Zvonul Forma de Manipulare In Comunicare

INTRODUCERE

In zilele noastre , marcat de dezvoltarea suportului tehnico-informational, o latura importanata a procesului de comunicare o constituie valoarea informatiei. Continutul de informatie al unui mesaj difera de la un mesaj la mesaj, valoarea informatiei putand fi determinata strict pe baza a ceea ce si cat transmite emitatorul. Insa, valoarea informatiei este data si de noutatea ei. In contextul unor improbabilitatii, informatiile circula si influenteza receptorii si uneori valoarea lor creste tocmai datorita acestui aspect al improbabilitatii si nu necesita o verificare a ei, fiind raspandita cu o viteza foarte mare. Aceste informatii sunt cunoscute sub numele de zvonuri.

Zvonurile reprezinta cel mai vechi mijloc de comunicare in masa, fiind prezente si astazi contrar dezvoltarii mijloacelor de dezvoltare a canalelor de transmitere in masa a informatiei. In analiza sa, Jean-Noel Kapferer demonstreaza ca „ceea ce creeaza un zvon nu este sursa, ci grupul”, insa cum putem identifica identifica un zvon ? Aparitia, dezvoltarea si canalele prin care se propaga zvonurile sunt cateva aspecte ale lucrarii de fata cunoscandu-se efectele negative ale zvonurilor in toate domeniile. Cu efecte si pierderi considerabile, domeniul cel mai vizat este cel militar, insa cum se poate minimaliza sau controla un zvon voi sublinia spre sfarsitul lucrarii.

Datorita numarului mare de zvonuri, din timpul celui de-al doilea razboi mondial, a efectelor lor negative asupra trupelor si a populatiei au fost cauzele care au determinat studiul zvonurilor. In incercarea de a definii zvonul, autori precum Allport, Postman sau Knapp, sustin ca zvonul este o informatie care aduce date noi despre o persoana sau eveniment de actualitate, deosebindu-se de legenda si fiind destinat spre a fi crezut. Chiar daca, acesti autori, analizeaza exemple de zvonuri negative, totusi, ei nu afirma faptul ca zvonul ar fi o informatie falsa, dar sustin ca zvonul nu este altceva decat o informatie neverificata.

Definitia cea mai cunoscuta a zvonului este cea a sociologului T. Shibutani, conform careia zvonurile sunt stiri improvizate, rezultate in urma unui proces de ”deliberare colectiva”. La originea lor se afla anumite evenimente importante si ambiguë, fiind in acelasi timp u proces de dispersare a informatiei si un proces de interpretare si de comentare. Din punct de vedere al evolutiei continutului zvonurilor, acestea s-ar datora nu distorsiunilor memoriei, ci evolutiei si contributiei comentariilor facute in timpul procesului de zvonire. Contra-argumentul, adus teoriei lui Shibutani, ar fi acela conform caruia nu toate zvonurile au drept sursa un eveniment actual. In practica, publicul numeste informatie ceea ce considera a fi adevarat si zvon ceea ce considera a fi fals sau neverificat. Astfel se poate observa ca, nu natura mesajului sau a mijloacelor prin care se vehiculeaza, determina calitatea de zvon a unei informatii. O delimitare clara intre zvon si informatie apare numai dupa ce publicul clasifica o anumita informatie ca fiind zvon, pana atunci acesta cunoaste o evolutie rapida fiind colportat din gura-n gura foarte rapid.

Incercand sa identifice cum se nasc zvonurile, Kapferer, considera ca problema sursei este prea putin importanta, in procesul de generare a unui zvon intervenind adeziunea si mobilitatea unui grup. Zvonul se intemeiaza prin celelalte persoane, cele care, auzindu-l, il reiau. Informatiile circula pentru ca au valoare, insa atunci cand informatia este prea saraca aceasta da nastere unui zvon. Nasterea unui zvon mai poate fi legata si de interpretara gresita a unui mesaj. Neintelegerea se refera la marturia unei marturii si la o diferenta intre ceea ce s-a emis si ceea ce a fost decodat. In acest caz neavand de a face cu o greseala propriu-zisa, greseala fiind de fapt elaborarea informatiei potrivit unui scenariu plazibil, iar zvonul, reflectarea unor imagini si clisee aflate in circulatie. De cele mai multe ori informatiile generatoare de zvonuri sunt in primul rand toate cele care se refera la tulburarea ordinii lucrurilor si provoaca reacti, spre exemplu stirile de interes pragmatic direct: pericolele, incalcarile moralei, schimbarile de ordin social, etc. De asemenea se raspandesc cu viteza mare stirile ce ne afecteaza in mod indirect, prin identificarea cu personajele mai mult sau mai putin apropiate: bucuriile si necazurile vedetelor, si in general ale tuturor simbolurilor publice, fie politice, artistice sau sportive.

Zvonul se raspandeste pentru ca altfel ar exista pericolul, fizic sau simbolic, de a nu cunoaste stirea, fie adevarata, fie falsa. Un alt factor care influenteaza raspandirea unui zvon e reprezentat de faptul ca zvonul este un mijloc eficace de coeziune, participand la zvon, participa si la grup. Zvonurile circula, nu pentru ca cei care le transmit le si cred neaparat, ci pentru ca sunt amuzante, curioase si surprinzatoare. Dezvaluind continutul zvonului, cel ce furnizeaza informatia, le dovedeste celor din jur ca apartine unui elite si ca frecventeaza surse bine informate si va fi rasplatit cu placerea de a fi placut, de a fi ascultat. Aceste beneficii fac ca zvonurile sa nu duca lipsa de emitatori, explicand totodata si propogarea rapida a acestor zvonuri.

Sporirea vitezei de difuzare a zvonului atrage insa si accelerarea procesului de stingere a lui. Propagandu-se rapid, exista posibilitatea ca zvonul sa intalneasca dovada care il poate infirma. Pe de alta parte, pe masura ce se amplifica, zvonul devine din ce in ce mai convingator. Colportat din diferite motive, el devine certitudine, convigerea formandu-se atunci cand primim aceeasi informatie de la mai multe persoane. Cu cat un zvon e mai mult raspandit cu atat e mai convingator, credibilitatea decurgand dintr-un mecanism de selectie naturala a informatiei, o selectie orientata in principal pe ceea ce este vechi si ceea ce este nou. Unul din punctele forte ale zvonului consta in repetarea lui. Atunci cand acesta poate fi auzit in diferite locuri, versiunea lui evolueaza, se rafineaza. Zvonurile pot sa se dezvolte si datorita dezmintirilor prin faptul a ajunge si la urechile celor care inca nu stiau de zvon. Studiile referitoare la zvonuri si dezmintiri au demonstrat ca zvonul ii poate afecta si pe cei ce nu cred. In schimb, o dezmintire poate avea o influenta negativa chiar si atunci cand e crezuta. Persistenta unui zvon este data si de intalnirea de catre zvon a unui public nou, insa in lipsa acestuia zvonul este inlocuit cu unul nou.

Multe zvonuri isi pierd amploarea pentru ca nu rezista analizei si examinarii logice a detaliilor. Cu cat continutul unui zvon este mai simbolic, cu atat mai putin conteaza detaliile. Conditia ca un zvon sa capete amploare este aceea de a supravietui obiectiilor primelor persoane care l-au auzit. Insa identificarea greselilor, a acelor elemente prea evident grosolane si imposibile, pot contribui la modificarea stabilitatii si imaginii zvonului. Inabusirea zvonurilor este data de multe ori si de dezmintirile ce apar, insa multe dezmintiri nu reusesc sa isi atina scopul pentru ca nu ajung pana la publicul vizat. Un exemplu elocvent fiind dezmintirile oficiale si administrative.

In incercarea de a clasifica zvonurile, unele tipologii au fost alcatuite dupa continutul lor. Spre exemplu zvonuri despre sanatate, despre comploturi, etc. O clasificare reusita este cea realizata din punct de vedere al sursei si al devenirii lor, impartindu-se astfel in sase tipuri.

Daca in viata sociala zvonurile reprezinta doar niste informatii care circula in medii diferite, ajungand la un moment dat sa se stinga, avand finalitati care creeaza oportunitatea dezvoltarii altor zvonuri, cei care le colporteaza avand anumite beneficii, nu acelasi lucru se poate spune si in cazul lansarii de zvonuri in mediul militar. O diferenta esentiala intre aceste doua segmente, cel social si cel militar, este aceea ca in domeniul militar zvonurile sunt create de catre specialisti care doresc prin aceastea sa manipuleze, controlandu-l pentru a genera cat mai multe avantaje lui si efecte negative inamicului.

Experienta confruntarilor armate contemporane confirma eficienta deosebita a utilizarii zvonurilor in razboi ca mijloc al actiunilor psihologice. Militarii sunt cu atat mai vulnerabili la impactul cu zvonurile abil concepute si lansate de catre inamic, cu cat ei deja suporta presiunea stresului generat de mediul lor. Efectele deosebit de nocive ale zvonurilor deliberat lansate, indeosebi in situatii de razboi, in cazuri de tensiuni si incordari sociale sau pericole naturale iminente au impus cautari si masuri specifice pentru a le combate si a le limita urmarile negative.

Asa cum sa vazut, controlul zvonurilor este posibil. El trebuie sa inceapa in primul rand de la stiintele comunicarii datorita tipurilor de mesaje, a canalelor prin care se realizeaza si care ar putea filtra zvonurile, a emitatorilor si receptorilor care uneori gresesc in decodificare, ajungand sa fie studiat si din punct de vedere psiho-informational, pentru ca apoi, sa se materializeze in actiuni concrete de control al zvonurilor.

Termenul de zvon este foarte des întâlnit în viața cotidiană. În general denumește următorul proces: la un moment dat, începe să circule și să prolifereze câte o vorbă cine știe de unde venită. Mișcarea se amplifică, atinge un punct culminant pentru ca apoi să descrească, să mai pâlpâie slab o vreme, înainte de a se stinge definitiv.

Unde începe și unde se oprește fenomenul numit zvon? Zvonul este un concept care scapă chiar în momentul în care credem că l-am delimitat. În Dicționarul explicativ al limbii române zvonul este definit ca fiind o știre, o veste (care circulă din om în om), o informație neîntemeiată, care nu a fost verificată (și uneori tendențioasă)1. Vom încerca să vedem în ce măsură cercetările întreprinse asupra fenomenului de-a lungul timpului, creditează definiția precedentă și care ar fi completările sau obiecțiile ce se impun.

Lucrarea de față își propune să analizeze mecanismul de funcționare al fenomenului zvon, răspunzând la întrebări de tipul: cum se iscă un zvon? De unde pleacă? De ce apare într-o bună zi în cadrul unui grup sau într-un anumit loc? Vom încerca apoi să oferim o interpretare a conținutului zvonurilor: de ce sunt sumbre? Căror reguli se supune mesajul lor? Dincolo de conținutul aparent, care e mesajul ascuns?

Ne vom opri asupra folosirii zvonului în viața de toate zilele, dar și asupra modului în care conviețuim cu zvonurile, cum le folosim, în ce scopuri, cu ce rezultate așteptate sau neașteptate?

Va trebui apoi să răspundem la întrebarea: un zvon poate fi înăbușit? Realitățile sociale obligă la depășirea analizei descriptive sau explicative a zvonurilor, pentru a ajunge la previziune.

ZVONUL CA MOD DE COMUNICARE

Viteza cu care circulă un zvon nu e altceva decât rezultatul grabei cu care unele persoane îl răspândesc în jurul lor. Zvonurile, ca orice produs proaspăt, trebuie consumate repede, altfel cerința scade. Transportul rapid al zvonului vizează conservarea valorii lui. O informație urgentă trebuie să fie transmisă, e prea importantă ca să mai pierdem vremea cu verificarea ei.

