea burienilor din culturile de cartof pot fi folosite atât erbicide simple cât și asociate; la elaborare programelor de combatere trebuie avut în vedere atât gradul de îmburienare cu diverse specii cât și perioada de vegetație a soiurilor de cartof cultivate .

Culturi de cartof infestate cu speci de burieni anuale mono și dicotiledonate. Erbicidele pentru combateea acestor specii sunt următoarele: GESAGRAD 50 WP , 2,0-8,0 gk/ha; SENCOR, 1,0-2,0 l/ha; AFLON PU, 2,0-8,0; DUAL 500, 3,0-7,0 l/ha; ARESIN 50 WP, 2,0-8,0 gk/ha; LASSO, 4,0-8,0 l/ha; STOMP 330 CE, 5,0 l/ha; MECLORAN, 6,0-8,0 l/ha; IGRAN 50 WP, 2,0-8,0 gk/ha; BLADEX 40 WP, 3,0-5,0 kg/ha ș.a.

Acestea se aplică în perioada imdiat după rebilonare, concomitent cu această lucrare și pâna aproape de răsăritul cartofilor. În zonele unde cartoful nu se aplică în biloane, erbicidele enumeratese aplică în perioadade după plantare și până au mai rămas 2-3 zile până la răsăritul cartofului.

Erbicidele asociate DUAL + GESAGRAD, SENCOR, LASSO + GESAGRAD, SENCOR, AFLON, ARESIN sau IGRAN, se aplică ân mod obligatoriu în primele 0-10 zile după rebilonare sau plantarea cartofilor, de preferat înainte de răsărirea monocotiledonatele anuale. Tot ca erbicid asociat poate fi folosit, cu rezultate bune, produsul CODAL 400 EC (200 g/l metolachlor + 200 g/l prometryn), în doze de 6,0-10,0 l/ha, în funcție de conținutul solului în humus.

Erbicidele asociate se aplică cu prioritate în toate zonele din țară unde dominante sunt speciile graminee.

Sencorul este singurul erbicid sare se poate aplica fără nici un risc și după răsăritul cartofului, pănă când acesta are 10-12 cm înălțime.

Pentru culturi de cartof (soiuri extratimpurii) după care urmează culturi succesive (fasole varză castraveți etc.) întâlnite în sudul țării, în condiții de irigare , pe soluri nisipoase sau pe soluri ușoare se recomandă erbicidele asociate cu durată scurtă de acțiune și fără remanență, ca de exemplu DUAL 500sau LASSO, asociate cu IGRAN 50 WP sau BLADEX 50 WP. Erbicidele asociate se aplică în primele 5 zile după plantarea cartofului, înainte de răsărire. Pentru eficacitate tratamentelor, după aplicarea erbicidelor, în decurs de 7-10 zile se va administra o normă de udare de 300-400 m3 apă/ha.

La culturi de cartof infestate și cu Agropiron repens sau Sorghum halepense tratamentele se fac postemergent, indiferent de faza de creștere a cartofului, cu condiția ca plantele de costrei să aibă 15-35 cm înălțime, iar cele de pir 10-15 cm, folosind următoarele erbicide: FUSILADE SUPER, GALANT, FURORE sau AGIL 100 , în doze de 2,0-3,0 l/ha. În cazul combateri pirului dozele se vor mări cu cca 1,0 l/ha.

Pentru combaterea burienilor anuale, la toate culturile de cartof, după plantare, se vor aplica erbicidele în dozele și după tehnologia precizată anterior.

Pentru combaterea burienilor dicotiledonate perene, pentru care nu există erbicide selective, se va folosi o metodă indirectă preventivă. După recoltarea cerealelor păioase, miriștea se lasă nearată. Când burienile perene au 20-50 cm înălțime se tratează cu Rondup (360 g/l glifosfat) în doză de 8-10 l/ha. După 40-50 zile de la tratament, se face arătura de bază. (T.Onisie, G. Jităreanu, 2000)

c) Combaterea bolilor poate aduce sporuri deosebite de producție, chiar dacă cotrolarea acestor boli și în special a manei, este foarte costisitoare. Dintre bolile cartofului enumerăm: înegrirea bazei tulpinii (Ervinia carotovora var. atroseptica), putregaiul umed (Ervinia carotovora var. carotovora), rizoctonioza (Rizoctonia solani),mana (Phitophtora infestans), putregaiul uscat (Fusarium sp.), alternarioza (Alternaria solani), putregaiul inelar (Corynebacterium sepedonicum), râia neagră (Synchytrium endobioticum), râia comună (Streptomyces scabies).

