)contracte de Aplicție 2)raportul Dintre Contractul Cadru și Contractele de Aplicație 3)paralelă cu Alte Contracte Comerciale

=== 35896adfc9fcef4b4c52c56d03926f061b7890bf_540081_1 ===

CONTRACTUL DE APLICAȚIE.

RAPORTUL DINTRE CONTRACTUL-CADRU ȘI CONTRACTELE DE APLICAȚIE

1.1. Introducere

Întreprinderea poate alege să comercializeze ea însăși produsele și serviciile sau poate recurge la un intermediar – persoană juridică (întreprindere) sau persoană fizică – care cunoaște mai bine piața locală.

Dacă intermediarul este independent și acționează în nume propriu el va încheia cu întreprinderea străină un contract de distribuție, care poate lua diverse forme, din care pot fi enumerate: franciza, distribuția selectivă, distribuția exclusivă.

Dacă intermediarul este independent, dar nu acționează în nume propriu, ci în numele întreprinderii pe care o reprezintă, el va fi numit cu termenul general de agent (și va fi considerat parte slabă în raport cu întreprinderea pe care o reprezintă).

Atunci când întreprinderea prestează servicii sau încheie contracte complexe sau participă la licitații pentru achiziții publice ea poate apela la o persoană calificată, fizică sau juridică, care să faciliteze negocierea și încheierea contractului prin îndeplinirea unor formalități, punând la dispoziție clientului, mai ales, consultanță.

În practica dreptului comerțului internațional se uzitează câteva contracte de
comercializare precum, contractul de distribuție, contractul de agenție, contractul de franciză, contractul offshore outsourcing și contractul cloud computing.

Contractul de distribuție, alături de contractul de agenție și de franciză constituie principalele forme ale distribuției moderne. Contractul de distribuție este o creație a practicii comerciale. Acesta este un contract de drept privat.

Contractul de distribuție este analizat în literatura juridică română și sub denumirea de contract de concesiune. Într-o altă accepțiune, contractul de concesiune este un contract de stat de drept public (de regulă, de drept administrativ) încheiat între un stat (guvern), care este concedentul, și o întreprindere privată – concesionarul – prin care guvernul transferă întreprinderii dreptul de a exploata anumite resurse (cum ar fi petrolul, gazele naturale etc.) sau de a produce bunuri sau servicii, în statul de primire.

1.2. Contractul de distribuție

În materia distribuției, în sensul ei strict, nu există convenții internaționale. UNIDROIT a publicat în 2002 Legea tip cu privire la divulgarea informațiilor în materie de franciză, care este limitată, însă, la faza precontractuală.

Regulamentul (CE) Roma I stabilește legea aplicabilă contractelor de franciză și de distribuție , în cazul în care părțile nu au ales legea aplicabilă.

Există și instrumente care fac parte din soft law, în această materie, cum sunt modelele de contracte ale ICC în materia contractului de distribuție (Distributorship Contract), a contractului de agenție (Commercial Agency Contract), a contractului de franciză internațională (International Franchising Contract). Aceste modele trimit la Principiile UNIDROIT pentru interpretare și completare.

În UE, acordurilor cu privire la distribuție, le este aplicabil Regulamentul (UE)
nr. 330/2010 privind aplicarea art. 101 alin. (3) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene categoriilor de acorduri verticale și practici concertate; prin „acord vertical” se înțelege un acord sau practică concertată convenite între două sau mai multe întreprinderi care acționează fiecare, în sensul acordului sau al practicii concertate, la niveluri diferite ale procesului de producție și de distribuție, și care se referă la condițiile în care părțile pot cumpăra, vinde sau revinde anumite bunuri sau servicii.

Acest regulament se aplică tuturor acordurilor de distribuție până în 2022, dată la care expiră.

Contractul de distribuție în comerțul internațional este contractul încheiat pe termen lung între o parte numită producător sau furnizor (supplier), care se obligă să livreze celeilalte părți, numită distribuitor (distributor), anumite cantități de marfă, pe care distribuitorul să le revândă propriilor clienți, folosindu-se de marca producătorului, pe o piață determinată prin contract, în schimbul unei remunerații constând în diferența dintre prețul de cumpărare și cel de revânzare.

Distribuitorul acționează în nume propriu, și nu în numele sau pe seama producătorului.

Între distribuitor și producător se încheie un contract-cadru, care este urmat de contracte de aplicare/aplicație. Relațiile dintre distribuitor și clienții săi (contracte de aplicație) sunt
contracte de vânzare, care sunt supuse regulilor de la vânzarea internațională de mărfuri; dacă revânzarea este un contract de drept intern, atunci, ea va fi supusă normelor aplicabile pe teritoriul statului unde aceasta se încheie și își produce efectele.