Un alt factor al vitezei de răspândire era coeziunea grupului în care circulă zvonul. Cu cât un grup e mai sudat, mai bine structurat și mai legat printr-o rețea eficace de schimburi, cu atât e mai ușor de informat. Dimpotrivă, dacă e vorba de persoane care nu comunică între ele, zvonul se va transmite mai greu. Medicii, ziariștii, anticarii trăiesc în medii favorabile propagării rapide a zvonurilor. În scurt timp, comunitatea e la curent și asta tocmai pentru că există o comunitate. La fel se întâmplă și în sate și în orașele de provincie. În schimb, în așezările urbane recent înființate, zvonul circulă mai greu. Nu e de ajuns numai apropierea spațială a locuitorilor: în acest caz nu se poate vorbi de o comunitat mai greu. Medicii, ziariștii, anticarii trăiesc în medii favorabile propagării rapide a zvonurilor. În scurt timp, comunitatea e la curent și asta tocmai pentru că există o comunitate. La fel se întâmplă și în sate și în orașele de provincie. În schimb, în așezările urbane recent înființate, zvonul circulă mai greu. Nu e de ajuns numai apropierea spațială a locuitorilor: în acest caz nu se poate vorbi de o comunitate în adevăratul sens al cuvântului deoarece lipsește comunicarea internă.

Este imposibil de disociat viteza de propagare a zvonului de poziția mediilor de informare față de el. Situația va fi diferită în funcție de tăcerea cu care acestea vor întâmpina un zvon sau dimpotrivă, de hotărârea de a-i deschide coloanele ziarelor sau canalele televiziunii. Dacă zvonul este întemeiat, amploarea campaniei de presă provoacă vrând-nevrând o evoluție a situației, constrângând sursele oficiale să vorbească și să acționeze. Față de un eveniment, toate mediile de informare reacționează aproape la fel: evenimentul trebuie comentat. Față de zvon însă, libertatea lor de mișcare este totală. Mass-media dispun de o gamă largă de decizii posibile, mergând de la declanșarea unui zvon până la organizarea unei cruciade antizvon. Circulând o vreme limitat, în câte un cartier sau grup, zvonul poate exploda datorită mediilor de informare. Prin preluarea de către mass-media, zvonul e acreditat, obține o credibilitate fantastică. Primește valoare de informație prin care dobândește statut de adevăr și poate lua loc definitiv în conștiința populară. Cea mai eficientă dezinformare se realizează prin televiziune, care se adresează maselor nu atât prin cuvânt, cât prin imagine. Informația vizuală nu dă timp de reflecție, este mai rapid preluată de creier și mai puțin supusă evaluării critice. Este mai ușor de perceput și de manipulat prin selecție, unghi de filmare, cadraj, animație, conținând și elementul auditiv: comentariul.

Trebuie să răspundem acum la una dintre cele mai importante întrebări ale studiului zvonurilor: de ce se încred oamenii în zvonuri? Cercetările au demonstrat următorul fapt: credibilitatea unui zvon e strâns legată de persoana care ni-l aduce la cunoștință și de mesajul pe care ni-l comunică. Nu numai că atenția noastră e selectivă, în sensul că ascultăm doar ceea ce vrem să ascultăm, dar în primul rând analizăm sursa ca să aflăm ce trebuie să credem despre mesajul care va urma.

Există mai mulți factori care contribuie la investirea cu încredere a unei surse, la perceperea ei drept credibilă: sentimentul pe care ni-l produce, dezinteresul, dinamismul, caracterul ei atrăgător. Comunicările orale nu circulă la întâmplare în rândul publicului sau al diferitelor grupuri. De pildă, dacă aflăm din presă că tocmai s-a lansat pe ecrane ultimul film al unui regizor cunoscut, de cele mai multe ori, vom evita să ne exprimăm părerea înainte de a o afla pe cea a unui lider de opinie: un critic de film sau un prieten pe care-l considerăm competent în materie cinematografică sau în orice caz, mai competent decât noi. Aici trebuie subliniat rolul deosebit al liderilor de opinie în ceea ce privește credibilitatea unui zvon și difuzarea lui mai departe în cadrul grupului sau în afara sa.

Zvonul provine din mediile de informare neoficiale. Ne parvine printr-un expert în domeniu, sau prin cineva mai expert decât noi. În general, profităm de analiza competentă a altora asupra unor micro-subiecte, pentru a fi la curent și a ști ce trebuie să gândim. Dacă cel ce relatează simte că nu e destul de convingător, face imediat apel la o altă persoană, mai expertă, mai aproape de presupusa sursă originară. Persoana care relatează o informație importantă caută adesea să convingă.

Cel care colportează nu e neutru: nu se mulțumește să anunțe veste ca și cum ar arunca o scrisoare în cutia poștală. Se implică deplin, își însușește informația.

Dacă ar respinge-o, ar însemna ca el însuși să fie respins. Circulația zvonurilor e de fapt o succesiune de acte de persuasiune. Când își dă seama că în rândul auditorilor s-a strecurat îndoiala, sau chiar cu scopul de a o parveni, transmițătorul zvonului invocă argumentul autorității supreme. Deține informația de la o sursă sigură, un martor direct al evenimentului sau însuși emițătorul, sursa inițială.

Există de fapt două limbaje ale zvonului. Zvonul se prezintă fie prin „se spune”, fie prin „potrivit unei surse bine informate”. În primul caz, „se spune” trimite la grup, la colectivitate: ceilalți vorbesc, adică grupul căruia îi aparținem. „Se spune” e ca un semn făcut discret, un îndemn la împărtășirea unei opinii colective pe cale de a se naște. După cum o dovedește absența referirii la un expert, la o sursă originară, „se spune” nu mizează pe o adeziune rațională, ci pe dorința unei apartenențe, pe dorința de a se alătura unui grup. „Se spune” e un apel la comuniunea socială.

Al doilea limbaj al zvonului face apel la o persoană pe care grupul o consideră demnă de încredere: competența și cinstea ei nu pot fi puse la îndoială. De pildă, zvonurile privind maladiile prezidențiale trebuie să provină de la directorii de spitale care au operat, de la infirmierele care au văzut etc.

Astfel, din dorința de a convinge, cel care relatează un zvon, se recomandă întotdeauna ca fiind foarte aproape de origine. De fiecare dată, lanțul e scurt, martorul inițial se află numai la câteva verigi distanță, practic la îndemână. Intermediarul e mereu prezent în zvonuri. Chiar dacă nu are niciodată o legătură directă cu sursa inițială, are funcția de a descuraja verificarea. Martorul inițial este extraordinar de aproape și totuși nimeni nu poate ajunge la el imediat. Întotdeauna e vorba de a crede și nu de a verifica.

Un alt factor care determină încrederea acordată unei surse, pe lângă competența acesteia, e fiabilitatea ei: persoana care ne înștiințează ne-a adus cu alte ocazii știri exacte sau inexacte, acestea au fost confirmate sau informate? Cei ce ne aduc o veste nu ni se adresează întâmplător. Ei știu cine le acordă încredere. Cercetările au demonstrat că odată ce ne-am format o părere despre o persoană, percepția faptelor care ar putea să confirme sau să infirme această părere se face în mod subiectiv: subestimăm faptele care infirmă părerea noastră inițială.

Tot în legătură cu credibilitatea sursei, un rol important îl joacă percepția receptorilor asupra interesului emițătorului. Urmărește vreun obiectiv personal? Suspectarea vreunui interes poate fi fatală pentru credibilitatea sursei. Aici trebuie căutată cauza pentru care multe bârfe nu circulă în cadrul grupurilor de muncă: în spatele bârfei se simte prea tare intenția. Dând curs bârfei nu mai ești un simplu transmițător, ci complice. În cazul zvonului, transmițătorul pare animat doar de considerații altruiste. De altfel, chiar dacă ia naștere vreo suspiciune, el se poate retrage în spatele funcției sale de simplu canal de transmisie: „se spune” e vocea celorlalți, a comunității, a grupului în numele căruia vorbește. Folosind anumite cuvinte, el poate rămâne neutru, rezervându-și dreptul de a dezaproba zvonul în timpul discuției. Poate de asemenea să-și ia distanța de la bun început, propunând zvonul ca pe o ipoteză pe care nici el însuși n-ar fi dispus s-o creadă („se pretinde că…”), sau poate să accentueze credibilitatea zvonului prin expresii de certitudine ce dovedesc asumarea unei poziții („e sigur că…”).

Pe măsură ce se amplifică, zvonul devine din ce în ce mai convingător. Transmis la început poate numai din amuzament, devine certitudine. Convingerea se formează atunci când primim aceeași informație de la mai multe persoane: dacă diferite persoane care nu se cunosc spun același lucru, înseamnă că e adevărat.

Sursa care ne comunică zvonul se bucură de un potențial de încredere considerabil. Însă și conținutul zvonului trebuie să satisfacă două condiții ale credibilității: posibilitatea și dorința de a crede.

Pentru ca o informație relatată să fie crezută trebuie să pară plauzibilă celor ce o aud. Zvonurile se pot dezvolta tocmai pentru că sunt percepute drept credibile. Orice zvon este neapărat realist în cadrul grupului în care circulă. Trebuie ca un amănunt să izbească în chip brutal cel mai elementar simț critic pentru ca să examinăm cu atenție conținutul discursului. Studiul zvonurilor a observat însă extinderea zonei credibilului, situație la care contribuie două fenomene: specializarea cunoștințelor și raportează din ce în ce mai abstractă a oamenilor la lumea fizică.

Primul fenomen implică faptul că oamenii au o cunoaștere mai aprofundată doar asupra unuia sau câtorva dintre domeniile lumii înconjurătoare. În cazul majorității copleșitoare a celorlalte, spiritul critic nu-și găsește suport concret. În ceea ce privește cel de-al doilea fenomen, s-a constatat următorul fapt: cuvintele și-au pierdut referentul lor fizic, nu mai trimit decât la imagini, la reprezentări mentale. Reacționăm la frate și la cuvinte: nu mai contează decât virtutea magică a cuvântului și poziția lui într-un enunț corect gramatical. În absența unei experiențe empirice cu referenții, deznodământul va depinde în mare măsură de cadrele referențiale mentale ale momentului. Dacă informația corespunde cu sistemul de referință folosit, va dobândi caracter de adevăr.

Zvonul este însoțit de cele mai multe ori de o mulțime de „dovezi” care îi conferă o credibilitate de netăgăduit. Forța lui e legată și de faptul că dă sens unui număr mare de fapte pe care fie că nu le-am remarcat, fie nu le-am putut explica. Astfel, zvonul satisface nevoia noastră de ordine în înțelegerea fenomenelor înconjurătoare.

În seara zilei de 30 octombrie 1938, în Statele Unite, pe un post de radio național, Orson Welles transmitea o piesă: era vorba de simularea situației în care o farfurie zburătoare ar ateriza la New York, pregătind o invazie a marțienilor. Piesa era concepută ca un reportaj în direct, cu echipe de ziariști care încercau să se apropie de locul de aterizare, cu astronomi și astrofizicieni care ofereau comentarii telefonice sau mergeau la fața locului, cu generali de corp de armată mobilizați în grabă, responsabili ai Crucii Roșii etc. Toate programele din ziare sau reviste menționau foarte clar: piesă de teatru. Totuși în acea seară, mii de americani care deschiseseră radioul au fost cuprinși de panică: pe întreg cuprinsul Statelor Unite, oamenii au început să plângă, să se roage, unii au fugit cu mașina luând cu ei doar câteva lucruri strânse în grabă. Alții s-au gândit să meargă să-și salveze ființa iubită sau vreo rudă apropiată. Mulți și-au alertat vecinii, au telefonat să-i anunțe pe cei apropiați și să-și ia rămas bun de la ei.

