Uniunea Europeana. Problematica Relatiilor de Cooperare cu Statele Membre Neutre Si Statele Nemembre

LUCRARE DE LICENȚĂ

UNIUNEA EUROPEANĂ: PROBLEMATICA RELAȚIILOR DE COOPERARE CU STATELE MEMBRE NEUTRE ȘI STATELE NEMEMBRE

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I

DELIMITĂRI CONCEPTUALE

CAPITOLUL II

STATELE NEUTRE MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE

CAPITOLUL III

ELVEȚIA ȘI NORVEGIA- STATE NEMEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Securitatea se pare că poate fi mult mai ușor înțeleasă în prezența unei amenințări concrete și directe. Faptul că Războiul Rece s-a sfârșit la începutul anilor '90 a dus la dispariția unei asemenea amenințări. Astfel, statele europene care s-au declarat neutre, majoritatea din cauza situației lor geopolitice dintre Est și Vest, se aflau în acea perioadă într-o situație de reevaluare a politicii lor de neutralitate. Acest tip de politică a jucat diverse roluri în diferite perioade istorice dar de fiecare dată a fost adaptată unui anume mediu de securitate și astfel este de la sine înțeles că fiecare țară declarată neutră are motivele ei istorice, geografice și politice pentru a adopta o astfel de politică.

Politica de neutralitate din timpul Războiului Rece se diferențiază în mod semnificativ față de politica de neutralitate de astăzi tocmai prin faptul că atunci țările neutre acționau pentru a supraviețui prin forțe proprii. Noul mediu de securitate a provocat aceste țări să-și schimbe propriile politici de apărare prin sporirea participării lor la operațiuni de menținere a păcii în afara teritoriului lor și prin modernizarea tehnologiei militare. Această schimbare de atitudine notifică faptul că a apărut nevoia de cooperare militară; astfel, țările neutre europene și-au dat seama că în cadrul noului mediu de securitate nu mai pot acționa singure. O dovadă clară este aceea că toate cooperează cu UE dar și cu NATO, această cooperare reflectând în mod vădit necesitatea asigurării securității în regiunea căreia aparțin dar și o dorință de participare la menținerea securității întregului continent.

Prin analizarea situațiilor actuale de neutralitate se poate demonstra că, în acest moment, fundamentul acestui statut este cel de nealiniere militară, adică neparticipare la alianțe militare. Acest lucru se pare că decurge din angajamentele luate de către toate statele neutre pentru a sprijini pacea și securitatea în lume.

Eficiența politicii externe și de securitate comună poate contribui la garantarea unui pilon european mai puternic și, în consecință, la o Uniune Europeană mai puternică. Ținta principală este aceea de a furniza mijloace de acțiune pentru a face față crizelor internaționale atunci când NATO nu este angajat militar în totalitatea sa.

Pentru că în urma Summit-ului Franco-Britanic din Saint-Malo, s-a decis ca atributele de securitate și apărare ale UEO să fie transferate către UE, țările tradițional neutre – Austria, Suedia, Irlanda, Finlanda – observatori ai UEO – s-au văzut implicate drept consecință, în deciziile de securitate și apărare ale UE.

Se pare că Europa traversează o perioadă dificilă după eșecul referendumurilor organizate în Franța și Olanda pe tema ratificării Constituției Europene. De la 1 ianuarie 2006, Austria a preluat președinția semestrială a Uniunii Europene. Într-o ședință plenară desfășurată la Strasbourg, cancelarul austriac Wolfgang Schussel a declarat : "Puterea Europei constă în diversitate, nici o țară nu pierde dacă se alătură UE, ci câștigă libertate, securitate, pace și șansa de prosperitate; așadar, de ce există întrebări și scepticism?" referindu-se la perioada de criză prin care UE a trecut după ultimul val de aderare de la 1 mai 2004. Într-adevăr, „șase luni de președinție austriacă nu pot schimba Europa pentru totdeauna" dar statutul de neutralitate al Austriei poate da un suflu nou Uniunii Europene și ar putea înlătura scepticismul legat de aceasta.

Prezenta lucrare încearcă să analizeze în special atitudinile statelor neutre, membre UE, față de PESC pozițiile și perspectivele acestora în Europa și în lume; va fi examinată în detaliu, de asemenea, și poziția Elveției, ca stat ne-membru UE, față de acest pilon al Uniunii Europene. Dar pare necesar să începem cu o lămurire a conceptului de neutralitate și, evident, cu o prezentare de ansamblu a politicii externe și de securitate comună.

CAPITOLUL I

DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Provenit din latina medievală, conceptul de neutralitate -"ne uter"- definește situația statelor care în timp de război nu iau parte la ostilități dar continuă să întrețină în mod imparțial relații pașnice cu toate țările, inclusiv cu țările beligerante.

Dicționarele de specialitate definesc neutralitatea ca fiind "poziția de neamestec a unui stat și menținerea unor raporturi de pace cu părțile angajate în conflicte armate". Neutralitatea, se pare că este cel mai bine definită de contrastul cu alianțele militare, care implică obligația apărării colective.

Neutralitatea creează drepturi și îndatoriri speciale care, de regulă, nu există în timp de pace și care iau sfârșit odată cu încheierea războiului sau în momentul în care statul neutru hotărăște să intre în război.

Circumstanțele care au declanșat apariția neutralității, evident și a regulilor care o cârmuiesc, s-au schimbat considerabil în secolul al XX-lea, în special în a doua sa jumătate :

societatea internațională s-a ramificat foarte mult și a devenit mult mai complexă;

diferențierea efectuată de dreptul internațional clasic între noțiunea de pace și de război a dispărut;

metodele juridice de prevenire a inamicului la începerea ostilităților și cele de încheiere a acestora nu mai sunt cercetate sau au fost abandonate (de menționat faptul că în nici unul din cele peste 150 de conflicte armate care auavut loc în perioada postbelică nu s-a uzitat practica avertismentului prealabil);

– dreptul internațional contemporan interzice amenințarea cu forța și recurgerea la forță;

– starea de război care genera punerea în aplicare a dreptului internațional umanitar și care formează o condiție de aplicare a dreptului de neutralitate, nu mai este declarată.

S-a modificat, de asemenea, și caracterul conflictelor; din mărginite, cum erau până în 1939, ele au devenit totale, purtate cu mijloace și metode de război mult modernizate, cu efecte nediferențiate care au făcut și mai instabilă situația neutrilor.

Pentru a putea beneficia de dreptul de neutralitate (denumire folosită de unii autori), unui stat îi revin obligațiile de a se abține să participe la un conflict armat și de a fi imparțial în relațiile sale de orice natură cu toate statele, inclusiv cu beligeranții. Aceste două principii fundamentale : abținerea și imparțialitatea, s-au cristalizat de-a lungul timpului și nu au transformat natura inițială a conceptului de neutralitate, în general.

Obligația de abținere reprezintă primul principiu al neutralității și vizează deopotrivă neparticiparea directă la ostilități și indirectă, prin acordarea de asistență unuia dintre beligeranți, în detrimentul altora. Abținerea vizează toate actele ce pot fi interpretate de o parte în conflict ca un act de beligeranță la adresa sa.

Pe timp de război, neutralitatea este o relație de la stat la stat, statele neutre nevrând să asigure, prin propriile lor mijloace, represiunea internă asupra acțiunilor inițiate de către proprii resortisanți și care sunt contrare neutralității.

Dreptul la neutralitate, așa cum a fost el consacrat în dreptul internațional clasic, reprezintă un echilibru între interesele opuse ale beligeranților, care ar dori să reducă pe cât posibil comerțul dintre inamicii lor și neutrii, și aceștia din urmă, care ar dori să nu li se pună piedici în acest sens.

Obligația de imparțialitate constituie al doilea principiu fundamental al neutralității și implică, din partea statelor neutre, stricta egalitate de tratament a tuturorbeligeranților. Neutralitatea strictă, ale cărei rămășițe subzistă încă din epoca contemporană (Tratatul de Alianță Austro-German din 1879, teoria de "non beligeranță", aplicată de Italia în anii 1939-1940 și de Spania între anii 1939-1945), este inacceptabilă, căci actele de bunăvoință față de un beligerant sunt în mod necesar urmate de acte de rea voință ori lipsite de respect față de altul.

Imparțialitatea constituie o garanție esențială că statele neutre nu vor compromite cu nimic interesele aflate în joc, într-o situație conflictuală.

Neutralitatea arată o atitudine de imparțialitate față de beligeranți însă, cine spune beligeranți, spune război. Ca urmare, la origine, noțiunea de neutralitate se manifestă prin atitudinea de imparțialitate într-un conflict anume. Neutralitatea, într-un asemenea conflict, cu drepturile și obligațiile statuate, începea pentru statul interesat, din momentul când se afla că a izbucnit un război.

În art. 2 al Convenției a IlI-a de la Haga din 1907 se prevede că starea de război va trebui să fie notificată fără întârziere puterilor neutre și nu va putea produce efecte pentru ele "decât după primirea unei notificări ce se va putea face chiar pe cale telegrafică ".

Totuși, "puterile neutre nu ar putea să invoce lipsa unei notificări dacă, într-o manieră neîndoielnică, s-ar stabili că, în fapt ele cunoșteau starea de război". În acest caz, dacă ele doresc să rămână neutre, trebuie să ia, în cadrul dreptului lor intern, măsuri necesare pentru a împiedica naționalii lor, atât funcționari cât și simpli particulari, să îndeplinească acte contrare neutralității. Aceste măsuri sunt indicate în legi ale neutralității care au un caracter latent în timp de pace dar sunt reactivate în momentul izbucnirii unui război prin declarații de neutralitate.

Conceptul originar de neutralitate a fost substanțial lărgit prin elaborarea conceptului de neutralitate perpetuă ori permanentă, ceea ce reprezintă statutul juridic al unui stat în virtutea căruia este interzis neutrului să participe la un viitor conflict armat.9 Este, deci, vorba de o neutralitate față de toate conflictele armate.

Neutralitatea permanentă a apărut în sec. al XlX-lea definind statutul special al unor state, atât în timp de pace, cât și în timp de război. Adoptarea statutului de neutralitate permanentă reprezintă o opțiune fundamentală de politică externă; acesta este instituit printr-un tratat internațional, cu acordul expres al statului respectiv, fie printr-o declarație a statului în cauză.

Statutul de neutralitate permanentă, adoptat de unele state, este garantat pe plan internațional de alte state, cu toate că aceasta nu este o condiție esențială a valabilității acestui statut. Statut de neutralitate permanentă are Elveția, prin Declarația Congresului de la Viena din 20 martie 1815 și Austria , prin Legea federală din 26 octombrie 1955.

În opoziție cu neutralitatea permanentă se găsește conceptul de neutralitate ocazională care reprezintă statutul juridic al unui stat bazat pe neparticiparea sa la un conflict armat existent între alte state. De fapt, definiția neutralității permanente indică, în fond, faptul că ea nu face decât să prevadă viitoarea neutralitate ocazională. Prin aceasta, cele două noțiuni se suprapun parțial fără a se acoperi în întregime.

Neutralitatea ocazională a apărut ca expresie a voinței unor state de a ocroti populația proprie de consecințele confruntărilor armate, a căror frecvență era îngrijorătoare.

Neutralitatea perpetuă poate fi convențională (decurge din dispozițiile unor convenții ori tratate) sau voluntară, dar, în acest caz, statul neutru poate deveni beligerant prin propria-i voință, în timp ce în cazul neutralității convenționale, nu poate face aceasta fără acordul celorlalte state-părți la tratat ori convenție.

În literatura de specialitate, mai pot fi întâlnite noțiunile de neutralitate perfectă, impefectă și chiar recent a fost inclusă noțiunea de neutralitate activă, care definește rolul jucat de statele neutre în prevenirea declanșării conflictelor armate și în lupta pentru salvgardarea păcii și înțelegerilor mutuale.

După cum se observă, statutul de neutralitate protejează în egală mănește rolul jucat de statele neutre în prevenirea declanșării conflictelor armate și în lupta pentru salvgardarea păcii și înțelegerilor mutuale.

După cum se observă, statutul de neutralitate protejează în egală măsură neutrii și beligeranții, interzicând atât unora cât și altora să îndeplinească mutual acte de beligeranță directe sau indirecte. Pentru a fi funcțională cât și pentru a produce efecte juridice, neutralitatea "trebuie să fie recunoscută de către părțile în conflict, ca bază a respectării de către acestea din urmă a intereselor neutrilor."

În consecință, statul neutru are următoarele îndatoriri :

să îndeplinească neutralitatea în timp de pace și de război;

să nu facă parte din alianțe militare;

– să nu aprobe folosirea teritoriului național de către alte state în scopuri militare;

– să procedeze pentru perpetuarea păcii.

Un asemenea statut se aplică entităților statale și nu unor teritorii. Astfel neutralitatea permanentă – implicând obligațiile menționate – se deosebește de neutralizare.

Ca urmare a acestor evoluții analizate succint, putem observa că neutralitatea a devenit astăzi un concept eminamente politic, valabil atât în timp de pace, când se pretinde că toate părțile aflate în conflict vor fi tratate de o manieră nediscriminatorie, cât și în timp de război. Neutralitatea este pe cale să devină, dacă nu a devenit deja, o atitudine facultativă pe care statele terțe și-o rezervă pentru a o adopta în funcție de împrejurări și independent de calitatea formală a conflictului.

