Turcia Si Demersul Aderarii la Uniunea Europeana
Turcia și demersul aderării la Uniunea Europeană
Cuprins
Introducere metodologică
I. Istoricul relațiilor dintre Turcia și Uniunea Europeană
I.1. Primele contacte dintre Turcia și Comunitatea Europeană
I.2. Începutul negocierilor de aderare. Progrese și eșecuri: 2005-2014
II. Aderarea Turciei la Uniunea Europeană. Argumente pro și contraargumente.
II.1. Turcia și securitatea europeană
II.1.1 Istoric
II.1.2 Aspecte pro și contra din perspectiva securității
II.1.3 Conflictul dintre Turcia și Grecia și problema cipriotă
II.1.4 Impactul crizei siriene asupra Turciei
II.1.5 Rolul Turciei în contextul crizei din Ucraina
II.1.6 Concluzii
II.2. Economia Turciei
II.2.1 Istoric din punct de vedere economic
II.2.2 Legături economice Turcia – UE: Uniunea Vamală
II.2.3 Avantaje și dezavantaje
II.2.4 Perspectiva economică în primii ani după începerea negocierilor
II.2.5 Susținerea britanică – relații economice Marea Britanie-Turcia
II.2.6 Turcia și politica energetică europeană
II.2.7 Viziunea 2023
II.2.8 Economia Turciei – aspecte actuale
II.2.9 Concluzii
III Obstacole de (ne)trecut
III.1. Problema recunoașterii genocidului armean
III.1.1 Istoric
III.1.2 Problema compensațiilor în cazul recunoașterii genocidului armean
III.1.3 Presiunea internațională pentru recunoașterea genocidului armean
III.1. 4 Centenarul genocidului armean – reacții
III.1.5 Concluzie
III.2. Impactul instituțional al aderării Turciei la Uniunea Europeană
III.2.1 Percepția germană și cea franceză. Contraargumente din interiorul Parlamentului European
III.2.3 Concluzie
III.3. Problema drepturilor omului
III.3.1 Pași mărunți în chestiunea respectării drepturilor omului
III.3.2 Derapaje antidemocratice recente – democrație de fațadă
III.3.3 Concluzie
Considerente finale
Bibliografie
INTRODUCERE METODOLOGICĂ
Argument
Experiența secolului XX, mai ales lecția oferită de cel de-al Doilea Război Mondial, a determinat statele europene, care până nu demult luptaseră una împotriva celeilalte, să se așeze la masa tratativelor și să încerce să construiască împreună un viitor comun, după o viziune prin care se tindea către pace și prosperitate. Acestea se temeau ca lecția trecutului să nu se repete, aducând încă o dată Europa în pragul ruinei, așa cum se întâmplase după cele două conflagrații mondiale. Succesul istoric al încercării lor de colaborare se evidențiază prin numărul actual de state care fac parte din Uniunea Europeană, prin numărul statelor care aspiră la un loc în marea familie europeană, prin standardele de viață ale populației de peste 500 de milioane de locuitori. Secolul XXI a pus Europa și mai ales Uniunea Europeană în fața unor noi provocări legate de rolul acesteia, de obiectivele sale, de ceea ce urmărește a deveni în viitor, și în special provocări legate de sensul proiectului european. Actualmente, scena politicii internaționale este una multipolară, și se așteaptă ca Uniunea Europeană să își întărească poziția în cadrul acesteia, să joace un rol mai important. Deși evoluția politicii internaționale este o certitudine, lupta pentru influență și mai ales pentru resurse a rămas o constantă a acesteia, ba chiar s-a accentuat. Una dintre viziunile Uniunii este aceea că prin extindere, își poate întări rolul pe plan internațional. Conform articolului 49 din Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană, orice stat european care respectă valorile demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și drepturile omului și care se angajează să le promoveze, poate solicita să devină membru al Uniunii. Printre cele mai importante provocări recente, amintim politica de expansiune dusă de Rusia, manifestată prin anexarea peninsulei Crimeea în luna martie a anului 2014 și prin politica pro-secesionistă pe care o duce în cazul Ucrainei, precum și situația din Orientul Mijlociu, considerat actualmente cel mai fierbinte punct al planetei, de care Europa nu se poate păstra la distanță, dat fiind faptul că globalizarea a făcut ca granițele să se întrepătrundă. Acestea sunt doar două dintre chestiunile care cer ca Uniunea Europeană să devină mai puternică, să aibă un rol mai mare pe plan internațional, să se implice mai mult și să își asume mai multe responsabilități. Evenimente precum criza din Grecia au relevat faptul că proiectul european este încă în construcție, este unul predispus la vulnerabilități. Întrebarea pe care ne-o punem este dacă extinderea este cheia pentru o Uniune mai puternică sau, din contră, procesul de extindere este în dezvantajul Uniunii Europene, ducând la disoluția acesteia.
Alegerea acestei teme de cercetare, intitulată ,,Turcia și demersul aderării la Uniunea Europeană – perspectiva europeană” se datorează mai multor motive, dintre care principalele se leagă de importanța și actualitatea procesului de extindere europeană și a tot ceea ce implică acesta, precum și a emergenței din ultima decadă a unei Turcii puternice, cu rezultate economice impresionante, care încearcă să obțină rolul de lider regional, dar și recunoaștere pe plan internațional. Procesul de extindere al Uniunii Europene este unul de succes, am putea spune, Uniunea ajungând de la șase la 28 de membri, întinzându-se astăzi de la Oceanul Atlantic până la Marea Neagră și având o populație de peste 500 de milioane de locuitori. Procesul de extindere este unul deosebit de important în contextul actual, deoarece ajută la promovarea și consolidarea păcii, a valorilor europene, făcând din Europa un loc mai sigur și mai stabil. Extinderea aduce numeroase avantaje atât statelor membre, cât și statelor în curs de aderare, fiind în interesul tuturor. Este convingerea Uniunii că extinderea generează creștere, nu doar creștere din punct de vedere economic, ci o evoluție per ansamblu a statelor care stabilesc legături cu UE în vederea aderării. Acest lucru se observă foarte clar în cazul Turciei, în care obiectivul de a adera la Uniunea Europeană a constituit un motor pentru procesul de democratizare a țării, un impuls puternic pentru ca aceasta să fie pusă pe calea unor reforme radicale, care să o transforme într-o țară democratică, apropiată de valorile și normele europene. UE se implică în întreg procesul prin care trece o țară de la statutul de candidat la cel de membru, oferindu-i sprijin prin intermediul unei strategii de preaderare. Ce urmărește Uniunea cu atenție este ca normele pe care aceasta le propagă să nu fie doar adoptate, ci să fie și aplicate, acest lucru necesitând, în cele mai multe cazuri, reforme radicale. În urma procesului de reformă la care s-a angajat Turcia ca stat candidat la aderare, aceasta a căpătat o imagine cu totul nouă, mulți considerând, la ora actuală, că aceasta reprezintă un model demn de urmat pentru țările islamice, datorită reușitei sale în plan economic, diplomatic, datorită rolului pe care și-l asumă pe plan regional în rezolvarea unor probleme de mare importanță.
Turcia este, așadar, o țară care, în ultimele decade, a trecut prin foarte multe schimbări, tinzând spre democratizare, spre un loc fruntaș între democrațiile Europei și nu numai, ajungând să se impună drept un actor regional important. Mare parte dintre aceste schimbări s-au datorat și au fost puse în practică de către Partidul Justiției și al Dezvoltării (Adalet ve Kalkınma Partisi), un partid care, înființat în 2001, a obținut rapid rezultate, venind la putere în 2002 și menținându-și poziția în conducerea țării până astăzi. Un termen care descrie foarte bine Turcia la ora actuală este ,,controversat”, întrucât nu doar o dată măsurile luate de conducerea țării sau diversele acțiuni și declarații ale liderilor politici au ajuns în atenția comunității internaționale, stârnind reacții, fie ele pozitive sau negative. De asemenea, realizările Turciei din ultimii ani, în ceea ce privește economia sau măsurile luate în vederea democratizării, au făcut ca ea să fie considerată, cel puțin de către unii membri ai comunității internaționale, drept un model pentru țările islamice.
Importanța regională : consider că această chestiune a aderarii Turciei la Uniunea Europeană are cel mai mare impact și contează cel mai mult din punct de vedere regional. În ultimele decade, Turcia a încercat și chiar a reușit să se impună drept un actor regional cu un cuvânt important de spus. Este plasată într-o regiune de mare importanță strategică, aproape de Europa, Asia Centrală, Orientul Mijlociu, Caucaz și Africa de Nord. Pentru UE, Turcia contează din mai multe puncte de vedere, dar unul esențial este legat de faptul că Turcia reprezintă un coridor vital pentru exportul de hidrocarburi din Asia Centrală și din bazinul Mării Caspice spre Europa. Din punct de vedere economic, demn de mentionat este faptul că economia a progresat impresionant si ca Turcia nu a avut nevoie de ajutorul FMI pentru a se reface dupa criza economico-financiara globala, avand un sistem financiar stabil si solid. Influenta ei ascendenta s-a manifestat si pe plan politic, prin promovarea unei politici externe deschise spre cooperarea multilaterala cu statele din regiune.
Importanța pe plan global : din anumite puncte de vedere, importanța Turciei se reflectă sau s-ar putea reflecta și pe plan global, nu doar regional. Aceasta importanță s-ar putea traduce prin faptul că Turcia este a doua forță militară din NATO (alianță din care face parte din anul 1952), după Statele Unite ale Americii. De asemenea, tot la acest capitol, al importanței pe plan mondial, ar trebui numită și relatia cu actori de prim rang, precum este SUA și precum Federația Rusă, dar și implicarea într-unul dintre cele mai importante conflicte ale momentului, cel din Siria, sau implicarea, ca mediator si actor cu rol cheie in chestiuni precum este dosarul iranian și relația dintre Iran si SUA, ea dovedindu-se, astfel, indispensabilă în procesul de pace din Orientul Mijlociu.
Importanță de ordin personal : alegerea acestei teme este și reflecția interesului academic față de subiect : ca student la [anonimizat] și Studii Europene, consider că este o temă demnă de a fi studiată, analizată și dezbătută, fiind o temă actuală, al cărei deznodământ va avea mari implicații asupra Uniunii Europene. Pe lângă acestea, menționez și un interes personal față de această țară, față de cultura și limba turcă.
Stadiul cercetării
Subiectul pe care l-am abordat a generat o bibliografie imensă, atrăgând atenția multor analiști politici și autori din Europa și nu numai, fiind studiat încă de la începutul procesului de aderare al Turciei la UE, stârnind numeroase controverse cu privire la rezultatul final al demersurilor sale. Bibliografia pe care am consultat-o, alcătuită din surse primare, precum rapoartele de progres întocmite în fiecare an de Comisia Europeană, dar și foarte multe surse secundare și surse web, care prezentau opinii pro și contra aderării, m-a ajutat să înțeleg dimensiunile procesului de aderare al Turciei, dar și procesul de extindere al Uniunii per ansamblu, mi-a folosit drept suport în creionarea unei concluzii cu privire la răspunsul final pe care îl va primi Turcia la cererea sa de aderare. Așa cum am menționat, există foarte mulți autori al căror interes a fost atras de subiectul aderării Turciei la UE, fiecare exprimându-și punctul de vedere asupra impactului unei eventuale aderări, sau vorbind despre avantajele și dezavantajele acestei aderări, unii pronunțându-se împotriva aderării, alții fiind de părere că locul Turciei este în UE.
Analiza surselor primare (din această categorie făcând parte rapoartele, rezoluțiile și documentele emise de instituții ale Uniunii cu privire la aderarea Turciei, precum și grafice care reflectă poziția economică a Turciei, declarații oficiale) este relevantă pentru a vedea poziția Uniunii Europene față de candidatura Turciei, poziția statelor membre cu cea mai mare influență în cadrul Uniunii, dar și a opiniei publiceă, al cărei deznodământ va avea mari implicații asupra Uniunii Europene. Pe lângă acestea, menționez și un interes personal față de această țară, față de cultura și limba turcă.
Stadiul cercetării
Subiectul pe care l-am abordat a generat o bibliografie imensă, atrăgând atenția multor analiști politici și autori din Europa și nu numai, fiind studiat încă de la începutul procesului de aderare al Turciei la UE, stârnind numeroase controverse cu privire la rezultatul final al demersurilor sale. Bibliografia pe care am consultat-o, alcătuită din surse primare, precum rapoartele de progres întocmite în fiecare an de Comisia Europeană, dar și foarte multe surse secundare și surse web, care prezentau opinii pro și contra aderării, m-a ajutat să înțeleg dimensiunile procesului de aderare al Turciei, dar și procesul de extindere al Uniunii per ansamblu, mi-a folosit drept suport în creionarea unei concluzii cu privire la răspunsul final pe care îl va primi Turcia la cererea sa de aderare. Așa cum am menționat, există foarte mulți autori al căror interes a fost atras de subiectul aderării Turciei la UE, fiecare exprimându-și punctul de vedere asupra impactului unei eventuale aderări, sau vorbind despre avantajele și dezavantajele acestei aderări, unii pronunțându-se împotriva aderării, alții fiind de părere că locul Turciei este în UE.
Analiza surselor primare (din această categorie făcând parte rapoartele, rezoluțiile și documentele emise de instituții ale Uniunii cu privire la aderarea Turciei, precum și grafice care reflectă poziția economică a Turciei, declarații oficiale) este relevantă pentru a vedea poziția Uniunii Europene față de candidatura Turciei, poziția statelor membre cu cea mai mare influență în cadrul Uniunii, dar și a opiniei publice europene. Cele mai importante și mai relevante surse primare sunt rapoartele de progres realizate de Comisia Europeană în fiecare an, care menționează atât progresele, cât și pașii înapoi pe care i-a făcut Turcia de la an la an. De asemenea, relevante sunt și rezoluțiile Parlamentului European, care reflectă poziția acestuia față de candidatura Turciei. Declarațiile oficiale pe care le-am consultat ilustrează poziția unor state europene cu privire la aderarea Turciei, fie pro (Marea Britanie), fie contra (Germania, Franța).