Din cele șase milioane de oameni care au ascultat emisiunea radiofonică, un milion a fost profund afectat. Pentru aceștia, nu mai era vorba de o piesă realistă, ci pur și simplu de o știre, de realitatea în plină desfășurare. Mulți dintre ei, neștiind ce să creadă, s-au hotărât să se informeze. Unii au sunat la poliția locală și găsind linia ocupată, au dedus că poliția era suprasolicitată. Când în sfârșit reușiseră să obțină legătura, poliția declarase că nu știe nimic, fapt ce nu era prea încurajator. Una dintre persoanele intervievate după lămurirea deplină a situației și calmarea spiritelor, a declarat că, uitându-se pe fereastră și văzând că strada era plină de mașini, dedusese că exodul începuse. Altcineva a declarat că, surprins de liniștea de pe străzile învecinate, crezuse că mașinile erau blocate pe șoselele distruse. Neavând pe nimeni care să le sugereze că toate aceste fapte puneau foarte bine să aibă o semnificație contrară, încetul cu încetul, convingerea că era vorba de o invazie a extratereștrilor s-a întărit: toate semnele contribuiau la validarea ipotezei.

La fel se întâmplă și cu zvonurile: ele ne structurează mediul înconjurător, ne organizează percepția. De altfel, această elaborare a „dovezilor” nu e specifică zvonurilor. Ea demonstrează efectul general al comunicării asupra interpretării faptelor ce survin ulterior. De pildă, dacă despre un copil ni se spune că este „nervos”, toate actele sale fizice brutale vor fi etichetate drept „acte de nervozitate”. Dacă același copil ne este prezentat ca fiind plin de energie și vitalitate, aceleași acte fizice vor fi etichetate drept „acte de vitalitate”.

Zvonul e seducător pentru că oferă ocazia de a înțelege mai bine lumea printr-o semnificare substanțială și prin aflarea unei ordini adecvate. Spiritul omenesc se află într-o permanentă căutare de scheme explicative care să permită stabilirea legăturilor între evenimente percepute ca disparate și dezordonate. Nu ne plac dezordinea, aleatoriul, întâmplătorul. Comportamentele superstițioase și magia dovedesc nevoia umană de a imagina o ordine ascunsă în spatele întâmplării și dezordinii.

Puterea de seducție a zvonului se mai explică și printr-o altă trăsătură umană specifică: între o explicație simplă și una complicată, o vom prefera întotdeauna pe cea de-a doua. În general, ori de câte ori zvonul e fantastic, alambicat, place mai mult. Dacă cineva propune o explicație mai simplă și mai rațională, e privit adesea cu condescendență. Aceasta deoarece se exercită o presiune: dacă nu credem o explicație sofisticată și plină de imaginație înseamnă că suntem naivi și depășiți. Dimpotrivă, aderând la versiunea complexă și ingenioasă dovedim că suntem evoluați și lucizi. Pe de altă parte, dobândim mai multă importanță dezvăluind o afacere extraordinară, oferind un scenariu sclipitor și plin de imaginație în care toate faptele concrete se rânduiesc într-o ordine perfectă.

Dacă până acum am analizat condiția ca un zvon să fie plauzibil pentru a fi crezut, în continuare trebuie să ne oprim asupra celei de-a doua condiții și cea mai importantă: dezirabilitatea. Zvonul e o informație pe care dorim să o credem. Uneori dorința de a crede e atât de mare încât tulbură criteriile obișnuite ale realismului și ale plauzibilului. Oricare ar fi eforturile și prestigiul emițătorilor, dacă informația nu satisface nici o dorință, nu răspunde nici unei preocupări latente, zvonul nu se va produce. Dimpotrivă, niște fraze banale, nevinovate confidențe pot fi pur și simplu înghițite, devenind apoi zvonuri, pentru că asimilarea și consumarea lor prezintă un interes. În cele din urmă, zvonul nu convinge, seduce. Acest fenomen nu ține de nici o putere malefică sau hipnotică a zvonului: pur și simplu zvonul justifică și exprimă cu voce tare ceea ce gândeam în sinea noastră sau nu îndrăzneam să sperăm.

Dintre toate formele de mesaj, zvonul e singurul ce se bucură de o caracteristică aparte: revelează opinia publică. De fiecare dată apare un fapt care vine să justifice sentimentele profunde ale publicului: faptul în cauză legitimează aceste sentimente și autorizează exprimarea lor liberă. Zvonurile circulă tocmai pentru că exprimă și în același timp satisfac o dorință generală. Capacitatea zvonului de a se face expresia sentimentelor noastre explică efectul de „bulgăre de zăpadă”, adică adăugarea altor amănunte, constatată adesea în evoluția zvonurilor. Departe de a rămâne pasivi în fața comunicării, începem să ne punem întrebări, să ne cercetăm amintirile pentru a găsi elemente, detalii care ar putea să favorizeze acest zvon, care ne este el însuși favorabil. Din moment ce zvonul exprimă părerile noastre, căutăm să-l îmbunătățim pentru a-l face mai convingător în ochii celorlalți.

Zvonurile care ni se aduc la cunoștință își află adesea ecou în conștiința noastre. Este rezultatul apartenenței la un grup social cu care împărtășim aceleași păreri, valori, atitudini.

Nu putem analiza din perspectiva comunicațională fără a ne opri asupra actorilor săi. Zvonul este o operă colectivă, rod al participării fiecăruia, iar în cadrul acestui proces dinamic rolurile sunt împărțite cu grijă. Au existat cercetători care au avut prilejul să asiste efectiv la iscarea spontană a unui zvon într-un grup restrâns, urmărindu-i apoi evoluția. Aceștia au reușit să delimiteze o serie de roluri posibile în colportarea zvonurilor. Iată care sunt acestea:

– „instigatorul” este cel care urmărind sau apărând un interes începe să-și pună niște întrebări, să caute explicații, să se îndoiască cu privire la un anumit eveniment, o anumită stare de fapt;

– „interpretul” va răspunde nedumeririlor instigatorului și va propune o explicație coerentă și convingătoare;

– „liderul de opinie” este cel a cărui părere va determina părerea grupului; de aprecierea lui va depinde receptivitatea grupului la zvon;

– „apostolii” se identifică total cu zvonul și încearcă să convingă grupul, comunitatea.

Pe lângă aceste roluri principale se mai pot alătura și altele în procesul de zvonire:

– „recuperatorul” este o persoană care are interesul să asigure supraviețuirea zvonului, fără să-i acorde neapărat încredere. În materie de zvonuri politice, „recuperatorii” sunt foarte numeroși.

– „oportunistul” reprezintă o formă atenuată a recuperării. De exemplu, în cazul zvonurilor de trafic de femei, mamele și profesoarele profită de ocazie pentru a aborda „unele subiecte” cu adolescentele, sau pentru a-și întări autoritatea morală.

– „cel care cochetează” nu se încrede în zvon, dar îl savurează cu plăcere. Se joacă răspândindu-l în jurul său, amuzându-se de ușoara îngrijorare pe care o stârnește în rândul auditoriului.

– „receptorii pasivi” sunt cei care declară că zvonul nu a reușit să-i convingă.

Totuși, o umbră de îndoială li s-a strecurat în suflet, astfel încât nu vor lupta împotriva zvonului, dar nici nu vor păstra o tăcere neutră în legătură cu el. Îi vor iscodi pe cei din jur.

– „rezistenții” combat zvonul, fiind protagoniștii anti-zvonului.

Dintre toate rolurile identificate, cel mai rar întâlnit e cel de verificator. Credem pe cuvânt sau respingem zvonul. În meseria de ziarist, una dintre exigențele elementare este aceea de a verifica autenticitatea știrilor ce vor fi difuzate a doua zi în rândul a mii și mii de persoane. Dacă e necesar ca ziariștii să fie educați în spiritul verificării la sursă, înseamnă că acest act nu e spontan.

Un zvon e întotdeauna verificat atunci când trebuie să acționăm pe baza lui „se spune” și când există riscul de a ne înșela. Atunci când e vorba de o acțiune fără riscuri, dispare și nevoia de a verifica. Multe dintre zvonuri nu solicită o reacție imediată din partea noastră. În lipsa necesității unei decizii, motivația unei tentative de verificare lipsește și ea. Numai scepticii profesioniști sau cei potențial lezați de zvon vor face efortul personal de a verifica.

Când spunem că publicul larg nu verifică, ne referim la faptul că nu verifică personal. Dar face acest lucru prin intermediari. Atunci când zvonul nu are o sursă precisă, trimițând la un impersonal „se spune”, sarcina de a verifica revine grupului. Credibilitatea zvonului decurge din încrederea noastră într-un mecanism de selecție naturală a informației. Dacă zvonul ar fi fost fals, n-ar fi putut să treacă de numeroasele persoane care, ca și noi, dar înaintea noastră, l-au auzit. Individul își definește atitudinea pe care trebuie să o adopte față de zvon și de adevărul acestuia prin raportare la comportamentul celorlalți. În plus, verificarea personală presupune două condiții adesea absente în procesul răspândirii zvonului: capacitatea și dorința de a o face, despre care am mai discutat.

Exagerarea este frecventă în cazul zvonurilor. Nu e vorba de nici un fenomen patologic sau aberant, ci de o consecință logică a comunicării. Se află și în cuprinsul faptelor diverse. Ca să mențină treaz interesul cititorilor pentru un subiect, orice redactor-șef știe că trebuie să-l alimenteze, să-l întrețină. După ce a trecut efectul surpriză, interesul în scădere necesită un nou stimulent.

Atunci când apără o cauză, zvonul reorganizează lumea: faptul cel mai mărunt constituie un indiciu, cel mai neînsemnat indiciu e o dovadă. În cazuri de puternică tensiune emoțională, exagerarea nu e întâmplătoare, e chiar produsul acestei tensiuni, al acestui climat. Multe zvonuri – așa-zise incredibile – sunt crezute tocmai pentru că receptorii se află sub tensiune. Nu e vreme atunci de reflecții. După ce tensiunea scade, ne regăsim o parte din mecanismele critice și percepem caracterul șubred al zvonului. Zvonul reușește să cucerească o arie considerabilă de întindere în spațiul social îndeosebi în situații de criză, pe care le și amplifică. O sursă de profesioniști poate chiar provoca o criză socială plecând de la zvonuri bine direcționate și lansate la momente de maxim impact asupra opiniei publice. În acest sens, Merton releva faptul că zvonurile pot genera "predicția creatoare de evenimente", atunci când sunt folosite ca instrumente ale propagandei sau contra-propagandei.

Prezenta zvonurilor in diferite medii organizationale

Puține condiții sunt atât de favorabile zvonurilor ca cele oferite de viața profesională, la birou, într-o firmă, companie sau în administrație. Zvonurile înfloresc atunci când oamenii au sentimentul că au pierdut controlul asupra propriului viitor. În afară de directorul general și de alte câteva persoane din conducere, majoritatea angajaților se găsește exact în această situație: totul se hotărăște fără ei. În general, sunt anunțați după ce hotărârea a fost luată: închiderea uzinei, concediere, procentul de creștere a salariilor, mărimea primelor, provocări, angajări etc.

