Uzante Diplomatice Si DE Protocol

UZANȚE DIPLOMATICE ȘI DE PROTOCOL

Cuprins

Cuvânt înainte

CAPITOLUL I

Notiuni fundamentale ale diplomatiei

1.1.Definiția si conținutul diplomației

1.2.Obiectul de studiu al diplomației

1.3.Evoluția istorică a diplomației

1.4.Formele actuale ale diplomației

1.5.Rolul, esența și diplomația

CAPITOLUL II

Relatiile diplomatice

2.1.Relațiile si misiunile diplomatice

2.2.Relațiile diplomatice în viața internațională

2.3.Forme de reprezentare externă a statelor

2.4.Dezvoltarea relațiilor diplomatice

2.5.Încetarea relatiilor diplomatice

CAPITOLUL III

Diplomatia economică

3.1.Rolul diplomației economice in economia externă

3.2.Funcțiile diplomației economice

3.3.Organele instituționale ale diplomației economice

CAPITOLUL IV

Misiunile diplomatice

4.1.Înființarea unei misiuni diplomatice permanente

4.2.Tipuri de misiuni diplomatice permanente

4.3.Funcțiile unei misiuni diplomatice

4.4.Structura unei misiuni diplomatice

4.5.Principalele obligații și drepturi care revin unei misiuni

CAPITOLUL V

Structurile diplomatice traditionale

5.1.Diplomația preventivă

5.2.Diplomația de criză

5.3.Diplomația tradițională

CAPITOLUL VI

Studiu de caz

6.1. Războiul rece

6.2. Concluzii

Bibliografie

Cuvânt înainte

Începutul istoriei diplomației se confundă cu începutul istoriei civilizației , dar despre o diplomație în adevăratul sens al cuvântului, nu se poate vorbi decât odată cu apariția statului.
Definită sintetic ca “știința sau arta negocierilor”, sau “știința raportutilor internaționale”, cuprinde întregul sistem de interese care iau naștere din raporturile stabilite între națiuni, scopul său direct, fiind menținerea păcii și bunei armonii între state.

Diplomația simbolizează existența și respectarea unui sistem internațional de state suverane, bazat pe reguli comune, convenții, imunități și privilegii. Într-o perioadă în care acest sistem riscă să fie erodat de noile tipuri de amenințări la adresa securității, continuarea funcționării diplomației internaționale este o confirmare a disponibilității statelor, indiferent de politicile promovate și interesele urmărite, de a interacționa într-un cadru oficial, universal acceptat.

În toate formele de organizare ale omenirii, diplomația a existat și va continua să fie una dintre cele mai importante discipline de promovare și realizare a politicii externe a statelor.

Marile puteri ale lumii, toți marii șefi de stat au recurs la serviciile diplomației și ale diplomaților pentru atingerea scopurilor în cunoașterea obiectivelor politice declarate sau secrete ale aliaților sau dușmanilor precum și în elaborarea sau adaptarea propriilor orientări de politică externă, în scopul apărării intereselor proprii cu o eficiență sporită în mediul continental și mondial.

Diplomaților li s-a încredințat misiunea să negocieze tratate de pace sau de aliantă, întelegeri în probleme de insemnătate majoră pentru statele respective, convenții mutilaterale, în care interesele statelor trebuia să fie cât mai bine reflectate.

Diplomații au un rol activ în convorbirile diplomatice în cursul cărora sunt dezvoltate importante resuse ca potențial subiect în sugerarea soluțiilor, mod de conveniență al partenerilor și implicit al convergenței intereselor reprezentate.

Rolul diplomatului este de a face cunoscute drepturile legitime, stabilirea unei colaborări de durată și de promovare a intereselor statului pe care îl reprezintă.

Diplomația este arta și practica de a purta negocieri între reprezentanți împuterniciți ai unor națiuni sau grupuri diverse. Strădania diplomaților de a reprezenta cât mai bine interesele reciproce ale statului ce îl reprezintă, și ale statului unde sunt trimiși, necesita o informare atentă și permanentă pentru a acționa în conformitate cu acestea.

Diplomația este o negociere permanentă cu statul acreditar având o desfășurare diversificată. Ea nu se desfăsoară doar la masa tratativelor. Altfel spus o prezentare consensuală a intereselor unui stat, prin reprezentanți săi, pe teritoriul altui stat.

În zilele noastre diplomația are un caracter deschis, discuțiile sunt directe, iar diplomația economică a trecut pe primul plan. Aceasta se datorează in mod special relatiilor de import-export, a schimburilor comerciale, a cooperării si a confruntării economice.

CAPITOLUL I

Notiuni fundamentale ale diplomatiei

1.1.Definiția si conținutul diplomației

Diplomația a apărut încă din antichitate, termenul de diplomație a fost utilizat prima oara în secolul al – XVII- lea, deveninând o formă a relațiilor economice intenaționale.

Diplomatia își are originea în trecutul îndepărtat în convențiile teritoriale și de bună-credință ce existau uneori chiar și în rândul animalelor. Noțiunea de diplomație derivă din vechiul cuvânt grecesc “diplo” in traducere “dublez”.

Noțiunea de diplomație înseamnă acțiunea de a redacta acte oficiale sau diplome în două exemplare, unul ca scrisoare de împuternicire sau recomandare a trimișilor, celălalt fiind păstrat la arhivă. Cel care poartă un asemenea document este denumit diplomat, iar activitatea desfașurată de acesta este denumita diplomație.

Termenul de diplomație este întalnit în limba engleză încă din anul 1645, iar în limba română apare în secolul al-XIX-lea fiind preluat din limba franceză. Definirea diplomației a fost o mare preucupare încă din secolul al-XIX-lea pentru marea majoritate a oamenilor de știință.

Diplomația este acea artă ce aduce o expunere, o promovare, a politicilor unui stat intr-un alt stat, numit stat acreditar. Altfel spus o prezentare consensuală a intereselor unui stat, prin reprezentanți săi, pe teritoriul altui stat.

Strădania diplomaților de a reprezenta cât mai bine interesele reciproce ale statului ce îl reprezintă, și ale statului unde sunt trimiși, necesită o informare atentă și permanentă pentru a acționa în conformitate cu acestea.

Diplomația este o negociere permanentă cu statul acreditar având o desfășurare diversificată. Ea nu se desfășoară doar la masa tratativelor.

Un diplomat trebuie să știe că a negocia nu înseamnă doar insistența. El știe că dacă interesele nu converg, orice strădanie este in zadar. Căci statele nu au legături dezinteresate, au decât politici guvernate de interese. Din cele mai vechi timpuri s-a recurs la diplomație pentru a aplana stările de tensiune, stările conflictuale, pentru a normaliza relațiile dintre state.

Potrivit lui Hernry Kissinger care definește diplomația ca fiind “o ajustare a diferențelor prin negociere“ acest process este posibil numai in cadru sistemului internațional care prevaleaza legitimitatea. Când mijloacele diplomatice înceteaza a fi utilizate în rezolvarea diferendelor, expunerea forței nu va întârzia sa apară, distrugând bunul cel mai de preț al oricarei națiuni. “Pacea este un fenomen viu de mișcare, înfăptuit treptat, un scop o direcție și nici vorba de odihnă și delasare” definea Nicolae Titulescu pacea prin prisma diplomatică.

Charles Calvo scria despre diplomație “Diplomația este știința relațiilor care au existat între diferițele state, așa cum ele rezultă din diferitele lor interese reciproce, din principiile dreptului internațional și al tratatelor și convențiilor”

Diplomatul este chemat să reprezinte statul sau, fară de care misiunea și nici el ca funcționar de stat nu ar avea rațiuni de existenta, și căruia îi este răspunzator pentru tot ce înteprinde în numele acestuia. Rolul diplomatului este de a face cunoscute drepturile legitime, stabilirea unei colaborări de durată și de promovare a intereselor statului pe care îl reprezintă.

Din punct de vedere al conținutului diplomația ca activitate reprezintă conducerea raporturilor unui stat cu un alt stat sau grupuri de state, prin mijloace sau căi oficiale. Diplomația potrivit acestei definiții, se referă la activitățile agenților diplomatici, ale ministerelor afacerilor externe, șefilor de stat și de guvern.

Diplomația ca formă de relații adica formă distinctă a raporturilor bilaterale sau multilaterale dintre state. Relațiile diplomatice au identitate proprie, deosebită de celelalte forme a relațiilor internaționale.

Diplomația ca artă reprezintă abilitea de a folosi procedee și metode adecvate de a promova interesele statelor și pentru a dezvolta colaborarea dintre acestea.

Diplomația ca știință poate fi definită ca fiind ’’știința relațiilor dintre state așa cum rezultă din interesele lor reciproce’’ sau ’’știința care învață a cunoaște administrarea afacerilor internaționale’’ sau ’’totalitatea cunostințelor sau principiilor care sunt necesare pentru a conduce bine afacerile publice intre state’’.

Ca artă diplomația poate fi definită ca fiind ’’folosirea tactului, subtilității, îndemânării, în orice negociere….altfel spus arta de a negocia, de a rezolva pașnic conflictele internaționale, de a reprezenta guvernul și interesele țării, de aplicare a tactului și inteligenței în întreținerea relațiilor oficiale între guvernele statelor, sau mai pe scurt, întreținerea afacerilor afacerilor intre state prin mijloace pașnice.

Diplomația ca știință și artă in același timp reprezintă știința raporturilor și intereseselor popoarelor intre ele, sau intr-un sens mai restrâs știința sau arta negocierelor.

Dicționarul Oxford definește diplomația ca fiind ’’activitatea de conducere a relațiilor internaționale prin negociere, metodă prin care aceste relații se reglementează și se desfășoară și/sau trimiși’’.

Dicționarul Collins definește diplomația ca fiind conducerea relațiilor unui stat cu celelalte prin mijloace pașnice și abilitate în managerul relațiilor internaționale.

Diplomația este știința, arta și activitate menite sa reprezinte statele, să ducă la îndeplinire politicii lor externe, să le apere și să le promoveze interesele.

Ca știință, diplomația, emite idei, concepții, principii, și abilitațile de a înfăptui în cele mai bune condiții orintările de politică externă, ca activitate diplomația acționează prin mijloace specifice indeosebi de negocieri, pentru punerea în practică a politicii statului.

1.2.Obiectul de studiu al diplomației

Diplomația are ca obiect de studiu modul de promovare și transpunere în practică a politicii externe a statelor a strategiilor persoanelor juridice sau fizice pe plan internațional.

Diplomația nu se confruntă nici cu politica externă nici cu relațiile internaționale.

Relațiile internaționale reprezintă ansamblul raporturilor oficiale și neoficiale, politice, economice si de altă natură, pe care le intreține un stat cu alte obiecte de drept internațional (organizații și organisme internaționale).

Politica externă este reprezentată de totalitatea obiectelor și mijloacelor urmărite și folosite de către un stat în relațiile cu alte state.

Diplomația servește obiectivelor externe, fiind știința, arta și activitatea depusă în slujba promovării acestei politici. În raport cu relațiile internaționale, diplomația este parte dintr-un întreg, ea fiind totodata și o formă de relații. În sfera relațiilor internaționale alături de relațiile diplomatice regăsim și relațiile politice, economice, culturale, științifice, miltare.

Diplomația ca disciplină de studiu operează cu o serie de concepte ca: misiune diplomatică, oficiu consular, reprezentanță economică, agent diplomatic, agent consular, demers diplomatic, agreat, persoană non-grată.

1.3.Evoluția istorică a diplomației

Începutul istoriei diplomației se confundă cu inceputul istoriei civilizației , dar despre o diplomație în adevăratul sens al cuvântului, nu se poate vorbi decât odată cu apariția statului.
Definiția sintetic ca “știința sau arta negocierilor”, sau “știința raportutilor internaționale”,cuprinde întregul sistem de interese care iau naștere din raporturile stabilite între națiuni scopul său direct, fiind mentinerea păcii si bunei armonii între state. Aparent istoria diplomației se confundă cu istoria

relațiilor internaționale.

În realitate confuzia este determinată numai de folosirea titlurilor generice de “istoria diplomusă în slujba promovării acestei politici. În raport cu relațiile internaționale, diplomația este parte dintr-un întreg, ea fiind totodata și o formă de relații. În sfera relațiilor internaționale alături de relațiile diplomatice regăsim și relațiile politice, economice, culturale, științifice, miltare.

Diplomația ca disciplină de studiu operează cu o serie de concepte ca: misiune diplomatică, oficiu consular, reprezentanță economică, agent diplomatic, agent consular, demers diplomatic, agreat, persoană non-grată.

1.3.Evoluția istorică a diplomației

Începutul istoriei diplomației se confundă cu inceputul istoriei civilizației , dar despre o diplomație în adevăratul sens al cuvântului, nu se poate vorbi decât odată cu apariția statului.
Definiția sintetic ca “știința sau arta negocierilor”, sau “știința raportutilor internaționale”,cuprinde întregul sistem de interese care iau naștere din raporturile stabilite între națiuni scopul său direct, fiind mentinerea păcii si bunei armonii între state. Aparent istoria diplomației se confundă cu istoria

relațiilor internaționale.

În realitate confuzia este determinată numai de folosirea titlurilor generice de “istoria diplomației” sau “Istoria diplomatică” la un mare număr de lucrări care tratează evoluția raporturilor dintre state. Istoria relațiilor internaționale studiază apariția și dezvoltarea marilor probleme internaționale, sau așa cum spune istoricul francez Jacques Droz, problema externă a marilor puteri. Istoria relațiilor internaționale nu se limiteaza numai la o expunere cronologică a evenimentelor importante ale istoriei omenirii, ci ea analizează cauzele psihologice, pune în lumină interesele multiple și interacțiunilor ascunse.

Instrumentul principal de infăptuire a relațiilor internaționale este diplomația , alcatuită din ansamblul de mijloace și activități specifice pe care un stat le pune în slujba politicii sale externe.

Dezvoltarea diplomației a fost marcată de trei faze. Prima și cea mai lungă a fost perioada ambasadelor temporare proprie antichitătii și evului mediu. Faza a doua, cea a ambasadelor permanente în statele străine, conduse de guvern prin intermediul unui departament diplomatic central, a apărut la sfârșitul evului mediu și caracterizează epoca modernă și contemporană. Faza a treia , a congreselor și conferințelor diplomatice este produsul epocii moderne și este considerată ca cea mai proprie modalitate de înlaturare a stărilor de conflict politic și armat dintre state.

Ambasadele permanente s-au nascut dintr-un ansamblu de circumstanțe dintre care cele mai semnificative sunt urmatoarele: înlocuirea statului dezagraea și a acțiunii de ierarhizare politică din Europa evului mediu prin centralizarea puterii ( alcătuirea marilor monarhii moderne Franța, Anglia, Spania, la mijlocul secolului XV ); ofensiva turcilor în Orient; marile războaie ale Occidentului ( războiul de o suta de ani, războiul “celor doua roze”, războaiele italiene). Mai repede decât marile monarhii europene , statele italiene, datorită gradului mai inalt de dezvoltare al forțelor de producție, dar și din cauza fărămițării politice au simțit nevoia asigurării unui echilibru în peninsulă prin exploatarea intereselor divergente și convergente și acordarea de concesii reciproce. Acești factori au fost puși în valoare cu ajutorul diplomației și în mod necesar au apărut instituții și modele noi în sensul modern al cuvântului. Consecința politică a fost sistemul creat prin pacea de la Lodi ( 1454 ) semnată de către Florența, Neapole, Roma, Milano și Veneția, care a asigurat echilibrul dintre principalele state italiene și a garantat pacea și independența Italiei pentru aproape o jumatate de secol. Dar statele italiene nu dispuneau de forțe suficiente care sa le asigure integritatea și independența în condițiile în care monarhiile vecine , tot mai consolidate și centralizate iși atintiseră privirile asupra lor. Singura posibilitate de salvare era asigurarea unui echilibru politic mai larg, cu alte cuvinte organizarea Europei în mare , cum era Italia organizata în mic. De aici necesitatea ambasadelor permanente , care prin intermediul agentilor sa spioneze intentiile tuturor si la momentul potrivit sa paralizeze pe cale diplomatică tendințele de supremație ale statelor puternice și ambițioase.

Diplomația organizată în adevăratul sens al cuvântului a apărut atunci când papalitatea a devenit o forță politică în Europa . Interesele Romei pontificate în statele creștine au fost susținute de timpuriu de reprezentanți sau agenți. Începutul facut de diplomația pontificată în direcția ambasadelor permanente a fost amplificat cu mijloace superioare de republica Veneția. Sub influența Romei și din contactul cu Imperiul Bizantin , de la care a împrumutat structura și modelele diplomației, Veneția și-a organizat temeinic diplomația. Marile interese comerciale a obligat Veneția să strângă relațiile diplomatice cu statele străine , ca să-și asigure o reprezentare și o apărare continuă . Pentru a-și atinge pe deplin scopul aceste ambasade au fost investite cu caracter permanent.

„Din cele mai vechi timpuri, diplomatia – în formele ei clasice, "deschisă " si "secretă"- a fost si continuă să fie unul dintre cele mai importante instrumente de promovare si realizare a politicii externe a statelor. Marii imparați ai Romei – Augustus, Vespasianus, Antonius Pius, Marcus Aurelius si Pertinax, ca si Claudius, Nero, Othon, Vitelius, Commodus, Heliogabal si Caracalla – regii Angliei si Frantei, împărații, țării Rusiei, toti marii sefi de stat au recurs la serviciile diplomatiei si ale diplomatilor pentru cunoasterea obiectivelor politice declarate sau secrete ale aliatilor sau dusmanilor si elaborarea sau adaptarea propriilor orientări de politică externă, în scopul apărării intereselor proprii cu o eficientă sporită în concertul continental si mondial”.

Karl W. Deutsch observa că „ dintotdeauna diplomatia deschisǎ s-a imbinat cu diplomația secretǎ” si se pare că „trimisii diplomatici având adesea de transmis: atat un mesaj public; cât si unul confidențial”. Diplomații au un rol important in convorbirile diplomatice, iar argumentele lor au un caracter specific pentru a asigura soluții adecvate. În zilele noastre diplomația are un caracter deschis, discuțiile sunt directe, iar diplomația economică a trecut pe primul plan. Aceasta se datorează in mod special relatiilor de import-export, a schimburilor comerciale, a cooperarii si a confruntării economice. Concomitent cu diplomatia economică se extinde continuu si diplomatia culturală, diplomatia parlamentară, relatiile dintre tări fiind in continuă expansiune. În acelasi timp, multe state practică atât diplomatia deschisă, cât si transparenta, însă există si state care doresc să isi mențină poziția de lider în anumite domenii si recurg la mijloace care nu corespund declaratiilor de prietenie, mijloace precum: interceptări de convorbiri guvernamentale, incercări de a obține informații economice si politice confidentiale etc.

Fără să fie confundate, diplomatia oficială si cea secretă au constituit, fete ale aceleiasi politici, pentru asigurarea infăptuirii unor interese majore ale statelor, însă metodele folosite au fost diferite în functie de scopurile tărilor. „Cu toate progresele pe care le-a inregistrat stiinta, evolutia relatiilor diplomatice, nici astazi nu există hotare bine demarcate între ceea ce ține de diplomația oficială si ceea ce tine de diplomatia secretă. Granita dintre cele două tipuri de diplomatie, se regăseste de fapt, la liziera elementului confidential, care este astazi recunoscut de toti cercetătorii si oamenii politici, ca un atribut al diplomației”.

Există practici care demonstrează inegalitatea , unele tări au pozitii privilegiate, în defavoarea altora, care nu vor putea fi niciodata acoperite de calitatea actului diplomatic. O diplomatie trebuie să fie deschisă popoarelor, tuturor fortelor politice, sǎ promoveze relatii pasnice si de bună vecinătate. Mentionez ca diplomatia secretă, este un ansamblu de practici care ascund adevărul, recurgând la mijloace ilicite pentru atingerea scopurilor.

Dacă diplomatia viitorului ar fi bazată pe o strânsă colaborare intre state, care adoptă optiuni independente de dezvoltare economică si socială, in deplină concordantă cu interesele si aspiratiile nationale, ea nu s-ar putea concretiza în dominatia unor state asupra celorlalte. Pentru viitor, diplomatia trebuie să fie o diplomatie publică, care „să ridice la rangul de imperativ fundamental respectul aspiratiilor de pace si dreptate, atât de puternice in epoca noastră”. În general, în lucrările referitoare la diplomatie, aceasta este prezentată ca fiind activitatea care asigură înfăptuirea obiectivelor politicii lor externe.

Între afirmațiile de mare valoare în ceea ce priveste diplomatia, regăsesc si urmatoarea apreciere: „ diplomatia se găseste intotdeauna în raport invers proportional cu politica de forta. Orice triumf al conceptului de forță a adus zambete la adresa diplomatiei, caricaturizată în neputința, inutilitatea si caracterul decorativ al diplomatului”.

Relațiile dintre diplomația oficială si diplomația secretă a fost marcată de personalitațile unor oameni politici, de ambiția si inteligența sau chiar naivitatea lor, astfel că de multe ori informațiile furnizate de serviciile de informații au fost lasate nevalorificate, iar alteori ambiția unor state a avut efecte dezastruase, cum ar fi războaiele. Îmbinarea diplomației oficiale cu diplomația secretă reprezintă o problemă care ține de momente istorice, de tipul de guvernare, de anumite grupări politice sau de grupurile de interese, in cel mai rău caz, acestea deținând si o poziției dominantă in stat. Din toate aceste motive „ diplomația oficială si diplomația secretă sunt, din punct de vedere juridic, concepte antagoniste”, însă diplomația viitorului trebuie să țină cont de egalitatea între popoare, trebuie să promoveze spiritul negocierilor, să elimine orice forme ale diplomației secrete.Concluzia este că, popoarele trebuie sa lupte pentru eliminarea vechilor practici si a vechilor metode politice, condamnate de istorie, orientând diplomația spre îndeplinirea sarcinii sale reale. În antichitate (din cele mai vechi timpuri pâna în anul 476) activitatea diplomatică, prin formele sale, reflectau specificul acestei perioade de dezvoltare a umanității. În statele conduse de suverani legăturile diplomatice se desfășurau in numele acestora.

Formele de activitate diplomatică cele mai răspândite în antichitate au fost : soliile, negocierile, activitatea de incheiere a tratatelor de alianță (ofensivă sau defensivă), modul de derulare a corespondenței diplomatice, desfășurarea conferințelor interstatale, activitatea legală de rapoartele împuterniciților.

Soliile funcționau ca o adevarată instituție în antichitate. Aceștia sunt prezenți la curtea faraonilor din Egiptul Antic, se regăseau sub denumirea de proxenie (proxen- locuitor al unui oraș care aducea servicii altui oraș) în Grecia antică în orașe ca Atena, Sparta, Corint. Tot în Grecia antică apare pentru prima dată noțiunea de etichetă internațională. Deasemenea în Roma antică există dreptul de ospitalitate regăsit și la proxenii greci. Solii români purtau un inel din aur care le dădea dreptul să călătorească fără plată și să obțină tot ceea ce era necesar pe parcursul călătoriei. Misiunile soliilor române erau legate de acțiuni de : declarare a războiului sau de încheiere a păcii, de semnare a unor tratate, de organizare a provinciilor nou cucerite, de reglementare prin arbitraj a unor conflicte, de rezolvare a unor litigii religioase.

În China și India relațiile diplomatice datează din perioada apariției celor mai vechi formațiuni statale.

Practicarea negocierilor, ca formă de manifestare în practică a diplomației, este cunoscută încă din antichitate. Se purtau tratative diplomatice înainte de începerea oricărei operațiuni militare. Diplomația alianțelor își are începuturile în perioada antică. Sunt nenumărate alianțele încheiate de Egipt, Grecia, Persia sau de alte state din Orient. Alianțele se consfințeau prin tratate (tratatul din anul 1296 i.e.n încheiat între faraonul egiptean Ramses al-II-lea și regele hitiților Hattușil al-III-lea, care este cel mai vechit document de dret internațional, în 412 î.e.n s-a incheiat între Persia și Sparta. Este de asemenea bine cunoscută cualiția anti-romană dintre Filip al-II-lea regele Macedoniei și Hanibal în 215 î.e.n.

Diplomația prin progrese s-a practicat în Grecia antică, Filip al-II-lea, regele Macedoniei, a convocat la Corint în 338 î.e.n. o adunare pan-elenică, la care au fost prezentate toate statele grecești în afară de Sparta. La adunare s-a proclamat încetarea războiului unei păci generale.

În Grecia corespondența diplomatică își are începuturile deasemeni în antichiate. O astfel de corespondență este acea purtată de Filip al-II-lea al Macedoniei către poporul atenian. Actele diplomatice de o deosebită importanță sunt și rapoartele secrete ale împuternicirilor, există practica prezentării de către solii, la întoarcerea din misiune a unor rapoarte către suveran. În antichitate s-a format nu numai o practică ci și o concepție diplomatică, o gândire asupra normelor și regulilor diplomației. Unul dintre cele mai interesante documente în acest sens este ccea ce cunoaștem astăzi sub denumirea de Legile lui Manu, care era considerat părintele arienilor. Aceasta conține un cod alcătuit din diferite decizii în legătură cu politica, cu dreptul, comerțul internațional și arta militară. Esența acestor învățături este ca o arta diplomatică constă în priceperea de a preântâmpina razboiul și de a întări pacea.

În antichitate apar și primii germeni ai dreptului internațional. La romani s-a înstituit de exemplu dreptul popoarelor, care reglementa relațiile dintre romani și străini, cuprinzând o serie de principii referitoare la relații internaționale.

În unele state antice, cu deosebire la romani, existau norme și reglementări bine stabilite cu privire la activitățile diplomatice, deasemenea soliilor și misiunilor lor, răspunderea acestora față de Senat. În evul mediu (476-1456) diplomația a fost instrument realizării politicilor statelor fudale. Bilanțul care părăsise tradițiile diplomatice ale Imperiului Roman, a exercitat o influiență considerabilă asupra diplomației tinerelor "state barbare". Prin activitatea diplomatică a evului mediu se urmărea în special reglementarea litigiilor și conflictelor dintre suveranii statelor și principatelor medievale. Un rol aparte a devenit în diplomația evului mediu bisericii catolice.

O etapă nouă apare în istoria diplomației odată cu formarea marilor monarhii absolute- Franța, Anglia, Spania, Rusia. Diplomația devine tot mai mult un domeniu special în activitatea statului. În evul mediu, soliile nu erau înstituții permanente, ci erau determinate de diferite evenimente sau imprejurări speciale, durata lor depinzând de importanța mai mare sau mai mică a problemelor pe care urmau să le rezolve. În secolul al- XIII-lea ele nu durau mai mult de trei-patru luni. Odată cu consolidarea relațiilor diplomatice, durata acestora a început să se prelungească. Spre sfârșitul evului mediu existau nu numai solii cu misiuni temporare, ci și permanente pe perioade de luni, și chiar ani.

În ulima parte a evului mediu, un rol deosebit în istoria diplomației l-au avut orașele italiene. Necesitatea reglementării relațiilor lor externe (având în vedere rolul lor în comerțul înternațional) a dat naștere unei diplomații abile și rafinate, care a împrumutat multe trasături din orient, în special din Bizant. La rândul ei, diplomația orașelor italiene au înfluențat foarte mult practica diplomatică a monarhiilor absolute ce se formau în Europa. Printre acestea, orașele Veneția, Genova Florența și Pisa au fost cele mai reprezentative.

Epoca modernă (1453-1789) apar și se dezvoltă forme de diplomație specifice statelor naționale centralizate și a monarhiilor absolute.

Conținutul principal al activității diplomatice desfășurate de statele europene în această perioadă a fost lupta pentru supremația comercială și politică. În această luptă au triumfat de regula țările care au pornit mai devreme pe calea dezvoltării economice și progresului social. Apar totodată noi noțiuni politico-diplomatice ca: echilibru politic, granițe naturale a unui stat, dreptul declarării razboiului și încheierii păcii, libertatea mărilor, înviolabilitatea acordurilor înternaționale etc. Acum se pun și bazele dreptului întenațional. Este de asemeni perioada în care reprezentanțele diplomatice permanente au luat o extindere globală. Limba franceză devine limba oficială, unanim acceptată în relațiile diplomatice între toate statele lumii, ea luând locul limbii latine. Ceremonialul diplomatic devine mai riguros reglementat.

Politologii secolelor al-XVI-lea și al-XVII-lea (Machiavelli în Italia, Bodin în Franța, Grotius în Olanda, și Hobbes în Anglia), au dezvoltat ideia de stat ca principiu suprem. Slujirea întereselor statului a fost proclamată ca obiectiv principal al politicii și diplomației.

Se poate spune ca secolul al-XVI-lea a fost perioada constituirii organelor diplomatice care deserveau politica externă a statelor. Instituția reprezentantelor diplomatice permanente capată bază tot mai trainică.

În ceremonialul diplomatic se stabilesc reguli precise încă din secolul al-XVI-lea se fac deosebire între: trimiși, agent obișnuit sau ambasator. Nu toți suveranii aveau dreptul să trimită ambasadori. (Ex. la curtea lui Carol al -V-lea, împăratul sfântului imperiu Roman existau doar: nunțiu papal, ambasadorul regelui Franței , ambasadorul fratelui lui Ferdinand (regele Romei) și ambasadorul Veneției.

Statele mai puternice și suveranii lor au încercat sa-și marcheze prestigiul prin rangul ambasadorilor acreditați. Ei au început să-i denumească pe aceștia ambasadori extraordinari.. Din secolul al-XVII-lea acest obicei a luat o largă raspândire.

In secolele al-XV-lea și al-XVI-lea, s-a conturat și stilul diplomatic.

Paralel cu reprezentanțele diplomatice permanente, în epoca modernă au continuat să fie folosite și misiunile speciale, trimise în cazuri deosebit de importante, ca ducerea de tratative între guverne, urcarea pe tron a unui nou suveran etc.

Unii cercetători împart istoria relațiilor înternaționale și a diplomatiei în secolele XVI-XVII în trei perioade :

cea a preponderentei spaniole (secolul al-XVI-lea), caracterizată prin rivalități între Spania și Franța, dar și între Spania și ,

cea a preponderenței franceze, a carei punct culminant este pacea de la Westfalia 1648, în care au predominat rivalitățile dintre Franța și Olanda,

cea a rivalităților dintre Franța și care au durat aproape întreg secolul al-XVIII-lea.

În perioada contemporană (din 1789 și până în prezent) diplomația se afirmă ca un puternic mijloc de reglementare și promovare a relațiilor înternaționale.

O caracteristică esențială a acestei perioade este proclamarea în relațiile înternaționale a principiului suveranității națiunilor. Plecând de la acest principiu o direcție fundamentală a activității diplomatice de-a lungul secolelor XIX-XX fost unificarea națională a statelor divizate în evul mediu, și eliberarea națională a popoarelor din Europa, America Latină, Africa, Asia etc. Ucest uriaș proces de transformări istorice a necesitat o diplomație esfervescentă. Totadată diplomația secolului XX este pentru marile puteri un înstrument de împărțire și reîmpărțire a sferelor de înfluență. In secolul al-XIX-lea a luat amploare diplomația derulată prin congrese și conferinte înternaționale, care a atins apogeul în secolul XX. Odată cu creierea unor înstituții înternaționale cum ar fi Liga Națunilor a aparut o noua diplomație și anume diplomația oganizațiilor înternaționale. Diplomația economică câștigă o pondere crescândă în cadrul activităților diplomatice, la acesta participând în prezent toate statele lumii.

1.4.Formele actuale ale diplomației

Acțiunea diplomatică, în diversele ei forme, cuprinde practic toate domeniile relațiilor internaționale: politic, economic, social, cultural, științific, militar etc.

Diplomația se desfășoară nu numai în domenii diferite dar și în dicerse forme, ceea ce face posibilă casificarea diplomației după mai multe criterii:

După domeniul de activitate:

Diplomația politică prin care se urmărește promovarea intereselor politice ale unui stat (grup de state), în scopul garantării securității lui și apărării drepturilor fundamentale ale cetățenilor etc. În domeniul politic s-a detașat diplomația parlamentă- adică aceea desfășurată de către parlamentari. Ei pot acționa în numele propriului lor guvern sau în strînsă legătură cu acesta. Ei pot participa la analizarea situației de fapt dintr-o anumită țară, pot acționa pentru deblocarea unor negocieri (toate acestea fără angajamentul propriului guvern). Mai există și parlamentari interneționali care pot acționa fie individual (ca raportori ai unor comisii perlamentare), fie în grup (parlamentarii Adunării Parlamentare ai Consiliului Europei, ai Parlamentului European sau ai altor adunări parlamentare internaționale. În practica internațională regăsim o diplomație parlamentară internă (ex. Diplomația orientată către rezolvarea diferendelor dintre statele membre ale unei organizații), și o diplonație parlamentară externă (diplomație orientată catre rezolvarea problemelor externe ale unei organizații).

Diplomație economică care are în vedere reprezentarea intereselor economice ale unui stat dar și ale agenților economic din țara respectivă în strainătate. Are ca obiect ansamblul tuturor negocierilor economice, finalizate cu încheierea de tratate bilaterale sau multilaterale economice. Această diplomație îmbracă diferite forme: diplomația dezvoltării, diplomația resurselor, diplomația integrării mediului, diplomația mediului etc.

Diplomația culturală prin care se urmărește intărirea cooperării bi și multilaterale în domeniul culturii.

Diplomația științifică are în vedere întărirea cooperării în domeniul instituțiilor de cercetare din diferite zone ale lumii.

Diplomația militară ansamblul acțiunilor de cooperare legate de domeniul militar în scopul prevenirii războiului nuclear (diplomația atomică) etc.

Diplomația socială care urmărește stabilirea de relații, dialog și negociere între entitățile vieții internaționale.

După forma de reprezentare

Diplomație guvernamentală activitatea desfăsurată de unele persoane care, prin activitatea lor angajează statele în realizarea unor obiective de politică externă,

Diplomație integrată atunci când unele organisme și instituții internaționale, prin activitatea lor angajează din punct de vedere diplomatic atât instituția respectivă, cât și tările membre ale acesteia (Comisia Europeană a Uniunii Europene).

Diplomația neguvernamentală se desfășoare fără a angaja guvernele de anumiri reprezentanți ai unor instituții neguvernamentale (ex.ONU)

Diplomația personală desfășutrată de anumite persoane (politice), care pot determina apoi acțiuni pe linie guvernamentală. (ex. acestă diplomație este atribuită lui Stalin și Roosevelt).

După spațiul de desfășurare

Diplomație bilaterală care se desfășoară numai între două părți (țări).

Diplomație multilaterală cea desfășurată cu participarea unui numări mare de țări, în special prin conferințe, organisme organizații și progreme internaționale. La rândul ei acesta poate fi: o diploamție triunghiulară (SUA, URSS și China în anii 60), sau diplomație trilaterală care poate desemna acțiuni întreprinse de state din aceeași zonă geografică, posibil cu frontiere comune (ex triada România-Polonia-Ucraina).

După timpul de desfășurare

Diplomație permanentă desfășurată prin instituții cu caracter permanent (ex. Prin misiuni diplomațice, oficii consulare, organizații internaționale etc)

Diplomație ad-hoc care cuprinde activitățile diplomatice desfășurate temporar, prin trimiși speciali delegați la conferințele internaționale, misiuni speciale etc.

Din punct de vedere al transparenței

Diplomație deschisă, care permite opiniei publice să cunoască conținutul și modalitățile de desfășurare ale acțiunilor diplomatice.

Diplomația secretă sau confidențială în care negocierile și acțiunile diplomatice sunt desfășurate fără informarea opiniei publice

1.5.Rolul, esența si diplomația

În toate formele de organizare ale omenirii, diplomația a existat și va continua să fie una dintre cele mai importante discipline de promovare și realizare a politicii externe a statelor. Marile puteri ale lumii, toți marii șefi de stat au recurs la serviciile diplomației și ale diplomaților pentru atingerea scopurilor în cunoașterea obiectivelor politice declarate sau secrete ale aliaților sau dușmanilor precum și în elaborarea sau adaptarea propriilor orientări de politică externă, în scopul apărării intereselor proprii cu o eficiența sporită în mediul continental și mondial.

Diplomația definită ca „știință și artă“, ca „o profesiune distinctâ, de o complexitate deosebită“, implicând mânuirea cu inteligență a celor mai multe concepte elaborate de științele sociale și, îndeosebi, de știința dreptului și relațiilor internaționale (New Approaches to International Relations) -Morton A. Kaplan unul dintre cei mai reputați analiști ai relațiilor internaționale.

Nicolae Titulescu apreciază ca „diplomația sintetizează mai multe științe“, prin care „arta diplomaților le pune în operă în complexele tratative în care sunt angajați“.

Caracterul complex al acestei profesiuni rezultă din mandatul încredințat negociatorilor din cele mai vechi timpuri până astăzi. Diplomaților li s-a incredințat misiunea să negocieze tratate de pace sau de alianță, înțelegeri în probleme de însemnatate majoră pentru statele respective, conventii mutilaterale, in care interesele statelor trebuia sa fie cât mai bine reflectate.

Națiunile lumii au cunoscut momente de confruntare și colaborare, de bătălii militare și relații pașnice, de unitate și dezbinare. Rolul avut de diplomație și diplomații în aceste evoluții a fost acela de a tatona „terenul“ pentru încheierea armistițiilor și pentru încetarea ostilităților; pentru încheierea păcii și convenirea condițiilor menținerii și consolidării unor relații pașnice, după semnarea tratatelor de pace.

Complexitatea mandatului diplomatic și dificultățile – nu de puține ori greu de depășit – în finalizarea sa conferă diplomației „un statut distinct“, situând-o intre „cele mai complicate profesiuni“, atrăgea atenția cercetatorul britanic J.W. Burton în lucrarea sa de referință Systems, States, Diplomacy and Rules (Cambridge University Press, 1968).

Printre aspectele politice care au suscindat interesul față de această zonă se numără și rolul jucat de diplomație în planul politicii externe. Se poate porni de la o sumă de concepte și principii ferme ale politici interne și externe constând în preluarea inițiativelor și angajarea totală în abordarea intereselor externe precum și efortul jucat fără ezitare pe arena politică a lumii cu scopul de exprima interesele statului. Delimitarea acestei trasături poate fi facută după zonele de interes prin îndepărtarea axelelor disptelor zonale, conformarea față de prevederile legale internațonale, nerecurgerea la forța în reglementarea conflictelor,contribuția exprimată pentru înlăturarea divergențelor pe plan zonal și internațional.

În baza acestor concepte s-a format treptat nuanțe specifice ale desfășurării și derulării actelor diplomatice, existența sa fiind ca o garanție de natură socială de exprimare la nivel internațional al formelor și intereselor entitaților statale.

Amatorismul și improvizația în sistemul diplomatic implică riscuri imense și pot avea consecințe de o gravitate deosebita.

Denumirea în funcții diplomatice a unor oameni a căror pregatire nu are nimic comun cu problematica existența în relațiile internaționale și nici o bună instruire va fi pus în situația să semneze acte prin care angajeaza statul, ale căror consecințe nu vor fi în masură să le inteleagă. Harta politică a lumii este o dimensiune dinamică în care s-au schimbat și se vor produce schimbări în multe privințe prin încheierea și desfacerea alianțelor, prin întocmirea și semnarea de noi acorduri și tratate, prin noi înțelegeri și noi forme de cooperare instituite, care nu de puține ori au fost încalcate sau modificate.

Prin respectarea fermă a regulilor și principiilor stabilității diplomația și actul diplomatic sunt coloana fundamentală pe care s-a sprijinit politica externă.

Charles Maurice de Talley Perigort( 1754-1838), unul dintre cei mai diplomați ai Franței și ai lumii, a jucat un rol important în conturarea și adoptarea hotărârilor Congresului de la Viena (814- 1815). Congresul de la Viena delimita crearea unor forme stabile și a unor reguli ce caracteriză diplomația cu privire la autonomia, caracterul și relațiile specifice ale clasei alcătuitoare descriind-o în două ipostaze deschisă și secretă. Diplomații au un rol activ în convorbirile diplomatice în cursul cărora sunt dezvoltate importante resuse ca potențial subiect în sugerarea soluțiilor, mod de conveniență al partenerilor și implicit al convergenței intereselor reprezentate.

Un accent deosebit se pune pe imunitatea diplomaților și protecția acestora factor ce crează un mediu de desfășurare cu caracter special deoarece ei îndeplinesc misiuni de maxim interes pentru statul cel reprezintă.

Deplina protecție și inviolabilitatea diplomațiilor servește încrederii reciproce și bunei conviețuiri a popoarelor ( De lingua latina, Cartea a IIIa, Nonis Marcelus ).

Rolul diplomației pe aria politică este o adaptare continuă la climatul și dezvoltarea societații umane. În zilele noastre interesul dominant îl constituie problematica economică ca formă evolutivă a confruntăriilor militare. Evoluția relațiilor comerciale în convenirea celor mai avantajoase tranzacții se arată ca o noua cale în crearea de noi monopoluri sau imperii ce pot schimba sau înclina axa lumii în favoarea lor.

CAPITOLUL II

Relatiile diplomatice

2.1.Relațiile și misiunile diplomatice

La începuturile sale, diplomația a avut un caracter ad-hoc ( temporar ) și intinerant. Aceste caractere ale diplomației s-au menținut, în Europa până în secolul al- XV-lea, când apar primele misiuni diplomatice permanente ale statelor. Ele au fost stabilite la Veneția la Constantinopol și la Roma. Pacea din Westfalia, din 1648, a determinat generalizarea misiunilor diplomatice permanente între statele din Europa.

Ludovic al -XIV-lea a folosit, prima dată reprezentante permanente ca formă de a purta și intreține dialogul politic permanent. Cu timpul reprezentantele externe ale statului nu numai că au devenit practice generale, dar s-au dezvoltat și diversificat ca forme și structuri, adaptându-se la sarcinile promovării diferitelor interese de stat în multe domeni multilaterale.

Relațiile diplomatice sunt o parte a relațiilor internationale. În cadrul relațiilor internaționale se stabilesc raporturi dintre cele mai variate între entitățile comunității. Astfel statele pot încheia alianțe politice, organizații economice sau militare, pot stabili relații consulare, pot încheia tratate, fiecare constituind un mod de existență a relațiilor internaționale. Alte subiecte de drept internațional cum sunt organizațiile întretin și ele relații fie între ele, fie cu diferitele state pentru diverse scopuri. Spre deosebire de aceste relații internaționale stabilite între subiectele dreptului internațional, relațiile internațional diplomatice au o caracteristica aparte, determinata de forma de exercitare a acestora si de scopul lor. Relațiile diplomatice se stabilesc în scopul asigurări condițiilor de intreținere a dialogului politic între subiectele dreptului internațional prin misiunule diplomatice permanente. Cadru legal ce dă împuternicire misiunilor diplomatice în stabilirea relațiilor diplomatice permanente îl dă Convenția de la Viena din anul 1961 care prevede în articolul 2 – stabilirea de relații diplomatice între state și trimiterea de misiuni diplomatice permanente care se face cu consimțământul mutual al statelor.

Părerea dominant este stabilirea relațiilor diplomatice este o procedura distinctă față de trimiterea de misiuni diplomatice. Fiecare instituție fiind supuse unei reguli specifice, deși la baza lor stă consimțământul reciproc al statelor.

Regulili privitoare la stabilirea relațiilor diplomatice nu sunt detaliate în Convenția de la Viena. Totuși practica statelor, normele juritice, care guvernează relațiile dintre state, sunt bine conturate pentru diferențierea procedurii stabiliri relațiilor diplomatice de cea a trimiteri unei misiuni diplomatice.

Conform articolului 74 din Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor din 1979 “ Ruperea relațiilor diplomatice între două sau mai multe state nu impiedică încheierea tratatelor între ele “ și deci face posibil că legăturile prin tratate sa stabilească relații juridice permanente în diverse domeni, altele decât cele ce privesc relațiile diplomatice ale statelor în cauza. Articolul 7 al convenției specifică cu referire la misiunile speciale, existența relațiilor diplomatice sau consulare nu este necesară pentru trimiterea sau primirea de misiuni speciale.

Tot astfel se stabilește în articolul 20 paragraf 2 – al Convenției de la Viena – Nu se antrenează prin ea însăși, încetarea unei misiuni special existente în momentul ruperii relațiilor misiunilor permanente.

Pentru stabilirea relațiilor diplomatice sunt necesare trei condiții primordiale.

– Consimțământul mutual al statelor:

Consimtământul mutual al statelor poate fi exprimat printr-un tratat, în mod expres, prin care părțile convin asupra stabiliri relațiilor diplomatice ceea ce înseamnă un accord de recunoaștere reciprocă. Stabilirea relațiilor diplomatice nu este obligatorie. Motiv pentru care exprimarea este bazată pe principiul suveranității statelor.

– Subiectele între care se stabilesc relațiile diplomatice ce trebuie să aibe personalitate juridică internațională.