În dreptul român, potrivit art. 1176 C. civ., „(1) Contractul-cadru este acordul prin care părțile convin să negocieze, să încheie sau să mențină raporturi contractuale ale căror elemente esențiale sunt determinate de acesta. (2) Modalitatea de executare a contractului-cadru, în special termenul și volumul prestațiilor, precum și, dacă este cazul, prețul acestora sunt precizate prin convenții ulterioare”.

Din acest text reiese tehnica dublului consimțământ necesară pentru atingerea obiectivelor urmărite de către părți: un acord inițial, la încheierea contractului-cadru, care cuprinde o obligație de a negocia, încheia sau menține raporturi contractuale, și o serie de convenții ulterioare (convenții de executare sau contracte de aplicație), prin care se aduce efectiv la îndeplinire ceea ce părțile au urmărit prin încheierea contractului-cadru.

Contractul-cadru de distribuție selectivă este instrumentul juridic pentru realizarea și dezvoltarea unei rețele de comercializate în condiții simple și, totodată, precis definite a unor produse de natură particulară (articole de lux sau de înaltă tehnicitate) prin încredințarea lor spre revânzare unor comercianți calificați care-și exercită comerțul în propriile lor localuri și care sunt selecționați de către producători pe baza unor criterii calitative, prealabil stabilite.

În absența unei definiții legale și a unui punct de vedere unitar conturat în doctrină, cu privire la modul de definire a acestui contract, jurisprudența a formulat propria sa definiție statuând că, se numește contrat-cadru de distribuție selectivă contractul prin care ”un furnizor se angajează să aprovizioneze într-un sector determinat unul sau mai mulți comercianți pe care-i alege în funcție de criterii obiective de caracter calitativ, fără discriminare și fără limitare cantitativă nejustificată și prin care distribuitorul este autorizat să vândă și alte produse concurente’''.

Această definiție a fost acceptată, preluată și prelucrată de doctrină. Îîntr-adevăr, ea reprezintă un exemplu ce ilustrează contribuția jurisprudenței la clarificarea conceptelor juridice și la dezvoltarea principiilor de drept atunci când legea este lacunară (cum se întâmplă în ipoteza de față) sau când legea este insuficient de clară.

Din analiza definiției evocate rezultă că acest contract-cadru creează un raport juridic cu totul diferit atât față de raportul juridic creat prin contractul-cadru de concesiune comercială exclusivă, cât și, de raportul juridic creat prin contractul-cadru de franciză,

Credem însă că uneori doctrina distinge între contractul de distribuție selectivă și contractul de distribuție agreată.

Se admite că de specificul contractului de distribuție agreată este inexistența unor criterii riguroase de selecție a distribuitorilor. Un astfel de contract se încheie de către furnizor cu orice comerciant care-și manifestă dorința și totodată interesul de a comercializa pe o anumită piață produsele sale. Condițiile de exercitare a comerțului pe care le are solicitantul nu prezintă relevanță la încheierea contractului, furnizorul acceptând chiar condiții mai puțin pretențioase.

în cazul contractului de distribuție selectivă, situația este însă alta.

Contractul-cadru are ca scop o colaborare de lungă durată între părți; acesta cuprinde, în convenția inițială, anumite obligații specifice, cum este, de exemplu, exclusivitate de aprovizionare, asistență, urmând ca în realizarea acestei convenții în viitor, să se încheie contracte de aplicație, în care se vor specifica volumul de produse, termenul de predare și chiar prețul.

Prin urmare, în contractul inițial sunt stabilite reguli generale, cu valoare de norme private, aplicabile raporturilor viitoare dintre părți. Astfel, în cuprinsul contractului-cadru sunt stabilite detaliat elemente, precum: modalitățile de plată, locul livrării, partea care suportă
cheltuielile de transport, clauze de rezervă a dreptului de proprietate, clauze compromisorii ș.a., toate acestea producând efecte asupra tuturor contractelor de aplicație.

Contractele de aplicație sunt subordonate convenției inițiale din contractul-cadru. Contractul-cadru nu este, însă, un contract unic cu executare succesivă. Contractul-cadru sau contractul de bază este înzestrat cu forță obligatorie imediată, dar are un obiect care nu poate fi realizat decât prin contracte de aplicație, deoarece nu este suficient determinat sau chiar nici determinabil la momentul încheierii contractului-cadru. Contractul-cadru nu are semnificația unui ansamblu format din contractul de bază și contractele de executare ulterioare, ci contract-cadru înseamnă numai contractul de baza.

Obligațiile care iau naștere ca urmare a încheierii unui contract-cadru sunt de două tipuri: unele imediate, prealabile încheierii contractelor de executare (de exemplu, obligația de a negocia cu bună- credință contractele de executare, obligația de a încheia contracte de executare care rezultă din anumite clauze, cum este clauza de randament, care poate îmbrăca mai multe forme) și obligații referitoare la încheierea acestor contracte de executare.