Cu cât o organizație are mai multe secrete față de angajați, cu atât mai numeroase vor fi zvonurile. Întreprinderea, particulară sau publică, e un loc social aflat sub tensiune, unde interesele sunt în permanent conflict. Zvonurile reflectă țesătura relațiilor ierarhice, a raporturilor muncitori-patronat, antagonismelor dintre indivizi. Locul de muncă poate fi și un loc al anxietății: riscul șomajului planează asupra fiecăruia, dar inegal. Astfel, o serie de factori favorabili zvonurilor sunt reuniți. Zvonurile se nasc tocmai ca reacție la acești factori.

În condițiile creșterii economice, demontarea unei mașini ar fi interpretată ca semn al înlocuirii ei cu una nouă, mai eficientă. Zvonul va interpreta o astfel de schimbare ca prim semn al desființării unui atelier sau a altuia. Astfel, zvonul organizează și reduce starea latentă de anxietate: furnizează un obiect precis pentru polarizarea atenției. Lumea știe atunci împotriva cui luptă și ce atitudine trebuie să adopte: muncitorii se pot mobiliza pentru o revenire precisă, redobândindu-și controlul asupra unei porțiuni din propriul destin.

Zvonurile au impactul cel mai puternic la baza ierarhiei, acolo unde îngrijorarea e maximă. Aici sunt repetate cuvânt cu cuvânt, fără nici o analiză. La nivelurile superioare, chiar dacă nu e crezut, zvonul circulă la fel de nestânjenit: constituie ultima „glumă bună” pe care un coleg de birou i-o pune altuia, într-o încercare de a exorciza îngrijorarea prin râs.

La fel ca pe plan politico-militar, zvonurile pot fi foarte bine folosite la nivelul organizațiilor. Zvonurile condiționează spiritele, creează și întrețin climatul dorit. Tot astfel, zvonul obligă direcția să vorbească, să rupă tăcerea: se vehiculează informații false ca să se afle adevărul. Lansând în permanență vești alarmiste, sindicatele încearcă să ghicească intențiile celor ce răspund de întreprindere: e de ajuns apoi să se analizeze care sunt dezmințite și care nu. Se întâmplă, de asemenea, ca direcția însăși să folosească zvonurile: în cazurile în care dorește să testeze atmosfera din întreprindere, să aprecieze care va fi reacția la bază față de vreo măsură impopulară, lansează un zvon, așteptând viteza și forma reacției sindicale.

Deși stăpânesc comunicarea cu exteriorul (publicitate, imagine), organizațiile pot avea probleme în ceea ce privește comunicarea internă. În general, proliferarea zvonurilor e un indicator al acestei lacune. Departamentului de comunicare internă sau de resurse umane îi revine sarcina nu de a elimina zvonurile, ci de a le evita pe cele ce pot fi evitate. Ținând seama de organizarea socială a întreprinderii și de conflictele ce o caracterizează, zvonurile sunt inevitabile: ele sunt produsul structurilor sociale și ale relațiilor de putere. Numărul și conținutul zvonurilor constituie un excelent barometru.

Unele zvonuri pot fi totuși prevenite. Știind că acestea sunt generate de o lipsă de informație, de prea multă informație sau de dezinformare, strategia constă în eliminarea acestor trei factori printr-o politică de informare deschisă. De asemenea, lipsa de credibilitate a managerilor sau directorilor în fața subordonaților constituie un factor favorizant al apariției zvonurilor.

Responsabilul cu comunicarea internă se ocupă de ziarele și revistele de circulație internă ale întreprinderii. Sarcina sa este de a explica deciziile importante ale întreprinderii, dar și de a semnala unele fapte pe care direcția generală le consideră deseori neînsemnate. De pildă, la Renault, directorul unei filiale străine și-a vândut casa, dorind să-și cumpere o alta. Acest lucru a fost interpretat ca semn al plecării directorului și deci al desființării acelei filiale. Astfel de mini evenimente ar trebui anunțate din timp pentru a evita zvonurile.

În orice organizație există cel puțin două rețele de comunicare. Prima, formală, e simbolizată de organigrama întreprinderii. A doua, informală, nu e înscrisă în nici un document: și totuși există. E vorba de ceea ce numim de obicei telefonul fără fir. Acest canal este ideal pentru a ști: cine e bine văzut și cine nu; cine va fi promovat și cine nu; cum va arăta viitoarea organizare, înainte să fi fost anunțată oficial, ceea ce permite adoptare poziției preventive corespunzătoare; cine va fi mutat sau transferat; ce posturi se vor crea și cine ar putea să le ocupe, ceea ce permite eventual depunerea candidaturii înainte de închiderea listei; sau cum e receptată propria imagine în întreprindere. Întrebați direct, oamenii ezită să răspundă sincer: în schimb, datorită anonimatului, zvonul spune tot, fără ocolișuri.

Telefonul fără fir nu e numai o sursă de informații, poate fi și o sursă de influență prin intermediul zvonurilor. Să ne închipuim un angajat care dorește să obțină numirea într-un post nou-creat: prin zvon, își anunță candidatura, astfel încât să afle și cei ce nu se gândiseră la o asemenea posibilitate; la momentul potrivit, zvonul poate să și descurajeze alți concurenți la postul râvnit. Apoi, evoluția carierei individuale e condiționată de propria imagine în interior și în exterior; zvonurile au un cuvânt de spus și în acest caz.

Zvonul în mediul de afaceri

În materie de comerț, nu toate loviturile sunt permise oficial. Totuși, sunt prea multe intense în joc pentru ca zvonul să nu se strecoare în arsenalul strategiilor comerciale și al planurilor de comunicare. Pe teren, informațiile comerciale circulă din gură-n gură. Clienții și furnizorii comunică mai ales prin contact direct. Orice vizită a unui vânzător la unul dintre clienții lui e o ocazie de a strecura pe nesimțite un zvon menit să arunce o umbră de îndoială asupra fiabilității furnizorilor concurenți. Nu se afirmă nimic, se lasă să se înțeleagă: vânzătorul poate foarte ușor să zvonească false informații, pe tonul unei binevoitoare confidențe. „Am aflat de la unul din prietenii mei care lucrează la X că în curând firma va fi restructurată. Să fie oare adevărat? Nu știu ce să zic, dar mi s-a părut că e bine să fiți la curent…”

Faptul cel mai neînsemnat poate alimenta un zvon. O firmă își pierde unul dintre cei mai buni distribuitori care trece la concurență: „După câte s-ar părea, nu e primul care pleacă în ultimii ani, și poate că ăsta e doar începutul.” Astfel, o întâmplare anume, plecarea unui distribuitor de exemplu, e prezentată ca fiind semnalul unei probleme ascunse și al unor viitoare dificultăți în firmă. Îngrijorați de pierderea unui furnizor în viitorul apropiat, beneficiarii preferă să opteze pentru un furnizor pe care să fie siguri că vor putea conta cel puțin în următorii zece ani. În această situație, retragerea comenzilor, provocată de un zvon, poate efectiv să-l ducă pe respectivul furnizor la faliment. Pentru toată lumea, zvonul s-a adeverit. Cazurile de faliment bancar provocat de zvonuri sunt relevante.

Zvonurile găsesc un teren cât se poate de favorabil în persoana beneficiarilor nemulțumiți: le oferă o explicație simplă pentru o serie întreagă de amănunte și de situații neplăcute. Astfel, beneficiarul se agață de primul zvon care „îi deschide ochii”. Furnizorul îi ascundea ceva. Riscul de a vedea cel mai neînsemnat eveniment exploatat negativ de către zvon influențează hotărârile organizației.

Iată un exemplu de zvon care ar putea fi provocat deliberat în domeniul despre care vorbim. După ce timp de secole au mâncat zahăr natural, țările occidentale au început să folosească îndulcitori sintetici. De exemplu, vânzarea de aspartam crește vertiginos an de an. Paralel, situația producătorilor de zahăr se înrăutățește: cum ar putea opri creșterea acestor noi înlocuitori? O măsură ar putea fi aceea de a lansa un zvon de natură să descurajeze o parte din consumatori de a mai folosi acești înlocuitori ai zahărului natural. Există destule publicații care cuprind rubrici medicale pe tema sănătății, a alimentației sau a menținerii formei și care ar putea să publice câteva articole alarmiste despre riscurile ascunse ale consumului de îndulcitori artificiali, ca de exemplu, riscul cancerigen.

Astfel, orice firmă are un punct sensibil ce poate fi exploatat de zvon. Unele zvonuri sunt spontane: corpul social reacționează defensiv în fața inovațiilor. Altele sunt intenționate și exploatează tocmai sensibilitatea față de inovații. Altele, iscate spontan, pot fi întreținute de cei interesați. Există un mod de defăimare foarte apropiat de zvon: gluma. Dacă se referă la o marcă de produs, de pildă, gluma poate determina luarea în râs a acesteia.

Consumatorii au mai multă încredere în spusele vecinilor sau în ale prietenilor decât în publicitate sau în vânzători. De aceea, toți producătorii își pun aceeași întrebare: cum să lanseze un zvon despre propriul produs astfel încât să sporească vânzările? În realitate, întrebarea vizează mai mult posibilitatea de stimulare a transmiterii din gură-n gură decât cea a creării zvonului.

Să reamintim că zvonul și circulația informației din gură-n gură nu sunt echivalente. Conceptul de zvon presupune un adevăr ascuns până la un moment dat și dezvăluit din întâmplare, fără ca organizația în cauză să știe, uneori chiar contrar dorinței ei. De aceea, majoritatea zvonurilor sunt sumbre și constituie arme ideale pentru concurenți. Transmiterea din gură-n gură a unei informații nu conține conotația de non-spunere, de mesaj difuzat pe ascuns. Dimpotrivă, majoritatea producătorilor doresc în mod deschis ca publicul să reia și să colporteze argumentele publicitare. Dintre toate sursele menite să influențeze opinia consumatorilor, transmisia din gură-n gură e și cea mai veche și cea mai eficace.

Discuțiile neoficiale despre mărci, produse, magazine furnizează informații prețioase consumatorilor încă nehotărâți. Pe de o parte, acest canal de transmisie poate fi solicitat la momentul oportun: atunci când avem nevoie de un sfat anume (ce îmbrăcăminte să ne cumpărăm ca să fim la modă în vara asta?) Pe de altă pate, sfatul primit astfel provine de la persoane în care avem deplină încredere, ce nu pot fi suspectate că ar avea vreun interes să „vândă” ceva.

Există destule studii care demonstrează influența informației vehiculate spontan, din gură-n gură între consumatori: când e vorba de cumpărarea unui produs electrocasnic, un cumpărător din doi se consultă înainte cu prietenii sau cu rudele, unul din trei cumpără același produs pe care l-a văzut mai întâi la un prieten sau la o rudă. Același canal de transmisie contribuie la accelerarea sau frânarea difuzării noilor produse: primii cumpărători își împărtășesc impresiile celor din jur. Pentru întreprinderi, acest canal de transmisie reprezintă și un stimulent și o amenințare. E o amenințare în cazul în care produsul ar fi nesatisfăcător. Atunci consumatorii inițiază o contra-publicitate ce se transmite din gură-n gură.

Zvonul pe piața financiară

Studiul zvonurilor financiare pune anumite probleme specifice care îl complică foarte mult. În această situație, zvonul e foarte localizat și de foarte scurtă durată. Ca să poată fi folosită pe piața financiară, o informație nu trebuie să fie accesibilă tuturor. Acest caracter relativ confidențial nu ușurează nici el sarcina cercetării. Și totuși fenomenul există. „Wall Street Journal” conține o rubrică permanentă intitulată „Heard on the Street” („Auzit pe stradă”). Această rubrică difuzează tot ceea ce se spune în cercuri restrânse. În Franța, în 1967, s-a creat Comisia Operațiunilor de Bursă, ce avea ambiția de a asigura o „comunicare universală și perfectă”, instituind un fel de poliție a informației și urmărind îndeaproape efectele perturbatoare ale zvonurilor nu se știe de unde venite.