Față de perioada Războiului Rece, când adoptarea acestui statut era profund justificată, astăzi motivele sunt mult mai comentate și de aceea se susține că neutralitatea maximă de atunci s-a schimbat într-una minimalistă, însemnând stricto-sensu, nealiniere militară. Dar ce înseamnă conceptul de nealiniere astăzi? Nealinierea, așa cum arată și numele, încearcă să evite blocurile, coalițiile și alianțele militare. Pentru statele neutre ale Europei , colapsul statelor comuniste din jumătatea estică a continentului și sfârșitul conflictului Est-Vest a însemnat și dispariția principalului motiv al neutralității. Acum, când divizarea Europei în două părți antagonistice, politice și militare aparține trecutului, întrebarea "neutrii față de cine?" este din ce în ce mai pusă.

Susținătorii neutralității argumentează că după dispariția bipolarității numărul conflictelor în care statele neutre ar putea juca un rol important a crescut, în special, în Europa. Țările neutre pot contribui la stabilirea păcii în aceste conflicte prin intermediul bunelor oficii, medierii sau operațiunilor de menținere a păcii.

Statele neutre aduc, de asemenea, în discuție faptul că statutul de neutralitate nu este adoptat pentru a servi interesele altor state ci mai degrabă securității lor. La un moment dat, neutralitatea părea să fie un obstacol pentru admiterea Austriei, Finlandei și Suediei în UE dar o dată cu Tratatul de la Maastricht s-a înlăturat orice obligație care să fie contrară neutralității.

Și totuși, se potrivesc țările neutre cu PESC care are ca obiectiv apărarea comună? Dar apărare comună împotriva cui sau în competiție cu cine?

Cum conceptul de securitate este astăzi mult mai vast decât înainte și obiectivele politicii de apărare s-au schimbat în concordanță cu conceptul. Procesul de integrare europeană trebuie să fie însoțit de o politică externă și de securitate comună care să implice responsabilități pentru toți participanții acestui proces.

CAPITOLUL II

STATELE NEUTRE MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE

În timpul Războiului Rece, sistemul ONU nu a fost capabil să prevină războaiele, Statele Unite și Uniunea Sovietică fiind implicate într-o luptă pentru extinderea influențelor la nivel mondial. La începutul acestei perioade, datorită situației lor geopolitice între Est și Vest, trei state europene au decis să adopte neutralitatea : Austria, Finlanda și Suedia. Irlanda și-a proclamat neutralitatea militară încercând să lupte pentru independența față de Marea Britanie. Toate aceste țări au devenit membre ONU, existând opinia că acest statut este în concordanță cu neutralitatea.

Cazul Elveției este mai special și de aceea poate fi considerată o țară cu adevărat neutră, ea având statut de neutralitate din 1815. A hotărât să devină membru abia în anul 2002 după ce mult timp a considerat apartenența la această organizație ca fiind incompatibilă cu statutul său. Nu este membră UE dar integrarea europeană se pare că este deja luată în calcul.

În acest capitol voi încerca să evidențiez rolul acestor țări în dezvoltarea PESC, precum și abilitatea unică a statelor neutre de a trata diverse conflicte.

Actul de neutralitate al Austriei a fost adoptat de Parlament în octombrie 1955 ca lege constituțională. În paragraful I al acestui act, Austria își declară neutralitatea permanentă. Paragraful II stipulează că Austria nu va adera la nici o alianță militară și nu va permite stabilirea bazelor militare ale statelor străine pe teritoriul său. Originea actului neutralității stă în căutarea unei independențe totale și a retragerii forțelor armate străine care au ocupat Austria începând cu 1945. Nu este o coincidență că ultimul soldat al unei puteri de ocupație a părăsit teritoriul austriac cu o zi înainte de votarea în parlament a actului de neutralitate.

Neutralitatea nu face parte din Tratatul de Stat și, în mod consecvent, nu este o obligație a unui tratat dar el rămâne un act suveran al legislației austriece care poate fi schimbat ca orice alt act legislativ în concordanță cu procedurile parlamentare. Având în vedere că obligația legală de a menține neutralitatea a fost proiectată de niște experți de drept internațional austrieci în 1950 și 1960, pe baza unei notificări formale a actului de neutralitate de guvernul austriac către toate statele cu care Austria a menținut relații diplomatice în 1955 și recunoașterea lor explicită sau implicită a statutului de neutralitate, această viziune nu mai este azi menținută.

Așa numita politică de neutralitate activă a fost dezvoltată în perioada conflictului Est-Vest, când Austria a fost situată între două alianțe militare care se împotriveau. Date fiind schimbările geopolitice internaționale de la sfârșitul Războiului Rece, condițiile politice pentru politica externă a Austriei au fost schimbate în mod fundamental.

Când Austria a fost admisă în Națiunile Unite, în decembrie 1955, Carta Națiunilor Unite a fost ratificată de acest stat. Deși guvernul austriac a considerat neutralitatea permanentă a Elveției ca fiind un model pentru neutralitatea Austriei, apartenența la Natiunile Unite i-a stabilit Austriei un drum diferit. I-a adus un potențial conflict între obligațiile derivate din apartenența la Natiunile Unite și neutralitate.

La sfârșitul Războiului Rece, situația s-a schimbat. Răspunsul internațional la invazia Irakului asupra Kuweitului a adus în discuție acțiunea militară conform cap. VIII al Cartei Națiunilor Unite și guvernul austriac a decis să aprobe dreptul de survolare a forțelor aliate care luptau în Irak. Începând cu această decizie, Austria a considerat Carta Națiunilor Unite ca având prioritate față de statutul de neutralitate al țării.

Austria acordă o semnificație centrală rolului ONU în salvgardarea păcii mondiale și securității internaționale. Participarea la operațiunile de menținere a păcii ale ONU a fost între domeniile cheie ale angajamentului organizației începând cu misiunea Congo în 1960. Din 1960, aproximativ 50.000 de soldați ale Forțelor Armate Austriece au luat parte la operațiunile autorizate ale ONU.

Rolul Austriei în misiunile de pace ale ONU continuă să se dezvolte în anii 90. De atunci, Austria a luat parte la operațiunile de instaurare a păcii și, de asemenea, a participat în unitățile de luptă începând cu 1999. De asemenea, Austria acordă drept de survol pentru operațiuni autorizate de ONU.

Când Austria a aplicat pentru apartenența la UE în 1989, o motivație esențială a fost aceea că însemna apartenența la o zonă a păcii și stabilității europene. De la începuturile sale, procesul integrării europene a fost perceput de către austrieci ca un proces de pace și astfel ca un concept de securitate.

După ce a devenit membră a UE, în 1995, acquis-ul comunitar a fost încorporat în legislația austriacă. Tratatul de la Maastricht și, în particular, clauzele sale referitoare la PESC care au făcut parte din acquis când Austria s-a alăturat UE, prevedea posibilitatea unei politici comune de apărare. În 1994, două treimi din electoratul austriac au votat în favoarea alăturării de UE în condițiile de mai sus. Parlamentul austriac a decis să includă o prevedere specială în Constituția Federală (art. 23, lit. f) care stipulează că participarea Austriei la PESC nu va fi stânjenită de Actul de neutralitate. După ratificarea Tratatului de la Amsterdam, Parlamentul austriac a adăugat o altă clauză Constituției care permite Austriei să participe pe deplin la Misiunile Petersberg care includ acțiuni militare în scopul gestionării crizelor sau operațiunilor de instaurare a păcii. Participarea Austriei la misiunile proiectate cere o decizie corespunzătoare a UE, precum și consimțământul Parlamentului austriac pentru a desfășura forțele austriece. Rezoluția Parlamentului austriac asupra Doctrinei de securitate și apărare din decembrie 2001 conține următoarele recomandări specifice pentru Guvernul Federal :

-sprijinul reformelor UE, în special cu o examinare a dezvoltării PESC-PESA și apărarea intereselor politice de securitate ale UE;

-participarea activă în PESA în spiritul solidarității, de când PESA este în mod curent preocupată de scopul oferirii de capabilități și mijloace necesare UE, precum și structuri eficiente de luare a deciziilor pentru gestionarea crizelor civile și militare. Austria se angajează să aducă o contribuție adecvată din punct de vedere cantitativ precum și calitativ acțiunii Headline Goal și Cappability Goals ale UE;

-suport prioritar oricăror eforturi viitoare de realizare a unei posibile apărări europene luată în considerare de art. 17 al Tratatului de la Maastricht;

-cooperarea strânsă între UE și NATO în spiritul unei asocieri strategice privită ca o premisă obligatorie pentru succesul PESA.

Aceste recomandări nu fac să arate doar că participarea Austriei la PESC este acum compatibilă cu Actul de neutralitate dar determină și poziția Austriei în legătură cu dezvoltarea viitoare a PESA.

Prin urmare, Austria a lansat negocierile asupra Tratatului Constituțional cu dorința de a realiza progrese în dezvoltarea viitoare a ESDP. Rezultatul, Proiectul Tratatului instituind o Constituție pentru Europa, conține etape diverse și importante în vederea atingerii scopului PESA și consolidării capabilităților de gestionare a crizelor.

Art III – 309 stipulează că : ^^Misiunile prevăzute în art. I-41, alin. 1, în cadrul cărora UE poate recurge la mijloace civile și militare, includ acțiunile comune în materie de dezarmare, misiuni umanitare și de evacuare, misiunile de consiliere și de asistență în probleme militare, misiunile de prevenire a conflictelor și de menținere a păcii și misiunile forțelor de luptă pentru gestionarea crizelor, inclusiv misiuni de restabilire a păcii și operațiuni de stabilizare la sfârșitul conflictelor. Toate aceste misiuni pot contribui la lupta împotriva terorismului, inclusiv prin sprijinul acordat statelor terțe în combaterea terorismului pe teritoriul acestora."

De la început, Austria a sprijinit această amplificare a scopului misiunilor Petersberg. Art I-41, alin. 2 stipulează că PESC va conduce la o apărare comună de îndată ce Consiliul European, care hotărăște în unanimitate, va decide acest lucru. Va fi în acest caz recomandat ca statele membre să adopte o asemenea decizie în concordanță cu dispozițiile lor constituționale. Totuși, acest articol conține o expresie clară și anume "acest articol nu afectează caracterul specific al politicii de securitate și apărare al vreunui stat membru".

Cererea din art. I-41, alin. 3 : "Statele membre pun la dispoziția Uniunii, pentru punerea în aplicare a politicii de securitate și apărare comune, capacități civile șimilitare pentru a contribui la obiectivele definite de Consiliu" este considerată total în concordanță cu participarea activă a Austriei la operațiunile PESA. Până acum, Austria se pare că a contribuit cu forțe militare și elemente de poliție la toate operațiunile PESA relevante.

Stabilirea unei Agenții Europene de Apărare prevăzută în același paragraf a fost realizată de Acțiunea Comună din 12.07.2004, chiar înainte de semnarea Tratatului Constituțional. Austria este deja participantă la primele activități ale acestei noi Agenții.

Privitor la cooperarea structurată permanentă în art. I-41, alin. 6, Austria a fost de acord în favoarea unei metode deschise și transparente pentru conturarea acestei noi forme de cooperare. Versiunea finală a acestui text reflectă această abordare. În timp ce o decizie privind o posibilă participare a Austriei trebuie să fie luată doar după ce intră în vigoare Tratatul Constituțional, un principiu de ghidare poate fi găsit în participarea consistentă a Austriei în toate sectoarele integrării europene de până acum.

În timpul elaborării Tratatului Constituțional, Austria a sprijinit includerea unui articol privind cooperarea strânsă în domeniul apărării reciproce care va fi deschisă tuturor statelor membre. În același timp, Austria a trebuit să se asigure că textul final este compatibil cu neutralitatea sa. Când prima versiune a Constituției de la președinția italiană a fost distribuită, ministerele Austriei, Finlandei, Irlandei și Suediei au contribuit cu o propunere comună. Ca rezultat al acestei propuneri, limbajul acceptat de toți participanții UE a fost găsit luând un pasaj din Tratatul de la Maastricht care se referea la apărarea statutului Irlandei ca țară neutră.

Astfel, art. I-41 (alin. 7) stipulează : "In cazul în care un stat membru ar face obiectul unei agresiuni armate pe teritoriul său, celelalte state membre sunt obligate să îi acorde ajutor și asistență prin toate mijloacele de care dispun, în conformitate cu art. 51 din Carta ONU. Acest lucru nu afectează caracterul specific al politicii de securitate și apărare a anumitor state membre". În concordanță cu acest paragraf, membrii neutri UE vor decide ei înșiși natura și volumul ajutorului și asistenței lor când o asemenea situație se produce.

Clauza de solidaritate din art. I-43 stipulează că "Uniunea și statele membre acționează împreună în spirit de solidaritate dacă un stat membru face obiectul unui atac terorist sau al unei catastrofe naturale sau provocate de om." După atacurile teroriste din Madrid, din martie 2004, Consiliul European din 25-26.03.2004 a salutat "angajamentul statelor membre și a acelora care urmau să fie acceptate, de a acționa împreună împotriva actelor teroriste, în spiritul acestui articol". S-a menținut aceasta și în Declarația de Solidaritate asupra Terorismului.

Natura neutralității austriece a fost modificată de art. 23, lit. f, al Constituției Austriei, perfecționarea în dezvoltarea ESDP și recunoașterea că obligațiile Cartei ONU au prioritate față de statutul de neutralitate al Austriei. În timp ce Actul de neutralitate rămâne în vigoare, acesta a fost redus de schimbările de mai sus, la substanța de fond : adică, Austria nu va participa în războaie, nu se va alătura unei alianțe militare și nu va permite staționarea trupelor străine pe teritoriul său.

În primele sale declarații ca ministru de externe al Austriei, Ursula Plassnig, care a preluat mandatul în 20.10.2004., s-a angajat să continue punctul de vedere cu privire la neutralitatea țării sale.