Sursele secundare pe care le-am consultat reflectă poziția autorilor respectivi față de candidatura Turciei, oferă numeroase exemple de argumente pro și contraargumente pentru o eventuală aderare, precum și diferite scenarii cu privire la impactul aderării asupra Uniunii Europene. Astfel, una dintre cele mai utile lucrări este cea a profesorului de Relații Internaționale, Constantine Arvanitopoulos, care predă în cadrul Universității Panteion, din Atena : ,,Turkey`s Accession to the European Union, An unusual candidacy”. Lucrarea prezintă o abordare multidimensională a subiectului aderării Turciei, ilustrând foarte bine complexitatea acestui proces. Cartea nu urmărește să dea un răspuns clar și definitiv la întrebarea referitoare la aderarea Turciei, ci să examineze mai multe perspective ce țin de aderare. Una dintre cele mai importante idei aduse în discuție în lucrare este cea a alternativei la aderarea ca stat cu drepturi depline, și anume parteneriatul privilegiat. Foarte utilă am considerat a fi și lucrarea lui Natalie Martin, Security and the Turkey – EU Accession Process: Norms, Reforms and the Cyprus issue, care prezintă etapele procesului de aderare și implicațiile acestuia asupra securității, una dintre cele mai importante arii ce vor fi impactate de o eventuală aderare. Tot la capitolul referitor la implicațiile aderării asupra securității Uniunii, mi-a fost de ajutor lucrarea lui Armagan Gozkaman, Turkey and the Common Security and Defense Policy: Can a Privileged Status Ever Be Possible again?, în vederea obținerii unei imagini a rolului pe care Turcia l-a avut pentru securitatea europeană după sfârșitul Războiului Rece. Demne de menționat sunt și lucrările lui Meltem Müftüler-Baç, ”Turkey’s Accession to the European Union: Institutional and security challenges” și ”Turkey’s Role in the EU’s Security and Foreign Policies”. Aceste lucrări sunt relevante și credibile, având în vedere faptul că autoarea are o întreagă colecție de studii și cercetări dedicate subiectului aderării Turciei. În vederea prezentării anumitor aspecte recente relevante pentru poziția actuală a Turciei, pentru a ilustra rolul pe care îl are pe plan regional, implicarea în anumite probleme ce afectează și Uniunea Europeană (precum este criza din Siria sau cea din Ucraina), dar și atitudinea Uniunii față de evenimente recente din Turcia, am utilizat o serie de articole de presă, disponibile online pe site-urile publicațiilor, precum Foreign Affairs, Al Jazeera, The Guardian etc.
Structura lucrării
Consider că prezenta lucrare este o expunere originală și bine structurată a temei alese. Studiul este structurat în trei capitole, împărțite la rândul lor în subcapitole, la care se adaugă considerentele finale ale cercetării. În cadrul primului capitol, numit ,,Istoricul relațiilor dintre Turcia și Uniunea Europeană”, am făcut o trecere în revistă a principalelor momente ale relațiilor bilaterale dintre Turcia și Uniunea Europeană, încă de la primele contacte dintre cele două părți. Capitolul mai include progresele pe care Turcia le-a făcut în fiecare an, în ceea ce privește atingerea criteriilor impuse de UE pentru a adera, precum și greutățile cu care s-a confruntat în cei aproape 10 ani de când au început negocierile de aderare. Cel de-al doilea capitol, intitulat ,,Aderarea Turciei la Uniunea Europeană. Argumente pro și contraargumente”, abordează două dintre domeniile care prezintă cele mai mari și mai importante avantaje în cazul aderării, două mari plusuri pentru care Europa dorește și trebuie să țină Turcia aproape. Astfel, primul dintre acestea este aspectul referitor la securitate, la punctele pozitive pe care le prezintă Turcia din acest punct de vedere. Un al doilea subcapitol al capitolului II abordează aaspecte ale economiei Turciei, prezentând marile plusuri ale acesteia, beneficiile pe care le-ar aduce Uniunii, relațiile economice dintre Turcia și UE. Ca orice alt lucru, nici aceste două perspective nu sunt lipsite de puncte contra, pe care am încercat să le prezint, pentru a ilustra o imagine completă a implicațiilor aderării din aceste puncte de vedere. Dacă în capitolul II am abordat două chestiuni considerate a fi principalele plusuri ale aderării Turciei la UE, capitolul III, denumit sugestiv ,,Obstacole de netrecut”, prezintă două dintre aspectele pe care le consider a fi două dintre cele mai mari obstacole în calea aderării Turciei, anume chestiunea recunoașterii genocidului armean și impactul instituțional. Prima problemă pare a fi un obstacol de netrecut, din cauza faptului că Turcia nu pare a fi dispusă să recunoască genocidul armean, în ciuda presiunilor la care este supusă din partea comunității internaționale. Al doilea subcapitol tratează problema impactului instituțional al aderării. Acest aspect este unul dintre cele mai dificile, având în vedere faptul că Turcia ar urma să aibă o mare influență în cadrul instituțiilor europene, fiind în puterea ei să dicteze sensul unor decizii, să dirijeze politici în direcțiile dorite de ea. Deși există și puncte de vedere care afirmă contrarul, și anume că Turcia nu va avea destulă putere de una singură pentru a face aceste lucruri și va fi nevoită să se alăture unor coaliții deja existente, se pare că state precum Franța sau Germania, ele fiind primele care ar avea de suferit, nu vor să își asume riscul de a vedea exact cum vor sta lucrurile, și aduc constant în discuție dezavantajele aderării Turciei la Uniunea Europeană. În concluziile acestei cercetări, am încercat să reiau principalele idei rezultate în urma studiului și mi-am prezentat opinia cu privire la anumite aspecte ale procesului de aderare și asupra rezultatului final al acestui proces, care durează de aproape 10 ani.
Metodele folosite
Cercetarea de față este rezultatul unui studiu asupra unor surse primare și secundare, selectate dintr-o bibliografie foarte vastă. Pentru întocmirea cât mai corectă a acestei lucrări, am utilizat câteva metode care să mă ajute să definitivez această lucrare, îmi formez propria opinie cu privire la subiect și să o pot ilustra într-o formă potrivită. Astfel, printre cele mai importante metode pe care le-am folosit în vederea realizării acestei lucrări se numără narațiunea propriu-zisă a unor evenimente, precum și analiza comparativă, dar și cea critică. Narațiunea a fost utilizată în capitolul dedicat istoricului relațiilor dintre Turcia și Uniunea Europeană, în care am prezentat principalele schimbări, progrese și eșecuri din cei aproape 10 ani care au trecut de la staartul procesului de aderare. Am preluat date precise din anumite documente oficiale, rapoarte, grafice, pentru a susține anumite poziții și afirmații, am consultat surse primare, dar și secundare, site-uri de specialitate, extrăgând idei și opinii ale autorilor, analizându-le și exprimându-mi propria opinie cu privire la aspectul respectiv. Cea mai utilizată a fost metoda comparativă, deoarece am consultat mai multe cărți și studii de specialitate, dar și poziții oficiale, comparând opiniile autorilor și respectivele poziții. De asemenea, multe informații au fost sintetizate, cu scopul de a oferi exact esențialul anumitor chestiuni.
Cu ajutorul surselor de diferite tipuri care mi-au stat la dispoziție și al metodelor utilizate, consider că am conceput o lucrare care îmi poartă amprenta, căreia am reușit să îi confer o notă de originalitate, prin concluziile pe care le-am ilustrat la sfârșitul fiecărui subcapitol și al considerentelor finale.
Întrebări fundamentale :
Care este rolul actual al Turciei pe scena europeană și cum ar putea evolua acesta?
Care sunt caracteristicile politicii turce în contextul demersurilor sale pentru aderarea la Uniunea Europeană ?
Are nevoie Europa de Turcia?
Din perspectiva securității, aduce Turcia mai multe avantaje sau dezavantaje Uniunii?
Va continua economia Turciei să rămână la fel de puternică ?
Avantajele Turciei sunt mai puternice decât obstacolele care îi stau în cale?
Va reuși, oare, Turcia, să își atingă obiectivul de a deveni membru al Uniunii Europene până în 2023, așa cum și-a propus actuala guvernare?
În cazul unui răspuns nefavorabil, va accepta Turcia acel parteneriat privilegiat care i se propune ca alternativă la aderare?
Obiective
În cadrul acestui studiu, am ales să abordez câteva dintre aspectele care mi s-au părut cele mai relevante din punctul de vedere al dezideratului Turciei de a adera la Uniunea Europeană, și anume problema securității, a economiei Turciei și a evoluției acesteia, problema genocidului armean, a impactului instituțional al unei eventuale aderări și problema drepturilor omului. Scopul cercetării este de a clarifica ce anume aduce o eventuală aderare a Turciei pentru UE, care este contribuția sa din acele puncte de vedere și dacă această contribuție are mai multe efecte pozitive sau negative. Obiectivul general este acela de a analiza opinii și poziții cât mai relevante cu privire la aspectele alese, de a parcurge mai multe cărți, studii și articole de specialitate, pentru formularea unui răspuns cât mai apropiat de realitate la întrebarea referitoare la cum se vor încheia negocierile de aderare a Turciei la Uniunea Europeană. De asemenea, analizarea mai multor tipuri de surse va permite emiterea unor ipoteze, idei și proiectarea unor scenarii cu privire la rolul Turciei în viitorul Europei, fie că demersurile sale vor fi încununate cu succesul obținerii statutului de membru cu drepturi depline al Uniunii, fie că aceasta se va integra în doar o parte a domeniilor Uniunii, fie că eurosceptismul va crește, iar Turcia se va îndepărta de Europa și de direcția pe care a urmărit-o încă de la formarea Republicii lui Ataturk.
Capitolul I: Istoricul relațiilor dintre Turcia și Uniunea Europeană
I.1 PRIMELE CONTACTE DINTRE TURCIA ȘI COMUNITATEA EUROPEANĂ
Primul pas în relația dintre Turcia și precursoarea Uniunii Europene, Comunitatea Economică Europeană, a fost stabilit în iulie 1959. Astfel, Turcia a aplicat pentru statutul de membru asociat la scurt timp după crearea C.E.E. în 1958. C.E.E. a răspuns prin sugerarea unei asocieri, ca măsură interimară care să ducă la accesul deplin. Aceasta a dus la negocieri ce au avut drept rezultat Acordul de la Ankara, semnat pe 12 septembrie 1963 și intrat în vigoare pe 1 decembrie 1964. Baza acestui acord a fost stabilirea unei Uniuni Vamale în trei etape. Acordului de Asociere i s-a adăugat un Protocol Adițional, semnat pe 23 noiembrie 1970 și intrat în vigoare pe 1 ianuarie 1973, protocol ce stabilea un parcurs de măsuri tehnice care să fie luate pentru a atinge obiectivul Uniunii Vamale într-un interval de timp de 22 de ani. Așadar, „Acordul de la Ankara” între C.E. și Turcia (1963), precum și Protocolul său adițional (1970) au fixat obiectivele fundamentale ale asocierii, ca și dezvoltarea continuă și echilibrată a relațiilor comerciale și economice și punerea în aplicare a unei uniuni vamale în trei faze. Pe 14 aprilie 1987, Turcia și-a prezentat candidatura pentru calitatea de membru deplin al Comunității Europene. Comisia a reacționat cu privire la această candidatură pe 18 decembrie 1989, afirmând că nu ar fi util să înceapă negocieri de aderare cu Turcia imediat, în baza unor motive economice și politice. Comisia a notat, de asemenea, efectele negative ale disputei dintre Grecia și Turcia și ale situației din Cipru. Pe 5 februarie 1990, Consiliul a luat notă de conținutul general al opiniei Comisiei și i-a cerut să facă propuneri detaliate prin care să dezvolte ideile exprimate în acea opinie, în vederea întăririi relațiilor între Turcia și Uniunea Europeană.
Pe 6 martie 1995, Consiliul de Asociere Turcia – C.E.E. a decis să treacă la etapa finală a Uniunii Vamale și să continue cooperarea financiară. Pe 13 decembrie 1995, Parlamentul și-a exprimat acordul cu privire la Uniunea Vamală. Decizia cu privire la faza finală a Uniunii Vamale a intrat în vigoare pe 31 decembrie 1995 și a stabilit înființarea unui corp de consultare, Comisia Comună a Uniunii Vamale. Așadar, la 31 decembrie 1995, a treia fază a uniunii vamale este realizată, prin intermediul Deciziei 1/95 a Consiliului. Aceasta a constituit, la momentul respectiv, un impuls important pentru Turcia în armonizarea legislației sale cu cea comunitară în materie. Într-adevăr, prin asigurarea bunei funcționări a uniunii vamale, Turcia preia, înaintea intrării sale în vigoare, o bună parte a acquis-ului comunitar, în special în domeniile: vamal, al politicii comerciale, al concurenței și al protecției proprietății intelectuale, industriale și comerciale. Pe 15 iulie 1996, Consiliul Afaceri Generale a adoptat Ordonanța cu privire la programul MEDA (Parteneriatul Euro-Atlantic), principalul instrument financiar pentru implementarea Parteneriatului Euro-Mediteranean, pentru 12 țări mediteraneene, inclusiv Turcia. Și Consiliul European de la Madrid, din 15-16 decembrie 1995, își lasa amprenta asupra parcursului european al Turciei, stabilind, în ceea ce privește capacitatea administrativă și juridică de a aplica acquis-ul comunitar, care sunt condițiile necesare pentru o integrare progresivă și armonioasă a țărilor candidate. La întâlnirea Consiliului de Asociere C.E. – Turcia din 29 aprilie 1997, U.E. a reafirmat eligibilitatea Turciei pentru a deveni membru deplin, susținând, de asemenea, că cererea ei de aderare va fi judecată după aceleași criterii ca și ale celorlalte țări candidate. Comisia Europeană a făcut un pas important prin adoptarea Agendei 2000 (15 iulie 1997), un document strategic care creiona un proiect pentru Europa anului 2000 și care întărea poziția Uniunii cu privire la Turcia, prin susținerea ideii că UE va continua să sprijine eforturile Turciei de a-și rezolva problemele și de a crea legături mai strânse cu UE. Prin intermediul unui comunicat, se propuneau măsuri pentru consolidarea Uniunii Vamale și extinderea ei la noi domenii (servicii, agricultură), precum și cooperarea în sectoare precum energia, mediul înconjurător, telecomunicațiile, dintre care unele se află sub pilonul II și III al U.E. Comisia propunea și oferirea de ajutor Turciei în îmbunătățirea situației Drepturilor Omului. Comisia pregătise un program ce presupunea colaborarea cu autoritățile turce și cu O.N.G.-urile, pentru a crește respectul față de Drepturile Omului și față de statul de drept, dar în martie 2005 Turcia încă nu dăduse curs acestei propuneri. A urmat Consiliul European de la Luxemburg din decembrie 1997, care a confirmat la nivelul cel mai înalt eligibilitatea Turciei pentru accederea la U.E. ca membru deplin. Șefii de stat și de Guvern au decis să aducă o strategie care să pregătească Turcia pentru aderare, aducând-o mai aproape de U.E. în fiecare domeniu. Ca urmare a invitației Consiliului European de la Luxemburg, Comisia a adoptat, la 4 martie 1998, propunerile operaționale inițiale ale ,,Strategiei Europene pentru Turcia’’. Drept principale elemente ale strategiei de preaderare figurează armonizarea legislației interne și transpunerea acquis-ului comunitar. Comunicarea mai propune, pe lângă extinderea uniunii vamale în sectoarele serviciilor și al agriculturii, și consolidarea cooperării C.E. – Turcia și armonizarea reglementărilor interne din diverse domenii. Consiliul European de la Cardiff din 15-16 iunie 1998 a estimat că această Comunicare oferea, în ansamblul său, „o bază solidă pentru dezvoltarea și evaluarea relațiilor dintre UE și Turcia”. La rândul ei, Turcia face propriile sugestii relative la propunerile Comisiei într-un document din 17 iulie 1998, intitulat „Strategia de dezvoltare a relațiilor între Turcia și UE – Propunerea Turciei”. Acest document este pe aceeași linie generală și în concordanță cu textul Comisiei. Tot la Cardiff se afirmă necesitatea unui sprijin financiar pentru transpunerea Strategiei europene și se ia act de „intenția Comisiei de a reflecta asupra mijloacelor de punere în aplicare a măsurilor prevăzute și de a prezenta propuneri pertinente în acest sens”. În acest scop, la 21 octombrie 1998, Comisia propune două proiecte de reglementare vizând finanțarea Strategiei europene printr-un sprijin financiar de 50 milioane euro pe an. A urmat Consiliul European de la Helsinki (10-11 decembrie 1999), care a luat notă de dezvoltările pozitive din Turcia. Aici, la Helsinki, s-a hotărât că Turcia, ca orice altă țară-candidat, va beneficia de o strategie pre-aderare, care să o stimuleze și să o ajute în procesul de reformă. Parteneriatul pentru Aderare (Accession Partnership) a fost adoptat formal de către Consiliul European la 8 martie 2001 ca un traseu al priorităților ce trebuie atinse de Turcia în vederea îndeplinirii tuturor criteriilor pentru aderarea la U.E. Scopul era acela de a identifica ariile prioritare, unde mai era necesar să se lucreze, în raportul Comisiei din 2000. De asemenea, erau stabilite mijloacele financiare pentru a ajuta Turcia, precum și condițiile atașate asistenței financiare. Pe baza Parteneriatului pentru Aderare, Guvernul turc a adoptat Programul Național pentru Adoptarea Acquis-ului (NPAA), la 19 martie 2001, program ce conține o agendă de reforme politice și economice. Consiliul European de la Gothenburg, din iunie 2001, numea Programul Național de Adoptare a Acquis-ului drept baza strategiei pre-aderare. Consiliul a decis, pe 5 iunie 2001, să autorizeze Comisia să negocieze cu Turcia un acord-cadru (framework agreement) pentru a simplifica procedurile legale care să permită participarea Turciei în cadrul programelor comunitare individuale. Ulterior, au fost incluse negocieri pentru participarea Turciei cadrul Agenției Europene pentru Mediu și a Rețelei Europene de Informare și Observare (EIONET). În decembrie 2001, Consiliul a adoptat o ordonanță asupra asistenței financiare pre-aderare. Ca și în cazul celorlalte țări candidate, asistența financiară urma să se concentreze asupra priorităților identificate în cadrul Parteneriatului pentru Aderare. În cele din urmă, Consiliul European din decembrie 2002 de la Copenhaga a decis să deschidă negocierile de aderare cu Turcia, dacă Consiliul European din decembrie 2004, pe baza raportului și a recomandării Comisiei, va stabili că Turcia a îndeplinit criteriul politic de la Copenhaga. Astfel, se dovedea că anul 2004 va fi unul crucial pentru Turcia, din perspectiva aderării.