Anticiparea informației are o valoare monetară considerabilă. Legenda spune că membrii familiei Rotschild și-ar fi întemeiat averea pe faptul că au fost primii care au aflat de înfrângerea lui Napoleon la Waterloo. Fiind singurii, pe piața financiară londoneză, care au știut și au crezut o astfel de informație, au putut să înceapă cumpărarea de valori care aveau să crească substanțial după oficializarea știrii. Chiar dacă nu e vorba decât de o legendă, aceasta ilustrează efectul zvonului. Pe piețele financiare, important e să prevezi înaintea celorlalți.

Spre deosebire de multe zvonuri, zvonul financiar implică un risc. Luarea unei hotărâri pe baza unei informații necontrolate e însoțită de spectrul consecințelor negative în caz de greșeală. Dar și renunțarea la acțiune comportă un risc, acela al pierderii câștigului în cazul în care zvonul s-ar dovedi întemeiat. Efectul zvonului depinde de atitudinea părților interesate față de risc.

Zvonul în viața mondenă

Nu există staruri pe seama cărora să nu circule zvonuri. Starul și-a făcut deja un public, are admiratori care îl venerează până la idolatrie. Fanii se identifică prin el, reprezintă modelul, sursa identității lor. Dar starul e neapărat departe. Astfel, cele două condiții ale proliferării zvonurilor sunt prezente: o covârșitoare importanță și o mare doză de ambiguitate creată de secretul ce învăluie starul.

Sălbaticul adoră idoli de lemn sau piatră, omul civilizat idoli de carne și sânge, spunea Bernard Shaw. Fanul idolatru dorește contopirea cu starul, însușirea lui fizică și mentală. Această dorință este însă mereu frustrată: starul rămâne inaccesibil, nu poate fi atins de muritorii de rând. Totuși, pentru a întreține mulțimea adoratorilor, e nevoie de înlocuitori ai imposibilei posesiuni. Zvonul e unul dintre ei; altul e colecționarea de mărturii fizice ale trecerii starului. Neputând să-l posede în întregime, fanul vrea măcar o bucățică din obiectul admirației sale: rujul lui Cindy Crawford, o bucată din cămașa lui Johnny Depp etc. Fetișismul și zvonurile întrețin credința.

Viața particulară a starului e publică, iar impresarii sunt atașații de presă nu fac decât să mai dezvăluie câte ceva la momentul potrivit.

În anii '50, cinci sute de ziariști erau stabiliți la Hollywood ca să alimenteze lumea cu informații, cancanuri și confidențe privind starurile.

Cunoașterea unui star este un mijloc de apropiere magică. Orice informație constituie un mic secret care permite publicului să pună stăpânire pe o părticică din intimitatea starului. Fiecare va putea eventual încorpora această părticică în eu-l său propriu. Fanul este adoratorul a ceea ce i-ar plăcea să fie el. Astfel, va imita conștient sau inconștient ceva din idol. Mimetismele arată nevoia de a fi admirat, adorat… Astfel, starurile pot propune și comercializa o știință de a exista, de a iubi, de a trăi.

Fanii vor să fie ei cei care transmit indiscrețiile, constituind astfel legătura dintre lumea supranaturală a starurilor și marele public. Aducători ai ultimelor vești, fanii lasă impresia că trăiesc în intimitatea idolilor lor. Aici intervine zvonul. Zvonul nu trebuie să fie adevărat. Preferăm o poveste amăgitoare decât un adevăr care nu spune nimic. Adevărata bârfă trebuie să alimenteze mitul. De pildă, starurile feminine reprezintă de cele mai multe ori modelul îndrăgostitei. De aceea zvonurile deapănă o nesfârșită poveste de dragoste. Zvonul logodnei îl precede pe cel al căsătoriei, care la rândul său pregătește terenul pentru un conflict conjugal, al unei împăcări sau al unui divorț. Dragostea nebună a făcut parte întotdeauna din marile idealuri. Prin intermediul acestor femei, publicul trăiește mitul Marii Iubiri de care n-a avut parte în viața cenușie pe care o duce.

Starurile masculine sunt eroi, supraoameni. Când a murit James Dean, pe 30 septembrie 1955, la volanul mașinii sale Porsche Spyder, pe care o

conducea cu peste 160 de kilometri la oră, zvonurile i-au confirmat statutul de supraom. Un supraom nu moare. În realitate, conform zvonului, James Dean s-ar fi ascuns multă vreme într-o fermă din apropiere de Los Angeles.

Starul e legat de publicul său printr-un contract tacit: întreaga viață trebuie să joace mitul căruia îi datorează celebritatea. Calitatea de star nu se dobândește întâmplător. Condiția nașterii starului e aceea de a răspunde unei nevoie a publicului. Zvonurile negative sunt semnul unei fisuri: starul se îndepărtează de termenii contractului tacit. Nu respectă scenariul pentru care a fost angajat.

Așadar un star nu e propriul său stăpân. Are două îndatoriri față de public: aceea de a se expune dozat și de a fi consecvent virtuților cărora le datorează alegerea. Și în acest domeniu, zvonurile joacă un rol foarte important.

Modalitati de combatere a zvonurilor

Unul dintre punctele forte ale zvonului constă în repetarea lui. Poate fi auzit când într-un loc, când în altul. Versiunile evoluează, se îmbogățesc, se rafinează, se precizează. Ca să fie activă, și dezmințirea ar trebui repetată. Dar din păcate, având forma fixă a declarației autentice care trebuie respectată cuvânt cu cuvânt, dezmințirea nu poate să spere că va fi reluată de către mediile de informare.

O modalitate sigură de a capta atenție publicului e aceea de a cumpăra spații publicitare. De exemplu, ca să reteze scurt zvonul despre un copil care murise mușcat de un șarpe ascuns într-o legătură de banane, directorul supermagazinului vizat a cumpărat, pe 30 iulie 1982, mai mult de jumătate de pagină în cotidianul local l'Alsace. Dezmințea categoric zvonul și oferea o recompensă persoanelor care puteau furniza informații.

La televiziune, în timpul orelor de mare audiență, dată fiind concurența informațiilor, foarte puțini sunt aceia care dispun de mai mult de două sau trei minute pentru a vorbi. În acest interval foarte scurt pe care l-a așteptat poate câteva săptămâni, victima unui zvon are toate șansele să-și rateze dezmințirea: de obicei dorește să spună prea mult, stăpânită de emoție și de dorința de a determina explozia adevărului, a propriului adevăr. Pentru o asemenea persoană, fiecare secundă contează pentru explicații, justificări, argumente, detalii. Ce va reține publicul din acest preaplin de informație, mai ales acea parte a publicului care crede orbește zvonul?

Adesea, receptorii fac în același timp și alte activități: nu stau tot timpul lângă aparat și nici atenția nu e la fel de susținută. Prind ici și colo frânturi de cuvinte, de fraze, de imagini. Astfel, dacă este transmisă o dezmințire care începe prin prezentarea zvonului (Se spune că… Nu este adevărat), unii ascultători pot fi atenți numai la începutul comunicatului, rămânând cu impresia că postul de radio sau televiziune a confirmat zvonul. De aceea se recomandă ca în timpul unei dezmințiri să nu se repete conținutul zvonului.

Presa reduce efectele interpretării trunchiate: cititorul poate să citească și să recitească în ritmul său, fără să fie grăbit de fluxul cuvintelor și imaginilor. Din păcate, poate la fel de bine să ia hotărârea să nu citească, dacă adeziunea sa la zvon e atât de mare încât determină o selecționare a mesajelor.

Părerea pe care o avem la un moment dat despre o persoană sau un lucru depinde de informațiile asociate în memoria noastră cu acea persoană sau acel lucru și care ne vin în minte în acel moment. Unele informații sunt negative, altele pozitive, unele asociate sunt puternice, altele slabe.

Din această perspectivă teoretică, dacă vrem să dezamorsăm efectele unui zvon, va trebui:

– fie ca informația negativă să nu se asocieze în minte cu firma respectivă, ci cu altceva;

– fie ca informația negativă să se transforme într-o informație pozitivă;

Multe zvonuri își pierd amploarea pentru că nu rezistă analizei și examinării logice a detaliilor. Totuși, unele rămân de nezdruncinat în fața rațiunii. Cu cât conținutul unui zvon e mai simbolic, cu atât mai puțin contează detaliile. Dacă un anumit detaliu e nerealist, aceasta nu dovedește că relatarea în ansamblu ar fi lipsită de temei: e de ajuns ca detaliul neverosimil să fie înlocuit cu un altul mai realist, dar cu aceeași semnificație.

Zvonul are și capacitatea de a schimba sensul dovezilor și al contraargumentelor. Faptele se dovedesc de multe ori lipsite de importanță: sensul ce li se atribuie depinde de sistemul de convingeri al fiecăruia.

În afară de problema prejudecății care, o dată formată, se hrănește cu orice fapte, oricât de contradictorii, unele zvonuri pun o problemă și mai subtilă: nimic nu va putea dovedi niciodată că sunt neîntemeiate. Orice zvon constituie o propoziție prin care se stabilește o legătură între o anumită caracteristică și o persoană sau un obiect. Dintre aceste propoziții, unele se pretează unor dezmințirii faptelor, pentru că se prezintă sub o formă ce permite verificarea. De pildă, în iunie 1979, paza primăriei din Nisa a fost asaltată de apelurile telefonice venite din partea celor îngrijorați de zvonul pe care-l auziseră: pe 23 august se aștepta un cutremur. În acest caz, simpla așteptare a fenomenelor devenea testul natural al prezicerii. Unele propoziții însă nu pot fi respinse printr-un test empiric pentru că nu presupun concepte direct sau indirect măsurabile.

În acest context, încrederea acordată dezmințirii se supune aceleiași logici ca și încrederea acordată zvonului. În ambele cazuri, totul se reduce la a crede pe cuvânt. Problema aplanării unui zvon se pune până la urmă în termeni personali: „ce să crezi” depinde de „cine vorbește”. Dacă emițătorul nu e credibil, lupta împotriva zvonului e sortită eșecului.

Recomandarea de a folosi emițători credibili în formularea dezmințirii e de multe ori greu de pus în aplicare. Aceasta deoarece proliferarea zvonurilor dovedește adeseori discreditarea canalelor oficiale de informare și chiar a autorităților. Totuși sarcina nu e imposibilă: este vorba de discreditarea unui zvon ales cu grijă, pentru ca apoi, prin el, să poată fi discreditate și alte zvonuri trecute și viitoare.

Cu cât zvonul e mai întemeiat emoțional, cu atât strategia realității e mai puțin operantă. Rareori imaginația publicului e stârnită de fapte reale. Așa stând lucrurile, nu putem crede că faptele reale ar avea vreun efect în domolirea imaginației.Una dintre cheile problemei aplanării zvonurilor e reamintită de întemeietorul psihosociologiei contemporane, S. Asch. El observa că oamenii nu-și schimbă modul de percepere a unui obiect, obiectul percepției e cel ce se schimbă. Astfel, schimbarea orientării publice nu poate fi determinată decât de însăși schimbarea identității zvonului. Specialiștii care au studiat psihologia mulțimilor au constatat că „masele au capacitatea foarte mare de a se lăsa sugestionate, ba mai mult că în condiții favorabile sugestionarea devine contagioasă la nivelul unei aglomerări de indivizi.