Două evenimente din cadrul UE au ridicat controverse majore pentru țările membre neutre : Constituția Europei și Strategia de Securitate Solana. Art. I-41, alin. 7, al Tratatului Constituțional, conține o obligație de apărare colectivă. El este urmat, totuși, de așa numita clauză irlandeză având în vedere ca politica de securitate și apărare a fiecărui stat membru să nu fie prejudiciată. Ca rezultat, membrii neutri nu trebuie să subscrie la obligații de alianță contrare statutului lor. Dacă ele invocă această scutire, vor putea beneficia de o reglementare de garanție non-reciprocă în favoarea lor.

Austria este confruntată cu o problemă specială în acest context pentru că, pe de o parte, ea încă își definește neutralitatea în termeni legali; pe de altă parte, vrea să aparțină "nucleului Europei" oricând "geometria variabilă" este practicată. De altfel, liderii politici și-au schimbat pozițiile asupra apărării colective în interiorul UE în 2003. Cancelarul federal Wolfgang Schussel inițial vedea preluarea obligației alianței doar ca o modificare a neutralității, apoi a schimbat formularea cu "solidaritate în interiorul

Europei, neutralitate în exteriorul Europei". Alfred Gusenbauer, președintele partidului de opoziție social-democrat, în primă fază a vrut ca Austria să participe la fiecare stadiu al integrării europene, chiar cu prețul abandonării neutralității. Mai târziu, s-a opus abolirii acestui statut.

Această inovație relevantă a Constituției Europene, clauza de solidaritate, cheamă pentru o acțiune concomitentă împotriva atacurilor teroriste și în caz de dezastre naturale sau provocate de o mână criminală. De când neutralitatea se aplică doar conflictelor armate interstatale, statele neutre pot prevedea asistență împotriva rețelelor teroriste fără violarea obligațiilor rezultate din statutul lor. Participarea la cooperarea permanentă structurată, sub art. I-41, alin. 6, necesită capabilități militare care îndeplinesc înalte standarde dar și admiterea angajamentelor cu o perspectivă asupra celor mai solicitate misiuni.

Rămâne de vazut dacă Consiliul UE va include Austria în grupul statelor membre cărora li se vor da misiuni specifice de securitate cf. art. I-41 (5). Să sperăm că operațiunile de dezarmare menționate de art. III-309 vor fi preluate cu consimțământul părților interesate și astfel nu se vor ivi dificultăți pentru statele neutre.

Trebuie, de asemenea, menționat că Austria a participat la primele misiuni ale PESA din 2003. Aceste operațiuni de poliție și menținere a păcii nu au ridicat probleme din punct de vedere al neutralității. De asemenea, același lucru s-a întâmplat și cu implicarea Austriei în Parteneriatul pentru Pace al NATO și operațiunile NATO -IFOR/SFOR în Bosnia și KFOR în Kosovo.

Dacă Tratatul Constituțional intră în vigoare și Austria urmărește formula "solidaritate în UE, neutralitate în exteriorul Europei", neutralitatea sa va fi cu timpul erodată odată cu implicarea sa în sistemul de apărare colectivă. Cu alte cuvinte, o alianță militară atunci va fi privită ca fiind compatibilă cu acest statut. Principalul motiv pentru rezistența neutralității permanente în Austria este, indiscutabil, suportul popular nediminuat în țară.

Schimbările doctrinale și instituționale conținute de Raportul politicii de securitate și apărare al Finlandei din 2004 sunt îndreptate spre consolidarea și susținerea capabilităților Finlandei în atingerea intereselor naționale și responsabilităților internaționale într-un mediu internațional complex și intens.

În timpul Războiului Rece, o politică activă de neutralitate a fost instrumentul cheie pentru dobândirea unei voci și a unui statut pentru Finlanda în relațiile internaționale. În ultimii zece ani, apartenența la UE a fost o rampă de lansare pentru țară în influențarea afacerilor internaționale, unde normele, instituțiile, multilateralismul și integrarea au câștigat o semnificație strategică. În același timp, beneficiile de securitate sunt afirmate în abilitatea Finlandei de a contribui la eforturile comune în interiorul UE și în alte contexte europene, transatlantice și globale.

Neutralitatea militară este definită ca una din componentele de bază ale politicii de securitate și apărare a Finlandei împreună cu o capabilitate de apărare credibilă și cu participarea la cooperarea de securitate în Raportul politicii de securitate și apărare dar și în Programul de Guvernare din 2003.

În raportul din 2004, aceste obiective instrumentale sunt reținute, în general, într-o ierarhie și structură modificată a doctrinei de securitate. Neutralitatea militară este conectată cu "soluția de apărare" a Finlandei. "Finlanda își menține și dezvoltă capabilitatea de apărare ca un stat nealiniat militar și supraveghează schimbările din mediul de securitate".

Raportul specifică, de asemenea, că în practică aceasta înseamnă să nu fie membru NATO. Relația este legată de schimbările din NATO și rolul ei, reflectând instrumentalitatea și flexibilitatea continuă: "Punerea în practică a participării la alianță va rămâne o posibilitate în politica de securitate și apărare a Finlandei în viitor."

Planul de Apărare, care se extinde până la 2012-2016, reafirmă "sistemul de apărare" indigen al Finlandei bazat pe recrutarea generală, apărarea teritorială modernizată și o rezervă pentru efective militare pe timp de război suficiente pentru apărarea întregii țări. Reconstrucția, incluzând orientarea "network centric" condusă de imperative financiare, tehnologice și demografice, este proiectată să apere credibilitatea capabilităților de apărare națională. Contribuțiile la misiunile internaționale facilitează dezvoltarea calitativă a forțelor de apărare.

În timp ce atât soluția de apărare cât și sistemul de apărare sunt dezvoltate într-un context extern, dinamic, durabilitatea puternică și auto-satisfacerea sunt atașate acestuia din urmă. Elementele de bază ale prezentului sistem de apărare sunt privite și de elită și de public ca fiind necesare, dacă nu cumva unica opțiune posibilă pentru Finlanda chiar și în cazul unei alinieri militare. Continuitatea este pusă în mișcare de atenția dată stabilității geostrategice în regiunea nordică europeană. În timp ce politica privitoare la participarea la NATO, cum este prezentată în raportul 2004, este mai mult descriptivă decât stabilită, semnificația fundamentală a participării la UE pentru politica de securitate și apărare a Finlandei a fost, de asemenea, accentuată în toate rapoartele partidelor parlamentare.

Rolul esențial și funcțional al UE este inserat în doctrina de fond : "Linia de acțiune a Finlandei este bazată pe apărarea națională credibilă, funcționarea societății, pe o politică externă consistentă și pe o participare activă ca membru al UE."

O atitudine relaxată a Finlandei care pune în practică o posibilitate a apărării comune în interiorul Uniunii nu este de așteptat să fie invocată în condițiile în care NATO rămâne instrumentul pentru o reală capabilitate, garanția de securitate militară pentru teritoriile lor, inclusiv pentru Finlanda, dacă aceasta decide în acest fel.

În ceea ce privește opinia publică, suportul a două treimi din populație pentru neutralitatea militară și astfel, opoziția pentru participarea la NATO, a rămas staționară. Dorința de a apăra țara prin mijloace militare rămâne maximă prin suportul pentru apărare teritorială și recrutare, în timp ce o parte preferă să păstreze apărarea la nivelul din prezent.

În viziune finlandeză, CFSP/ESDP nu numai că sprijină și completează, dar și dezvoltă politica de securitate și apărare a Finlandei. Integrarea profundă a securității și apărării în interiorul Uniunii este o provocare pentru adaptarea capabilităților Finlandei; cu toate acestea Finlanda nu a avut nici o reticență cu privire la obligațiile tratatului referitoare la PESA sau la etapele programatice adoptate în cadrul ei. Provocarea ține de obiectivele incluse în sporirea și implementarea PESA. Scopul este de asigurare că Finlanda are o oportunitate egală în a contribui la deciziile și acțiunile luate în numele Uniunii și să certifice că unitatea este cel mai bun drum spre o UE mai capabilă. Finlanda s-a străduit în mod complet să demonstreze că neutralitatea militară nu este un obstacol în calea unui rol pozitiv și întreg în interiorul PESA.

Finlanda, de asemenea, s-a alăturat unui demers împreună cu alte state membre neutre, respingând garanțiile formale de securitate obligatorii ca fiind contradictorii cu politica lor de securitate și cu cerințele constituționale.

Clauza de solidaritate este sprijinită de Finlanda, cu toate că detaliile prevederii asistenței executive asupra autorității civile rămân să fie discutate. Finlanda a fost participant la toate operațiunile civile de gestionare a crizelor ale Uniunii precum și la operațiunile militare Concordia (2003) și Althea (2004). Nu a participat, însă, la Artemis (2003). De asemenea, a convenit să fie de acord cu contribuția forțelor la un grup de luptă condus de Suedia ca națiune-cadru și însoțite de Norvegia, Estonia și Germania .

Pretențiile crescânde ale PESA și cooperarea structurată au creat nevoia de a revedea principiile și procedurile naționale pentru participarea Finlandei la misiunile militare de gestionare a crizelor și de menținere a păcii. În timp ce ramura executivă ia decizia lansării forțelor, Parlamentul finlandez va trebui consultat iar această procedură este mai elaborată dacă regulile angajamentului se abat de la menținerea păcii în mod tradițional. Este o senzație în creștere că UE poate avea nevoie să acționeze fără mandatul Consiliului de Securitate al ONU în catastrofe naturale, de exemplu, cu toate că se confirmă prioritatea ONU și se respectă principiile Cartei.

Regulile angajamentului trebuie revăzute și rediscutate. Misiunile Petersberg revizuite și scenariile bazate pe Headline Goal 2010 au rămas deschise interpretării și deciziilor ad-hoc.

Finlanda cooperează și cu NATO asupra interoperabilității în contextul procesului de revizuire și planificare al PpP și asupra dialogului cu privire la securitate. Finlanda a participat la toate operațiunile conduse de NATO (SFOR, KFOR, ISAF) și și-a asumat posturi de conducere în Kosovo. Ca partener matur, Finlanda contribuie la transformarea și asistența în Consiliul de Participare Euro-Atlantică (EAPC) și în cadrul PpP. Un obiectiv fundamental este acela de a depăși și învinge orice lacună dintre contribuția și influența Finlandei în a asigura un rol propice în planificarea strategică și operativă, precum și în controlul și comanda operațiunilor conduse de UE cu bunurile NATO prin acțiunea Berlin Plus. Eforturile au fost sporite prin poziționarea ofițerilor finlandezi în cartierele generale și de comandă relevante pentru misiuni și transformare a apărării.

Un alt obiectiv fundamental este acela de a beneficia de interoperabilitatea cu NATO și interfața NATO/PpP/UE în dezvoltarea capabilităților. Acest obiectiv se referă nu numai la intensificarea utilizabilității și desfășurării forțelor finlandeze în misiuni de gestionare a crizelor și cooperare în situații de criză dar și de a transforma capabilitatea apărării naționale. Sarcina armatei este să asigure conducerea politică de flexibilitate maximă așa încât luând decizia de a se alătura alianței sau implementând aceste măsuri, să nu fie stingheriți sau împiedicați de lipsa pregătirii sau de lipsa capabilității forțelor armate de a-și asuma obligațiile participării.

Raportul 2004 asupra politicii de securitate și apărare este un amestec de nou și vechi. Este relativ nouă accentuarea asupra provocărilor mediului global de securitate. Faptul că soluția apărării Finlandei va fi bazată pe capabilitatea de apărare națională teritorială reprezintă o gândire a concepției învechite. Cel de-al treilea element din raport este accentuarea puternică asupra semnificației UE ca valori ale înfăptuirii intereselor de securitate ale Finlandei.

În timpul Războiului Rece, neutralitatea a fost un instrument cheie al politicii externe a Finlandei dar conceptul de neutralitate nu este menționat în raportul asupra politicii de securitate și apărare. Absența acestui concept demonstrează că neutralitatea nu mai este vazută ca o unealtă folositoare în politica externă. Ce este lăsat de neutralitatea Finlandei este "nucleul" său numit nealiniere militară. Aceasta înseamnă că apărarea Finlandei este bazată pe o capabilitate de apărare națională credibilă și că această țară nu are de gând să se alăture NATO. Scopul "nucleului" neutralității a devenit așa de îngust încât înseamnă doar politica nealinierii.

O consecință a schimbării în gândirea finlandeză asupra neutralității și nealinierii militare este că nu se complică participarea Finlandei la CFSP/ESDP. Finlanda s-a străduit să demonstreze în multe feluri că nealinierea militară nu este un obstacol în calea unui rol întreg și pozitiv în interiorul CFSP/ESDP, ea a fost chiar capabilă să accepte dezvoltarea CFSP și a ESDP.

Reacția Finlandei la clauza de solidaritate și motivațiile din spatele acesteia sunt încă dezbătute în Finlanda. Problema naște următoarea întrebare : Finlanda este gata să ajute alți membri UE dacă ei sunt atacați de teroriști? Dar dacă sunt atacați de alte state?

Politica nealinierii militare pare să explice reacția Finlandei. Finlanda a fost capabilă să accepte orice a fost în legătură cu dezvoltarea CFSP/ESDP dar întărind garanțiile de securitate. De aceea, pentru prima dată, dezvoltarea ESDP a creat o reală dificultate pentru Finlanda. Această observație duce la o întrebare privind motivația politicii nealinierii militare : De ce Finlanda nu se alătură NATO? Finlanda face tot posibilul pentru a adânci interoperabilitatea cu NATO, a participat la operațiunile conduse de NATO, contribuie la sprijinirea transferului cadrului EAPC/PpP și speră că această contribuție este potrivită cu influența în interiorul NATO. În conformitate cu Raportul 2004 asupra politicii de securitate și apărare, participarea la NATO va rămâne o posibilitate în politica Finlandei dar raportul nu dă motive explicite pentru atitudinea Finlandei vis-à-vis de apartenența la NATO. Nu este plăcut ca Finlanda ar putea renunța la politica sa de nealiniere militară; opinia publică a respins continuu apartenența la NATO. Atitudinea publică a fost modelată de experiențele istorice și de către politicieni. O campanie activă a elitei ar fi necesară pentru schimbarea rezistenței publice asupra apartenenței la NATO și pentru a pregăti terenul pentru o schimbare în politică.