2004: Pentru că Turcia să poată începe negocierile de aderare, trebuia să pună în aplicare șase chestiuni de legislație în materie de drepturi ale omului și funcționarea justiției, precum și să semneze Protocolul de adaptare, extinzând Acordul de Asociere cu U.E. la noile state membre, inclusiv Republica Ciprului. La 17 decembrie 2004, Consiliul European de la Bruxelles a hotărât să deschidă negocieri de aderare cu Turcia, catalogând drept ,,decisiv” progresul făcut de Turcia, în ceea ce privește procesul de reformă, și a declarat că aceasta a îndeplinit ,,suficient” criteriul de la Copenhaga, astfel încât pot fi deschise negocierile de aderare. Tot atunci, Consiliul a adresat Comisiei invitația de a prezenta o propunere cu privire la cadrul pentru negocierile cu Turcia, preconizându-se ca acestea vor începe pe 3 octombrie 2005.
I.2 ÎNCEPUTUL NEGOCIERILOR DE ADERARE. PROGRESE ȘI EȘECURI ÎN NEGOCIERILE DE ADERARE: 2005-2014
2005: Data de 3 octombrie 2005 a marcat începutul unei noi etape în relațiile dintre Turcia și Uniunea Europeană, la această dată fiind deschise negocierile de aderare cu țara care, așa cum se va dovedi, va deveni cel mai dificil candidat care bate la porțile Uniunii. La acel moment, UE a subliniat faptul că negocierile vor avansa în funcție de progresele Turciei în vederea aderării, progrese ce vor fi îndeaproape monitorizate de Comisia Europeană, care va informa Consiliul cu privire la acestea. În plus față de negocierile de aderare, există doi piloni, meniți să ofere asistență în perioada de pre-aderare: consolidarea și sprijinirea procesului de reformă și întărirea dialogului politic și cultural. Subiectele principale de discuție au fost reformele politice din Turcia, chestiunea drepturilor omului, problema Ciprului și rezolvarea pașnică a diferendelor, precum și alte subiecte de politică internațională. În iunie 2005, Comisia a adoptat un raport cu privire la dialogul cu societatea civilă dintre U.E. și țările cadidate la aderare, cu scopul de a promova dialogul dintre societatea civilă, în sens larg, din U.E. și Turcia, pentru a rezolva anumite neînțelegeri legate de procesul de lărgire a U.E. Obiectivul pe termen lung al acestui dialog este pregătirea societății civile din țările membre U.E. și țările candidate pentru viitoare aderări și extinderea U.E. Dialogul se va concentra asupra Turciei, deoarece există multe neînțelegeri și idei preconcepute cu privire la aceasta. Consiliul European din decembrie 2004 a catalogat drept binevenită declarația Turciei de a semna protocolul cu privire la adaptarea Acordului de la Ankara, luând în considerare aderarea a 10 state noi: ,,Guvernul turc confirma că este pregătit să semneze Protocolul de adaptare a Acordului de la Ankara, având întâietate în ceea ce privește începutul efectiv al negocierilor de aderare (…)”. Protocolul a fost semnat pe 29 iulie 2005. Autoritățile turce au atașat o declarație cu privire la relațiile cu Ciprul, în care se afirmă faptul că semnarea protocolului nu echivala cu recunoașterea Republicii Cipru. Pe 21 septembrie, U.E. a răspuns adoptând o declarație care indică faptul că declarația Turciei era unilaterală, că nu era parte a Protocolului și nu avea efecte legale asupra obligațiilor părții turce asumate prin Protocol. De asemenea, U.E. specifică faptul că recunoașterea tuturor Statelor Membre de către statele candidate este un element esențial în procesul de aderare. În ciuda succesului general al Uniunii Vamale, exista un număr de angajamente neîndeplinite de către partea turcă (în ceea ce privește bariere tehnice în comerț, autorizații de import, ajutor de la stat, întărirea drepturilor de proprietate intelectuală etc). Accesul pentru producători străini în anumite sectoare ale pieței, inclusiv în cel a băuturilor alcoolice, este oprit prin bariere non tarifare și tratament discriminatoriu. Menținerea licențelor de import nu este compatibilă cu Uniunea Vamală, și trebuiau eliminate fără întârziere. De asemenea, Turcia nu și-a îndeplinit angajamentul de a se alinia la tariful extern comun. U.E. a solicitat de mai multe ori Turciei să ridice toate restricțiile cu privire la circulația liberă a bunurilor, inclusiv restricțiile privind mijloacele de transport. În ceea ce privește asistenta comunitară, programul de asistență financiară pre-aderare din 2005 se axează pe: criteriul politic de la Copenhaga, coeziunea economică și socială, implementarea acquisului, etc. Având în vedere bugetul mărit de asistență, Turcia trebuia să își îmbunătățească capacitatea de a administra și de a folosi aceste fonduri. Era încurajată să stabilească instituții necesare pentru implementarea IPA (Instrumentul de Asistență Pre-Aderare), care se preconiza că va intra în vigoare în 2007. Turcia era, de asemenea, încurajată să facă progrese în ceea ce privește descentralizarea. Una dintre provocările majore ce privește țările candidate este aceea de a le ajuta să își întărească sistemul administrativ și judiciar, în vederea implementării acquis-ului comunitar. Încă din 1998, Comisia Europeană a mobilizat resurse umane și financiare semnificative pentru a le ajuta în acest proces, folosind mecanismul de ,.ingeminare” (twinning) a conducerii și agențiilor. În iunie 2005, Comisia a prezentat schița unui cadru pentru negocierile de aderare, expunând metoda și principiile negocierilor, potrivit concluziilor Consiliului European din Decembrie 2004. Cadrul a fost adoptat de Consiliul Miniștrilor pe 3 octombrie. Conferința Interguvernamentală U.E. – Turcia s-a reunit pentru prima dată pe 3 octombrie 2005. În paralel, Comisia a lansat examinarea analitică a acquis-ului (screening), ce desemna prima etapă a negocierilor. Acest proces permite țărilor candidate să se familiarizeze cu acquis-ul comunitar, iar Comisiei și Statelor Membre să evalueze gradul de pregătire a țărilor candidate înainte de a decide dacă un capitol poate fi sau nu deschis pentru negocieri. Criteriul politic ce trebuie îndeplinit de către țările candidate, așa cum a stabilit Consiliul European de la Copenhaga din iunie 1993, stipula faptul că aceste țări trebuie să fi atins stabilitatea instituțiilor, garantarea democrației, a statului de drept, respectarea drepturilor omului și protecția minorităților. Evaluare generală: Tranziția politică continuă în Turcia și țara îndeplinește suficient criteriul politic de la Copenhaga. Totuși, s-a remarcat faptul că procesul de schimbare a încetinit în 2005 și implementarea reformelor a rămas neschimbată. Deși încălcările drepturilor omului au fost diminuate, acestea continuă să aibă loc și este nevoie să se implementeze urgent legislația aflată deja în vigoare, iar în anumite regiuni, e nevoie de inițiative legislative adiționale. Se remarca nevoia de a face mai multe eforturi cu privire la drepturile și libertățile fundamentale ale omului, mai ales în materie de libertăți religioase, drepturi ale femeii, libertatea de expresie etc. În ceea ce privește criteriul economic, aderarea la UE presupune existența unei economii de piață funcționale și capacitatea de face față competiției economice din interiorul Uniunii. Raportul din 2005 stabilește faptul că Turcia poate fi privită drept o țară cu o economie de piață funcțională, atâta vreme cât își menține recent atinsă stabilizare și ritmul reformelor în această arie. De asemenea, se menționează îmbunătățirea dinamicii datoriilor și scăderea inflației, precum și creșterea economică înregistrată. O altă secțiune a raportului evaluează abilitatea Turciei de-și asuma obligațiile presupuse de calitatea de stat membru UE – mai exact, capacitatea de asimilare a acquis-ului comunitar. Astfel, Turcia trebuie să își aducă instituțiile, capacitatea de conducere și sistemul judicar și administrativ la standardele Uniunii, atât la nivel național, cât și la nivel regional. Raportul menționează că, în privința adoptării și implementării legislației Uniunii, au fost făcute anumite progrese din 2004, dar nu în egală măsură în toate capitolele.
2006: În luna iunie a anului următor, negocierile sunt deschise și închise asupra capitolului 25, ,,Știință și Cercetare” (cel mai simplu dintre cele 35 pe care le are de negociat Turcia, datorită faptului că există puțină legislație europeană în domeniu). Luna decembrie a lui 2006 aduce vești nu prea bune, Consiliul European luând decizia de a îngheța 8 din cele 35 de capitole tematice negociere care jalonează procesul de aderare al Turciei, deschiderea acestora fiind condiționată de aplicarea ,,Protocolului adițional la Acordul de asociere de la Ankara” în relațiile cu Cipru. Astfel, pentru a nu fi afectat procesul global al negocierilor, Turciei i se cere respectarea obligațiilor deja asumate, și anume recunoașterea tuturor celor zece noi state membre, inclusiv Ciprul, și deschiderea porturilor și aeroporturilor turce pentru vasele și avioanele din Cipru. Comerțul între Comunitatea Europeană și Turcia a continuat să se extindă, în cadrul Uniunii Vamale, ajungând la suma de 75 de miliarde de euro în 2005. Încă mai există anumite angajamente neîndeplinite, cu privire la bariere tehnice în comerț, autorizații de import, ajutor de la stat, întărirea drepturilor de proprietate intelectuală etc. O versiune revizuită a Parteneriatului de Aderare a fost adoptată în ianuarie 2006, aceasta curprinzand prioritățile pe termen scurt și mediu în vederea pregătirii pentru aderare. Este menționată dezbaterea publică asupra necesității schimbării sistemului electoral, care, la acel moment, cerea partidelor să atingă un prag de 10% la nivel național pentru a obține reprezentare. În iunie 2006 au fost adoptate amendamente la legea anti-terorism, ca răspuns la sporirea acțiunilor teroriste. Guvernul, aflat la putere din noiembrie 2002, și-a reafirmat angajamentul față de procesul de aderare la Uniunea Europeană. Drept rezultat, acesta a prezentat un nou pachet de reforme în luna iunie.