În cadrul unor comunități juridice internaționale, care au capcitatea de a de a avea drepturi și obligații internaționale, care nu sunt identice pentru toți participanții la comunitate. Astfel doctrina a facut diferențe asupra subiectelor de drept internațional și persoanelor de drept internațional. Subiectele de drept internațional sunt definite ca entități juridice care beneficiază de drepturi restrâns și obligații, pe când persoanele internaționale sunt entități care au o componență generală. Statul de drept internațional care poseda capacitatea de a-și asuma totalitatea obligațiilor de a beneficia de toate drepturile.

Convenția de la Montevideo din 1933 prevede că un stat poate fi persoană internațională dacă îndeplinește urmatoarele condiții: Are o populație permanent, un teritoriu determinat, un guvern, capacitatea de a intra în relații cu alte state. Dar nu numai statul poate fi persoană internaționala. Pot avea drept de legistlație active și pasiv și națiunile care luptă pentru independență, daca și-au creat organe proprii, exercita funcții de putere public și controlează un teritoriu determinat. În această categorie intră insurgentii, care, recunoscuți internațional, pot deveni subiecte ale relațiilor internaționale. Asa este cazul organizațiilor pentru eliberare care iși exercita funcții politice în numele poporului pe care îl reprezintă și care intreține relații diplomatice cu mai multe state. Unele subiecte de drept internațional prezintă caracteristici speciale cu privire la misiunile diplomatice pe care le trimit. Exemplu Statul Papal, Ordinul de la Malta și Comitetul Internațional de Cruce Roșie.

– Statele trebuie să se fi recunoscut reciproc.

Pentru stabilirea relațiilor diplomatice este necesară condiția ca statele să se recunoască reciproc, întelegând prin recunoașterea actul juritic intern de care se leagă anumite efecte juritice internaționale. Exista teorii cu privire la consecințele recunoașterii internaționale, care susțin caracterul constitutiv, al cunoașterii în sensul că el ar avea efectul de a atribui statelor personalitatea juritică. Pe altă parte denumită teoria declarativă, considera, că obiectul recunoasterii este constatarea existentei unui stat. Subliniem faptul ca recunoașterea este o condiție prealabilă a stării relațiilor între state, în sensul ca aceasta face ca statele să devină subiecte ale relațiilor internaționale.

Recunoașterea unui stat poate fi dictat de considerente politice ca fiind un act unilateral, ea nu poate duce la stabilirea relațiilor diplomatice care este un act juridic bilateral. Pe de altă parte, exista posibilitatea ca un stat sa fie recunoscut, dar datorită poziției guvernului acestuia, sa nu se dorească dezvoltarea relațiilor cu acesta. Prin urmare o separare între actul juritic al recunoașterii și stabilirea sau încetarea relațiilor diplomatice.

2.2.Relațiile diplomatice in viața internațională

Relațiile diplomatice constituie cadrul optim de desfășurare a raporturilor de cooperare dintre țări independente și suverane.

Relațiile diplomatice pot fi definite ca fiind “o calitate specială de raporturi între state de o calitate superioară și de o importanță deosebită. Aceste relații interstatale au o notă distinctă dată de subiecți, obiectul și finalitatea pe care acestea o au”.

Existența relațiilor diplomatice dintre țări este reprezentativă în a exprima calitatea raporturilor dintre acestea. Relațiile diplomatice presupun: recunoașterea reciprocă a statelor care au stabilit astfel de relații.. Cu cât un stat are relații diplomatice cu mai multe state, cu atât se bucură de o recunoștere internațională mai largă. Lipsa de relații diplomatice poate fi interpretată ca incapacitatea a unui stat de a-și îndeplini obligațiile de subiect de drept internațional.

2.3.Forme de reprezentare externă a statelor

Misiunile diplomatice sunt forme instituționalizate care se folosesc de către state ca subiecte drept internațional pentru a asigura între ele fie permanentă relațiilor diplomatice, caz în care se trimit misiuni diplomatice permanente, fie comunicarea între ele pe una sau mai multe probleme de interes reciproc, caz în care sunt utilizate misiuni diplomatice temporare.

Instituțiile care asigură permanenta relațiilor dintre state, ca subiect de drept internațional, sunt misiunile diplomatice permanente. Acestea au regimul stabilit prin Convenția de la Viena din 1961. Sunt misiuni diplomatice permanente intre state: ambasadele, legațiile, nuntiaturile, internuntiaturile apostolice, înaltele comisariate și înalti reprezentanți. Statele pot intreține relații diplomatice și cu organizatiile internaționale, ca subiecte derivate de drept internațional, daca acestea sunt organizații interguvernamentale.

Reprezentantele statelor pe lângă organizațiile internaționale sunt numite misiuni permanente, iar regimul acestora este stabilit de Convenția relativă a relațiilor statelor cu organizațiile Internaționale din 1975. La rândul lor, organizațiile internaționale interguvernamentale pot trimite misiuni permanente atât pe lângă statele care nu sunt membre ale organizațiilor respective, cât și pe lângă alte organizații internaționale. Este cazul U.E. care are misiuni la Washington și Tokyo. Tipul, rangul, sediul, funcțiile și statutul acestor misiuni sunt convenite între organizație și statul de resedință.

Misiunile diplomatice temporare pot fi trimise de ambele categorii de subiecte ale relatiilor internaționale, state sau organizații internaționale interguvernamentale. Misiunile diplomatice temporare organizate de state pentru dialogul între ele se numesc misiuni speciale și sunt reglementate de Convenția asupra misiunilor speciale, deschisă pentru semnare la 16.12. 1969 la New York, după ce a fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U.

Misiunile diplomatice ale statelor trimise cu caracter temporar, la lucrările organizațiilor internaționale interguvernamentale, cum ar fi, de exemplu, la sesiunile Adunării Generale a O.N.U. sau la conferințele organizate de o organizație aflată sub auspiciile acesteia, se numesc delegații. Aceste misiuni diplomatice cu caracter temporar sunt supuse în statul gazdă a organizatiilor internaționale regimului reciprocității.

Regimul lor depinde de componența delegațiilor: dacă șeful de stat conduce delegația el se bucură de un regim special evident mai mare decât dacă șeful delegației ar fi un inalt funcționar de stat; ele nu se încadrează în convenția cu privire la misiunile speciale, iar cutuma este în curs de formare, întrucât practica folosirii delegațiilor este de origine recenta. Misiunile speciale ale statelor, organizate într-un stat terț, sunt considerate de acesta ca fiind vizite stat.

Organizațiile internaționale pot trimite misiuni temporare în special in cadrul diplomatiei preventive. Astfel Națiunile Unite au folosit adesea misiuni ternporare care au fost îndeplinite de Secretarul General al O.N.U. sau din însărcinarea acestuia. Astfel, în anul 1954, Adunarea Generala a O.N.U. a încredințat misiunea Secretarului General al O.N.U. de a negocia la Beijing situația prizonierilor din războiul din Coreea. Consiliul de Securitate a încredințat, de asemenea, misiunea Secretarului General al O.N.U. să negocieze la Teheran situația diplomaților americani, reținuți ostatici în anul 1980. La randul sau, Secretarul General a încredințat misiuni de mediere în crizele din Iordania (1958), din Republica Dominicană (1965), în conflictul indo-pakistanez (1966), în Cipru și Orientul Mijlociu (1967), în Guineea Ecuatorială (1969), în Timorul de Est (1976). Misiunile acestea, fie că sunt recomandate de Adunarea Generală a O.N.U., dispuse de Consiliul de Securitate sau trimise de Secretarul General al O.N.U., trebuie să aibă consimțământul statului de resedinta chiar dacă acesta este res inter alia pars. Misiunile specializate sunt soluții practice ale ambelor subiecte de drept international – deci ale statelor sau organizațiilor internaționale – de a rezolva o sarcinä specială, specifică sau pentru îndeplinirea unei anumite misiuni. Ele pot fi definite ca misiurti temporare care durează în timp, cum ar spune Adolfo Maresca. Misiunile specializate nu se bazează pe reciprocitate, deși au ca scop de a rezolva un interes comun; ele pot fi stabilite numai de o singură parte pentru a rezolva probleme în domeniul economic, cultural sau chiar militar. Cele mai frecvente sunt însă misiunile economice.

Desi misiunile specializate se pot studia numai de la caz la caz, câteva reguli comune se pot reține:

Stabilirea unei misiuni de ajutor sau asistență trebuie sä aibă în prealabil un acord de cooperare sau de asistențä între statul trimițător și statul de reședință.

Deși se bazează pe principiul egalității și independenței statelor, acordul de stabilire a misiunilor specializate reflectă o inegalitate a părților, cel puțin economică, pe care contractanții o recunosc.

De regulă, contribuțiíle statelor care încheie acorduri de asistență în vederea dezvoltării sunt inegale, întrucât statul mai bogat acordă credite nerambursabile sau know-how cărora statul primitor este obligat să le dea o destinație convenita Misiunea specializatä are rolul de a sprijini realizarea sarcinilor de această natură, așa cum au fost convenite de statul trimițător în favoarea statului primitor. În anul 1971 Adunarea Generala a O.N.U. a împartit tarile lumii a III-a în două categorii, dupa nivelul dezvoltării economice LLDC (Least Developed Countries) și MSAC (Most Seriously Affected Countries).

Teoretic, toate statele dezvoltate pot trimite misiuni specializate, cele mai cunoscute misiuni sunt câteva:

– Misiunile franceze de cooperare, care, de regulă, sunt încadrate în cadrul misiunii diplomatice permanente a Franței. Statul de resedinta se obligă să garanteze accesul și legätura misiunii &anceze de cooperare cu organele sale autorizate sä implementeze

programul de asistență.

– Misiunile americane de asistență funcționează în cadrul Programului administrat de Agenția de Dezvoltare Internaționalä (US-AID); Agenția are reprezentanți în cadrul ambasadelor S.U.A.

– Organizatiile internaționale pentru asistentă și de misiuni de asistență.

Asistența acordată de organizațiile internaționale se referă, în principal, la ajutor economic și ąsistență tehnicä, spre deosebire de asistența acordată de state, care poate fi și în alte domenii; asistența organizațiilor internaționale este funcțională, în sensul că este determinată de însăși competența limitată a organizației Cea mai reprezentativă organizatie economica internațională este PNUD (Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare) a fostcreat în anul 1965), care face parte din agențiile specializate ale O.N.U, și este coordonată de Consiliul Economic și Social (ECOSOC). În baza unui acord cadru, denumit Standard Basic Agreement with Governments, PNUD poate trimite misiuni permanente, conduse de un reprezentant rezident, care are misiunea de a fi principalul cadru de legătură între guvernul respectiv și Program. În România funcționează un reprezentant rezident al PNUD. În prezent PNUD este reprezentat în peste 115 state. Stabilirea misiunii se face prin acord între PNUD și statul rezident.

Uniunea Europeana întreține relații cu statele membre, cum o să examinăm mai departe; cu România aceste relații s-au stabilit prin declarația din 7 ianuarie 1990 și trimiterea prirnei reprezentanțe permanente la Bruxelles, pe 14 aprilie 1990. U.E. a deschis o delegație permanentă Ia Bucuresti în iunie 1993.

Uniunea Europeana administrează Fondul European de Dezvoltare (EDF) Pentru sprijinirea economiilor în tranziție, s-a creat Fondul PHARE de asistență, nerambursabil, deschis și pentru România în anul 1991., iar delegații perrnanenți ai Comisiei Europene au dublă funcțiune: să reprezinte puterea administrativă a U.E., care este Comisia Europeană și să supravegheze utilizarea fondurilor, Rind plasați sub o dublă autoritate. Acești reprezentanți au fost nurniți, prima dată de fosta Piața Comună (CEE), care a încheiat, la Lorné (Togo), mai multe convenții cu 46 țäri in curs de dezvoltare din Africa, Zona Caraibelor și a Pacificului (ACP) începând cu anul 1975, renuvelate de mai multe or În anul 1984, prin Convenția denuniită Lomé III, s-a stabilit dreptul CEE de a fi reprezentatä în fiecare țară a ACP sau regional, prin delegați acceptați de statele respective. Acești delegați au sarcina de a urmări, în fiecare țară din ACP, parte la Convenție, felul de administrare a resurselor Fondului European de Dezvoltare.

Reprezentanți rezidenți au și Fondul Monetar International, Banca Europeană pentru Reconstructie și Dezvoltare etc.

2.4. Dezvoltarea relațiilor diplomatice

Relațiile diplomatice constituie un proces în care stabilirea lor este doar începutul. Acordul de stabilire a relațiilor diplomatice este un acord cadru, în baza căruia procesul se dezvoltă în continuare. Concomitent sau ulterior stabilirii relațiilor diplomatice statele pot începe să-și deschidă misiuni diplomatice. Când relațiile diplomatice iau amploare, cele două state pot veni în înfințarea de birouri și în alte localități, decât aceea în care se află sediul misiunii diplomatice. De asemenea cele două țări își pot acorda reciproc mai multe imunități și privilegii decât cele stipulate prin Convenția de la Viena.

Cea mai profundă dezvoltare a relațiilor diplomatice se realizează prin înmulțirea și lărgirea funcțiilor diplomației. Se extind acțiunile de reprezentare, se amplifică negocierile, se adâncește colaborarea, guvernele se informează reciproc mai mult, interesele cetățenilor și ale statului se protejează tot mai bine, cooperarea pe plan internațional se întărește.

Relațiile diplomatice cunosc de asemeni o largă dezvoltare și prin inmulțirea subiecților de drept internațional, prin afirmarea independenței și suveranității popoarelor.

La fel de importantă este și dezvoltarea relațiilor diplomatice prin intermediul organismelor și organizațiilor internaționale. ONU și instituțiile specializate capătă noi membri. Se dezvoltă relațiile diplomatice în cadrul OSCE și se extinde diplomația prin organisme de cooperare regională.

2.5. Încetarea relatiilor diplomatice

Odată începute relațiile diplomatice au o existență continuă în perspectiva procesului de dezvoltare. În practică însă relațiile diplomatice pot și să inceteze. Spre deosebire de stabilirea relațiilor diplomatice , care este rezultatul a două voințe politice puse de acord, încetarea relațiilor diplomatice este rezultatul voinței politice unilaterale, ea nu se realizează prin acord între state.

Încetarea relațiilor diplomatice poate fi :

– încetarea temporară / suspendarea. Suspendarea relațiilor diplomatice este o procedură provizorie având la bază o lipsă a motivației politice de a întreține un dialog. Acest interes poate să dispară unilateral în cazul în care într-un stat apar schimbări fundamentale atipice sau noi forme de guvernare ce au nevoie de recunoaștere. Relațiile diplomatice se stabilesc între state, dar se realizează prin intermediul guvernelor liantul fiind obiectivele commune. De aceea, practica unor state de a considera ca fiind necesară recunoașterea formală a unui guvern constituit altfel decât pe baza transferului legal al relațiilor diplomatice și înființarea de misiuni diplomatice permanente. În acest caz ambasadori deja numiți anterior trebuie să prezinte scrisorile de acreditare și să primească agrementul de la noul guvern. Se consideră în perioada dintre apariția noilor forme de regimuri politice sau guvernare și până la recunoașterea acestora o suspendare formală (temporară) a relațiilor diplomatice.

– încetarea definitivă, când avem situația de rupere a relațiilor diplomatice. Procedura ruperii relațiilor diplomatice este stabilită de doctrină ; institutia este doar menționată în art. 45 al Convenției de la Viena din anul 1961, care prevede numai coconsecințele care urmează în cazul ruperi relațiilor diplomatice definitive sau temporare. Convenția de la Viena din anul 1969 cu privire la tratate stabilește, în art. 63, de asemenea consecințe ale acestui act. Dreptul internațional nu stabilește nici condițiile și nici temeiul pentru care un stat poate rupe legăturile diplomatice. Carta ONU la articolul 41, pe baza căruia se recomandă ruperea colectivă a relațiilor diplomatice cu un stat, pentru rațiuni de securitate, este norma juritică care prevede însă o sancțiune. Ruperea relațiilor diplomatice poate însă avea temeiuri variate, dat de dreptul internațional prin recunoașterea dreptului fiecărui stat de a decide suveran acest lucru.

Ruperea relațiilor diplomatice este, de regulă, un act unilateral unilateral cu efecte bilaterale, în sensul că dacă un subiect al relațiilor internaționale decide ruperea relațiilor, ambele state trebuie să-și retragă misiunile diplomatice, dar nu este exclusă nici varianta bilaterala în care statele convin bilateral ruperea relațiilor.

“Războilul este în afara legii“ considera Philipe Charer și se considera că acestea intrerup relațiile diplomatice, căci statele trebuie să fie intotdeauna pașnice, dacă întrețin raporturi diplomatice. Însă în practică statele au o atitudine mai flexibilă. Razboiul fără declarație nu duce automat la ruperea relațiilor diplomatice menținând relațiile. Declarația de război este dimpotrivă socotit ca un mod de exprimare a voinței unilaterale a unui stat de a rupe relațiile diplomatice.

Voința de rupere a relațiilor diplomatice nu este considerată suficient experimentată dacă sunt declanșate ostiliăți militare, fenomen care nu poate duce la concluzia că statele devin în întregime ostile și care în unele situații poate fi interpretat că se limitează numai la rezolvarea unui diferend anume. Războiul nu are influențe nici asupra relațiilor diplomatice în cazul în care părțile negociază un armistitiu. Armistițiu poate fi considerat o restabilire a relațiilor diplomatice, deși starea de război continuă. Pot înceta relațiile diplomatice pe baza unei declarații de război, fără ca ostilitățile să înceapă sau să-i urmeze. Istoria ne arată prin ruperea relațiilor cu puterile Axei 1939 – 1945 ca această declarație de război nu este necesară.

CAPITOLUL III

Diplomatia economică

3.1.Rolul diplomației economice in economia externă

Diplomația economică reprezintă funcția de politică externă care face legătura între demersurile politicii externe și bunăstarea economică a cetățenilor unei tări. Aceasta, are ca obiectiv utilizarea tuturor instrumentelor de politică externă pentru promovarea intereselor economice ale tuturor întreprinzatorilor români și în aceași măsură a statului român. Diplomația economică reprezintă cadrul eficient de cooperare institutională, în vederea realizării demersurilor legate de promovarea obiectivelor economice ale României în străinătate.

În cadrul Ministerului de Afaceri Externe funcționeaza Direcția de Diplomație Economică, care este interfața între reprezentăntele diplomatice ale României în străinătate, mediul de afaceri și alte instituții cu atribuții pe plan economic. În cadrul acesteia, principalele obiective: promovarea intereselor economice românești în străinătate, cooperarea cu organizații economice internaționale, cooperarea interinstituțională pe linie economică și oferirea unor expertize economice în cadrul MAE.

Prin promovarea intereselor economice românesti, vreau să specific urmatoarele acțiuni: “lobby pentru facilitarea expansiunii firmelor românesti în străinătate, medierea informațiilor și a contactelor necesare pentru oamenii de afaceri români, facilitarea dialoguilui între oamenii de afaceri români și misiunile diplomatice străine la București, organizarea de intâlniri cu reprezentanți ai mediului de afaceri pentru identificarea tipurilor de sprijin necesar, organizarea de seminarii, conferințe și alte reuniuni, elaborarea unei strategii, precum și a unui plan de acțiune în scopul promovării intereselor economice ale României și distribuirea de informații cu caracter economic pentru mediul de afaceri”.

O altă linie de acțiune a Direcției de Diplomație Economică este reprezentată de cooperarea cu organizații economice internaționale. Menționez în această direcție: coordonarea ansamblului activităților desfășurate de România pe lângă Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, promovarea intereselor românesti pe lângă organizații economice internaționale ( FMI, Grupul Băncii Mondiale, Banca Europeană pentru Reconstrucie și Dezvoltare), monitorizarea rapoartelor elaborate de diferite organizații economice internaționale, a calificativelor de țară și o latură activă cu rezultate eficiente a prezenței reprezentanților României pe lângă organizațiile cu caracter economic.

Despre cooperarea interinstituțională pe linie economică, specific între principalele acțiuni: perfectarea sistemului informațional economic între Direcția Diplomație Economică și mediul de afaceri, consolidarea relației interministeriale în vederea sprijinirii componenței de reprezentare economică externă, precum și participarea în cadrul comisiilor și grupurilor de lucru interministeriale pe probleme economice.

Diplomația economică presupune sprijinirea reprezentanților economici externi, pentru a face față mediului de afaceri și competitivității la nivel internațional. Astfel, activitatea personalului cu atribuții economice trimis în străinătate este organizată sub forma de Birou al consilierului economic în cadrul misiunilor diplomatice ale României în străinătate, sau Birouri Comerciale proprii în tări sau centre comerciale care prezintă interes pentru Romania. Specific faptul că atribuțiile și competentele personalului MEC din rețeaua de reprezentare externă sunt stabilite prin Hotărârea nr.738/03.07.2003, privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Comerțului și privesc activitățile specifice de diplomație economică, pe aspectele comerțului exterior, cooperare economică, investiții și de integrare economică europeană.

Abordez ca aspect important al diplomației economice problema extinderii companiilor românești în regiune și menționez că o țară nu este competitivă atâta timp cât nu este caracterizată de o economie deschisă, caracterizată prin creșterea ponderii exportului și importului în produsul intern brut. „Ea presupune o eliminare treptată a barierelor protecționiste, o liberalizare a întregii economii pentru a permite concurența internă și internațională. De asemenea, deschiderea unei economii se face odată cu impulsionarea fluxurilor de capital financiar, de capital fix, a fluxurilor bilaterale cu restul lumii de bunuri și servicii, odată cu promovarea schimburilor informaționale cu alte țări”.

Doar pe plan internațional, putem cunoaște performanța unei țări și rezultatele obținute în anumite domenii, iar marile nereusite au avut la baza dezvoltarea de sine, bazată pe resurse interne fără apelarea la oportunitățile oferite de restul lumii. O țară se poate integra în circuitele economice prin doi pași: statul respectiv se poate implica mai mult pe piața mondială și prin lupta pentru caștigarea unor segmente mai consistente de piață pentru produsele în exces. Pot preciza că, în ultimii ani , politicile guvernamentale ale Romaniei s-au axat doar pe cresterea atractivitatii prin crearea conditiilor de îmbunătățire a mediului de afaceri și pe promovarea exporturilor.

Un aspect important a fost total neglijat, acesta presupunând crearea condițiilor pentru dezvoltarea investițiilor românești în străinătate. Un exemplu important este acela ca în top 25 al companiilor multinaționale din Europa Centrala și de Sud-Est, România figura începând cu 1998 doar cu SNP Petrom, care ulterior a fost privatizată cu grupul austriac OMV. Prin acest exemplu sustin ipoteza enuntata mai sus, conform careia nivelul unei țări și al economiei acesteia se măsoara pe plan internațional și prin talia companiilor multinaționale cu capital autohton care iși desfășoara activitatea în alte țări. În concluzie, dacă România dorește să devină importantă pe plan internațional, ea trebuie să facă mari eforturi pentru ca acele companii autohtone să fie prezente cu filiale și în alte țări.

3.2.Funcțiile diplomației economice

În accepțiunea sa de activitate de purtare a raporturilor unui stat cu un alt stat sau grupuri de state, prin mijloace sau căi oficiale, diplomația indeplinește o multitudine de funcțiuni, care ar putea fi sintetizate după cum urmează:

Reprezentarea

Dreptul de reprezentare este inerent suveranității. Prin urmare numai statele suverane pot trimite agenți diplomatici care să le reprezinte în raporturile cu alte state sau cu alte instituții cu personalitate juridică internațională. Pierderea suveranității duce automat la pierderea dreptului de reprezentare. De altfel, încă Hugo Grotius releva ca numai titularii suveranității pot trimite soli, adică să se facă reprezentați, și ca ,,regii care au fost însă biruiți într-un război solemn, și li s-a răpit domnia, au pierdut, împreună cu celelalte prerogative ale acestuia, și dreptul de a trimite soli". Vechiul concept după care agenții diplomatici erau reprezentanții personali ai suveranului a fost în mare măsură depășit astăzi, atât de practica relațiilor intenaționale contemporane, cât și de evoluția științei politice. Astăzi, agenții diplomatici nu mai sunt identificați cu persoana fizică a guvernanților; ei reprezintă statele care i-au acreditat. Convenția de la Viena din 1961 privind relațiile diplomatice plasează pe primul loc între funcțiile unei misiuni diplomatice pe aceea de ,,a reprezenta statul acreditant în statul acreditar" (articolul 3, alinatul a). Acest lucru este firesc deoarece, atunci când statele întră în legături reciproce, asigurarea menținerii acestor legături, dezvoltarea unor relații normale, de colaborare, presupune în primul rând existența unor reprezentanți ai lor care trebuie să intre în interacțiune.

Ca principala funcție a misiunii, aceasta este încredințată în primul rând șefului de misiune, deși și alți agenți diplomatici pot îndeplini funcții de reprezentare. Dat fiind ca reprezentarea înseamna în practica substituirea celui care a dat mandatul de reprezentare, este evident că diplomația reclama oameni bine pregătiți, cu simț de responsabilitate și dăruire totală îndeplinirii instrucțiunilor primite.

Reprezentarea impune, de asemenea, respectarea unor reguli de ceremonial, norme de curtoazie și politețe, menite să asigure un cadru propice dialogului între reprezentanții statelor, ca și respectarea egalității în drepturi dintre state.

Aplicarea și înfăptuirea politicii externe a statului

Politica externă a unui stat este totalitatea obiectivelor și metodelor pe care guvernul acelui stat le elaborează în relațiile cu alte state, inclusiv atitudinea față de problemele internaționale. Diplomația are funcția de a servi aceste scopuri, metode și mijioace. Diplomația nu elaborează politica externă; ea este o tehnică sau un instrument de punere în practică a acestei politici.

O consecință a acestor axiome este ca aparatul diplomatic al unui stat – ministerul de externe, misiunile diplomatice – nu fixează scopurile politicii externe ale acelui stat. El este chemat ca, prin întreaga sa activitate, folosind instrumentele și specificul activității diplomatice, să realizeze și să pună în valoare politica externă a statului pe care îl reprezintă.

Protecția intereselor statului și ale cetățenilor săi

Și această funcție este expres definită în Convenția de la Viena din 1961, care, la articolul 3, aliniatul b, prevede funcția misiunii diplomatice de ,,a ocroti în statul acreditar interesele statului acreditant și ale cetățenilor săi, în limitele admise de Dreptul Internațional".

Protecția cetățenilor unui stat în străinătate a fost în mod tradițional considerată ca fiind o funcție a consulilor. Cu amalgamarea administrativă crescândă în tot mai multe state a serviciilor consulare cu cele diplomatice, această distincție rigidă se estompeaza din ce în ce mai mult.

De aceea, Convenția de la Viena privind relațiile diplomatice stabilește în mod explicit că o misiune diplomatică poate îndeplini și funcții consulare, care includ eliberarea de pașapoarte, înregistrări de nașteri, căsătorii și decese, alte funcții notariale, în limitele permise de legislația și practica statului acreditar.

În ceea ce privește protecția pe care diplomația este chemată să o asigure intereselor statului acreditant în statul acreditar, ea trebuie exercitată în termeni generali, urmărindu-se în principal aspecte privind:

• păstrarea bunului renume, a demnității și onoarei statului acreditant în statul acreditar;

• urmărirea îndeplinirii întocmai, cu buna credință, a înțelegerilor încheiate între statul acreditant și cel acreditar.

În această categorie de îndatoriri intră, spre exemplu, efectuarea de demersuri și proteste, dacă este cazul, atunci când se produc violări ale frontierei, spațiului aerian sau mării teritoriale din partea statului acreditar, pronunțarea de discursuri de către oficialități ori publicarea de cărți, emisiuni de radio sau televiziune, sau articole de presă susceptibile a fi atribuite unor oficialități, și care prin tonul lor violent, agresiv sau tendențios pot aduce prejudicii statului acreditant și relațiilor sale cu statul acreditar. Desigur, aici intervine puterea de discernământ a șefului misiunii diplomatice sau a agenților diplomatici, pentru a deosebi un act tendențios de actele de libera expresie a persoanelor, în condițiile libertății presei și a separării puterilor în statele democratice.

În ceea ce privește persoanele și bunurile lor, protecția diplomatică pornește de la temeiul că cetățenia este legătura care unește o persoană cu un stat anume, ceea ce generează obligații și drepturi reciproce, între care și acela de a pretinde protecția persoanei, atunci când aceasta se află în afara teritoriului tării sale.

Protecția diplomatică este acțiunea prin care un stat preia pe contul său o revendicare a unui cetățean al său și o prezintă ca pe propria sa revendicare unui alt stat, care ar amenința sau viola dreptul acelui cetățean iar acesta s-ar afla în imposibilitatea de a-și valorifica singur drepturile.

Protecția diplomatică a cetățenilor statului acreditant în statul acreditar trebuie să se execute în limitele admise de Dreptul Internațional. Principalele condiții ca această protecție să se poată executa sunt:

• actul impotriva căruia cetățeanul solicita protecție să aibă un caracter internațional ilicit;

• cetățeanul să nu aibă și cetățenia statului acreditar;

• cetățeanul să facă dovada că a epuizat toate posibilitățile oferite de legislația statului acreditar pentru a primi repararea daunelor care i-au fost provocate de actul împotriva căruia se plânge.

Motivele pentru care o persoană se poate afla pe teritoriul unui stat străin sunt multiple. În general, aceasta se datorește desfășurarii unor activități economice, comerciale, industriale, stiințifice, turistice, legături familiale etc. Indiferent de motiv, însă, ieșind de sub jurisdicția sa națională, din momentul în care intră pe teritoriul unui alt stat, un cetățean se supune jurisdicției acestui stat, beneficiind de toate drepturile fundamentale pe care acesta le recunoaște propriilor cetățeni, cu excepția drepturilor politice.

Acest regim de tratament este acceptat astăzi, practic, la scara universală. De aceea, eventualele discriminări în prejudiciul străinilor, cum ar fi violarea drepturilor lor, negarea accesului în justiție, daune care nu au primit reparațiile cuvenite s.a. înceteaza de a ține de jurisdicția internă a statului vizitat și intră în domeniul Dreptului Internațional, dând posibilitatea statului de origine să acționeze pentru restabilirea legalității.

Demersurile diplomatice pentru exercitarea protecției pot fi oficiale sau oficioase, adică neoficiale, in functie de modalitatea in care aceasta protectie se poate asigura cat mai eficient. Daca pe nici una din aceste căi nu se ajunge la o soluționare satisfăcătoare, ne aflăm în prezența unui diferend internațional între statul acreditar și cel acreditant, care se cere soluționat potrivit mijioacelor specifice de reglementare pe cale pasnică a diferendelor dintre state.

Uneori, protecția diplomatică a drepturilor cetățenilor a dat naștere la complicații internaționale, ceea ce a determinat consacrarea regulii, evocate mai sus, privind epuizarea de către persoana lezată a tuturor căilor de recurs interne, juridice și administrative, pe care legislația statului în care s-a produs lezarea le pune la dispoziția persoanelor fizice. Principiul, de origine cutumiara, a fost consacrat într-una din șentințele Curții Internaționale de Justiție. De asemenea, țările latino-americane au inclus o clauză în acest sens în Tratatul american pentru reglementarea pașnică a diferendelor, sau Pactul de la Bogota, din 30 aprilie 1948. Declarația Adunării Generale a ONU din 1982 privind reglementarea pe cale pașnică a diferendelor cuprinde și ea clauza epuizării căilor de recurs interne.

În condițiile de astăzi, recurgerea la protecția diplomatică a co-naționalilor devine din ce în ce mai puțin frecventă, datorită perfecționării legislației și avansului pe care statul de drept îl cunoaște în tot mai multe țări ale lumii.

Negocierea

Printre funcțiile misiunii diplomatice, Convenția de la Viena o prevede pe aceea de ,,a duce tratative cu guvernul statului acreditar" (articolul 3, aliniatui c).

Negocierea este poate una din cele mai importante funcții ale diplomației, în îndeplinirea menirii sale de a pune în practică politica externă. Dintre toate procedeele, negocierea este fără îndoială cea care se identifica cel mai mult cu diplomația, în așa măsură încât, adesea, un ,,bun negociator" este sinonim cu un ,,bun diplomat".

În esență, negocierea este confruntarea dintre voințele suverane cu scopul de a ajunge la un acord în problemele de interes comun, pe cale pașnică și pe calea compromisurilor de o parte și de alta. Unul din marii juriști români care s-au ocupat de teoria și metodologia negocierilor, distinge trei faze: • prima fază a pre-negocierilor, care începe prin stabilirea contactului între părți – o fază extrem de importantă în special în situațiile de tensiune n care părțile au suspendat orice raporturi între ele; în această fază între reprezentanții părților au loc întâlniri, discuții, schimburi de păreri, astfel încât părțile să ajungă să-și cunoască reciproc pozițiile;

• faza a doua a negocierilor propriu-zise – în care părțile se angajează efectiv în identificarea acordului în problemele care fac obiectul negocierii, care a fost precis stabilit; este faza în care ,,o acțiune politică se transformă într-un act de drept internațional;

• faza a treia a post-negocierilor – în care se discuta textul acordului care reglementează diferendul sau înțelegerea intervenită între părți în problema negociată.

Este o certa evoluție în conceptul de negociere, în raport cu cel enunțat de Machiavelli, pentru care obiectul negocierii era obținerea pe toate căile a avantajului maxim, fără a ține seama de prejudiciul pe care l-ar putea suferi cealaltă parte. De aici și faima proastă a diplomailor, care mai are și astăzi reverberatii, ca experți în arta inducerii în eroare, în ascunderea adevărului în fraze mesteșugite, oameni cu două fețe s.a.

Conceptul contemporan de negociere cuprinde elementul de tranzacție, de acomodare și salvgardare a intereselor ambelor părți, cu scopul de a se obține rezultate durabile. Rezultatele unei negocieri în care o parte profită de o poziție momentană mai puternică sau de o conjunctură favorabilă, pentru a impune acceptarea de către cealalta parte a unei anumite rezolvări, nesocotindu-i interese fundamentale, nu pot fi decșt precare. Este de asteptat ca la proxima ocazie care se va ivi, partea lezată să repună în discuție rezultatele negocierii. Ori, un asemenea tip de negocieri nu poate decât să conducă la instabilitate în relațiile internaționale.

Desigur, nu există o formulă pentru succesul negocierii, care să fie aplicabilă ca un panaceu negocierilor în general, data fiind varietatea extremă a subiectelor de negociere, ca și a părților care ntra în negociere. Maniera de negociere depinde în mare măsura de negociator; ea este eminamente personală și subiectivă. Cu toate acestea, un negociator trebuie să întrunească un număr de condiții esențiale pentru a încheia cu succes o negociere, între care:

• stăpânirea temeinica a subiectului negocierii, inclusiv a istoricului fiecărei probleme, prin studierea amanunțită a dosarului problemelor ce urmează a fi negociate;

• cunoașterea intențiilor profunde ale partenerului de negociere, pentru a putea distinge între pretexte și dificultăți reale ale acestuia, ca și informarea cât mai completă asupra personalității celui cu care se poartă negocierea – temperament, reacții previzibile, orizont cultural, argumente la care este sensibil s.a.;

• asigurarea unei documentări corespunzătoare, asupra tuturor aspectelor subiectului supus negocierii;

• asigurarea serviciilor unor consilieri și experți pentru diversele aspecte ale subiectului de negociere;

• prezentarea cu claritate a pozițiilor propriului guvern; apărarea lor cu fermitate, atunci când sunt în joc interese majore, și capacitatea de a discerne pozițiile susceptibile de compromis și concesii, pentru a veni în întâmpinarea aspirațiilor legitime ale celeilalte părți.

Rezultatele negocierii se consemnează, de regula, într-un document. Dacă negociatorii au împuternicirile necesare, el poate fi semnat pe loc, la încheierea negocierii. Dacă nu au asemenea împuterniciri, negociatorii pot conveni adoptarea ad referendum a documentului, adică sub rezerva aprobării lui de către fiecare dintre guverne.

Ar mai trebui facuă distincția între negocieri și discuții. Negocierile presupun un acord prealabil între părți de a căuta împreună soluția unei probleme date. Discuțiile diplomatice sunt doar un contact verbal, o confruntare de idei sau un schimb de păreri, care nu urmăresc neaparat realizarea unui acord.

Observarea și informarea

Această funcție a misiunii diplomatice este sintetizată de Convenția de la Viena din 1961 în următorii termeni: ,,a se informa prin toate mijioacele licite despre condițiile și evoluția evenimentelor din statul acreditar și a raporta cu privire la aceasta guvernului statului acreditant" (articolul 3, aliniatuild).

Pentru a putea contribui la dezvoltarea unor raporturi substanțiate între statul acreditant și cel acreditar, este extrem de important ca misiunea diplomatică să cunoască bine realitatea politică, socială și economică locală, să fie la curent cu proiectele de dezvoltare ale guvemului statului acreditar, precum și cu obiectivele și metodele sale de politică externa si, in general, sa identifice orice evolutii din statul acreditar care ar putea influența, în bine sau în rău, relațiile cu statul acreditant.

În lumina celor de mai sus, sursele de informare ale agenilor diplomatici sunt în principal:

• convorbiri cu oficialitățile statului acreditar, centrale și locale;

• vizite speciale în scopuri de informare, la Ministerul de Externe;

• urmărirea dezbaterilor parlamentare și a altor manifestări publice la care participă oficialități ale statului acreditar, în care acestea iau cuvântul sau iau parte la lucrări;

• știrile și comentariile din mijloacele de informare în masa din statul acreditar – agenii de presa, ziare, reviste, radio, televiziune;

• întâlniri cu colegii din corpul diplomatic, pentru schimburi de informații.

În statele democratice, sunt firești contactele agenților diplomatici și cu reprezentanții formațiunilor politice de opoziție, dat fiind ca acestea fie că au fost, fie pot venii oricând la guvenare, și, în consecință. sunt interesate în relațiile internaționale ale statului acreditar.

O îndatorire de bază a misiunii diplomatice în exercitarea funcției de observare și informare este aceea de a raporta informațiile obținute cu maximă obiectivitate, chiar dacă ele ar fi neplăcute pentru autoritățile statului acreditant, astfel încât să permită acestora evaluări asupra unor date reale. Dacă procedeele folosite pentru obținerea de informații sunt anormale, îndeosebi pentru date sensibile, cum ar fi cele cu caracter militar, activitatea începe să semene cu spionajul. Pentru o misiune diplomatică, o asemenea practică este ilegală și ilicită. Este însă adevărat că, în perioade internaționale mai tulburi, cum a fost perioada Războiului Rece, adeseori statele aflate în tabere opuse au folosit acoperirea diplomatică pentru agenții lor secreți, dat fiind că, în această postură, riscul pe care îl au agenții prinși este doar acela de a fi expulzați din statul acreditar.

Ceea ce nu este acceptabil în activitatea normală a exercitării funcțiilor diplomatice este culegerea clandestină de informații, inclusiv obținerea de informații de la agenți plătiți.

Protejarea relațiilor dintre state

Având ca obiectiv statornicirea unor relații prietenești între state, diplomația are, de asemenea, funcția de a aborda întotdeauna de o maniera pozitivă problemele care apar și de a înlătura dificultățile și obstacolele care survin în relațiile dintre două sau mai multe state.

Această funcție se poate realiza punându-se în valoare toate mijioacele specifice și avantajele pe care Dreptul Diplomatic le-a creat agenților diplomatici, care trebuie să colaboreze și să caute soluții chiar și atunci când statele lor se află pe poziții diametral opuse sau chiar pe picior. de război. Mai mult decât atât, diplomația poate juca un rol preventiv extrem de important, sesizând din timp evoluțiile care ar putea determina deteriorarea raporturilor dintre state și cautnd soluții care să aplaneze divergențele și neânțelegerile încă din faza lor incipientă.

Diplomația preventivă capătă astăzi un loc tot mai important în preocupările statelor, îndeosebi în cadrul structurilor multilaterale cum sunt Organizația Națiunilor Unite, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa, Uniunea Europeană și Alianța Atlanticului de Nord. Ea își propune ca, prin măsuri practice de bune oficii și mediere, că și prin încheierea unor acorduri între statele interesate să preîntâmpine evoluții care ar putea putea genera în confruntări militare.

3.3.Organele instituționale ale diplomației economice

Primirea sefilor de misiune

Misiunea diplomatică este rugată să comunice Ministerului Afacerilor Externe, în timp util, data sosirii, mijlocul de transport si punctul de intrare în România a noului sef de misiune pentru a fi întâmpinat conform uzantelor diplomatice.

La sosirea la post, sefii de misiune sunt salutati în Bucuresti, la gara sau aeroport, în numele ministrului afacerilor externe, de directorul Protocolului sau de adjunctul acestuia.

Dacă sosirea/plecarea sefului de misiune are loc în zilele de sambătă sau duminică, sărbatori sau alte zile în care oficial nu se lucrează precum si după orele 22.00 sau inainte de orele 08.00, acesta va fi salutat de un functionar al Directiei Protocol.

Vizitele protocolare ale sefilor de misiune la sosirea la post

După sosirea sa la Bucuresti, seful de misiune face o vizită directorului Protocolului Ministerului Afacerilor Externe, care îl informează asupra uzantelor locale privind ceremonia prezentării scrisorilor de acreditare si asupra regulilor de protocol care trebuie respectate de sefii misiunilor diplomatice în România.

Cu ocazia acestei vizite, seful de misiune solicita o audientă, în legătura cu prezentarea copiilor scrisorilor de acreditare, la ministrul afacerilor externe sau, în lipsa acestuia, la un secretar de stat. Ulterior, directorul Protocolului informează pe seful de misiune despre ziua si ora când va fi primit de ministrul afacerilor externe sau de secretarul de stat în vederea depunerii copiilor scrisorilor de acreditare.

Însărcinatul cu afaceri titular înmânează directorului Protocolului copia scrisorii de cabinet prin care este numit în aceasta functie si a celei de rechemare a predecesorului, în cazul că acesta nu a depus-o la plecare.

În ziua si ora fixate pentru audientă la ministrul afacerilor externe sau la secretarul de stat, seful de misiune este asteptat si prezentat ministrului de directorul Protocolului. Cu acest prilej, ministrul afacerilor externe sau secretarul de stat are o convorbire cu seful de misiune. Șeful de misiune înmânează ministrului afacerilor externe sau secretarului de stat copiile scrisorilor de acreditare si ale scrisorilor de rechemare a predecesorului său, în cazul în care acesta nu le-a depus la plecare. Directorul Protocolului informează pe seful de misiune de data si ora fixate pentru audienta la presedintele României în vederea prezentării scrisorilor de acreditare.

Șeful de misiune comunică în prealabil directorului Protocolului numele colaboratorilor săi cu grad diplomatic care urmează să-l însotească la ceremonia depunerii scrisorilor de acreditare; numărul acestora poate fi de 1-3 persoane.

Numirea unui însărcinat cu afaceri a.î., va fi comunicată ministrului afacerilor externe al tării acreditare printr-o scrisoare sau telegramă, de către ministrul afacerilor externe al tării acreditante.

Ceremonia prezentării scrisorilor de acreditare

În ziua fixată pentru depunerea scrisorilor de acreditare, directorul Direcției Protocol din Ministerul Afacerilor Externe sau adjunctul acestuia conduce pe ambasador de la resedinta/ ambasada la Palatul Cotroceni. Deplasarea ambasadorului la Palatul Cotroceni se va face cu un autoturism pus la dispoziție de Protocolul Presedinției. Colaboratorii care îl însotesc (1-3) se deplasează cu masini ale ambasadei. La intrarea în curtea Palatului Cotroceni, ambasadorul coboară din masina si este salutat de seful Protocolului Presedinției, care îl invita să treacă în revista garda militara de onoare. Această ceremonie se desfăsoară în acordurile Marsului de întâmpinare.

Ambasadorul se opreste în dreptul drapelului României si salută printr-o usoară înclinare a capului, după care continua trecerea în revista a gărzii. După trecerea în revista a gărzii militare de onoare, ambasadorul este invitat în masină, unde îl asteaptă directorul Directiei Protocol din Ministerul Afacerilor Externe. Odată ajunsi la Palat, ambasadorul si colaboratorii săi sunt condusi într-un salon de asteptare în care sunt arborate steagurile respectivei tări si al României.

Ambasadorul, însotit de directorul Directiei Protocol din Ministerul Afacerilor Externe, urmati de colaboratorii ambasadorului, intră în Sala Unirii si se opresc la 4-5 pasi in fata prședintelui României. Sunt prezenti ministrul afacerilor externe sau un secretar de stat si un consilier prezidential sau de stat.Directorul Protocolului din Ministerul Afacerilor Externe se adresează presedintelui României cu formula "Domnule presedinte, am onoarea să vă prezint pe Excelenta Sa, domnul ….., ambasadorul extraordinar si plenipotentiar al ….. în România". Ambasadorul îl saluta pe presedintele României printr-o usoară înclinare a capului si se adresează cu urmatoarele cuvinte:

"Domnule presedinte, permiteti-mi să vă înmânez scrisorile prin care presedintele ….., Domnul ….. mă acreditează în calitate de ambasador extraordinar si plenipotentiar al ….. în România, precum si scrisorile de rechemare a predecesorului meu".