O schimbare totuși în politica Finlandei ar fi binevenită. Dezvoltarea ESDP a creat nevoia revizuirii legislației asupra participării Finlandei la misiunile de menținere apăcii și de gestionare a crizelor. Este posibil ca autorizația Consiliului de Securitate al ONU sau OSCE să nu fie cerută de Finlanda în viitor.

Politica de neutralitate militară a Irlandei este definită în mod caracteristic de neparticipare la alianțe militare. Totuși, este discutabil să descrii Irlanda ca stat neutru permanent atâta timp cât această politică nu este marcată în vreun tratat internațional și nici nu are o bază internă legală sau constituțională. Mai curând, neutralitatea irlandeză reflectă o alegere politică adoptată succesiv de guvernele irlandeze. De asemenea, reflectă politica privilegiată de majoritatea poporului irlandez.

Baza accesului către pacea și securitatea internațională este marcată în art. 29 al Constituției Irlandei. Aici, statul "afirmă devotamentul pentru o pace ideală și cooperarea prietenească între națiuni bazate pe justiție internațională și moralitate". În ultimii ani, guvernele irlandeze au făcut angajamente politice în ideea de a nu se alătura unei alianțe militare fără a se consulta cu poporul în primul rând.

Acestui angajament i-a fost dată o formă concretă în octombrie 2002 când, în același timp cu aprobarea Tratatului de la Nisa, poporul irlandez a sprijinit o propunere a guvernului de a modifica Constituția pentru ca Irlanda să poată lua parte la apărarea comună UE doar cu încuviințarea exprimată a poporului printr-un referendum.

Guvernul irlandez a primit cu brațele deschise și a sprijinit noua prevedere din Constituția Europeană prin care UE și statele membre vor acționa împreună dacă un stat membru este subiectul unui atac terorist, al unui dezastru natural sau provocat de o mână criminală. Fiecare stat membru poate să aleagă mijloacele cele mai potrivite pentru a se conforma cu propria sa obligație de solidaritate cu statul membru în cauză, în felul acesta asigurându-se că Irlanda poate determina natura răspunsului său în lumina politicii tradiționale.

Pentru guvernul irlandez, clauza de solidaritate a dat de departe un efect practic asupra raportării la atacurile teroriste în Declarația adoptată de Consiliul European înmartie 2004, în timpul președinției Irlandei. De asemenea, Irlanda a primit călduros propunerile care au fost prezentate în Strategia de securitate Solana. Guvernul irlandez se așteaptă la o contribuție activă la urmărirea obiectivelor conținute în strategie care sunt privite ca fiind perfect compatibile cu politica de neutralitate militară a Irlandei.

Este, de exemplu, compatibilă cu rolul pe care Irlanda va vrea să-l exercite pentru a ajuta și sprijini prevenirea conflictelor, promovarea justiției, sprijinirea dezvoltării și ajutorului pentru stabilitatea în regiune și pe plan global.

Din perspectiva Irlandei, scopul din Strategia de securitate asupra importanței unei Națiuni Unite puternice și eficace este deosebit de bine primită. Ca rezultat al focalizării "multilateralismului eficace", relațiile Uniunii cu ONU au fost nu numai reînnoite dar și revigorate. Irlanda a primit bine și creșterea folosirii de politica ONU a organizațiilor regionale, de a asista în îndeplinirea funcțiilor sale de menținere a păcii și rezolvare a conflictelor.

Într-un discurs la Dublin, la 14/10/2004, cu ocazia vizitei în Irlanda, Kofi Annan a salutat dezvoltarea capabilităților UE în contextul PESA și a progreselor pe care statele membre le-au realizat împreună în domeniul gestionării crizelor.

În timpul președinției UE, Irlanda a căutat să folosească sinergiile dintre UE și ONU prin dezvoltarea implementării Declarației Comune UE-ONU asupra cooperării privind gestionarea crizelor. Urmărind Declarația Comună UE/ONU, semnată în septembrie 2003, un document asupra implicării acestei declarații în zona gestionării militare a crizelor a fost dezvoltat și aprobat după aceea de Consiliul European în iunie

2004.

Propunerile referitoare la domeniile securității și apărării conținute de Tratatul Constituțional nu intră în discuția referitoare la politica tradițională a Irlandei privind neutralitatea sa militară. Pe tot timpul negocierilor, Irlanda a fost deschisă propunerilor de a dezvolta rolul UE în activitatea de gestionare a crizelor care ar putea crea oportunități suplimentare pentru Irlanda de a juca un rol constructiv în domeniul păcii și gestionării crizelor. Irlanda a vrut să se asigure că politica ei de neutralitate militară nu va ficompromisă de vreo nouă înțelegere. Până acum, Irlanda s-a consultat cu alte țări membre neutre și urmărește asigurarea unui rezultat satisfăcător.

Poziția Irlandei în problema apărării comune a UE este clară. Irlanda nu poate participa într-o apărare comună a UE fără consimțământul poporului prin referendum.

Referitor la cooperarea structurată, reglementările detaliate sunt marcate într-un protocol guvernamental irlandez care a arătat că va lua în considerare posibila participare a Irlandei la cooperarea structurată la timpul potrivit.

O varietate de factori a făcut ca Irlanda să aibă o viziune tradițională asupra problemelor de securitate printr-o puțin diferită prismă decât a celor mai mulți din UE. Locația geografică și istoria face experiența irlandeză în sec. XX foarte diferită de a celorlalte națiuni europene, mari sau mici. Totuși, Irlanda acceptă din plin că UE, ca jucător global, are propriile sale interese de securitate și ca stat membru al UE acestea sunt egale cu interesele și preocupările Uniunii Europene.

Cu toate acestea, nu există nici o intenție de abandonare a abordării tradiționale a problemelor de politică externă sau a politicii tradiționale de neutralitate militară care au servit Irlandei de-a lungul timpului. Mai curând, Irlanda urmărește să aplice valorile și să facă utile experiența și resursele sale pentru convergența provocărilor care se arată UE. Se crede că aceasta este cea mai bună metodă cu care Irlanda poate contribui la eforturile UE de a construi o lume mai sigură și mai prosperă bazată pe multilateralism eficace.

Se pare că experiența președinției Irlandei la UE a fost integral pozitivă. Resuscitarea multilateralismului după invazia Irakului și completarea negocierilor asupra Tratatului Constituțional au fost obligații care s-au potrivit cu caracterul preferințelor politice ale Irlandei. La prima vedere, înaltul grad al angajării în desfășurarea și dezvoltarea politicii de securitate și apărare ridică o mică controversă printre partidele politice și chiar în rândul publicului.

Găzduind summit-ul UE-SUA la sfârșitul lunii iunie, aproape că s-au creat condițiile pentru un protest public, având loc o mare demonstrație împotriva războiului din Irak din 2003. Irlanda se pare că este printre ultimele state anti-americane din UE.

Activiștii neguvernamentali anti-război/pro-neutralitate s-au pierdut iară urmă în alegerile locale din iunie și problema compatibilității dintre PESA și politica guvernului de neutralitate militară nu a avut o reprezentare semnificativă în alegerile Parlamentului European.

Partidele irlandeze fac apel la neutralitate "pentru a fi păstrată cu evlavie" în Constituția Irlandei, cer retragerea din PpP al NATO și susțin respingerea angajamentelor ale ESDP printr-un printr-o decizie de neparticipare (opt-out) într-un nou tratat UE.

Astfel, apărarea unui tip ideal de "neutralitate" este garantată de rolul proeminent al referendumului asupra Tratatului Constituțional. De aici, nota prudentă din expunerile oficiale asupra secțiunilor relevante ale documentului. Deși, esența ESDP a fost deja aprobată în tratatele precedente, Tratatul Constituțional prezintă obligațiile într-un nou context. Sprijinitorii săi, așadar, vor trebui să justifice ESDP într-un mod coerent și detaliat.

Cu toate că Irlanda nu a fost văzută ca o țară cu o industrie de apărare, există predispoziția de a participa în Agenția, deja existentă, de Apărare. Poziția asupra grupurilor de luptă nu este așa de clară , deși este ajutată de contextul ONU. O strategie pentru un referendum de succes ar putea concentra mai mult scopul ESDP (ca expresie a strategiei de securitate) .

Deși neutralitatea Suediei nu este bazată pe nici un tratat internațional sau act intern, această țară nu a participat la nici un război și nici nu s-a alăturat vreunei alianțe militare din 1814.

Cooperarea și solidaritatea sunt cuvinte cheie pentru politica de securitate din Suedia din momentul de față. Suedia își continuă politica de nealiniere militară cu un angajament ferm și activ în sprijinul păcii internaționale și securității.

În principiu, Suedia exclude în mod formal orice cooperare de securitate altele decât acordurile obligatorii asupra garanțiilor de securitate reciproce. Aceasta este o politică de neparticipare în alianțele militare. Această politică a vrut să atingă trei obiective : să apere independența și pacea țării, să contribuie la stabilitatea și securitatea în vecinătate și să intensifice securitatea și pacea internațională.

Au existat schimbări considerabile în politica Suediei în timpul ultimilor 10 ani. Sfârșitul Războiului Rece i-a adus Suediei noi oportunități și noi mijloace pentru a contribui la securitate și pace. Mediul de securitate din Suedia a trecut prin ameliorări semnificative a problemelor din vecinătate. Suedia este azi un sprijinitor puternic al ESDP și susține o vastă și strânsă cooperare cu NATO în interiorul EAPC /PpP. Așa cum este statuat în recenta Defence Policy Bill , orice act de agresiune armată al unui stat împotriva Suediei este considerat puțin probabil în viitorul apropiat (cel puțin în următorii ani ). Totuși, alte amenințări și provocări au sporit simultan, și acestea sunt mai complexe și mai dificil de prevăzut. Noi instrumente și noi forme de cooperare sunt necesare pentru avertizarea acestor amenințări. Iată de ce guvernul suedez a afirmat în mod repetat că aceste amenințări împotriva păcii și securității internaționale sunt cel mai bine atinse cu ajutorul solidarității și cooperării strânse cu alte state, cu o politică de nealiniere militară ca bază. Guvernul, de asemenea, a afirmat că este dificil de imaginat că Suedia va rămâne neutră în cazul unei agresiuni armate împotriva altui stat membru UE. Dar se pare că

Guvernul Suediei nu vede nici o circumstanță externă pentru solicitarea unor garanții de apărare comune în interiorul UE sau NATO. Această politică este sprijinită de majoritatea parlamentarilor și, de asemenea, se bucură de un foarte puternic suport popular. Cu alte cuvinte, politica de nealiniere militară nu este considerată o restricție asupra participării Suediei la operațiunile militare de gestionare a crizelor dar trebuie să fie compatibilă cu dreptul internațional. Dar aceasta este ceea ce aproape toate statele aliniate sau nealiniate vor solicita.

Suedia este un contributor la gestionarea crizelor internaționale prin ONU, UE, NATO/PpP și OSCE. Suedia acordă cea mai înaltă prioritate participării la eforturile de gestionare a crizelor. Sprijinirea respectării drepturilor omului și dreptului internațional sunt fundamentale pentru politica externă și de securitate a Suediei. Acestea sunt reflectate atât în importanța vitală pe care Suedia o acordă rolului Consiliului de Securitate ONU cât și în rolul său cheie privind mandatarea operațiunilor internaționale de menținere a păcii.

Un mandat ONU sau consimțământul dat de statul interesat sunt condiții necesare pentru participarea Suediei la gestionarea militară a crizelor dacă aceasta presupune o "operațiune de pace viguroasă și robustă". Totuși, pot să existe cazuri unde un asemenea mandat nu este posibil de obținut dar unde acțiunea comunității internaționale este dezirabilă, de exemplu în cazul unei urgențe umanitare. Un mandat al Adunării Generale a ONU, o invitație de la OSCE sau consimțământul părților implicate pot în asemenea cazuri servi ca bază legală pentru misiuni. În orice circumstanțe, o analiză atentă a aspectelor politice și legale vor trebui să fie făcute de la caz la caz pentru a asigura conformitatea cu dreptul internațional.

În acest context, este evident că și pentru suedezi noțiunea de securitate s-a schimbat. Suedia, de asemenea, are nevoie să admită securitatea individuală. Suedia prevede că aceasta va fi reflectată în tipurile de operațiuni de gestionare a crizelor pe care comunitatea internațională le va îndeplini în viitor.

Astăzi, Suedia participă cu trupe precum și cu personal civil (observatori, ofițeri de poliție civilă și alți experți) în numeroase operațiuni internaționale de sprijinire a păcii sub autoritatea ONU, UE sau NATO. Suedia tinde să contribuie de la început până lasfârșit la operațiuni de gestionare a crizelor, incluzând implementarea păcii cu ajutorul unităților specializate. Guvernul a prezentat o nouă Declarație de politică de apărare (Defence policy bill) Parlamentului, acoperind perioada 2005-2007. Un element cheie al acestui document este accentuarea asupra dezvoltării capabilităților pentru operațiuni de gestionare a crizelor, incluzând capabilitățile pentru răspuns rapid. Bugetul pentru operațiunile de sprijinire a păcii internaționale vor fi sporite gradual de la 1,2 bilioane de coroane suedeze la 1,7 bilioane coroane suedeze în 2007 (aprox. o creștere de la 130 milioane Euro la 185 milioane Euro).