În ceea ce privește contractele de executare, prin contractul-cadru se urmărește
standardizarea și simplificarea raporturilor dintre părți prin stabilirea în avans a unor clauze și modalități de încheiere a contractelor de executare.

În cazul în care producătorul urmărește organizarea unei rețele internaționale de distribuție, el va contracta cu un distribuitor principal, care va avea sarcina de a recruta subdistribuitori.

Atunci când producătorul și distribuitorul principal au sediul pe teritoriul aceluiași stat, contractul-cadru încheiat între aceștia poate fi considerat de drept intern; dacă subdistribuitorii au sediul pe teritoriul altor state, contractele de aplicație vor fi contracte de comerț internațional.

Datorită importanței distribuției în economia unui stat, are loc o implicare a autorităților publice în sistem, care sunt interesate în funcționarea pieței, în încurajarea liberei inițiative, în asigurarea concurenței loiale și a liberei circulații a produselor și serviciilor pe piață.

De aceea, normele de drept public pot limita libertatea contractuală a părților. Atunci când un practician redactează un contract de distribuție trebuie să aibă în vedere dispozițiile de drept public aplicabile în statele cu care contractul prezintă strânse legături.

În materia contractului de distribuție, datorită implicării normelor de drept public, se inversează regulile dreptului international privat. Astfel, dacă se constată aplicarea unei norme de drept public, competente vor fi instanțele din statul căruia îi aparțin aceste norme, ca norme de aplicație imediată.

Deci, mai întâi se stabilește legea aplicabilă, care atrage și determinarea instanței competente, pe când în dreptul international privat, mai întâi se stabilește competența jurisdicțională (instanța competentă) și apoi legea aplicabilă. I

În dreptul român, de exemplu, în O.G. 99/2000 privind comercializarea produselor și serviciilor de piața, sunt stabilite sancțiuni pentru nerespectarea prevederilor referitoare la afișarea prețurilor, la comercializarea produselor în alte condiții decât cele stabilite de lege ș.a.; aceste sancțiuni sunt contravenționale, dacă nu sunt săvârșite în astfel de condiții încât, potrivit legii penale, să fie infracțiuni. Competentă pentru soluționarea litigiilor este instanța română.

La încheierea contractelor de distribuție, în redactarea clauzelor de exclusivitate, de aprovizionare trebuie să se țină seama și de regulile de concurență pe piața de distribuție. Concurența este reglementată tot de norme de drept public.

Deși se aseamănă cu contractul de agenție, contractul de distribuție se distinge de acesta. Atât agentul cât și distribuitorul acționează independent și într-o manieră continuă și de durată. Agentul acționează în numele comitentului și primește o remunerație (sub forma comisionului sau altă formă permisă de legislațiile naționale); distribuitorul acționează în nume propriu, iar venitul lui depinde de cantitatea de marfă pe care o revinde clienților săi (el nu primește comision).

De asemenea există distincție ăntre distribuția selectivă care limitează numărul de revânzători, limitare care este necesară pentru protejarea intereselor producătorului. Dar în felul acesta se aduce atingere principiului liberei concurențe. Este ceea ce de altfel se întâmplă și în cazul distribuției exclusive unde, prin faptul în sine al exclusivității acordate concesionarului, se restrânge implicit în zona de exclusivitate stabilită, libera concurență.

Dar și de această dată, efectul restrictiv de concurență este menținut în parametrii rezonabili prin armonizarea exigențelor exclusivității acordate, cu exigențele normelor dreptului concurenței.

S-a admis că, distribuția selectivă se distinge de distribuția exclusivă prin aceea că fabricantul se angajează nu de a conferi într-un sector geografic determinat comercializarea produselor sale unui revânzător unic, ci de a furniza respectivele produse la orice distribuitor care îndeplinește anumite condiții. Prin ricoșeu, nici unul dintre acești distribuitori agreați nu suferă vreo constrângere de a se aprovizona numai de la acel fabricant.

Așadar, în lipsa protecției teritoriale a distribuitorului selecționat (agreat), acest distribuitor rămâne liber să se aprovizioneze și de la alți furnizori cu produse de același gen, concurente.

Raportat la distribuția în franciză care comportă obligația pentru furnizor de a pune la dispoziția distribuitorului integrat în rețeaua sa a unui savoir-faire original, distribuția selectivă nu implică o obligație similară din partea fabricantului față de distribuitorul selecționat.

1.3. Obligațiile părților

Obligațiile părților pot fi grupate în trei categorii:

obligația producătorului de a livra distribuitorului bunurile, conform prevederilor contractuale;

obligațiile distribuitorului în legătură cu folosirea mărcii producatorului, distribuitorul trebuie să folosească marca producătorului cu bună-credință; el poate fi obligat prin contract să o protejeze de atacurile terților; distribuitorul nu poate vinde produse concurente cu cele ale producătorului;

obligațiile distribuitorului cu privire la promovarea vânzărilor; producătorul trebuie informat permanent cu privire la situația pieței.