Ambasadorul se apropie de presedinte pentru a-i înmâna scrisorile de acreditare, precum si scrisorile de rechemare a predecesorului său, dacă este cazul. Înmânarea se face cu ambele mâini de la o distanta de circa un metru.

După primirea scrisorilor, presedintele îi strânge mâna ambasadorului.

Presedintele prezintă ambasadorului persoanele oficiale romane care asista la ceremonie. La rândul său, ambasadorul prezintă presedintelui pe colaboratorii săi.

Presedintele îl invită pe ambasador pentru o fotografie oficiala lângă steagul României.

Presedintele are apoi o intrevedere, într-un salon contiguu – Biblioteca – cu noul ambasador. La intrevedere asista ministrul afacerilor externe/secretarul de stat, consilierul prezidential/de stat, seful Protocolului Presedintiei si colaboratorii ambasadorului. Directorul Protocolului Ministerului Afacerilor Externe se retrage într-un salon alăturat în asteptarea încheierii ceremoniei care dureazs circa 15 minute.

După terminarea convorbirii, marcata de oferirea unei cupe de sampanie, presedintele îsi ia ramas bun de la ambasador. Ambasadorul si colaboratorii săi ies din palat si se indreapta spre masini.

De aceasta dată, autoturismul oficial în care se află ambasadorul are arborat fanionul national al tării respective (pe aripa din fata dreapta).

Directorul Protocolului Ministerului Afacerilor Externe sau adjunctul acestuia conduce pe ambasador până la resedinta/cancelaria acestuia, unde se poate oferi o cupă de sampanie/cocktail restrans. Ținuta la ceremonia prezentării scrisorilor de acreditare este costum de culoare închisă, uniforma diplomatica sau costum national.

Ordinea de precădere a sefilor de misiune

Ordinea de precădere a sefilor de misiuni diplomatice va fi determinată, pentru ambasadori, de ziua si ora prezentării scrisorilor de acreditare presedintelui României, iar pentru însărcinatii cu afaceri a.i. de data notificării la MAE a asumării conducerii misiunii diplomatice;

Ziua si ora prezentării scrisorilor de acreditare de către ambasadori sunt stabilite în functie de ziua si ora prezentării copiilor scrisorilor de acreditare la ministrul afacerilor externe sau secretarul de stat; Ziua si ora prezentării copiilor scrisorilor de acreditare se stabilesc în functie de ziua si ora sosirii la Bucuresti;

Dacă în aceeasi zi si la aceeasi oră sosesc doi sau mai multi ambasadori – în acelasi avion sau navă maritimă – ordinea depunerii copiilor scrisorilor de acreditare va fi stabilită pe criterii alfabetice (denumirea tării) sau prin tragere la sorti.

Absenta sefului de misiune

În caz de plecare temporară din România, seful misiunii trimite o Notă Verbală Ministerului Afacerilor Externe – Directia Protocol – indicând numele colaboratorului care îl înlocuieste pe timpul absentei sale, în calitate de insărcinat cu afaceri .

De asemenea, seful misiunii notifica în scris Ministerului Afacerilor Externe – Directia Protocol – întoarcerea si reluarea functiilor sale;

În caz de plecare definitivă sau temporară din Romania a unui însărcinat cu afaceri, notificarea înlocuirii acestuia cu un alt însărcinat cu afaceri se face printr-o scrisoare sau telegramă adresată ministrului afacerilor externe al României de către ministrul afacerilor externe al țării respective.

Plecarea definitivă din a sefilor de misiune

La plecarea definitivă din Romania, scrisorile de rechemare pot fi depuse la Presedintele României fie personal de către sefii de misiune, fie de succesorii acestora, odată cu depunerea scrisorilor lor de acreditare;

Scrisorile de rechemare ale însărcinatilor cu afaceri titulari se depun ministrului afacerilor externe, fie de ei personal, fie de succesori, odată cu scrisorile lor de cabinet.

Șefii de misiune care părăsesc definitiv România sunt salutati la plecare, la gară sau la aeroport, de directorul Protocolului Ministerului Afacerilor Externe sau de adjunctul acestuia.

Dacă sosirea/plecarea sefului de misiune are loc în zilele de sâmbătă sau duminica, sărbatori sau alte zile în care oficial nu se lucrează precum si după orele 22.00 sau înainte de orele 08.00, acesta va fi salutat de un functionar al Directiei Protocol.

Plecarea definitivă a sefului de misiune se notifica de către respectiva misiune prin Nota Verbală în care se mentionează data plecării definitive, dorinta efectuării unor vizite de rămas bun (la presedintele tării, primul ministru si ministrul afacerilor externe) de a căror perfectare se ocupa Ministerul Afacerilor Externe – Directia Protocol.

La plecarea definitivă a unui ambasador/sef de misiune, un membru al conducerii Ministerului Afacerilor Externe (ministrul de externe sau un secretar de stat) oferă un dejun/dineu în onoarea respectivului sef de misiune.

Obligațiile protocolare ale soțiilor sefilor de misiune

După prezentarea scrisorilor de acreditare de către seful de misiune, sotia acestuia poate solicita o vizită protocolară de prezentare la sotia ministrului afacerilor externe.

Sotiile sefilor de misiune trimit cărti de vizită sotiilor personalitătilor române cărora sotii lor le-au făcut vizite protocolare de prezentare sau le-au trimis cărti de vizită.

Prezentarea scrisorilor de cabinet de către însărcinații cu afaceri titulari la ministrul afacerilor externe

În ziua si la ora fixate pentru depunerea scrisorii de cabinet, însărcinatul cu afaceri titular vine la Ministerul Afacerilor Externe unde este primit de directorul Protocolului caruia îi inmânează, într-o scurtă întrevedere, copia scrisorii de cabinet. Imediat după aceasta întrevedere, directorul Protocolului îl conduce la cabinetul ministrului/secretarului de stat.

Însărcinatul cu afaceri titular înmânează ministrului afacerilor externe/secretarului de stat scrisoarea de cabinet pentru numirea sa si pe aceea de rechemare a predecesorului său, în cazul că acesta nu a depus-o înainte de plecare. Cu aceasta ocazie are loc o scurtă convorbire.

Ținuta pentru audienta la ministrul afacerilor externe/secretarul de stat a însărcinatului cu afaceri titular, pentru depunerea scrisorilor de cabinet, este costum de culoare închisă.

Prezentarea colaboratorilor sefului de misiune

Seful de misiune prezinta pe primul sau colaborator, sosit la post, printr-o vizită pe care o face directorului Protocolului si directorului de relatii din Ministerul Afacerilor Externe.

Ceilalti membri ai misiunii, cu grad diplomatic, sunt prezentati, la sosirea la post, directorului adjunct al Protocolului din MAE sau altor colaboratori ai acestei Directii.

Atasatii militari si atasatii comerciali fac vizite de prezentare la Ministerul Apărării Nationale si, respectiv, la Ministerul Industriei si Comertului, conform uzantelor respectate în aceste ministere.

Decanul Corpului Diplomatic

Decan al Corpului Diplomatic este seful de misiune cu grad de ambasador extraordinar si plenipotentiar, cu cea mai mare vechime la post. În Romania, decan al Corpului Diplomatic este, din oficiu, reprezentantul Vaticanului – respectiv Nuntiul Apostolic.

Intrarea si iesirea din functie a decanului Corpului Diplomatic se face în mod automat, fără nicio ceremonie. În absenta acestuia, decan al Corpului Diplomatic devine ambasadorul aflat imediat după Nuntiul Apostolic, n ordinea de precadere. Notificarea acestei situatii la Ministerul Afacerilor Externe – Directia Protocol – intra în practica diplomatică.

R. Finley Delaney notează în International Communication in the New Diplomacy ca „exigențele s-au accentuat în ultimii ani în domeniul diplomatic“. Factorii de decizie politica care au înțeles că „diplomația este o siință“ n-au precupetit mijloacele implicate de pregatirea temeinică a diplomaților. Iar investiția facută pentru instrucția unor oameni de elita în acest domeniu si-a arătat efectul. În lucrarea Communication Analyses and Comprehensive Diplomacy, Bryant Wedge atrage atenția asupra faptului că, „în afara unor cunostinte temeinice în domeniul dreptului si relațiilor internaționale“ si „în domeniile conexe“, diplomații trebuie „să aibă talentul de a-si valorifica cunostințele în scopul finalizării obiectivelor diplomatice urmărite“.

Diplomația economică a trecut pe primul plan, ca urmare a preponderenței relațiilor de import-export, a schimburilor comerciale în general si a deplasării centrului de greutate din zona politică „în sfera afacerilor“, a cooperării si confruntării economice.

Tactul diplomatic trebuie să însoțească toate actele si acțiunile intreprinse de corpul diplomatic. Un diplomat instruit si talentat va avea priceperea „să se retragă la momentul oportun“ sau „să insiste asupra soluției pentru care are mandat“ atunci când intuieste ca sunt sanse de reusită.

Cunostințele de specialitate – absolut necesare oricărui diplomat de profesie – trebuie completate de arta acestuia de „a le valorifica cât mai bine cu putință“, în condițiile în care „cu tactul diplomatic de care trebuie sa dea dovada“ si prin „eleganța limbii“ se impune în fața partenerilor. În circumstanțele actuale, diplomația economică ocupă un loc tot mai important în relațiile internaționale.

Globalizarea tot mai accentuată a economiei obligă statele să practice o diplomație care să le protejeze si promoveze cât mai bine interesele, astfel încât – în acest sistem global care se structurează în prezent – fiecare popor să-si ocupe locul pe care îl merita. Având în vedere dificultățile cu care se confrunta fiecare națiune în perspectiva ocupării unui asemenea loc, factorii politici de decizie au obligația să acorde atenția cuvenită negocierilor diplomatice, folosind în derularea lor cei mai pregățiti diplomați.

CAPITOLUL IV

Misiunile diplomatice

4.1.Înființarea unei misiuni diplomatice permanente

Din categoria misiunilor diplomatice se desprind, așadar, cu un statut aparte și un regim juridic complex, misiunile diplomatice permanente, care funcționează în conformitate cu normele Convenției de la Viena din anul 1961.

Convenția de la Viena din anul 1961 consacră un singur articol relatiilor diplomatice și "trimiterii de misiuni diplomatice permanente”, stabilind, la art. 2, că acestea se fac prin consimțământul mutual. Convenția nu se ocupă de încetarea activității unei misiuni diplomatice permanente, nici temporar, deci prin suspendare, nici definitiv, iar înființarea ei se definește în raport de procedura trimiterii acesteia, care este tratată împreună cu stabilirea relațiilor diplomahce, cum am väzut Prin implicație, art 45 al Convenției de la Viena din anul 1961 stabilește și modurile de încetare a activității unei misiuiii diplomatice permanente,, ,în cazul ruperii relațiilor diplornatice între două state sau dacă o misiune este rechernatň definitiv sau temporar”. Rezultă că dreptul diplomatic folosește noțiunea de trimitere când este vorba de înființarea unei misiuni diplomatice și de rechernare, când activitatea acestein încetează, temporar sau definitiv.

Așadar, cum se trimite o misiune diplomatică permanentă? Vom examina conținutul normelor dreptului internațional, nu al normelor dreptului intern, care sunt variate de la stat la stat. O prima observație este că trimiterea de misiuni diplomatice este distinctă de stabilirea relațiilor diplomatice; acestea din urmă constituie temeiul juridic pe care se întemeiază trimiterea misiunilor diplomatice.

Trimiterea de misiuni diplomatice permanente se face numai în baza unui acord special, numit raportul de misiune diplomatică.

Stabilirea relațiilor diplornatice, cum am văzut, este o decizie politică, care privește o atitudine față de un stat, pe câňd trimiterea de misiuni diplomatice este o hotărâre de organizare într-un anume mod a mijloacelor de exercitare a dialogului politic, respectiv de apreciere a unui interes actual.

Aceste două momente pot să nu coincidă, pe de o parte; pe de altă parte, statele sunt libere să aleagă mijloacele de comunicare: contacte directe, în scris sau pe alte căi de legătură, sau deschiderea unei misiuni permanente.

Ele pot asigura exercitarea contactelor diplomatice, conform art. 5 din Convenția de la Viena din anul 1961, prin acreditarea multiplă, situație juridică ce constă în aceea că statul acreditant, după ce a făcut notificarea cuvenită către statele acreditare interesate, poate acredita un șef de misiune sau afecta un membru al personalului diplomatic, după caz, în mai multe state, afară numai dacă unul dintre statele acreditare se opune în mod expres la aceasta.

Rezultă că trixniterea de misiuni diplomatice nu este egală cu 1 Art. 91 al. 2 din Constituție și art. 37 din Legea nr. 37/1991 se referă la înființarea, desființarea și schimbarea rangului unei misiuni diplomatice și nu folosește termenul de trimitere, acreditarea șefului de misiune, chiar dacă aceasta se face printr-o procedură specială în care este inclus acordul – in personam – al statului acreditar. Acordul privind trimiterea de misiuni diplomatice trebuie să se bazeze, în principal, pe principiul reciprocitații, atât sub aspectul deschiderii reprezentanței convenite cât și sub aspectul nivelului acesteia.

Dacă acordul este realizat, data deschiderii acestora nu coristituie un aspect al reciprocității.

Consimțământul de înființare a unei misiuni diplomatice se concretizeazä printr-un tratat scris; forma tratatului poate fi diferita: o conventie, o declarație, un schimb de note etc. Părțile convin, de regulă, asupra următoarelor elemente ale misiunii permanente:

a) Nivelul de reprezentare (ambasadă sau legație);

b) Sediul misiunii, care poate sä nu coincidä cu capitala statului acreditar; misiunea diplomatică, spre deosebire de cea a misiunii de pe lângă o organizație internațională, care trebuie să aibă sediul la cel al organizației, poate avea sediul în alt oraș decât capitala.

c) Numărul personalului care urmează a fi acreditat poate constitui obiect Elveția a avut mult timp o legație la Paris, în timp ce Franța avea la Berna o ambasadă.

România a deschis Ia Alma Ata o misiune diplomatica, fără ca Republica Kazahstan să deschidă la București o misiune. De asemenea, România are deschisă o ambasadă la Minsk și Republica Belarus are deschis la București un consulat general.

Convenția de la Viena nu prevede nimic în legătura cu sediul unei misiuni diplomatice permanente; Comisia de Drept Internațional nu a făcut comentarii, iar la Viena, cu ocazia Conferinței de adoptare a Convenției, s-a respins o propunere a Elveției ca sa se înscrie ca obligații ale statelor de a stabili sediul unei misiuni diplomatice permanente prin consimțământ.

Practica țărilor este că misiunea diplomatica nu trebuie să aibă neaparat sediul în capitala țării primitoare.

Astfel, România a avut prima sa ambasada în RFG dupa cel de-al doilea război mondial la Köln; deși Israelul a stabilit capitala sa, in anul 1950, Ia Ierusalim, România are sediul ambasade sale la Tel Aviv; Brazilia, cand a mutat, în anul 1972, capitala la Brasilia, a cerut misiunilor diplomatice să se mute de la Rio de Janeiro și cele care nu s-au conformat au fost scoase de pe lista diplomatica. De reglementare bilaterală (art. 11 din Convenția de Ia Viena din anul 1961). In lipsa acesteia, statul acreditar poate aprecia el asupra a ceea ce este necesar misiunii statului acreditant, ceea ce nu este de dorit din partea acestui stat.

Structura misiunii, care poate avea, conform art. 12 din Convenția de la Viena din anul 1961, și, ,birouri făcând parte din misiune”, deschise în alte localități decât cea în care este stabilită misiunea însăși. Acest acord poate interveni și ulterior.

Și, în sfârșit, menționam că decizia de trimitere a unei misiuni diplomatice este luată de autoritatea internă a statului acreditant. Potrivit art. 91 din Constituția României, Președintele României aprobă, prin decret, înființarea, desființarea și schirnbarea rangului unei misiuni diplomatice; acest drept îi este conferit și de Legea nr. 37 din 24 rnai 1991 cum am văzut.

O misiune poate să-și schimbe rangul; sediul poate fi transferat; un oficiu consular se poate transforma în ambasadă sau într-o misiune specială; o misiune temporară într-una permanentă etc.

Este necesar, de fiecare dată, un acord între statul acreditar și statul acreditant? Conform art. 4 al Convenției de la Viena din anul 1963 cu privire la relațiile consulare once modificare adusă unui oficiu consular se face cu consimțământul statului de reședință.

Astfel, se cunoaște practica transformării unei reprezentanțe diplomatice când Franța, în 1964, a recunoscut R.P. Chineză; ambasada Chinei naționaliste (Taiwanul) de la Paris a anunțat că se transformă în misiune permanentă pe lângă UNESCO, care va reprezenta, oficial, în Art. 12 nu folosește expresii care ar trimite la interpretarea că misiunea se inființează, obligatoriu, în capitala statului acreditar. România a transformat în anul 1992 Consulatul General din Berlin într-un birou al misiunii diplomatice de la Bonn. În Cluj~Napoca este un birou al Ambasadei SUA.

Franța, și China (Taiwanul). Ulterior, pe acest temei, guvernul francez a cerut ambasadei Chinei naționaliste să predea sarcinile ambasadei R. P. Chineze și, în lipsa unui răspuns, poliția franceză a intervenit pentru transferarea birourilor și arhivei.

Acțiunea poliției franceze se apreciază ca fiind legală, întrucât ambasada Taiwanului s-a desființat, pe baza celor convenite de părți, faptul transformării ambasadei în misiune pe lângă o organizație internațională a dus la încetarea existenței acesteia dintâi, iar misiunile permanente au alt regim. Schimbarea personalului misiunii nu este o transformare a ei Astfel, în septembrie 1979, colonelul Gadaffi a apelat la studenți, cu ocazia primei aniversări a Marii revoluții, pentru a lua sub control misiunile diplomatice ale Libiei din străinătate; drept urmare, misiunile diplomatice din Atena, Bonn, Londra, Madrid, Paris, Roma și Washington, s-au transformat în, ,birouri populare”, formate din 5 membri, conduse de un secretar; majoritatea statelor nu au reacționat, afară de câteva state africane – Senegal, Nigeria, Niger, Mali și Volta Superioară – care au cerut Libiei să-și recheme diplomații în 48 de ore, întrucât s-a apreciat că nu este decât o schimbare de personal, nu o transformare a misiunii.

Câteva luni mai târziu Londra a găsit o soluție pragmatică, a cerut Libiei să recheme pe șeful biroului popular fără a-l declara persona non grata, întrucât aceasta este formula ce se aplică numai persoanelor care beneficiază de statut diplomatic.

4.2. Tipuri de misiuni diplomatice permanente

Ambasadele sunt misiunile diplomatice cele mai importante, cu rangul cel mai ridicat, șeful ei, ambasadorul, face parte din prima categorie, de precădere, așa cum se prevede înregulamentul de la Viena, din 1815.

Nunțiatura este misiunea diplomatică creată de Sfântul Scaun pe lângă subiectele comunității internaționale și, deși ea are ca obiect de a-l reprezenta pe lânga o instituție laică, ea are și puteri directe în ierarhia ecleziastică locală, potrivit dreptului canonic. Nunțiul este episcop sau arhiepiscop; când este numit cardinal, misiunea sa încetează. Până în sec. XVI, rnisiunea papală se numea legație. Astäzi se numesc legații papale numai misiunile speciale sau temporare. Potrivit Regulamentului de la Viena din 1815, nunțiul, șeful misiunii titular de post, face parte din prima categorie a agenților diplomatici.

Nunțiatura este înființată numai dacă Sfântul Scaun are relații oficiale (diplomatice) cu statul respectiv; în absența acestora, Sfântul Scaun poate trimite un delegate apostolic, care nu beneficiază de dreptul de precădere, nefiind un agent diplomatic propriu-zis.

Legațiunea este o misiune diplomatică de rang inferior, condusă de un ministru sau un ministru rezident; face parte din a doua clasă a agenților diplomatici.

Internunțiatura apostolică este reprezentanța pontificală care corespunde legației. Titlul de internunțiu poate fi acordat unui secretar de la nunțiaturä. În practică internunțiile îndeplinesc aceleași misiuni ca și nunțiatura.

Înaltul Comisariat este o misiune diplomatică folosită între statele care întrețin relații strânse, cum ar fi statele Cornmonwealthului sau care sunt legate printr-o uniune personală. De regulă, înaltul comisar a apărut prin transformarea guvernatorului unei metropole trimis în colonia sa.

Franța are, în statele care fac parte din Comunitatea de Națiuni, înalti reprezentanți. Înaltul comisar prezintă scrisori de acreditare din partea guvernului, al cărui reprezentant este, căci șeful de stat este același atât pentru statul primitor cât și pentru cel trimițător; el este decanul corpului diplomatic în statul respectiv.

4.3 Funcțiile unei misiuni diplomatice permanente

Limitele exercitării unei activități licite de către o misiune diplomatic sunt prevăzute la art. 3 al Convenției de la Viena din anul 1963, care declară:

1. Funcțiile unei misiuni diplomatice permanente constau în special în:.

A reprezenta statul acreditant în statul acreditar; a duce tratative cu guvernul statului acreditar;

Reprezentarea este, în primul rând, participarea misiunii diplomatice la viața publică din statul acreditar: participarea la sărbătorile naționale, la recepții ș.a.

În al doilea rând, reprezentarea este expresia unei împuterniciri generale dată șefului de misiune diplomatică de a exprima voința, dorințele, preocupările și punctele de vedere ale statului acreditant.

Așa cum rezulta din prevederea de la lit., ,a” a articolului 3, misiunea diplomatică reprezintă statul acreditant și nu pe șeful de stat sau guvernul.

acestui stat; aceasta înseamnă că pozițiile ambasadorilor, preocupările și acțiunile lor trebuie să se încadreze în politica statului, așa cum este ea elaborată de autoritățile competente ale acestuia. Am arătat că diplomația promovează cu mijloace specifice politica externă a unui stat, care este elaborată de un mecanism mult mai complex decât șeful de stat sau de guvern. Obiectivele diplomatice sunt cuprinse în constituțiile statelor. Aceste obiective trebuie să le îndeplinească o misiune diplomatică.

A se informa prin toate mijloacele licite despre condițiile și evoluția evenimentelor din statul acreditar și a raporta cu privire la acestea guvernului statului acreditant.

Ocrotirea intereselor statului acreditar este una din cele mai vechi funcții; ea are la bază, in principal, negocierea. Totuși ea începe să piardă din importanta, întrucât la negocierile vizând încheierea de convenții și tratate, prin care se stabilesc formele de colaborare între state în diferite domenii, participă tehnicieni ai admínistrației, specialiști în diferite domenii.

Misiunile diplomatice participa la aceste negocieri și la pregatirea lor. Termenul de negociere nu se referă la un tratat, ci el privește rezolvarea problemelor pe cale bilaterală, care interesează cele două state. O întâlnire a șefului de misiune diplomatică cu rninistrul afacerilor externe este deja o negocicre, o întrevedere politică, un schimb de opinii politice și o viziune asupra căilor dezvoltării relațiilor bilaterale.

Negocierile pot fi oficiale sau oficioase. Negocierile oficioase sunt de sondare a opiniilor, a intențiilor, care nu angajează cele două state. Negocierile oficiale sunt purtąte, însă, în numele statului, pe care îl angajează.

Forma negocierilor poate fi orala sau scrisă.

A ocroti în statul acreditar interesele statului acreditant și ale cetățenilor săi, în limitele admise de dreptul internațional;

Orice negociere presupune un interes de a promova o poziție sau drept al statului acreditant, dar ea cere, pentru a fi cu rezultate trainice, să se înțeleagă punctul de vedere al partenerului, interesul acestuia, care trebuie să fie conciliat cu interesul statului acreditant. Trebuie menționat că negocienile, oricât ar fi de deschise, trebuie să aibă un maximum de secret; acest lucru este valabil mai ales atunci când negocierile se fac în scris, regula fundamentală fiind că nu se poate da publicității o propunere scrisă, fără acordul partenerului.

Funcția de observare și informare privește, în special, cunoașterea atentă a vieții sociale, politice și economice a statului acreditar din partea misiunii diplomatice. Ba trebuie să cunoască viața politică internaționala și, în acest context, poziția statului acreditar față de diferitele evenimente internaționale, relațiile acestuia, pretențiile și aversiunile lui etc.

Funcția de informare și observare are în vedere, pe același plan, urmărirea modului de evoluție a relațiilor bilaterale pe probleme politice, culturale, comerciale.

O misiune diplomatică poate fi o sursă de informare chiar pentru statul acreditar, putând transmite, cu asentimentul sau la ordinul ministerului afacerilor externe, informații despre tratatele încheiate sau în curs de finabizare, despre intenția de a demara o acțiune diplomatică importantă etc. De menționat că misiunea diplomatică trebuie să folosească toate mijloacele licite de informare: contacte oficiale sau oficioase, relații de prietenie, discutii cu colegii diplomați, comunicatele de presă, părerile opoziției, ale personalităților politice etc.

Protecția diplomatică este mijiocul prin care misiunea diplomatic ocrotește interesele statului acreditant și ale cetățenilor săi, personae fizice sau juridice.

Protecția se realizează prin intervenții diplomatice în favoarea cetățeanului lezat printr-un act ilicit, mergânclu-se până la posibilitatea de a aduce chestiunea în fața unui tribunal internațional sau arbitraj. Fundamentul protecției diplomatice este în obligația statelor de a asigura străinilor care se găsesc pe teritoriul lor un maximum de tratament, cât și în acordurile bilaterale încheiate între părți. Protecția diplomatică se exercită numai pentru cetățenii statului acreditant, care au avut cetațenia la data când a avut loc actul ilicit și nu sunt cetateni ai statului acreditar. Cu toate acestea, un stat poate să exercite protecție diplomatică pentru străini în situația că statul intervenient și-a asumat reprezentarea diplomatică, când aceasta are la bază o legătura specială, cum este Elveția față de Liechtenstein sau, în caz de război, dacă o misiune diplomatică a unui stat neutru este însărcinată să apere interesele unuia dintre statele beligerante. Acest ultim caz este prevăzut în alineatul, ,c” al art. 45 al Convenției de la Viena din anul 1961, care dispune:

,,În caz de rupere a relațiilor diplomatice între două state, sau dacă o misiune este rechemată definitiv sau temporar, statul acreditant poate încredința protecția intereselor sale și ale resortisanților unui stat terț, acceptat de statul acreditar” .

Potrivit acestui articol, rezultă principiul că statul pe tentoriul căruia se exercită protecția trebuie să fie de acord cu aceasta. De aceea, apare legitim faptul că Indonezia a cerut, în anul 1961, Marii Britanii să înceteze reprezentarea intereselor olandezilor în această țară; după cucerirea independenței, Indonezia nu a stabilit relații diplomatice cu Olanda, astfel încât aceasta din urmă a apelat la serviciile Marii Britanii pentru apărarea intereselor cetățenilor săi. Ceea ce nu este acceptabil este faptul că Indonezia a cerut ca nici un stat să nu exercite protecția cetățenilor olandezi, poziție inadmisibilă potrivit normelor dreptului gintilor.

Prin toată activitatea sa misiunea contribuie la cooperarea internațională, care este menită să asigure permanența raporturilor prietenești între state și să-și aducă prin aceasta contribuția la colaborarea internațională.

Menționăm că o misiune diplomatică exercită funcții consulare. Acestea se referă în special, la protecția și asistența consulară, la acordarea vizelor, legalizarea de documente, eliberarea de pașapoarte etc.

În cadrul Conferinței de Ia Viena din anul 1961 s-au ridicat obiecțiuni la propunerea potrivit căreia stabilirea relațiilor diplomatice implică stabilirea relațiilor consulare. Spania a susținut că misiunea diplomatic poate exercita funcții consulare, dacă statul acreditar nu se opune; Italia a susținut că o misiune diplomatică poate crea o secție consulară, dacă statul acreditar aprobă aceasta; Rusia a susținut că statul acreditar nu poate face o poziție că rnisiunea diplomatică să exercite funcții consulare. Drept urmare, Conferința de la Viena a adoptat art. 3, paragraful 2, care declară: ,,Nicio dispoziție din prezenta Convenție nu va fi interpretată ca interzicând exercitarea de funcții consulare de către o misiune diplomatică”.

4.4 Structura unei misiuni diplomatice

O misiune diplomatică cuprinde diferite birouri sau secțiuni, care corespund unei specializări a diplomaților. Aceste birouri pot avea chiar o anumită autonomie.

Structura misiunii diplomatice este ordonată de legea in ternă a statului acreditant și ea corespunde importanței și puterii econornice a acestuia dar, de regulă, ea are următoarele secțiuni sau birouri:

Cancelaria este organul principal al misiunii; aici se primesc, se elaborează și se trimit actele care sunt de competența șefului de misiune.

Cancelaria este condusă de un consilier, în cadrul ambasadelor, și de un prim-secretar, în cadrul legațiilor. Consilierul ajută pe șeful de misiune, își dă părerea asupra problemelor ce se ivesc și este locțiitond șefului de misiune. Cancelaria este încadrată și cu alți funcționari diplomatici, care redactează documente și studiază evoluția vieții interne a statului acreditar, sau cu personal care folosește limba statului acreditar, fără a avea grade diplomatice.

Biroul sau secția economică se ocupă cu relațiile economice dintre statul acreditant și statul acreditar. Pentru a conduce cu profit o politică economică, statele au nevoie de a cunoaște structura de fond economică din statul acreditar, nevoile sale, resursele, piața de importuri și exporturi, politica valutară și de contingentare. Atașatul comercial va studia economia statului acreditar din acest punct de vedere, el asistă misiunea diplomatică de a pregăti și negocia acorduri comerciale și va consilia pe resortisanții săi asupra mijloacelor de realizare a intereselor lor economice. Atașatul comercial colaborează cu consulul, care este persoana cea mai bine plasată în privința contactelor cu întreprinzătorii locali.

Biroul atașaților militari, care poate avea o diviziune de birou militar propriu-zis și de birou naval și al aerului. Atașatul militar face parte din forțele armate ale statului acreditant, dar este subordonat șefului de misiune. El poate comunica direct cu ministerul apărării, dacă informațiiłe transmise au caracter de secret militar. Atașatul militar are rolul de observator militar.

În această calitate el poate face schimb de păreri cu autoritățile militare locale; sarcina lui este însă de a informa guvernul său cu privire la instituțiile militare existente, la armamentul din dotarea forțelor armate, la politica militară etc.

Poziția atașatului militar este delicată, întrucât misiunea lui este de informare legală, ori această se poate face prin publicații oficiale, prin discuții oficiale etc. care oferă surse limitate de date. Atașații militari au funcția de reprezentare la ceremoniile oficiale și de a consilia pe șeful de misiune atunci când se negociază acorduri militare.

Biroul atașatului cultural este o creație recentă, pornind de la influența culturii unui stat în viața internațională. Atașații culturali pregătesc acordurile culturale, oferă burse de studii, organizează conferințe și expoziții’ artistice, creează cadrul învățării limbii naționale etc.

Biroul de presă este, în primul rând, o sursă de informare pentru misiunea diplomatică și pentru statul acreditant însuși cu privire la situația internă și internațională, astfel cum este reflectată în presă. El editează un buletin de presa.

Biroul de presă este obligat sa furnizeze statului acreditar informații privind viața internă din statul acreditant, să corecteze anumite informații din presa locală, contribuind la îmbunătățirea relațiilor dintre state. Atașatul de presă este purtătorul de cuvânt al misiunii diplomatice.

4.5.Principalele obligații și drepturi care revin unei misiuni diplomatice

Prima obligație a misiunii diplomatice este de a nu interveni în afacerile interne ale statului acreditar. Art. 41 al Convenției de la Viena din anul 1961 prevede:, ,Fără a aduce atingere privilegiilor și imunităților lor, toate persoanele care beneficiază de aceste privilegii și imunități au datoria de a respecta legile și regulamentele statului acreditar. Ele au, de asemenea, datoria de a nu se aniesteca în treburile interne ale acestui stať’. Această obligație se fondează pe principiul egalității statelor.

Principiul trebuie înțeles în sens larg. Astfel, ambasada Suediei a intervenit la guvernul R.F.G., susținând că aceasta a stabilit impozitul pe capital, exceptând bunurile statelor care au fost în război cu cel de-al treilea Reich. MulțLautori consideră că acest demers este legitim, deși este o intervenție în treburile interne ale R.F.G., întrucât se invoca o discriminare.

În toate cazurile, însă, intervenția trebuie să fie pe căi legitime. Un șef de misiune diplomatică nu va putea să participe la o campanie electorală, să subvenționeze un partid politic. Astfel, lordul Sackville, ministrtil Angliei în S.U.A., a scris în anul 888 unei cunoștințe, ce a divulgate scrisoarea, care ar fi candidatul american la președinție, preferat în Anglia; faptul s-a corisiderat inacceptabil, lordul devenind persona non grata. Pentru a evita asemenea abuzuri, art. 41 al. 2 al Conventiei de la Viena din anul 1961 prevede că, toate problemele oficiale tratate cu statul acreditar, încredințate misiunii statului acreditant, trebuie să fie negociate cu M.A.E. al statului acreditar sau prin intermediul său on cu oricare alt minister asupra căruia se va fi convenit”

Totuși, misiunea diplomatică poate întreține relații cu presa, poate face Legea internă a unor state interzice unor organe proprii de a lua legătura cu misiunile diplomatice; este cazul Elveției, care interzice militarilor de a avea asemenea legături. conferințe de presă, în măsură în care prin aceasta nu se exercită presiune asupra statului acreditar.

Regula art. 41 al. 2 al Convenției de la Vieria trebuie înțeleasă și în sensul că misiunea statului acreditant trebuie să-și desfășoare activitatea în capitală. Totuși, art. 12 al Convenției prevede:, ,Statul acreditant nu poate, fără a obține consimțământul prealabil expres al statului acreditar, să stabileascä birouri facând parte din misiunea diplomatic într-o altă localitate decât cea a misiunii însăși” .

CAPITOLUL V

Structurile diplomatice traditionale

5.1.Diplomația preventivă

La începutul anilor 90, odată cu sfârșitul războiului rece, la ordinea de zi a celor mai prestigioase instituții internaționale și-a găsit înaintare tematica diplomației preventive. În ianuarie 1992, Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite, întrunit în ședință la nivelul șefilor de state și guverne, a cerut recomandații în vederea întăririi capacității Națiunilor Unite în domeniul diplomației preventive pentru operațiile de menținere și asigurare a păcii.

În raportul său „O agendă pentru pace“, Secretarul General al ONU Boutros-Ghali a oferit un capitol aparte diplomației preventive. În acest raport diplomația preventivă a fost inclusă pe o bază egală cu așa concepte ca menținerea păcii (peace Keeping),întărirea păcii (peace enforcement), consolidarea păcii (peace making).

Raportul a primit o confirmare pozitivă din partea Adunării Generale a ONU.

De atunci Națiunile Unite tratează diplomația preventivă în calitate de politică prioritară majoră a Organizației. Acest fapt și-a găsit expresie în Rezoluțiile 47/120 A și B adoptate de către Adunarea Generală a ONU respectiv la 18 decembrie 1992 și 20 decembrie 1993.

Tematica diplomației preventive este și în atenția liderilor marilor state din lume în special a celor americani.

În adresarea sa către Adunarea Generală a Națiunilor Unite în septembrie 1992, fostul Președinte al SUA J. Bush menționa: „Monitorizarea și menținerea păcii în mod preventiv, prin dislocarea efectivului înainte de începerea luptei, poate deveni îndeosebi importantă în regiunile de risc“. În 1993, Secretarul de Stat al SUA Warren Christopher susținea: „Noi nu putem să mergem de la o criză la alta. Noi trebuie să avem o diplomație nouă, care poate anticipa și preveni crizele, mai degrabă decât să le administreze“.În manifestul său preelectoral, Președintele Bill Clinton urgenta necesitatea de a trece de la aspectul militar la o înțelegere mai deplină a condițiilor economice și culturale care pot să aducă la conflict. Iar la mijlocul anului 1994, în una din cuvîntările sale, a menționat că administrația sa va dezvolta programe care vor ajuta națiunile africane să identifice și să rezolve problemele înainte de eruperea lor. Și mai recent, prin adoptarea de către Administrația de Stat a SUA a programei „Prevenirea crizelor“, ca temă majoră a politicii sale externe pe lîngă altele, a fost stimulat efortul de a crea în SUA sistemul de prevenire timpurie a războiului, fapt care confirmă recunoașterea actualității tematicii diplomației preventive.

Accentul spre prevenție își găsește reflectare și în structura administrației de stat a SUA cu destinație de asigurare a securității naționale. Această propunere a fost în unison cu comunicarea expusă de ziarul The Washington Post din 2 octombrie 1998, care a publicat informația că Pentagonul a unit unele agenții din perioada războiului rece în una nouă DTRA — Agenția de apărare și reducere a amenințării, cu un buget anual de 1,9 md. dolari. Destinația ei în Departamentul apărării este de a găsi căi pentru a micșora răspîndirea tehnologiilor periculoase, de a găsi căi de reținere a proliferării armelor în alte țări, de a găsi căi de diminuare a amenințării SUA și a aliaților săi.

Pentru prima dată o prevedere serioasă a măsurilor preventive din timpul fondării Națiunilor Unite o cere să fie efectuată de către guverne Comisia Carnegie în raportul privind Conflictul mortal,  prezentat la forumul comun care a avut loc la 6 februarie 1997 la sediul Organizației Națiunilor Unite.

În acest raport, 16 membri ai Comisiei au urgentat Națiunile Unite de a lua unele măsuri specifice pentru prevenirea conflictelor, inclusiv folosirea mai largă a bunelor oficii și unirea națiunilor dispuse să răspundă la crizele în dezvoltare.

Lansînd raportul Națiunilor Unite, Comisia Carnegie intenționează să insiste la o creștere a capacității de reacție a Națiunilor Unite în caz de necesitate. Printre mijloacele care ar răspunde acestei cerințe, a menționat Jane Holl, directorul executiv al Comisiei, este necesar de a forma un organ mondial cu o capacitate de reacție rapidă care ar include un contingent de 5000 — 10 000 persoane capabil să fie dislocat în situațiile de conflict înainte ca ele să erupă.

Secretarul General al ONU K. Annan a urgentat guvernele să ajute la formarea unor astfel de forțe care ar putea să evite repetarea inacțiunii internaționale cum a fost în perioada primelor luni de genocid din 1994 în Ruanda.

Această idee este susținută în Concepția politicii externe a Federației Ruse, în care se prevede, că întărirea rolului de consolidare al ONU în lume presupune:

-reformarea a ONU în scopul dezvoltării mecanismului ei de reacție rapidă la evenimentele care au loc în lume inclusiv mărirea capacității ei de preântâmpinare și rezolvare a conflictelor. Susținând măsurile îndreptate la creșterea și modernizarea potențialului de reacție rapidă a ONU Federația Rusă intenționează să continuie participarea activă la operațiile pentru menținerea păcii petrecute atît sub egida ONU, cât și în cazuri concrete, de către organizații regionale și subregionale.

O viziune similară este expusă și în Concepția politicii externe a Republicii Moldova, aprobată prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova din 8 februarie 1995. În ea se spune, că direcția prioritară a activității Republicii Moldova în organizațiile internaționale este sporirea eficienței participării în cadrul ONU și instituțiile sale specializate. Scopul principal este creșterea activității sale în structurile de menținere a păcii și ordinii în lume, asigurării securității internaționale și regionale.

Ideea diplomației preventive este susținută de membrii organizațiilor regionale precum Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa, care stipulează în Carta de la Paris pentru o nouă Europă să caute noi forme de cooperare pentru căi de prevenire a conflictelor prin mijloace politice. La rîndul său, Organizația Unității Africane în 1993 a stabilit un nou mecanism, care are drept obiectiv primar anticiparea și prevenirea conflictelor.

Cele expuse confirmă că în lumea contemporană este recunoscută actualitatea diplomației preventive ca formă de activitate politică. În ceea ce privește concepția diplomației preventive care cuprinde definiția, formele, metodele, mijloacele și instrumentele ei, putem constata că aceasta este în proces de formare, fapt despre care ne vorbește varietatea de opinii în domeniul respectiv, spectrul lor larg și multiplu.

Așa de exemplu unii autori limitează termenul diplomație preventivă doar la eforturile de a ține conflictele de la izbucnire sau de la reaprinderea lor. În acest sens, după cum menționează autorul american Michael S. Lund, însuși termenul diplomație preventivă înseamnă diplomație închisă efectuată de către oficialități la nivel înalt cu scopul de a îndrepta situația internațională deteriorată sau folosirea de către Secretarul General al ONU a bunelor oficii pentru a media conflictul sau chiar încetarea focului. Din alt punct de vedere, diplomația preventivă este văzută ca orice efort care oprește sau limitează conflictul la orice stadiu, chiar supravegherea războiului declanșat de la o răspîndire mai largă sau atenuarea distrugerilor posibile în război. Astfel, Boutros Boutros Ghali vede diplomația preventivă acționînd ca să limiteze conflictele violente nu doar la una din etape dar la diferite etape de dezvoltare a lor:

a) foarte timpurie, cînd diplomația preventivă se concentrează asupra surselor de bază ale diferendelor;

b) mai tîrzie, cînd diplomația preventivă încearcă să preîntîmpine diferendele care pot deveni violente;

c) și mult mai tîrzie, cînd diplomația preventivă urmărește să rețină expansiunea violenței declanșate.

Există însă și părerea că diplomația preventivă nu ar trebui restrînsă la preîntîmpinarea conflictelor propriu-zise, a ostilităților armate deschise de către două sau mai multe părți antagoniste. Termenul diplomație preventivă nu specifică ce urmează să fie prevenit. Astfel noțiunea de prevenție poate să fie pusă la baza chiar a viitorului în etiologia conflictului, să includă sisteme de măsuri și programe cu caracter social-economic, cultural, educativ, juridic, intreprinse în plan internațional și național, cum ar fi programe de dezvoltare economică, planificare a familiei, migrația ș.a. Realizarea lor aplanează condițiile ce creează conflicte precum sărăcia, suprapopulația, ignoranța etc.

După cum se menționează și în Raportul Secretarului General al ONU K. Annan la Assambleia milenimului conflictele de cele mai desseori au loc în țările sărace mai ales în cele din ele,care sînt rău, administrate și în care există o inegalitate evidentă între grupe etnice sau religioase.Cea mai bună cale pentru preîntîmpinarea conflictelor se spune în Raport este contribuirea la dezvoltarea economică balansată în îmbinare cu asigurarea drepturilor omului, a drepturilor minorităților și a mecanismelor politice în care în mod echitabil sînt reprezentate toate grupele populației. Astfel definiția cea mai completă a diplomației preventive ar trebui să includă întregul șir de lucruri pe care statele moderne le fac ca să-și configureze relațiile și care afectează bunăstarea umană, inclusiv relațiile diplomatice, comerțul, călătoriile, drepturile omului etc., din timp ce toate aceste politici și activități ar putea determina viitorul prospect al păcii sau războiului. În aceeași ordine de idei, diplomația preventivă ar putea include toate programele naționale interne de dezvoltare economică și socială. Dar o definiție atît de amplă nu ar evedenția semnele particulare ale diplomației preventive. Deacea suntem de acord cu acei autori care susțin că diplomația preventivă, în mod evident, necesită o definiție mai precisă. Nu-i definiție care ar încadra pe deplin scopul propus dar fără un concept relativ clar cu care s-ar lucra în mod practic interesul înalt față de diplomația preventivă nu poate să producă o orientare politică utilă sau să desemneze prioritățile. În această ordine de idei una din definițiile diplomației preventive este propusă de către autorul rus K.Бекяшев. Diplomația preventivă sunt acțiunile îndreptate spre preîntîmpinarea apariției diferendelor între părți neadmiterea evaluării în conflicte a diferendelor existente și limitarea dimensiunilor conflictelor după apariția lor.

Actuala temă referitoare la prevenție este în corelație nu numai cu așa termeni ca diplomația preventivă, dar și uneori prevenția crizelor, prevenția conflictelor, administrarea conflictelor, folosiți fără schimbări, chiar dacă diferențele conceptuale pot avea implicații importante pentru deciziile politice. Cei drept Capitolul 3 al Documentului de la Helsinki din 1992 face deosebirea între “prevenirea conflictului”, “administrarea crizelor” și “rezolvarea pașnică a diferendelor”. Aceasta tinde să-și asume existența a trei situații diferite cerînd trei tratări diferite:

conflicte care trebuie preîntîmpinate;

crise ce necesită să fie administrate;

diferende ce urmează să fie rezolvate;

În viziunea autorului englez Victor Ives Ghebali destincția între prevenție, administrare și rezolvare nu au o justificare solidă. Noțiunea de conflict și cea de diferend se intersectează substanțial, unica diferență posibilă fiind că cea din urmă aparține vocabularului tehnic curent al dreptului internațional.În afară de aceasta noțiunile de “criză” și “conflict” sînt dialectic interdependente după cum pot fi două faze succesive a unei singure situații.Iată de ce o definiție mai riguroasă a diplomației preventive este necesară și ar trebui:

• să indice ce este diplomația preventivă în esență și cum s-o distingem de alte forme de diplomație și alte intervenții în conflict;

• să vorbească ce fel de probleme intenționează să desemneze;

• să arate prin ce tehnici și instrumente se realizează și cine este antrenat în activitate.