Participarea la UE constituie o parte integrantă a politicii externe și de securitate a Suediei. Înainte de negocierile de la Amsterdam în 1996, Suedia împreună cu Finlanda au propus includerea așa numitelor Misiuni Petersberg în noul tratat de atunci.

Suedia salută intensificarea CFSP, inclusiv a ESDP; o ESDP întărită va însemna o UE mai bine echipată pentru contribuțiile la stabilitatea și pacea globală. Suedia vede o concordanță între lupta activă pentru dezvoltarea viitoare a capacității de gestionare a crizelor ale UE și o politică continuă de neutralitate. Noul Tratat Constituțional va accentua solidaritatea "internă și externă" dintre statele membre și UE, în viziunea oficialilor Suediei.

Intensificarea pe mai departe a capabilităților UE reprezintă un interes pentru Suedia. O asemenea dezvoltare asigură UE – și de asemenea Suedia – cu mai mari posibilități de a sprijini ONU în activitățile sale de sprijinire a păcii. Acesta este scopul clar al politicii externe a Suediei.

Capabilitățile sunt o precondiție pentru o ESDP eficientă. Suedia sprijină activ în interiorul UE dezvoltarea noului Headline Goal Militar pentru 2010, precum și dezvoltarea grupurilor de luptă din cadrul UE. Suedia intenționează să-și asume responsabilitatea pentru un grup de luptă UE împreună cu Finlanda dar sunt în discuție posibile colaborări și cu alte națiuni. Ambiția Suediei este să contribuie în mod substanțial la acel grup de luptă, cu aproximativ 1100 de angajați. Forța va putea fi lansată la 01.01.2008, cel târziu.

Suedia consideră potrivit faptul că EDA – Agenția de Apărare Europeană – este acum întemeiată și va fi în curând funcțională. Prevede că agenția va avea posibilitatea să dea un sprijin eficace ESDP, aceasta prin promovarea cooperării în cercetare și colectare a datelor.

Suedia, de asemenea, consideră capabilitățile civile ale UE ca fiind dezvoltate în viitor. Suedia are în acest context lansată o inițiativă pentru dezvoltarea capabilității de reacție rapidă civilă. Strategia de securitate a UE asigură Suedia cu un instrument care va contribui la o cultură strategică a comunității internaționale și astfel întărind capacitatea Uniunii chiar și pentru mai târziu. Suedia a fost inițiatorul și promotorul în UE a unei strategii de dezvoltare și a unui plan de acțiune referitor la non-proliferare. Suedia, de asemenea, va continua să fie activă în acest domeniu.

Pentru Suedia, clauza de solidaritate este de o importanță centrală și va fi de asemenea benefică pentru securitatea internațională. Pentru guvernul suedez, va fi ceva firesc ca prin acest act de solidaritate să vină în ajutorul unui stat membru tovarăș în cazul unui atac terorist sau în cazul unui dezastru natural.

Parteneriatul cu NATO prin EAPC/PpP continuă să fie un element esențial al politicii de securitate suedeze. EAPC/PpP rămâne o parte valoroasă a strategiei de securitate europeană; această cooperare este, de asemenea, o exprimare reală a legăturii transatlantice, care este esențială pentru securitatea Suediei. Participarea la operațiunile de gestionare a crizelor conduse de NATO dă Suediei posibilitatea să contribuie la dezvoltarea capabilităților pentru gestionarea crizelor dar și pentru dezvoltarea apărării naționale. Perfecționând capabililitățile, acestea vor fi benefice, de asemenea, pentru operațiunile de sprijinire a păcii conduse de UE și ONU.

Suedia a participat la toate operațiunile de menținere a păcii conduse de NATO în Balcani și Afganistan. ISAF este prima operațiune a NATO în afara zonei iar Suedia a participat la operațiune încă de la început. Discuția asupra implicațiilor posibile pentru politica Suediei de nealiniere nu a fost oportună. Pentru Suedia, participarea a fost mai degrabă o consecință naturală a sprijinului pentru ONU, poporul afgan și pentru dreptul internațional dar și pentru securitatea proprie a Suediei.

Contribuția la întărirea păcii și stabilității internaționale reprezintă unul din scopurile principale ale politicii externe și de securitate a Suediei. Suedia susține că este capabilă să fie participant în mod activ, în mod complet și în solidaritate cu activitățile internaționale de sprijinire a păcii. Apartenența la ONU, UE, EAPC/PpP și OSCE este un instrument important pentru angajamentul internațional al țării.

Ca și Austria și Finlanda, Suedia este membru al UE din 1995 – rezultatul unui referendum și al unei norocoase conjuncturi a forțelor politice din 1994. În ciuda multor probleme și în ciuda scepticismului de azi față de UE, printre marile segmente ale populației Suediei nu există dubiu că a avut loc o schimbare spectaculoasă în perspectiva Suediei în ultimii 10-15 ani.

În timpul Războiului Rece, operațiunile de menținere a păcii ale Suediei au fost toate conduse de ONU și au fost direcționate spre tărâmuri îndepărtate. În anii 90, aceasta s-a schimbat cu teatrul de luptă localizat în Balcani și trupele suedeze au fost trimise în Bosnia în 1993 pentru a dovedi, cum spunea primul ministru de atunci – Carl Bildt, că suedezii sunt buni europeni. Conceptul de PpP al NATO a fost preluat în mod entuziast în 1994 ca și termenul de "menținere a păcii"; această împlinire a deschis posibilitățile de neconceput pentru suedezii de atunci. O dată cu Tratatul de la Amsterdam, procesul adoptării misiunilor Petesberg pentru operațiunile de pace ale UE, de altfel inspirate de inițiativele finlandeze și suedeze în 1996, au fost luate de suedezi în serios.

Suedia a înregistrat capabilități militare pentru procesul Headline Goal în timpul președinției din 2001 iar acum sunt sistematizate implicațiile conceptului de grup de luptă. Atâta timp cât aceasta se referă la operațiunile de gestionare a crizelor și menținere a păcii orice controversă este lămurită. Redusă la un statut de stat unic la periferia europeană după războaiele napoleoniene (cea mai recentă experiență de război a Suediei datează din 1814), Suedia s-a găsit într-o poziție strategică pe perioada Războiului Rece, menținându-și teritoriul neutru, separând Estul și Vestul. Aceasta a necesitat o configurație militară înaltă pentru un stat mic și a rezultat o imagine proprie de fond. Din 1960, această imagine a fost în continuare perfecționată printr-o politică de neutralitate activă.

Accentul este acum pus asupra operațiunilor internaționale, cum deja s-a observat, și asupra tehnologiei înalte. Apărarea teritorială ia locul doi, cu toate că o noțiune vagă a unei viitoare posibile reconstrucții a apărării naționale este parte din acest proiect – Planul de Apărare. În situația prezentă, solidaritatea și cooperarea semnalează o notă pozitivă și optimistă pentru o țară care cooperează în mod loial în interiorul unui cadru încorporat de ONU dar aceasta este acum folosită și de UE. Uniunea, de asemenea, cere solidaritate -un concept care este folosit în politicile Suediei – așa cum este declarat în Adunarea Generală a ONU- implicând statele mici și Lumea a Treia, dar nu Europa.

Solidaritatea este probabil să devină o justificare cu care chiar și cei mai neutraliști suedezi vor găsi că este greu de argumentat. Poziția de bază a Suediei în termeni de securitate națională este acum definită ca "nealiniere militară", ceea ce înseamnă că nu poate lua angajamente militare asupra apărării naționale sau garanții de apărare reciproce. Altminteri, Suedia este deschisă la orice forme de cooperare internațională pentru o pace sigură și stabilitate. Unitățile suedeze și ofițerii participă la exercițiile NATO și de pregătire, unitățile sunt atestate în concordanță cu standardele NATO. Suedia este implicată în operațiunile conduse de NATO atât în Europa cât și în Asia.

În anul 2004, în Documentul asupra Apărării a Suediei se declară : "Suedia este nealiniată militar și nu intră în acorduri asupra garanțiilor de apărare cu caracter obligatoriu. Nu există contradicție între nealinierea militară, statuată aici, și solidaritatea strânsă care există între membrii Uniunii. Este greu de imaginat că Suedia rămâne neutră în cazul unui atac armat împotriva unei alte țări UE. Este tot atât de greu de imaginat că altă țară UE n-ar acționa în același fel."52

Guvernul suedez subliniază solidaritatea adâncă, participarea cu active reale – mai degrabă decât grija asupra limitărilor impuse de "neutralitate" sau alte formule, auto-impuse sau prescrise de alții.

CAPITOLUL III

ELVEȚIA ȘI NORVEGIA- STATE NEMEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE

Când se vorbește despre neutralitate, exemplul Elveției este poate cel mai convingător. Neutralitatea acestui stat are rădăcini foarte puternice în trecut. Ea nu a fost și nici nu este înțeleasă de către cei mai mulți dintre elvețieni ca fiind un sfârșit al statului sau ca fiind un obiectiv al politicii externe și al securității. Dimpotrivă, neutralitatea este luată ca fiind un drum printre altele care asigură securitatea externă a Elveției.

În Dieta de Stans, Nicolas de Flue, la 13 noiembrie 1481 a dat faimosul sfat confederaților : "Nu vă amestecați în certurile străine". Pentru Elveția – stat etnic eterogen – neutralitatea este considerată ca fiind singura posibilitate de menținere a unei uniuni naționale și independente politic, în care participarea activă la disputele internaționale ar compromite de o manieră iremediabilă această uniune.

Altă dată simplă politică de cutumă, neutralitatea Elveției devine un element de drept public european în 1814. Elveția a reușit grație lui Pictet de Rochemont să se facă acceptată de către toate puterile prin statutul de neutralitate. Acest statut a fost consacrat prin Declarația Puterilor, la 20 martie 1815, la Conferința de Pace de la Paris, cu privire la interesele Confederației Helvetice în termenii în care puterile semnatare făceau o "recunoaștere formală și autentică a neutralității permanente a Elveției " și îi garantau "integritatea și inviolabilitatea teritoriului său". Acest statut a trebuit să fie reafirmat în 1919 de articolul 435 din Tratatul de la Versailles care considera garanțiile stipulate în favoarea Elveției.

Situația internațională a Elveției poate fi definită prin următoarele trei caracteristici :

-are un regim juridic cu caracter permanent care este valabil atât în timp de pace, cât și în timp de război;

-se caracterizează prin universalitatea sa, aplicarea sa fiind exclusivă față de orice tratament diferențiat din partea sau dinspre un stat terț;

-neutralitatea Elveției este o neutralitate fără incidente, în principiu, asupra comportamentului individual al resortisanților confederați.

Așadar, neutralitatea Elveției are, în primul rând, un regim juridic cu aplicare permanentă. Având libertatea de a alege neutralitatea, Elveția are, de asemenea, libertatea de a renunța la ea. Aceasta include și obligația de a ocroti statutul său neutru prin folosirea forței dacă și când este necesar.

Tema abținerii impune Elveției o oarecare rezervă în conduita sa de politică externă. Nu trebuie confundată, însă, cu indiferența și dacă exclude simpatiile și preferințele nu înseamnă că antrenează mai puțin obligația pentru Elveția de a evita toate alianțele care pot fi susceptibile să-i compromită neutralitatea.

Cei mai mulți dintre elvețieni sunt de părere că dacă s-ar întâmpla ca în viitor să apară un mecanism internațional de securitate care să-și dovedească capabilitatea oferind Elveției același grad de securitate ca și statutul de neutralitate, atunci acest stat ar putea decide să renunțe la neutralitate și în locul acesteia să adopte un asemenea sistem de securitate.

La începutul anilor '90, la sfârșitul ordinii lumii bazată pe bipolaritate, Elveția s-a declarat voluntar, în spirit de solidaritate și în armonie cu celelalte state neutre, pentru a susține sancțiunile non-militare adoptate de comunitatea internațională a națiunilor împotriva oricărui stat care încalcă legea ordonate să încurajeze și să întărească pacea. Din 1990, Elveția a participat regulat la sancțiunile internaționale în măsura în care acestea servesc la întărirea regulilor de drept și protejează interesele elvețienilor.

Într-o vreme în care pericolele de trafic ilegal de arme și activitățile de crimă organizată sunt în creștere este imperios necesară cooperarea internațională. Ca un rezultat al acestei noi situații, Elveția a sporit considerabil eforturile de cooperare internațională în domeniile de politică externă și de securitate în anii '90. Acest lucru a fost înfăptuit fără ca neutralitatea Elveției să fi fost implicată în vreo dispută. Merită menționată în acest context participarea Elveției la Parteneriatul pentru Pace începând cu 1996 și înrolarea unităților de armată elvețiene în misiunile internaționale de pace (în Bosnia și Herzegovina-1996-2000 și Kosovo-1999).

Elveția cu siguranță va continua să profite în viitor din plin de avantajul stării de neutralitate, în special pentru cooperarea internațională, în efortul de a garanta că orice nou risc este ținut sub control. Intrarea Elveției în Uniunea Europeană sau instituționalizarea cooperării cu organizațiile regionale de securitate și structuri ca OSCE și Parteneriatul pentru Pace pot fi ușor reconciliate cu neutralitatea permanentă cum ar fi cooperarea cu NATO fără a fi nevoie de statutul de membru, de exemplu în contextul executării mandatelor din Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite. În 1992 însă, majoritatea elvețienilor au respins prin referendum, evident, participarea Elveției la Uniunea Europeană propusă de Consiliul Federal, acesta încercând "să scoată țara din izolare".