În timpul celui de-al doilea război mondial, în Statele Unite și Europa se punea problema de a limita pe cât posibil difuzarea numeroaselor zvonuri. Strategia întrebuințată a constat în a atribui colportării zvonurilor o identitate antipatriotică: asemenea acțiuni deveneau acte de trădare, dovedind complicitatea cu dușmanul. S-a acreditat ipoteza existenței unui „creier” la originea acestor zvonuri nesănătoase pentru moralul populației și pentru coeziunea națională. Iar „creierul” era reprezentat de serviciile de propagandă ale dușmanului. Colportarea zvonurilor constituia o gravă greșeală și dintr-un alt motiv: sâmburele de adevăr potențial furniza informații cruciale agenților naziști infiltrați. Conform strategiei, colportarea zvonurilor devenea o activitate socialmente inacceptabilă. Zvonurile căpătaseră o identitate ce le atrăgea ura tuturor: provenind de la dușman, puteau să aibă consecințe dezastruoase pentru ansamblul grupului social. Ca să întărească această strategie, beligeranții au apelat în foarte multe rânduri la afișele anti-zvon.

În Anglia, pe un astfel de afiș puteau fi văzute două femei care trăncăneau pe o banchetă într-un vagon de tren. Două bănci mai în spate, stăteau Hitler și Goering, caricaturizați. Sloganul afișului era: „Niciodată nu știți cine vă ascultă! Vorbăria multă poate să coste vieți!” Pe un alt afiș se putea citi: „Vorbiți mai puțin…nu se știe niciodată”. Ilustrația reprezenta un bărbat văzut din față, îmbrăcat pe jumătate civil, pe jumătate în uniformă de ofițer neamț.

În Statele Unite, un afiș reprezenta un cap trist de câine, sprijinit pe fotoliul gol al stăpânului. Pe perete atârna un steguleț în bernă, semn al decesului. Urmau câteva cuvinte simple scrise cu litere groase: „… pentru că cineva a vorbit”. Pe un alt afiș putea fi văzut un tânăr marinar plecând echipat și cu zâmbetul pe buze. Textul amintea însă: „Dacă spuneți încotro merge… s-ar putea să nu mai ajungă acolo niciodată!” Un alt afiș reprezenta o fetiță care strângea în brațe fotografia tatălui ei mobilizat: „Nu-l omorâți pe tăticul meu vorbind prea mult!”

În Franța, sub titlul: „Soldați în permisie, atenție! Un bun militar știe să-și țină gura”, afișul reprezenta un soldat cu un fermoar la gură. Pe un alt afiș, un civil și un militar discutau într-o cafenea. Pe masă, în fața lor, o carafă de apă trăgea cu urechea: carafa avea figura lui Hitler.

Inventarea unui dușman ascuns

De obicei, atunci când sunt atacate de un zvon, victimele depun plângere împotriva lui X. Majoritatea zvonurilor nu au însă o sursă identificabilă sau care să se desemneze ca atare. Depunerea plângerii echivalează cu un atac. Zvonul reprezintă în acest caz forma luptei împotriva necunoscutului. Plângerea împotriva lui X postulează existența lui X, faptul că acest necunoscut are o formă fizică, un mod de a gândi, o strategie: plângerea contribuie și la construirea unui „creier” ascuns. De asemenea, recompensele propuse prin intermediul presei – cum s-a întâmplat cu supermagazinul Cora – denaturează perceperea zvonului, lăsând să se presupună că nu e inocent.

În domeniul politic, ipoteza Creierului face parte din repertoriul fundamental al oricărei riposte. În general, dacă zvonul sau o intenție sunt atribuite unei persoane sau unui grup, se poate merge dincolo de simpla respingere a afirmațiilor vehiculate de zvon.

Respingerea este o atitudine defensivă.

În plus, acuzatul va fi întotdeauna în întârziere față de zvon: inițiativa aparține taberei adverse. Postularea existenței unui Creier permite reluarea inițiativei sau cel puțin crearea unei oarecare nedumeriri în rândul opiniei publice, care nu va mai ști prea bine ce să creadă.

Clinica zvonurilor

O altă modalitate care poate contribui la combaterea unui zvon constă în a explica publicului de ce crede în zvonuri. Majoritatea oamenilor nu sunt conștienți de rațiunile profunde care îi determină să fie absolut convinși că un anumit zvon e adevărat. Cunoașterea de sine aruncă uneori o lumină nouă asupra convingerilor la care ținem.

Sistemul de valori, comportamentul, felul de a gândi al individului sunt determinate în primul rând de normele scrise și nescrise de societatea în care trăiește, de subculturile cu care vine în contact neglijând această permanență și uriașă influență, individul poate face mult mai ușor judecăți greșite sau poate fi lesne de manipulat.

În timpul celui de-al doilea război mondial, la Boston, celebrul cotidian „Herald Traveler” a luat o inițiativă ce avea să fie în scurtă vreme imitată și de alte patruzeci de mari cotidiane americane și de numeroase reviste naționale. Între martie 1942 și decembrie 1943, acest ziar a publicat săptămânal o rubrică intitulată „Clinica zvonurilor”, consacrată de fiecare dată respingerii unui zvon aflat în circulație, semnalat fie de cititori, fie de grupul de informatori ai ziarului, care activau în rândurile populației. Cel mai adesea, respingerea se baza pe interviul acordat de unul dintre liderii puțin contestați (președintele Roosevelt, generalul Eisenhower) sau pe prezentarea unor fapte care făceau ca zvonul să devină total neverosimil. Și pentru că orice dezmințire presupune și riscul aducerii la cunoștință a zvonului, redactarea era făcută cu foarte multă grijă. De exemplu, întotdeauna zvonul trebuia să fie prezentat negativ, în termeni de: păcăleală, farsă, mistificare.

Din când în când, unele zvonuri mai complexe sau mai malițioase erau tratate cu și mai multă atenție. Cu ajutorul psihologilor, „Clinica zvonurilor” prezenta o interpretare a motivelor pentru care un anumit zvon exercita o incontestabilă fascinație sau seducție. Se pare că aceste „Clinici ale zvonurilor” au fost eficace, dacă ținem seama de cifrele publicate. Cititorii fideli acordau mai puțină încredere zvonurilor decât cititorii ocazionali.

Înmulțirea „Clinicilor zvonurilor” a avut și efecte negative. Începuse să se poarte joaca de-a Sherlock Holmes ai informației, pentru a demonstra în chip strălucit de ce o știre sau alta era suspectă și semăna mai degrabă cu un zvon fals ce trebuia repede „psihanalizat”. Din acest punct de vedere, existența rubricilor specializate consacrate zvonurilor a jucat un rol de inoculare. Cititorilor li se inoculau anticorpi care să-i facă mai sceptici față de orice alt viitor zvon. Se prea poate însă ca aceste „Clinici ale zvonurilor” să fi avut și un efect negativ, creând o puternică suspiciune față de orice fel de informație.

Combaterea zvonurilor

Într-o situație de criză sau de importanță majoră, zvonurile trebuie fabricate și controlate, altfel ele vor apărea de unde nu vă așteptați si vor scăpa de sub controlul instituției pe care o reprezentați. Zvonurile apar atunci când: lipsește informația dintr-o sursă sigură sau informația este incompletă; situația este de natură să stârnească panică; decizii importante sunt amânate; există conflicte și puncte de vedere divergente puternice în interiorul unei instituții.

Cum pot fi prevenite unele zvonuri previzibile? Pentru că adeseori cauza zvonurilor este neîncrederea în versiunile oficiale, cheia prevenirii constă, în primul rând, în credibilitatea surselor.

Pentru ca o afirmație să fie percepută drept credibilă, nu e de ajuns să fie formulată, trebuie să se sprijine pe dovezi de credibilitate, adică să fie făcută de cineva care de fiecare dată spune adevărul așa cum este. Acest percept este dificil de pus în aplicare, mai ales în vremuri de criză, tocmai pentru că de cele mai multe ori e preferabil să nu se dea nici o informație sau să se denatureze informațiile.

În timpul celui de-al doilea război mondial, Winston Churchill a reușit să-și câștige credibilitatea. Cât a durat bombardarea Londrei de către aviația germană, în Anglia au circulat puține zvonuri privind gravitatea reală a pagubelor. Churchill dovedise că spune lucrurilor pe nume, ținând țara la curent cu pierderile suferite, oricât de grave ar fi fost ele. În Statele Unite însă, din cauza cenzurii existente în timpul războiului, s-au iscat numeroase zvonuri după bombardarea neașteptată a bazei de la Pearl Harbour de către aviația japoneză. Aceste zvonuri amplificau, care mai de care, cifrele oficiale difuzate de Secretarul de Stat pentru Informații. A fost nevoie ca F.D. Roosevelt să abordeze personal problema într-o conferință de presă pentru a se pune capăt zvonurilor – ceea ce nu s-a întâmplat însă cu toate, dovedindu-se că președintele nu reușise să calmeze toate îngrijorările legitime.

Dobândirea unei reputații de sursă nedemnă de încredere e mai dăunătoare pe termen lung decât transmiterea informațiilor incomode. De altfel, experiența a dovedit ca, în cele din urmă, acestea transpar într-un fel sau altul, reapărând sub formă de zvonuri.

În 1978, liderul mondial în domeniul fotocopierii, Xerox Corporation, a aflat că un grup de cercetători suedezi descoperise în cerneala Xerox niște particule cu potențialități cancerigene asupra animalelor. Vicepreședintele firmei, H.W. Becker, a fost trimis la Stockholm pentru a lua cunoștință de faptele exacte. Aflând că cercetătorii aveau în vedere publicarea rezultatelor lor într-o revistă științifică, Becker a sugerat ca firma să inițieze imediat un program propriu de cercetare prin care să verifice existența acestor particule periculoase. Lucrând șapte zile din șapte, echipa de cercetători formată special pentru acest scop a identificat particule de nitropiren, rezultate din impurități de fabricare existente la unul dintre furnizorii firmei Xerox. S-au făcut remedierile necesare, iar analizele întreprinse ulterior asupra cernelii s-au dovedit negative. Între timp, o echipă de cercetători din Texas a anunțat că descoperise în alte cerneluri de fotocopiat (folosite de altă firmă) particule mutagene. Știrea a fost preluată de un ziar care din mutagen a făcut cancerigen. Și pentru că Xerox era firma cea mai cunoscută de copiatoare, zvonul conform căruia cerneala Xerox era cancerigenă s-a răspândit la zeci de mii de beneficiari. Centralele telefonice ale firmei au fost imediat asaltate de telefoane din partea beneficiarilor îngrijorați. Un ziar Australian anunța chiar pe prima pagină „Un risc pentru zeci de mii”. Xerox Corporation a prezentat însă imediat rezultatele cercetărilor atât Agenției naționale pentru protecția mediului înconjurător, cât și presei, clarificând situația.

În materie de prevenire, factorul temporal este decisiv. Trebuie acționat foarte repede, câtă vreme zvonul poate fi circumscris pe plan geografic. La fel a acționat și grupul Saupiquet: adoptând rapid o politică de transparență, își dovedea buna credință. Pe 9 iulie 1985, un adolescent era dus la spitalul din Sarrebourg. După ce a fost operat de apendicită, pe 12 iulie, medicii au pus diagnosticul: intoxicație alimentară. Tânărul a declarat că mâncase în ajun o conservă de ton marca Graciet. Această marcă e cea mai bună din Franța în materie de conservă de ton în ulei și face parte din grupul alimentar Saupiquet. Organele publice au anunțat imediat consumatorii prin intermediul presei, au retras de pe piață conservele având aceeași serie ca cea suspectă și au cerut analizarea lor.