2007: Anul 2007 este important pentru Turcia din perspectiva internă, în luna iulie având loc alegeri generale, în urma cărora câștigător a fost Partidul Justiției și Dezvoltării (AKP), condus atunci de actualul președinte al Turciei, Recep Tayyip Erdoğan. Din perspectiva continuării negocierilor, trebuie menționată deschiderea capitolului Întreprinderi și Politica Industrială. La acest moment, sunt deschise 4 capitole: Știința și cercetare, Politica industrială, Statistică și Control financiar și închis provizoriu doar unul: Știința și cercetare. În 2007, Turcia era al șaptelea partener comercial al Uniunii. Potrivit Turkey 2007 Progress Report, 8 capitole rămân închise din cauza refuzului Turciei de a-și deschide porturile și aeroporturile pentru avioanele și vapoarele ciprioților greci, refuz pe care îl condiționau de sfârșitul izolării economice a ciprioților turci (Ciprului de Nord). De mare îngrijorare pentru U.E. rămâne și chestiunea libertății de exprimare, mai ales articolul 301 din Codul Penal, care scoate în afara legii insultele la adresa ,,identității turcești” și a fost folosit pentru a aduce acuze unor personalități importante, precum Orhan Pamuk, laureat al Premiului Nobel, în chestiuni precum folosirea publică a cuvântului ,,genocid” în descrierea a ceea ce s-a întâmplat cu majoritatea armenilor în timpul prăbușirii Imperiului Otoman. Cu privire la majoritatea celorlalte capitole revizuite, s-a constatat că este nevoie de mai multe eforturi. Pe lângă chestiunile menționate, ce însemnau că negocierile de aderare vor continua într-un ritm foarte lent și dificil, două dintre cele mai puternice membre ale Uniunii și-au exprimat în mod fățiș opoziția față de aderare Turciei la UE: Franța, prin președintele Nicolas Sarkozy, și Germania, poziția acesteia fiind exprimată de cancelarul Angela Merkel. Aceștia au adus conceptul, insuficient definit, de altfel, de ,,Parteneriat Privilegiat” cu Uniunea Europeană, drept alternativă la aderare și calitatea de membru cu drepturi depline. Conceptul preconizează o alianță Turcia – U.E. și aderarea Turciei la politicile europene, dar fără a avea dreptul de a modela în vreun fel aceste politici. În iunie 2007, Franța a decis să lase negocierile de aderare cu Ankara să continue, dar limitate, și a legat acest pas de crearea unui ,,comitet al celor înțelepți”, care să dezvolte o viziune cu privire la viitorul Uniunii. Pe 1 iulie 2008, Franța urma să preia președinția U.E. Pe 10 mai 2007, Marea Adunare Națională a Turciei a adoptat un pachet de reforme consitutionale, propus de AKP. Era introdusă alegerea președintelui prin vot popular, pentru un mandat de 5 ani, ce putea fi reînnoit; stabilirea unui cvorum de o treime pentru toate sesiunile și deciziile Parlamentului. Pe 22 iulie 2007 au avut loc alegeri parlamentare. 3 partide au reușit să treacă de pragul de 10 %, pentru a obține reprezentarea în Parlament: Partidul Justiției și Dezvoltării (AKP), 46.6%; Partidul Republican al Poporului (CHP) și Partidul Mișcării Naționaliste (MHP). A existat o dezbatere cu privire la scăderea pragului de 10 %, cel mai mare din cadrul sistemului parlamentar european. Chestiunea a fost adusă și la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a stabilit, în ianuarie 2007, ca acest prag nu reprezintă o violare la adresa alegerilor libere. Totuși, a sugerat scăderea acestuia pentru a asigura o reprezentare optimă și o prezervare a obiectivului de obținere a unei majorități parlamentare stabile. În aprilie 2007 are loc primul tur al alegerilor prezidențiale, boicotat de partidele de opoziție, la care singurul candidat, Abdullah Gul, nu a reușit să obțină majoritatea de două treimi necesară. Acesta a devenit, însă, președinte, abia după a treia rundă de votare, în august 2007. Tot în aprilie 2007 a fost prezentată o ,,hartă” a negocierilor pentru aderare, care oferea orientare pentru Ministere, în vederea alinierii la acquis. În noul guvern, ministrul de externe continua să fie cel care se ocupa de negocierile de aderare cu UE. Per ansamblu, alegerile au fost în concordanță cu statul de drept și cu standardele democratice internaționale. Participarea a fost mare și noul Parlament reprezenta foarte bine diversitatea politică din Turcia. A fost format un nou Guvern care a prezentat o agendă de reforme pro-aderare. În ceea ce privește spinoasa problemă a drepturilor omului, în raport se concluzionează că trebuie făcute eforturi în continuare, pentru a îmbunătăți cadrul instituțional cu privire la drepturile omului.
2008: Prin intermediul Raportului de Progres pentru 2008, Comisia Europeană a făcut constatări, analizate de Parlamentul European și pe baza cărora acesta și-a exprimat îngrijorarea cu privire la încetinirea procesului de reformă din Turcia pentru al treilea an consecutiv și a solicitat guvernului turc să dea dovadă de voință politică pentru continuarea procesului de reformă la care s-a angajat în 2005. La acest moment, doar 8 capitole din cele 35 au fost deschise: Întreprinderi și industrie, Statistică, Control financiar, Rețele transeuropene, Protecția consumatorilor și a sănătății, Proprietatea intelectuală, Dreptul societăților și doar unul închis provizoriu: Știință și Cercetare. În martie 2008, Procurorul Curții de Casație a înaintat o cerere la Curtea Constituțională a Turciei, privind interzicerea partidului aflat la guvernare, Partidul Justiției și al Dezvoltării, precum și retragerea din viața politică timp de cinci ani a 71 de membri ai acestei formațiuni politice. Partidul era acuzat că ar fi devenit un focar al activităților anti-laice. Cererea de dizolvare a fost respinsă, însă partidului i-au fost impuse penalități financiare. Evenimente precum acesta, ce reflectă tensiunile politice din țară, au stârnit îngrijorarea Parlamentului European, mai ales cu privire la polarizarea din societatea turcă și dintre principalele partide politice, care s-a accentuat treptat, având efecte negative asupra funcționarii instituțiilor politice și a procesului de reforme. În materie de schimbări constituționale, în luna februarie, Parlamentul a amendat articolul 10 (Egalitatea în fața legii) și articolul 42 (Drepturi și îndatoriri ce privesc educația și instruirea profesională), cu scopul de a ridica interdicția de purtare a valului islamic pentru studenți. În iunie, Curtea Constituțională a anulat, însă, amendamentele, motivând că acestea sunt împotriva naturii laice a statului. Guvernului turc i s-a solicitat să își reia activitatea de elaborare a unei constituții civile bazate pe protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Guvernul turc și-a exprimat angajamentul față de procesul de aderare la U.E. al țării și față de politica de reforme. Pe 1 septembrie 2008, a fost anunțată proiectarea unui Program Național de Adoptare a Acquis-ului și au fost inițiate consultări cu societatea civilă și opoziția, fapt constatat de Comisie și salutat de Parlamentul European. În raport se fac constatări cu privire la libertatea de exprimare și libertatea presei, care nu sunt pe deplin protejate în Turcia. Modificarea Codului Penal în aprilie 2008 nu a fost suficientă și de aceea se solicită o reformă fundamentală a acestuia, în special abrogarea articolul 301 și a altor legi prin care se restrânge în mod arbitrar libertatea de exprimare a unor opinii nonviolente. Raportul mai atrage atenția asupra faptului că nu s-au înregistrat progrese cu privire la strategia globală anticorupție. De asemenea, o altă chestiune ce reprezintă o sursă de preocupare pentru Uniune este cea a ,,crimelor de onoare’’, al căror număr a crescut, precum și a violenței domestice și a căsătoriilor forțate. În atenția UE se afla și problema kurdă, cu privire la care s-au făcut solicitări guvernului turc, de a-i acorda o mai mare atenție, în vederea unei rezolvări durabile, care să vizeze oportunitățile economice și sociale pentru cetățenii de origine kurdă. Comisia a mai constatat necesitatea unui cadru juridic în conformitate cu jurisprudența CEDO pentru a permite tuturor comunităților religioase să funcționeze fără nicio constrângere nejustificată, în special în ceea ce privește statutul lor juridic, formarea profesională a clerului, alegerea ierarhiei, educația religioasă și construirea locașurilor de cult. Autoritățile turce, partidele politice și societatea civilă sunt încurajate să depună eforturi pentru crearea unui mediu favorabil respectării depline în practică a libertății de credință. Ca un punct pozitiv, Comisia amintește instituirea Comisiei pentru egalitatea de șanse între bărbați și femei din Parlamentul turc și menționează că, în linii mari, cadrul juridic care garantează drepturile femeilor și egalitatea de gen a fost creat. Din punct de vedere economic, Comisia evaluează Turcia drept o economie de piață funcțională și o țară având o capacitate puternică de recuperare, în ciuda încetinirii ritmului de creștere economică în cursul anului 2008. Concluziile cu privire la acordul de asociere C.E. – Turcia rămân regretabile, căci se constată nerespectarea acestuia și a protocolului adițional. Se ia act și de adoptarea în mai 2008 a pachetului de măsuri privind ocuparea forței de muncă, de progresele făcute în domeniul protecției sănătății. Nu putea rămâne neatinsă problema relațiilor de vecinătate, dintre care se remarcă cea a Ciprului, pentru care se cere o soluție globală, pe baza rezoluțiilor Consiliului de Securitate al Organizației Natunilor Unite și a principiilor fundamentale ale U.E.
2009: În raportul de țară privind Turcia pentru anul 2009, Comisia constata că s-au înregistrat progrese concrete limitate în ceea ce privește reformele politice. De asemenea, se constata, pentru al patrulea an consecutiv, că Turcia nu a aplicat dispozițiile Acordului de asociere C.E. – Turcia și ale Protocolului adițional la acesta. Se fac constatări cu privire la polarizarea existentă în societatea turcă și dintre partidele politice și cere stabilirea unei cooperări pragmatice, care să faciliteze reconcilierea și să permită realizarea reformelor cheie, în special a celei constituționale, reformă cuprinzătoare, care să plaseze protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale în centrul statului și societății turce. Raportul reflecta și punerea insuficientă în aplicare a legislației relevante pentru criteriile politice de la Copenahaga, în special în domenii precum drepturile femeilor, libertatea religioasă, cea de gândire, libertatea cuvântului și de exprimare, toleranța zero față de tortură. Se fac precizări referitoare la reformarea sistemului electoral, prin reducerea pragului electoral de 10%, pentru a garanta și partidelor nou formate accesul la procesul politic, dar și reprezentarea largă a forțelor politice și a minorităților în Marea Adunare Națională. Curtea Constituțională ia hotărârea de a dizolva Partidul pentru o Societate Democratică (DTP) și de a interzice unor reprezentanți aleși în mod democratic ai acestuia dreptul de a participa la viața politică. Legislația turca care rglementeaza dizolvarea partidelor politice nu este compatibilă cu Convenția europeană a drepturilor omului (CEDO). Guvernul e îndemnat (de Parlament) să adopte reforme în acest sens, care să respecte standardele europene. Raportul mai face mențiune la adoptarea unei strategii de reformă judiciară, necesară pentru reușita procesului de modernizare a Turciei. Curtea Constituțională anulează legislația care limitează jurisdicția tribunalelor militare, Parlamentul considerând măsura un important pas înapoi în eforturile de reformă ale Turciei. De asemenea, se afirmă nemulțumirea față de implicarea continuă a forțelor armate în viața politică și în politica externă a Turciei și se reiterează că într-o societate democratică, forța armată trebuie să se supună pe deplin controlului civil. Se constată eșecul în vederea instituirii biroului avocatului poporului, iar Parlamentul, pe baza acestei consemnări, cere introducerea legislației necesare pentru instituirea acestui mecanism care să se ocupe de plângeri. Un pas important făcut de Turcia în ceea ce privește drepturile omului și protecția minorităților este acela al adoptării legislației care prevede eliminarea tuturor restricțiilor legate de difuzarea de programe în limba kurdă. Este încurajat dialogul cu reprezentanți ai comunităților religioase și adoptarea unor reforme care să permită acestora să funcționeze fără constrângeri, în conformitate cu CEDO și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Raportul mai menționează faptul că Turcia nu a semnat încă convențiile relevante ale Consiliului Europei și că nu a inițiat încă un dialog cu Înaltul Comisar pentru minoritățile naționale al Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa ; pe baza acestor observații ale Comisiei, Parlamentul îndeamnă guvernul turc să își alinieze politica la standardele internaționale și la CEDO. Nici cu privire la libertatea de exprimare lucrurile nu arată mai bine, comparativ cu raportul de țara pentru anul 2008, Comisia constatând că nu sunt oferite suficiente garanții în ceea ce privește acest aspect. Se remarca menținerea restricțiilor în ceea ce privește libertatea presei ; pe baza raportului, Parlamentul recomanda din nou adoptarea unei noi legi privind mass-media. Un alt punct important din capitolul referitor la drepturile omului este acela al toleranței zero față de tortură, aspect în care guvernul turc trebuie să își intensifice eforturile. Nici corupția nu este lăsată deoparte, acesta fiind un alt aspect căruia guvernul turc trebuie să acorde multă atenție. O altă chestiune ce ridică probleme este cea a egalității de gen, a educației și încadrării în munca a femeilor, dar mai ales a prevenirii violenței împotriva lor și a eliminării așa-numitelor ,,crime de onoare’’. Ca și în celelalte rapoarte de progres, este atinsă chestiunea relațiilor de vecinătate : problema Ciprului rămâne una tăioasă, pentru care se cere o soluție cuprinzătoare; se ia act și de stagnarea în ceea ce privește relațiile cu Grecia. Turciei i s-a cerut retragerea trupelor sale din Cipru. Este identificat și un plus la acest capitol, și anume sunt recunoscute eforturile diplomatice făcute pentru normalizarea relațiilor cu Armenia, cu Irakul, precum și cu guvernul regional kurd. În privința aprofundării relațiilor dintre U.E. și Turcia, în raport se ia act de începutul negocierilor cu privire la aderarea Turciei la Comunitatea Energetică și de semnarea Acordului interguvernamental privind gazoductul Nabucco, un proiect prioritar pentru UE în materie de securitate energetică. Un alt aspect pozitiv menționat de raport este referitor la politica externă activă a Turciei; este recunoscut rolul Turciei ca partener important al Uniunii în vederea soluționării unor probleme în regiunea Marii Negre, Asia Centrală și Orientul Mijlociu extins.