O definiție utilă pentru scopurile numite este propusă de către Michel S Lund în proiectul lucrării sale Prevenind conflictele violente.  În viziunea acestui autor diplomația preventivă include activități diplomatice guvernamentale sau neguvernamentale, politice, economice, militare sau alte eforturi care sunt întreprinse în mod deliberativ la o etapă timpurie să rețină statele sau grupe sociale de la amenințarea cu forța, aplicarea forței sau constrîngerea ca mijloace de rezolvare a diferendelor politice care apar de la efectele destabilizatoare a schimbărilor naționale sau internaționale. Diplomația preventivă are ca scop să descurajeze sau să minimalizeze ostilitățile iar în cazul cînd conflictul a evaluat pînă la confruntări armate, să reducă tensiunile, să ajusteze diferențele, să creeze canale pentru soluții și să ușureze insecuritățile și condițiile materiale care pot provoca violența.Trei părți ale acestei definiții conțin orientarea la acțiunea timpurie, ca bază a diplomației preventive, metodele diplomației preventive, nerecurgerea la forță sau constrîngerea în rezolvarea diferendelor politice.

Luând ca bază această definiție propusă, Michael S. Lund argumentează existența următoarelor forme de diplomație.

Existența a așa tipuri de diplomație ca diplomația tradițională, diplomația de criză, război și diplomație preventivă. Aici s-ar putea adăuga că mai sînt cunoscute și așa tipuri de diplomație ca diplomația secretă, diplomația economică, diplomația ad-hoc,diplomația multilaterală ș.a. Pentru a elucide însă conceptul diplomației preventive în plan comparariv ne vom oferi la primele trei tipuri.

5.2.Diplomația de criză

Diplomația de criză /război/-Care cuprinde eforturi de administrare și rezolvare a tensiunilor sau a conflictului care este deja foarte intens.

.În general criza este o situație marcată de tensiuni cu caracter mai mult sau mai puțin acut dar care încă nu implică folosirea sistematică sau largă a forței armate.Cînd aplicarea este generalizată sau masivă, criza poate fi spus că a generat în conflict armat(război).Cu alte cuvinte, criza(a cărei dezvoltare nua fost stopată ) este doar stadia preliminară a conflictului armat -doar că un conflict armat este o escalare a crizei neaplanate.

Administrarea unei situații de conflict poate fi întreprinsă atît în absența aplicării sistematice și masive a forței de către părți (administrarea preventiva a unui potențial conflict) cît și în cadrul unui astfel de scenariu (administrarea posterioară a unui conflict actual).Orice administrare reușită a conflictului evaluiază, în sensul, rezolvării lui. Așa “prevenția” și rezolvarea practic sînt comparabile a „administrării” care au loc doar la etape diferite.

Există primejdia reală a confruntării între forțele armate ale părților, o probabilitate înaltă a începerii războiului. Această stare deseori se caracterizează prin regim de represii, tulburări, încălcarea sistematică a drepturilor omului,marginalizarea comunităților, minoritare, lipsa de comunicare între părți.Aplicarea forței de către una sau mai multe părți pentru rezolvarea diferendului este înalt probabilă și iminentă. Timpul de care dispun actorii în perioada aplicării diplomației de criză este limitat. Ca exemplu poate fi adusă criza din 1963 din Cuba. Diplomația de război, următoarea gradație, poate să intre în joc dacă diplomația de criză dă faliment și ostilitățile majore susținute izbucnesc.

5.3.Diplomația tradițională

Diplomația tradițională cuprinde relații între state sau între grupe în limitele statelor care sunt puțin probabile de a deveni violente. Diplomația tradițională se aplică în cadrul relațiilor internaționale ordinare mai mult sau mai puțin stabile sau la nivel național ca proces politic intern. Obiectivele diplomației tradiționale sunt menținerea de relații prietenești între state, pregătirea și petrecerea de negocieri, promovarea creșterii economiei durabile, reducerea inegalității, promovarea integrării pașnice între entitățile prezentate.Aceste sarcini își găsesc realizare prin folosirea unor așa instrumente ca dialoguri și consultații regulare, dezarmare și acorduri cu privire la controlul de arme, acorduri economice regionale privitor la distribuirea echitabilă a resurselor, stabilirea și întărirea principiilor și a normelor internaționale care reglementează folosirea mediului. Desigur, în relațiile interstatale sau politica internă, diplomația tradițională nu totdeauna este o împărăție a armoniei și a liniștii totale, deoarece uneori pot să apară puternice, chiar stringente diferende politice și discursuri. Condițiile care pot să ducă la violență, cum ar fi schimbările sociale internaționale și naționale rapide, declinul economic și presiunea populației de rînd, lipsa de resurse, pot să genereze tensiuni și dezacorduri politice și diferende înalt contencioase care pot duce chiar la limitarea cooperării. Dar în aceste circumstanțe se admite o mică probabilitate a violenței, ideea păstrării vigilente a securității este acceptată. În astfel de situații se practică măsuri de încredere reciprocă, proiecte comune de dezvoltare, ajutor economic preventiv pentru dezvoltarea, stimularea investițiilor private, dezvoltarea instituțiilor democratice, promovarea standartelor internaționale în domeniul drepturilor omului.Interesul față de diplomația și politica tradițională se exprimă în protecția propriei economii și a altor interese materiale prin negocieri, afaceri politice, confruntări legale, influențarea opiniei publice pînă la manevrarea grupelor interesate pentru menținerea propriei bunăstări prin beneficierea de avantaje.

La mijloc, între diplomația de criză și diplomația tradițională, conceptual, se află diplomația preventivă, avînd de afacere cu diferende de o intensitate mai mare decît în condițiile diplomației tradiționale, dar nu așa de înaltă ca în caz de criză sau război.Din punct de vedere semantic, fraza “ diplomație preventivă” a apărut în cadrul Națiunilor Unite în perioada Războiului Rece. La sfîrșitul anilor 50 începutul anilor 60 Secretarul General Дад Наташвильд l-a creat numai pentru a descrie funcția residuală ( cea din urmă) care, conform lui s-ar fi putut spera că ONU ar o va juca în sistema internațională bipolară. În această perspectivă „ diplomația preventivă” nu era considerată ca o anponuere pentru prevenirea conflictelor potențiale, dar mai mult pentru a feri (a conserva) conflictele apărute de la atracția magnetică al confrontării Est-Vest.

Cu timpul sebsul frazei s-a dezvoltat să însemne (și cuprinde) administrarea conflictelor potențiale după cum e demonstrat de exemplu, de Declarația specială a Asambleiei Generale din 1988 cu privire la prevenirea și eliminarea conflictelor.

Diplomația preventivă se aplică nu în mediul care deja este antrenat în război deplin, ci într-un mediu instabil, neliniștit, unde potențialul folosirii forței sau constrîngerii pentru „rezolvarea“ diferendelor și intereselor este posibilă sau probabilă.

Astfel, diplomația preventivă nu ia în considerare orice diferend, conflict, interes sau necesitate umană potențială. Diplomația preventivă intră în joc atunci și acolo unde este probabil ca aceste materii să fie administrate prin forță și constrîngere iar instituții locale, naționale sau regionale, precum și proceduri pentru administrarea lor nu există sau sunt inapte de a rezolva aceste conflicte în mod pașnic. Se întreprind eforturi preventive speciale necesare în spațiul vulnerabil așa cum ar fi asistența economică, dislocarea forțelor de menținere a păcii, regimul controlului de arme, monitorizarea lui, sancțiuni economice ș.a. Posibilitățile sunt semnificative, deoarece dezacordul, diferendele, tensiunile, se ridică de la neînțelegerile care se amplifică. În acest caz insecuritatea și incertitudinea pot fi tratate prin folosirea armelor de una sau mai multe părți iar părțile poate că deja au început s-o facă. Părțile potențialului conflict sunt destul de înrăite iar mijloacele disponibile care exercită puterea și alte mijloace de influență ca să păstreze situația neviolentă sunt slabe. Deci o puternică posibilitate există că violența poate să fie exalată ca mijloc prin intermediul căruia părțile să se isprăvească cu diferențele, suspiciunile și neliniștile lor.

Respectiv, în diplomația preventivă perspectiva participanților încadrați urmează a fi pe un termen mediu și își încep activitatea înainte ca conflictele să atingă nivelul de confruntare caracteristic crizei sau războiului. Dar spre deosebire de diplomația tradițională, cea preventivă propriu-zisă nu încadrează toate politicile, programele, actele și relațiile între state sau comunități mai mult sau mai puțin pașnice, care afectează sau îmbunătățesc bunăstarea umană, cum ar fi protecția mediului, perfecționarea procesului de educare și instruire a copiilor și a manualelor, nutriției, ș.a., chiar dacă aceste măsuri au un oarecare grad de efect indirect asupra posibilității apariției unui conflict într-un viitor mai îndepărtat. În termeni specifici, diplomația preventivă propriu-zisă apare la mijlocul spectrului între „dezvoltare“ și „ajutor“.

M. Lund distinje trei faze ale diplomației preventive. Aici din nou criteriul de bază este intensitatea conflictului sau constrîngerii, cărora le corespund eforturile preventive și limitele de timp, în ceea ce privește folosirea imediată sau aplanarea aplicării violenței sau constrîngerii. Astfel, diplomația preventivă include:

Prevenirea crizei înseamnă eforturile ce intenționează să rețină escalarea ostilităților sau răspîndirea lor în scopul supravegherii lor de a se transforma în criză sau război. Aceste măsuri (sancțiunile, forțele preventive de menținere a păcii, misiunile pe teren) tind să fie adresate direct către comportarea deschisă a părților specifice.

Inițiativele preliminare constituie acțiuni care se concentrează asupra diferendelor particulare principale și a problemelor lor înainte ca ele să devină deosebit de intense. Prin astfel de metode ca bunele oficii, medierea, negocierea și judecarea, care sunt îndreptate spre crearea sau susținerea dialogului și comunicărilor între părțile ostile, ca să prevadă o alternativă a violenței în rezolvarea conflictului.

Anticiparea conflictului încadrează eforturi generale întreprinse în mediul conflictului, în aria turbulentă, pentru a crea un climat de încredere; a forma proceduri și instituții de cooperare acolo unde ele nu există sau pentru a le întări acolo unde sunt fragile; a lipsi părțile de folosirea metodelor armate de acțiune. Astfel de măsuri includ crearea încrederii, instituționalizarea anumitor valori precum democrația, drepturile minorităților, adoptarea normelor de drept, neproliferarea armelor. Menținerea păcii în cazul necesității anticipării conflictului poate să includă ameliorarea condițiilor social-economice care de altfel stimulează conflictul violent. Un mediu material minimal asigurat poate fi cerut drept condiție pentru începerea sau menținerea negocierilor și stoparea elementelor extremiste de la utilizarea neajunsurilor ca pretext pentru provocarea violenței.

Distincția între inițiativele preliminare ca fază a diplomației preventive și menținerea păcii în condițiile anticipării conflictului se plasează în luarea în cauză a problemelor în discuție între părțile care deja oral litighează pe de o parte și pe de altă parte concentrarea asupra instituțiilor și condițiilor sociale, a atmosferei politico-psihologice în care domină neîncrederea, care devine perpetuantă chiar dacă divergențele politice particulare încă nu sunt cristalizate sau instituționalizate.

Apreciind viziunea expusă de către savantul american M.S Lund referitor la conceptul diplomației și varietățile ei, menționăm că noțiunea de diplomație preventivă poate fi tratată și în alt mod. Este obiectiv și rațional să recunoaștem că există diplomația preventivă de termen lung și diplomația preventivă propriu-zisă. Realitățile lumii contemporane ne impun și cer cu imperativitate să privim lucrurile în perspectivă și în toată complexitatea lor. În prezent nu ne putem permite și nu este suficient să reflectăm conceptul diplomației preventive numai în sens îngust, adică ca diplomație preventivă de ultimă oră, văzînd în aceasta doar sistemul de măsuri urgente întreprinse în vederea preîntîmpinării unui potențial conflict violent.

Însuși conceptul prevenției este introdus pentru a semnifica măsuri luate în vederea înlăturării surselor conflictului. „Acest concept este chemat să contribuie la crearea condițiilor în care relațiile colaborative de valoare controlează comportarea“.

Extinderea conceptului diplomației preventive ne permite să includem în diplomația preventivă de termen lung măsuri în vederea înlăturării cauzelor de bază a conflictelor, a rădăcinilor lor adînci și a amenințărilor care afectează societatea mondială. Înlăturarea rădăcinilor conflictelor nu se limiteză doar la aceia, ca să fie satisfăcute cele mai arzătoare necesității postconflictuale și restabilirea societății distrusă de război. E necesar de înlăturat acele condiții care au dus la conflict. Deoarece cauzele conflictului sînt diferite, diferite trebuie să fie și mijloacele de înlăturare a lor. Făurirea păcii înseamnă “promovarea”culturii păcii. Reforma agrară, planurile de folosire în comun a resurselor de apă, zonele comune de antreprenoriat economic, proiecte comune în domeniul turismului și schimburilor culturale pot avea în înlăturarea cauzelor conflictelor un rol deosebit de mare. Restabilirea creșterii numărului angajaților va fi un stimul puternic pentru ca tineretul să refuze,de la profesii legate de război. Și invers astfel de realități ca degradarea ecologică, suprapopulația, distribuirea inechitabilă a resurselor, contribuie și cauzează tulburările sociale, contradicțiile interne și conflictele regionale. Teoria și practica demonstrează complexitatea și diversitatea părerilor referitor la sursele conflictelor și difilcultatea de a oferi prioritate cauzală la vreo sursă particulară sau a unei singure opinii. Este cunoscut deasemenea, că politologii și autorii juriști afirmă că diferendele nu sînt toate de acelaș tip, deaceia proceduri diferite trebuie să fie dezvoltate ca să se lucreze efectiv cu tipul de problemă dată. Deosebit de multiple sînt izvoarele apariției conflictelor militare. Acestea pot fi contradicțiile politice, economice, național-etnice, sociale, religioase . Numai determinarea corectă a forțelor motorice, a conflictului va da posibilitatea să fie luate atitudini adecvate și efective în vederea diminuării contradicțiilor la stadiul timpuriu al conflictului sau rezolvarea lui și aducerea situației în albia făuritoare posibilă. În acest sens nu este acceptabilă părerea acelor autori care neagă legătura cauzală între sursele profunde ale conflictelor și izbucnirea lor, care afirmă că conflictele violente au doar o natură politică sau culturală și ceea ce trebuie de prevenit se atribuie nu la sursele primare ale conflictelor care apar natural, dar mai mult la interesele divergente între forțele armate sau alte forme de constrîngere. O atare viziune limitează noțiunea diplomației preventive la un sens îngust și nu încurajează aplicarea de măsuri preventive foarte timpurii… „cînd diplomația preventivă se concentrează asupra surselor de bază ale conflictelor“,și cînd „…chiar acțiuni mici, întreprinse la momentul potrivit, pot să reîntoarcă și să întărească speranța în rîndurile poporului.“

La Forumul despre rolul științei și tehnologiei în promovarea securității naționale și stabilității globale din 29 martie 1995, acest argument a fost formulat în Raportul secției Dezvoltarea consistentă și diplomația preventivă. Conținutul raportului prevedea următoarele: „Printre amenințările care afectează societatea mondială cinci pot fi evidențiate ca globale: micșorarea biodiversității, degradarea ecologică, bolile, suprapopulația și tulburările politice și consecințele lor.“ Aceste indicații nu pot fi neglijate și pot servi ca punct de reper în elaborarea și realizarea de programe globale cu destinație preventivă care nu este altceva decît esența și conținutul de bază al concepției diplomației preventive de termen lung.

Diplomația preventivă propriu-zisă la rîndul său include acele acțiuni operative care se întreprind pentru aplanarea evaluării unui conflict concret, deja conturat. Acestea pot fi misiuni de stabilire a faptelor, organizarea de negocieri directe între părți, punerea în aplicare a mecanismului de menținere a păcii a ONU și organizațiilor regionale. Este recunoscut că diplomația preventivă are de înfruntat și unele obstacole. Unul dintre ele constă în suspiciunea motivelor celor care ar practica-o, un altul ar fi faptul că diplomația preventivă prezintă ceva mai mult decît diplomația tradițională, presupunind dibăcia statului în politica sa externă. Aceasta înseamnă că in procesul aplicării diplomației preventive diplomații și politicienii necesită să găsească căi și mijloace pentru a se isprăvi cu crizele oriunde în lume atît în limitele statului precum și între state, nu numai pentru că aceste crize sunt tragice în ele însele, dar și pentru că ele sunt în creștere costisitoare pentru țările vecine și multe țări îndepărtate.

În prezent diplomația este legată, probabil, ca niciodată în trecut, de un țesut complex de relații economice și sociale care acoperă globul. Statele și popoarele au relații în multiple dimensiuni la toate nivelele societății și fluxul de contacte poate să mărească înțelegerea reciprocă și să ajute la stabilirea unei baze largi pentru cooperare. Pe de altă parte, subiecții neoficiali sunt ascendent importanți în relațiile internaționale și deseori operează de asupra nivelului atins de diplomați. Ca rezultat în prezent este practic imposibil să izolezi statul de sistemul internațional și în circumstanțe deteriorante, un număr de măsuri diplomatice pot să ajute la administrarea cu succes a crizei și previn apariția violenței.

Un rol important in funcționarea diplomației preventive o poate avea respectarea următoarelor recomandări:

1. Statele ar trebui să reziste la tradiționala practică de suspendare a relațiilor diplomatice și în loc de aceasta să mențină deschise liniile de comunicare de înaltă încredere cu liderii și grupele în criză. Poate să fie contraproductivă negarea guvernelor, un mijloc important de administrare a problemei exact în timpul cînd informația sigură, directă este esențială.

2. Guvernele și organizațiile internaționale trebuie să exprime în mod clar și impunător interesele sale în situația de risc. Acest pas este esențial să ajute la mobilizarea suportului pentru acțiunile preventive și este, în special, important de a folosi măsuri concrete pentru a contura linii clare împotriva comportării inacceptibile.

Persoanele de resort deseori întîlnesc dificultăți interne cînd propun aprobarea de măsuri mai reale pentru rezolvarea conflictului, deoarece nu s-a făcut lucrul de pregătire al parlamentului sau a altor organe de stat precum și a publicului pentru astfel de pași.

Este esențial să se articuleze clar, din timp, în mod repetat, interesele naționale în încadrarea constructivă pentru a preveni înrăutățirea crizei. Aceasta se poate face oferind explicații sistematice cum interesele naționale sunt deservite prin obligații preventive; inițiind și suportînd dialogul public pe marginea opțiunilor accesibile pentru rezolvarea crizei; dezvoltînd o strategie decisivă pentru administrarea situației.

3. Criza trebuie să fie pusă în agenda Consiliului de Securitate al ONU sau al organizației internaționale relevante sau a ambelor, destul de timpuriu pentru a permite acțiuni preventive. În același timp, trebuie să fie stabilite mijloace pentru a urmări dezvoltarea crizei și a prevedea ajustări regulare. Pe lîngă aceasta, după cum a fost menționt mai sus, trebuie să fie stabilit un mecanism pentru a incorpora informația de la Organizațiile Neguvernamentale și alți subiecți neguvernamentali pentru a asigura discutarea în Consiliul de Securitate a evenimentelor ce au loc. Expunând decurgerea crizei în așa mod, se favorizează ilustrarea largă a contextului și, probabil, cel mai înalt preț al crizei. Aceasta demonstrează publicului respectiv ce eforturi serioase sunt necesare pentru a rezolva problemele.

4. Chiar și în contextul multilateral al conflictului guvernele trebuie să fie atente la oportunitățile de a susține diplomația liniștită și dialogul cu și între liderii moderatori în criză. Trimișii speciali și reprezentanții statelor sau ai organizațiilor internaționale sau din numele ONU din nou demonstrează valoarea lor la etapele timpurii ale crizei.

Circumstanțele fluide ale perioadei de după războiul rece, strategiile, procedeele și mijloacele diplomatice de a avertiza crizele cer noi căi creative pentru a difuza tensiunile și a facilita acomodarea reciprocă între potențialii beligeranți. Aceste strategii pot include discuții serioase ale ajustării pașnice a granițelor sau revederii lor, noi aranjamente constituționale, forme ale autonomiei regionale sau culturale ș. a.

Capacitatea de alegere a diplomației oficiale poate fi întărită de către activitatea în sectorul privat. În acest sens este recomandată așa-numita „a doua cale a diplomației“, un produs principal neformal în negocierile diplomatice, folosit de către liderii care vreau să primească date neformale despre intențiile adversarilor, ridicînd nivelul eforturilor oficiale.

Unele guverne au găsit Organizațiile Neguvernamentale și alte instituții nestatale foarte utile în mijlocirea acordurilor politice și în completarea rolului organelor oficiale.

Astăzi, multipolaritatea noii ordini mondiale stimulează influența factorilor mai mici în sistemul internațional. ONG-urile joacă un rol semnificativ în mediere, asistență umanitară și consolidarea păcii și sunt acum parte a efortului de prevenire și soluționare a conflictelor.

În ultimul timp mai mult de 1000 de ONG-uri li s-a oferit statutul consultativ la ONU și aproape 20.000 de ONG-uri din toată lumea au intrat în diverse relații cu ONU și oferă singure mai mult de 3 mlrd dolari SUA în termeni de asistență pentru dezvoltare.Pe lîngă aceasta ONG-urile au funcția unică de a avertiza despre apariția vreunui conflict sau a unei suferințe masive.

ONG-urile pot fi distinse în dependență de statutul lor juridic, funcții, resurse, principii de operare și experiență.

Statutul independent neutru, de persoană terță al ONG-urilor le conferă abilitatea unică de a ajuta la procesul de consolidare a națiunii, de la medierea motivelor care cauzează conflicte pînă la strategiile de promovare a dezvoltării economice și sociale la probleme zilnice de monitorizare a alegerilor, restabilire a refugiaților monitorizare a drepturilor omului.

Metodele utilizate de ONG-uri pentru a-și atinge obiectivele propuse diferă de la un grup la altul. Unele recurg la un număr restrîns de tehnici sau activități cum ar fi: pregătirea rapoartelor, înaintarea plîngerilor către organizații internaționale, promovarea legislației internaționale, activitatea de lobby pe lîngă organisme naționale și internaționale ș.a.

După cum constată autorul italian Antonio Cassese unele organizații neguvernamentale au îndeplinit și îndeplinesc sarcini importante în ambele maniere, prin presiunea asupra statului, să adere la standarte internaționale și prin efectuarea de anchete și cercetări care sînt mai dificile de efectuat de către state sau organe interguvernamentale.

Organizații, așa, ca Amnistia internațională, Comisia internațională a juriștilor, Societatea contra sclaviei, sînt cunoscute pentru rezultatele lor, remarcabile în acțiuni și scopuri atinse. Mijloacele lor de activitate sînt: investigarea, expunerea și convingerea.

Alte organizații așa ca Comitetul Internațional al Crucii Roșii operează la diferite nivele: nu numai incurajează Guvernele să facă ceva, dar și acționează direct la nivel transnațional în beneficiul răniților, bolnavilor, naufragiaților și tuturor acelora care au nevoie de ajutor în rezultatul calamităților naturale sau a conflictelor armate.

Alte organe private au ca scop desemnarea idealurilor pentru eliberarea indivizilor sau grupelor de persoane din condițiile de miserie și exploatare. Ei vorbesc direct persoanelor și popoarelor ca să le mărească nivelul de cunoaștere referitor la drepturile lor.

Grupe de persoane într’adevăr au simțit că este obligația lor morală să vorbească atunci cînd statele păstrează tăcerea- nu numai Guvernele direct implicate dar și alte state care preferă să stea în tăcere să se plaseze în afara considerațiilor politicii reale. Această formă de activitate a ONG-urilor poate servi în scopul diplomației preventive.

În prezent Organizațiile Neguvernamentale îndeplinesc proiecte la care se cheltuie annual mai mult de 7 mlrd dol. SUA. Cînd apar conflicte, ONG, care deja demult joacă un rol activ în căutarea păcii, nu rareori, printre primii se află la locul conflictului, aducînd un aport de neprețuit în acordarea ajutorului urgent populației care a suferit și punînd temelia restabilirii păcii. Spre exemplu Consorțiul Italian al Solidarității(ICS), organizație neguvernamentală care a luat naștere în 1992 ca un proiect umanitar cu țelul de a răspunde provocărilor războiului din fosta Iugoslavie, întrunește astăzi peste 100 de organizații de acelaș gen.

În prezent ICS își desfășoară activitatea în republicile din ex-URSS,zona Mediteraniană și Orientul Mijlociu. ICS lucrează în mai multe domenii:

-în condițiile stării de urgență în caz de război: livrarea ajutorului umanitar, distribuirea echipamentului necesar, administrarea taberelor de refugiați, coordonarea ajutorului medical, suport psihologic, asistență jurudică și educațională.

În timpul punctului culminant al conflictului din Bosnia, 1994-1995 peste 300 de mașini cu ajutor umanitar au fost trimise de către ICS în Anaconda, transportînd peste 1.100.000 tone avînd costul în jurul la 75 mln dolari SUA. În timpul crizei umanitare în Kosovo, ICS conducea 6 centre, unde trăiau peste 5000 de refugiați în diferite localități ale Albaniei.

În procesul din Orientul Apropiat, de exemplu, Institutul de cercetări din Norvegia, cu rădăcinile sale în mișcarea sindicală, a fost de neînlocuit în spargerea gheței și punerea temeliei pentru acordul de la Oslo în 1993.

În Guatemala, organizațiile bisericești norvegiene erau instrumentele în facilitarea dialogului între părțile la conflict.

În Tadjikistan forțele unite ale cetățenilor din SUA și Russia cu experiență profundă în rezolvarea și medierea conflictelor, sponsorizată de către Fundația Kettering din Dayton, au întrunit fracțiile tadjice în mijlocul anului 1997 aproape de 20 de ori pentru a stabili o bază pentru negocieri formale. Alte grupe în SUA și Europa, care sunt încadrate în diplomația preventivă neoficială, include Institutul pentru Multi-Track Diplomacy, International Alert, The Carter Center’s International Negotation Network, Grupa de criză Internațională. Aceste organizații au jucat un rol activ în stabilirea relațiilor între părțile în conflict și guvernele interesate, studierea diplomației și rezolvarea conflictelor, oferirea bunelor oficii părților care sunt antrenate în rezolvarea pașnică a conflictelor.

În adaos la progresul substanțial pe care aceste eforturi îl fac în legarea diferențelor care deseori divizează vecinii ostili, este și lista impresionantă de participanți, care duc experiența în comunitățile lor și influențează atunci când mulți dintre aceștea își asumă poziții de conducere.

În sumar, o largă rețea de măsuri politice și diplomatice sunt posibile, din timp, pentru a ajuta la dizolvarea unei crize potențiale sau in creștere.

Uneori, însă, sunt necesare măsuri mai stringente, inclusiv trimiterea de mesaje bine definite liderilor care au ales o cale inacceptabilă în atingerea scopurilor lor.

Strategiile, mijloacele și instrumentele folosite în diplomația preventivă sunt o parte integrantă a acestui concept.

CAPITOLUL VI

Studiu de caz

6.1. Războiul rece

În decurs de câțiva ani după capitularea Germaniei și a Japoniei se ajungea la destrămarea Coaliției Națiunilor Unite și la situarea foștilor aliați în tabere opuse. De aceea, privită în perspectivă istorică, victoria puterilor Aliate avea să reprezinte o trecere de la „războiul fierbinte“ la „războiul rece“. Ultimul era astfel denumit pentru că, deși întrunea multe din trăsăturile oricărui război, nu a presupus lupta armată, deci între mijloacele cu care a fost purtat nu au fost incluse direct cele militare. Războiul Rece se instala în anii ’46-’47 și avea să dureze până la sfârșitul anilor ’80 ai secolului XX.

Cele mai pregnante trăsături ale Ordinii Mondiale în perioada Războiului Rece au fost existența unei lumi bipolare și o confruntare globală între Est și Vest. Războiul singularizase două țări, anume Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică, în postura de supraputeri, adică de puteri având interese globale și dispunând de capacități, inclusiv militare, de a proiecta și proteja aceste interese la nivel planetar. În jurul acestor supraputeri au polarizat grupuri de state, care au format alianțe politico-militare, adică blocuri de putere. Astfel, pe 5 aprilie 1949 se constituia la Washington Organizația Tratatului Nord-Atlantic (NATO), care cuprindea ca membre fondatoare următoarele 12 state: Belgia, Canada, Danemarca, Franța, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia și Statele Unite. În 1952 aderau la Alianță Grecia și Turcia, în mai 1955 Republica Federală Germania (RFG), iar în 1981 – Spania. Alianța avea să funcționeze cu acești 16 membri până la încheierea Războiului Rece. După depășirea acestuia, NATO se menținea ca alianță politico-militară, parcurgând un intens proces de adaptare la noile realități geopolitice. În 1997, erau invitate, apoi în 1999, primite ca membre ale Alianței Cehia, Polonia și Ungaria, după această dată Alianța Nord-Atlantică numărând, deci, 19 state membre. În 2002, la Summi-tul de la Praga, erau invitate să adere la NATO alte șapte state: Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia și Slovenia. Ca rezultat, în primul deceniu al secolului XXI, Alianța Nord-Atlantică cuprinde 26 de state membre.

De cealaltă parte, URSS își crea o grupare proprie, anume Organizația Tratatului de la Varșovia, constituită pe 5 mai 1955, în care intrau Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Republica Democrată Germană (RFG), Polonia, România, Ungaria și Uniunea Sovietică. La începutul anilor ’60, Albania își suspenda participarea la Tratatul de la Varșovia. După transformările revoluționare din anii 1989-1990, pe 31 martie 1991 avea loc dizolvarea structurii militare a Organizaței Tratatului de la Varșovia, iar pe 1 iulie, același an, era semnată, de către statele membre, încetarea existenței acestei Organizații, în întregul ei.

În deceniile Războiului Rece, între acesti doi poli de putere se vor statornici raporturi de confruntare, definite adesea prin sintagma „confruntare Est-Vest“, care cuprindea toate domeniile: politic, militar, economic.

Pe plan politic, confruntarea Est-Vest însemna o competiție între două sisteme economico-sociale, adică între două tipuri de orânduire socială. Blocul vestic întruchipa o orânduire democratică, bazată pe pluralism politic si pe o economie de piață. Cel estic era format din state totalitare — mai precis, totalitare, respectiv, în anumite etape, autoritare, potrivit distincției subtile a lui Ralf Dahrendorf, în care domina un sistem monopartit si o economie de comandă. În terminologia economiei politice ca stiință, confruntarea Est-Vest reprezenta o competiție între două societăți, anume între socialism si capitalism. De aceea, confruntarea Est-Vest în condițiile Războiului Rece a avut un pronunțat caracter ideologic; cu alte cuvinte, ea concretiza o competiție între două ideologii opuse, anume cea marxistă (socialistă) si cea liberală (burgheză).

Pe plan militar, confruntarea Est-Vest a dus la constituirea, pe osatura celor două alianțe, a unor mecanisme militare — structuri de comandă unice, unități din armatele naționale integrate în forțele armate ale blocurilor, o strânsă împletire a apărării naționale cu cea aliată etc. Atât Tratatul de la Washington (art. 5), cât si Tratatul de la Varsovia (art. 4) instituiau ceea ce se numesc garanții de securitate pentru statele membre, întrucât conțineau prevederi conform cărora un atac împotriva oricărui stat membru era considerat un atac împotriva alianței în ansamblu, toate statele member având obligația de a acționa, individual si colectiv, pentru respingerea agresorului. În deceniile Războiului Rece, între cele două blocuri a avut loc o cursă a înarmărilor fără precedent în istorie. Toate marile puteri introduceau în arsenalele lor armele atomice (bazate pe fisiunea atomilor de uraniu sau plutoniu) si armele cu hidrogen (nucleare, bazate pe fuziunea atomilor). Ambele aceste tipuri de arme, cu deosebire cele nucleare, au o putere de distrugere infinit mai mare decât armamentele tradiționale, desemnate în mod obisnuit prin termenul de arme convenționale. Statele Unite produceau arma atomică în 1945, două bombe aparținând acestei categorii de armament fiind aruncate asupra oraselor japoneze Hiroshima (6 august) si Nagasaki (9 august 1945). Câțiva ani, SUA dețineau monopolul armei atomice. Acesta înceta în 1949, când URSS detona primul său dispozitiv atomic. Competiflia dintre supraputeri în acest domeniu se muta în ceea ce priveste obținerea armelor cu hidrogen, Statele Unite reusind acest lucru în 1952, iar URSS câteva luni mai târziu, în 1953. Marea Britanie experimenta propria armă atomică în 1952, iar pe cea cu hidrogen în 1957. Franța obținea bomba atomic în 1960, iar în 1968 pe cea cu hidrogen. În sfârsit, China reusea aceleasi lucruri în 1964 si, respectiv, în 1967. Toate marile puteri se înzestrau cu alte tipuri de arme de distrugere în masă, cum sunt cele chimice si biologice. Pe de altă parte, o adevărată revoluție se petrecea în ceea ce priveste mijloacele de transport la țintă a diferitelor categorii de armament. Rachetele, începând cu cele cu rază scurtă de acțiune si terminând cu cele intercontinentale, avioanele cu reacție, radarul, laserul, mijloacele ultramoderne de comunicații făceau vulnerabil față de armamentul nuclear orice punct de pe glob si, totodată, transformau diferitele tipuri de armament convențional în arme redutabile ca putere de distrugere În perioada Războiului Rece, omenirea a stat sub semnul primejdiei unui război racheto- nuclear între cele două blocuri militare, capabil să pună capăt nu numai civilizației umane, ci chiar si vieții pe pământ. S-a reusit evitarea unui astfel de război, dar cca 150 de conflicte armate locale au produs zeci de milioane de victime si imense distrugeri materiale. Cel mai adesea, în spatele acestor conflicte, izbucnite aproape în totalitate în zonele subdezvoltate ale globului, s-a aflat confruntarea Est-Vest, în ultimă instanță, cea dintre URSS si SUA. Chiar si atunci când conflictele respective erau generate de cauze locale, ele deveneau component ale confruntării generale dintre cele două blocuri, care se întreceau în furnizarea de arme, bani, sprijin si încurajări politice pentru una sau alta dintre părți. Între aceste conflicte, prin periculozitatea escaladării lor în adevărate crize în relațiile dintre blocuri, se evidențiază războiul din Coreea si cel din Vietnam, adică din două state dezmembrate. Războiul din peninsula Coreea se declansa pe 25 iunie 1950. Existența a două state coreene: Republica Coreea în sud, cu capitala la Seul, si Republica Populară Democratică Coreeană în nord, cu capitala la Phenian, era rezultatul direct al ultimei faze a războiului din Pacific. Atunci, trupele americane înaintaseră în partea de sud a peninsulei, până la paralela 38. În Nord, intraseră trupele sovietice. Prezența trupelor de ocupație facilitase instaurarea a două regimuri în cele două părți ale peninsulei: în Sud, a unui regim autoritar si corupt, apropiat de Statele Unite condus de Sigman Rhee; în Nord, a unui regim totalitar, legat de URSS si China, în fruntea căruia se afla un lider comunist, Kim Ir Sen. O miscare diplomatică neinspirată a Statelor Unite avea să precipite evoluțiile în peninsulă: Washingtonul declara că teritoriul Asiei continentale nu intra în perimetrul defensiv al SUA. Retragerea trupelor americane din Sud (iunie 1949) avea să încurajeze atât Seulul, cât si Phenianul să se orienteze spre unificarea Peninsulei prin forță. Armata sud-coreană sporea de la 60 000 militari la începutul anului 1949 la 181 000 în mai 1950, pentru înzestrarea ei Rhee apelând îndeosebi la Statele Unite. Pe de altă parte, Coreea de Nord îsi întărea forflele armate, al căror număr ajungea la 135 000 în iunie 1950, echipate militar de către Moscova si Beijing. Ostilitățile începeau prin trecerea trupelor Coreii de Nord peste paralela 38, într-o operațiune care, după cum se pare, urmărea ocuparea Seulului si doborârea regimului Rhee, contându-se ca acest lucru să ducă la unificarea Coreii sub autoritatea Phenianului. Statele Unite obțineau aprobarea Consiliului de Securitate pentru o intervenție militară sub stindardul ONU. Decizia devenea posibilă întrucât tocmai atunci URSS nu participa la lucrările acestui forum, în semn de protest pentru că locul Chinei în Consiliul de Securitate nu revenise încă R.P. Chineze, proclamate pe 1 octombrie 1949, ci era ocupat în continuare de către regimul de la Taipei (Taiwan) al generalului Chiang Kai-si. Trupele americane se alăturau celor sud-coreene, atunci când se contura înfrângerea Seulului. La rândul lor, contingente de trupe chineze intrau în luptă de partea nord-coreenilor, atunci când devenea iminentă victoria trupelor americane si sud-coreene. Se ajungea astfel la un război de proporții si la o criză profundă în relațiile Est-Vest. Într-una din fazele de maximă încordare, generalul MacArthur, comandantul forțelor americane în Extremul Orient, va preconiza folosirea armei atomice împotriva bazelor de susținere a trupelor chineze angajate în război, baze situate pe teritoriul Chinei; propunerea lui în acest sens era respinsă de presedintele SUA, Harry Truman. În final, frontul se stabiliza si, după trei ani de ostilități, pe 26 iulie 1953, se ajungea la încheierea armistițiului, cu paralela 38 devenită linie de demarcație între cele două state coreene. Criza legată de Vietnam a fost mai îndelungată si mai complicată. Înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, ceea ce avea să devină Vietnamul de mai târziu era colonie franceză. În 1941, ca si întreaga Indochină, era ocupat de japonezi. O răscoală antijaponeză se transforma într-o miscare de eliberare națională după ce, o dată cu capitularea Japoniei, administrația colonial franceză se reinstala în Peninsulă. După ani îndelungați de lupte, în 1954 se încheia un accord la Paris în baza căruia trupele franceze părăseau teritoriul Vietnamului, care se diviza în două state pe paralela 17 — Vietnamul de Sud (Republica Vietnam), cu capitala la Saigon, si Vietnamul de Nord (Republica Populară Democratică Vietnam), cu capitala la Hanoi. La solicitarea regimului de la Saigon, Statele Unite preluau rolul de până atunci al Franței. Între Nord si Sud se declansa în curând un adevărat război. Regimul de la Hanoi avea sprijinul politic si militar al URSS si Chinei. Statele Unite aveau să se implice din ce în ce mai mult în conflict, de partea Saigonului. Astfel, ceea ce începea ca un război civil între două părți ale Vietnamului, devenea un război în care se înfruntau Vietnamul de Sud si Statele Unite, pe de o parte, si Vietnamul de Nord, pe de altă parte. Statele Unite aveau să rămână angajate în acest război de-a lungul mandatelor a patru presedinți: Eisenhower, Kennedy, Johnson si Nixon. Războiul se încheia prin retragerea trupelor americane si unificarea Vietnamului sub autoritatea regimului de la Hanoi. Statele Unite pierdeau în lupte 50 000 militari; Vietnamul în întregul său — peste 3 milioane.

Alte momente de criză în relațiile Est-Vest se petreceau în inima Europei si în apropierea coastelor estice americane. Primele erau legate de Berlin. După capitularea necondițonată a Germaniei, aceasta era împărțită în patru zone de ocupație: zona americană, cea britanică si cea franceză — toate situate în partea de vest, si zona sovietică — în partea de est a Germaniei.

Într-un mod asemănător era divizat si Berlinul, aflat în zona sovietică de ocupație, anume în patru sectoare, fiecare dintre acestea aflându-se sub administrația uneia dintre cele patru mari puteri. Cele trei zone ocupate de puterile occidentale se unificau, pe teritoriul lor formându-se Republica Federală Germania (mai 1949), cu capitala la Bonn. În octombrie acelasi an, în zona rusească se constituia Republica Democrată Germană, cu capitala în sectorul sovietic din Berlin.

Prima criză se declansa în 24 iunie 1948, prin instituirea de către URSS a unei blocade a Berlinului de Vest. Blocada tăia legăturile terestre dintre acesta si cele trei zone aflate sub ocupația puterilor occidentale si urmărea unificarea Berlinului de Vest cu cel de Est, sub autoritatea RDG si a forțelor de ocupație sovietice. Statele Unite, cu sprijinul Marii Britanii, realizau un pod aerian, prin care Berlinul de Vest era aprovizionat cu cele necesare. Tentativa URSS esua; blocada Berlinului era ridicată pe 9 mai 1949.

A doua criză a Berlinului începea în noiembrie 1958, când Moscova anunța că intenționeaază să pună capăt acordului celor patru puteri referitor la statutul Berlinului. Puterile occidentale respingeau propunerea sovietică, formulată în termenii unui veritabil ultimatum. Criza se încheia abia după aproape trei ani, prin ridicarea pe 13 august 1961, între partea occidentală si cea orientală a orasului, a Zidului Berlinului, care devenea un adevărat simbol al divizării continentului. De partea cealaltă a Atlanticului, în Cuba avea loc pe 1 ianuarie 1959 instalarea unui regim revoluționar, condus de Fidel Castro. Sub acel regim, Cuba se apropia de URSS si aliații acesteia. Statele Unite vor fi ostile față de noua putere de la Havana si vor sprijini tentativele întreprinse de refugiați cubanezi aflați pe teritoriul american de a o înlătura. Cea mai importantă dintre aceste tentative era debarcarea din Golful Porcilor (1961), înfrântă însă de forțele cubaneze. În 1962, URSS instala în Cuba mai multe baterii de rachete cu rază medie de acțiune care, în caz de conflict, puteau lovi o parte importantă a teritoriului american. Rachetele erau descoperite de către sateliți de supravehere, Statele Unite instituind o blocadă navală si aeriană împotriva Cubei. Criza lua proporții si devenea cea mai gravă confruntare Est-Vest. Forflele armate americane si sovietice, precum si cele ale aliaților celor două supraputeri erau puse în stare de alertă. Nave sovietice, pe care se aflau noi rachete, navigau spre Cuba; flota navală si aeriană americană se pregăteau să le oblige să facă cale întoarsă, la nevoie prin folosirea forței. În final, criza era dezamorsată: Moscova accepta să-si demonteze si să retragă rachetele, în schimbul angajamentului Statelor Unite de a nu invada Cuba. Omenirea fusese însă la un pas de un cataclism nuclear. Lecția va fi învățată de ambele părți. Se lua cursul unei destinderi a încordării si a unor măsuri de ținere sub control a înarmărilor, în primul rând a celor nucleare. Se depăsa astfel faza potențial cea mai periculoasă a Războiului Rece.

Pe plan economic, confruntarea Est-Vest avea să fie mai puțin dramatică, dar la fel de profundă, implicațiile ei economice, politice si chiar militare, afectând întreaga Ordine Mondială. Mai ales în primele faze ale Războiului Rece, se părea că orientările celor două tabere vor duce la destrămarea pieții mondiale unice si formarea unor piețe paralele si opuse. Puterile occidentale, în care un rol de prim rang revenea Statelor Unite, aveau să acționeze energic pentru refacerea postbelică a țărilor din propria zonă, pentru consolidarea si extinderea principiilor liberale ale economiei de piață, atât în economiile acestor țări, cât si în relațiile economice internaționale. Dimpotrivă, URSS, a cărei economie era etatizată si de comandă, ceea ce determina limite severe în afirmarea principiilor de piață, a impus un tip similar de economie țărilor pe care le inclusese în orbita sa. La puțină vreme după începerea activității ONU, Consiliul Economic si Social lua măsura convocării Conferinței de la Havana asupra Comerțului. Asa cum am arătat mai sus, Conferința elabora Carta unei organizații internaționale a comerțului si proiectul unui acord general de tarife si comerț, parte componentă a Cartei.