Cum era și firesc, datorită intervenției mediilor de informare, începuse să circule un zvon alarmant în legătură cu tonul. Societatea a acționat conform următoarelor principii: să nu se dea nici o replică până când nu vor fi cunoscute rezultatele analizei, să ofere toate informațiile necesare ziariștilor și distribuitorilor și să sprijine ancheta, astfel încât rezultatele analizei să poată fi cunoscute cât mai repede. În loc să adopte politica mușamalizării și a secretului, societatea a luat inițiativa: și-a afirmat cu calm încrederea în calitatea produsului. Dacă intoxicația fusese într-adevăr pricinuită de tonul Graciet, ar fi fost primul asemenea caz întâlnit în Europa.

În seara zilei de 14 iulie, societatea a anunțat prin telex întreaga rețea de distribuire din Franța. A doua zi, responsabilii cu desfacerea au retras din toate magazinele și din toate depozitele conservele fabricate la aceeași dată cu cea suspectă. În trei zile, toate cutiile fuseseră retrase de pe piață. Pe 18 iulie, Secretariatul de Stat pentru Consum și cel al Sănătății au publicat un comunicat prin care tonul Graciet era absolvit de orice bănuială. Societatea a transmis prin telex acest comunicat tuturor distribuitorilor și a obținut publicarea unei dezmințiri în mai toate ziarele care făcuseră publică alerta. Una peste alta, alerta a durat o săptămână, adică timpul care s-a scurs între presupusul diagnostic de intoxicație alimentară și rezultatul analizelor științifice. Zvonul nu a avut timp să iasă de sub control.

Acest exemplu dovedește că adoptarea unei anumite transparențe, chiar dacă nu e suficientă, e totuși necesară pentru prevenirea unui zvon. Iar, pentru că în zilele noastre mediile de informare constituie un factor esențial de difuzare a zvonurilor, controlul zvonurilor nu se poate realiza în afara lor.

Este falsă afirmația potrivit căreia în cele din urmă orice idee poate fi impusă despre oricine. Unele persoane au o imagine atât de puternică, încât orice vorbe menite să le discrediteze par cu totul de necrezut. Imaginea servește drept paravan împotriva zvonurilor. Dimpotrivă, zvonul pare cu atât mai credibil cu cât coincide cu imaginea publică a persoanei sau organizației.

Anumite reacții stângace față de un zvon pot influența durabilitatea lui. În unele situații, autoritățile nereacționând imediat lasă ambiguitatea să planeze asupra situației. Dar tocmai ambiguitatea constituie trambulina zvonurilor.

Prevenirea și anihilarea zvonurilor

După cum s-a văzut, zvonul poate avea legături cu manipularea, subversiunea, dezinformarea sau intoxicarea. De aceea, este important să încercăm a arunca o privire asupra a cel puțin câtorva dintre fenomenele menționate, urmărind ca, prin cunoașterea lor, să fim capabili a dezvolta modalități de apărare împotriva acestora și, implicit, a zvonurilor folosite cu scopuri asemănătoare.

Manipularea, sub orice formă ar funcționa ea, are avantajul de a nu părea ceea ce este, după cum observă R.V. Joule și J.L. Beauvois, și de a da celuilalt sentimentul de libertate. Acesta este un lucru deosebit de important având în vedere faptul că oamenii au tendința să adere la ceea ce le pare fiind propriile lor hotărâri și să se comporte în conformitate cu acestea.

H-P. Cathala remarca în „Epoca dezinformării”, faptul că acest procedeu (dezinformarea) reprezintă o continuă tentație pentru orice putere care se hotărăște să treacă la mobilizarea tuturor resurselor politice. Este o situație valabilă atât pentru guverne cât și pentru partide, sindicate, mari asociații sau întreprinderi comerciale ori industriale de îndată ce trec printr-o situație dificilă. Dezinformarea constituie o tentație și pentru indivizii promotori ai unor idei, aflați în dificultate datorită lipsei de argumente. În forma sa primitivă, procedeul se limitează la minciuna mitomanului, la câteva mici falsificări ale unei realități neplăcute. Uneori, însă, ea se aventurează în manevre mai complicate, aparținând domeniului manipulării conștiințelor. Fenomenul zvon, prin efectele pe care le declanșează, poate fi întâlnit la toate aceste niveluri.

În primele capitole ale lucrării de față, am analizat zvonul ca fenomen spontan. În cadrul acestui capitol, am putut vedea că există situații când zvonurile sunt provocate deliberat, prin răspândirea lor urmărindu-se un scop precis, nu întotdeauna onorabil.

Care ar fi posibilitatea individului, cunoscând perioadele dezinformării, manipulării sau intoxicării – inclusiv prin intermediul zvonurilor – de a se apăra, cel puțin relativ, în fața acestor fenomene? „În primul rând construindu-și din cele mai diverse surse o imagine coerentă asupra realității. Discernământul îl face prudent în raport cu încercările de a fi dezinformat.”

H-P. Cathala este de părere că fiecare dintre noi ar trebui să acordăm, înainte de toate, o atenție deosebită educării spiritului critic. Și aceasta începe cu dorința de a nu considera suficientă informația „oferită pe tavă” și a încerca de a ajunge singuri la sursă printr-o conduită activă.

Nu trebuie să ne limităm la preluarea pasivă a informațiilor, ci trebuie să adoptăm obișnuința de a le căuta și, pe cât posibil, de a le verifica prin toate mijloacele avute la dispoziție. Și acest lucru nu este foarte dificil, cu condiția ca oamenii să se obișnuiască a acorda o atenție mărită acțiunilor colectivității.

Ar fi o eroare să se confunde spiritul critic cu surogatele numite „denigrare”, „sarcasm” sau „contestare”. Mai mult ca niciodată, într-o lume a confruntărilor și pericolelor, fiecare trebuie să se simtă personal implicat în problemele națiunii; aceasta constituie o regulă de conduită a tuturor acelora ce vor să nu se lase manipulați. Trebuie denunțată atitudinea de neîncredere și chiar de o anumită repulsie față de politică, atitudine care lasă celor capabili de a o folosi în profitul lor. Este necesară toleranța și deschiderea față de convingerile altora, dar și intransigența atunci când este negată realitatea faptelor. Un rol foarte important îl joacă vulnerabilitatea individului expus unuia dintre fenomenele enumerate mai sus. Vulnerabilitatea este strâns legată de personalitatea celui amenințat, de situația sa socio-profesională, dar și de evenimentele colective sau particulare la care este expus.

Grupurile sociale constituie o țintă cu atât mai bună cu cât sunt mai închise. Liderii de opinie – țintele cele mai expuse, sunt relativ pasivi în ceea ce privește sursele de dezinformare, însă prin definiție, activi în interiorul propriului grup.

Acțiunea lor poate declanșa rezistență; cei ce refuză să se implice sunt considerați de regulă, deviaționiști și sunt în minoritate. Pentru a se face auziți trebuie să se adreseze în altă parte. În general, orice tensiune legată de orientarea unui grup sau de schimbări de direcție, ar trebui să trezească atenția observatorilor.

Apărarea împotriva zvonurilor, dezinformării, manipulării trebuie să constituie o problemă pentru fiecare.

Protejarea împotriva minciunii este, înainte de toate, o problemă de voință individuală.

Tăcerea, ca tehnică de contracarare, este definită prin lipsa oricărei reacții.

Ea echivalează cu blocarea intenționată a procesului de feed-back, informațional pentru a nu se furniza infractorilor date care să le vină în sprijin și nici opiniei publice date insuficiente sau puncte de vedere încă neautorizate, neoficiale.15

În cadrul acțiunilor de contracarare, o atenție deosebită se cere a fi acordată prevenirii și anihilării zvonurilor. Apariția zvonurilor și capacitatea lor de penetrare sunt strâns legate de insuficienta informare a efectivelor și populației asupra unor probleme de mare importanță și actualitate. De aceea, funcționarea optimă a sistemului informațional și devansarea infractorului pe această linie sunt premise semnificative ale prevenirii apariției și răspândirii zvonurilor. Se impune verificarea minuțioasă a surselor de informații, instruirea personalului de a nu transmite mai departe decât date certe și evenimente la care a luat parte, evitând ambiguitățile și exagerările, recunoașterea propriilor greșeli și nereușite, a cauzelor care le-au generat și a factorilor care le-au favorizat și cultivarea încrederii în sursele autorizate de informare. Pe termen scurt, ignorarea zvonului poate determina stoparea lui, însă pe termen mediu și lung se menține riscul ca zvonul să reapară și să câștige noi arii de răspândire.

Prin declarații, comunicate și articole de presă, anti-zvonul este procedeul care inițiază dezbaterea publică a zvonului și demonstrarea cu argumente logice a netemeiniciei lui. Făcută de purtători de cuvânt sau diverși oficiali, dezmințirea zvonului are toate caracteristicile unui act de informare autohton, reflectând asumarea unei poziții oficiale față de acesta.

Succesul dezmințirii depinde direct de momentul, conjunctura și mijloacele de comunicare în masă folosite dar, în special de autoritatea morală și profesională a celui care o pune în practică.

STUDIU DE CAZ- Inceperea celui de-al treilea razboi mondial?

Râuri de cerneală au curs în presa internă și internațională diseminând informația potrivit căreia Iranul va fi următoarea țintă a SUA. Potrivit ediției ziarului “România liberă”, administrația americană elaborează, potrivit revistei "New Yorker", un plan detaliat al unei campanii de bombardamente asupra Iranului. Planul ar prevedea distrugerea unei baze despre care SUA bănuiesc că ar fi folosită pentru producerea de arme atomice, relata reputatul ziarist Seymour Hersh în paginile revistei citate.

Numărul care apărea în data de 17 aprilie 2006, al "New Yorker" afirma că președintele George W. Bush îl considera pe liderul iranian Mahmud Ahmadinejad drept un "potențial Adolf Hitler", iar în ultimele săptămâni șeful administrației americane ar fi început, în mod discret, o serie de discuții cu membri ai Senatului și ai Camerei Reprezentanților referitoare la planurile pentru Iran.

Casa Albă era de părere că o serie de bombardamente asupra Iranului ar fi putut provoca "o reacție în lanț" în rândurile populației, despre care se spera că "s-ar revolta și ar înlătura guvernul", afirma Hersh, ziarist cunoscut pentru contactele sale excelente avute cu membri de vază ai administrației de la Washington.

In timp ce numeroși militari și experți se declarau îngrijorați de acele zvonuri de război, care riscau să întoarcă opinia publică mondială și în special cea arabă împotriva SUA, destui politicieni au rămas la părerea exprimată de senatorul republican John McCain: "Unica perspectivă mai gravă decât cea a războiului este cea a armei nucleare în mâinile Iranului. Că de rachete purtătoare dispun deja".

Ca o primă reacție, ministrul britanic de Externe, din acea perioadă, Jack Straw, a declarat că nu exista nici un "fundament pentru o operațiune militară" împotriva regimului iranian, a relatat BBC.

Pentagonul a dezmințit că ar planifica atacarea Iranului, așa cum a lăsat să se înțeleagă publicația „New Yorker".Cu toate acestea, tot mai mulți congresmeni susțineau „o schimbare de regim în Iran, informa „Financial Times".