2010: După cinci ani de la deschiderea negocierilor de aderare, au fost deschise 13 capitole de negociere, dintre care doar unul închis provizoriu. Din punct de vedere economic, raportul consemnează că, în 2010, Turcia a fost al șaptelea partener de comerț al UE, în timp ce UE a fost cel mai important partener al Turciei. Concluzia Comisiei pentru anul 2010 este aceea că reformele au continuat, dar că procesul de reforme politice a fost afectat negativ de lipsa dialogului și a spiritului de compromis dintre principalele partide politice; guvernul și opoziția nu au putut conlucra astfel încât să se ajungă la un consens în privința unor reforme-cheie. Un alt punct negativ semnificativ este acela că, pentru al cincilea an consecutiv, Turcia nu a aplicat dispozițiile acordului de asociere C.E. – Turcia și ale protocolului adițional la acesta. Pe baza raportului întocmit de Comisie, Parlamentul felicita cetățenii turci și societatea civilă turca pentru angajamentul și sprijinul de care au dat dovadă față de continuarea democratizării țării. Ca aspect pozitiv, este notată adoptarea amendamentelor constituționale, așteptându-se punerea în practică a acestora, precum și a unei reforme constituționale globale. De asemenea, se amintește de faptul că au fost luate câteva măsuri concrete în domeniul libertății de gândire, de conștiință, de religie și în cel al protejării minorităților. Aceste câteva reușite sunt umbrite de înrăutățirea situației privind libertatea presei (practica de urmărire penală a jurnaliștilor care comunică dovezi ale încălcărilor drepturilor omului sau ridică alte probleme de interes public, autocenzura în cadrul mijloacelor de informare în masă), de faptul că nu a fost finalizată revizuirea cadrului juridic al libertății de exprimare, de faptul că se recurge la închiderea unor site-uri internet. Se ia act și de intervenția violentă a poliției în timpul demonstrațiilor studențești de la Universitatea din Ankara din decembrie 2010. Spre deosebire de 2009, în 2010 s-au făcut pași importanți în privința înființării instituției avocatului poporului. Dezvoltări pozitive au avut loc și în ceea ce privește asigurarea controlului civil deplin, de exemplu prin limitarea jurisdicției tribunalelor militare. Raportul consemnează o nereușită în reformarea sistemului electoral, pragul rămânând acela de 10%. Tot o lipsă de progres caracterizează și situația cadrului de funcționare al comunităților religioase. Mici progrese au avut loc în domeniul drepturilor femeilor și al egalității de gen, dar acestea sunt umbrite de nivelul ridicat al violenței domestice, precum și de practicarea ,,crimelor de onoare” și a căsătoriilor forțate. Partidele politice nu au reușit să găsească o soluție în ceea ce privește problema ridicată de interdicția de purtare a valului în universități. Se ia act de actuala președinție turcă a Comitetului miniștrilor Consiliului Europei și Parlamentul încurajează Turcia să ratifice Convenția-cadru pentru protejarea minorităților naționale și a tuturor protocoalelor adiționale la Convenția europeană a drepturilor omului. Ca aspect pozitiv, se notează și ratificarea de către Marea Adunare Națională a Turciei a Protocolului opțional la Convenția ONU împotriva torturii. Se constată că economia turcă a rezistat foarte bine în fața crizei economice mondiale, lucru încurajator, luând în considerare interdependența economiilor UE și a Turciei și avansarea Turciei pe calea integrării în piața UE. În chestiunea relațiilor de vecinătate, nu se remarcă îmbunătățiri. În continuare, UE cere Turciei să își retragă forțele din Cipru și să se implice activ în negocierile ce au loc cu scopul idenitificarii unei soluții sustenabile. Se ia act de un oarecare progres în relațiile bilaterale dintre Turcia și Grecia, deși amenințarea de cassus belli declarată de Marea Aduanre Națională a Turciei la adresa Greciei nu a fosr retrasă. Pe baza raportului Comisiei, Parlamentul cere Turciei să semneze și să ratifice Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mărilor, deoarece aceasta face parte din acquis-ul comunitar. Raportul mai consemnează contribuția Turciei ca actor regional important în stabilizarea situației din Irak. Dezvoltări importante au loc în domeniul energiei; se notează ratificarea Acordului interguvernamental Nabucco și semnarea memorandumului de înțelegere privind exploatarea conductei de gaze naturale de interconectare Tucia-Grecia-Ialia, ambele fiind de o importanță majoră pentru securitatea energetică a UE. În procesul lent al negocierilor s-a făcut încă un pas, pe 30 iunie 2010 fiind deschis un nou capitol, cel al Siguranței alimentelor, veterinară și fitosanitară. În ceea ce privește politica externă a Turciei, se ia act de lansarea politicii ,,zero probleme cu vecinii”.
2011: Per ansamblu, raportul Comisiei Europene asupra Turciei pentru anul 2011 nu este unul pozitiv, aceasta criticând nivelul insuficient al progreselor înregistrate, domeniul vizat în mod special fiind cel al drepturilor omului și libertăților individuale. Din acest punct de vedere, s-au luat în considerare presiunea pusă asupra mass-mediei, numărul ridicat de cazuri în care jurnaliști au fost arestați, interzicerea a numeroase site-uri web. Raportul pune accent asupra importanței Turciei din punct de vedere al securității UE și subliniază necesitatea de întărire a relațiilor dintre cele două părți, relație ce are fundamente solide, precum și necesitatea continuării procesului de reformă la care Turcia s-a angajat în 2005. În acest sens, Comisia a lansat un program reînnoit pozitiv, având drept scop nu înlocuirea negocierilor de aderare, ci conlucrarea celor două părți în vederea conturării într-un mod proactiv a viitorului. Drept un punct negativ important, se menționează faptul că Turcia nu a pus în aplicare, pentru al șaselea an consecutiv, prevederile Acordului de asociere C.E. – Turcia și ale protocolului adițional la acesta, și nici nu a soluționat anumite chestiuni bilaterale și dispute cu vecinii săi, legate de granițele terestre, maritime și spațiul aerian. Se ia act, de asemenea, de faptul că Turcia nu pune în aplicare pe deplin uniunea vamală, menținând o serie de bariere tehnice în calea comerțului, cum ar fi menținerea licențelor de import, restricțiile la importul de mărfuri din țările terțe pentru a le pune în liberă circulație în UE, ajutoarele de stat, aplicarea drepturilor de proprietate intelectuală, tratamentul fiscal discriminatoriu. Raportul nu a ignorat, însă, aspectele cu adevărat pozitive ale parcursului Turciei, cel mai important fiind, poate, cel legat de mărimea economiei sale, aceasta afirmându-se, în decursul ultimului deceniu drept una din cele mai mari șapte economii emergente din lume. Turcia s-a menținut drept al șaptelea partener comercial al Uniunii în 2011, iar Uniunea – cel mai important partener comercial al Turciei, în condițiile în care 80% din investițiile străine directe în Turcia provin din Uniunea Europeană. Deși economia Turciei s-a triplat în cursul ultimului deceniu și a crescut cu 10% comparativ cu anul 2010, P.I.B.-ul Turciei pe cap de locuitor a continuat să fie scăzut în comparație cu multe state membre ale U.E., o astfel de situație într-o țară candidată mare generând provocări speciale în domeniul convergenței pe plan economic și social cu statele actuale membre. Ca și în celelalte rapoarte de progres, Comisia abordează chestiunea politicii externe și problematica relațiilor de vecinătate. În cadrul raportului, Comisia pune accent asupra dimensiunii strategice a dialogului și cooperării cu Turcia în ceea ce privește stabilitatea și securitatea Orientului Mijlociu, dorindu-se obținerea unei coordonări a politicii externe a celor două, în vederea identificării Turciei drept un model de către statele arabe, în cadrul eforturilor lor în ceea ce privește încheierea tranziției către democratizare. Este subliniat rolul acesteia în problema proliferării armelor nucleare în Iran și importanța unei cooperări strânse între UE și Turcia în vederea facilitării dialogului cu Iranul, dar și sprijinirea sancțiunilor împotriva sa. Tot drept un plus pe care Turcia îl deține, Comisia subliniază importanța și potențialul energetic al țării, aceasta fiind un coridor energetic major al UE pentru resursele de petrol și gaze din zona Caucazului și a Mării Caspice și aflându-se în vecinătate strategică a Irakului și a pieței petrolului brut și a pieței de gaze naturale în dezvoltare a acestuia. Turcia este parte a securității energetice a Uniunii, menționându-se implicarea ei în proiectul gazoductului Nabucco. Tot ca parte a acestui capitol referitor la relațiile de vecinătate, se menționează rolul Turciei în regiunea Balcanilor, din perspectiva stabilității ,,butoiului cu pulbere’’ al Europei. Totuși, în capitolul relațiilor de vecinătate, principala problemă rămâne cea referitoare la Republica Ciprului. Comisia constată că nu s-au făcut progrese în normalizarea relațiilor cu acest stat membru UE. În materie de politică externă a Turciei, Comisia ia act de decizia anunțată a acesteia de a îngheța relațiile cu Președinția Uniunii Europene în a doua jumătate a anului 2012, conducerea acesteia urmând să fie preluată de Cipru. Referitor la relațiile țării cu Grecia, se menționează faptul că s-au făcut eforturi pentru aducerea relațiilor bilaterale pe un făgaș normal, dar se ia act cu nemulțumire de menținerea amenințării de cassus belli decalarată de Marea Adunare Națională a Turciei împotriva Greciei. În raport, se ia act de faptul că Turcia este singura țară candidată care nu beneficiază de liberalizarea regimului vizelor și se menționează necesitatea facilitării accesului către Uniunea Europeană a oamenilor de afaceri, cadrelor universitare, studenților și reprezentanților societății civile. Anul 2011 este important pentru Turcia din perspectivă internă, având loc alegeri generale în luna iunie, întreg procesul electoral fiind observat de Comisie și catalogat drept unul democratic, la care participarea la vot a fost foarte mare, semn al unei societăți civile active. Se semnalează și în raportul din acest an necesitatea unei reforme a legii electorale, prin care să se reducă pragul electoral minim de 10% pentru intrarea în parlament, cel din Turcia fiind cel mai ridicat prag din toate țările membre ale Consiliului Europei și care nu reflectă pluralismul politic al societății turce. Un alt aspect pozitiv menționat în raport este înființarea unui minister al afacerilor UE, fapt care reflectă angajamentul noului guvern al Turciei față de eforturile făcute de țară până la acel moment pe calea aderării. Turcia este invitată să semneze Convenția Națiunilor Unite privind dreptul mărilor (CNUDM), aceasta fiind semnată de UE și de cele 27 de state membre, ea făcând parte din acquis-ul comunitar. Nu este uitată chestiunea relațiilor cu Armenia, cerându-se, în acest sens, normalizarea relațiilor și deschiderea frontierei. Comisia ia act și de reușitele în ceea ce privește îmbunătățirea controlului civil asupra forțelor armate, în special adoptarea Legii Curții de Conturi care garantează controlul civil asupra cheltuielilor militare. Prin intermediul raportului, Comisia face recomandări cu privire la anumite aspecte în privința cărora Turcia mai are de făcut eforturi : respectarea statului de drept, a pluralismului mijloacelor de informare și libertății de exprimare; este încurajată continuarea reformei sistemului judiciar, precum și necesitatea de a continua înregistrarea de progrese în materie de legislație și de măsuri generale de combatere a corupției. Comisia ia act de progresele atinse în ceea ce privește egalitatea de gen și reiterează necesitatea continuării reformelor în ceea ce privește intensificarea incluziunii sociale și a participării pe piața muncii a femeilor. Tot în privința drepturilor femeilor, se ia act de un pas important, anume de semnarea și ratificarea de către Turcia, la 24 noiembrie 2011, a Convenției Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței în familie. Ca și în rapoartele de țară din anii precedenți, se menționează necesitatea de a intensifica eforturile împotriva așa-numitelor ,,crime de onoare„ și a fenomenului căsătoriilor forțate. De asemenea, Comisia cere găsirea unei soluții la problema kurdă, și anume o mai mare incluziune socială, politică și economică a cetățenilor de origine kurdă. Îmbunătățiri se cer și în ceea ce privește alinierea cadrului juridic referitor la drepturile de muncă și ale sindicatelor cu normele Uniunii, instrumentele Consiliului Europei și convențiile OIM și aplicarea deplină a acestora, lucru care, îmbinat cu creșterea economică semnificativă, va aduce un potențial și mai mare de dezvoltare; sunt încurajate eforturile în acest sens astfel încât să fie întrunite condițiile pentru deschiderea capitolului 19 privind politica socială și ocuparea forței de muncă.