Guvernul Federal al Elveției, referitor la politica de neutralitate, a luat în considerare circumstanțele de schimbare a politicii de securitate externă spre sfârșitul secolului XX. Baza politicii de neutralitate de astăzi este Raportul asupra neutralității din 29 noiembrie 1993 și Raportul de politică de securitate din 2000. Problemele curente referitoare la neutralitate și, în particular, observarea acestora zi de zi de către Elveția, sunt de asemenea relatate de un grup de lucru al Administrației Federale, în Raportul "Neutralitatea elvețiană în practică – aspecte curente" din 30 august 2000.

Cât despre problemele legate de neutralitate și relațiile Elveției cu Uniunea Europeană și Națiunile Unite, acestea sunt discutate în Raportul de integrare Elveția-Uniunea Europeană din 1999 și Raportul Națiunilor Unite.

În baza aprecierii potrivit căreia calitatea de membru ONU și asumarea obligațiilor decurgând din această calitate, nu contravine statutului declarat și recunoscut Elveției de stat permanent neutru, Adunarea Generală a ONU a admis, în anul 2002, cererea acestei țări de a deveni membru al Organizației Națiunilor Unite. De altfel, în afara faptului că Elveția fusese observator, ea era deja membru cu drepturi depline în unele din instituțiile specializate ale ONU.

Elveția definește neutralitatea ca fiind un concept legal de a constrânge țara neutră să se abțină de la participarea militară în conflictele armate dintre alte state. În schimb,țara neutră primește din partea țărilor aflate în conflict respectul pentru integritatea teritorială.

Din punctul de vedere al elvețienilor, mai degrabă este un instrument de politică externă făcut să garanteze independența statului. Obiectivul acestui instrument este să intensifice securitatea națională. Aceasta nu împiedică Elveția să ia măsurile necesare pentru a se proteja singură de noi amenințări pe scena internațională. Prin urmare, ca instrument de politică externă, neutralitatea este departe de a fi statică. Într-adevăr, Elveția a fost mereu adepta modificărilor asupra politicii de neutralitate, aliniindu-se exigențelor internaționale precum și intereselor proprii. Elveția a răspuns noilor forme de amenințări prin amplificarea cooperării sale internaționale în problemele de securitate fără a lua în calcul îndoielile cu privire la neutralitatea sa, participarea la PpP și misiunile de pace internaționale sau intrarea în ONU.

Elveția își adaptează propria politică de neutralitate în scopul de a-și intensifica securitatea prin cooperare pe bazele a două principii cu privire la respectarea dreptului internațional și interzicerea folosirii forței în relațiile internaționale. Securitatea prin cooperare acreditează ideea că inclusiv statele aflate în dilema de securitate (cum au fost SUA și URSS) pot coopera pentru a îmbunătăți securitatea internațională. Chiar Raportul de securitate din 1999 este intitulat Securitate prin Cooperare ; în acesta se afirmă că probabilitatea unui conflict teritorial în Europa s-a diminuat semnificativ, în timp ce noile riscuri, precum proliferarea armelor de distrugere în masă, terorismul, crima organizată și violarea drepturilor omului au devenit din ce în ce mai importante.

Principala țintă a Elveției este să se asigure că neutralitatea sa militară este în mod clar fondată și implementată cu respectarea prevederilor dreptului internațional și a cooperării civile. O politică de neutralitate bazată pe respectarea dreptului internațional este considerată a fi cel mai bun drum pentru Elveția în evitarea implicării în conflictele internaționale.

După sfârșitul Războiului Rece, și după ce a devenit membră a ONU, Elveția a aplicat imediat rezoluțiile Consiliului de Securitate referitoare la sancțiunile economice. În conformitate cu doctrina și practica stabilită de Guvernul elvețian în Raportul de politică externă din 2000, neutralitatea nu se aplică ca o chestiune de principiu în sancțiunile impuse de Consiliul de Securitate de când, din perspectiva legalității neutralității, aceste măsuri nu sunt considerate "acte de război" ci înseamnă să restaureze pacea, securitatea și ordinea internațională. Astfel, Elveția poate participa la sancțiunile ONU fără a încălca neutralitatea. De asemenea, Elveția este liberă să aplice sancțiunile non-militare decretate de UE sau orice alt grup de state.

Când a devenit membră ONU în 2002, Elveția a recunoscut obligația sa sub Carta ONU de a aplica rezoluțiile Consiliului de Securitate impunând sancțiunile. În timp ce și-a reafirmat într-adevăr neutralitatea cu această ocazie, declarația sa nu a modificat poziția pe care o avea menținută anterior intrării în ONU. Poziția Elveției referitoare la neutralitate nu a fost pusă în practică în cazurile de decizie făcute de Consiliul de Securitate în conformitate cu cap. III al Cartei de când asemenea decizii au fost făcute în numele comunității internaționale în interesul restaurării păcii și securității.

Dezvoltarea relațiilor dintre Elveția și UE, care a antrenat o serie de acorduri bilaterale, nu a avut nici un efect asupra neutralității țării. A doua rundă de acorduri (Bilateral Agreements) a intensificat cooperarea dintre forțele de poliție și a sporit, de asemenea, colaborarea legală fără a primejdui neutralitatea elvețiană.

Cât despre extinderea UE, Elveția a intensificat eforturile făcute în prima și a doua rundă a acordurilor bilaterale cu UE și cu cele 10 noi state. Din nou, aceasta nu implică schimbarea neutralității elvețiene.

Așa cum am vazut, statutul Elveției de țară permanent neutră interzice implicarea în conflictele armate dintre state sau într-o situație care ar putea să o conducă spre așa ceva. Apartenența la UE, care este o uniune politică și economică, ar putea fi prin urmare compatibilă cu neutralitatea Elveției atâta timp cât nu există în mod curent o alianță militară europeană și nici nu există o politică de apărare europeană obligatorie pentru toți membrii Uniunii. Există PESA și care este limitată la gestionarea conflictelor fărăpunerea în practică a apărării teritoriale a UE. În prezent, așadar, neutralitatea este compatibilă cu participarea la UE în care nu există contradicție între viitorul posibil al participării Elveției la UE și faptul că Consiliul Federal al Elveției folosește neutralitatea ca instrument în politica externă și de securitate.

Totuși, dacă UE va fi implicată într-un sistem de apărare colectivă care solicită tuturor membrilor săi să participe militar, neutralitatea permanentă va împiedica Elveția de la o astfel de implicare. Cu toate acestea, ar fi greșit să focalizăm discuția asupra conexiunii dintre apartenența la UE și neutralitatea Elveției exclusiv asupra naturii viitoarelor structuri de apărare ale UE, care rămân ipotetice. Mai degrabă, ne-am putea concentra asupra caracteristicilor pe care Elveția și UE le au în comun în legătură cu politica de securitate, în particular, faptul că amândouă părțile vor continua să urmeze același ideal – pacea și securitatea. Astfel, ar putea fi posibil să se dezvolte soluții creative cu o perspectivă de a adapta neutralitatea Elveției la politica de securitate europeană. Mai mult, cineva ar putea întreba dacă neutralitatea Elveției -aplicată în mod curent la ONU – ar putea fi transpusă deciziilor făcute de Consiliul European. O asemenea ipoteză ar însemna ca Elveția să nu aplice neutralitatea sa atunci când UE intervine în conformitate cu Carta ONU în interesul păcii internaționale și securității. În același timp, dacă ar fi incapabilă să vină într-un acord asupra acțiunii directe comune, Elveția ar fi liberă să revină la politica sa de neutralitate.

Atât măsurile de instaurare a păcii, cât și colaborarea militară cu puteri străine sunt posibile, în special în interiorul ONU. Pe de altă parte, o obligație de a asigura asistența militară a altui stat în eventualitatea unui război ar putea fi constrânsă, totuși, dacă chestiunea neutralității devine doar relevantă în contextul terorismului, dacă lupta împotriva terorismului se ridică la o operațiune a unui stat împotriva teritoriului altui stat fără mandat , autorizație sau încuviințare din partea Consiliului de Securitate al ONU.

În timp ce Elveția a aplicat sancțiuni internaționale non-militare impuse de ONU Iugoslaviei, ea a respins cererea NATO în războiul din Kosovo din 1999 de a autoriza tranzitul echipamentului militar pe teritoriul său, argumentând că aceasta ar constitui o violare a neutralității sale iar NATO nu a obținut autorizarea pentru acțiunile sale de la

Consiliul de Securitate ONU. Din perspectiva legilor neutralității, Elveția privește folosirea forțelor armate de un stat sau un grup de state împotriva teritoriului altui stat ca fiind un act de război dacă această acțiune este întreprinsă fără aprobarea Consiliului de Securitate al ONU. Neutralitatea nu este un obstacol în privința participării la operațiuni de pace mandatate de Consiliul de Securitate al ONU sau de OSCE.

În consecință, din 1999 Armata Elvețiană a participat cu o companie de 220 de trupe (Swisscoy) la operațiunea KFOR stabilită de Consiliul de Securitate al ONU prin Rezoluția 1244 din 1999. Un amendament al Legii Federale a Armatei Elvețiene, acceptată de votanți într-un referendum din 2001, a creat o bază legală pentru trimiterea trupelor elvețiene armate în operațiuni de promovare a păcii. Astfel de misiuni trebuie aprobate de parlament dacă contingentul depășește 100 de persoane sau angajamentul durează mai mult de 3 săptămâni. Armamentul înzestrat pentru aceste contingente de pace este doar de natură defensivă și participarea în misiuni de constrângere este interzisă de lege.

Am putea nota, de asemenea, că participarea Elveției la PpP nu implică participarea la NATO, nici obligația de a asigura asistență, așadar este compatibilă cu neutralitatea. Totuși, dacă vreodată în viitor PpP devine o alianță-liant, Elveția își rezervă dreptul să limiteze participarea sa pentru a-și păstra neutralitatea. Astfel, cu excepția participării la NATO, neutralitatea este compatibilă cu aproape toate formele de cooperare militară internațională.

Conflictele armate care afectează securitatea Elveției direct sau indirect sunt pentru cei mai mulți războaie civile și nu conflicte internaționale. Neutralitatea, desigur, nu este destinată să răspundă acestui tip de război, fiind aplicabilă exclusiv conflictelor armate dintre state. Riscul războiului internațional care a survenit de două ori în Europa în ultimul secol, este în mod curent redus și datorită sistemului de securitate colectivă asigurat de ONU. Cu toate acestea, războaiele civile au fost în creștere la începutulsecolului XXI și "contribuie" la instabilitatea regională și la situațiile de urgență. Elveția răspunde la provocările aduse de situațiile de urgență, cum ar fi cazul din regiunea Darfur din Sudan iar aceasta nu va afecta neutralitatea în nici un fel.

Cât despre al doilea război din Irak, Elveția a fost confruntată cu un conflict internațional în care legile neutralității sunt aplicabile. Elveția a fost, cu toate acestea, capabilă să asigure ajutor umanitar pe terioriul Irakului în conformitate cu limitele statutului său de neutralitate.

În sfârșit, politica Elveției referitoare la așa-numitele operațiuni de pace robuste, au fost subliniate mai sus : un articol din legea federală asupra armatei și administrației militare arată clar că trupele pot fi încredințate misiunilor de instaurare a păcii în baza mandatului ONU sau OSCE și că asemenea desfășurări trebuie să fie în conformitate cu politica elvețiană referitoare la afacerile externe și de securitate care reglementează orice participare în misiunile de combatere în scopul de a impune pacea.

Neutralitatea este un element important al unității naționale elvețiene și rămâne un punct central de stăpânire pentru marea majoritate a publicului elvețian. Într-adevăr, atașamentul populației elvețiene față de neutralitate merge dincolo de afilierile lingvistice și regionale. 89% din populație sprijină în continuare politica neutralității, suport care nu a fost diminuat în ultimii 5 ani. Într-adevăr, războiul împotriva Irakului a avut un efect în intensificarea sentimentului pro-neutralitate al publicului elvețian. Abandonarea principiului neutralității este de neatins. Guvernul elvețian trebuie să afirme angajamentul său față de neutralitate în timp ce o desfășoară în serviciul unei politici externe caracterizată de participare și ajutor pentru pacea și securitatea internațională bazată pe dreptul internațional și multilateralism. Neutralitatea Elveției acționează ca un "ambasador al păcii", de exemplu, prin Initiativa Geneva pentru pace în Orientul Mijlociu, semnat în 2003 cu bunele oficii ale Consiliului Federal Elvețian sau încetarea focului în Sudan "Ceasefire" din 2002 ianuarie, pentru care Elveția a condus negocierile pentru începerea acordării de ajutor umanitar și garantarea gradului de securitate șireînnoirea infrastructurii. Opinia publică elvețiană vede astfel neutralitatea ca fiind echivalentă cu solidaritatea.

Una din provocările cele mai importante ale neutralității de azi este terorismul internațional. Dintr-o perspectivă a Elveției, contraterorismul cere o cooperare strânsă în domeniul sancționării juridice la nivelurile internaționale, naționale și cantonale. Folosirea argumentului neutralității ca scut împotriva atacurilor teroriste este bazată pe presupunerea problematică cum că terorismul internațional nu va apărea în statele care nu au sprijinit coaliția condusă de SUA în Irak sau care au menținut o politică de echidistanță între Israel și palestinieni. De exemplu, Partidul Popular Elvețian a declarat într-un document politic din octombrie 2004 că o politică strictă de neutralitate este cel mai bun remediu împotriva atacurilor teroriste. Totuși, acest argument ignoră realitatea potrivit căreia teroriștii pot opera în Elveția deoarece aceasta are multe "ținte ușoare" (soft targets) și pentru că poate fi un loc excelent pentru o bază financiară și logistică.