Întrucât Carta nu intra în vigoare, organizația internațională pentru comerț, care ar fi avut o deschidere universală, adresându-se tuturor satatelor, nu lua ființă. La sfârsitul anului 1947, 23 de state — între care nu se aflau cele din Est — semnau protocolul pentru punerea în aplicare a Acordului General pentru Comerț si Tarife; GATT se năstea, în aceste condiții, ca o organizație economică occidentală. Principalele instituții financiare: Banca Mondială si Fondul Monetar Internațional, îndeplinindu-si fiecare în parte menirea pentru care fuseseră create, aveau să întărească, totodată, tendințele de afirmare a principiilor liberale si economiei de piață. În 1947, Statele Unite, prin secretarul de stat, generalul Marshall, lansau un amplu program de ajutorare a țărilor continentului european, devastat de război. Acest program, care lua numele inițiatorului său, devenind Planul Marshall, era destinat si flărilor din Est. Moscova avea să ezite. Ea trimitea la , unde urma să aibă loc o reuniune a țărilor potențial beneficiare ale Planului, o numeroasă delegație condusă de ministrul sovietic de Externe, V. Molotov. Acesta va negocia cu ministrul de Externe francez, G. Bidault, si cu cel britanic, E. Bevin. Puterile occidentale vor insista pentru constituirea unei organizații menite să dirijeze la nivel european aplicarea Planului Marshall. Molotov era în favoarea unei organizări care să lase aplicarea Planului pe seama statelor beneficiare. El exprima prin aceasta teama că o administrare centralizată a Planului Marshall ar fi subminat bazele economiei sovietice si ar fi slăbit controlul pe care URSS îl exercita deja asupra statelor din sfera sa de influență. În plus, inițiativa Planului Marshall venea după lansarea a ceea ce avea să devină Doctrina Truman, despre care voi vorbi mai târziu. În aceste condiții, Moscova respingea propunerea de participare la Planul Marshall. La presiunea sa, Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Finlanda, Iugoslavia, Polonia, România si Ungaria adoptau o poziție similară. Îsi dădeau acceptul față de Planul Marshall 16 state: Austria, Belgia, Danemarca, Elveția, Franța, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia, Suedia si Turcia. Aceste țări constituiau în 1948 Organizația Europeană de Cooperare Economică (OECE), organizațje cerută de puterile occidentale si respinsă de Moscova. Ulterior, aderau la OECE R.F. Germania (1949) si Spania (1959). Valoarea creditelor americane acordate în cadrul Planului Marshall s-a ridicat la 13 miliarde dolari; în 1952, țările occidentale beneficiare atingeau nivelul producției antebelice. Planul Marshall făcea din divizarea Europei un proces ireversibil si constituia un moment de seamă al Războiului Rece. Din iulie 1947, când Planul era adoptat, se poate vorbi, cu temei, de divizarea Europei între Est si Vest, cu tot ceea ce implica aceasta.

Planul Marshall era un semnal pentru constituirea unor grupări de state, pe plan economic, politic si politico-militar. Moscova replica la Plan prin întărirea controlului său în țările din estul si centrul Europei, forțând transformarea regimurilor politice si a sistemelor economice din aceste țări conform cu modelul sovietic. În ianuarie 1949 se constituia Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER), în care intrau Albania, Cehoslovacia, RDG, Polonia, România, Ungaria si URSS. CAER, care-si avea sediul la Moscova, va funcționa ca o uniune de state ce-si păstrau independența, metoda sa principală de activitate fiind coordonarea planurilor naționale de dezvoltare. Tentativele ulterioare ale Uniunii Sovietice de a transforma CAER într-o organizație supranațională prin impunerea unui plan unic de dezvoltare si a altor măsuri ce presupuneau transfer de suveranitate de la statele membre la organismele de conducere CAER aveau să esueze, mai ales datorită opoziției României. Totodată, partidele comuniste din țările est-europene – partide de guvernământ în aceste țări – si unele partide comuniste din țările occidentale (Franța si Italia) constituiau un Birou informativ al partidelor comuniste si muncitoresti (Cominform), prin care partidul sovietic acționa spre a-si subordona miscarea comunistă internațională. Urmând linia Moscovei, partidele comuniste din vestul European organizau greve si alte manifestări, menite să împiedice aplicarea Planului Marshall în țările lor, acțiuni rămase însă fără succes.

De cealaltă parte, cursul spre constituirea unui bloc occidental se intensifica. În martie 1948, Belgia, Franța, Marea Britanie si Olanda semnau un pact asupra colaborării economice, sociale si culturale, precum si pentru autoapărarea colectivă (Pactul de la Bruxelles). Pactul, cu durată de 50 de ani, era menit în principal respingerii unui atac armat în Europa. Dacă el putea fi considerat eficient împotriva unei eventuale reînnvieri a ceea ce se numea militarismul german, el era total insuficient pentru cazul unui potențial mars spre vest al URSS. El nu ținea, totodată, seama de ponderea pe care Statele Unite o dobândiseră în Europa si în treburile continentului.

În consecință, Statele Unite si Canada începeau tratative cu semnatarii pactului de la Bruxelles pentru un pact nord-atlantic. Se năstea NATO, prin Tratatul de la Washington (4 aprilie 1949), care-si stabilea sediul la Paris, apoi la Bruxelles. În 1954, URSS cerea să se alăture Tratatului Nord-Atlantic, cerere respinsă de SUA si Marea Britanie. Urma „replica“ răsăriteană a NATO, Organizația Tratatului de la Varsovia. Prin crearea NATO si prin Planul Marshall, blocul occidental dobândea dimensiunile si structurile corespunzătoare între flările care i se alăturau. Planul Marshall si Tratatul Nord-Atlantic consacrau prezența permanentă si poziția dominant a Statelor Unite în Europa. În acest cadru creat de raporturile transatlantice, Europa occidental îsi putea continua căutările pentru găsirea propriilor forme de grupare.

Pe 5 mai 1949 se constituia Consiliul Europei, având ca state fondatoare Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia si Suedia, cărora li se alăturau Grecia, Islanda si Turcia. Consiliul Europei, cu sediul la Strasbourg, apărea ca o organizație eminamente politică, care-si propunea ca prioritate absolută promovarea drepturilor omului si libertăților fundamentale. În condițiile opoziției tot mai evidente între regimurile democratice proprii multora dintre statele occidentale si cele totalitare, Consiliul Europei devenea un important organism al afirmării valorilor occidentale în confruntarea Est-Vest. Prin statutul său, Consiliul Europei era o organizație cu atribuții supranaționale, condus de un Consiliu al Ministrilor (format din ministrii de Externe ai țărilor membre) si dispunând de o Adunare cu caracter parlamentar. Pe plan economic, în mai 1950, Robert Schuman, ministrul de Externe francez, propunea constituirea unei autorități franco-germane în domeniul cărbunelui si oțelului, deschisă si altor state din Europa occidentală. O asemenea autoritate era concepută ca o structură supranațională, ceea ce va îndepărta Marea Britanie care, în acele condiții, nu agrea ideea de supranaționalitate.

Negocieri laborioase duceau la formarea pe 18 aprilie 1951, prin Tratatul de la Paris, a Comunității Europene a Cărbunelui si Oțelului (CECO), cu participarea Belgiei, Franței, Italiei, Luxemburgului, Olandei si a R.F. Germania, primul pas către integrarea europeană. Urma Tratatul de la Roma (1957), unde „cei 6“ constituiau, alături de Comunitatea Europeană a Cărbunelui si Oțelului, Comunitatea Economică Europeană — Piața Comună (CEE) si Comunitatea Europeană a energiei atomice (Euratomul). Ca si CECO, CEE si Euratomul s-au născut ca organisme supranaționale, ducând mai departe procesul integrării europene. Potrivit Tratatului de la Roma, CEE urma să realizeze „cele 4 libertăți“:

1. Libera circulație a bunurilor;

2. Libera circulație a persoanelor;

3. Libera circulație a serviciilor;

4. Libera circulație a capitalurilor.

În 1967, CECO, CEE si Euratomul formau Comunitățile Europene (CE) ), iar în 1987 intra în vigoare Actul Unic vest-european, care adăuga cooperării economice pe cea politică. Paralel cu această adâncire a integrării, începea si un proces de lărgire a Comunităților Europene, prin admiterea de noi membri în cadrul acestora. Astfel, în 1961 Grecia semna un acord de asociere cu Comunitățile Europene; devenea membră a CE atunci când îndeplinea condițiile de aderare, după 20 de ani, adică în 1981. În 1964, un acord de asociere era semnat de Turcia, dar această țară avea să străbată un drum lung până la îndeplinirea condițiilor de admitere în Comunitate, drum care continuă si în primul deceniu al secolului XXI. Anul 1973 aducea admiterea în CE a Danemarcei, Irlandei si Marii Britanii, astfel că Europa „celor 6“ devenea Europa „celor 9“. În 1981, prin admiterea Greciei, CE numărau 10 state, pentru ca în 1986 să se ajungă la Europa „celor 12“ prin aderarea Spaniei si Portugaliei. Tot în 1986, încheiau acorduri de asociere cu CE Cipru si Malta. Astfel, în deceniile Războiului Rece, refacerea postbelică si procesul integrării făceau din Europa de Vest unul dintre cei trei mari poli de putere din lumea occidentală, alături de America de Nord (Statele Unite si Canada) si Japonia. O dată cu acesta, sfera economiilor de piață se extindea, devenind dominantă pe plan mondial. Pivotul dezvoltărilor ce aveau loc în acest sens erau Statele Unite, cărora li se alăturau încă din anii ’50 „marii învinsi“ în război, anume Japonia si Germania. Forța economică a statelor occidentale, influența pe care acestea o exercitau în cadrul marilor instituții internaționale financiare si comerciale determinau ca ordinea economică a Războiului Rece să evolueze în direcția afirmării tot mai puternice a princpiilor de piață, principii care aveau să se impună treptat si în economiile de comandă. Acestea vor fi atrase în mod irezistibil în circuitul mondial de valori, într-o diviziune internațională care va evidenția nevoia presantă a reformelor economice si politice în statele estice, ceea ce avea să ducă în mod necesar la răsturnările revoluționare din anii ’90, care, în final, puneau capăt Războiului Rece.

Nivelul dezvoltării diferitelor categorii de țări

Pentru PIB reproduc clasificarea statelor, folosită de Banca Mondială, anume țări slab dezvoltate, țări cu dezvoltare medie si țări puternic dezvoltate, categorii de țări pe care, spre usurința lecturii, le numerotez cu cifrele I, respectiv II si III. Desigur, orice statistică poate prezenta deficiențe, iar PIB este doar unul dintre indicatorii prin care se măsoară gradul de dezvoltare a unei țări; totusi, statisticile Băncii Mondiale se bucură de o largă recunoastere în lume pentru temeinicie si acuratețe. Asadar, în perioada Războiului Rece, ponderea țărilor subdezvoltate în totalul produsului mondial brut a scăzut continuu; chiar dacă în cifre absolute PIB al acestor flări a cunoscut cresteri, nivelul lor de dezvoltare este cel mai bine caracterizat prin raportare la situația altor țări în aceeasi perioadă. În intervalul dat, ponderea țărilor mediu dezvoltate a scăzut doar puțin, după a crestere spectaculoasă între 1965-1980; este de remarcat că această crestere s-a petrecut tocmai în perioada primelor decenii ale dezvoltării, impuse mai ales de țările „Lumii a Treia“, decenii care au coincis cu procesul destinderii între Est si Vest si cu o anumită liberalizare a comerțului internațional; este, deasemenea, de menționat că această crestere s-a realizat pe seama ponderii țărilor puternic dezvoltate; dar boom-ul țărilor mediu dezvoltate s-a terminat repede, evoluția acestor țări integrându-se în tendințele generale. Pe de altă parte, în perioada menționată țările puternic dezvoltate si-au consolidat poziția fruntasă. Tabloul se întregeste prin luarea în considerare a celorlalți indicatori privind nivelul dezvoltării diferitelor categorii de țări. Astfel, în 1988 în țările slab dezvoltate trăia 60,8% din populația globului, căreia îi reveneau în medie 320 dolari pe locuitor. Pe de altă parte, 22,5% din populație îsi ducea viața în țări mediu dezvoltate, în care se produceau anual 1930 dolari pe locuitor. Partea dezvoltată, mai bine zis privilegiată a planetei, era locuită de doar 16,5% din populația globului, bucurându-se de un PIB mediu de 17 800 dolari pe locuitor. Nu sunt necesare analize aprofundate sau comentarii amănunflite pentru a înțelege diferențele fundamentale existente în ceea ce priveste asigurarea drepturilor omului, înainte de toate pe plan economic si social, diferențe în defavoarea marii majorități a populației lumii. De aceea, este limpede că proclamația înaripată din Declarația Universală: „Toate ființele umane se nasc libere si egale în demnitate si în drepturi“ a rămas în mod fatal în perioada Războiului Rece — si, de fapt, si după încetarea acestuia, după cum voi arăta ulterior — un ideal de neatins.

Dar această imagine despre condiția umană a locuitorilor Lumii a Treia trebuie întregită cu aspecte privind situația acestor țări în ceea ce priveste securitatea lor ca state; cu alte cuvinte, pentru a caracteriza condiția umană în aceste țări trebuie avută în vedere împrejurarea dacă ele s-au situat în zone de liniste si siguranță ori, dimpotrivă, în zone bântuite de insecuritate, de conflicte deschise ori latente; aceasta, pentru că Declarația proclamase prin art. 3 dreptul la viață si securitate al oricărei ființe umane. Este un lucru constatat în această privință că bipolarismul caracteristic Războiului Rece a asigurat stabilitatea si securitatea în raporturile dintre cele două blocuri. Dincolo de aceste raporturi însă, situația era total diferită. Astfel, din diverse cauze, între care la loc de frunte se înscria confruntarea Est-Vest, în zonele neangajate si în curs de dezvoltare s-au acumulat tensiuni si stări conflictuale, care au trecut adesea în conflicte deschise. Incertitudinile, insecuritatea — ca percepție si dat obiectiv — au dus la atragerea unui mare număr de țări slab dezvoltate într-o aberantă cursă a înamărilor. Astfel, dacă în 1972 țările neparticipante la blocurile militare alocau pentru propria înarmare 20,9% din totalul cheltuielor militare mondiale, în 1981 ele ajunseseră la 29,6% din respectivele cheltuieli. Și este de subliniat că mai mult de jumătate din aceste procente, anume 16,1%, reveneau țărilor în curs de dezvoltare. Cât de mare era disproporția resurselor alocate pentru înarmări de către țările dezvoltate, pe de o parte, si cele în curs de dezvoltare, pe de altă parte, reiese din următoarea comparație: la 309 dolari pe locuitor alocați pentru cheltuieli militare în țările dezvoltate, cifra pentru învățământ era în acele țări de 382 dolari, iar cea pentru sănătate de 284 dolari; în cazul țărilor în curs de dezvoltate însă, la o medie de 30 dolari pe locuitor cheltuieli pentru achiziții de arme, învățământului îi erau destinați doar 24 dolari, iar pentru sănătate rămâneau numai 10 dolari. Este limpede că angajarea unui mare număr de țări din Lumea a Treia în cursa înarmărilor înrăutățea si mai mult standardele deja foarte joase de asigurare a condițiilor de trai, de educație si sănătate, adică a condiției umane proprii multor sute de milioane de oameni. În plus, asa cum am arătat deja, Lumea a Treia a fost teatrul a foarte numeroase conflicte armate, cu tributul lor plătit în milioane de vieți omenesti si mari distrugeri materiale.

La 22 aprilie 1945, în drum spre San Francisco, unde urma să se deschidă Conferința pentru crearea ONU, V. Molotov se oprea la Washington și era primit de președintele SUA, Harry Truman; avea astfel loc prima întâlnire a unui înalt demnitar sovietic cu noul șef al administrației americane. Truman, potrivit propriilor mărturisiri, îi va vorbi brutal lui Molotov și va remite un mesaj pentru Stalin, prin care prevenea guvernul sovietic că, dacă se dovedea imposibil să se pună în aplicare hotărârea de la Ialta privind Polonia, încrederea în alianța celor trei puteri va primi o lovitură dură. „Nimeni nu mi-a vorbit încă pe acest ton“, va răspunde Molotov; „onorați-vă angajamentele și nimeni nu vă va mai vorbi astfel“, replica Truman.

„Nu era vorba încă de războiul rece; era însă deja limbajul său; în orice caz, acesta nu mai era cel folosit de Roosevelt“. Referirea lui Truman la Polonia nu era întâmplătoare: într-adevăr, la Ialta se hotărâse ca, în cazul statelor din Est, puterile Coaliției să acorde acestora asistență în constituirea unor guverne democratice, care apoi să organizeze alegeri libere. Ori, pe 21 aprilie 1945, guvernul sovietic semna un tratat ruso-polon cu guvernul polonez provizoriu, în condiții când negocierile ruso-americano-britanice privind guvernul Poloniei încă nu fuseseră încheiate; mai mult, după ce pe 14 aprilie Truman îi scrisese lui Stalin propunându-i să invite la Moscova un număr de personalități poloneze — a căror listă o anexa — în încercarea de a se constitui un guvern polonez reprezentativ. Semnele apropierii Războiului Rece se vor înmulți. Era instalarea acestuia o fatalitate? Unii autori nu cred acest lucru. „Contradicția structurală a celor două puteri mondiale explică doar faptul că trebuia să se ajungă la concurența și contradicțiile celor două sisteme, dar nu și la formarea celor două blocuri, la împărțirea lumii în două, la amenințarea reciprocă a securității și la starea de asediu în politica internă“. Analiza evenimentelor, inclusiv a acțiunilor diplomatice, cu motivațiile lor politice, economice, militare și, nu în ultimul rând, ideologice, arată însă că drumul către Războiul Rece n-a fost deloc întâmplător. Înainte ca Churchill să-și rostească faimosul discurs de la Fulton, în care denunța căderea Cortinei de fier în mijlocul Europei, Stalin exprima în fața liderului iugoslav Milovan Djilas, aflat în vizită la Moscova în iunie 1944, opinia privind inevitabilitatea rupturii dintre Est și Vest din rațiuni politico-ideologice. Iată în relatarea lui Djilas momentul respectiv. După convorbiri oficiale „Stalin ne-a invitat la cină, însă în hol ne-am oprit în fața hărții mondiale, pe care Uniunea Sovietică era colorată în roșu și din cauza aceasta era mai evidentă și părea mai mare decât în realitate. Stalin și-a petrecut mâna peste Uniunea Sovietică și a exclamat (în legătură cu britanicii și americanii — C.V.): Ei nu se vor împăca niciodată cu faptul ca un spațiu atât de mare să fie roșu: niciodată, niciodată!“. Cele două mari state, devenite la sfârșitul războiului supraputeri: Statele Unite și Uniunea Sovietică, aveau mari interese comune în menținerea cooperării lor după înfrângerea Germaniei și a Japoniei. Pe plan politic general, o ordine internațională de pace și securitate, bazată pe Carta Națiunilor Unite, nu putea fi concepută în absența unei cooperări postbelice sovieto-americane. Rezolvarea problemei spinoase a Germaniei reclama aceeași cooperare. Pe plan economic, existau puternici stimulenți care, prin natura lor, ar fi trebuit să acționeze în același sens: Statele Unite ieșiseră din război cu capacități productive mult sporite, cu un uriaș surplus de produse, pentru care trebuiau găsite noi debușee, în lipsa cărora se conturau perspectivele unei crize de supraproducție și ale unui șomaj ridicat. Dimpotrivă, URSS, învingătoare în război, suferise însă mari distrugeri, refacerea economică postbelică reclamând atât imense cantități de bunuri, înainte de toate de echipamente industriale, precum și credite și investiții de capital substanțiale. În ciuda existenței unor astfel de interese comune, Coaliția Națiunilor Unite avea să se destrame în curând și lumea postbelică intra sub zodia Războiului Rece. Fără să-și propună o analiză istorică propriu-zisă a marilor procese care au dat conținut acestui război, cele ce urmează urmăresc să prezinte, tematic și, în linii mari, cronologic, acțiunile diplomatice care marcau, pas cu pas, acumulările care au dus la instalarea lui și apoi i-au punctat evoluțiile de-a lungul a peste patru decenii.

„Oricum inevitabil, războiul s-a terminat cu un vid geopolitic. Echilibrul puterii fusese distrus, iar un tratat de pace cuprinzător a rămas imposibil de formulat. Perioada postbelică avea să se transforme într-o luptă prelungită și dureroasă pentru realizarea în fapt a reglementărilor care scăpaseră printre degete conducătorilor înainte ca războiul să ia sfârșit. Prăbușirea Germaniei naziste și nevoia de umplere a vidului de putere rezultat a condus la dezintegrarea parteneriatului din timpul războiului. Obiectivele Aliaților erau pur și simplu prea divergente. Churchill urmărea să prevină dominația Uniunii Sovietice asupra Europei Centrale. Stalin vroia să fie plătit în monedă teritorială pentru victoriile militare sovietice și suferințele eroice ale poporului rus. Noul președinte american, Harry S. Truman, s-a străduit inițial să continuie moștenirea lăsată de Roosevelt, de a ține alianța unită. Până la sfărșitul primului său mandat însă, ultima rămășiță a înțelegerii existente pe durata războiului dispăruse. Statele Unite și Uniunea Sovietică, cei doi giganți de la periferie, se aflau acum unul în fața celuilalt în inima Europei“.

Venirea la Casa Albă a lui Truman, aducea o schimbare notabilă a atitudinii Statelor Unite față de URSS. În tot timpul războiului, Roosevelt manifestase o grijă aparte față de relațiile cu Uniunea Sovietică, arătase în repetate rânduri înțelegere pentru interesele sovietice, atenție față de susceptibilitățile lui Stalin, în scopul menținerii Coaliției și asigurării participării rusești la înfrângerea Japoniei. El ținea seama de un memorandum al Comitetului reunit al șefilor de stat major (JCS 506 din 18 septembrie 1943), care susținea că SUA nu puteau câștiga războiul împotriva Germaniei și nici pe cel împotriva Japoniei decât cu ajutor sovietic. Succesele militare de pe frontul de Est făceau ca armata americană să poată învinge Germania și Japonia cu mai puțin de jumătate din diviziile considerate necesare, potrivit calculelor făcute în anii de dinaintea războiului propriu-zis. La deschiderea celui de-al doilea front în iunie 1944, în fața trupelor americane și britanice din Franța și Italia se aflau mai puțin de 90 divizii inamice, în timp ce armata rusă continua să lupte pe frontul de est, după trei ani de război, împotriva a peste 250 divizii. În plus, Roosevelt acorda un rol deosebit obținerii unei atitudini cooperante din partea URSS în perioada postbelică pentru înfăptuirea marelui său proiect (Grand design) al formării unei „lumi unice“. Truman nu va continua o astfel de linie. „Trebuie să fim duri cu rușii“, afirma el. „Nu știu să se poarte. Sunt ca niște tauri într-un magazin de porțelanuri. Trebuie să-i învățăm cum să se poarte“. Atitudinea lui față de ruși nu era nouă. În 1941, după declanșarea războiului germano-rus, Truman, pe atunci senator, declara: „Dacă vedem că Germania e pe cale să câștige războiul, va trebui ca noi să sprijinim Rusia. Dacă vedem că Rusia este pe cale să câștige, va trebui ca noi să ajutăm Germania și astfel să le lăsăm să se ucidă între ele cât mai mult posibil“ .Dar ideea unei atitudini dure față de URSS nu izvora doar din înclinații personale ale noului președinte american, deși asemenea înclinații pot conta mult în politică. Ea reprezenta de fapt unul din primele semne ale unei reconsiderări generale a politicii americane postbelice, o reacție la măsurile luate de Moscova în țările ocupate de forțele armate sovietice, după conferința de la Ialta, măsuri care, din punct de vedere sovietic, reflectau neîncrederea crescândă a Moscovei că problemele securității URSS erau luate în serios de către aliați occidentali. În fapt, toate acestea indicau o criză a Coaliției Națiunilor Unite: premizele ei din timpul războiului încetau să existe, altele noi, în vreme de pace, nu erau încă formate. Depindea de interesele marilor puteri, înainte de toate, de cele ale Statelor Unite și URSS, de obiectivele pe care acestea și le propuneau, de concepțiile care patronau căile și modalitățile de înfăptuire a acestor obiective ca astfel de premize să se constituie sau, dimpotrivă, să nu apară niciodată. Privită în perspectivă istorică, eventuala constituire a acestor noi premize se afla în mod esențial în răspunderea celor două supraputeri, cu mențiunea că Statele Unite erau mai bine situate în determinarea cursului general al politicii postbelice.

„Pe baza superiorității lor structurale, scrie în acest sens W. Loth, SUA aveau posibilități mai mari să determine viitoarele relații sovieto-americane. Stătea în puterea lor să demoleze asimetria din cadrul stării de siguranță a celor două puteri prin recunoașterea intereselor sovietice de securitate în Europa de est, printr-un adevărat control internațional al armei atomice sau printr-un ajutor economic, favorabil ambelor părți. Nerecunoscând de facto sfera de securitate sovietică prin încercarea inutilă ca prin superioritate economică și atomică să revizuiască situația creată în Europa de est, guvernul american a inițiat în 1945 un mecanism de percepere reciprocă greșită și de escaladare a conflictului. Factorii de decizie americani au interpretat eronat politica de securitate a URSS ca fiind baza unui expansionism în principiu nelimitat și au reacționat prin a refuza orice altă cooperare. Conducerea sovietică a interpretat la rândul ei greșit acest refuz de cooperare ca fiind o dovadă a caracterului agresiv al capitalismului american și a reacționat printr-o mai dură politică de securitate. Acest cerc vicios nu a mai fost întrerupt în anii de după 1945, iar formarea blocurilor a devenit definitivă“ .

Alți autori, recunoscând inevitabilitatea Războiului Rece, pun pe seama diplomației americane încrâncenarea deosebită a confuntării Est-Vest, care provenea din caracterul de cruciadă împotriva comunismului ca dominantă a politicii externe a Statelor Unite. Așadar, scrie în acest sens Eric Hobsbawm:

„Cine poartă răspunderea Războiului Rece? Întrucât dezbaterile legate de această problemă au fost multă vreme un fel de meci de ping-pong între cei care aruncă vina în exclusivitate asupra URSS și dizidenții (cei mai mulți, trebuie s-o spunem, americani) care spun că a fost în primul rând vina SUA, ne simțim tentați să ne alăturăm mediatorilor istorici care pun pe seama fricii reciproce față de escaladarea confruntării, care a făcut cele două tabere înarmate să se mobilizeze “sub drapelele lor opuse”. Lucrul acesta este perfect adevărat, dar nu este tot adevărul. El explică mai ales ceea ce s-a numit “înghețarea” fronturilor între 1947 și 1949. Dar toate acestea nu explică tonul apocaliptic al Războiului Rece, și el a venit din America. Dintre țările democratice numai în America președinții erau aleși împotriva comunismului. Dacă cineva a introdus elemental cruciadei în Realpolitik, adică în politica confruntării de putere pe plan internațional, menținându-l acolo, acela a fost Washingtonul“ .

Revenind la problema elaborării pozițiilor americane în perioada post-Roosevelt, Stettinius, secretarul de stat, îl informa pe Truman că, după Ialta, guvernul sovietic adoptase o poziție rigidă și intransingentă în aproape toate problemele majore care interveniseră în relațiile sovieto-americane. Iar A. Harriman, ambasadorul SUA la Moscova, sosea precipitat la spre a-i împărtăși opinii și preocupări asemănătoare noului șef al administrației. Rușii, îi va spune el lui Truman, invadează Europa și iau dorința americană de cooperare drept o dovadă de slăbiciune. El, Harriman, considera că rușii nu au intenția de a rupe legăturile cu Statele Unite; de aceea, o atitudine de fermitate față de ei în toate problemele importante putea fi luată fără a exista riscuri serioase în raporturile cu Moscova. Discuții cu colaboratorii săi apropiați îl întăreau pe Truman în intenția de a promova o politică mai hotărâtă față de Moscova. Churchill, de la Londra, transmitea îndemnuri în același sens. El îi va propune lui Truman pe 5 mai 1945 „ca aliații să nu se retragă de pe pozițiile lor actuale din lungul liniei de ocupație (trupe americane și engleze se aflau în regiuni întinse din sudul a ceea ce avea să devină zona de ocupație sovietică ) până când nu suntem satisfăcuți în privința Poloniei, precum și în privința caracterului temporar al ocupației rusești a Germaniei și a condițiilor de stabilit în țările rusificate sau controlate de ruși în Valea Dunării, în special Austria, Cehoslovacia și Balcanii“. Pe 12 mai, premierul britanic, după ce îi sugerase lui Truman o nouă întâlnire a celor trei mari, își relua argumentele către , adăugând că pozițiile dobândite de ruși le vor permite „să avanseze, dacă o vor voi, până la țărmurile Mării Nordului și ale Atlanticului. Este fără îndoială vital să se ajungă acum la o înțelegere cu Rusia sau să evaluăm care este stadiul relațiilor cu ea, înainte de a slăbi de moarte armatele noastre sau a le replia în zonele de ocupație. Numai o întâlnire personală ne poate permite să ajungem la așa ceva“). La Washington se va accepta propunerea privind o nouă întâlnire la nivel înalt, dar îndemnurile lui Churchill vor fi privite cu circumspecție: ele erau, prea fățiș, impregnate de ideile sferelor de influență și politicii echilibrului de putere. Truman înțelegea să promoveze o politică mai fermă decât predecesorul său față de URSS, fiind însă animat de filozofia wilsoniană, la care adera cu entuziasm. Îl va trimite la Moscova pe Harry Hopkins, vechiul colaborator apropiat al lui Roosevelt, cu mesaje clare către conducătorii Kremlinului. Vizita lui Hopkins era precipitată de confruntările apărute la conferința de constituire a Organizației Națiunilor Unite, unde URSS insista pentru păstrarea dreptului de veto al țărilor membre permanente ale Consiliului de Securitate chiar în condiții când aceste țări erau implicate în conflictul aflat în atenția ONU. Între 27 mai -7 iunie, Stalin avea 6 întâlniri cu Hopkins. Vor fi deblocate lucrurile la San Francisco, ceea ce permitea semnarea Cartei ONU, se va ajunge la o soluție de compromis privind constituirea guvernului polonez și se va conveni convocarea unei noi reuniuni între cei trei mari în iulie-august 1945.

Hopkins însă, un diplomat care credea că, așa cum fusese cazul în timpul războiului, rezolvarea problemelor ruso-americane presupunea spirit de armonie și nu confruntare „îi va cere lui Stalin să-și modifice pretențiile privitoare la estul Europei, pentru a ușura presiunile interne ale administrației americane“; dar el n-a reușit „să-i transmită lui Stalin că americanii priveau extreme de serios chestiunea autodeterminării Europei de est“. În perspective Potsdam-ului, până la sfârșitul lunii iunie trupele americane erau retrase din zona sovietică de ocupație; deși Churchill se împotrivise până la capăt (el propusese ca retragerea să fie amânată până la Conferință), Marea Britanie proceda, de nevoie, la fel în ceea ce privește propriile trupe.

Conferința de la Potsdam era precedată de unele „mișcări“ diplomatice care dădeau expresie unor repoziionări în raporturile dintre cei trei. Churchill îl invita pe Truman ca, în drum spre Berlin, să se oprească la Londra, spre a sărbători împreună victoria anglo-americană în război. Pentru a evita suspiciuni ale lui Stalin privind eventuale înțelegeri separate, Truman îl refuza pe primul ministru britanic. La rândul său, motivând că el și Stalin nu se cunoșteau, Truman lansa ideea unei întâlniri cu liderul sovietic, înaintea conferinței propriu zise. Churchill însă avea să răspundă iritat că el nu va participa la nicio reuniune la nivel înalt care ar fi fost continuarea unei conferințe Truman-Stalin. Privit în perspectivă, episodul dezvăluia și dificultățile de adaptare a Marii Britanii la statutul cu care țara ieșea din război, anume de partener second al Statelor Unite, în condiții când lumea devenea bipolară.

Conferința de la Potsdam rezolva o serie de probleme privind Germania, granițele de vest ale Poloniei, intrarea URSS în război împotriva Japoniei ș. a., dar nu oprea cursul spre confruntare. Mai multe cereri ale lui Stalin erau respinse: aceea de a avea o bază militară în Strâmtori, de a prelua administrația unora dintre teritoriile africane foste colonii italiene, de a se institui un control comun al celor patru puteri asupra zonei Ruhrului, precum și de recunoaștere de către puterile occidentale a regimurilor prosovietice din România și Bulgaria. Aceeași soartă o aveau unele propuneri ale lui Truman, mai ales aceea privind internaționalizarea regimului Dunării. Truman va încerca să și-l apropie pe Stalin. El aprecia mai mult stilul sec al liderului sovietic decât elocința premierului britanic. „Churchill vorbește întruna, în vreme ce Stalin doar mârâe, dar știi ce vrea să spună“, avea să afirme el. Va pleca de la Potsdam animat de convingerea că a reușit să-i transmită acestuia fără echivoc modul de gândire al Statelor Unite. Avea să vadă în curând că Stalin rămânea la concepțiile sale.

Conferinta de la Potsdam și evolutiile imediate de după încheierea ei duceau la o reevaluare generală a politicii Statelor Unite, înainte de toate, fată de URSS. Moscova, la rândul ei, avea să facă propriile reevaluări în politica sa fată de aliatii occidentali. În fapt, anii 1946-1948 duceau la cristalizarea politicii postbelice a principalelor centre de putere ale lumii, așa cum rezultaseră ele din cel de-al Doilea Război Mondial. Punctele fundamentale în care interesele acestor centre de putere se ciocneau erau: viitorul Germaniei, soarta statelor din Europa centrală și de est, gestionarea energiei atomice, căile realizării unei „lumi unice“, în formula atât de dragă lui Roosevelt, precum și unele probleme punctuale, cum erau Iranul, Grecia și Turcia; de aceste ultime probleme, mă voi ocupa însă ceva mai târziu.

Viitorul Germaniei După 9 mai 1945, înțelegerile puterilor învingătoare referitoare la Germania au fost limitate și strict practice. La 5 iunie 1945 era semnată la Berlin Declaratia guvernelor URSS, SUA, Marii Britanii și Frantei privind înfrângerea Germaniei și preluarea puterii supreme. Germania era împărtită în patru zone de ocupatie. Se constituia Comisia Interaliată de Control, formată din cei patru comandanti șefi ai zonelor respective. Comisia urma să adopte hotărâri în unanimitate. Regiunea Marelui Berlin era ocupată de fortele armate ale fiecăreia din cele patru mari puteri. Administarea regiunii urma să fie asigurată de o autoritate interaliată de guvernământ, compusă din patru comandanti supremi, numiti fiecare în parte de către comandantul șef respectiv din Comisia Interaliată de Control. Conferința de la Potsdam cerea ca Germania să fie tratată ca un întreg și stabilea principiile după care aliatii urmau să actioneze pentru demilitarizarea și crearea conditiilor pentru o dezvoltare democratică a ei.

De asemenea, Conferinta stabilea că cele patru puteri de ocupatie aveau dreptul de a ridica din zona proprie, în contul reparatiilor de război, utilaje industriale și alte bunuri; URSS urma să primească 50 la sută din întregul cuantum al reparatiilor datorate de Germania, având posibilitatea de a-și acoperi drepturile și din celelalte zone de ocupatie. Totodată, la Potsdam s-a hotărât crearea Consiliului Miniștrilor Afacerilor Externe, compus din șefii diplomatiilor Chinei, Frantei, Marii Britanii, Statelor Unite și Uniunii Sovietice. Consiliul urma să functioneze ca organ permanent pentru încheierea tratatelor de pace cu Italia, Bulgaria, Finlanda, România și Ungaria „cât mai curând posibil“, apoi a tratatelor de pace cu Germania și Austria. Atât și nimic mai mult; cum avea să arate viitorul Germaniei urma să se stabilească de-abia ulterior.

Discutiile purtate pe această temă în timpul războiului, inclusiv la Teheran și Ialta, se dovedeau preliminare și, în fapt, neangajante pentru puterile învingătoare. Se va vedea în curând că supraputerile în devenire abia își formulau politicile de perspectivă în privinta Germaniei. „La Ialta a apărut pentru prima oară conflictul esential care diviza cele trei mari puteri în problema germană: intersele americane de a integra potentialul german în asociatia economică a unei “lumi unitare”, interesele sovietice de a nu lăsa ca acest potential să intre pe mâna britanicilor și americanilor“. Roosevelt fusese initial adeptul „planului Morgenthau“ (după numele autorului său, ministrul de Finante din timpul războiului), care prevedea dezindustrializarea și dezmembrarea Germaniei, transformarea ei în câteva state predominant agrare. În fapt însă, astfel de idei contraveneau proiectului Grand design al lui Roosevelt, care vedea viitorul în forma unei lumi unitare, pe baze liberale și democratice; în curând avea să se pună problema că Germania nu putea rămâne în afara unui asemenea proiect. Astfel, încă din timpul pregătirilor pentru Conferinta de la Ialta, Departamentul de Stat introducea în dosarul destinat lui Roosevelt ideea potrivit căreia „scopul politicii americane era încorporarea unei Germanii reformate, pașnice, neagresive economic —pe baza egalitătii în drepturi — într-un sistem economic mondial liberal“. Acesta va ajunge ideea-cheie în definirea politicii americane fată de Germania postbelică. Ea va fi puternic întărită atunci când devenea stringentă refacerea economică a Europei, ceea ce nu se putea concepe lăsând în afara economiei europene —potential — cea mai puternică, anume cea germană. Atunci când divergentele cu URSS vor arăta clar că nu era posibilă nici formarea unei lumi unitare, nici integrarea într-o astfel de lume a întregii Germanii, Statele Unite aveau să ia hotărât cursul spre unificarea celor trei zone occidentale, proces finalizat prin formarea Republicii Federale Germania. Iar când confruntarea Est-Vest va atinge stadiul opozitiei blocurilor militaro-politice și problema apărării Europei occidentale se va impune pe un prim-plan, RFG va fi integrată în alianta statelor democratice. La rândul ei, Marea Britanie se orienta relativ timpuriu către o anumită diviziune a Germaniei, care să răspundă intereselor britanice. Astfel, în vara anului 1944, „grupul comun al ministerului de Război și al Foreign Office-ului, cunoscut ca “Planificatorii post-ostilităti” prevedeau că Uniunea Sovietică va deveni un adversar potential și vorbeau deschis despre formarea unui bloc vest-european care să se contrapună sovieticilor. Germania sau o parte a acesteia urma să fie încorporată în acest grup occidental pe considerentul că a ceda resursele Germaniei unei puteri ostile însemna a aduce prejudicii securitătii insulelor britanice. Spre sfârșitul verii lui 1944, autoritătile britanice erau, așa dar, serios interesate în împărtirea Germaniei, ca un mijloc de a mentine resursele acesteia în interesul unei viitoare aliante occidentale“ .

În ceea ce o privește, după încheierea războiului, pentru o anumită perioadă, Uniunea Sovietică își va pierde interesul pentru o dezmembrare a Germaniei. Va căuta să folosească prezenta sa militară într-o zonă întinsă a teritoriului german, precum și pozitiile sale în structurile aliate de control și gestionare a treburilor germane pentru a își extinde influenta asupra Germaniei în ansamblu. Va urmări cu îngrijorare orientarea puterilor occidentale spre unificarea zonelor de ocupatie proprii și, cu deosebire, perspectiva ca potentialul Germaniei unificate să fie înglobat într-o sferă de influentă americană; în replică, se va pronunta pentru încheierea unui tratat de pace cu o Germanie unită, neutră și democratică. Eșecul acestei politici va determina orientarea URSS spre extinderea hegemoniei sale asupra acelei părti a Germaniei aflate sub propria ocupatie, ceea ce ducea inevitabil la constituirea R.D. Germane.

Astfel, încheierea unui tratat de pace cu Germania, convenită în principiu la Potsdam, rămânea fără obiect pentru un viitor nedefinit. Divizarea Germaniei devenea o parte a divizării continentului, o componentă esentială a confruntărilor de bloc în inima Europei. Dorită în anii războiului, abandonată apoi, ideea dezmembrării avea să devină realitate de-abia după tinerea pentru un timp a Germaniei sub ocupatia puterilor învingătoare și în forme la care puterile aliate nu se gândiseră atâta vreme cât luptaseră alături.

Soarta statelor din Europa centrală și de est confruntarea marilor puteri învingătoare în legătură cu statele din Europa centrală și est se accentua rapid după 9 mai 1945 și avea să fie, într-un fel, hotărâtoare pentru instalarea Războiului Rece.

Datele realitătilor istorice erau clare. Pe de o parte, armatele ruse înaintaseră până pe Elba. Ele se aflau în zona sovietică de ocupatie din Germania, în Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România, Bulgaria. Iugoslavia lui Tito, eliberată de partizani, adopta o linie net anti-occidentală; o urma Albania. În nord, Finlanda simtea din plin presiunea marelui său vecin de la răsărit, ale cărui teluri acaparatoare le cunoscuse în repetate rânduri; ea se afla în fata unei optiuni iminente și grave între statele Coalitiei, fără să uite însă că, în răfuielile Rusiei cu ea, Occidentul nu-i fusese niciodată de un sprijin credibil. Pe de altă parte, trupele anglo-franco-americane se instalaseră în zonele apusene de ocupatie din Germania. Italia, Grecia, Belgia, Olanda, Danemarca, Norvegia fuseseră eliberate de puterile occidentale ale Coaliției. Austria, ca și Germania, era împărtită în zone de ocupatie. Astfel, teritorial, continentul era deja, practic, divizat.

Toate tentativele URSS de a dobândi pozitii care să-i permită exercitarea unei influente în Vest, altele decât cele ce decurgeau din aranjamentele privind Germania și Austria, precum și din participarea sa la negocierile tratatelor de pace, aveau să fie respinse de către Statele Unite și Marea Britanie, cărora li se alătura în curând Franta. În martie 1945, Washingtonul va fi împotriva participării sovietice la negocierile militare purtate la Berna privind capitularea fortelor germane din Italia de nord, acceptând doar prezenta rusă la discutiile referitoare la capitularea propriu-zisă a Italiei, discutii ce aveau loc în cadrul Cartierului general al Aliatilor.

Stalin va reactiona iritat, văzând în acestă împotrivire posibilitatea încheierii la Berna a unor întelegeri potrivit cărora, în schimbul unor conditii de pace îngăduitoare, conducerea germană ar fi deschis americanilor și britanicilor frontul de vest spre o înaintare rapidă în teritoriile germane, în timp ce se continua cu înverșunare rezistenta pe frontul de est. Roosevelt va considera învinuirea în acest sens a lui Stalin „o imensă necuviintă“, dar va decide ca acest incident să nu provoace o criză în relatiile sovieto-americane. Mai târziu, la Potsdam, URSS nu va reuși să obtină internationalizarea regimului regiunii Ruhr și nici preluarea unor foste colonii italiene în Africa de nord. Astfel, limitele exercitării influenței ruse spre vest erau clar trasate.

Aveau, în ceea ce le privește, puterile occidentale, posibilități de a influenta semnificativ situatia tărilor din Est, în care intraseră și staționau trupele ruse? Se va vedea repede că, deși aceste posibilități nu lipseau, ele erau limitate și temporare. Cu toate că suferise pierderi umane și distrugeri materiale imense, Rusia sovietică ieșea din război ca o mare putere. Prezenta Armatei roșii pe teritorii atât de întinse și de o importantă strategică vitală oferea Kremlinului poziții deosebit de puternice în relațiile sale cu aliații. Stalin putea să transforme această prezență într-un atu de mare forță în eventualele negocieri cu Occidentul pentru o reglementare general postbelică pe care, atunci, puterile Coaliției o considerau nu numai de dorit, dar și posibilă.

Unii autori chiar consideră că Stalin tindea să atribuie un asemenea rol pozițiilor cucerite de fortele armate sovietice dincolo de granitele URSS din 1941. „Este posibil – într-adevăr, eu cred, aproape – scrie în acest sens Kissinger, ca Stalin să nu fi pus la cale stabilirea a ceea ce a devenit cunoscut drept orbita satelitilor, cât a intentionat să-și întărească mâna în vederea unei inevitabile etalări diplomatice“. Dar el putea la fel de bine să socotească pozitiile teritoriale câștigate drept oportunităti spre a extinde orânduirea de tip sovietic în tările ajunse la discretia sa. Chiar aceasta avea să facă, în conditii când aliații URSS nu i se opuneau în mod hotărât. „De fapt, continuă Kissinger, controlul absolut exercitat de Stalin asupra Europei de Est a fost disputat doar retoric de democrații și niciodată într-o manieră care ar fi implicat riscuri pe care Stalin să le fi luat în serios. Ca rezultat, Uniunea Sovietică a fost în stare să-și transforme ocupația militară într-o rețea de regimuri satelit“ (ibidem). În felul acesta însă, Stalin pierdea orice șanse de a păstra după război raporturi de conlucrare cu puterile aliate, raporturi în posibilitatea menținerii cărora liderii sovietici credeau pentru un timp.