Momentul aplicării tratamentelor e indicat prin buletine de avertizare. Întârzierea cu 4-5 zile a tratamentului față de momentul avertizat, diminuează cu 70-80% eficacitatea protejării foliajului la mană. Dozele de fungicid administrate sunt de: 2 kg/ha Dhitane M-45, Vandozeb 80 PU 2 kg/ha, Sandofan C-50 PU; 2,5 kg/ha Ridomil plus, Curzate plusT85 PU și 0,5kg/ha Brestan 60 WP. Numărul tratamentelor eficiente economic sunt de 5-10 la soiurile sensibile la mană, 5-7 la cele puțin sensibile și 1-3 la cele considerate rezistente. Deregulă se efectuează 1-4 stropiri. Efectele economice ale combaterii manei sunt de necontestat o unitate investită atrăgând după sine 4-9 unități beneficii (I.Cupșa)

d) Combaterea dăunatorilor. Principalul dăunător este reprezentat de către gândacul din Colorado, împotriva căruia se folosesc: Decis 2,5 EC 0,3 kg/ha; Vectenon 50 WP 0,5 kg/ha; Ecalux S 0,6 kg/ha; Marshall 25 EC 1,5 kg/ha; Padan 50 1,0-1,2 kg/ha, când se fac tratamente terestre iar la tratamente cu mijloace aero se folosesc Dimevur 3 l/ha sau Carbavur 3 l/ha. Numărul tratamentelor variază de la un an la altul, rezultate bune obținându-se când se alternează insecticidele. Când avertizările pentru mană și gândacul din Colorado coincid tratamentele se pot efectua concomitent.

e) Irigarea

Cartoful reacționeazăcel mai bine la irigare decăt oricare altă cultură, sporul de producție la un mm de apă dat prin irigare în zona de sud a țării fiind cuprins între 30 și 120 kg/ha. Cel mai mare consum de apă se înregistrează în faza de îmbobocit-înflorire maximă, după care urmează consumul din faza înflorire-îngălbenire fiziologică a frunzelor bazale, ceea ce corespunde calendaristic lunii iulie. În ani cu primăveri secstoase se recomandă să se facă o udare de aprovizionare sau o udare de 1000 m3/ha imediar după răsărire. Umiditatea solului trebuie să se mențină în tot timpul perioadei de vegetație la minimum 70-80% din capacitatea pentru apă a solului.

Regimul de irigare se dirijează permanent atât în funcție de nivelul precipitațiilor, cât și de dinamica consumului de apă al plantrlor de cartof. Plantele folosesc apa din tuberculi pentru germinare și răsărire. De la tuberizare și până la ofilirea tulpini frunzelor de cartof în perioada creșteri intense a tuberculilor trebuie să se mențină cel puțin 70% din capacitatea pentru apă a solului. De la ofilirea tulpini și până la maturizare se menține 50% din capacitatea de apă a solului.

Consumul de apă se diferențiază între soiuri în funcție de perioada lor de vegetație, soiurile timpurii consumănd 320-450 mm, cele semitimpurii și semitârzii consumănd 450-550 mm iar cele tardive 550-650 mm. În zona de stepă prin irigare nivelul producției se apropie de potențialul biologic, în Insula Mare a Brăilei obținăndu-se 69 t/ha Ostara, 92,8 t/ha Super, 84,7 t/ha Desirée, 92.8 t/ha Eba. Sunt favorabile udările scurte, la adăncimi mai mici, 40-60 cm pentru a asigura reducerea temperaturii solului, a evita stresul hidric sau excesul de umiditate. Se recomandă udarea prin aspersiune asigurându-se reducerea normelor de udare, mărirea umidității aerului, micșorarea temperaturii aerului și îmbunătățirea pe această cale a condițiilor de vegetație ale plantelor de cartof (Vl.Ionescu Sisești 1982).