2012 : Raportul de țară pentru Turcia pentru anul 2012 subliniază necesitatea ca dialogul dintre cele două entități și cooperarea dintre ele să se bazeze pe principiile democrației, pe valorile comune ale statului de drept și respectării drepturior și libertăților fundamentale ale omului. Acesta marchează punctele pozitive ale parcursului Turciei pe calea aderării, precum și domeniile în care aceasta stagnează și care împiedică o accelerare a procesului de aderare. Un prim punct pozitiv demn de menționat este punerea în aplicare a agendei pozitive, aceasta oferind un cadru în care cele două părți să poată ajunge la un acord cu privire la anumite schimbări și reforme necesare. Agenda pozitivă este menită să sprijine negocierile de aderare, printr-o cooperare întărită în domenii de interes comun, precum: reforme politice, alinierea la acquis-ul UE, dialogul în probleme de politică externă, chestiunea vizelor, cea migrației, comerț, energie, a contracarării terorismului. Raportul cataloghează drept binevenită măsură de instituire a unei Comisii care lucrează la realizarea unei noi Constituții, la fel și cea de adopatare a legii de creare a instituției Ombudsmanului. În domeniul gestionării migrațiilor, Comisia reamintește că Turcia este una dintre principalele țări de tranzit pentru migrația ilegală având drept destinație UE și recunoaște măsurile adoptate de aceasta vizând prevenirea migrației ilegale, subliniind, în același timp, necesitatea ca aceasta să continue cooperarea cu UE în acest domeniu, precum și în cel al combaterii traficului de persoane și al controalelor la frontieră. Menționează, de asemenea, și faptul că urmează a fi adoptate măsuri în direcția liberalizării regimului de acordare a vizelor pentru cetății turci. În iunie 2012, UE a autorizat începerea negocierilor cu Turcia privind renunțarea a viza pentru cetățenii ei. Printr-o declarație din septembrie 2012, ministrul turc al economiei, Zafer Gaglayan, preciza faptul ca mărfurile turcești se pot mișca libere în Europa, însă pentru posesorii lor e nevoie de viză, ceea ce e o încălcare a drepturilor omului. Comisia cere continuarea progreselor în ceea ce privește punerea în aplicare a modificărilor aduse Constituției în 2010 (îndeosebi adoptarea unei legi privind protecția datelor cu caracter personal și justiția militară; legi care instituie măsuri de acțiune pozitivă, pentru a promova egalitatea de gen). Comisia salută adoptarea celui de-al treilea pachet de reforme vizând sistemul judiciar, dar, ca și în raportul precedent, cere o reformă sporită a sistemului judiciar, ce ar marca continuarea modernizării țării și ar fi în linie cu procesul de democratizare pentru care autoritățile și-au asumat un angajament. Din nou este adusă în discuție chestiunea garantării libertății de exprimare și a pluralismului mass-media, subliniindu-se rolul acestora în contextul consolidării unei democrații. Se constată că nu s-au făcut progrese în acest sens față de anul precedent (există, în continuare, un număr mare de procese intentate jurnaliștilor și de jurnaliști aflați în închisoare); se cere o reformă a legii privind internetul precum și modificarea unor articole din Constituție (26 și 28) care limitează libertatea de exprimare din motive de securitate națională, de ordine publică și de unitate națională. Comisia a adoptat o nouă abordare, care constă în deschiderea capitolelor referitoare la sistemul judiciar și drepturile fundamentale, la justiție și la afaceri interne încă din primele etape ale procesului de negociere și în închiderea lor doar la sfârșitul acestui proces. Pe baza raportului, Consiliul e invitat de Parlament să depună eforturi în vederea deschiderii capitolelor 23 și 24. Tot ca important punct pozitiv, raportul menționează legea privind înființarea Institutului Național al Turciei pentru Drepturile Omului, precum și Legea privind Protecția familiei și prevenirea violenței împotriva femeilor. Un alt punct recurent în ultimele rapoarte de țară este cel al violenței împotriva femeilor. La acest capitol, se constată îmbunătățiri, Comisia salutând eforturile semnificative depuse de Turcia în combaterea ,,crimelor de onoare”, a violenței în familie și a fenomenului căsătoriilor forțate, încurajând autoritățile să continue aceste eforturi, astfel încât actele de violență împotriva femeilor să scadă. Prin intermediul raportului, Comisia ia act de problema discriminării bazată pe orientare și identitate sexuală și subliniază necesitatea adoptării unei legislații globale privind combaterea discriminării (de orice tip: bazată pe originea etnică, sex, vârsta, religie, orientare sexuală, handicap). În 2012, Turcia nu a reușit să facă progrese în ceea ce privește domeniul drepturilor muncii și al drepturilor sindicale, pentru care este necesară elaborarea unei noi legislații, care să garanteze conformitatea cu acquis-ul comunitar și convențiile OIM. Este subliniată necesitatea de a deschide capitolul 19, privind politica socială și condițiile de muncă. O schimbare satisfăcătoare este identificată în ceea ce privește problema kurdă, mai exact, a fost deschisă o perspectivă de negociere care ar putea duce la un acord istoric de soluționare. De asemenea, se constată că s-au luat măsuri pentru dezvoltarea economică a regiunilor mai puțin favorizate ale Turciei, fiind adoptat un pachet de stimulente care urmărește creșterea investițiilor în aceste zone. Deși au fost făcuți pași înainte, Turciei i se cere să continue, în vederea întăririi coeziunii regiunilor turce, precum și a mediului rural cu cel urban și pentru a favoriza deschiderea capitolului 22, referitor la politica regională. Comisia ia act și de intrarea în vigoare a noului Cod comercial, măsură ce a dus la îmbunătățirea mediului global de afaceri din Turcia. Ca și în rapoartele de țară precedente, Comisia ia act de schimbările apărute în ceea ce privește politica externă și de vecinătate, atrăgând atenția asupra problemelor existente în această arie. Astfel, raportul din 2012 constată continuarea eforturilor pentru îmbunătățirea relațiilor bilaterale cu Grecia, atrăgând însă atenția că nu a fost nici acum retrasă amenințarea de cassus belli declarată de MANT la adresa Greciei. Având în vedere preluarea președinției Consiliului Uniunii de către Cipru, se apreciază că Turcia a ratat o șansă importantă de inițiere a unui proces de asumare a unor angajamente și de normalizare a relațiilor cu această țară, și se reiterează faptul că negocierile de aderare sunt grav afectate de problema Ciprului. Turciei i se solicită să permită desfășurarea dialogului politic dintre UE și NATO prin ridicarea veto-ului exprimat cu privire la cooperarea UE-NATO desfășurată cu participarea Ciprului. Nu este uitată nici problema cu Armenia, solicitându-se, din nou, normalizarea relațiilor bilaterale și deschiderea frontierei comune. Turciei îi este recunoscută importanța în contextul crizei siriene, a cărei dimensiune umanitară pune probleme din ce în ce mai mari în regiune; Comisia recunoaște și sprijină eforturile depuse de Turcia pentru asigurarea unei asistențe umanitare pentru numărul tot mai mare de refugiați din Siria. Este recunoscută importanța Turciei în domenii precum securitatea energetică a UE, în regiuni cheie precum cea a Mării Negre, în care Turcia e considerat un partener important. În ceea ce privește cooperarea dintre Uniune și Turcia, se constată cu regret că nici în acest an Turcia nu a îndeplinit obligația de a pune în aplicare pe deplin Protocolul adițional la Acordul de Asociere CE –Turcia, în relație cu toate statele membre, în ciuda cererilor repetate adresate de către Comisie și Consiliu. În concluzie, pentru anul 2012, cel mai important punct pozitiv este cel al lansării cu succes a agendei pozitive, iar ca puncte minus, lipsa progreselor semnificative în situația drepturilor omului și faptul că Turcia are probleme în îndeplinirea criteriului politic. Raportul a fost primit cu dezamăgire în Turcia.
2013: Relațiile dintre Turcia și UE au fost afectate în mod deosebit de evenimentele petrecute în luna mai a anului, în Parcul Gezi din centrul Istanbulului. Protestele anti-guvernamentale au primit un răspuns dur, ajungându-se la violențe între forțele de ordine și protestatari; astfel, modul în care conducerea țării a gestionat această situație a stârnit reacții negative în Europa și nu numai. Raportul consemnează, însă, și aspecte pozitive legate de progresul realizat de Turcia în anumite direcții. Astfel, se ia act de reformele implementate pe parcursul ultimelor 12 luni, dar și de deschiderea capitolului 22. De asemenea, este apreciată drept un pas important semnarea acordului de readmisie între Turcia și UE, precum și inițierea dialogului privind liberalizarea vizelor, la 16 decembrie 2013. Un prim aspect negativ este legat de faptul că Turcia nu a aplicat, pentru al optulea an consecutiv, dispozițiile acordului de asociere C.E. – Turcia și ale Protocolului adițional la acesta. De asemenea, Comisia a luat act de evoluțiile legate de suspiciunile de corupție de la nivel înalt, precum și de funcționarea sistemului judiciar. Ca și în raportul de țară precedent, se manifestă nemulțumirea față de polarizarea politică și lipsa de consens între guvern și opoziție de a ajunge la un consens cu privire la reformele esențiale și la elaborarea unei noi Constituții. Raportul reiterează cererea de adoptare a unor legi privind protecția datelor cu caracter personal și justiția militară. Comisia subliniază necesitatea stringentă de a ajunge la un consens cu privire la realizarea reformei constituționale, în vederea elaborării unei Constituții democratice. Se atrage atenția cu privire la noua lege ce conferă un rol puternic ministrului justiției, fapt ce contravine unui sistem judiciar independent. Per ansamblu, anul 2013 poate fi considerat un pas înapoi pentru Turcia în drumul său spre obținerea statutului de membru cu puteri depline al Uniunii Europene, raportul de progres pentru acest an fiind cel mai critic de la începutul negocierilor de aderare.
2014: În ceea ce privește cele mai importante chestiuni pentru anul 2014, s-a luat notă de faptul că implementarea reformelor a continuat, mai ales în domeniul judiciar. Tot ca element pozitiv, se menționează adoptarea unei legi pentru soluționarea problemei kurde, în iunie 2014, care include măsuri pentru combaterea terorismului, pentru întărirea incluziunii sociale etc, lege apreciată deoarece reflectă un progres în chestiunea drepturilor omului. Ca aspecte negative, UE și-a exprimat îngrijorarea cu privire la acuzațiile de corupție aduse unor membri ai guvernului, ceea ce ridică semne de întrebare cu privire la independența justiției și respectarea statului de drept. În ceea ce privește libertatea de expresie, nu puteau trece neobservate interzicerea Twitter și a Youtube, precum și declarațiile cu tentă de intimidare asupra mass-mediei făcute de oficiali ai statului. În ceea ce privește relațiile dintre Turcia și UE, un nou impuls a fost creat prin semnarea acordului de readmisie, în decembrie 2013, în paralel cu începutul dialogului pentru liberalizarea vizelor. Acordul de readmisie a intrat în vigoare în octombrie 2014. Ca un important punct pozitiv, se menționează rolul Turciei în contextul crizei din Siria, prin asistența umanitară acordată numărului mare de refugiați, dar și în cazul negocierilor cu Iran. UE a cerut ca mai multă atenție să fie acordată implementării legislației și mai mult eeforturi să fie făcute în aria justiției și a libertății și securității.
Capitolul II: Aderarea Turciei. Argumente pro și contraargumente
În acest capitol, am abordat două dintre chestiunile care par a aduce cele mai multe avantaje Uniunii Europene, din perspectiva aderării Turciei, și anume aspectele ce țin de securitate și considerentele economice. Deși intenția a fost aceea de a prezenta aspectele pozitive, avantajele de care s-ar putea bucura Uniunea Europeană, având în vedere posibila contribuție a Turciei în materie de securitate, dar și economie, ca orice alt aspect, și acestea prezintă puncte negative. În cei 51 de ani de existență ai Uniunii, nu a existat un candidat care să creeze atâtea dezbateri și reacții. În mod evident, statele membre își pun numeroase probleme cu privire la cum va afecta integrarea Turciei două arii atât de importante cum sunt securitatea și economia.
II.1 TURCIA ȘI SECURITATEA EUROPEANĂ
O parte importantă a discursului privind o eventuală aderare a Turciei la Uniunea Europeană este cuprinsă în argumentația cu privire la consecințele aduse în domeniul securității europene. Poziția geostrategică a țării, faptul că deține cea mai mare armată dintre țările europene, rolul pe care l-a avut de-a lungul deceniilor în securitatea europeană și faptul că a cooperat cu succes cu țări europene (membre UE) în cadrul Alianței Nord-Atlantice sunt elemente semnificative care îi determină chiar și pe cei mai înverșunați oponenți ai aderării Turciei la UE să își dorească să nu o piardă pe aceasta, să o mențină aproape prin diverse alte moduri (precum un parteneriat strategic).
II.1.1 Istoric
Turcia a intrat în vizorul SUA, dar și al Europei, dacă se poate spune astfel, încă din primii ani ai Războiului Rece. Anul 1947 a marcat o cotitură în politica pe care americanii o duceau în Europa, din punct de vedere financiar și politic. Pericolul expansiunii comuniste asupra Turciei și Greciei a dus la nașterea doctrinei de ,,îndiguire’’ (containment), ce presupunea acordarea unui ajutor financiar masiv acestor țări, pentru a rămâne libere. După semnarea Tratatului Atlanticului de Nord, Turcia se alătura acestui sistem unic de apărare în 1952, ca și Grecia, întărind opțiunea pro-vestică. Contribuția importantă din timpul Războiului Rece, constând în asigurarea a o treime din ,,Cortina de Fier’’ cu trupele sale, a demonstrat Vestului atașamentul țării față de politicile de securitate vestice. Apartenența acesteia la NATO a fost și este încă un element definitoriu al identității sale europene, al relației apropiate cu Vestul. Importanța reciprocă pe care o au Turcia și NATO una pentru cealaltă nu s-a diminuat în era post Război Rece. NATO nu a avut doar o contribuție în ceea ce privește securitatea Turciei, ci mai ales a contribuit la integrarea ei în comunitatea Euro-Atlantică. Astfel, apartenența la NATO a creat o bază pentru alinierea sa la politicile europene, având în același timp posibilitatea de a-și manifesta preocupările legate de securitate și de a-și apăra interesele. Considerațiile geostrategice de după al Doilea Război Mondial au făcut ca Turcia să fie inclusă în procesul european de integrare, fiind văzută drept ,,europeană” datorită rolului ei în sistemul occidental de securitate, și nu pentru că ar fi fost privită ca având un caracter în totalitate european. Îngrijorarea statelor membre cu privire la religie, cultură, aspectul demografic și economie au fost reprimate parțial la acea vreme, deoarece prevala aspectul geostrategic, dar și datorită faptului că procesul era unul pe termen lung. Astfel, prin Acordul de la Ankara din 1963, Turcia a fost formal inclusă în categoria statelor eligibile la aderarea la CEE. În mod implicit, a fost afirmat statutul Turciei de țară europeană, deoarece a fi ,,european” era principalul criteriu ce trebuia îndeplinit la acea vreme pentru a fi eligibil la CEE. Așadar, se poate considera că includerea Turciei în procesul european de extindere nu s-a datorat faptului că aceasta era privită de către statele membre drept europeană, ci mai degrabă unor rațiuni geostrategice. Deoarece NATO nu este o alianță exclusiv europeană, Turcia a căutat alte metode de a se apropia de pozițiile europene ce țin de securitate și apărare. În 1992 a devenit membru asociat al Uniunii Europei Occidentale (UEO). În viziunea turcă, UEO trebuia să fie o punte între Ankara și Bruxelles, însă incorporarea ei în UE și dispariția oficială în 2011 au făcut ca Turcia să nu mai aibă un rol în mecanismele Politicii de Securitate și Apărare Comună (CSDP). Turcia s-a raliat multora dintre pozițiile Uniunii în ceea ce privește Politica Externă și de Securitate Comună și a dezvoltat un dialog important în acest sens încă de la jumătatea anilor ’90, implicându-se în rezolvarea, prin intermediul Acordurilor de tip Berlin Plus, modului în care membrii NATO care nu erau membri UE participau la operațiunile de securitate și apărare europene. Turcia a participat la operațiuni de menținere a păcii în Balcani, dar și în Afganistan, dovedindu-și capacitățile și implicarea, ceea ce sugerează că integrarea ei în CFSP și ESDP va fi un mare avantaj.