Pe de altă parte, Statele Unite, interesate în asigurarea cooperării sovietice postbelice, făceau totodată din respectarea principiului autodeterminării popoarelor din estul Europei o condiție indispensabilă a unor relații normale cu URSS. „Deoarece conducerea americană, scrie W. Loth, vroia să obțină în același timp și autodeterminarea Europei de est și prietenia sovietică, le-a ratat pe amândouă“. Faptul că „alegeri libere conform criteriilor democratice și instaurarea unor regimuri prosovietice în Europa de est erau incompatibile nu a fost înțeles de administrația Roosevelt, dar nici de Roosevelt însuși care, necunoscând condițiile europene, spera ca principiile Cartei Atlanticului și interesele sovietice pentru siguranța Europei de est să poată deveni, cumva, compatibile“. Ele nu erau însă, ori diplomația postbelică nu a fost capabilă să le facă, într-un fel sau altul, compatibile. În consecință, puterile occidentale aveau să cedeze, pas cu pas, politicii ruse de sovietizare a Europei centrale și de est, iar sferele de influență se statorniceau pe continent pentru o jumătate de secol. Dilema atomului: Cutia Pandorei sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial era marcat de un eveniment epocal: intrarea în uz a unei noi surse de energie, cea atomică. Omenirea lua cunoștință de extraordinara forță ascunsă până atunci în interiorul unor particule elementare printr-o înfricoșătoare demonstrație a capacității de distrugere a diviziunii atomului de uraniu, respectiv, de plutoniu: aruncarea celor două bombe atomice asupra orașelor Hiroshima și Nagasaki, hotărâtoare, desigur, în acceptarea de către Japonia a capitulării necondiționate. Pe de altă parte, prin spargerea atomului se deschidea accesul la o sursă de energie, practice inepuizabilă, care putea fi folosită în scopuri pașnice. În 1945, țara care avea privilejul de a poseda cunoștințele și tehnologiile necesare stăpânirii diviziunii atomului erau Statele Unite.

Prin aceasta, un nou izvor de putere se adăuga imensului potențial economic, militar, științifico-tehnologic, prestigiului politic fără precedent cu care SUA intrau în perioada postbelică. Într-un discurs ținut pe 9 august (după folosirea celor două bombe atomice), Truman declara: „Putem să spunem că ieșim din acest război drept cea mai puternică națiune a lumii, națiunea cea mai puternică, poate, a întregii istorii“ . Poziția americană față de perspectivele folosirii energiei atomice se va contura repede: în 1946, administrația Truman decidea definitiv să păstreze monopolul asupra armelor atomice.

În vara anului 1945, ministrul de Război al SUA, Stimson, pledase pentru a se acorda URSS parteneriatul atomic, în schimbul unui comportament sovietic cooperant. Secretarul de stat Byrnes se opunea însă, argumentând că, dimpotrivă, un astfel de comportament din partea sovietică putea fi obținut tocmai prin monopolul armelor atomice.

„Truman nu va fi nicio clipă tentat să urmeze sfaturile celor care îl vor îndemna să utilizeze monopolul atomic american pentru a-i obliga pe ruși să se replieze în cadrul frontierelor lor. Dar acest monopol îi va furniza umbrela la adăpostul căreia el va putea practica, fără prea multe riscuri o politică de rezistență față de înaintarea comunismului dincolo de cortina de fier, așa cum se stabilise de-a latul Europei în momentul capitulării Germaniei. Fără bombă, este dificil să-ți imaginezi cum ar fi rezistat țările Europei occidentale contagiunii comuniste, cum s-ar fi putut angaja din punct de vedere formal Statele Unite să le protejeze“.

În noiembrie 1945, Statele Unite se consultau cu Marea Britanie și Canada în problemele privind energia atomică. Rezulta o declarație comună Truman-Attlee-King (ultimul fiind primul ministru canadian), prin care cei trei condiționau comunicarea de informații privind energia atomică a altor state de existența unor garanții că aceste informații nu vor fi folosite în scopuri distructive, garanții care, se recunoștea, nu puteau fi obținute. Era un refuz de a împărtăși asemenea informații rușilor. În curând se va vedea însă că, din punct de vedere american, acest refuz se referea la toate celelalte state.

Problema noii energii intra nu peste mult timp în atenția Națiunilor Unite. La 24 ianuarie 1946, Adunarea Generală a ONU hotăra crearea Comisiei Organizației Națiunilor Unite pentru Energia Atomică. În fața acestei Comisii, la 14 iunie același an, reprezentantul american Bernard M. Baruch, propunea un ansamblu de măsuri pentru controlul internațional al utilizărilor energiei atomice (Planul Baruch). Planul prevedea constituirea unei Autorități Internaționale pentru Dezvoltarea Atomică, organism căruia urma să i se încredințeze răspunderea pentru toate fazele dezvoltării și utilizării energiei atomice, începând cu materiile prime. Potrivit Planului, acestei autorități îi reveneau următoarele responsabilități: (1) să asigure deplina exploatare a potențialităților pașnice a energiei atomice; (2) să ofere statelor securitatea împotriva unui atac surpriză din partea celor care ar fi violat interdicția folosirii armelor atomice, prin acea că ea devenea proprietara materialelor fisionabile și dobândea capacitățile de a administra cercetarea științifică și celelalte activități în domeniul atomic și dreptul de a face inspecții asupra acestui domeniu; potrivit Planului, Agenția urma să funcționeze sub autoritatea Consiliului de Securitate al ONU, în condiții când statele membre ale acestui organism nu aveau drept de veto asupra activității Agenției. În esență, acest al doilea punct al Planului Baruch urmărea instituirea unui control internațional asupra producției și folosirii energiei atomice. El preciza că numai după ce mecanismele de control intrau în funcțiune și se dovedeau eficiente Statele Unite erau obligate să renunțe la armele lor atomice, să accepte interdicția asupra producerii și folosirii acestor arme și să pună la dispoziția Agenției toate cunoștințele lor științifice și tehnologice privind energia atomică.

Planul Baruch ridica o dilemă în fața URSS: să renunțe la obținerea propriei arme atomice în favoarea instituirii unui control internațional, în condiții când, pentru o perioadă neprecizată, SUA aveau să beneficieze de monopolul atomic sau, dimpotrivă, să ia cursul producerii aceluiași tip de armament: vor opta curând pentru această a doua variantă. La 19 iunie, A. A. Gromîko, ambasadorul sovietic la ONU, se opunea Planului Baruch și făcea contrapropunerea ca, mai întâi, să fie distruse toate armele atomice existente și instalațiile de producere a lor și numai după aceea să se instituie un sistem internațional de control asupra energiei atomice.

La numai câteva zile după respingerea de către URSS a planului Baruch, președintele Truman semna Legea McMahon, care încredința unei comisii civile controlul energiei atomice pe teritoriul Statelor Unite. Legea stabilea un secret strict asupra a tot ceea ce ținea de procesele de fabricare a armelor atomice și pedepse drastice, inclusiv cea capitală, pentru divulgarea de astfel de secrete unor puteri străine. Adoptarea acestei legi, punea capăt cooperării americanoengleze în domeniul energiei atomice, măsură resimțită dureros la Londra, în condiții când savanți britanici contribuiseră efectiv la producerea bombei atomice; în consecință, guvernul englez lua decizia creării propriei industrii de armament atomic.

După dezbateri îndelungate, la 30 decembrie 1946 Comisia ONU pentru Energia Atomică adopta planul american (URSS s-a abținut de la vot). În iunie 1947, Moscova își reafirma pozițiile. La 4 noiembrie 1948, Adunarea Generală a Națiunilor Unite aproba hotărârea din decembrie 1946 a Comisiei ONU pentru Energia Atomică. În condiții când cursul spre confruntare Est-Vest se instalase definitiv, activitatea Comisiei era blocată. Ea își suspenda lucrările în iulie 1949, iar în iunie 1952 Adunarea Generală ONU decidea desființarea ei, constatând neputința sa de a-și îndeplini mandatul.

Astfel, tentativa de a institui controlul internațional asupra energiei atomice, înainte de toate asupra armamentelor atomice, eșua. În curând, cursa înarmărilor atomice, apoi a celor nucleare, avea să devină o componentă deosebit de primejdioasă a cursei generale a înarmărilor.

Prin aceasta, domeniul energiei atomice nu crea o punte între puterile până atunci membre ale Coaliției Națiunilor Unite, ci devenea un motiv în plus de dezbinare și confruntare, o manifestare de o gravitate extremă a Războiului Rece.

O „lume unică“? Nu mai puțin adânci se vor dovedi divergențele de concepții și poziții între cele două supraputeri în ceea ce privește viziunea despre lumea postbelică. Nu mă refer aici la componenta de securitate a ordinii mondiale, ale cărei premise se puneau prin constituirea Organizației Națiunilor Unite, pe care se vor grefa nu peste multă vreme structurile de bloc, ci la bazele economice ale acestei ordini.

Concepând „Marele proiect“, Roosevelt vedea aceste baze în extinderea la nivel planetar a principiilor liberalismului, legate indisolubil de economia de piață, de asigurarea unui comerț internațional eliberat atât de barierele grupărilor economice închise, cât și de încorsetările etatiste. Cordell Hull, secretarul său de stat, considera că rivalitățile economice din perioada interbelică avuseseră un rol substanțial în declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial. De aceea, Statele Unite, prin negocieri îndelungate și dificile, vor determina Marea Britanie să renunțe în final la Zona lirei sterline.

Pe de altă parte, marele proiect rooseveltian era încrezător și în perspectiva includerii URSS în această economie mondială, pe care se baza viziunea „lumii unice“. Această supoziție se va dovedi în curând utopică. Tipul de economie sovietic, bazat pe proprietatea colectivă și rolul predominant al statului în gestiunea economică, rămânea refractar liberalizării raporturilor economice internaționale. Iar extinderea acestui tip de economie în țările intrate în orbita URSS era însotită, cu deosebire în primele faze ale confruntării Est-Vest, de un curs urmărind fragmentarea pietii mondiale.

Istoria diplomatică a ultimelor luni de război si a primilor ani de pace consemna evoluții care constituiau un fel de preliminării ale politicii de îngrădire. În fapt, trecerea de la colaborarea puterilor Coaliției Națiunilor Unite în timpul războiului la confruntarea Est-Vest se petrecea treptat, dar într-un termen foarte scurt. Euforia Yaltei se domolea repede, când devenea evident că fiecare parte interpreta diferit hotărârile adoptate în Crimeea. Referindu-se în acest sens la concesia făcută de Stalin aliaților săi prin adoptarea Declarației Comune asupra Europei Eliberate, Kissinger scrie în acest sens:

„Stalin, evident, s-a gândit la promisa versiune sovietică de alegeri libere, mai ales că Armata Rosie ocupase deja țările în discuție. Asta este ceea ce s-a întâmplat de fapt, desi Stalin a subestimat mult seriozitatea cu care americanii abordau, în mod tradițional, documentele juridice. Mai târziu, când s-a hotărât să organizeze rezistența împotriva expansiunii sovietice, America a făcut aceasta bazându-se pe faptul că Stalin nu-si ținuse cuvântul — asa cum fusese dat la Ialta si asa cum îl înțeleseseră conducătorii si publicul american“.

Divergențele de interese si de poziții, nemulțumirile, neîncrederea reciprocă între Statele Unite si Marea Britanie, pe de o parte, si URSS, pe de altă parte, aveau să se acumuleze rapid, mai ales după dispariția lui Roosevelt. Este greu de stabilit si, în fond, lipsit de importanță, cui i-a revenit inițiativa într-un moment sau altul în acestă cursă de acțiuni, reacții si contrareacții, care transformau literalmente peste noapte aliații de până atunci în adversari neînduplecați.

Suspiciunile Uniunii Sovietice că interesele sale de securitate nu sunt luate în considerare într-o măsură satisfăcătoare de către partenerii săi occidentali întăreau orientarea Moscovei spre satisfacerea respectivelor interese prin mijloace proprii. Această orientare se concretiza îndeosebi în consolidarea sferei sale de influență în Europa de răsărit si centrală, până acolo unde înaintaseră trupele ruse. Truman va replica prin politica „să fim duri cu rusii!“, pentru că „Uniunea Sovietică are mai multă nevoie de noi decât invers“. În termini concreți, administrația americană în frunte cu el urmărea în continuare să obțină cooperarea URSS (războiul din Europa nu era încă încheiat, cel din Pacific continua în forță), dar căuta această cooperare nu atât prin înelegere si dispoziție de compromis, ca sub Roosevelt, ci printr-o atitudine fermă si prin condiționări în diferitele probleme aflate pe agenda raporturilor Americano sovietice, condiționări care, luate împreună, au rămas în istorie ca o politică de presiuni. Anume, o politică de presiuni prin care Statele Unite urmăreau să obțină un comportament cooperant din partea rusilor.

Churchill va fi adeptul politicii de presiuni, dar vedea în aceasta mai mult, anume modalitatea de a forța Moscova să poarte negocieri care să ducă la acorduri angajante pentru ea înainte ca pozițiile sale de putere să se fixeze în inima Europei si, mai târziu, atâta timp cât exista monopolul atomic american. El i-a cerut lui Truman ca trupele americane să rămână pe Elba si să nu se retragă imediat din teritoriile ocupate în Germania — teritorii care urmau să intre în zona sovietică de ocupație — precum si o înaintare rapidă spre Viena si Praga. Eisenhower s-a opus si Truman si-a însusit punctul său de vedere. Maresalul englez Montgomery obținea pe 4 mai 1945 o capitulare parțială a guvernului Dönitz- format după sinuciderea lui Hitler, numai pe frontul de vest, iar Churchill a continuat să sprijine acelasi guvern pentru o eventual folosire a trupelor germane împotriva Armatei Rosii, în cazul unei înaintări sovietice spre Marea Nordului; va renunța la această intenție doar pe 23 mai, sub o puternică presiune americană.

Un teren predilect al politicii de presiuni a fost reprezentat de domeniul economic, în ciuda faptului că interesele americane si cele sovietice în acest domeniu erau complementare: Statele Unite dispuneau de uriase surplusuri de produse, în timp ce URSS, distrusă de război, avea nevoie acută de astfel de produse. Pentru a pune în valoare asemenea oportunități, erau necesare credite substanțiale americane. Este tocmai ceea ce a încercat să facă administrația Roosevelt.

Astfel, în decembrie 1943, Averell Harriman, ambasadorul SUA la Moscova, oferea conducerii sovietice, în numele presedintelui american, un împrumut de aproximativ 10 miliarde dolari. Partea sovietică era de acord, avansa cifre mai modeste, precum si propuneri privind rambursarea creditului si dobânzile aferente. Congresul american se opunea însă acordării de împrumuturi către URSS încă din timpul războiului, cerând totodată o serie de concesii politice din partea sovieticilor. În ianuarie 1945, Molotov îl înstiința pe Harriman că Uniunea Sovietică era interesată să cumpere din SUA instalații industriale în valoare de 6 miliarde dolari, dacă obținea un credit în condiții rezonabile. Harriman însă, adept inițial al acordării de împrumuturi URSS, îsi schimbase între timp poziția, susținând că amânarea oricăror credite era un mijloc de a obține o atitudine cooperantă din partea sovietică în problemele nerezolvate dintre Moscova si aliații ei occidentali. va fi de acord cu ambasadorul său, iar în 1945 întreaga problemă a creditelor era îngheată.

Pe de altă parte, la îndemnul lui Harriman si sub presiunile Congresului, pe 11 mai 1945, Truman aproba o hotărâre prin care se stopau orice livrări către URSS în cadrul programului lend-lease; ulterior, presedintele american va recunoaste că semnase decizia respectivă fără s-o citească. Aceasta va fi pusă în practică imediat, chiar vapoarele plecate spre porturile sovietice fiind întoarse din drum. Sovieticii vor protesta, unele livrări vor fi temporar reluate, dar episodul rămânea înscris în lista punctelor controversate între cele două mari puteri, încă aliate.

Politica de presiuni față de URSS se dovedea, în ansamblu, ineficace, ceea ce devenea evident în cursul anului 1945. Pe terenul acestui esec, se cristaliza „politica de stăvilire“ (îngrădire). Ideea acesteia era enunțată si fundamentată inițial de George F. Kennan, un tânăr diplomat de la ambasada americană la Moscova. Într-un memorandum (mai, 1945), apoi în faimoasa Long Telegram (Telegrama Lungă), (22 februarie 1946), înaintate Departamentului de Stat si ulterior într-un articol publicat în Foreign Affairs în 1947, semnat X si intitulat Sursele comportamentului sovietic, Kennan argumenta că divergențele dintre URSS si SUA sunt de ordinul principiilor si îsi au originea în sistemul sovietic, pe plan ideologic angajat față de țelul răspândirii comunismului la scară mondială, iar pe plan politic-practic expansionist prin natura sa, ceea ce excludea o înțelegere si cooperare pe termen lung. Potrivit lui Kennan, „în esență, politica sovietică este un amalgam de zel ideologic comunist si expansionism florist de modă veche“ . Avem de a face, continua el, „cu o forță politică ce crede fanatic că nu poate exista un “modus Vivendi” durabil cu SUA, că este necesar si de dorit să fie distruse armonia internă a societății noastre, modul nostru de viață tradițional si prestigiul internațional, toate acestea pentru a-i asigura Uniunii Sovietice securitatea“.

Dacă nu se exercita o opoziție fermă față de instalarea de regimuri prosovietice în ările unde intraseră trupele rusesti alte state aveau să cadă ulterior în orbita sovietică, potrivit principiului dominoului. Politica ce se impunea, căreia Kennan i-a dat denumirea de containment (stăvilire, îngrădire), trebuia să oprească expansiunea sovietică, să apere statu-quo-ul cu orice preț, inclusive prin forțe militare superioare, spre a crea, în timp, perspectiva prăbusirii puterii sovietice sub greutatea propriilor carențe congenitale. Desi, ulterior, Kennan a realizat că exagerase componenta ideologică a politicii externe sovietice, împărtăsind opinia că „Uniunii Sovietice nu-i pasă de revoluția mondială“, el a exprimat această opinie doar în cadru privat.

Kennan a reusit să provoace o dezbatere amplă si de durată asupra politicii externe americane. Trei scoli de gândire criticau ideile sale, propunând viziuni alternative.

Prima era cea a realistilor, având ca reprezentant de seamă pe Walter Lippmann, cea de a doua a adepților echilibrului puterii, personalitatea proieminentă între ei fiind W. Churchill, iar cea de a treia a criticii radicale, din partea căreia se remarca în mod deosebit Henry Wallace, fost vice-presedinte al SUA în timpul celui de-al doilea mandat al lui Roosevelt.

Lippman susținea că politica de îngrădire conducea la o supraextindere psihologică si geopolitică, secătuind resursele Americii. El respingea premisa că societatea sovietică purta în sine germenii proprie-i prăbusiri si cerea o diplomație americană activă si fermă spre a înfrunta URSS si nu una care astepta pasiv decăderea si descompunerea puterii sovietice. Politica de stăvilire, afirma Lippman, avea să atragă America în întinsele periferii ale imperiului sovietic, automat si neselectiv; el accentua că Statele Unite trebuie să stabilească criterii clare pentru definirea zonelor în care stăvilirea expansiunii sovietice constituia pentru America un interes vital; altfel, Statele Unite aveau să fie nevoite să pună în picioare „o paletă eterogenă de sateliți, clienți, dependenți si marionete“ care vor profita de politica de stăvilire, remarcă socotită profetică de către Kissinger. Lippman socotea că politica externă americană trebuia să fie călăuzită mai de grabă de interesele americane, definite în fiecare caz în parte, decât de principia generale. Această politică trebuia să-si propună mai puțin să înlăture sistemul comunist, cât să ducă la restabilirea echilibrului puterii în Europa distrusă de război. Stăvilirea, opina Lippman, implica divizarea pe termen nedefinit a Europei, în vreme ce interesul Americii trebuia să fie alungarea puterii sovietice din centrul Europei.

„Timp de mai bine de o sută de ani, sublinia el, guvernele Rusiei au căutat să se extindă asupra Europei de Est. Dar numai după ce Armata Rosie a ajuns la Elba au fost în stare conducătorii Rusiei să realizeze ambițiile imperiului rus si țelurile ideologice ale comunismului. O politică veritabilă ar avea, prin urmare, ca obiectiv primordial stabilirea unor reglementări care să conducă la evacuarea Europei. Puterea americană trebuie să fie disponibilă nu pentru a-i “stăvili” pe rusi în puncte disparate, ci pentru a ține sub control întreaga masină militară rusească si pentru a exercita o presiune sporită în sprijinul unei strategii diplomatice care are ca obiectiv concret o reglementare ce înseamnă retragere“.

Punctele de vedere ale realistilor se întâlneau în multe locuri cu cele ale lui Churchill. Anume, si acesta a sprijint politica de îngrădire, dar nu ca un scop în sine. El nu se resemna să astepte pasiv prăbusirea comunismului, ci căuta „mai de grabă să modeleze istoria decât să se bizuie pe ea astfel încât aceasta să facă treaba în locul lui“. “Mă declar, îl citează Kissinger pe Churchill, pentru eforturile de ajungere la o reglementare cu Rusia Sovietică de îndată ce se va ivi o ocazie potrivită si pentru a face acele eforturi atâta vreme cât imensa si nemăsurata superioritate atomică a Statelor Unite egalează predominanța sovietică în toate celelalte aspecte militare”. Pentru Churchill, continuă Kissinger, o poziție de forță era deja stabilită; pentru conducătorii americani, ea mai trebuia creată. Churchill se gândea la negocieri ca la o modalitate de a pune puterea în raport cu diplomația. Și, desi nu a specificat-o niciodată, declarațiile sale publice sugerează cu putere faptul că el avea în vedere un fel de ultimatum diplomatic al democrațiilor occidentale. Conducătorii americani dădeau înapoi de la a folosi monopolul atomic, fie si numai ca amenințare. Churchill voia să restrângă aria influenței sovietice, dar era pregătit să coexiste în limite reduse cu puterea sovietică. Conducătorii americani aveau o repulsie aproape viscerală față de sferele de influență. Ei vroiau să distrugă, nu să restrângă sfera adversarului lor. Preferau să astepte victoria totală si prăbusirea comunismului, oricât de îndepărtate, pentru a aplica o soluție wilsoniană la problema ordinii mondiale“.

„Noul radicalism“ susținea viziunea istorică a Americii ca far al libertății, dar nega dreptul ei de a interveni unilateral pe glob, considerând ideea dreptului Americii de a-si asuma responsabilități internaționale o expresie a aroganței. Acțiunea militară era legitimă doar cu aprobarea Națiunilor Unite, iar asistența economică trebuia distribuită nu direct, ca instrument al politicii externe, ci prin instituțiile internaționale. Wallace postula o echivalență morală a acțiunilor americane si sovietice pe plan internațional si schița perspectiva unei coexistențe a două sisteme social-politice. El scria: „S-ar putea să nu ne placă ce face Rusia în Europa de Est. Genul ei de reformă agrară, expropiere industrială si suprimare a libertăților fundamentale supără marea majoritate a oamenilor din Statele Unite. Dar fie că ne place, fie că nu, rusii vor încerca să-si socializeze sfera de influență exact la fel cum noi încercăm să democratizăm sfera noastră de influență. Ideile rusesti despre dreptatea social-economică vor guverna aproape o treime din lume. Ideile noastre despre democrația liberei întreprinderi vor guverna mare parte din restul lumii. Cele două idei se vor strădui să demonstreze care dintre ele poate oferi cea mai mare satisfacție omului obisnuit din propria arie de dominație politică“. Desi influenta „noilor radicali“ în dezbatearea publică si în politica Statelor Unite a rămas redusă, critici de pe pozitiile lor au fost puternic prezente, mai ales în ani precum cei ai angajării SUA în războiul din Vietnam.

Am prezentat pe scurt cititorului de azi curentele de gândire care se diferentiau si, în anumite puncte sau într-o anumită măsură, se opuneau ideii si politicii de stăvilire. În ciuda unor astfel de critici, linia stăvilirii a devenit repede politica oficială a Statelor Unite fată de URSS, exact în sensul în care o concepuse Kennan: calea de urmat pentru a învinge strategia sovietică era „o politică de stăvilire fermă, menită să-i înfrunte pe rusi cu o contrafortă intolerabilă în fiecare punct unde dau semne că se pregătesc să încalce interesele unei lumi pasnice si stabile“. Politica de stăvilire a fost o sfidare, mai mult, o provocare în raporturile dintre principalii protagonisti ai competitiei Est-Vest. Statele Unite au adoptat-o încrezătoare în superioritatea valorilor societătii americane, pe care îsi propuneau să le apere si să le răspândească în lume.

De aceea, desi aplicarea ei a contribuit efectiv ca Europa si întreg globul să fie împărtite în sfere de influentă pentru multe decenii, politica externă si diplomatia americană de-a lungul Războiului Rece au fost pătrunse de patosul înaltelor valori morale wilsoniene. URSS, la rândul ei, a luat cursul confruntării, confidentă în propriile valori. Orânduiurea sovietică, afirma Stalin cu referire la cel de-al Doilea Război Mondial, s-a dovedit mai trainică decât orânduirile non-sovietice. Chiar înainte de discursul lui Churchill la Fulton (5 martie 1946), el anunta hotărârea de a pregăti tara, prin eforturi deosebite timp de 2-3 planuri cincinale, pentru o eventuală nouă confruntare armată, care se contura ca posibilitate, de această dată, cu aliatii de până mai ieri.

În acei ani, în Occident a circulat ideea că URSS, beneficiind de superioritatea sa în domeniul fortelor terestre, aflate în inima continentului, ar fi putut înainta până la Canalul Mânecii si, folosind situatia economică grea din unele tări europene, cum era Franța si Italia, unde partidele comuniste participau la guvernare, să încerce instaurarea unor regimuri sovietice în aceste tări.

Un asemenea pericol s-a dovedit, însă, nereal. Churchill sublinia în acest sens că URSS nu vrea război, ci urmăreste să se bucure de roadele războiului abia încheiat. Într-adevăr, politica Moscovei va fi de păstrare a statu-quo-ului postbelic, ceea ce presupunea înainte de toate consolidarea sferei de influență sovietice în țările est si central europene.

Istoriceste, politica de îngrădire a fost validată, Războiul Rece încheindu-se cu prăbusirea URSS si a regimurilor de tip sovietic împuse de ea în Europa. Spre deosebire de alti experti, subliniază Kissinger, Kennan a înțeles si descris mecanismele prin care, mai de vreme sau mai târziu, printr-o luptă sau alta în cadrul puterii, sistemul sovietic avea să fie transformat fundamental. Întrucât acel sistem, dominat de un partid unic, nu reusise niciodată un transfer legitim de putere, Kennan considera probabil că, într-un anumit moment, diversi competitor ai autoritătii ar putea : „coborî în acele mase imature politic si neexperimentate pentru a găsi sprijinul necesar pretentiilor lor. Dacă asta era să se întâmple vreodată, pentru partidul comunist puteau decurge consecinte stranii, deoarece calitatea de membru obisnuit fusese exersată numai prin practica disciplinei de fier si supunerii, nu prin arta compromisului si a adaptări. Dacă, prin urmare, era să apară vreodată ceva care să sfarâme unitatea si eficacitatea partidului ca instrument politic, Rusia sovietică putea fi schimbată peste noapte din una dintre cele mai puternice, în una dintre cele mai slabe si mai demne de milă societăti“… Nici un alt document, continuă Kissinger, nu a prezentat mai precis ce avea să se întâmple de fapt după venirea lui Mihail Gorbaciov. În genere, pe întreg parcursul Războiului Rece si al crizelor care l-au marcat, „obiectivul politic american a fost considerat a fi păstrarea statu quo-ului, efortul general producând colapsul comunismului numai după o serie prelungită de conflicte în mod teoretic neconcludente“ .

Perioada „Diplomației pe marginea prăpastiei“ era martora unei accelerări fără precedent a înarmărilor, cele două blocuri, în primul rând supraputerile, angajându-se într-o adevărată cursă contra cronometru în dezvoltarea tuturor categoriilor de armamente, cu un accent major pus pe cea a armelor nucleare si a mijloacelor de transport a acestora la țintă. Ca stare de fapt, arsenalele nucleare american si sovietic sporeau rapid, ca număr de focoase si capacitate de distrugere. În aceeasi cursă intrau, pe rând, Marea Britanie si Franța. Crearea de noi arme nucleare, adaptarea lor pentru diverse modalități de folosire determinau un ritm febril de testări ale acestor arme în diferite medii, ceea ce provoca infestări radioactive cu consecince grave pentru locuitorii planetei; de exemplu, URSS experimenta o bombă cu hidrogen având o putere de 50 megatone, în ciuda protestelor internaționale, inclusiv al unui apel solemn făcut de Adunarea Generală a ONU. Statele Unite si URSS îsi creau flote de bombardire startegice, transcontinentale. Tot ele construiau primele rachete balistice intercontinentale: ICBM (URSS în 1957, iar SUA în 1958), produceau cele dintâi submarine atomice, Statele Unite instalând pe acestea lansatoare de rachete balistice: SLBM, în 1960. Se desfăsurau intens producția de rachete cu rază mică si medie de acțiune si instalarea lor pe teatrele potențiale de luptă, mai ales din Europa. Ca efect al revoluției în stiință si tehnică, toate categoriile de arme convenționale dobândeau caracteristici calitative noi, superioare ca performanță (citeste: ca forță de distrugere). Date fiind asemenea schimbări calitative în starea armamentelor, reducerile operate, de o parte si de alta, în ceea ce priveste numărul de militari aflați sub arme, desi importante în sine, nu aveau o semnificație majoră ca măsuri de dezarmare.

Bugetele militare înghițeau sume enorme, sustrăgând astfel mijloace prețioase de la acoperirea nevoilor civile. Deosebit de negativă era împrejurarea că în cursa înarmărilor intra si un număr crescând de state recent eliberate, ca regulă, slab dezvoltate. Cursa înarmărilor era un efect al confruntării Est-Vest, devenind, la rândul ei, un factor major în cresterea încordării situației internaționale. Ea stimula apelul la forță în forma războaielor locale si, totodată, agrava pericolul unei conflagrații mondiale, care ar fi devenit inevitabil un cataclism nuclear, de natură să pună sub semnul întrebării civilizația umană în ansamblu.

Diplomația nu va sta deoparte de aceste evoluții. Dimpotrivă, ca instrument al politicii statelor si grupărilor de state, ea se va implica direct si masiv în tot ceea ce privea fenomenul militar. Ponderea principală a acțiunilor diplomatice va fi în domeniile controlului armamentelor si dezarmării. Aceasta reflecta necesitățile de securitate si de apărare ale statelor, dar si, într-o măsură considerabilă, preocupările lor pentru propria imagine în fața opiniei publice. În ansamblul ei, diplomația vremii contribuia nemijlocit si substanțial la desfăsurarea cursei înarmărilor. Acțiunile diplomatice în acest domeniu se desfăsurau în relațiile dintre state, în cele dintre blocuri militare si la Națiunile Unite. În fapt, cele mai numeroase se concentrau tocmai la ONU: planuri de dezarmare, proiecte urmărind oprirea experințelor cu armele nucleare, diseminarea acestor arme, înghețarea si reducerea bugetelor militare, transferarea unora dintre fondurile rezultate din dezarmare în beneficiul statelor slab dezvoltate etc. Desigur, principalele hotărâri privind înarmările, controlul acestora si eventualele măsuri de dezarmare erau luate la Washington si la Moscova, respectiv în cele două alianțe politico-militare: NATO si Organizația Tratatului de la Varsovia; aceasta, cu mențiunea că, în cazul Alianței Nord-Atlantice, ele erau precedate de ample consultări, mai ales americano-anglo-franceze, în timp ce în blocul estic reuniunile statelor participante aveau mai ales menirea să aprobe inițiativele URSS. Dar această împrejurare nu diminua atenția acordată Națiunilor Unite de către cele două părți, aflate în competiție. Interesul arătat ONU era determinat de faptul că forumul mondial dezbătea probleme fundamentale privind securitatea si pacea internațională. Pe de altă parte, acelasi forum oferea o tribună de mare audiență, exercițiile diplomatice din cadrul său reprezentând oportunități deosebite pentru promovarea în fața opiniei publice internaționale, adânc îngrijorate de pericolele grave inerente cursei înarmărilor, a unei imagini favorabile despre politica statelor – mai ales a celor mari – si a grupărilor de state în problemele dezarmării. Mai mult decât atât, marile puteri vor încerca si vor reusi să aducă în cadrul sau măcar sub egida Națiunilor Unite politica blocurilor cărora le aparțineau, precum si confruntarea acestora referitoare la problema dezarmării. Aceste lucruri vor fi reliefate cu pregnanță, între altele, de instituirea structurilor de negociere în domeniu. Astfel, Comisia de Dezarmare (1952-1957) era formată din membrii Consiliului de Securitate si Canada; în Subcomitetul acesteia intrau doar SUA, URSS, Marea Britanie, Franța si Canada. Comitetul celor 10 state pentru dezarmare, a cărui constituire se decidea la Conferința Ministrilor de Externe ai celor patru puteri (Geneva, 1959), era format pe bază paritară din state membre ale celor două blocuri militare: Canada, Franța, Italia, Marea Britanie, SUA, pe de o parte, si Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România, URSS, pe de altă parte. Competiția dintre cele două blocuri, în ultimă instanță, dintre cele două supraputeri, privitoare la componența organismelor de negociere a problemelor dezarmării era, totodată, strâns legată de cea pentru câstigarea sprijinului majorității statelor membre ale Națiunilor Unite. Astfel când, în noiembrie 1957, din ințiativa puterilor occidentale, Adunarea Generală a ONU vota în favoarea lărgirii Comisiei de Dezarmare prin includerea unui număr de state nemembre ale Consiliului de Securitate, URSS se opunea în mod categoric. Motivul: alături de unele state nealiniate, Argentina, Birmania, Brazilia, Egiptul, India, Iugoslavia, Mexicul si Tunisia – erau propuse si trei state membre NATO, anume Belgia, Italia si Norvegia, precum si Australia, țară membră a SEATO. Modul cum era adoptată rezoluția în cauză (1150/XII, 19 noiembrie 1957) indică fără dubii raportul de forțe în Adunarea Cenerală, deci în ONU: 60 de voturi pentru, 11 împotrivă (statele din blocul sovietic) si 9 abțineri. Era momentul când Moscova, tocmai având în vedere miza politică si de imagine pe care o reprezentau Națiunile Unite, avea să declanseze o adevărată ofensivă de durată pentru schimbarea raportului de forțe în cadrul forumului mondial. Va conta pe îndepărtarea statelor nealiniate si în curs de dezvoltare de pozițiile occidentale. În acest sens, de exemplu, Uniunea Sovietică va insista si va obține în negocieri laborioase cu Statele Unte revizuirea componenței Comitetului celor 10 prin includerea a 8 state nealiniate si neutre: Brazilia, Birmania, Egipt, Etiopia, India, Mexic, Nigeria, Suedia. Astfel, din 1961, Comitetul celor 10 devenea Comitetul celor 18 state pentru dezarmare. Noua orientare a URSS era exprimată cu claritate într-o comunicare a guvernului sovietic adresată presedintelui sesiunii Adunării Generale a ONU la 22 septembrie 1961:

„În cadrul tratativelor bilaterale cu SUA, guvernul sovietic a subliniat că organul de lucru pentru dezarmare poate fi eficient si capabil să îndeplinească sarcinile care-i stau în față numai dacă în acest organ vor fi reprezentate pe bază de drepturi egale toate cele trei grupuri de state – statele socialiste, țările membre ale blocurilor militare occidentale si țările neutre“ .

Această orientare va fi urmată de către URSS, cu adaptări la împrejurările concrete, de-a lungul mai multor decenii. În genere, „În anii 1950, grupul asa-numitelor țări Nealiniate a reprezentat o nouă abordare a relațiilor internaționale. Națiuni neutre existaseră, desigur, întotdeauna, dar trăsătura lor distinctivă fusese o politică externă pasivă. Prin contrast, țările nealiniate din perioada Războiului Rece nu si-au înțeles neutralitatea ca neimplicare. Ele erau jucători activi, ridicând uneori glasul, promovând planuri elaborate în forumuri destinate să le unească forțele si să le sporească influența, formând, de fapt, o alianță a nealiniaților. Desi erau foarte vehemente în plângerile lor privitoare la tensiunile internaționale, ele au stiut cum să profite de pe urma acestora. Au învățat cum să asmută supraputerile una împotriva alteia. Și pentru că se temeau de Uniunea Sovietică mai mult decât de Statele Unite, ele s-au situat în general de partea comunistilor, fără să simtă nevoia să aplice Uniunii Sovietice aceleasi exigențe morale pe care le aplicau Statelor Unite“ .

Acest lucru se poate afirma, în termeni generali, despre miscarea de nealiniere si în problemele dezarmării, desi, asa cum am menționat deja, vor fi momente când această miscare sau țări care-i aparțineau vor avea inițiative de certă însemnătate, care se constituiau în factori favorabili în dezbaterea problemelor dezarmării.

Un alt asemenea factor favorabil îl constituia faptul că, în octombrie 1956, în ajunul crizei Suezului si al celei ungare, o conferință diplomatică internațională, desfăsurată la New York cu participarea a 81 de state, adopta Statutul Agenției Internaționale pentru Energia Atomică (AIEA). Aceasta, ca agenție autonomă, aflată sub egida Națiunilor Unite, având sediul la Viena, devenea forumul mondial central interguvernamental pentru cooperarea stiințifică si tehnică în scopul folosirii pasnice a energiei nucleare, precum si un inspectorat internațional pentrru aplicarea garanțiilor de securitate si de verificare a programelor nucleare civile, spre a preveni deturnarea acestora către obiective militare. Negocierile sovieto-americane care duceau la constituirea Comitetului celor 18 se finalizau prin adoptarea unui document care marca un moment de vârf în domeniu. Astfel, într-un raport comun înaintat Adunării Generale a ONU la 20 septembrie 1961, guvernul american si guvernul sovietic prezentau Declarația asupra principiilor convenite ca bază a viitoarelor negocieri multilaterale de dezarmare. Declarația cuprindea următoarele prevederi:

1. Scopul negocierilor este de a realiza acordul asupra unui program care să asigure ca: a) dezarmarea să fie general si completă, iar războiul să nu mai constituie un instrument pentru reglementarea problemelor internaționale; b) dezarmarea să fie însoțită de adoptarea unor proceduri sigure pentru reglementarea pasnică a diferendelor si a unor aranjamente eficace pentru menținerea păcii, în conformitate cu principiile Cartei Națiunilor Unite.

2. Programul dezarmării generale si complete va asigura ca statele să dispună numai de arme nenucleare, de forțele armate, mijloacele si instalațiile apreciate de comun acord drept necesare menținerii ordinii interne si protejării securității personale a cetățenilor.

3. Programul va conține dispozițiile referitoare la mijloacele militare ale fiecărui stat pentru: a) demobilizarea forțelor armate, lichidarea instalațiilor militare, inclusiv a bazelor, încetarea producției de armament, ca si lichidarea acestuia sau transformarea lui în scopuri pasnice; b) lichidarea tuturor stocurilor de arme nucleare, chimice, bacteriologice si a altor arme de distrugere în masă si încetarea producției lor; c) desființarea organizațiilor si instituțiilor destinate susținerii efortului militar al statelor, încetarea instruirii militare si închiderea scolilor militare; d) încetarea alocării de fonduri pentru nevoi militare.

4. Programul de dezarmare trebuie pus în aplicare treptat, în etape fixate de comun acord, până la realizarea sa deplină, fiecare măsură si etapă fiind înfăptuite într-un interval de timp determinat. 5. Toate măsurile de dezarmare generală si completă trebuie echilibrate astfel încât în nicio etapă a realizării programului vreun stat sau grup de state să nu dobândească avantaje militare si ca securitatea să fie asigurată în mod egal pentru toți.

6. Toate măsurile de dezarmare trebuie efectuate de la început până la sfârsit sub un strict control internațional, spre a se oferi asigurarea fermă că toate părțile îsi onorează obligațiile. Pentru realizarea controlului si inspectarea dezarmării trebuie să se creeaze în cadrul Națiunilor Unite o Organizație Internațională de Dezarmare, care să curpindă toate statele la Tratat. Această Organizație si inspectorii săi trebuie să aibă acces complet, neafectat de dreptul de veto, în toate locurile apreciate ca necesare, în scopul unei verificări eficace.

7. Progresul obținut în direcția dezarmării trebuie însoțit de măsuri destinate să întărească intituțiile pentru menținerea păcii si reglementarea conflictelor internaționale prin mijloace pasnice. În timpul si după realizarea programului de dezarmare generală si completă trebuie luate măsurile necesare, în concordanță cu principiile Cartei Națiunilor Unite, pentru asigurarea păcii si securității internaționale; între acestea, se află obligația statelor de a pune la dispoziția ONU efectivele necesare pentru o forță internațională de pace, care să fie dotată cu tipuri de armament asupra cărora se va cădea de acord. Aranjamentele pentru folosirea acestor forțe trebuie să asigure ca Națiunile Unite să poată în mod efectiv să descurajeze sau să suprime orice amenințare sau folosire a armelor pentru violarea scopurilor si principiilor Națiunilor Unite . La 20 decembrie 1961, Adunarea Generală a ONU lua notă cu satisfacție de Declarația sovietoamericană si recomanda ca negocierile de dezarmare să se bazeze pe principiile cuprinse în aceasta; ea îsi însusea hotărârea privind constituirea Comitetului celor 18 state, recomandând acestui Comitet să înceapă de urgență negocieri în vederea ajungerii la un acord privind dezarmarea generală si completă. Privit în perspectivă istorică, acordul sovieto-american din 1961 pare o sumă de deziderate utopice. Într-adevăr, dezarmarea generală si totală nu se realiza nici în timpul Războiului Rece si nici măcar după depăsirea acestuia. Totusi, simplul fapt că supraputerile ajungeau la respectivul acord – de menționat că el era negociat pornindu-se de la un proiect american, acceptat în mare măsură de către Moscova — într-un moment de serioasă încordare internațională, când cursa înarmărilor atingea ritmuri si proporții alarmante, avea semnificația sa. Principiile cuprinse în Declarație deveneau un fel de reper de vârf, pe plan politic si moral, pentru orice exercițiu, diplomatic sau academic, privind dezarmarea, împrejurare având un impact deloc de neglijat în opinia publică internațională. În plus, negocierile si acordul cu care ele se soldau constituiau una dintre expresiile timpurii ale orientării celor două supraputeri spre abordări bilaterale ale problemelor cu adevărat fundamentale ale vremii. În condițiile cresterii rapide a numărului de state mici si mijlocii, din afara blocurilor militare, care deveneau membre ale ONU ca urmare a decolonizării, compoziția si raporturile de forțe în cadrul Organizației mondiale aveau să se modifice substanțial. Prezența celor 8 state neutre si nealiniate în Comitetul celor 18, apoi chiar a unui număr mai mare de asemenea state în structuri succesive Comitetului, va constitui un factor major în această evoluție. India, Iugoslavia, Suedia veneau cu propuneri proprii privind unele sau altele dintre aspectele dezarmării. La Națiunile Unite se făceau auzite îngrijorările oamenilor de stiință în legătură cu pericolele cursei înamărilor: pe 13 iunie 1958, o delegație condusă de savantul Linus Pauling prezenta secretarului general al ONU o petiție în numele a peste 9 000 de oameni de stiință din 45 de țări prin care se cerea încheierea fără întârziere a unui acord internațional pentru oprirea experiențelor cu armele nucleare. Miscarea de nealiniere si lumea în curs de dezvoltare luau poziție împotriva continuării cursei înarmărilor si acuzau blocurile militare pentru intensificarea acesteia. Citez în acest sens Declarația Conferinței de la Cairo a sefilor de state sau de guverne ai țărilor nealiniate, ținută în octombrie 1964 care, după ce sublinia importanța supremă a dezarmării, arăta:

„Conferințarea firmă convingerea sa că existența blocurilor militare, a alianțelor între marile puteri si a pactelor ce decurg din acestea au accentuat războiul rece si au mărit încordarea internațională. În consecință, țările neangajate nu sunt de acord să participe la asemenea alianțe si pacte. Conferința consideră că menținerea sau înființarea în viitor a bazelor militare străine si staționarea trupelor străine pe teritoriile altor țări, împotriva voinței exprimate de țările respective, constituie o încălcare grosolană a suveranității statelor si o amenințare împotriva libertății si păcii internaționale“ .

Prezența tot mai numeroasă în cadrul ONU a statelor nealiniate si în curs de dezvoltare determina cresterea preocupărilor forumului mondial pentru problemele subdezvoltării si pentru cele privind raportul dintre cursa înarmărilor si eventualele măsuri de dezarmare, pe de o parte, si depăsirea stării de subdezvoltare, pe de altă parte. În decembrie 1962, Adunarea Generală a ONU adopta o rezoluție privind folosirea în scopuri pasnice a resurselor eliberate ca urmare a dezarmării – Rezoluția 1837 (XVII). În acelasi an, era publicat, tot sub egida ONU, un raport privind consecințele economice si sociale ale dezarmării. Ulterior, va fi făcut încă un pas în această direcție, Națiunile Unite pregătind, cu sprijinul unui grup de experți guvernamentali, un studiu privind relația dintre dezarmare si dezvoltare, studiu devenit Raport al secretarului general al ONU . Studiul demonstra că înarmările si dezvoltarea se află într-un raport de concurență, ceea ce fundamenta concluzia că trebuie stabilită o corelație efectivă între dezarmare si dezvoltare. El plasa această corelație în contextul interacțiunii dezarmare-dezvoltare-securitate, ajungînd la concluzia „că însăsi cursa înarmărilor a devenit o amenințarela adresa securității Națiunilor si că dezarmarea generală si totală, sub un control internațional eficient, mai ales dezarmarea nucleară, va întări în mod direct securitatea. Pe lângă aceasta, Grupul (de experți – C.V.) a demonstrat că există o gamă largă de factori nemilitari cu acțiune tot mai intensă care agravează problemele de securitate ale statelor sub forma unei: (a) reduceri ample a perspectivelor cresterii economice, (b) constrângerilor economice inerente — mai ales în domeniile energiei si materiilor prime neregenerabile, dar si al solicitărilor serioase la care este supus mediul înconjurător si cresterii populației planetei – si (c) polarizării inacceptabile din punct de vedere moral si hazardate din punct de vedere politic a bogăției si sărăciei si progresului insuficient în țările în curs de dezvoltare“.