2.4.7. Evaluarea producției, recoltarea și păstrarea.

Evaluarea producției reprezintă un parametru care se determină în scopul cunoașterii, urmăririi și înregistrării culturilor precum și a determinării cantitative și calitatve.

Evaluarea producției cartofului se realizează în funcție de mărimea perioadei de vegetașie a soiurilor, realizându-se de obicei după înflorit, în momentul în care au început să se ofilească frunzele bazale. Pentru evaluarea producției e nevoie să se stabilească numărul punctelor de control, se determină suprafața unui punct de control prin luarea în considerare a patru rânduri de 10 metri ( 30 m².), se numără cuiburile fiecărui punct de control și se calculează producția estimată cu ajutorul formulei:

– Qkg/ha producția medie evaluată;

– q cantitatea medie de tuberculi recoltată la punctele de control;

– d suprafața unui punct de control;

– .i numărul punctelor de control.

Stabilirea momentului recoltării se apreciază după destinația pe care o au tuberculii. La stabilirea momentului recoltării intervin și alți factori dintre care trebuie reținută starea fitosanitară a culturii. Culturile timpurii se recoltează atunci când tuberculii ajung la dimensiuni comerciale. Cartofii ce se folosesc ca material de plantat se recoltează în funcție de dinamica de creștere a tuberculilor și de perioada zborului maxim al afidelor, când se distrug mecanic sau chimic vrejii urmând a se recolta apoi după 15-20 de zile. Culturile pentru consum de vară, toamnă și iarnă se recoltează la maturitate tehnică, atunci când 70% din vreji sunt uscași iar coaja aderă bine la pulpă.Se folosește și forțarea ajungerii la maturitatea tehnică prin distrugerea vrejilor mecanic (MTV-4) sau chimic (folosind Reglone 5 l/ha , Harvade 25F 2,5 kg/ha) ceea ce duce și la o îmbunătățire a calității producției crescând rezistența tuberculilor la vătămare, reducerea infectării tuberculilor, prevenirea îmburuienării până la recoltare, oprirea trecerii bolilor din partea epigee în tuberculi, asigurându-se o păstrare a acestora cu pierderi reduse (G.W.Burton 1966).

Recoltarea trebuie să se facă pe timp frumos la temperaturi mai mari de 6-7º C (chiar 12-13º C) iar umiditatea solului să fie optimă, 16-24% , deoarece se reduce foarte mult gradul de vătămare a tuberculilor. Recoltarea se poate face manual, semimecanizat cu mașinile de dizlocat E-649, MSC-1 sau MSC-2 urmând să fie recoltați manual, sau integral mecanizat cu combina E-684 când e nevoie și de o sortare și separare de impurități a cartofilor cu ajutorul instalațiilor: ISIC-30, MP-1 și MCC-60 (45).

Cartoful e un produs care se poate consuma tot timpul anului, dar pentru care e nevoie de o păstrare corespunzătoare. Greutățile în păstrare sunt determinate de volumul mare de apă (peste 75%) și de durata mare a păstrării care poate fi și de 9 luni. Astfel pentru a limita pierderile în silozuri sau depozite, cartofii trebuiesc introduși în aceste spații bine maturați, fără impurități, nevătămați, recoltați pe vreme uscată, în condiții de 3-5˚C temperatură, 85-93% umiditate relativă a aerului, în întuneric și cu ventilație permanentă. Depozitarea se poate face în macrosilozuri (3000-25000 t), microsilozuri (600-1000 t),pivnițe și bordeie , toate acestea trebuind să ofere condiții de ventilație, umiditate și temperatură optime. Se mai practică pastrarea cartofilor în adăposturi temporare cum ar fi silozuri, tranșee sau gropi.