În modelul de contract al ICC – Distributorship Contract – părțile au următoarele obligații:

producătorul (supplier) are obligația de a livra marfa, de a respecta exclusivitatea acordată distribuitorului, de a permite distribuitorului să folosească numele comercial, mărcile și alte simboluri ale producătorului, de informare a distribuitorului;

distribuitorul are obligația de preluare a mărfii, de plată a prețului mărfii livrate de producător, de respectare a teritoriului stabilit în contract, de neconcurență, de a respecta prețurile de revânzare stabilite de producător, de promovare a vânzării mărfurilor producătorului, de a asigura service pentru mărfurile distribuite.

1.4. Legea aplicabilă contractelor de distribuție și instanța competentă

Părțile pot alege legea aplicabilă contractului lor, în temeiul principiului autonomiei de voință, atât pentru contractul-cadru, cât și pentru contractele de aplicație.

Dacă a fost aleasă doar legea pentru contractul-cadru, aceasta se va aplica și contractelor de aplicație, în temeiul principiului accesorium sequitur principale.

Dacă părțile nu au ales legea aplicabilă contractului, în UE se aplică prevederile Regulamentului (UE) Roma I, art. 4 lit. f): „contractul de distribuție este reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită distribuitorul”.

În modelul de contract al ICC, dacă părțile contractante nu au ales legea aplicabilă, contractul de distribuție nu va fi guvernat de o lege națională, ci va fi supus, fie principiilor de drept recunoscute ca aplicabile, în mod general, în comerțul internațional, contractelor de distribuție, fie uzanțelor comerciale, fie Principiilor UNIDROIT cu privire la contractele de comerț internațional..

Contractele de aplicație, fiind contracte de vânzare, vor fi reglementate de Convenția de la Viena din 1980 cu privire la vânzarea internațională de mărfuri sau, dacă aceasta nu este aplicabilă, de principiile de drept recunoscute ca aplicabile, în mod general, în comerțul internațional, contractelor de distribuție.

În ceea ce privește instanța competentă, părțile pot alege, în temeiul autonomiei lor de voință, arbitrajul sau o instanță statală pentru soluționarea litigiilor dintre ele. Dacă nu au ales, în UE se aplică Regulamentul (CE) Bruxelles I, art. 5, în funcție de calificarea contractului, ca fiind un contract de vânzare sau un contract de prestări servicii, deoarece nu există prevederi speciale pentru contractul de distribuție.

Dacă sunt luate în considerare, însă, prevederile Regulamentului (CE) Roma I, care în expunerea de motive, la nr. 17 arată că „contractele de franciză și de distribuție sunt contracte de prestări servicii”, atunci contractul de distribuție trebuie considerat un contract de prestări servicii, iar instanța competentă este aceea a pieței de distribuție, conform art. 5. 1. (b) din Regulamentul (CE) Bruxelles I. .

1.. 5. Încetarea contractului

Conform modelului de contract al ICC, contractul de distribuție încetează prin ajungerea la termen, prin denunțarea unilaterală sau prin rezilierea contractului.

Când contractul este încheiat pe durată determinată, se poate prelungi, pe perioade succesive, de regulă, de 1 an, cu excepția cazului când o parte notifică celeilalte refuzul de a prelungi contractul.

Denunțarea unilaterală se folosește în cazul contractelor de distribuție încheiate pe durată nedeterminată sau pe o perioadă maximă. în acest caz, încetarea contractului este condiționată de o notificare, care trebuie să asigure celeilalte părți un preaviz stabilit prin contract.

Rezilierea are loc atunci când una dintre părți încalcă în mod esențial obligațiile sale contractuale sau atunci când intervin anumite împrejurări excepționale (cum este, de exemplu, falimentul uneia dintre părțile contractante).

Potrivit modelului de contract al ICC, la încetarea contractului, producătorul este obligat să plătească distribuitorului o indemnizație (goodwill indemnity), în anumite condiții.

Distribuitorul este obligat timp de 12 luni de la încetarea contractului să respecte clauza de neconcurență, adică să nu distribuie mărfuri aflate în concurență cu cele care au făcut obiectul contractului. De asemenea, distribuitorul este obligat să restituie toate materialele promoționale, documentele și mostrele puse la dispoziția sa de către producător.

BIBLIOGRAFIE

Tratate. Cursuri. Monografii

C. M. Costin, Distribuția comercială în rețea, Editura Rosetti, București 2004;

S. Diaconescu, Contractul-cadru de dsitribuție comercială, Editura Universul Juridic București 2010;

D.A. Sitaru, S.-Al. Stănescu, Contractele de intermediere în comerțul international

C.T. Ungureanu, Dreptul comerțului internațional, Editura Hamangiu 2014;

=== 35896adfc9fcef4b4c52c56d03926f061b7890bf_540304_1 ===

CONTRACTUL DE APLICAȚIE.