„Ambițiile nucleare aparente ale regimului iranian și susținerea acordată terorismului constituia o sfidare mondială și merita un tratament mult mai serios decât afirmațiile făcute de Seymour Hersh în articolul din „New Yorker", a declarat purtătorul de cuvânt al Pentagonului, Lawrence DiRita. Acesta a denunțat articolul, bazat – în opinia sa – pe „zvonuri, insinuări și afirmații care provin de la reuniuni care nu au avut niciodată loc, din programe care nu există și din declarații care nu au fost niciodată făcute". DiRita susținea că articolul este „marcat de greșeli într-o măsură atât de mare încât credibilitatea sa este distrusă". La aceeași concluzie a ajuns și Dan Bartlett, consilierul președintelui Bush, care a declarat că articolul publicat de Hersh abundă în „inadvertențe".

„New Yorker" insista asupra faptului că Iranul va fi următoarea etapă în războiul declanșat de Administrația Bush împotriva terorismului „și că multe

comandouri americane desfășurau, din vara anului trecut, misiuni de recunoaștere în Iran, pentru a localiza potențiale ținte nucleare și chimice.

Autorul articolului, laureat al premiului Pulitzer, susținea că obiectivul misiunilor secrete era colectarea de informații de la circa 30 de instalații. De asemenea, la numai o zi după ce președintele George W. Bush declara postului de televiziune NBC că nu exclude o acțiune militară împotriva Iranului, ministrul iranian al Apărării, Ali Shamkhani, a avertizat că Iranul nu se teme de un atac armat al SUA, grație potențialului militar de care dispune. Avalanșa reacțiilor a fost departe de a înceta.

Analiștii agenției de presă Mehr comentau cele de mai sus într-un editorial intitulat „Spionii ridicoli ai SUA încearcă în zadar să destabilizeze Iranul încă de la revoluția islamică din 1979". Potrivit editorialului, „America știe prea bine că Iranul a opus o puternică rezistență presiunii la care a fost supus timp de 25 de ani. Azi, Republica Islamică dispune de o masivă forță militară ale cărei dimensiuni exacte rămân încă necunoscute. Iranul este pregătit să atace orice intrus cu o ploaie înspăimântătoare de foc și moarte". Pe de altă parte,Administrația George W. Bush a decis să impună sancțiuni unor companii din China acuzate că au ajutat Iranul în programul de fabricare a rachetelor balistice, relata „New York Times". Casa Albă nu a anunțat public aceste sancțiuni, iar Departamentul de Stat a publicat o singură pagină în Registrul Federal, menționând cele opt companii chineze.

Oficialii iranieni au anunțat că au reușit să îmbogățească uraniu pentru a obține combustibilul necesar instalațiilor nucleare și că fac cercetări pentru a realiza un mecanism care să accelereze procesul, adăugând că parcursul său nuclear este ireversibil.

În ultimele două zile dinaintea raportului Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (AIEA), Iranul a promis că va ataca ținte americane din întreaga lume în cazul unei ofensive din partea Washingtonului, care nu a exclus, în ultimă instanță, o acțiune militară pentru a contracara ambițiile nucleare ale Teheranului. Ambasadorul Iranului la ONU a declarat, la data de 25 aprilie 2006 că Teheranul nu se va conforma unei eventuale rezoluții a Consiliului de Securitate menită să-i tempereze ambițiile nucleare, deoarece programul său nu amenință pacea și securitatea internațională.

"În cazul în care Consiliul de Securitate va decide acțiuni care nu sunt de competența sa, Iranul nu se simte obligat să se supună"38, a anunțat ambasadorul Teheranului la ONU, Javad Zarif.

Potrivit Media-fax, diplomații considerau că încă există semne de întrebare asupra activităților de cercetare în cazul centrifugelor P-2, a documentelor găsite care conțineau schița nucleului unei bombe și asupra rapoartelor serviciilor de informații privind legăturile dintre procesul de îmbogățire a uraniului, testarea unor materiale explozive puternice și schița unor focoase nucleare.

Analistul nuclear Mark Fitzpatrick, de la Institutul Internațional pentru Studii Strategice din Londra, a declarat că liderii mondiali vor căuta în raportul AIEA orice dovadă privind progresul anunțat de Iran în procesul de îmbogățire a uraniului."Răspunsul la astfel de întrebări va ajuta lumea să înțeleagă gradul de urgență al crizei și dacă aceasta se poate rezolva pe cale diplomatică. Dacă AIEA nu va putea spune prea multe despre progresul Iranului, politicienii se vor concentra asupra celor mai pesimiste scenarii."

Iranul susținea că activitățile sale nucleare urmăresc obținerea de energie electrică, în timp ce puterile occidentale considerau că această țară încearcă să obțină arma nucleară. Statele Unite, susținute de Marea Britanie și Franța, erau în favoarea unor sancțiuni limitate în cazul în care Iranul

refuză să suspende rapid activitățile nucleare.

Rusia și China, ceilalți doi membri permanenți ai Consiliului de Securitate, care doreau și doresc în continuare să protejeze sectorul energetic iranian, s-au opus până în prezent sancțiunilor. "Pentru a fi credibil, Consiliul de Securitate trebuie să acționeze", a declarat secretarul american de Stat, Condoleezza Rice, înainte de începerea la 27 aprilie 2006 în Bulgaria, a discuțiilor pe această temă cu miniștrii de Externe din țările membre NATO.

Diplomații chinezi și americani au declarat că Statele Unite încearcă să organizeze o întâlnire a miniștrilor de Externe din cele cinci țări cu statut de membru permanent în Consiliul de Securitate și din Germania, la 9 mai, la New York, pentru a discuta asupra dosarului nuclear iranian. Ei considerau că El Baradei a fost vexat de refuzul Iranului de a face o "pauză" în activitățile de îmbogățire a uraniului chiar pentru o perioadă de timp limitată pentru a detensiona situația, de lipsa promisiunilor din partea regimului de la Teheran de a coopera mai productiv cu ancheta și de politica ofensivă adoptată de Iran.

Diplomații susțineau însă că El Baradei a fost nemulțumit, de asemenea, de intervenția Consiliului de Securitate și de amenințările cu sancțiuni, unii veterani ai AIEA temându-se că această atitudine ar putea determina Teheranul să se retragă din Tratatul de neproliferare nucleară. Iranul a recurs ulterior la această armă, amenințând cu suspendarea relațiilor cu AIEA și argumentând că nu are motive să respecte tratatul în condițiile în care îi este interzis dreptul de a avea un program nuclear civil. În timp ce tensiunile dintre Iran și țările occidentale se amplificau, AIEA a evitat comentariile care ar fi putut susține o tabără sau alta și a încercat să își păstreze neutralitatea în cazul inspecțiilor efectuate în Iran.

CONCLUZII

Studiul zvonurilor ridică o problemă fundamentală: de ce credem ceea ce credem? Trăim cu toții având un bagaj de idei, de păreri de imagini și de convingeri asupra lumii înconjurătoare. Cel mai adesea, toate acestea au fost însușite din auzite, preluate din gură în gură. Nu suntem conștienți de acest proces de însușire pentru că este lent, ocazional și imperceptibil. Zvonul oferă o ocazie extraordinară: recreează acest proces lent și invizibil, dar în mod accelerat, făcându-l în sfârșit observabil. Dar ce se constată? Informații total nefondate pot străbate societatea cu la fel de mare ușurință ca și cele fondate, și cu aceleași efecte mobilizatoare. Studiul zvonurilor ne ajută să contestăm cât de fragilă este cunoașterea. Este posibil ca o mare parte din cunoștințele noastre să nu aibă nici un temei și să nici nu ne dăm seama de asta.

Zvonurile ne amintesc un lucru evident: nu credem în cunoștințele pe care le avem pentru că ar fi adevărate, întemeiate sau dovedite. Păstrând proporțiile, putem spune că lucrurile se petrec invers: aceste cunoștințe sunt adevărate deoarece credem în ele.

Zvonurile au dobândit drept de cetate. Considerate multă vreme ca un mijloc de informare doar în lipsă de altceva mai bun, nu mai poate fi contestat că sunt de fapt un mijloc de informare independent, paralel cu celelalte, având funcții proprii. Dar, contrar viziunii negative despre zvon, preponderentă până recent, încep să i se recunoască acum și funcții pozitive. Concepția potrivit căreia zvonul se asociază falsului și numai o comunicare controlată este bună, o întâlnește la polul opus pe aceea că numai o comunicare liberă este bună, chiar dacă fiabilitatea ar avea de suferit. Cu alte cuvinte, zvonurile “false” reprezintă prețul pentru cele întemeiate.

Este preferabilă adoptarea unei soluții de mijloc, în care neajunsurile comunicării libere să fie, pe cât posibil, înlăturate.

În acest scop, cunoașterea fenomenului “zvon” este esențială.

BIBLIOGRAFIE

1. ARĂVĂDOAICE, GHE. Zvonul, București, Editura AISM, 1995;

2. BONCU, Șt. Psihologia influenței sociale, Iași, Editura Polirom, 2002;

3. BRAECKMAN, C., Minciuni Mass Media, București, Editura Scripta, 1992;

4. CATHALA, H.P., Epoca dezinformării, București, Editura Militară, 1991;

5. CÂNDEA, R. Comunicarea managerială, București, Editura Expert, 1996;

6. CRAIA, S., Teoria Comunicării, Tehnici de informare și comunicare, București, Ed. Fundația România de Mâine, 2005;

7. CUCOȘ, C. Minciună, contrafacere, simulare, Iași, Editura Polirom, 1997;

8. DUȚĂ, V., Războiul împotriva minții noastre, București, Editura Icar, 2002;

9. FICEAC, B. Tehnici de manipulare, București, Editura Nemira, 1998;

10. GOLDSCHMIDT, W., Exploring the Ways of Mankind, New York, Editura Holt, Rinehard & Winston, 2003;

11. JOULE, R.V, BEAUVOIS, J.L. Tratat de manipulare, București, Editura Antet, 1997;

12. KAPFERER, J.N., Zvonurile, București, Editura Humanitas, 1993;

13. LEFEBRE, G., La Grande Peur de 179, Paris, Editura Armand Colin, 1970;

14. MORIN, E., La Rumeur d'Orleans, Paris, Editura Seuil, 1969;

15. MORIN, E., Starurile, București, Editura Meridian, 1997;

16. MUCHIELLI, A., Arta de a influența, București, 1998;

17. NECULAU, A., Psihologie socială. Aspecte contemporane, Iași, Editura Polirom, 1996;

18. PARK, R.E., On Social Control and Collective Behaviour, Chicago & London, The University of Chicago Press, 1967;

19. STOICIU A., Comunicarea politică, București, Editura Humanitas – Libra, 2000;

20. TOFFLER, A., Corporația adaptabilă, București, Editura Antet, 2000;

21. TUDOR, D., Manipularea opiniei publice în conflictele armate, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2001;

22. VOLKOFF V., Dezinformarea, armă de război, București, Editura Incitatus, 2000;

23. VOLKOFF V., Tratat de dezinformare, București, Editura Antet, 2001;

24. WATZLAWICK, P., La Realite de la Realite, Paris, Editura Seuil, 1976;

25. WIERZBICKI, P., Structura minciunii, București, Editura Nemira, 1996;

xxx. ACADEMIA ROMÂNĂ, Institutul de Lingvistică "Iorgu Iordan", Dicționarul explicativ al limbii române, Ediția a II-a, București, Editura Univers Enciclopedic, 1998;

xxx. BULETIN de informare și documentare, Anul II nr. 34, București, Editura Ministerului de Interne, 2001;

www.romanialibera.ro 10 aprilie 2006;

www.cadranpolitic.ro. 10 aprilie 2006.