II.1.2 Aspecte pro și contra din perspectiva de securitate
Dacă în dezbaterea generală referitoare la aderarea Turciei la Uniunea Europeană Europa este divizată, lucrurile nu stau diferit nici în ceea ce privește segmentul referitor la securitatea europeană. Examinând literatura despre relațiile Turcia-UE, putem conclude că argumentele geopolitice și geostrategice au o poziție importantă pe agenda specialiștilor în domeniu. Astfel, mulți politicieni, factori de decizie politică, academicieni și birocrați împărtășesc opinia ca importanța geostrategică/geopolitică a Turciei lucrează în avantajul ei, fiind unul dintre principalele puncte forte în vederea aderării la UE, în timp ce alții susțin că UE nu trebuie să își extindă granițele în apropierea unor zone instabile precum este Orientul Mijlociu și se tem că UE nu va fi capabilă să gestioneze problemele din aceste teritorii (precum este cea din Siria, Iran, Irak). Proximitatea geografică a Turciei față de Caucaz, de Orientul Mijlociu, de republicile central-asiatice va face necesară adoptarea unei poziții comune a UE față de acestea. Astfel, Turcia va da Uniunii noi preocupări de politică externă, similar cu cele aduse de impactul aderării Spaniei asupra politici externe față de America Latină și țările mediteraneene. Este localizată într-o zonă foarte volatilă, având în jur 13 dintre cele 16 ,,puncte fierbinți” (ex: Cecenia, Cipru, Kosovo, Siria) despre care se crede că se vor transforma în conflicte ce vor afecta securitatea europeană (conform unui raport al Institutului Francez de Apărare și Institutul internațional de Strategie din Elveția). Cei ce susțin aderarea Turciei la UE din perspectiva beneficiilor pe care aceasta le-ar putea aduce în privința securității și apărării europene, aduc în discuție trei considerente principale datorită cărora Turcia este un actor indispensabil pentru sistemul european de securitate în epoca post-Război Rece: apartenența la NATO, capabilitățile militare și poziția geostrategică. Turcia deține în prezent cea mai mare armată europeană și a doua armată din cadrul NATO, după SUA. Exersându-și votul în Consiliul Nord-Atlantic, Turcia are o modalitate instituțională care poate afecta aspirațiile europene în privința apărării. Capabilitățile sale militare sunt vitale pentru operațiunile în aria europeană extinsă de securitate. Nu în ultimul rând, Turcia controlează un punct esențial de intersecție între Europa de Sud-Est, Orientul Mijlociu, Balcanii și Caucaz, ceea ce îi conferă rolul de actor de mare importanță în toate aceste regiuni. Poziția ei geostrategică reprezintă, poate, cel mai important avantaj în eforturile de a se alătura UE sau, în cazul în care negocierile eșuează, în dezvoltarea unui parteneriat privilegiat. Europa ca entitate politică este încă și va mai fi într-o etapă de tranziție, în care încearcă să își definească granițele și identitatea și caută să obțină un anumit rol pe plan regional și global, într-un nou mediu de securitate. Susținători ai aderării Turciei afirmă că, datorită poziției ei geostrategice, aceasta va aduce noi dimensiuni la eforturile UE în materie de politică externă, în regiuni vitale precum Orientul Mijlciu, Asia Centrală și Caucazul de Sud. Tot un avantaj este considerat și faptul că Turcia are bune relații atât cu UE, cât și cu SUA, că se bucură de credibilitate în Israel, dar și în multe dintre țările arabe. Fără îndoială că aderarea sa va oferi Uniunii un rol mai important în Orientul Mijlociu, implicând-o în eforturile comune pentru stabilitate și menținerea păcii în această regiune critică. Odată cu aderarea Turciei, frontierele UE se vor extinde, așadar, și la vecinii acesteia – la statele Armenia și Georgia din Caucazul de Sud până la Siria, Iran și Irak, care sunt importante pentru UE, dat fiind efectele pe care le are Orientul Mijlociu asupra UE prin alimentarea cu petrol, terorism, imigrația, traficul de ființe umane, narcotice și proliferarea armelor. UE nu a avut mijloacele de a se ocupa de problemele ce-și au originea în această regiune și nu a putut avea un rol egal cu cel al SUA. Fiind o țară familiară cu politicile regiunii, Turcia poate ajuta UE în politica ei regională. Aderarea Turciei nu doar va întări Politica Mediteraneană a Uniunii și Politica Europeană de Vecinătate (ENP), dar o va ajuta în creșterea potențialului ca actor internațional, lucru ce constituie un scop încă neatins de aceasta. În plus, UE va trebui să se implice în chestiuni pe care înainte le-ar fi considerat drept esențiale doar în relațiile bilaterale dintre Turcia și vecinii ei, sau care nu erau văzute drept prioritare deoarece nu erau direct legate de securitatea ei internă: printre acestea se numără problema vizei, a controlului frontierelor, a recunoașterii diplomatice a Armeniei, sau dispute asupra resurselor (precum apa). Discuția cu privire la securitate nu poate trece cu vederea aspectul contribuției militare importante pe care Turcia o poate aduce în cadrul Politicii Europene de Securitate și Apărare (ESDP). Faptul că Turcia are baze militare în apropierea unor zone instabile și infrastructura ei militară vor reprezenta un avantaj pentru UE. De asemenea, forțele armate turcești au experiență în operațiunile de menținere a păcii, câștigată în multe țări, precum Somalia sau Bosnia, și sunt angajate în lupta împotriva gherilelor PKK. Din aceste motive tehnice și politice, integrarea Turciei în mecanismele ESDP ar fi foarte utilă. Relațiile dintre Turcia și UE au căpătat o semnificație mai cuprinzătoare după atacurile de la 11 septembrie 2001 din SUA, care au dus la schimbarea percepției față de musulmanii din lumea întreagă și la război împotriva terorismului, creând dezbinare și tensiune la nivel global. Terorismul a început să fie privit drept cea mai mare amenințare a secolului XXI. În mediul de securitate tumultuos de după atacurile de la 11 Septembrie, Turcia, singura democrație laică musulmană, ancorată în Vest, are capacitatea de a se comporta ca o punte între lumea vestică și țările islamice, ea fiind în măsură să se constituie drept un model pentru țările islamice. Dacă acestea s-ar transforma din regimuri autoritare în democrații, ar fi mai ușor de cooperat cu ele. Faptul că mulți autori de acte teroriste își au originea în Orientul Mijlociu a condus la o nouă delimitare în politica internațională, prezisă de Samuel Huntington: Vestul versus civilizația islamică. Inevitabil, includerea Turciei în UE ar ușura o parte dintre tensiunile dintre cele două lumi, și ar fi percepută drept un semnal că UE nu este un club creștin, ci mai degrabă o entitate multiculturală. În cadrul războiului împotriva terorismului lansat de SUA se înscrie și invazia Irakului din 2003. Criza dintre membrii NATO din timpul războiului oferă o perspectivă asupra posibilului impact al Turciei asupra sistemului de securitate. Divergențele de opinie au conturat o diviziune între europeniști și susținătorii taberei atlantiste (Marea Britanie), cei din a doua categorie fiind favorabili aderării Turciei la UE. Criza a erupt între NATO și membrii europeni – sau cel puțin între ceea ce Donald Rumsfeld numea Vechea Europă și Noua Europă – asupra chestiunii folosirii forței împotriva Irakului. NATO trecea printr-un moment dificil, pe măsură ce coalițiile de voință păreau să devină răspunsul la noile riscuri la adresa securității, mai degrabă decât apărarea colectivă. Războiul din Irak părea să împartă UE în două tabere și asta a avut consecințe serioase asupra celui de-al doilea pilon de dezvoltare al UE. Marea Britanie, Spania, Portugalia și Italia s-au alăturat SUA în campania împotriva Irakului, alături de țări candidate la UE din Europa Centrală, precum Polonia sau Cehia. Drept răspuns, Franța, Germania, Belgia și Luxemburg au format un bloc care era împotriva folosirii forței în Irak. Această tabără a minimalizat importanța garanțiilor pe care Turcia le ceruse de la NATO în cazul unui atac al Irakului împotriva sa. În ianuarie 2003, timp de aproape patru săptămâni, Franța, Belgia și Germania, ca membri NATO, au blocat desfășurarea forțelor NATO și a planurilor de supraveghere în Turcia, folosind argumentul potrivit căruia permisiunea NATO pentru această desfășurare de forțe echivala cu existența unei înțelegeri tacite că războiul era iminent. Chestiunea a fost rezolvată în februarie 2003, odată cu decizia NATO de a anula articolul 4 pentru Turcia. Acest lucru a fost posibil când decizia a fost mutată din Consiliul Nord-Atlantic în Comitetul de Planificare a Apărării, unde Franța nu era prezentă, deoarece se retrăsese din structura militară a NATO în 1965. Această criză din cadrul NATO a fost cea mai gravă fisură din istoria NATO. Pe 29 aprilie 2003, Franța, Germania și Belgia s-au întâlnit în cadrul unui summit, unde s-a discutat despre crearea unei uniuni europene de apărare, cu un comandament militar european și o agenție de armament. Războiul din Irak le-a motivat indirect să creeze o structură europeană de securitate. În mai 2003, acestea au înființat un nou comandament pentru operațiunile care nu implicau niciun aliat NATO ce nu era și membru UE. Pentru Turcia era riscant să susțină în mod deschis SUA, din moment ce era în așteptarea unei date de deschidere a negocierilor, iar Franța și Germania aveau un cuvânt greu de spus în această decizie. Războiul din Irak a avut, asupra chestiunii aderării Turciei la UE, rolul de a ilustra faptul că Turcia este situată în vecinătatea unor zone instabile și că, în cazul în care va deveni membru, UE se va găsi la granița acestor regiuni imprevizibile. Așadar, războiul a evidențiat posibilele capcane de a accepta Turcia ca membru al Uniunii, printre care se numără aceea că UE ar putea deveni participant la conflictele din vecinătatea Turciei. Acest argument a fost folosit în nenumărate rânduri de opozanții aderării Turciei la UE, mai ales de către Germania. Astfel, de exemplu, în programul Partidului Creștin Democrat (CDU) din 2000 se afirma necesitatea de a răspunde la întrebarea ,,până unde se întind granițele Europei”, înainte ca acestea să ajungă la Iran și Irak. De cealaltă parte a baricadei se află cei care susțin că integrarea Turciei expune Uniunea la o nouă serie de provocări în materie de scuritate: relațiile agitate cu țările arabe, dar și cu statele vecine, implicarea directă în problema Ciprului, potențiala escaladare a conflictului cu Grecia, interesele pe care le are în Asia Centrală și directa expunere la situația instabilă din Caucaz ar putea aduce inconveniente Uniunii. Pe lângă acestea, și situația internă este pusă sub semnul întrebării; există, de asemenea, dubii asupra europenizării acesteia, aspecte care, împreună, formează un bloc de obstacole în calea aderării. Turcia este o sursă a crimei organizate în Europa, precum și o rută de tranzit pentru activități ilegale. Totuși, datorită caracterului global și trans-regional al chestiunilor de securitate, să fie lăsată pe dinafara Uniunii nu reprezintă o soluție. Oponenții aderării au venit cu ideea unui ,,parteneriat strategic”. Conceptul a fost sprijinit puternic de liderii creștin-democrați germani conduși de Angela Merkel, care, în vara lui 2005, în timpul alegerilor, a susținut schimbarea perspectivelor în ceea ce privește aderarea Turciei. Ea a susținut în mod repetat că Turcia nu trebuie să devină un membru al UE, dar că în loc de asta ar trebui să i se ofere un parteneriat privilegiat. Și Austria este un avocat neclintit al parteneriatului privilegiat, sprijinul pentru aderarea Turciei în opinia publică austriacă fiind cel mai scăzut dintre statele membre UE. Administrația Chirac se pronunțase inițial în favoarea aderării Turciei, însă sprijinul a fost redus pentru a liniști opinia publică franceză. Esențialmente, parteneriatul strategic nu presupune aderarea propriu-zisă, ci este o alternativă la aderare, fiind legat de UE prin armonizarea unor părți ale acquisului comunitar cu legile naționale. Acest lucru este exact ceea ce creat UE pentru țările din cadrul Politicii Europene de Vecinătate (ENP): vecini ai UE legați de aceasta prin armonizarea unor legi, dar fără perspectiva aderării. Așadar, nu ar fi greșit să spunem că, atunci când unii europeni oferă Turciei un parteneriat privilegiat, îi oferă, în fapt, un loc în cadrul ENP. Problema apare atunci când vorbim de ceea ce vrea Turcia. După eforturile făcute, Turcia nu va lua în considerare un parteneriat stragic, fie el înăuntrul sau în afara Politicii Europene de Vecinătate.
II.1.3 Conflictul dintre Turcia și Grecia și problema cipriotă
Tot prin prisma chestiunilor ce țin de securitate poate fi privit și conflictul dintre Turcia și Grecia, care datează de secole, principala problemă fiind cea legată de Cipru. Nașterea unei mișcări de rezistență a ciprioților greci, care doreau unirea Ciprului cu Grecia, a dus la conflict cu turcii de pe insulă. În 1974, ca răspuns la lovitura de stat organizată de guvernul militar grec pentru înlăturarea de la putere a lui Makarios, Turcia a invadat Cipru, intervenția fiind considerată legitimă. Totuși, turcii nu și-au retras forțele, formând Republica Turcă a Ciprului de Nord, fapt ce i-a atras numeroase consecințe negative. Încercarea de a rezolva disputa prin Planul Annan, din 2004, a dat greș, căci deși acceptată de ciprioții turci, a fost respinsă de partea greacă. Tot în 2004, Cipru a aderat la Uniunea Europeană, ceea ce a avut un impact puternic asupra relațiilor dintre Turcia și UE, inclusiv în domeniul securității și apărării. Ar trebui luată în considerare ideea că includerea Turciei în Uniunea Europeană ar putea reprezenta cheia soluționării acestei vechi dispute; din moment ce conflictul persistă de multe decade fără a se fi găsit o rezolvare, trebuie avută în vedere posibilitatea ca intensificarea dialogului și creșterea încrederii dintre părți să ducă la aplanarea conflictului și o soluționare pașnică. Securitatea națională a Turciei este amenințată de problema islamistă și cea a separatismului; și Grecia este o amenințare, dar de rang secund. În schimb, pentru securitatea națională a Greciei, Turcia reprezintă singura amenințare. Existența unei rivalități geopolitice (deși relațiile bilaterale s-au îmbunătățit din 1999) și a unei declarații cassus belli a unui membru NATO împotriva altui membru al aceleiași organizații reprezintă o reală piedică în calea aderării. O eventuală aderare a Turciei implică o rezolvare a problemei Ciprului, precum și a diferendelor cu Grecia, deoarece UE cere țărilor candidate să aibă relații bune sau cel puțin normale cu țările membre.