RAPORTUL DINTRE CONTRACTUL-CADRU ȘI CONTRACTELE DE APLICAȚIE

1.1. Introducere

Întreprinderea poate alege să comercializeze ea însăși produsele și serviciile sau poate recurge la un intermediar – persoană juridică (întreprindere) sau persoană fizică – care cunoaște mai bine piața locală.

Dacă intermediarul este independent și acționează în nume propriu el va încheia cu întreprinderea străină un contract de distribuție, care poate lua diverse forme, din care pot fi enumerate: franciza, distribuția selectivă, distribuția exclusivă.

Dacă intermediarul este independent, dar nu acționează în nume propriu, ci în numele întreprinderii pe care o reprezintă, el va fi numit cu termenul general de agent (și va fi considerat parte slabă în raport cu întreprinderea pe care o reprezintă).

Atunci când întreprinderea prestează servicii sau încheie contracte complexe sau participă la licitații pentru achiziții publice ea poate apela la o persoană calificată, fizică sau juridică, care să faciliteze negocierea și încheierea contractului prin îndeplinirea unor formalități, punând la dispoziție clientului, mai ales, consultanță.

În practica dreptului comerțului internațional se uzitează câteva contracte de
comercializare precum, contractul de distribuție, contractul de agenție, contractul de franciză, contractul offshore outsourcing și contractul cloud computing.

Contractul de distribuție, alături de contractul de agenție și de franciză constituie principalele forme ale distribuției moderne. Contractul de distribuție este o creație a practicii comerciale. Acesta este un contract de drept privat.

Contractul de distribuție este analizat în literatura juridică română și sub denumirea de contract de concesiune. Într-o altă accepțiune, contractul de concesiune este un contract de stat de drept public (de regulă, de drept administrativ) încheiat între un stat (guvern), care este concedentul, și o întreprindere privată – concesionarul – prin care guvernul transferă întreprinderii dreptul de a exploata anumite resurse (cum ar fi petrolul, gazele naturale etc.) sau de a produce bunuri sau servicii, în statul de primire.

1.2. Contractul de aplicație

UNIDROIT a publicat în 2002 Legea tip cu privire la divulgarea informațiilor în materie de franciză, care este limitată, însă, la faza precontractuală.

Regulamentul (CE) Roma I stabilește legea aplicabilă contractelor de franciză și de distribuție , în cazul în care părțile nu au ales legea aplicabilă.

Există și instrumente care fac parte din soft law, în această materie, cum sunt modelele de contracte ale ICC în materia contractului de distribuție (Distributorship Contract), a contractului de agenție (Commercial Agency Contract), a contractului de franciză internațională (International Franchising Contract). Aceste modele trimit la Principiile UNIDROIT pentru interpretare și completare.

În UE, acordurilor cu privire la distribuție, le este aplicabil Regulamentul (UE)
nr. 330/2010 privind aplicarea art. 101 alin. (3) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene categoriilor de acorduri verticale și practici concertate; prin „acord vertical” se înțelege un acord sau practică concertată convenite între două sau mai multe întreprinderi care acționează fiecare, în sensul acordului sau al practicii concertate, la niveluri diferite ale procesului de producție și de distribuție, și care se referă la condițiile în care părțile pot cumpăra, vinde sau revinde anumite bunuri sau servicii.

Acest regulament se aplică tuturor acordurilor de distribuție până în 2022, dată la care expiră.

Contractul de distribuție în comerțul internațional este contractul încheiat pe termen lung între o parte numită producător sau furnizor (supplier), care se obligă să livreze celeilalte părți, numită distribuitor (distributor), anumite cantități de marfă, pe care distribuitorul să le revândă propriilor clienți, folosindu-se de marca producătorului, pe o piață determinată prin contract, în schimbul unei remunerații constând în diferența dintre prețul de cumpărare și cel de revânzare.

Distribuitorul acționează în nume propriu, și nu în numele sau pe seama producătorului.

Între distribuitor și producător se încheie un contract-cadru, care este urmat de contracte de aplicare/aplicație. Relațiile dintre distribuitor și clienții săi (contracte de aplicație) sunt
contracte de vânzare, care sunt supuse regulilor de la vânzarea internațională de mărfuri; dacă revânzarea este un contract de drept intern, atunci, ea va fi supusă normelor aplicabile pe teritoriul statului unde aceasta se încheie și își produce efectele.

În dreptul român, potrivit art. 1176 C. civ., „(1) Contractul-cadru este acordul prin care părțile convin să negocieze, să încheie sau să mențină raporturi contractuale ale căror elemente esențiale sunt determinate de acesta. (2) Modalitatea de executare a contractului-cadru, în special termenul și volumul prestațiilor, precum și, dacă este cazul, prețul acestora sunt precizate prin convenții ulterioare”.