Există încă o viziune răspândită în interiorul instituțiilor politice elvețiene și anume : participarea la UE ar fi incompatibilă cu neutralitatea elvețiană cu privire la ESDP și implicarea sa crescândă în cooperarea în domeniul apărării. Este important în acest punct de distins între cooperarea în domeniul securității și cooperarea în domeniul apărării. În interiorul UE, apărarea națională rămâne o competență a statelor membre, întrucât politica de securitate se va dezvolta încadrată de UE. În mod curios, în ambele domenii, Elveția are relații mult mai strânse cu NATO decât cu UE. Interesele neutralității reprezintă mai puțin un obstacol în cooperarea cu NATO din cauza clauzei condiționale formale a Elveției de a nu se alătura Alianței. Ca membru al PpP, Elveția cooperează cu NATO în reforma apărării și interoperabilității. De altfel, Elveția contribuie la măsurile anti-teroriste, reforma sectorului de securitate și la alte activități în contextul inițiativelor summit-ului de la Istanbul. În contrast, Guvernul Elveției opune rezistență la stabilirea unor legături formale cu ESDP, Elveția nu are ofițeri de legătură cu staff-ul militar al UE și nici nu este considerat un contributor la forțele Headline ale UE, în contrast cu alte țări ne-membre UE sau NATO (ca Ucraina sau Rusia).

Implicarea Elveției în aparițiile complexe și zonale de conflict are consecințe ipso facto pentru politica ei de neutralitate. Oficialii elvețieni argumentează că neutralitatea Elveției ajută la performanța misiunilor elvețiene bazate pe ONG-uri. Problema cu acest argument, totuși, este că actorii "neutri" din misiunile de pace nu vor fi capabili să opereze într-un mediu politic care să le permită să se distingă singuri de forțele nonneutre. În multe cazuri, azi, nu mai este clară distincția dintre misiunile de pace consensuale și cele "intervenționiste".

Acest lucru are, de asemenea, consecințe asupra apărării drepturilor omului și asistenței umanitare. Asemenea apărare poate compromite neutralitatea elvețiană, pentru că aceasta poate, ca în cazul Darfur, să fie considerată de statul în cauză ca amestec nelegitim. Pe de altă parte, o politică limitată de neutralitate va face imposibilă distingerea dintre "criminal" și "victima" abuzului drepturilor omului. De asemenea, Elveția nu va fi neutră cu privire la acțiunile din afara frontierelor care ating valorile apărate de Elveția. În scopul de a-și menține credibilitatea internațională, Guvernul elvețian ar putea să condamne acele state care violează excesiv drepturile propriilor cetățeni.

Neutralitatea încă mai rămâne baza independenței Elveției și "steaua fixă după care se reglează politica externă a acesteia". Există voci care susțin că aderarea la Uniunea Europeană ar fi contrară acestei neutralități. Elveția ar primi ordine de la o putere exterioară, ceea ce ar pune capăt rolului special pe care această țară îl invocă mult mai des decât alte națiuni, în numele acțiunii ei filantropice sau diplomatice. Este evident faptul că Elveția este oarecum izolată de Europa, chiar și participând fără rezerve la proiectele de viitor ale continentului european.

Politica de neutralitate a Elveției conține toate măsurile pe care decide să le adopte din proprie inițiativă, mai presus de obligațiile sale legale, astfel încât să asigure credibilitatea și corectitudinea neutralității sale. De asemenea, această politică este flexibilă tocmai pentru a se adapta fiecărui caz, luând în calcul situația politicii externe și a securității din această perioadă. Aceasta a permis împăcarea propriilor sale interese cu nevoile comunității internaționale, așa cum limpede se poate vedea din politica sa de sancțiuni de-a lungul secolului XX.

Având o neutralitate autoimpusă, permanentă și armată, este clar că Elveția se declară chiar și în timp de pace pregătită să respecte starea de neutralitate în orice conflict armat viitor.

Neutralitatea va continua să fie un instrument de politică și securitate externă atât timp cât va putea avea o contribuție semnificativă la protecția Elveției de amenințări și pericole din afară. Aproape transformând neutralitatea într-o "ideologie", Elveția consideră că, în situația actuală și mai exact în funcție de incertitudinile referitoare la evoluția de perspectivă, nu este momentul să renunțe la politica de neutralitate tradițională.

Pe 25 septembrie 1972, poporul norvegian refuza propunerea făcută de clasa politică și vota „Nu” la referendumul organizat de guvern în speranța că statul avea să devină membru al Comunităților Europene (predecesoarele Uniunii Europene). 53% dintre votanți s-au declarat împotrivă, iar primul-ministru de la acea dată și-a dat demisia în urma rezultatului. Votul negativ al norvegienilor s-a repetat și la referendumul din 1994, când un procent similar din populație a fost anti-aderare: 52%.

Încăpățânarea nordicilor de a sta în afara granițelor UE i-a determinat pe istorici, politologi și politicieni să caute explicații pentru acest refuz. Analistul de politică externă Dan Petre este de părere că motivul principal pentru care Norvegia a votat împotriva aderării este petrolul.

Într-adevăr, bogăția acestui stat vine de la natură. În 1969 a fost descoperit petrol la Ekofisk, în Marea Nordului, la aproximativ 320 de kilometri sud-vest de coasta norvegiană. De atunci, țara a început să crească economic, iar Norvegia a trecut fluierând de criza petrolului din 1973, provocată de războiul din Orientul Mijlociu, în timp ce vecinele Suedia, Danemarca și Finlanda nu au fost la fel de norocoase. În 2011, 28% din veniturile statului erau generate din industria petrolieră, Norvegia fiind al cincilea exportator de petrol din lume și al treilea de gaz.

Datorită petrolului aveau cum să își asigure prosperitatea. Fiind o țară cu o populație mică, probabil le-a fost frică să nu fie înghițiți de un tăvălug care pare uneori egalizator”, a explicat analistul pentru Great News.

El atrage atenția și că Norvegia, deși are o istorie bogată, este de fapt un stat foarte tânăr, independent abia din 1905. Timp de secole, a fost dominată de puteri străine: Danemarca, apoi Suedia între 1814 și 1905, totul culminând cu ocupația nazistă din al Doilea Război Mondial. Nerăbdătoare să își recapete independența după război, nu este greu de înțeles de ce poporul norvegian a fost foarte defensiv când a venit vorba ca statul lor să își cedeze parțial suveranitatea către structurile UE. În 1972, amintirea ocupației naziste era încă proaspătă în mintea norvegienilor, în special a celor în vârstă.

Dincolo de pierderea suveranității, o altă temă a taberei anti-aderare a fost diferența fundamentală dintre structura economiei Norvegiei și a UE: în vreme ce prima are o economie bazată masiv pe resurse naturale (în special petrol și pește), cea de-a doua are o economie mult mai industrializată.

De altfel, pescarii și fermierii norvegieni au avut un cuvânt greu de spus, votând masiv împotriva aderării. Un motiv pentru votul lor negativ a fost teama că piața norvegiană va fi inundată de produsele altor țări UE, mai ieftine decât cele fabricate de populația rurală și că politicile comune europene vor dăuna intereselor lor. Dacă în zonele urbane s-a votat mai degrabă în favoarea aderării, zonele rurale au votat puternic împotrivă, susținând că deciziile vor fi luate în numele lor la Bruxelles, și mai departe decât în capitala Oslo.

Având cele mai bogate resurse de pește din Europa, pescarii s-au temut de UE. Dacă ar fi devenit membru, statul ar fi trebuit să își deschidă apele pentru toate flotele aparținând membrelor UE deoarece, potrivit Politicii Comune de Pescuit, pescarii din orice stat membru au acces în apele din toată Uniunea. În plus, PCP stabilește cotele pentru fiecare stat membru (cât pește se poate pescui din fiecare specie). Pentru o țără cu resurse foarte mari de pește precum Norvegia, perspectiva ca UE să decidă cât poate pescui nu părea prea îmbucurătoare.

Totuși, Dan Petre arată că pentru țări precum Finlanda și Austria intrarea în Uniune a adus o explozie economică: „Companiile Austriei și Finlandei au devenit brand-uri globale. De la o țară cu semne de sărăcie, Austria a devenit un jucător continental major”.

Bogată în petrol, pește și păduri, Norvegia are unul dintre cele mai ridicate standarde de trai din lume și datorită resurselor naturale foarte mari în comparație cu dimensiunea redusă populației, de sub cinci milioane de locuitori.

Acest fapt a permis statului să pună deoparte și totodată să investească o rezervă de bani uriașă, cunoscută sub numele de Fondul de Pensii al Guvernului. Acesta a ajuns în prezent la aproximativ 570 de miliarde de dolari, iar estimările moderate susțin că până în 2017 fondul va ajunge la 800-900 de miliarde de dolari. În ciuda crizei, Norvegia nu are deficit bugetar, ci surplus de 9%.

Totuși, criza nu a fost total absentă: a afectat în special sectorul industrial, dar șomajul a rămas scăzut, fiind de 3,3% în august 2011 (adică 86.000 de persoane). Una peste alta, Norvegia se numără printre țările cele mai puțin afectate de criza economică, salariile medii pe oră fiind printre cele mai mari din lume. Norvegienii au al doilea venit pe cap de locuitor din lume, după Luxemburg, și cea mai mare rezervă de capital pe cap de locuitor la nivel mondial. Potrivit Foreign Policy Magazine, Norvegia a fost desemnată în 2009 drept statul cel mai stabil din lume și care funcționează totodată cel mai bine.

Economia Norvegiei nu este însă izolată de cea a Uniunii Europene. Din contră. „Nu-s închiși ca Serbia”, arată Petre. Norvegia este membră a Zonei Economice Europene (European Economic Area), ceea ce îi permite să intre liber pe piața internă a UE: nu trebuie să plătească taxe vamale pentru produsele pe care le plasează pe această piață, cu câteva excepții. Sunt excluse din comerțul liber toate produsele agricole, majoritatea produselor din industria pescuitului și petrolul. În schimb, peștele proaspăt intră liber de taxe în UE.

Ca urmare a calității de membru al EEA, statul nordic este obligat să adopte legislația europeană legată de piața unică europeană, cu excepția legilor referitoare la agricultură și pescuit. EEA se bazează pe aceleași patru libertăți precum UE: libera mișcare a bunurilor, persoanelor, serviciilor și a capitalului între țările membre EEA (adică cele 27 de membre UE plus Norvegia, Islanda și Liechtenstein). Norvegia se află și în spațiul Schengen. În timp ce Norvegia exportă în UE mai ales materie primă (petrol), UE exportă în Norvegia produse finite.

În prezent, atât la putere, cât și în opoziție se regăsesc partide pro și contra aderare. Pentru a evita o nouă dezbatere pe această temă, care ar putea duce la căderea guvernului, clasa politică norvegiană nu mai aduce în discuție publică aderarea la UE. Nu există niciun plan de a depune o nouă cerere.

Deși în anii 2002-2003, potrivit sondajelor publice, 60-65% dintre norvegieni erau favorabili aderării, începând cu 2005 euroscepticii s-au înmulțit. Iar criza financiară, prin care Norvegia a trecut destul de bine, a întărit tabăra „Nu”. Conform ultimelor sondaje, peste 60% dintre norvegieni ar vota împotrivă.

Însă Dan Petre consideră că situația este una temporară: „Oricât ai încerca să ai propria specificiate, tot ajungi să te conformezi. Nu știu cât vor putea să stea afară. Este foarte greu să stai deoparte”. Mai ales deoarece resursele pe care se bazează prosperitatea Norvegiei, adică petrolul, sunt finite.

Motive pentru ca Norvegia să adere la UE (avantajele aderării):
* libera mișcare a norvegienilor pe piața de muncă europeană
* eventuale investiții străine noi în țară
* întărirea companiilor norvegiene
* acces lărgit pe piața europeană, fără taxe vamale pentru toate produsele norvegiene
* putere în luarea de decizii în interiorul UE

Motive pentru ca Norvegia să nu adere la UE (dezavantaje ale aderării):
* Norvegia are o agricultură dezvoltată, deci ar beneficia puțin de Politica Agricolă Comună. În schimb, vor da bani țărilor mai sărace care au o agricultură în dezvoltare
* imigrație crescută
* pierderea suvernității în anumite domenii

CONCLUZII

Controversa majoră în viitorul apropiat se pare că va fi problema apărării colective. Problema evidentă se referă la cum vor reacționa țările neutre la aceasta. Aceste țări par să fie mult mai relaxate decât ne-am aștepta. De exemplu, Austria și Irlanda ar putea să aibă această atitudine motivând posibilitatea pentru țară de a-și păstra neutralitatea în timp ce concomitent sprijină apărarea colectivă. Irlandezii, totuși, vor avea nevoie să treacă printr-un referendum înainte de a deveni membri iar argumentul referitor la compatibilitatea apărării colective cu nealinierea ar putea deveni o problemă.

Această dilemă referitoare la cine ar putea lua parte la apărarea colectivă, ar favoriza apariția unei sciziuni între cele patru țări UE. În timp ce toate cele patru țări neutre sunt în favoarea intensificării cooperării în domeniul gestionării crizelor, unii ar putea fi mai interesați decât alții să ia parte la apărarea colectivă. Impresia este că Austria, Finlanda și Suedia – ar putea lua parte, în timp ce Irlanda va fi împotrivă.

Această afirmație este desigur speculativă și, de asemenea, depinde de când va fi discutată această problemă.