După ce sublinia că țările în curs de dezvoltare sunt victimele cele mai grav afectate de către o situația strategică ostilă, dominată de o cursă a înarmărilor aparent fără limite între principalii actori ai vieții internaționale, studiul menționat opinia că efectele economice ale unor măsuri de dezarmare ar consolida destinderea Est-Vest, iar îmbunătățirea performanțelor economice ale Sudului ar fi un factor important în cresterea economică a Nordului, cu efecte benefice pentru economia mondială. Studiul făcea o serie de recomandări privind măsurile de dezarmare si reconversia mijloacelor eliberate prin asemenea măsuri către scopuri civile.

„Procesul reconversiunii va fi faza finală a executării oricăror măsuri negociate de dezarmare. Este clar însă că pregătirile pentru reconversie ar trebui să fie printre primele etape pe calea dezarmării. Grupul recomandă ca guvernele să creeze premizele necesare, inclusiv pregătirile si, acolo unde este cazul, planificarea, pentru a facilita reconversiunea resurselor eliberate prin măsuri de dezarmare în scopuri civile, mai ales pentru a satisface necesitățile economice si sociale urgente, îndeosebi din țările în curs de dezvoltare“ .

Însusit de către secretarul general al Națiunilor Unite si pus la dispoziția Adunării Generale ca Raport propriu, studiul citat îmbogățea angajarea diplomației în problemele dezarmării atât în forumul mondial, cât si în alte structuri internaționale cu un instrument analitic de o certă valoare teoretică si bogat în sugestii practice. În anii la care mă refer aici, douăinițiativesemnificative în domeniul înarmărilor si dezarmării priveau raporturile Est-Vest, cu implicații globale. Anume, Conferința cu privire la încetarea experințelor cu arme nucleare si Conferința experților privind preîntâmpinarea unui atac prin surprindere.

În a doua jumătate a deceniului 6, crestea preocuparea la nivel internațional față de continuarea experiențelor cu arme nucleare. Aceste experiențe, în afara faptului că alimentau cursa înarmărilor, mărind pericolul unui război cu folosirea acestor arme teribile, afectau direct si grav mediul înconjurător, cu efecte nocive majore asupra oamenilor. Nu numai țări nealiniate, precum , dar si state dezvoltate cereau încetarea sau măcar limitarea unor astfel de experiențe. Este semnificativ în acest sens că la 18 ianuarie 1957, Canada si Norvegia, member ale alianței Nord-Atlantice, împreună cu Japonia, țară aliată a Statelor Unite, prezentau în Comitetul politic al Adunării Generale a ONU un proiect de rezoluție intitulat „Înregistrarea la Națiunile Unite a expriențelor nucleare“. Proiectul preconiza instituirea unui sistem de înregistrare prealabilă la Națiunile Unite a experiențelor cu arme nucleare, ca un prim pas în direcția încetării acestor experiențe. În plus, la 15 martie acelasi an, Camera Consilierilor din Dieta japoneză adopta o rezoluție prin care cerea puterilor nucleare interzicerea armelor atomice si cu hidrogen.

Inițiative de acest gen, mai numeroase decât cele menționate aici, se constituiau în presiuni la nivel mondial asupra puterilor nucleare în sensul măcar a limitării experiențelor cu armele menționate. Aflate sub asemenea presiuni, puterile nucleare îsi vor multiplica declarațiile privind dorința lor de încetare a testelor nucleare, declarații cuprinse în diferite pachete de acțiuni menite să slăbească încordarea internațională si să ducă la dezarmare. Orice intenție în această privință se lovea însă de problema exercitării controlului, care să garanteze că eventualele obligații asumate în acest domeniu nu erau încălcate în mod fraudulos. Deschiderea diplomatică în această privință era operată de puterile occidentale, membre ale Subcomitetul Comisiei de Dezarmare. După ce, în fața acestui subcomitet, URSS prezenta la 14 iunie 1957 un document privind încetarea experințelor cu arme atomice si cu hidrogen, în care îsi declara acordul privind controlul asupra unei astfel de măsuri, Canada, Franța, Marea Britanie si Statele Unite propuneau la 2 iulie 1957 convocarea unui grup de experți care să elaboreze propuneri privind un sistem de inspecții pentru controlul încetării testelor nucleare. La 30 mai 1958, Moscova îsi dădea acordul pentru întrunirea Grupului de experți, urmând ca acesta să fie însărcinat cu pregătirea unui studiu asupra metodelor de detectare a eventualelor încălcări ale unui tratat de încetare a experiențelor cu arme nucleare. Pe canale diplomatice, se convenea ca reuniunea experților, ridicată la rang de Conferință, să debuteze la Geneva în data de 1 iulie 1958, cu participarea Angliei, Canadei, Franței si Statelor Unite, pe de o parte, si a Cehoslovaciei, Poloniei, României si URSS, pe de altă parte.

Conferința îsi desfăsura lucrările între 1 iulie-31 august 1958. Raportul Grupului de experți, înaintat la 21 august guvernelor statelor cărora acestia le aparțineau, precum si Națiunilor Unite, ajungea la concluzia că existau deja mijloace si metode care făceau posibilă din punct de vedere tehnic detectarea exploziilor nucleare. Asemenea mijloace si metode includeau colectarea de esantioane de reziduuri radioactive, înregistrarea undelor seismice, acustice si hidroacustice, cea a semnalelor radio, precum si inspecțiile la fața locului, în cazul evenimentelor seismic neidentificate. Cu titlu de măsuri practice, Grupul de experți considera că trebuie creată o rețea, aflată sub supravegherea unui organ internațional, care să includă 170 de posturi de control terestre si alte 10 instalate pe nave speciale. Potrivit propunerii Grupului, această rețea ar fi putut avea următoarea distribuție geografică a posturilor de control: 24 în America de Nord, 6 în Europa, 37 în Asia, 7 în Australia, 16 în America de Sud, 16 în Africa, 4 în Antarctica, 60 amplasate în diferite insule din Oceanul planetar, plus cele 10 instalate pe nave. Concluzia generală din Raportul Grupului de experți era, deci, că, din punct de vedere tehnic, se putea institui un sistem de control operativ si eficient pentru detectarea încălcărilor unui acord privind încetarea experințelor cu arma nucleară. Era un rezultat remarcabil, marcând un moment de seamă în căutările pentru limitarea si încetarea testelor cu arme atomice si cu hidrogen.

Ca un prim rezultat, la 31 octombrie 1958, în Geneva, îsi deschidea lucrările Conferința cu privire la încetarea experiențelor cu arme nucleare, cu participarea SUA, Marii Britanii si URSS. Franța nu va lua parte la Conferință, anunțând că intenționează să efectueze testele necesare înzestării sale cu armament nuclear. La fel, R.P. Chineză va declara că orice aranjament internațional privind armamnetul nuclear nu o angaja, Beijingul având propria politică în domeniu.

Conferința tripartită de la Geneva avea să lucreze timp de aproape patru ani, în paralel cu organismele Națiunilor Unite, precum si cu cele create sau aflate sub egida formului mondial: Consiliul de Securitate, Adunarea Generală, diferitele sale comitete, Comisia ONU pentru Dezarmare cu Subcomitetul său, etc. , în condiții când un adevărat noian de proiecte de rezoluții, acorduri, tratate privind dezarmarea va ocupa un prim-plan al diplomației internaționale. Progrese vor fi puține, însă. Conferința crea un grup de experți în problemele detectării si identificării exploziilor nucleare la mare altitudine. Raportul Grupului, publicat la 10 iulie 1959, considera posibilă o astfel de detectare, recomandând în acest sens instituirea unui sistem de control bazat pe o rețea de sateliți si posturi de observație terestre, echipate cu o aparatură electronică adecvată. Dar, pe fond, lucrurile băteau pasul pe loc. Conferința tripartită îsi înceta activitatea în ianuarie 1962, transferând examinarea problemei privind încetarea experiențelor nucleare unui subcomitet al Comitetului celor 18 pentru dezarmare. Suspendarea (încetarea) unilaterală a experiențelor nucleare pentru anumite intervale de timp, decisă, pe rând, de către URSS sau Statele Unite si Marea Britanie, nu se dovedea decât o măsură limitată, destinată mai ales efectuării pregătirilor necesare următoarelor teste nucleare. Era nevoie de socul provocat de criza rachetelor din pentru ca problema încetării respectivelor experiențe să fie reluată, de această dată cu succes; criza în cauză se apropia însă cu repeziciune.

În condițiile nivelului atins de cursa înarmărilor si de confruntarea Est-Vest, problema preîntâmpinării unui atac prin surprindere ocupa un loc central în orice elaborări privind eventuale măsuri de dezarmare, ea apărând în mod sistematic în orice plan înaintat de cele două blocuri în această privință.

La 2 august 1957, statele occidentale din Subcomitetul Comisiei de dezarmare propuneau un document de lucru privind instituirea unor sisteme de inspecție pentru înlăturarea posibilității declansării unui atac prin surprindere. În conținutul documentului, se propunea alcătuirea de urgență a unui grup de experți, care să examineze aspectele tehnice ale unui potențial accord în această privință. La 2 iulie 1958, primul ministru sovietic, N. S. Hrusciov, într-un mesaj adresat presedintelui american, D. Eisenhower, se pronunța în favoarea întrunirii unei reuniuni de experți care să studieze aspectele practice ale prevenirii unui atac prin surprindere.

La 31 iulie, Statele Unite îsi dădeau acordul pentru organizarea reuniunii experților. Prin contacte diplomatice, se convenea întrunirea acesteia, având statut de conferință internațională, la 10 noiembrie, acelasi an, cu participarea unor experți din cinci țări membre ale NATO: Canada, Franța, Italia, Marea Britanie, SUA, si cinci țări din blocul sovietic, anume Albania, Cehoslovacia, Polonia, România si URSS. Era o inițaitivă temerară iar, din punct de vedere al perioadei, Conferința nu putea fi mai prost programată; temerară, întrucât subiectul propus se intersecta în puncte esențiale cu toate aspectele de bază privind înarmările si dezarmarea; prost programată, deoarece la 27 noiembrie 1958 Moscova provoca cea de a doua criză a Berlinului. Pe masa Conferinței se aflau propunerile celor două părți în problema preîntâmpinării unui atac prin surprindere, propuneri care se vor dovedi repede nu numai diferite, ci si diametral opuse. Astfel, statele occidentale, la inițiativa diplomației americane, vor considera că sarcina Conferinței era limitată la aspectele strict tehnice, si anume stabilirea obiectivelor controlului si a mijloacelor de efectuare a acestuia pentru prevenirea unui atac prin surprindere. Între aceste mijloace erau observarea aeriană, posturi terestre de control în principalele porturi, noduri de cale ferată, căi rutiere si aeroporturi, stabilirea de echipe de observatori terestri. Asemenea acțiuni trebuiau însoțite de schimburi de date privind forțele armate si armamentele pe care statele le aveau în zonele supuse controlului.

Statele din blocul sovietic, după ce îsi concretizau pozițiile privind posturile de control terestre si fotografierea aeriană, propuneau ca asemenea mijloace de control să fie acompaniate de unele măsuri de dezarmare. În mod concret, se propunea reducerea cu cel puțin o treime a forțelor armate străine de pe teritoriile statelor europene ce intrau în zona de control, precum si asumarea de către statele posesoare de arme nucleare a obligației de a nu amplasa asemenea arme si rachete purtătoare în cele două părți ale Germaniei, unde se aflau față în față forțele armate ale Tratatului de la Varsovia si ale NATO. Asemenea măsuri de dezarmare, considerate, simultan, si acțiuni de preîntâmpinare a unui atac prin surprindere, erau eminamente politice si, evident, ele nu puteau fi examinate si decise de experți, ci de plenipotențiari diplomați, cu mandat adecvat. Ele nu se aflau însă întâmplător între propunerile Estului: Moscova vedea în cererile statelor occidentale, mai ales în cele privind datele despre forțele armate si armamentele din zonele asupra cărora urma să se cadă de acord, mijloace de exercitare a unui control asupra înarmărilor, pe care-l socotea un sistem legalizat de spionaj militar. În aceste condiții, Conferința ținea ultima sedință pe 18 decembrie 1958; amânarea ei sine die consemna propriul esec.

Alte inițiative urmărind reducerea pericolului unui conflict nuclear nu aveau o soartă mai bună. Mă refer aici la diferitele propuneri privind crearea unor zone lipsite de arme nucleare. Cea mai importantă în această privință era cea aparținând Poloniei, înaintată la 2 octombrie 1957, rămasă în analele diplomației drept Planul Rapacki, după numele ministrului de Externe polonez al vremii. Într-o detaliere ulterioară (Memorandumul Rapacki din 8 februarie 1958), acest plan propunea: zona avută în vedere urma să cuprindă teritoriul Poloniei, Cehoslovaciei, RDG si RFG; statele ce intrau în zonă se obligau să nu fabrice, păstreze sau importe arme nucleare de orice tip, să nu permită amplasarea unor astfel de arme, ca si a unor instalații de deservire si de lansare a lor; cele patru puteri nucleare: Franța, Marea Britanie, SUA si URSS se obligau să nu mențină arme nucleare în dotarea forțelor lor armate staționate pe teritoriile statelor din zonă, si nici instalații de întreținere si lansare a acestor arme; aceleasi puteri îsi asumau obligația să nu transfere în nici un mod si sub nici un motiv arme nucleare, instalații sau echipamente nucleare guvernelor sau altor entități din țările din zonă; puterile nucleare se obligau să nu facă uz de arme nucleare împotriva teritoriilor statelor cu regim denuclearizat; în scopul supravegherii aplicării obligațiilor statelor aflate în zonă si a celor străine urma să se stabilească un mecanism adecvat de control; obligațiile statelor în cauză urmau să fie stipulate fie într-o convenție internațională, fie sub forma unor declarații unilaterale solemne ale acestor state.

Planul Rapacki era prea ambițios si mergea prea departe prin consecințele sale spre a avea vreo sansă. El primea, desigur, aprobare si sprijin din partea URSS – care, fără îndoială, avusese rolul său în inițierea propunerii poloneze – si a celorlați membri ai blocului sovietic. Era primit însă cu răceală de către puterile occidentale. Răspunsul concret al acestora avea să fie dat de Washington la 3 mai 1958 printr-o notă a ambasadorului american la Varsovia. Nota considera că propunerile erau prea limitate ca sferă de cuprindere pentru a reduce pericolul nuclear sau pentru a furniza o bază serioasă securității în Europa. În plus, scoaterea armelor nucleare din dotarea forțelor armate occidentale din Germania de vest ar fi pus aceste forțe într-o situație dezavantajoasă față de masiva prezență convenflională sovietică în centrul continentului.

Un refuz similar primea si propunerea URSS privind crearea unei zone denuclearizate în Balcani si Marea Adriatică (25 iunie 1959). Această propunere sovietică acoperea si o inițiativă românească. Anume, la 10 septembrie 1957, premierul român, Chivu Stoica, adresa un mesaj sefilor de guvern ai Albaniei, Bulgariei, Greciei, Iugoslaviei si Turciei, prin care propunea întrunirea unei conferințe a sefilor guvernelor statelor din Balcani pentru examinarea si convenirea unor măsuri menite să ducă la dezvoltarea colaborării pasnice multilaterale, la întărirea păcii si securității în această zonă. Belgradul, Sofia si Tirana sprijineau inițiativa românească; aceasta nu se putea însă concretiza întrucât Grecia declara că problemele în suspensie pe care le avea cu unele state balcanice nu-i permiteau să participe la o astfel de conferință. La 5 iunie 1959, România relua propunerea sa din septembrie 1957, pledând pentru dezvoltarea colaborării multilaterale si a relațiilor de bună vecinătate între statele balcanice. Guvernul român adăuga acum propunerii sale o dimensiune nouă, sugerând ca Balcanii să devină o zonă denuclearizată, sub garanția puterilor nucleare. O idee similară exprima Belgradul, care propunea (la 8 iunie 1959) crearea unei zone denuclearizate cuprinzând , , Grecia, Italia si Iugoslavia.

La 11 iunie, acelasi an, Statele Unite anunța că nu pot accepta propunerea sovietică privind denuclearizarea regiunii Balcanilor si Mării Adriatice întrucât vecinătatea URSS de această zonă reprezenta un pericol pentru securitatea Greciei si Turciei. Motivația poziției americane era temeinică: în condiții când raza de acțiune a mijloacelor de transport la țintă a armelor nucleare se măsura în mii de kilometri, denuclerizarea unor regiuni restrânse nu era un adios de securitate, ci putea deveni un factor de dezechilibru în raporturile de forțe; în plus, crearea unor astfel de zone putea îngrădi în viitor opțiunile politico-militare ale puterilor care se angajau să le garanteze. Alte inițiative în acelasi domeniu: propunerea sovietică si cea finlandeză privind crearea unei zone denuclearizate în Peninsula Scandinavică sau propunerea Moscovei referitoare la denuclearizarea Orientului Apropiat rămâneau fără ecou.

Singura excepție în ceea ce priveste crearea de zone lipsite de arme nucleare o constitua acordul privind demilitarizarea Antarcticii. Tratatul asupra Antarcticii era semnat la 1 decembrie 1959, la Washington, în urma unor negocieri desfăsurate, la propunerea Statelor Unite, între 15 octombrie-1 decembrie 1959. Statele participante la negocieri si semnatare ale Tratatului erau Argentina, Australia, Belgia, Chile, Franța, Japonia, Marea Britanie, Noua Zeelandă, Statele Unite, URSS si Uniunea Sud-Africană. Tratatul prevedea că în Artactica sunt permise doar activități pasnice si interzicea orice măsuri cu caracter militar — stabilirea de baze, construirea de fortificații, efectuarea de manevre, de experiențe cu arme de orice fel. Tratatul interzicea în mod expres exploziile nucleare si depozitarea deseurilor nucleare în . Astfel, Tratatul asupra Antarcticii constituia un semnificativ pas înainte în abordarea si soluționarea provocărilor pe care fisiunea si fusiunea atomului le adresa comunității internaționale. De atunci, această întinsă zonă de la Polul Sud al Planetei a rămas în afara oricărei competiții militare, inclusive de natură nucleară, constituind o oază de cooperare internațională pasnică în diferite domenii. O importantă componentă a cursei înarmărilor în anii la care mă refer aici decurgea din deciziile Consiliului NATO, adoptate în sesiunea acestuia desfăsurată la între 16-19 decembrie 1957. Consiliul Alianței hotăra amplasarea de arme nucleare si mijloace de transport la țintă a acestor arme pe teritoriile statelor membre. Chiar în timpul sesiunii, Marea Britanie, Italia si Turcia îsi anunțau acordul în această privință. Ulterior, îsi dădeau un acord similar Grecia si Olanda. În anii 1958-1959, în urma unor acorduri semnate cu Statele Unite, în aceste țări erau amplasate arme nucleare si rampe de lansare pentru rachete cu rază medie de acțiune, sub comandament american. De asemenea, Consiliul NATO stabilea măsuri de intensificare a producției militare de către statele membre si de intensificare a coordonării acestei producții la nivelul Alianței. Se hotăra cresterea personalului pentru cercetare-dezvoltare în domeniul militar, creându-se totodată un comitet special pentru cercetare-dezvoltare al NATO. Pe baza hotărârii Consiliului, în aprilie 1958, ministrii apărării ai statelor membre adoptau măsuri pentru introducerea unor arme atomice tactice („de teatru“) la nivelul diviziei (Planul Norstad, denumit astfel după numele generalului american care îndeplinea atunci funcția de comandant supreme al forțelor aliate din Europa). În acelasi interval de timp, se preconiza formarea unor forțe nucleare multilaterale ale Alianței Nord-Atlantice, inclusiv prin constituirea de echipaje mixte pe nave de luptă făcând parte din dispozitivele NATO. Asemenea măsuri ale Alianței erau întreprinse în contextul modificărilor pe care le cunosteau raporturile de forțe si situația strategică generală în a doua jumătate a deceniului al 6-lea. Cea mai spectaculoasă dintre aceste modificări era determinată de introducerea în arsenalul sovietic a rachetelor cu rază mare de acțiune, inclusiv a celor intercontinentale. În câțiva ani după plasarea pe orbită a primului satelit artificial al pământului (Sputnik, 26 august 1957), URSS lansa sonde spațiale si stații orbitale, datorită dezvoltării unor rachete purtătoare de mare putere, cu mai multe trepte, capabile să transporte încărcături grele si masive, inclusiv arme nucleare, la distanțe enorme. Literalmente peste noapte, Statele Unite îsi pierdeau condiția de invulnerabilitate, asigurată de cele două oceane, Atlantic si Pacific; pentru prima oară în istorie, America putea fi victima unui atac lansat de la distanță, fără posibilitatea de a-l preveni. Măsurile immediate vor fi menținerea permanentă în zbor a unor escadrile de bombardiere starategice echipate cu arme nucleare si amplasarea de rachete cu rază medie de acțiune, purtând încărcături nucleare, în țări europene aliate. Pe termen lung, la aceeasi provocare se va răspunde prin Inițiativa de Apărare Stategică (SDI), sub administrația Reagan, si în genere prin programele de producer a armelor antirachetă sub administrațiile ce urmau.

Progresul stiințific si tehnic demonstat prin lansarea Sputnik-ului, era interpretat de liderii de la Kremlin, în primul rând de Hrusciov, ca o dovadă a superiorității sistemului sovietic. Ideea „întrecerii cu capitalismul“ si a posibilității câstigării acestei întreceri devenea un adevărat slogan al zilei. Se vor face calcule — care se vor dovedi fanteziste, dar care în anii respective nu puteau fi privite de către Occident decât cu seriozitate si preocupare — privind depăsirea Statelor Unite si a celorlalte state vestice în ceea ce priveste PIB-ul, dezvoltarea industriei si agriculturii, nivelul de trai al oamenilor, progresul tehnico-stiințific. În viziunea Moscovei, realizările în domeniul zborurilor cosmice, cu efectele lor asupra cresterii puterii militare sovietice, precum si planurile de viitor, îndreptățeau promovarea unei politici externe mai active si militante. Personalitatea care-si va pune amprenta pe această politică externă era Hrusciov, care dispunea de principalele pârghii ale puterii: era lider al partidului comunist si, totodată, presedinte al Consiliului de Ministri. După înfrângerea tentativei de înlăturare a sa (iunie 1957), Hrusciov dobândise poziții dominante pe plan intern si reusea, cum aveau s-o arate consfătuirile din noiembrie 1960, să obțină o influență evidentă asupra miscării comuniste internaționale.

Desigur, el întâmpina opoziții în formul cel mai înalt al partidului comunist – biroul politic; în plus, se afla sub presiunea criticilor venite de la Beijing, liderii chinezi cerând Moscovei o linie mai dură față de Statele Unite, în genere față de Occident. În acest sens, el nu se afla în poziția de autoritate a lui Stalin . Dar Hrusciov era, incontestabil, omul forte de la Kremlin. Comunist convins, el era un personaj ambițios, înzestrat cu o energie debordantă, o inteligență nativă si o siretenie țărănească, coleric si impulsiv, grosolan în atitudini, direct si colorat în modul de exprimare, pitoresc, dinamic si imprevizibil, dar capabil să se replieze în ultimă instanță, în fața efectelor neasteptate ale propriilor greseli de calcul si nechibzuințe. Anii lui de glorie, 1957 – 1962, vor fi unii dintre cei mai periculosi pe care-i cunostea diplomația mondială în perioada post-Stalin.

Astfel, diplomația vremii nu numai că nu oprea cursa înarmărilor, ci se înrola între factorii care stimulau această cursă. Desi întreprindea un număr impresionant de inițiative, pornite din Vest, din Est, ca si de pe teren neutru; desi angaja forțe impresionante prin dimensiuni si professionalism în slujba dezarmării, rezultatele diplomației anilor ’50 si a începutului deceniului al -7- lea al secolului trecut erau mai mult decât modeste. Crearea Agenției Internaționale pentru Energia Atomică, Tratatul asupra Antarcticii, identificarea mijloacelor tehnice pentru depistarea exploziilor nucleare, reliefarea legăturilor dintre cursa înarmărilor, dezarmare, dezvoltare si securitate – iată sumarul acestor rezultate. Desigur, lor li se adăugau valoroase achiziții, conceptuale si practice, ale negocierilor internaționale într-un domeniu vital ca importanță si extrem de sensibil ca efecte si consecințe, achiziții care îsi vor evidenția valențele mai târziu, când problemele dezarmării aveau să fie abordate în condiții mai favorabile. În plus, este de remarcat că anii la care mă refer aici aduceau cristalizarea unor tipuri de comportament al puterilor nucleare, care deveneau un fel de puncte de reglare o modului de manifestare a acestor puteri în mediul internațional. Am în vedere poziția generală a respectivelor puteri în problema cardinală a apelului la armele atomice si cu hidrogen. Astfel, puterile occidentale anunțau că vor folosi armele nucleare doar în scopuri de autoapărare. URSS propunea renunțarea la armele nucleare ca instrumente de ducere a războiului. Apoi, Moscova avea să formuleze ideea că puterile care dețineau arme nucleare ar trebui să se angajeze că nu vor folosi primele aceste arme. Erau poziții pe care statele în cauză le reafirmau în repetate rânduri de-a lungul deceniilor Războiului Rece. Din fericire, ele nu se aflau niciodată în situația de a pune în practică atitudinile afirmate; din fericire, pentru ele, dar si pentru pacea si securitatea internațională.

După 1985, Războiul Rece intra în linie dreaptă în faza lui terminală. Orientarea către ăîncheierea sa, adoptată de ambele părți, exprima voința politică a principalilor protagonisti ai confruntării Est-Vest. Iar diplomația, având ca vârf de lance diplomația la nivel înalt, devenea principalul câmp de acțiune si instrument prin care cele peste patru decenii de competiție se îndreptau spre final.

Într-adevăr, perioada 1985-1991 cunostea o densitate si un ritm al vieții diplomatice internaționale fără egal. Lumea în ansamblu – la Națiunile Unite, pe plan regional etc. — era atrasă într-un adevărat vârtej de contacte, întâlniri, convorbiri, negocieri. Dar principalii actori pe scena diplomatică erau cele două alianțe politico-militare: Alianța Nord-Atlantică si Organizația Tratatului de la Varsovia si, în acest cadru, cele două supraputeri — Statele Unite si Uniunea Sovietică. De aceea, în prezentul paragraf, atenția este îndreptată tocmai spre acțiunile diplomatice care transformau, în câfliva ani, centrul confruntării mondiale într-un veritabil catalizator al instaurării unei noi ordini mondiale, bazate nu pe confruntare si pe competiția în domeniul armamentelor, ci pe dialog si cooperare. Estimări ale serviciilor secrete americane elaborate la începutul anilor ’90 arătau că perioada 1989-1991 a reprezentat „un timp când ritmul istoric s-a accelerat atât de rapid încât evenimentele au părut a se desfăsura dincolo de controlul, dacă nu dincolo de puterea de înțelegere a oamenilor“. De fapt, pregătirea acestui ritm istoric accelerat fusese începută mai de vreme, sub presedintele american Ronald Reagan. Reagan, cum se exprimă Kissinger, a respins „complexul de vinovăție“ de după Vietnam, complex pe care-l identifica cu administrația Carter, si a apărat cu mândrie recordul Americii de a fi „cea mai importantă forță a păcii din întreaga lume de azi“. El a calificat URSS drept un „imperiu al răului“, ceea ce implica o provocare morală fără precedent. Retorica lui Reagan în cursul primului său mandat a marcat încheierea oficială a perioadei de destindere. Obiectivul Americii nu mai era relaxarea tensiunilor, ci cruciada si convertirea. Reagan fusese ales în baza promisiunii unui anticomunism militant si el si-a ținut promisiunea . În primul său mandat, Războiul Rece „în surdină“ părea să redevină ceea ce fusese înainte de 1963. „Reagan a fost primul presedinte de după război care a preluat ofensiva atât ideologic, cât si geostrategic. Uniunea Sovietică nu mai fusese obligată să facă față unui asemenea fenomen din timpul lui Dulles — dar Dulles nu fusese presedinte si nici nu încercase vreodată să-si pună în practică politica de eliberare. Prin contrast, Reagan si asociații săi si-au înțeles literal profesiunea. Încă de la instalarea lui Reagan, ei au urmat simultan două obiective: să combată presiunea geopolitică sovietică până când procesul de expansiune avea să fie înfrânat si apoi sugrumat; si, în al doilea rând, să lanseze un program de înarmare menit să omoare în fasă aspirațiile sovietice de superioritate strategică, pe care să-l transforme în garanție strategică. Instrumentul ideologic pentru această inversare de roluri era problema drepturilor omului, pe care Reagan si consilierii săi au invocat-o în încercarea de a submina sistemul sovietic“ . La aceasta se adăuga un puternic impuls dat înarmărilor. Întărirea capacității militare devenea, sub Ronald Reagan, provocarea fundamentală adresată URSS. Era reluată pregătirea pentru producerea bombardierului B-1 si începea amplasarea rachetelor intercontinentale MX. Două decizii strategice aveau să contribuie cel mai mult la încheierea Războiului Rece, anume amplasarea de către NATO în Europa a rachetelor americane cu rază medie de acțiune si angajarea Americii în Inițiativa de Apărare Strategică.

„Scopul ofensivei strategice a lui Reagan era acela de a-i face pe sovietici să înțeleagă că ajunseseră prea departe. Respingând Doctrina Brejnev privind caracterul ireversibil al cuceririlor comuniste, strategia lui Reagan exprima convingerea în posibilitatea de a înfrânge comunismul, nu numai de a-l stăvili. Reagan a reusit anularea amendamentului Clarck, prin care America fusese împiedicată să acorde ajutor forțelor anticomuniste din Angola, a intensificat sprijinul acordat gherilelor antisovietice afgane, a dezvoltat un program important de rezistență împotriva gherilelor comuniste în America centrală si chiar a extins ajutorul umanitar asupra Cambodgiei.

A fost un remarcabil omagiu adus coeziunii americane acela că, la puțin mai mult de cinci ani de la luptele din Indochina, un presedinte era hotărât să conteste din nou expansiunea sovietică în lume, de astă dată cu succes“ .

Sub Brejnev, Andropov si Cernenko, această ofensivă generală a administrației Reagan contribuia la imobilismul sovietic, singura miscare a Moscovei în perioada dată fiind acceptarea reluării negocierilor de la Geneva asupra armelor strategice si a spațiului cosmic. Acest imoibilism avea să fie depăsit de către noua conducere sovietică, sub Mihail Gorbaciov. Primul lider occidental care detecta potențialitățile de negociere cu Gorbaciov era Margaret Thatcher, în timpul unei vizite a acestuia la Londra, în decembrie 1984, înainte ca el să acceadă la funcția supremă. După convorbiri, primul ministru britanic declara: „el este un om cu care eu am putut să tratez“. Dar primul lider occidental care încerca să sondeze aceste potențialități si să le instrumenteze era Reagan. Personalități foarte diferite, Reagan si Gorbaciov aveau un punct comun: înțelegerea faptului că armamentul nuclear scotea războiul dintre mijloacele politicii mondiale. „Nimeni nu poate “câstiga” un război nuclear, gândea Reagan. Totusi, atâta vreme, cât există arme nucleare, ar exista permanent si riscul ca ele să fie folosite si, odată lansată o armă nucleară, cine stie până unde s-ar ajunge? Visul meu a devenit atunci o lume fără arme nucleare“. „Nu pot să cred că aceasta poate să meargă mai departe după generația noastră si generațiile următoare cu acest tip de arme pe care ambele părți le îndreaptă una împotriva celeilalte fără ca într-o bună zi un nebun sau un maniac sau un accident oarecare să nu declaseze acel gen de război care înseamnă cap de linie pentru noi toți“ . „Noua gândire, reflecta Gorbaciov, s-a născut sub influența unei convingeri de nestrămutat: dacă nu se înceta cursa înarmărilor, dacă nu înceta ostilitatea crescândă dintre puterile nucleare, umanitatea nu va mai putea evita catastrofa. Lumea ajunsese la o limită primejdioasă, orice conflict mai serios în cadrul politicii mondiale putându-se preschimba într-un război nuclear, în care socialism si capitalism, precum si orice alte preferințe si presiuni ideologice s-ar fi transformat în cenusă“ . Pentru a depăsi impasul, Reagan miza pe negocieri, dar era hotărât să continue cercetările si pregătirile pentru realizarea Inițiativei de Apărare Strategică – care „nu constituia obiect de negociere“. Gorbaciov, în ceea ce îl priveste, era decis să ia cursul negocierilor, dar voia, totodată, încetarea programului SDI. Acesta era cadrul în care cei doi se întâlneau, mai întâi la Geneva, între 19-21 noiembrie 1985, si conveneau în principiu reducerea cu 50 la sută a forțelor nucleare strategice si trasau liniile directoare ale viitorului acord privind eliminarea rachetelor nuclerae cu rază medie de acțiune din Europa (INF). Urma summitul istoric de la Reykjavik, din 11-13 octombrie 1986. Iată în descrierea lui Kissinger acest moment premergător marii cotituri în raporturile sovieto-americane, ce avea să fie operată de George Bush si Mihail Gorbaciov, începând cu 1989: „Într-o tumultuoasă si plină de emoții cursă cu obstacole care a durat patruzeci si opt de ore, Reagan si Gorbaciov au căzut de acord în principiu să reducă toate forțele strategice cu 50 la sută într-un interval de cinci ani si să distrugă toate rachetele balistice pe parcursul a zece ani. La un moment dat, Reagan a ajuns aproape să accepte oferta sovietică de a desființa în totalitate armele nucleare… Înțelegerea de la Reykjavik a esuat în ultimul moment din două motive. În acea etapă de început a mandatului său, Gorbaciov pur si simplu si-a supraestimat puterea. El a încercat să lege desființarea rachetelor strategice de interzicerea testelor SDI pe o perioadă de zece ani, dar a evaluat gresit poziția interlocurotului său, cât si propria-i poziție de negociere. O tactică înțeleaptă pentru Gorbaciov ar fi fost aceea de a propune publicarea celor convenite – anume desființarea unităților de rachete — si de a transfera problema testelor SDI în cadrul negocierilor asupra controlului armamentului de la Geneva. Aceasta ar fi înghețat ceea ce fusese deja convenit si ar fi produs cu siguranță o criză majoră în cadrul Alianței Atlantice, cât si în relațiile chino-americane. Făcând presiuni pentru a obține mai mult, Gorbaciov a ajuns să se împotrivească promisiunii pe care Reagan o făcuse înaintea summitului — anume aceea de a nu folosi SDI ca pârghie de negocieri. Atunci când Gorbaciov a insistat, Reagan a răspuns într-o manieră pe care nu ar fi recomandat-o nici un profesionist în politica externă: pur si simplu s-a ridicat si a părăsit încăperea. După ani de zile, când l-am întrebat pe un consilier superior al lui Gorbaciov, de ce nu s-au mulflumit cu ceea ce Statele Unite deja acceptaseră, el a răspuns: “Ne gândisem la toate, în afară de posibilitatea ca Reagan să părăsească sala“ .

Pe de altă parte, iată părerea despre summit-ul de la Reykjavik a unui veteran al diplomației sovietice, Anatoli Dobrînin:

„Gorbaciov la întâlnit pe Reagan la Reykjavik între 11-12 octombrie 1986, dar amândoi au fost profund dezamăgiți. Întâlnirea în sine a fost foarte dramatică. Pentru prima oară în relațiile noastre, a apărut posibilitatea unui acord pentru o reducere substanțială a armelor nucleare. În mod surprinzător, Reagan a fost de acord cu ideea unor reduceri substanțiale si chiar a eliminării complete a acestor arme în decurs de un deceniu. Dar el a refuzat să-si asume obligații sub tratatul rachetelor antibalistice, ceea ce ar fi împiedicat Statele Unite să desfăsoare proiectul lui privind Războiul Stelelor. Gorbaciov a încercat din greu să-l convingă să-si modereze poziția în această problemă, fără succes însă. Ca martor ocular la Reykjavik, eu consider că Gorbaciov n-a fost mai puțin răspunzător decât Reagan pentru esecul întânirii, întrucât el a ținut SDI ca ostatec pentru succesul reuniunii. El a avut în mână cărți bune, anume propuneri impresionante referitoare la dezarmare, pe care le-ar fi putut juca cu succes, dacă n-ar fi fost la fel de încăpățânat ca Reagan în legătură cu SDI. Acest subiect ar fi putut fi amânat pentru o considerare ulterioară, dacă ei ar fi ajuns la un acord asupra unei reduceri ample a armelor nucleare — de fapt, Gorbaciov a urmat o astfel de strategie de negociere în ultima parte a administraiției Reagan .

Tot Dobrînin relatează o scurtă convorbire între cei doi lideri, înainte ca acestia să părăsească capitala Islandei. „Domnule presedinete, îi spunea Gorbaciov lui Regan, ați pierdut o sansă unică de a intra în istorie ca un mare presedinte, care a pavat drumul către dezarmarea nucleară“. „Acest lucru se aplică amândurora dintre noi“, îi răspundea presedintele American .

Poate si sub influența acestei experiențe a predecesorului său, primul an al presedinției lui George Bush trecea sub semnul rezervei față de liderul de la Kremlin si al asteptării. La începutul mandatului său, noul sef de la Casa Albă ordona efectuarea unei analize cuprinzătoare a stadiului si perspectivelor relațiilor dintre Statele Unite si URSS. Între scepticii cu privire la aceste relații se aflau oficiali de rang înalt si colaboratori apropiați ai presedintelui, cum erau James A. Baker III, Secretarul de stat, si Brent Scowcroft, consilierul pentru securitatea națională. Astfel, Baker considera că strategia lui Gorbaciov avea la bază divizarea Alianței Atlantice si ruperea Americii de Europa Occidentală. În ceea ce îl priveste, Scowcroft declara: „Eu am fost suspicios cu privire la motivele lui Gorbaciov si sceptic în legătură cu perspectivele sale. Pentru a simplifica, eu am crezut că scopul lui Gorbaciov este să restaureze dinamismul sistemului politic si economic si să revitalizeze Uniunea Sovietică pe plan intern si internațional spre a putea continua competiția cu Vestul. De aceea, în special înainte de 1990, Gorbaciov mi-a apărut mai periculos decât predecesorii săi care, prin unele miscări agresive, au salvat Vestul de pericolele unei gândiri care ia dorința drept realiatate, înainte de a fi prea târziu“. În acest sens, Consilierul pentru securitatea națională considera că perestroika este, într-un fel, sistemul lui Brejnev zugrăvit în culori umane . Dar, apăreau semne că în gândirea americană se schimba ceva cu privire la URSS. În aprilie 1989, George Kennan, „părintele“ teoriei îngrădirii, declara în fața Comitetului pentru Relații Externe al Senatului că Uniunea Sovietică nu mai reprezenta o amenințaremilitară pentru Statele Unite. În mai acelasi an, se încheia examinarea de către noua administrație a problematicii privind relațiile cu Moscova. Administrația Bush ajungea la un consens în ceea ce-l priveste pe Gorbaciov si scopurile politicii americane: cu Gorbaciov „se putea face treabă“. SUA ar trebui să urmărească două agende: una, bilaterală, centrată pe subiectele de natură să preocupe ambele părți, cum sunt controlul armamentelor, conflictele regionale si asistența economică; alta, internațională, urmărind reducerea prezenței sovietice în Europa de răsărit si unificarea Germaniei în sistemul NATO. Administrația avea îndoieli că Gorbaciov va rămâne la putere, dar acesta era un motiv să se acționeze repede si nu să se astepte. Liderul sovietic era văzut ca unul care oferă concesii (se miscă în direcția noastră, cum se exprima Scowcroft); se putea însă ca succesorul său să nu aibă aceeasi înclinație. Prin urmare, scopul politicii americane era de a obține cât mai multe acorduri posibile, care să dureze chiar dacă conducerea era schimbată. La 12 mai 1989, presedintele Bush rostea un discurs în care enunța unele din aceste idei si susținea că Statele Unite ar trebui să meargă dincolo de îngrădire si să urmărească aducerea URSS în comunitatea internațională. El îsi exprima sprijinul pentru politica internă de reforme a lui Gorbaciov si îi cerea acestuia să întărească declarațiile sale de politică externă cu fapte concrete. Era preludiul deschiderii operate la Malta, în decembrie acelasi an. „Ultima mare dramă a Războiului Rece, estimau la timpul cuvenit serviciile secrete americane, – anume colapsul comunismului în Uninea Sovietică si Europa de răsărit si sfârsitul conflictului de patru decenii între Est si Vest – s-a desfăsurat între 1989 si 1991. Chiar de la început, liderul sovietic Mihail Gorbaciov a realizat cea mai largă deschidere către lumea din afară din istoria rusă. Pentru de convinge Vestul si, înainte de toate, noua administrație de la Washington de sinceritatea sa, Gorbaciov a făcut concesii majore în ceea ce priveste controlul armamentelor, a retras trupele sovietice din Afghanistan, s-a angajat să reducă forțele de uscat sovietice cu o jumătate de milion si a respins lupta de clasă în favoarea “valorilor general-umae” ca bază a politicii externe sovietice. Inițial sceptic din cauza deziluziilor anterioare cu destinderea, presedintele George Bush si echipa sa de politică externă s-au convins treptat că Gorbaciov era pregătit pentru dialog si compromis. Totusi, ei au stabilit un preț ridicat pentru cooperare si au fost surprinsi să descopere că sovieticii erau dispusi să-l plătească“ .