Din acest text reiese tehnica dublului consimțământ necesară pentru atingerea obiectivelor urmărite de către părți: un acord inițial, la încheierea contractului-cadru, care cuprinde o obligație de a negocia, încheia sau menține raporturi contractuale, și o serie de convenții ulterioare (convenții de executare sau contracte de aplicație), prin care se aduce efectiv la îndeplinire ceea ce părțile au urmărit prin încheierea contractului-cadru.

Contractul-cadru de distribuție selectivă este instrumentul juridic pentru realizarea și dezvoltarea unei rețele de comercializate în condiții simple și, totodată, precis definite a unor produse de natură particulară (articole de lux sau de înaltă tehnicitate) prin încredințarea lor spre revânzare unor comercianți calificați care-și exercită comerțul în propriile lor localuri și care sunt selecționați de către producători pe baza unor criterii calitative, prealabil stabilite.

În absența unei definiții legale și a unui punct de vedere unitar conturat în doctrină, cu privire la modul de definire a acestui contract, jurisprudența a formulat propria sa definiție statuând că, se numește contrat-cadru de distribuție selectivă contractul prin care ”un furnizor se angajează să aprovizioneze într-un sector determinat unul sau mai mulți comercianți pe care-i alege în funcție de criterii obiective de caracter calitativ, fără discriminare și fără limitare cantitativă nejustificată și prin care distribuitorul este autorizat să vândă și alte produse concurente’''.

Această definiție a fost acceptată, preluată și prelucrată de doctrină. Îîntr-adevăr, ea reprezintă un exemplu ce ilustrează contribuția jurisprudenței la clarificarea conceptelor juridice și la dezvoltarea principiilor de drept atunci când legea este lacunară (cum se întâmplă în ipoteza de față) sau când legea este insuficient de clară.

Din analiza definiției evocate rezultă că acest contract-cadru creează un raport juridic cu totul diferit atât față de raportul juridic creat prin contractul-cadru de concesiune comercială exclusivă, cât și, de raportul juridic creat prin contractul-cadru de franciză,

Credem însă că uneori doctrina distinge între contractul de distribuție selectivă și contractul de distribuție agreată.

Se admite că de specificul contractului de distribuție agreată este inexistența unor criterii riguroase de selecție a distribuitorilor. Un astfel de contract se încheie de către furnizor cu orice comerciant care-și manifestă dorința și totodată interesul de a comercializa pe o anumită piață produsele sale. Condițiile de exercitare a comerțului pe care le are solicitantul nu prezintă relevanță la încheierea contractului, furnizorul acceptând chiar condiții mai puțin pretențioase.

în cazul contractului de distribuție selectivă, situația este însă alta.

Contractul-cadru are ca scop o colaborare de lungă durată între părți; acesta cuprinde, în convenția inițială, anumite obligații specifice, cum este, de exemplu, exclusivitate de aprovizionare, asistență, urmând ca în realizarea acestei convenții în viitor, să se încheie contracte de aplicație, în care se vor specifica volumul de produse, termenul de predare și chiar prețul.

Prin urmare, în contractul inițial sunt stabilite reguli generale, cu valoare de norme private, aplicabile raporturilor viitoare dintre părți. Astfel, în cuprinsul contractului-cadru sunt stabilite detaliat elemente, precum: modalitățile de plată, locul livrării, partea care suportă
cheltuielile de transport, clauze de rezervă a dreptului de proprietate, clauze compromisorii ș.a., toate acestea producând efecte asupra tuturor contractelor de aplicație.

Contractele de aplicație sunt subordonate convenției inițiale din contractul-cadru. Contractul-cadru nu este, însă, un contract unic cu executare succesivă. Contractul-cadru sau contractul de bază este înzestrat cu forță obligatorie imediată, dar are un obiect care nu poate fi realizat decât prin contracte de aplicație, deoarece nu este suficient determinat sau chiar nici determinabil la momentul încheierii contractului-cadru. Contractul-cadru nu are semnificația unui ansamblu format din contractul de bază și contractele de executare ulterioare, ci contract-cadru înseamnă numai contractul de baza.

Obligațiile care iau naștere ca urmare a încheierii unui contract-cadru sunt de două tipuri: unele imediate, prealabile încheierii contractelor de executare (de exemplu, obligația de a negocia cu bună- credință contractele de executare, obligația de a încheia contracte de executare care rezultă din anumite clauze, cum este clauza de randament, care poate îmbrăca mai multe forme) și obligații referitoare la încheierea acestor contracte de executare.