Fiind în afara UE, Elveția a ales un drum diferit. Aceasta înseamnă că țara va trebui să se bizuie mai mult pe ea însăși când va fi vorba de noi amenințări, cum este terorismul. Totuși, se pare că există o tendință a Elveției de a deveni gradual tot mai integrată în cooperarea internațională. Participarea la ONU și PpP consolidează această tendință. Contribuția Elveției la KFOR ar putea fi, de asemenea, văzută ca un pas în această direcție și folosită ca un exemplu de cum Elveția, în concordanță cu politica de neutralitate, poate contribui la misiunile pentru pace. În timp ce acestea sunt semne bune, un amănunt nu poate fi ignorat și anume faptul că Elveția este, în multe feluri, încă destul de izolată. Toți sunt de acord că cel mai bun drum pentru a contracara terorismul este cooperarea, dar pentru a face aceasta este nevoie de integrarea în Uniunea Europeană și aceasta este o problemă pentru Elveția.

O altă problemă pentru Elveția este modul de a conduce asistența umanitară în cazul evenimentelor complexe neprevăzute. În conformitate cu poziția oficială a Elveției, aceasta este duală, fără a pune problema politicii de neutralitate, dacă aceasta are legătură cu un război civil. Dar s-ar putea argumenta că, chiar în cazul unui război civil, a fi implicat înseamnă a lua partea cuiva. Mai mult, în timp ce un eveniment neprevăzut poate apărea într-o țară, acesta poate fi rar limitat doar la țara respectivă și în loc să fie rezolvată problema de la bază va fi extinsă în afara granițelor transformând problema într-una internațională. Aceasta ar putea pune Elveția într-o situație dificilă când va trebui să aleagă între politica sa de neutralitate și angajamentele de a lupta împotriva abuzului drepturilor omului și a genocidului.

O problemă care este foarte importantă pentru toate cele cinci țări neutre este dacă ar fi necesar un mandat pentru misiuni de pace. Și dacă este necesar, cine l-ar putea asigura. Această stare de fapt a devenit o problemă pentru că există nuanțe diferite întreaceste țări. Este, de exemplu, nesigur că alte țări ar putea avea nevoie să mențină posibilitatea de mandatare a propriilor operațiuni. Aceasta nu ar putea fi o opțiune pentru Elveția, care încă luptă cu mandatele ONU și dacă ei ar putea participa într-o misiune de instaurare a păcii cu un mandat ONU.

O altă problemă ar fi dacă neutralitatea afectează relațiile cu SUA. Viziunea exprimată de SUA este că nimeni nu poate fi neutru în lupta împotriva terorismului și chiar mai mult decât atât ei spun : "sunteți ori cu noi, ori împotriva noastră".

Nu este, în mod evident, numai cazul celor cinci țări dar când ei declară cooperarea și spijinul pentru SUA, este poate mai ușor pentru americani să folosească retorica populistă cum că aceste țări aparțin nu numai "vechii Europe" ci chiar "unei foarte bătrâne Europe". Neutrii sunt, cu toate acestea, foarte zeloși în a avea relații cu

SUA.

Și totuși, care a fost strategia celor 5 țări de a face populația să sprijine o cooperare internațională mai amplificată ? Un motiv pare să fie că aceste țări, unele mai mult decât altele, au găsit condiții acceptabile pentru participare. Pentru Suedia, este, în mare parte, rolul ONU și operațiunile de menținere a păcii dar și într-o mare măsură gestionarea conflictelor și prevenirea acestora. Pentru Irlanda, pare să fie, de asemenea, rolul ONU. Pentru Suedia și Irlanda, președințiile UE au condus într-adevăr la accentuarea relațiilor dintre UE și ONU. În Austria, nevoia de justificare poate să fie cea mai puțin importantă, dar fraza "solidaritate în Europa și neutralitate în lume" a fost folosită cu un oarecare succes.

În cazul Finlandei, a fost puțin mai dificil să se găsească justificări dar s-a spus că atâta timp cât apărarea teritoriului rămâne, este ușor de sprijinit activitatea UE.

Pentru Elveția, lucrul cu PpP (Parteneriatul pentru Pace) a deschis multe uși. Mai mult, prin folosirea expresiei "acțiune preventivă", populația elvețiană pare să fie mai puțin negativă la angajamentele internaționale.

Implicarea țărilor neutre în dezvoltarea și implementarea PESC ar putea avea un impact asupra construcției și implementării unei politici în manieră pozitivă, facând politica mai puțin agresivă și mai acceptabilă pentru comunitatea internațională. Țările neutre au priorități diferite, relații internaționale diferite și sunt percepute mult mai favorabil în comunitatea internațională. De aceea, ele ar trebui să intensifice și mai mult caracterul acceptabil al acțiunilor PESC luate în numele UE.

Amenințările de securitate au luat noi forme o dată cu sfârșitul Războiului Rece iar atacurile de la 9/11/2001 au demonstrat nevoia unei UE puternice în domeniul politicii externe. Înainte ca UE să aibă o coerență a politicii externe, Europa nu putea realiza întregul său potențial în politica internațională. De aceea, pentru a avea o Uniune credibilă, actor global și responsabil, procesul de dezvoltare a capabilităților europene de apărare trebuie să continue.

Situația din "imediata apropiere" a Europei rămâne o problemă delicată. De o Europă puternică nu beneficiază numai Europa, ci și SUA și Rusia, de asemenea. O UE care poate răspunde la crize din punct de vedere militar și financiar nu numai că ameliorează "poverile" duse de SUA dar intensifică perspectiva pentru posibile politici regionale. PESC este unul din pilonii UE; toate consecințele economice și sociale ale unificării sunt un produs derivat al căutării securității și păcii. De aceea PESC va avea de parcurs un drum lung pentru asigurarea păcii în Europa.

Iata de ce UE este deja considerată o „comunitate de securitate" (așa cum susținea Karl Deutsch acum mai bine de 50 de ani) iar cu ajutorul PESC, UE a făcut pași semnificativi spre statutul de actor strategic cu relevanță globală.

În final, nu putem să nu remarcăm că, în ciuda tuturor acțiunilor de cooperare internațională care au fost dezvoltate în timpul ultimei decade, coeficientul de sprijin al neutralității în toate cele 5 țări este încă destul de înalt. Când însă va fi nevoie să aleagă între neutralitate sau a fi parte la apărarea colectivă, acest lucru ar putea fi un adevărat test care va demostra cât de mult sprijină populația acțiunile în interiorul UE.

Luând în considerare situațiile statelor neutre prezentate în această lucrare, se poate afirma că elementul esențial al statutului de neutralitate rămâne cel de nealiniere, adică neparticipare la alianțe militare. Acest fapt se datorează angajamentelor pe care statele neutre le-au luat pentru sprijinirea scopurilor și rezoluțiilor ONU, inclusiv acțiunile militare.

Austria, Finlanda, Suedia, Irlanda și Elveția sunt unice în Europa dacă ne gândim la provocările cu care ele se confruntă, punând în acord politica de neutralitate cu angajamentul activ european și internațional.

BIBLIOGRAFIE Monografii

Bădescu, Ilie, coord., Geopolitica integrării europene, Editura Universității, București, 2002

Bibere, Octav, UE : între real și virtual, Editura All, București, 1999

Cloșcă, I., Suceavă, I., Dreptul internațional umanitar, Editura Șansa,

București, 1992

Cloșcă, I., Suceavă, I., Dreptul internațional al conflictelor armate : Documente A.R.D.U., Editura Șansa, 1992

Cloșcă, I., Suceavă, I., Dreptul umanitar și noua ordine internațională, Editura Militară, București, 1978

European Union Foreign Security and Defence Policy : basic documents ,

Romanian Institute of International Studies "Nicolae Titulescu", București, 2003 Evans, Graham, Newham, Jeffrey, , Dicționar de relații internaționale, Editura Universal Dalsi, București, 2001

Gyula, Fabian, Drept instituțional comunitar, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2004

Jurg, Martin Gabriel, Fanzen, Jon A., Swiss Foreign Policy : an overview,

Eidgenossiche Technische Hochschule, 2003, disponibil la

http://www.ssn.ethz.ch/forschung/pub/_doc/43foreignpolicy.pd

Hauser, Gunther, "Securitatea militară si conceptul de neutralitate" în

"Securitatea internațională și forțele armate ", Editura Tritonic,București, 2005

Lazowski, Adam, European Union and Switzerland : inevitable partners : a

legal appraisal disponibil la

http://www.appraisalregistration.yourhost.is/nopsa2005

Lumea 2005 : enciclopedie politică și militară (studii strategice și de securitate), Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, București, 2005

Mazilii, Dumitru, Drept internațional public, vol.I, Editura Lumina Lex, București, 2001

Miga-Beșteliu, Raluca, Drept internațional: Introducere în dreptul internațional public, Editura All Beck, București, 2003

Munro, Emily, coord., Challenges to Neutral&Non-aligned countries in Europe and Beyond, Geneva Centre for Security Policy, Geneva, 2005, disponibil la http://www.gcsp.ch

Năstase, Adrian, Europa, quo vadis, Editura R.A.M.O., București, 2003 Popa,Vasile, Dolghin, Nicolae, NATO și UE : determinări și finalități, Centrul de Studii Strategice de Apărare și de Securitate, Editura UNAP, 2004 Purdă, Nicolae, Drept internațional umanitar, Editura Lumina Lex, București,

2004

Rougemont, Denis de, Elveția sau istoria unui popor fericit, Editura Univers, București, 1991

Rousseau, Charles, Droit internationalpublic, Editions Sirey, Paris, 1974 Sava, Ionel Nicu, Studii de securitate, Centrul Român de Studii Regionale,

București, 2005

Studii de securitate, Editura Cavaliotti, București, 2005

Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa, Institutul European din România, București, 2004

Voicu, Marin, Politicile comunitare în Constituția Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, București, 2005

Reviste

Gândirea Militară Românească nr. 2/2005

Romanian Journal of International Affairs nr. 1-2/2002

Studii de Securitate nr. 2(3)/2004

Surse Internet

http://www.appraisalregistration.yourhost.is/nopsa2005

http://www.bmaa.gv.at

http://www.countrystudies.us

http://www.css.ethz.ch

http://www.dci.gov.ie

http://eda.admin.ch

http://www.foreignaffairs.gov.ie

http://www.formin.fi

http://www.gcsp.ch

http://www.infoeuropa.ro

http://www.mie.ro

http://www.rte.ie

http://www.swissworld.org

http://www.sweden.gov.se

http://www.ssn.ethz.ch/forschung/pub/_doc/43foreignpolicy.pd http://www.upi.fiia.fi

BIBLIOGRAFIE Monografii

Bădescu, Ilie, coord., Geopolitica integrării europene, Editura Universității, București, 2002

Bibere, Octav, UE : între real și virtual, Editura All, București, 1999

Cloșcă, I., Suceavă, I., Dreptul internațional umanitar, Editura Șansa,

București, 1992

Cloșcă, I., Suceavă, I., Dreptul internațional al conflictelor armate : Documente A.R.D.U., Editura Șansa, 1992

Cloșcă, I., Suceavă, I., Dreptul umanitar și noua ordine internațională, Editura Militară, București, 1978

European Union Foreign Security and Defence Policy : basic documents ,

Romanian Institute of International Studies "Nicolae Titulescu", București, 2003 Evans, Graham, Newham, Jeffrey, , Dicționar de relații internaționale, Editura Universal Dalsi, București, 2001

Gyula, Fabian, Drept instituțional comunitar, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2004

Jurg, Martin Gabriel, Fanzen, Jon A., Swiss Foreign Policy : an overview,

Eidgenossiche Technische Hochschule, 2003, disponibil la

http://www.ssn.ethz.ch/forschung/pub/_doc/43foreignpolicy.pd

Hauser, Gunther, "Securitatea militară si conceptul de neutralitate" în

"Securitatea internațională și forțele armate ", Editura Tritonic,București, 2005

Lazowski, Adam, European Union and Switzerland : inevitable partners : a

legal appraisal disponibil la

http://www.appraisalregistration.yourhost.is/nopsa2005

Lumea 2005 : enciclopedie politică și militară (studii strategice și de securitate), Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, București, 2005

Mazilii, Dumitru, Drept internațional public, vol.I, Editura Lumina Lex, București, 2001

Miga-Beșteliu, Raluca, Drept internațional: Introducere în dreptul internațional public, Editura All Beck, București, 2003

Munro, Emily, coord., Challenges to Neutral&Non-aligned countries in Europe and Beyond, Geneva Centre for Security Policy, Geneva, 2005, disponibil la http://www.gcsp.ch

Năstase, Adrian, Europa, quo vadis, Editura R.A.M.O., București, 2003 Popa,Vasile, Dolghin, Nicolae, NATO și UE : determinări și finalități, Centrul de Studii Strategice de Apărare și de Securitate, Editura UNAP, 2004 Purdă, Nicolae, Drept internațional umanitar, Editura Lumina Lex, București,

2004

Rougemont, Denis de, Elveția sau istoria unui popor fericit, Editura Univers, București, 1991

Rousseau, Charles, Droit internationalpublic, Editions Sirey, Paris, 1974 Sava, Ionel Nicu, Studii de securitate, Centrul Român de Studii Regionale,

București, 2005

Studii de securitate, Editura Cavaliotti, București, 2005

Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa, Institutul European din România, București, 2004

Voicu, Marin, Politicile comunitare în Constituția Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, București, 2005

Reviste

Gândirea Militară Românească nr. 2/2005

Romanian Journal of International Affairs nr. 1-2/2002

Studii de Securitate nr. 2(3)/2004

Surse Internet

http://www.appraisalregistration.yourhost.is/nopsa2005

http://www.bmaa.gv.at

http://www.countrystudies.us

http://www.css.ethz.ch

http://www.dci.gov.ie

http://eda.admin.ch

http://www.foreignaffairs.gov.ie

http://www.formin.fi

http://www.gcsp.ch

http://www.infoeuropa.ro

http://www.mie.ro

http://www.rte.ie

http://www.swissworld.org

http://www.sweden.gov.se

http://www.ssn.ethz.ch/forschung/pub/_doc/43foreignpolicy.pd http://www.upi.fiia.fi