Acesta era fundalul pe care raporturile americano-sovietice cunosteau o intensitate fără precedent. Astfel, în decurs de mai puțin de trei ani, Bush si Gorbaciov aveau trei întâlniri bilaterale si purtau convorbiri în două rânduri la reuniuni internaționale. La acestea, se adăugau contactele telefonice, frecvente, corespondența purtată între Casa Albă si Kremlin. În acelasi timp, Secretarul de stat Baker se întâlnea de nu mai puțin de 20 de ori cu omologul său sovietic Șevardnadze, continuând acelasi gen de contacte cu succesorii acestuia. În viziunea Washingtonului, această activitate diplomatică deosebit de intensă era cea care a produs numeroasele acorduri formale si înțelegerile informale care, ca efect, au condus la sfârsitul Războiului Rece. Cel mai important, probabil, a fost parteneriatul tacit SUA-URSS care i-a ajutat pe Gorbaciov si Șevardnadze în reducerea caracterului supra-militarizat al statului sovietic. Unii au atribuit sfârsitul Războiului Rece forțelor impersonale mai degrabă decât diplomației de înalt profesionalism, sau mai degrabă norocului decât judecății. Documentele istorice atestă însă că factorul principal a fost efortul gigantic al unui mănunchi de oameni de stat de ambele părți în relațiile SUA-URSS, încorporat în acordurile la care au ajuns. Punctul crucial în raporturile dintre presedinții Bush si Gorbaciov îl constituia întâlnirea lor din Malta. Inițiativa organizării acestei întâlniri îi aparținea lui George Bush, dar Mihail Gorbaciov accepta ideea imediat, declarând că astepta de mult un atare prilej. Timp de 2 zile (2-3 decembrie 1989), liderii american si sovietic se întrețineau într-o atmosferă destinsă si departe de ochi indiscreți (reuniunile aveau loc pe vasul sovietic Maxim Gorki, ancorat în apropierea coastelor malteze) pe o mare varietate de probleme de interes comun. Presedintele american mărturisea că, atunci când a decis să-i propună lui Gorbaciov să se întâlnească, făcea o cotitură de 180º față de poziția sa anterioară. El anunța o serie de măsuri menite să vină în sprijinul reformelor în curs în URSS si de natură să opereze noi deschideri în relațiile sovieto-americane. Astfel, administrația sa urma să întreprindă măsurile necesare pentru anularea amendamantului Jackson-Vanik, care împiedica Uniunea Sovietică să beneficieze de clauza națiunii celei mai favorizate, ca si a amendamentelor Stevenson si Bird, care îngrădeau posibilitățile de acordare de credite Moscovei. De asemenea, Statele Unite aveau să sprijine acordarea URSS a statutului de observator la GATT si stabilirea de legături între Uniunea Sovietică si Organizația pentru cooperare si dezvoltare economică (OECD). Șeful Casei Albe arăta că asemenea măsuri ar permite familiarizarea mai rapidă a URSS cu condițiile, funcționarea si dezvoltarea pieții internaționale si ar crea un cadru mai bun de lucru în probleme economice în relațiile Est-Vest . Liderul sovietic aborda unele probleme de ordin general: lumea, sublinia el, cunostea schimbări fundamentale, a căror gestionare punea responsabilități majore în fața URSS si SUA. Pentru aceasta, însă, cele două state trebuiau să înceteze să se considere dusmani. Presedintele Statelor Unite, sublinia Gorbaciov, trebuie să stie că Uniunea Sovietică nu va declansa nici un război. Ba mai mult, Uniunea Sovietică era gata să nu mai considere Statele Unite drept inamicul său si să declare acest lucru în mod public. Suntem gata, afirma Gorbaciov, să colaborăm cu America, inclusiv în domeniul militar. Dorim ca securitatea fiecăruia dintre noi să fie garantată prin eforturile noastre comune . Cei doi sefi de stat discutau o gamă largă de probleme privind controlul armamentelor si dezarmarea. George Bush declara că Statele Unite ar putea renunța la modernizarea armelor chimice – modernizare ce consta în producția de asa-numitele arme binare – după intrarea în vigoare a unei convenții privind interzicerea armelor chimice. Discuția pe această problem evidenția că declarația presedintelui american privind armele binare era de natură să deblocheze negocierile în legătură cu interzicerea armelor chimice, precum si să mărească sansele strategieide prevenire a proliferării acestor arme de distrugere în masă. Cei doi conveneau că mersul negocierilor referitoare la armele convenționale în Europa, aflate în desfăsurare la Viena, permitea ca în 1990 să se ajungă la acorduri care să ducă la reduceri radicale a acestei categorii de arme si forțe armate. Un schimb de vederi larg si însuflețit avea loc în legătură cu armele strategice ofensive. Bush exprima dorința Statelor Unite ca discuțiile în curs să ducă la un acord care să aibă ca efect reduceri substanțiale a arsenalelor strategice. El declara că Washingtonul e împotriva modernizării rachetelor sovietice SS-18 si se pronunța pentru limitarea acestui tip de purtători de arme nucleare. În ceea ce îl priveste, Gorbaciov exprima îngrijorarea părții sovietice cu privire la rachetele balistice instalate pe nave si evoca centura de baze militare, terestre si navale, care înconjura URSS. El sublinia că, asa cum Statele Unite si aliații lor sunt preocupați de securitatea în Europa si de înlăturarea asimetriilor de forțe existente pe continent în favoarea Estului, tot astfel trebuie luată în considerare necesitatea reducerii asimetriilor în ceea ce priveste armamentul nuclear transportat pe nave de război. Pe de altă parte, liderul sovietic sublinia că țara sa a adoptat o doctrină militară defensivă. Forțele armate sovietice se aflau în plină schimbare. Structura grupării de forțe din Europa centrală trecea la o postură defensivă: diviziile dispuneau de un număr mai redus de tancuri, avea loc evacuarea dispozitivelor de debarcare, se modifica amplasamentul forțelor aeriene în sensul că aviația de soc era trecută în esalonul doi, în primele linii fiind împinse aparatele de vânătoare, arme cu character defensiv. În acest context, el îsi exprima nedumerirea în legătură cu menținerea de către NATO a strategiei ripostei flexibile. Schimbul de idei pe asemenea teme ducea la concluzia necesității întăririi contactelor dintre militari. Bush cerea mai multă transparență în ceea ce priveste bugetele militare sovietice, ca un mijloc de crestere a încrederii reciproce. Evenimentele revoluționare din Europa de răsărit si centrală, care marcaseră anul 1989 si continuau în timpul summit-ului, ocupau un loc distinct în convorbirile de la Malta. Bush sublinia că Gorbaciov era catalizatorul schimbărilor constructive din Europa. „Trebuie să spun că am fost uimifli de rapiditatea transformărilor. Am apreciat mult reacția pe care a avut-o Uniunea Sovietică si Dumneavoastră personal față de aceste schimbări dinamice si, în acelasi timp, fundamentale“. Pe de altă parte, remarca presedintele american, „nădăjduiesc că a-ți observat că, în timpul schimbărilor din Europa de est, Statele Unite nu au făcut declarații arogante, care ar fi putut aduce prejudicii Uniunii Sovietice. Cu toate că în Statele Unite sunt unii care mă acuză că sunt fricos, administrația mea încearcă să nu întreprindă nimic ce ar putea să vă zdruncine pozițiile. Dar mi s-a sugerat cu insistență un alt lucru: să mă cațăr, cum s-ar spune, pe zidul Berlinului si să dau declarații sforăitoare. Totusi, administrația mea nu va recurge niciodată la asemenea măsuri, ea încearcă să fie discretă“ .

Șeful Casei Albe preciza în încheierea prezentării pozițiilor americane în problema dată: „Ceea ce mă interesează cel mai mult este de a sti cum aveți de gând să acționați în viitor, după actualul statu-quo“. Mihail Gorbaciov prezenta poziția de bază a conducerii sovietice: „Principiul de bază adoptat de noi, care ne-a condus în cadrul noii gândiri, este dreptul fiecărei țări la libera opfliune, inclusiv dreptul de a reveni asupra opțiunii sale inițiale si s-o modifice. Este foare dureros, dar e un drept esențial. Dreptul de a alege, fără amestec din afară“ .

Liderul sovietic se pronunța pentru menținerea instrumentelor care contribuie la echilibru, transformate în funcție de realități. El menționa în acest sens CSCE, NATO si Tratatul de la Varsovia – care ar trebui să devină tot mai mult si instituții politice, nu numai militare – CAER, pentru care vedea largi posibilități de cooperare cu Piața Comună. El pleda pentru o Casă comună a Europei, astfel încât procesele care se desfăsurau în Vestul si Estul continentului să aibă efecte convergente si să nu genereze noi diviziuni. În acelasi timp, Gorbaciov avertiza asupra tentației de a forța ritmul evoluțiilor care aveau loc în Europa răsăriteană. „As zice că momentul pe care îl trăim este complicat si deci răspunderea noastră este deosebit de mare. Europa orientală să fie mai deschisă, mai democratică, să se apropie de valorile universale, să creeze mecanismele pentru a se putea integra în economia mondială, toate acestea deschid posibilități fără precedent pentru relații de tip nou. Mai mult chiar, să procedeze în liniste, pasnic. Ar fi primejdios de a forța în mod artificial, de a grăbi procesul în curs, cu atât mai mult cu cât acesta are loc spre profitul unei singure părți“ Gorbaciov chema la o acțiune comună, într-un spirit real de răspundere si cu multă moderație în cursul unei perioade în care Europa cunostea atâtea frământări. În ansamblu, reuniunea de la Malta ducea la stabilirea unor raporturi strânse, de sinceritate si încredere între cei doi lideri. La Washington se considera că summitul americano-sovietic i-a permis presedintelui Bush să „folosească dispoziția sa pentru prietenie“ spre a face să avanseze interesele Occidentului. Iar Secretarul de stat Baker afirma că relațiile dintre cei doi lideri au devenit umane si personale, relații care aveau să se dovedească de o importanță critic în primăvara anului 1990, când Statele Unite acționau pentru unificarea Germaniei . Având în centrul său contactele sovieto-americane, diplomația la nivel înalt care se solda cu încheierea Războiului Rece cunostea extensii mai ample. Întâlniri repetate Gorbaciov-Thatcher duceau la adâncirea raporturilor deschise, de lucru, care permiteau abordarea a numeroase probleme stringente, de ordin general si bilateral. Doamna Thatcher era liderul occidental cu care Gorbaciov avea unele controverse ideologice, dar această împrejurare nu afecta raporturile lor de înțelegere si conlucrare. Premierul britanic se pronunța pentru relații între state în care fiecare dintre părți să recunoască un drept egal la securitate celeilalte părți, pentru celălalt sistem. În acest sens, cei doi oameni politici erau de acord că dreptul egal la securitate, reducerea nivelului înarmărilor, încrederea reciprocă constituiau elementele-cheie ale stabilității si păcii internaționale. Thatcher sprijinea activ procesele reformatoare din URSS si încerca — în zadar, însă — să determine Occidentul să acorde sprijin economic concret conducerii de la Moscova. Nu avem intenția să ne amestecăm în treburi interne ale societății si țării Dumneavoastră, declara Thatcher în martie 1987, aflată în vizită la Moscova. „Nu dorim să facem nimic care v-ar putea jigni sau v-ar fi neplăcut. Dorim în domeniul acesta (al drepturilor omului — C.V.) progrese, la fel ca si în cel al reducerii armamentelor, acolo unde este posibil si realizabil. Iată că sunt patruzeci de ani de când în Europa domneste pacea si nădăjduiesc că în următorii patruzeci de ani Occidentul si Uniunea Sovietică vor putea fi mai apropiate în toate domeniile, că granița dintre est si vest va fi mai puțin evidentă. La urma urmei, suntem cu toții europeni. Până si America este o țară de europeni“ .

Cu presedintele Franței, François Mitterrand, Gorbaciov dezvolta relații strânse, apropiate. Se întâlneau de mai multe ori, la Paris si la Moscova, prilejuri potrivite pentru a examina numeroase probleme de larg interes. Pe cei doi îi apropia o viziune relativ asemănătoare despre perspectivele continentului – Gorbaciov vorbea despre o Casă comună a Europei, Mitterrand despre o Confederație europeană. Presedintele francez considera că după ce s-a intrat într-o perioadă de evoluție mai linistiră, are loc apropierea „de o sinteză esențială, respectiv de constiința unității lumii în care trăim“ . Ultima întâlnire între ei avea loc la sfârsitul lui octombrie 1991, la resedința privată a lui Mitterrand din Latché, o mică localitate situată în apropiere de granița franco-spaniolă. Era un gest deosebit al lui Mitterrand, căruia nu-i plăcea să invite străini la ferma sa. La capătul unor discuții informale îndelungate, Mitterrand declara: „Puteți fi sigur că Franța nu va încuraja niciodată, în nici un caz distrugerea Uniunii. În pofida îndoielilor unora dintre aliații nostri, ca si a noilor nostri prieteni din Est, sunt sigur că Europa viitoare se va clădi împreună cu Rusia; care va fi forma ei, aceasta este problema dumneavoastră. În genere, sub Mitterrand si Gorbaciov raporturile franco-sovietice cunosteau o dezvoltare ascendentă. În 1988, avea loc al doilea zbor cosmic al unui echipaj mixt, franco-sovietic. Mitterrand era unul dintre liderii occidentali care sprijinea participarea URSS la programul de cercetare vest-european „Eureka“.

Sub conducerea lui Gorbaciov, URSS îsi retrăgea trupele din Afghanistan, după mai bine de un deceniu de război istovitor. În prezența premierului maghiar József Antall, aflat în vizită la Moscova, Gorbaciov condamna intervenția sovietică din 1956. Într-o tentativă de mediere, la 15 octombrie 1991, el îi invita în capitala sovietică pe Slobodan Milosevici, presedintele Serbiei, si pe Franjo Tudjman, conducătorul Croației. Convinsi de liderul sovietic, cei doi acceptau o încetare a focului care, din păcate, nu avea să dureze. Gorbaciov amâna să viziteze Cehoslovacia, la invitația lui Václav Havel, dat fiind un discurs rostit de acesta în favoarea independenței Statelor Baltice. El îl primea pe ministrul de Externe irakian, într-o încercare de a se evita atacarea terestră a Irakului, după ce acesta invadase Kuwaitul; nu avea succes. Spre „alte azimuturi“, diplomația la nivel înalt era prezentă, dar cu rezultate mai puțin spectaculoase. O reală deschidere către Tokyo rămânea blocată din cauza contenciosului insulelor Kurile. Un obiectiv important pentru Gorbaciov era îmbunătățirea relațiilor cu China. Încă în mai 1986, el le spunea diplomaților sovietici:

„Raporturile de bună vecinătate cu Republica Populară Chineză nu sunt de mai mică importanță pentru noi decât cele cu Statele Unite sau cu alte țări. China este o putere nucleară, care se dezvoltă rapid. O realitate pe care nu trebuie s-o scăpăm din vedere. De relațiile chino-sovietice vor depinde din ce în ce mai mult situația externă si întreaga atmosferă internațională. Ne întrebăm încotro se va îndrepta China, cum va trebui să acționăm pentru ca ea s-o facă pe o direcție care să întărească pozițiile socialismului în lume, precum si principiul coexistenței pasnice. Trebuie să ne eliberăm de temeri. China anilor nouăzeci nu trebuie privită prin prisma anilor saizeci. Dar si noi va trebui să fim hotărâți: nu vom îmbunătăți relațiile noastre cu China în detrimental intereselor altor țări. Și nu vom îngădui altor țări să se opună unei misiuni atât de însemnate cum este ameliorarea relațiilor noastre cu China.

De asemenea, în convorbirile Bush-Gorbaciov de la Malta, liderul sovietic sublinia: China constituie o realitate istorică de prim rang, pe care nici unul dintre noi nu o poate folosi împotriva celuilalt. Dar, după decenii de încordare, normalizarea raporturilor sovieto-chineze cerea timp, pe care Gorbaciov nu-l avea la dispoziție. Pentru îmbunătățirea relațiilor chino-sovietice, Beijingul punea mai multe condiții, între care se aflau retragerea trupelor sovietice din Afghanistan si a celor desfăsurate de-a lungul graniței dintre China si URSS. În plus, vizita presedintelui sovietic în R.P. Chineză avea loc în primăvara anului 1989, când manifestațiile din piața Tienanmen erau în toi, manifestanții văzând în prezența la Beijing a liderului reformator de la Kremlin o încurajare în acțiunea lor împotriva regimului comunist ortodox din China. În atari condiții, dialogul la nivel înalt sovieto-chinez din 1989 nu ducea la deschiderile pe care raporturile dintre cele două mari puteri comuniste le reclamau.

În ansamblu, diplomația la nivel înalt în a doua jumătate a deceniului 9 ducea la rezultate remarcabile. Relațiile dintre Est si Vest se schimbau radical. Se încheiau acorduri istorice în domeniul controlului armamantelor si dezarmării: Tratatul privind lichidarea rachetelor cu rază medie si mai scurtă de acțiune (INF), Tratatul privind reducerea armelor convenționale în Europa (CFE) si Tratatul START I privind reducerea armelor nucleare strategice. Summit- ul NATO de la Londra, din iulie 1990, constata că „Războiul Rece aparține de acum istoriei“. Statele membre ale Alianței Nord-Atlantice propuneau statelor din Tratatul de la Varsovia adoptarea unei declarații comune în care să afirme solemn că ele nu mai sunt adversare, să afirme intenția de a se abține de la amenințarea cu forța sau folosirea forței împotriva integrității teritoriale sau independenței politice a oricărui alt stat. Era tocmai ceea ce se realiza la reuniunea la nivel înalt a Conferinței pentru Securitate si Cooperare în Europa, la Paris, în noiembrie 1990.

Dar, diplomația la nivel înalt nu reusea, în cazul uneia dintre părți, să intre în consonanță cu condiția internă a acesteia. Ca o ironie a soartei, aceasta era situația URSS sub Mihail Gorbaciov, cel care contribuise substanțial la inițierea si desfăsurarea dialogului dintre Est si Vest. Într-adevăr, noua gândire, care patrona politica externă si diplomația sovietică, beneficiară a reformelor desfăsurate prin perestroika si glasnosti, nu întărea, la rândul ei, argumentele si nu oferea mjloacele materiale în favoarea politicii de reforme. Dimpotrivă, ea furniza forțelor conservatoare din URSS pretextul pentru a lovi în politica generală a lui Gorbaciov. Autoritatea si prestigiul internațional al acestuia nu se regăseau pe plan intern; dimpotrivă, aici ele erau în cădere liberă; era planul în care Gorbaciov pierdea nu numai o bătălie, ci războiul.

Documente ale serviciilor secrete americane dezvăluie că această perspectivă a Uniunii Sovietice, precum si destinul politic al lui Gorbaciov erau întrevăzute de conducerea de la Washington cu ani în urmă. Astfel, administrația Bush considera că, după Malta, Gorbaciov si Șevardnadze aveau o nevoie acută ca SUA să recunoască statutul URSS de supraputere. Washingtonul era însă prudent în această privință. Statele Unite erau gata să continue să considere că URSS este supraputere, dar mai puțin pentru forța sa si mai mult din preocuparea pentru implicațiile în domeniul securității ce decurgeau din slăbiciunea Uniunii Sovietice. Cum se exprima Baker, „sarcina politicii externe a SUA acum era să asigure o “aterizare lină” pentru un imperiu aflat în colaps“ . La rândul său, Anatoli Dobrînin subliniază că, potrivit afirmațiilor secretarului de stat James Baker, în vara anului 1991 SUA balansau între Gorbaciov si Elflîn. Gorbaciov, arăta Baker, era dezamăgit de lipsa de sprijin efectiv american pentru programul său de reforme, în ciuda declarațiilor oficiale venite de peste ocean. „Gorbaciov, îl citează Dobrînin pe Baker, a început să vorbească ca un logodnic înselat, părăsit în fața altarului“. Dobrînin subliniază că, datorită condițiilor interne, Gorbaciov nu mai dispunea de libertate de miscare în politica externă. „Esecul agendei politice a lui Gorbaciov, criza în crestere din țară, dezordinea din politica externă si de apărare – toate distrugeau potențialul sovietic. În acel moment critic al Războiului Rece, Gorbaciov si Șevardnadze n-au avut o politică externă coerentă spre a-l încheia într-un mod adecvat si demn, pe baza egalității (cu Occidentul). Atunci când Războiul Rece începea să piardă teren în a doua jumătate a anilor ’80, balanța de putere cu Vestul era larg recunoscută si se putea crea o bază pentru transformarea relațiilor internaționale într-o eră neconfruntațională. Însă, cu o grabă inexplicabilă, ei au cedat poziții geopolitice si militare vitale pe care noi le-am avut în loc să le folosească pentru a realiza o nouă eră de stabilitate si cooperare pe baze de egalitate. Gorbaciov a pierdut această oportunitate, si a pierdut-o rău. În schimb, partenerii săi occidentali si-au jucat bine propria Realpolitik. Visul lui Gorbaciov despre o nouă Europă cu un nou sistem de securitate, care să cuprindă toate statele, inclusiv Rusia, nu s-a realizat. Problema securității europene a rămas în mare măsură o enigmă, după încheierea Războiului Rece“ .

În genere, Dobrînin are o părere foarte critică despre calitățile diplomatice ale cuplului Gorbaciov-Șevardnadze. În schimbul generoaselor concesii sovietice pe care Gorbaciov si locotenetul său Șevardnadze le-au oferit Vestului, scrie el, ei ar fi putut si ar fi trebuit să obflină un rol mai important pentru Uniunea Sovietică în securitatea europeană si o voce sovietică mai puternică în problemele europene. Dar ei n-au făcut acest lucru. Capabili dar neexperimentați, nerăbdători să ajungă la acorduri, dar autoîncrezători în mod excesiv si flatați de mass media occidentală, Gorbaciov si Șevardnadze au fost adesea întrecuți în istețime si surclasați de partenerii lor vestici. Ei au făcut concesii mai mult decât necesare în acordurile privind controlul armamentelor, Europa de Est, reunificarea germană si criza din Orientul Apropiat si au continuat să facă acelasi lucru până la spargerea Uniunii Sovietice. În plus, Gorbaciov a distorsionat mecanismul diplomației sovietice prin promovarea unui fel de diplomație personal cu oficialii americani, cu scopul de a evita criticile propriilor săi colegi din biroul politic si ale corpului sovietic de diplomați. După 1989, diplomația sovietică a devenit treptat tot mai puțin eficientă, sub presiunea agendei politice interne si în eforturile lui Gorbaciov de a-si susține reputația pe plan intern prin ceea ce putea apărea ca succese ale sale dincolo de hotare.

„Rezultatul a fost o reducere dramatică a capacității noastre de a ne adapta la mediul internațional în schimbare rapidă, provocată nu în mică măsură de însusi Gorbaciov“ . În a doua jumătate a anului 1991, poziția lui Gorbaciov era în declin ireversibil. La Madrid, arată în acest sens Baker, cu referire la Conferința internațională pentru Orientul Apropiat (octombrie 1991), când Gorbaciov si Bush se întâlneau pentru ultima oară, gândurile presedintelui sovietic nu păreau a fi la lucrări. „Lăsa impresia unui om care se îneacă cu colac de salvare. Nu putea să nu-ți trezească mila“, nota Baker. Dar, rezultatele diplomației la nivel înalt în ceea ce priveste relațiile internaționale supraviețuiau dispariției URSS si încheierii carierei politice a lui Mihail Gorbaciov. Acordurile dintre SUA si URSS, dintre NATO si OTV îsi mențineau valabilitatea, mai mult, unele erau îmbogățite.

Cel mai important lucru consta în aceea că încheierea Războiului Rece se dovedea ireversibilă, cu toate că unele recrudescențe ale acestuia nu întârziau să apară. Dar aceste recrudescențe nu înlăturau adevărul fundamental: confruntarea Est-Vest, Războiul Rece, iar odată cu dispariția URSS, si diviziunea lumii, asa cum aceasta fusese cunoscută mai multe decenii, deveniseră si rămâneau istorie.

6.2. Concluzii

După încheierea războiului rece, fiecare țară europeană a blocului socialist a fost confruntată cu problemele dificile și dureroase ale tranziției. Într-o țară obișnuită tranziția a însemnat trecerea de la totalitarism la democrație și de la economia centralizată la cea de piață. În cazul Rusiei, tranziția a însemnat și trecerea de la statul imperial la cel post imperial. Dacă în planul dificultăților reale trecerea de la economia centralizată la cea de piață se dovedește foarte complicată, mai ales în cazul Rusiei unde amploarea transformării adaugă elemente de dificultate suplimentare procesului, în planul percepției, cea mai delicată problemă este totuși cea a trecerii de la statul imperial la cel post imperial. Este delicată pentru că de 300 de ani rușii trăiesc în minte cu ideea imperială, care le oferea un gen de compensație la greutățile și lipsurile vieții cotidiene. De data aceasta, prăbușirea imperiului a fost însoțită de o prăbușire a nivelului de trai, chiar a securității personale. A dispărut și “aroma ideologică” pe care o răspândea, totuși, existența imperiului: suferim, dar cel puțin suntem mari și chiar temuți. De aceea, populația este tentată să privească dispariția imperiului ca o pierdere, ca o tragedie, mai mult ca un “complot” deliberat pentru a dezmembra un guvern și o națiune (D. Yergin și T. Gustafson, “Rusia 2010 and What It Means for the World”, pag. 211).

Există o realitate psihologică a momentului pe care îl traversează Rusia, realitate de care trebuie să ținem seama. Considerăm că într-un curs de geopolitică este bine să semnalăm existența acestei realități, pentru că poate deveni “materie primă” pentru noi întrupări ale ideii imperiale. Rusia, ne spun Yergin și Gustafson, trăiește convingerea că “a fost amăgită părăsind locul pe care îl merită în lume” (op.cit., pag. 212). Nostalgia imperială poate fi reaprinsă, fie printr-o politică de “resentiment și umilire” din partea Occidentului, fie prin eșecul tranziției care ar readuce în minți vremurile de altădată (sau o combinație a acestor tipuri de fenomene). De aceea, subliniem de acum, apusul ideii imperiale este condiționat în primul rând de succesul economic intern al Rusiei de azi, de modernizarea sa.

Vorbind despre imperiu și ideea imperială la ruși, nu putem să nu amintim că imperiul sovietic din perioada socialistă a acestei uniuni avea o existență structurată în mai multe cercuri concentrice. Primul, după cum preciza și Zbigniew Brzezinski (“Game Plan”, pag. 48) este imperiul Marii Rusii. Aproximativ 145 milioane de ruși dominau aproximativ 145 milioane de oameni aparținând unor numeroase națiuni ne-ruse, incluzând 50 milioane de musulmani asiatici și 50 milioane de ucrainieni.

Al doilea este imperiul sovietic. Prin intermediul său, Moscova controla state satelit în care trăiau 120 milioane de mongoli. Al treilea este imperiul comunist al Moscovei, care includea state precum Cuba, Nicaragua, Vietnam, Angola, Etiopia, Yemenul de Sud și Coreea de Nord, dependente de Moscova din rațiuni ce țineau de sprijin militar și economic, ghidare politică, etc. Aceste state din urmă au o populație de circa 130 milioane locuitori. Prin urmare, 145 milioane de ruși au exercitat un control politic asupra unui sistem imperial care includea 545 milioane de oameni răspândiți în întreaga Eurasie și în teritorii dependente de peste mări. Cu alte cuvinte, misiunea internaționalistă a leninismului, consideră autorul american, nu a reprezentat decât un alt înveliș pentru promovarea unor interese imperiale mai vechi.

Pentru a putea urmări unele dintre principalele probleme de ordin geopolitic ale Rusiei de astăzi să înfățișăm, în datele sale sumare, peisajul politic al Rusiei și “străinătății sale apropiate” (near abroad).

Fosta URSS conținea 15 republici unionale care au devenit state independente. Evgheni Yasin ne propune o sistematizare a lor pe care o reproducem mai jos (“The Economic Space of the Former Soviet Union, past and present” în J. Williamson, “Economic Consequences of Soviet Disintegration).

Republicile Slave: Rusia, Ucraina, Belarus. Cu anumite rezerve, spune autorul, Moldova ar putea intra în această grupă (din nou, am spune, mentalitățile imperiale, care nu observă “amănuntul” că 65% din populația acestui stat este formată din moldoveni, deci români).

Republicile Transcaucaziene: Georgia, Armenia și Azerbaijan. În ciuda diferențelor de religie, adaugă autorul, populațiile acestea sunt strâns conectate – istoric și cultural – cu Turcia, Iranul și Orientul Mijlociu.

Statele baltice: Estonia, Letonia și Lituania care s-au dezvoltat și se află și astăzi sub influența Germaniei, Poloniei și țărilor scandinave.

Republicile din Asia Centrală: Uzbekistan, Kirghistan, Tadjikistan și Turkmenistan au devenit parte a imperiului mult mai târziu, iar colonizarea rusească a avut o influență redusă.

O poziție specială ocupă Kazahstanul, unde rușii dețin o pondere de peste 40% din populație.

Cum vor evolua aceste state în raport cu Rusia? Există un scenariu ca fiecare să aibă propria monedă și să evolueze cu totul independent de Rusia; ipoteza opusă este ca toate să formeze un spațiu economic comun, un spațiu al rublei. Realist este un scenariu intermediar, în care unele dintre aceste țări vor forma o uniune economică împreună cu Rusia, altele nu. De pildă, Bielorusia deja a alcătuit o uniune cu Rusia. Este foarte probabil să se alăture acestei uniuni și Kazahstanul, țară mare în care populația rusească deține o pondere importantă.

Ar fi, fără îndoială, riscant să se facă judecăți sigure în privința evoluției fiecărui stat. În 1991 la Alma Ata s-a semnat un acord care vroia să întemeieze un gen de Uniune Europeană a Estului, ceea ce numim Comunitatea Statelor Independente (CSI), dar această Uniune a funcționat modest. Cauzele sunt multiple. Fiecare dintre aceste țări are și o strategie proprie de evoluție și nu vede în mod pozitiv, din punct de vedere politic, un tip de subordonare față de Moscova. În același timp, legăturile economice și sursa de materii prime pe care o reprezintă Rusia constituie un îndemn spre integrare. Există, deci, două tendințe contrare în atitudinea acestor țări și numai timpul va hotărî care va fi învingătoare. În tot cazul, analiștii spun că un tratat de genul celui de la Alma Ata ar putea fi semnat între Rusia, Bielorusia, Kazahstan și Republicile din Asia Centrală, eventual cele transcaucaziene, cu excepția Azerbaijanului.

Ilustrativă în acest sens este poziția Ucrainei. Al doilea stat din punct de vedere demografic din fostul spațiu al URSS (52 milioane de locuitori) și-a proclamat printre primele independența. Din punct de vedere politic, Ucraina își dorește independența, dar, în același timp, ea are o acută dependență energetică față de Rusia. Ucraina se zbate în acest paradox, iar ultimele sale evoluții se pare că o apropie de Rusia.

Vom insista puțin asupra Ucrainei, întrucât are o poziție geopolitică foarte importantă: ea reprezintă interfața europeană a vechiului imperiu. “Nu poate fi subliniat îndeajuns faptul că, fără Ucraina, Rusia încetează să fie un imperiu, dar, împreună cu Ucraina mai întâi amăgită și, apoi, subordonată, Rusia devine automat un imperiu” (Z. Brzezinski, “Parteneriatul prematur”, în “Europa Centrală și de Est în ciclonul tranziției”, pag. 290). O țară de dimensiunile Ucrainei cu poziția sa geopolitică nu se poate desprinde de vechea legătură economică decât cu un efort financiar foarte mare pe care acum nu și-l poate în nici un fel permite. Pe fondul unei tranziții complicate, în care reforma nu a fost condusă, potrivit specialiștilor, foarte bine, Ucraina a ajuns să aibă o datorie de zeci de miliarde de dolari față de Rusia. Fostul ministru de externe al Rusiei, Andrei Kozârev, în fața unor comentarii de tot felul și, probabil, a presiunilor vestice, a avut o apreciere neiertătoare: “În CSI, totuși, chiar și un stat mare și dezvoltat economic precum Ucraina nu poate să se descurce în afara unor legături strânse cu Rusia. Există o alternativă? Este Occidentul pregătit, de pildă, să plătească pentru petrolul și gazele livrate de către Rusia Ucrainiei, Georgiei și statelor din CSI sau să preia plata către Rusia a miliardelor de dolari, cât reprezintă datoria Ucrainei? Iată de ce rolul și responsabilitățile speciale ale Rusiei în cadrul fostei Uniuni Sovietice trebuie avute în minte de către partenerii occidentali și sprijinite” (Andrei Kozârev, “The Lagging Partnership”, citat în Introducerea la “Europa Centrală și de Est în ciclonul tranziției”).

Ecuația geopolitică a Ucrainei este, poate, cea mai complexă dintre toate republicile unionale. Pledează pentru acest lucru existența celor aproape zece milioane de ruși care trăiesc în această țară. Faptul că Ucraina deține Crimeea, ținut rusesc, locuit în majoritate de ruși, făcut cadou de către Hrușciov în 1954 cu ocazia împlinirii a trei sute de ani de la unirea Ucrainei cu Rusia. Iar cine deține Crimeea, deține o poziție cheie la Marea Neagră. Mai presus de toate, aceste țări au un trecut comun de aproape 350 de ani care nu poate fi șters în câțiva ani. Cum spuneam, foarte importantă din punct de vedere geopolitic este poziția Ucrainei care “ocupă” ieșirea fostului imperiu spre Europa. De aceea, “transformarea ei dintr-o prelungire europeană a Rusiei într-o barieră a Rusiei spre Europa va fi foarte greu de acceptat de către Moscova” (P. Dobrescu, “Nu este loc de utopie”, în volumul “Europa Centrală și de Est în ciclonul tranziției”).

Dintre celelalte republici unionale o situație ceva mai clară au republicile baltice. Sunt singurele care nu au aderat la CSI. Ele doresc să restabilească legăturile lor istorice: Estonia cu Finlanda, Letonia cu celelalte țări scandinave, Lituania cu Germania și Polonia. Ca suprafață ele sunt, fiecare, de mărimea Austriei sau Ungariei, dar populația este de 1,6 milioane (Estonia), 3,7 milioane (Lituania), 3,5 milioane (Letonia).

Există două tipuri de probleme delicate în cazul acestor țări: ele exportau către celelalte foste republici unionale cca. 50% din Produsul Intern Brut. Prin urmare, un interes economic foarte important le face să mențină legăturile comerciale cu fostul spațiu sovietic. În același timp, obiectivul politic declarat este să diminueze aceste legături și să intre în spațiul de influență occidental. Din punct de vedere strategic, aceste țări sunt semnificative pentru Rusia, întrucât pe teritoriul lor trec rute comerciale foarte importante. În plus, porturile rusești de la Baltică sunt înghețate pe timpul iernii. Desprinderea acestor state accentuează situația Rusiei de “înfundătură continentală”. Ne explicăm astfel de ce Rusia se împotrivește tentativelor de integrare a acestor state în structurile occidentale. Ne explicăm și de ce Occidentul a manifestat oarecare prudență în încurajarea tendințelor de desprindere.

Toate cele trei țări baltice au fost invitate să înceapă negocierile privind integrarea în Uniunea Europeană (Estonia din 1998, Lituania și Letonia din decembrie 1999, în urma summit-ului de la Helsinki). Și Rusia ca atare dorește o apropiere de Uniunea Europeană. În ceea ce privește integrarea în structurile de securitate, lucrurile stau cu totul diferit. Și nu credem că în perioada imediat următoare ar fi șanse pentru integrarea acestor state în NATO. După Ucraina, statele baltice reprezintă al doilea punct de conflict între Rusia și NATO.

Poziția statelor din Caucaz, pentru fiecare dintre ele prezintă serioase dificultăți în tentativa de a obține independența. Este semnificativă în acest sens situația Georgiei. Georgia se învecinează cu Marea Neagră unde are două porturi: Suhumi și Batumi. Pe de altă parte, valoarea poziției geopolitice a Georgiei a crescut datorită descoperirilor de resurse petrolifere în Marea Caspică, această țară situându-se pe unul dintre drumurile pe care petrolul ar putea ajunge la Marea Neagră și de aici spre Europa.

Georgia este o țară relativ mică, are o suprafață aproximativ egală cu cea a Irlandei pe care trăiesc 5,5 milioane de locuitori. Cu o pauză de câțiva ani, imediat după primul război mondial, ea a fost de la începutul secolului al XIX-lea integrată Rusiei.

Până în 1990 avea un nivel de trai peste media republicilor unionale. Ea producea cele mai bune vinuri din fosta URSS și avea un export masiv întrucât fostul imperiu nu avea o producție proprie cât de cât îndestulătoare. În plus, gruzinii erau buni comercianți și ei erau particularii care aprovizionau piața Moscovei cu zarzavaturi (erau considerați un fel de “milionari socialiști”). De la acest nivel, în 1995 locuitorii capitalei – Tbilisi – nu aveau apă caldă decât de două ori pe săptămână câte două ore. Amintim acest lucru pentru a vedea cum simt, cum pot percepe oamenii obișnuiți premisele tranziției și cum se poate explica apariția unor orientări nostalgice.

Georgia s-a proclamat independentă în 1991, iar primul președinte care a câștigat alegerile a fost Zviad Gamsakurdia. Din 1992 puterea a fost preluată de Eduard Șevardnadze, fostul ministru de externe al URSS. Se părea că Georgia va deveni cu adevărat independentă. Numai că pe teritoriul său au izbucnit – la timp, am spune – mișcări de independență a unor provincii.

Prima a fost cea inițiată de Osetia de Sud. Osetinii, popor din Caucaz, trăiesc în două provincii: Osetia de Nord integrată Federației Ruse (600 mii de locuitori), și Osetia de Sud (100 mii de locuitori dintre care 65% osetini și 30% gruzini) care face parte din Georgia. Osetia de Sud își proclamă independența. Georgia declară neconstituționalitatea hotărârii. Izbucnește un conflict militar care ia sfârșit doar în 1993, când Georgia aderă la CSI, prilej cu care dobândește sprijinul Moscovei în soluționarea conflictelor interne. În mai 1996, se semnează Memorandumul ruso-gruzino-osetin cu privire la asigurarea securității și încrederii între părți.

Cumva după același scenariu are loc și conflictul din Abhazia – republică autonomă a Georgiei, situată pe litoralul Mării Negre (540 mii de locuitori dintre care 17% abhazi, 43% gruzini și 17% ruși) având capitala la Suhumi. Abhazia își declară independența, Tbilisi nu recunoaște hotărârea, izbucnește conflictul armat, abhazii fiind sprijiniți de “voluntari” din Caucazul de Nord. Cert este că la 14 mai 1994 a fost semnat la Moscova un acord de încetare a focului în zona conflictului georgiano-abhaz care prevede crearea unei zone de securitate unde să fie dislocate forțe de menținere a păcii ale CSI. În 1996, Georgia și Abhazia au convenit “prelungirea mandatului trupelor ruse”.

Deci republicile unionale sunt supuse si unor presiuni de felul acesta din partea Moscovei. Și ele nu au de ales. Acceptă medierea Moscovei, acceptă trupe rusești pentru a-și salva existența statală. Pe de altă parte, exemplul dat arată cât de complicată este situația nu numai în Caucaz, ci în mai toate republicile unionale. Fiecare republică are “pungi de populație” de altă etnie care pot repede deveni masă de manevră. De aceea, problema independenței acestor republici față de Rusia este foarte complicată si trebuie tratată cu mare pudență si, am spune, cu ințelegere.

Armenia nu are ieșire la mare sau la alte căi de comunicație importante. Trei dintre cele patru țări cu care se învecinează sunt islamice (Turcia, Azerbaijan și Iran), iar de Georgia este despărțită de un munte traversat numai de o cale ferată care nu poate transporta mai mult de o pătrime din comerțul țării. Poziția sa este izbitor de asemănătoare cu cea a Nepalului sau Lesoto – deci fără acces direct la o cale de comunicație importantă. De aceea, o bună relație cu Moscova este principala soluție de supraviețuire.

Cea mai mare țară caucaziană – Azerbaijanul (8 milioane locuitori) – a suferit mult în urma conflictului din Nagorno Karabah pentru că a fost întrântă de o țară mai mică (Armenia) și pentru că a pierdut un important teritoriu. Regiunea Nagorno Karabah (Karabahul de munte) a fost o enclavă în cadrul Azerbaijanului. Cei 190 de mii de locuitori ai săi erau în proporție de 80% armeni și 20% azeri. În 1920, congresul armenilor din Nagorno Karabah decide unirea acestei zone cu armenii. La intervenția lui Stalin, acest teritoriu este cedat Azerbaijanului. Am menționat acest lucru pentru că era o practică imperială – pe care nu au practicat-o numai rușii, dar în care Stalin a înregistrat adevărate performanțe – de a face asemenea împărțiri și reîmpărțiri care să creeze potențiale surse de conflict. Deci, în cazul Moldovei de peste Prut, Stalin a luat nordul și sudul țării și le-a dat Ucrainei, creând mari complicații ulterioare. Într-un mod asemănător a procedat în cazul Osetiei, a ținutului Nagorno etc.

La sfârșitul deceniului al IX-lea au loc demonstrații ale armenilor din enclavă în favoarea unirii cu Armenia. Se ajunge la conflict deschis. În primăvara lui 1993 se declanșează ofensiva etnicilor armeni în urma căreia sunt deschise două coridoare de legătură cu Armenia și este cucerit 10% din teritoriul azer. Cu un an mai târziu are loc un gen de reglementare, un acord semnat de părțile implicate la Moscova.

Azerbaijanul este o țară vecină cu Iranul (de altfel pe teritoriul său trăiesc mulți iranieini). Pe de altă parte, importanța acestui stat a crescut odată cu descoperirea rezervelor de petrol din Marea Caspică. Frustrat de victoria armeană, precum și de sprijinul sovietic implicit acordat Armeniei în timpul conflictului, Azerbaijanul dezvoltă legături vizibile cu Occidentul (mai ales cu SUA). De altfel, și țările occidentale au tot interesul să amplifice cooperarea cu Baku. De aceea traiectoria acestei țări va fi, fără îndoială, ascendentă.

Plină de necunoscute este și evoluția țărilor din Asia Centrală. Au înalte rate de creștere a populației și, în același timp, sunt printre cele mai sărace republici ale fostului spațiu sovietic. Rolul lor clasic în vechea diviziune socialistă a fost acela de a produce materii prime. Foarte important între aceste state este Uzbekistan. Cu o populație de 24 de milioane și o suprafață mai mare decât a Germaniei și mai mică decât a Franței, beneficiind de o conducere realistă și hotărâtă, Uzbekistanul a consemnat în ultimii ani ritmuri de creștere economică. El se detașează între cele patru țări. Dar aceste țări suferă două tipuri de influențe cu semnificații geopolitice de netăgăduit: influența țărilor musulmane situate la sud – și influența Chinei situată la vest.

În toate formele de organizare ale omenirii, diplomația a existat și va continua să fie una dintre cele mai importante discipline de promovare și realizare a politicii externe a statelor.

Marile puteri ale lumii, toți marii șefi de stat au recurs la serviciile diplomației și ale diplomaților pentru atingerea scopurilor în cunoașterea obiectivelor politice declarate sau secrete ale aliaților sau dușmanilor precum și în elaborarea sau adaptarea propriilor orientări de politică externă, în scopul apărării intereselor proprii cu o eficiență sporită în mediul continental și mondial.

Bibliografie

Petre Constantin – Diplomație economică, Ed ASE, 2005;

George Marin, Petre Tanasie si Dan Dumitriu – Uzanțe diplomatice si de protocol – Ed. Independența economică

Mircea Malita – Diplomația – Ed. Didactică si pedagogică

Henry Kissinger – Diplomația – Ed. All

Shaun Riordan – Noua diplomație – Ed. Antet XX Press Diplomația

Stan P. Darius George – Rolul diplomației în buna convetuire a statelor

Constantin Vlad – Diplomatia Secolului XX

Fontaine, André – Istoria Războiului Rece, vol. 1, Editura Militar, Bucuresti, 1992

Fontaine, André – Istoria Războiului Rece, vol. 2, Editura Militară, Bucuresti, 1992

Fontaine, André – Istoria Războiului Rece, vol. 3, Editura Militară, Bucuresti, 1993

Fontaine, André – Istoria Războiului Rece, vol. 4, Editura Militară, Bucuresti, 1994

Crețoiu Gh. si Chirilă M. – Economie Mondială – Ed. Porto – Franco, Galați, 2000

Dumitru Mazilu – Diplomația Drept diplomatic si consular Editura Lumina Lex Bucuresti, 2003

Duculescu, Victor – Diplomația Secretă. Editura Casa Eoropeană. , Bucuresti, 1991

Cosa, Mircea – Economia integrării europene. Editura Tribuna Economică, 2004

McCauley, Martin – Rusia, America si Războiul Rece. 1949-1991, Polirom, 1999

Soulet, Jean-François – Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, Polirom 1998

Tabouis Geneviève – 20 de ani de tensiune diplomatică. Editura Politică, Bucuresti, 1965

Titulescu, Nicolae – Documente Diplomatice. Bucuresti, Editura Politică, 1967

Vlad, Constantin – Relații Internaționale politico-diplomatice contemporane. Editura Fundației „România de Mâine“, Bucuresti, 2001

Prof. Univ.Dr. Dumitru Mazilu Articol –Diplomația deschisă si secreta Revista de tiință si analiză politică „Lumea magazin „

www.mae.ro

www.mapn.ro

www.nato.int

www.un.org

www.globalsecurity.org

www.state.gov

Bibliografie

Petre Constantin – Diplomație economică, Ed ASE, 2005;

George Marin, Petre Tanasie si Dan Dumitriu – Uzanțe diplomatice si de protocol – Ed. Independența economică

Mircea Malita – Diplomația – Ed. Didactică si pedagogică

Henry Kissinger – Diplomația – Ed. All

Shaun Riordan – Noua diplomație – Ed. Antet XX Press Diplomația

Stan P. Darius George – Rolul diplomației în buna convetuire a statelor

Constantin Vlad – Diplomatia Secolului XX

Fontaine, André – Istoria Războiului Rece, vol. 1, Editura Militar, Bucuresti, 1992

Fontaine, André – Istoria Războiului Rece, vol. 2, Editura Militară, Bucuresti, 1992

Fontaine, André – Istoria Războiului Rece, vol. 3, Editura Militară, Bucuresti, 1993

Fontaine, André – Istoria Războiului Rece, vol. 4, Editura Militară, Bucuresti, 1994

Crețoiu Gh. si Chirilă M. – Economie Mondială – Ed. Porto – Franco, Galați, 2000

Dumitru Mazilu – Diplomația Drept diplomatic si consular Editura Lumina Lex Bucuresti, 2003

Duculescu, Victor – Diplomația Secretă. Editura Casa Eoropeană. , Bucuresti, 1991

Cosa, Mircea – Economia integrării europene. Editura Tribuna Economică, 2004

McCauley, Martin – Rusia, America si Războiul Rece. 1949-1991, Polirom, 1999

Soulet, Jean-François – Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, Polirom 1998

Tabouis Geneviève – 20 de ani de tensiune diplomatică. Editura Politică, Bucuresti, 1965

Titulescu, Nicolae – Documente Diplomatice. Bucuresti, Editura Politică, 1967

Vlad, Constantin – Relații Internaționale politico-diplomatice contemporane. Editura Fundației „România de Mâine“, Bucuresti, 2001

Prof. Univ.Dr. Dumitru Mazilu Articol –Diplomația deschisă si secreta Revista de tiință si analiză politică „Lumea magazin „

www.mae.ro

www.mapn.ro

www.nato.int

www.un.org

www.globalsecurity.org

www.state.gov