În ceea ce privește contractele de executare, prin contractul-cadru se urmărește
standardizarea și simplificarea raporturilor dintre părți prin stabilirea în avans a unor clauze și modalități de încheiere a contractelor de executare.

În cazul în care producătorul urmărește organizarea unei rețele internaționale de distribuție, el va contracta cu un distribuitor principal, care va avea sarcina de a recruta subdistribuitori.

Atunci când producătorul și distribuitorul principal au sediul pe teritoriul aceluiași stat, contractul-cadru încheiat între aceștia poate fi considerat de drept intern; dacă subdistribuitorii au sediul pe teritoriul altor state, contractele de aplicație vor fi contracte de comerț internațional.

Datorită importanței distribuției în economia unui stat, are loc o implicare a autorităților publice în sistem, care sunt interesate în funcționarea pieței, în încurajarea liberei inițiative, în asigurarea concurenței loiale și a liberei circulații a produselor și serviciilor pe piață.

De aceea, normele de drept public pot limita libertatea contractuală a părților. Atunci când un practician redactează un contract de distribuție trebuie să aibă în vedere dispozițiile de drept public aplicabile în statele cu care contractul prezintă strânse legături.

În materia contractului de distribuție, datorită implicării normelor de drept public, se inversează regulile dreptului international privat. Astfel, dacă se constată aplicarea unei norme de drept public, competente vor fi instanțele din statul căruia îi aparțin aceste norme, ca norme de aplicație imediată.

Deci, mai întâi se stabilește legea aplicabilă, care atrage și determinarea instanței competente, pe când în dreptul international privat, mai întâi se stabilește competența jurisdicțională (instanța competentă) și apoi legea aplicabilă. I

În dreptul român, de exemplu, în O.G. 99/2000 privind comercializarea produselor și serviciilor de piața, sunt stabilite sancțiuni pentru nerespectarea prevederilor referitoare la afișarea prețurilor, la comercializarea produselor în alte condiții decât cele stabilite de lege ș.a.; aceste sancțiuni sunt contravenționale, dacă nu sunt săvârșite în astfel de condiții încât, potrivit legii penale, să fie infracțiuni. Competentă pentru soluționarea litigiilor este instanța română.

La încheierea contractelor de distribuție, în redactarea clauzelor de exclusivitate, de aprovizionare trebuie să se țină seama și de regulile de concurență pe piața de distribuție. Concurența este reglementată tot de norme de drept public.

Deși se aseamănă cu contractul de agenție, contractul de distribuție se distinge de acesta. Atât agentul cât și distribuitorul acționează independent și într-o manieră continuă și de durată. Agentul acționează în numele comitentului și primește o remunerație (sub forma comisionului sau altă formă permisă de legislațiile naționale); distribuitorul acționează în nume propriu, iar venitul lui depinde de cantitatea de marfă pe care o revinde clienților săi (el nu primește comision).

De asemenea există distincție ăntre distribuția selectivă care limitează numărul de revânzători, limitare care este necesară pentru protejarea intereselor producătorului. Dar în felul acesta se aduce atingere principiului liberei concurențe. Este ceea ce de altfel se întâmplă și în cazul distribuției exclusive unde, prin faptul în sine al exclusivității acordate concesionarului, se restrânge implicit în zona de exclusivitate stabilită, libera concurență.

Dar și de această dată, efectul restrictiv de concurență este menținut în parametrii rezonabili prin armonizarea exigențelor exclusivității acordate, cu exigențele normelor dreptului concurenței.

S-a admis că, distribuția selectivă se distinge de distribuția exclusivă prin aceea că fabricantul se angajează nu de a conferi într-un sector geografic determinat comercializarea produselor sale unui revânzător unic, ci de a furniza respectivele produse la orice distribuitor care îndeplinește anumite condiții. Prin ricoșeu, nici unul dintre acești distribuitori agreați nu suferă vreo constrângere de a se aprovizona numai de la acel fabricant.

Așadar, în lipsa protecției teritoriale a distribuitorului selecționat (agreat), acest distribuitor rămâne liber să se aprovizioneze și de la alți furnizori cu produse de același gen, concurente.

Raportat la distribuția în franciză care comportă obligația pentru furnizor de a pune la dispoziția distribuitorului integrat în rețeaua sa a unui savoir-faire original, distribuția selectivă nu implică o obligație similară din partea fabricantului față de distribuitorul selecționat.

1.3. Obligațiile părților

Obligațiile părților pot fi grupate în trei categorii:

obligația producătorului de a livra distribuitorului bunurile, conform prevederilor contractuale;

obligațiile distribuitorului în legătură cu folosirea mărcii producatorului, distribuitorul trebuie să folosească marca producătorului cu bună-credință; el poate fi obligat prin contract să o protejeze de atacurile terților; distribuitorul nu poate vinde produse concurente cu cele ale producătorului;

obligațiile distribuitorului cu privire la promovarea vânzărilor; producătorul trebuie informat permanent cu privire la situația pieței.

În modelul de contract al ICC – Distributorship Contract – părțile au următoarele obligații:

producătorul (supplier) are obligația de a livra marfa, de a respecta exclusivitatea acordată distribuitorului, de a permite distribuitorului să folosească numele comercial, mărcile și alte simboluri ale producătorului, de informare a distribuitorului;

distribuitorul are obligația de preluare a mărfii, de plată a prețului mărfii livrate de producător, de respectare a teritoriului stabilit în contract, de neconcurență, de a respecta prețurile de revânzare stabilite de producător, de promovare a vânzării mărfurilor producătorului, de a asigura service pentru mărfurile distribuite.

1.4. Legea aplicabilă contractelor de distribuție și instanța competentă

Părțile pot alege legea aplicabilă contractului lor, în temeiul principiului autonomiei de voință, atât pentru contractul-cadru, cât și pentru contractele de aplicație.

Dacă a fost aleasă doar legea pentru contractul-cadru, aceasta se va aplica și contractelor de aplicație, în temeiul principiului accesorium sequitur principale.

Dacă părțile nu au ales legea aplicabilă contractului, în UE se aplică prevederile Regulamentului (UE) Roma I, art. 4 lit. f): „contractul de distribuție este reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită distribuitorul”.

În modelul de contract al ICC, dacă părțile contractante nu au ales legea aplicabilă, contractul de distribuție nu va fi guvernat de o lege națională, ci va fi supus, fie principiilor de drept recunoscute ca aplicabile, în mod general, în comerțul internațional, contractelor de distribuție, fie uzanțelor comerciale, fie Principiilor UNIDROIT cu privire la contractele de comerț internațional..

Contractele de aplicație, fiind contracte de vânzare, vor fi reglementate de Convenția de la Viena din 1980 cu privire la vânzarea internațională de mărfuri sau, dacă aceasta nu este aplicabilă, de principiile de drept recunoscute ca aplicabile, în mod general, în comerțul internațional, contractelor de distribuție.

În ceea ce privește instanța competentă, părțile pot alege, în temeiul autonomiei lor de voință, arbitrajul sau o instanță statală pentru soluționarea litigiilor dintre ele. Dacă nu au ales, în UE se aplică Regulamentul (CE) Bruxelles I, art. 5, în funcție de calificarea contractului, ca fiind un contract de vânzare sau un contract de prestări servicii, deoarece nu există prevederi speciale pentru contractul de distribuție.

Dacă sunt luate în considerare, însă, prevederile Regulamentului (CE) Roma I, care în expunerea de motive, la nr. 17 arată că „contractele de franciză și de distribuție sunt contracte de prestări servicii”, atunci contractul de distribuție trebuie considerat un contract de prestări servicii, iar instanța competentă este aceea a pieței de distribuție, conform art. 5. 1. (b) din Regulamentul (CE) Bruxelles I. .

1.. 5. Încetarea contractului

Conform modelului de contract al ICC, contractul de distribuție încetează prin ajungerea la termen, prin denunțarea unilaterală sau prin rezilierea contractului.

Când contractul este încheiat pe durată determinată, se poate prelungi, pe perioade succesive, de regulă, de 1 an, cu excepția cazului când o parte notifică celeilalte refuzul de a prelungi contractul.

Denunțarea unilaterală se folosește în cazul contractelor de distribuție încheiate pe durată nedeterminată sau pe o perioadă maximă. în acest caz, încetarea contractului este condiționată de o notificare, care trebuie să asigure celeilalte părți un preaviz stabilit prin contract.

Rezilierea are loc atunci când una dintre părți încalcă în mod esențial obligațiile sale contractuale sau atunci când intervin anumite împrejurări excepționale (cum este, de exemplu, falimentul uneia dintre părțile contractante).

Potrivit modelului de contract al ICC, la încetarea contractului, producătorul este obligat să plătească distribuitorului o indemnizație (goodwill indemnity), în anumite condiții.

Distribuitorul este obligat timp de 12 luni de la încetarea contractului să respecte clauza de neconcurență, adică să nu distribuie mărfuri aflate în concurență cu cele care au făcut obiectul contractului. De asemenea, distribuitorul este obligat să restituie toate materialele promoționale, documentele și mostrele puse la dispoziția sa de către producător.

BIBLIOGRAFIE

Tratate. Cursuri. Monografii

C. M. Costin, Distribuția comercială în rețea, Editura Rosetti, București 2004;

S. Diaconescu, Contractul-cadru de dsitribuție comercială, Editura Universul Juridic București 2010;

D.A. Sitaru, S.-Al. Stănescu, Contractele de intermediere în comerțul international, Editura Universul juridic, București 2017;

C.T. Ungureanu, Dreptul comerțului internațional, Editura Hamangiu 2014;