II.1.4 Impactul crizei siriene asupra Turciei
Implicații puternice asupra securității, atât a Turciei, cât și a Europei per ansamblu are și criza din Siria. Odată cu începerea războiului civil din Siria, relațiile diplomatice dintre Turcia și țara condusă de Bashar al-Assad s-au deteriorat semnificativ. Astfel, Turcia s-a văzut pusă în fața unui număr mare de refugiați venind din Siria, care tranzitează țara în drum spre Europa, acesta fiind aspectul cu cel mai mare impact. În ceea ce privește conflictul intern din Siria, Turcia susține luptătorii musulmani sunniți împotriva regimului Assad. Încă de la venirea la putere a actualului partid de guvernare, Partidul Justiției și al Dezvoltării (AKP), acesta a făcut o prioritate din menținerea unor bune relații cu Damascul, îndeplinirea acestui obiectiv fiind serios pusă în dificultate începând cu 2011, de la începerea războiului civil din Siria, unde regimul lui Bashar al-Assad răspunde în mod violent protestelor anti-guvernamentale. Începând cu noiembrie 2011, Turcia a militat pentru o intervenție internațională în Siria și a sprijinit crearea zonei tampon la graniță. Conform UNHCR (The United Nations Refugee Agency), în Turcia se aflau 1 761 486 de refugiați sirieni, potrivit ultimei actualizări, din 26 mai 2015. Așadar, Turcia găzduiește aproximativ 1.8 milioane de refugiați sirieni, mai mult decât oricare alt vecin al Siriei. Aproximativ 30% dintre aceștia trăiesc în 22 de tabere aflate sub controlul guvernului turc, în timp ce restul încearcă să își găsească locul în comunități din țară. Astfel, în timp ce guvernul a crescut numărul taberelor de acest tip, a crescut numărul refugiaților care trăiesc în afara lor. Refugiați sirieni neînregistrați trăiesc în provincii turcești precum Hatay, Kilis, Gaziantep și Sanliurfa, provincii de graniță. Impactul prezenței refugiaților are mai multe dimensiuni. Una dintre acestea este legată de modificarea balanței etnice în provinciile în care s-au instalat. De exemplu, în Kili, populația arabă a crescut de la 1% la 59%. În Hatay, comunitatea arabă era dominată de minoritatea alawită, iar după afluxul de arabi sunniți există posibilitatea unui conflict între acestea. După primul val de 8,000 de refugiați sirieni care au trecut granița în decembrie 2011, numărul acestora a continuat să crească, iar dată fiind situația actuală din Siria, se așteaptă ca acesta să continue să crească. În termeni economici, închiderea graniței pentru comerțul cu Siria, în 2012, și pierderea piețelor siriene a cauzat o scădere a comerțului cu Siria. Totuși, Turcia a reușit să recâștige accesul la acestea prin intermediul companiilor turcești care oferă ajutor umanitar și asistență O.N.G.-urilor din Siria, și a oamenilor de afaceri sirieni care și-au deschis birouri comerciale în sudul Turciei. Recent, s-a înregistrat chiar o creștere a relațiilor comerciale cu Siria. Deși eforturile susținute ale guvernului turc în ajutorarea refugiaților sirieni sunt apreciate de comunitatea europeană, acestea vin cu costuri foarte mari. În mai 2013, guvernul turc cheltuise 1.5 miliarde de euro cu scopul acomodării refugiaților sirieni. Privită la început drept o obligație a guvernului turc, această chestiune a făcut necesar ca acesta să apeleze la sprijin internațional, pentru sprijin financiar, din cauza creșterii cheltuielilor. Odată cu creșterea numărului de refugiați sirieni care pătrund în Turcia, în țară a luat naștere un puternic discurs anti-arab și anti-imigraționist. Deși este semnatară a Convenției Statutului Refugiaților din 1951, politica de azil a Turciei are o limitare de ordin geografic. Această limitare se referă la faptul că Turcia poate accepta refugiați doar în urma unor evenimente petrecute în Europa. În conformitate cu această ,,limitare”, din punct de vedere legal, cei veniți din Siria în urma conflictului din țara natală nu se numesc ,,refugiați”, ci ,,musafiri”. Comisia Europeană consideră drept lăudabile inițiativele Turciei în ajutorarea refugiaților sirieni și nu numai. În urma unei vizite efectuate în decembrie 2014 într-una dintre taberele de refugiați sirieni, Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate și vicepreședinte al Comisiei Europene, Federica Mogherini, și-a exprimat sprijinul pentru populația Siriei și pentru comunitățile turcești care găzduiesc refugiați sirieni, spunând că Europa este alături de Turcia și este hotărâtă să își joace până la capăt rolul pentru obținerea unei soluții politice durabile la această criză regională și umanitară. În aceeași linie, Comisarul pentru ajutor umanitar și gestionarea crizelor, Christos Stylianides, și-a exprimat aprecierea pentru eforturile imense făcute de Turcia și de poporul turc, care și-a arătat solidaritatea față de poporul sirian. Comisia Europeană susține experți umanitari în taberele de refugiați, care monitorizează impactul crizei siriene asupra Turciei. Această prezență a permis Comisiei să sprijine Turcia când aceasta s-a confruntat cu valurile de refugiați sirieni, dar și irakieni. Încă de la începutul crizei, Departamentul pentru Ajutor Umanitar și Protecție Civilă al Comisiei Europene a contribuit cu aproximativ 28 de milioane de euro pentru a susține taberele de refugiați sirieni. Aceasta promite să continue să sprijine guvernul turc, asistență adițională fiind asigurată și prin canale suplimentare precum Instrumentul de asistență pentru Pre-aderare (IPA) și Instrumentul care contribuie la Pace și Stabilitate (IcSP). Conform unui anunț din data de 29 mai 2015, noul Fond de Sprijin regional al UE a adoptat programe europene de 40 de milioane de euro, ca răspuns la criza siriană, acestea urmând să ajute comunități de refugiați din Liban, Turcia, Iordania și Irak. Acest Fond de Sprijin permite Uniunii și statelor sale membre să intervină în comun, flexibil și rapid, răspunzând nevoilor care se schimbă continuu. Înaltul Reprezentant al UE pentru afaceri externe și politica de securitate și Vice-președintele Comisiei Europene, Mogherini, a declarat că Uniunea este cel mai important colaborator la răspunsul internațional la criza siriană; de asemenea, a susținut importanța acestui fond, care este expresia angajamentului Uniunii față de victimele crizei. În cadrul aceleiași declarații, Comisarul pentru politica europeană de vecinătate și negocieri privind extinderea a afirmat că susținerea Turciei, dar și a celorlalte țări care găzduiesc refugiați este cel mai bun răspuns și cel mai eficient mod de a transforma disperarea și traficul ilegal în speranță și rezistență. Acesta a accentuat consecințele pe care le-a avut conflictul din Siria în mod direct asupra Uniunii Europene, prin luptătorii străini, terorism, migrația ilegală și polarizarea dintre comunitățile religioase. Recent, un nou val de 3000 de refugiați au trecut granița în Turcia, din cauza luptelor dintre kurzi și Statul Islamic, în încercarea de a evita ciocnirile și bombardamentele. În ultima perioadă, Turcia a încercat să fie mai prudentă din acest punct de vedere, din rațiuni de securitate.
II.1.5 Rolul Turciei în contextul crizei din Ucraina
Importanța Turciei pentru securitatea europeană trebuie privită și din prisma evenimentelor actuale, unul dintre cele mai importante fiind criza din Ucraina. După anexarea peninsulei Crimeea, Turcia și-a exprimat interesul pentru viitorul minorității tătare din Crimeea, populație de origine turcică, ce nu dorește să ajungă din nou sub dominația rusească. Poziția Turciei este una de susținere pentru integritatea teritorială a Ucrainei, un principiu sacru pentru aceasta, având în vedere că se confruntă, la rândul ei, cu problema separatismului kurd. În ciuda acestui fapt, Turcia nu s-a simțit constrânsă să adopte o poziție mai critică față de Rusia. Sprijinul Turciei pentru Ucraina a rămas la nivel declarativ, deoarece aceasta nu luat nicio măsură față de politica agresivă a Rusiei față de Ucraina. Acțiunile recente au făcut ca Rusia să apară drept o amenințare chiar și pentru Turcia, care a adoptat o poziție precaută. În Siria, diplomația turcească a urmărit o direcție care se opune direct celei rusești, susținătoare a regimului lui Bashar al-Assad. Pierderea sprijinului Occidentului în ceea ce privește criza siriană a determinat Ankara să evite alte ciocniri cu Rusia. Considerațiile de ordin economic sunt cele ce oferă principalele explicații pentru actuala politică a Turciei față de Rusia. Turcia importă 60% din necesarul de gaze din Rusia. Cu ocazia vizitei din decembrie 2014 efectuate la Ankara, președintele Vladimir Putin a reiterat importanța chestiunii energetic în relațiile bilaterale, promițând reduceri la prețul gazelor pentru Turcia și anunțând planul de a construi o nouă conductă, în locul South Stream. De asemenea, companiile de contrucții turcești sunt foarte active în Rusia, iar mare parte din produsele agricole turcești iau drumul pieței rusești. Așadar, deși Turcia se opune politicii rusești în Ucraina, nu s-a alăturat țărilor ce au impus sancțiuni economice Rusiei, deoarece nu dorește să piardă un partener economic atât de important. Așa cum am mai menționat, importanța Turciei pentru securitatea europeană se datorează în mare parte poziției sale. Turcia reprezintă axa principală a Coridorului sud-estic al gazelor (SGC). Turcia este singura țară care poate, din punct de vedere diplomatic, să invite atât Rusia, cât și Azerbaijan, Iran și Israel la aceeași masă a negocierilor. Criza diplomatică dintre Israel și Turcia este pe punctul de a fi soluționată, legăturile cu Azerbaijan au devenit din ce în ce mai strânse, iar în privința Iranului, Turcia a înregistrat un succes în a aduce acest stat la masa negocierilor în privința crizei siriene și a dosarului nuclear, acestea fiind dovezi ale rolului său actual, dar și a rolului pe care ar putea să îl joace. Politica sa externă este una pluralistă, ea refuzând să aleagă una dintre părți în disputele dintre Est și Vest, dar fără a întoarce spatele niciunei dintre părți, nici Rusiei, nici Uniunii Europene.
II.1.6 Concluzii
Concluzionând, la un nivel mai profund, chestiunea aderării Turciei a ajuns să fie un punct central de dezbatere în ceea ce privește natura și traiectoria procesului de integrare europeană, și a ridicat întrebări fundamentale legate de identitatea europeană și sensurile europenizării. Asta a condus, inevitabil, la discuții legate de granițele precise ale Europei (mai exact, unde se termină aceasta) sau cel puțin, care este limita UE. Cei care aduc drept argument contra ideea că Turcia nu trebuie să adere deoarece ar aduce UE în proximitatea unora dintre cele mai instabile zone de pe Glob omit faptul că acesta nu este în totalitate valabil și demn de luat în considerare, având în vedere faptul că procesul de globalizare a făcut că granițele să se confunde și problemele să nu rămână izolate; astfel, UE nu se poate ține în totalitate departe de problemele din Orientul Mijlociu, spre exemplu, indiferent dacă acceptă Turcia ca membru cu puteri depline, mai ales în contextul în care dorește să se afirme că important actor global pe scenă internațională. Toate argumentele de mai sus, atât cele pro cât și cele contra aderării Turciei, din perspectiva a ceea ce ar putea aduce aceasta pentru UE în materie de securitate, duc la concluzia de netăgăduit că aceasta nu poate fi exclusă și că, sub o formă sau alta, trebuie păstrată aproape. Acceptarea Turciei în sânul familiei europene, incorporarea acestui stat cu o mare importanță geopolitică și un statut central în Caucaz, Balcani și Orientul Mijlociu are sens și este un pas ce trebuie făcut, dacă UE este într-adevăr interesată în a deveni un actor global autentic, cu o orientare multiculturală, o identitate comună și o politică externă coerentă, îndeajuns de puternic încât să influențeze cursul relațiilor internaționale. Un lucru cert este acela că Turcia va ajuta UE în promovarea stabilității pe continent și va accelera procesul de transformare a UE într-un actor global (în materie de securitate și nu numai). În consecință, în mediul internațional actual, locul Turciei într-o Europă a viitorului va depinde nu doar de democratizare și de stabilitatea economică, ci și de decizia pe care acea Europă viitoare o va lua cu privire la rolul și puterea sa în lumea post-11 septembrie. Motto-ul ”zero problems with neighbours” promovat de Turcia în politica externă se identifică cu obiectivele UE, însă aceasta mai are de lucrat la acest capitol, în vederea redresării unor probleme precum cea cu Cipru, cu Grecia sau Armenia. La ora actuală, având în vedere evenimentele din ultimii ani referitoare la apariția unor crize puternice, obiectivul este unul nefuncțional. Persistența unor probleme precum cea cu Grecia, conflictul cu Cipru, situația din Siria, țară care este aproape de a deveni un stat eșuat, situația actuală a Irakului, toate acestea fac ca motto-ul să fie unul lăudabil, dar care actualmente poate rămâne doar la nivel de intenție. Aderarea Turciei va avea un impact asupra rolului UE în materie de securitate, asupra rolului său internațional și asupra instituțiilor sale, precum și asupra viitorului Europei.
II.2 ECONOMIA TURCIEI
Un alt aspect esențial, cu o mare pondere în procesul de aderare al Turciei la Uniunea Europeană este cel al economiei sale, a ceea ce aduce Turcia la acest capitol în cazul unei integrări în UE, dar și ceea ce poate face UE pentru Turcia; rămâne de văzut dacă din această perspectivă aderarea se vede mai aproape sau mai departe. Analizând rapoartele de progres întocmite în fiecare an de către Comisia Europeană, se poate observa faptul că, dacă în multe domenii Turcia nu a îndeplinit pe deplin cerințele Uniunii și sunt, de asemenea, arii în care aceasta ar mai avea de lucrat, în ceea ce privește aspectul economic, colaborarea dintre cele două părți a crescut de la an la an. În ciuda anumitor impasuri în negocierile de aderare, integrarea economică dintre Turcia și UE a continuat să meargă pe drumul cel bun, prin intermediul Uniunii Vamale. Turcia a ocupat și ocupă un loc fruntaș din punctul de vedere al piețelor de import, precum și al celor de export.
Procesul legal și economic de integrare între cele două părți a început odată cu intrarea în vigoare a Acordului de Asociere în 1964, care stipula că o Uniune Vamală urma să fie stabilită între părți pe parcursul a 12 ani. Potrivit Protocolului Adițional, intrat în vigoare în 1973, perioada a fost extinsă la 22 de ani. În ianuarie 1996, Uniunea Vamală între cele două părți era oficial stabilită.
Ca urmare a avantajelor aduse de Uniunea Vamală, dar și a reformelor înfăptuite pentru a îndeplini criteriile UE, Turcia și-a îmbunătățit semnificativ poziția în economia mondială.
II.2.1 ISTORIC DIN PUNCT DE VEDERE ECONOMIC
Pentru că a oferit lecții valoroase pentru alte economii în dezvoltare din regiune, recunoașterea Turciei ca democrație modernă reprezintă acordarea unor merite cuvenite pentru progresul făcut de aceasta. Turcia a trecut la sistemul pluripartidist in anii `50 și, în ciuda tulburărilor politice din următorii 50 de ani, țara a reușit să-și creeze un sistem politic și economic stabil. Cu transformările economice ce au loc și democrația care se maturizează, este un stat stabil ce poate acomoda schimbări instituționale compatibile cu normele contemporane ale societăților avansate. În cea de-a doua jumătate a secolului XX, Turcia s-a bucurat de o creștere economică semnificativă, și, ca răspuns la dezvoltările economice globale, a continuat să își restructureze economia și și-a realiniat cu succes politicile macroeconomice. Cu toate acestea, șocurile externe și interne din timpul anilor `70 și `90 au avut efecte costisitoare și destabilizatoare. Complicații ale balanței de plăți și presiuni inflaționiste persistente au prevalat în această perioadă, și din cauza reformelor întârziate și a apariției crizelor fiscale și financiare, resurse valoroase au fost epuizate și ineficient repartizate. Resursele naționale insuficiente și reticența străinilor de a furniza capital au îngreunat situația. Cu toate acestea, în perioada de după alegerile parlamentare din 2002, creșterea economică a luat avânt, sprijinită de dezvoltările pozitive datorate perspectivei aderării la UE. PIB-ul a crescut, iar rata inflației a ajuns să scadă. Deși provocări încă există (precum șomajul), există, de asemenea, și foarte important, un mediu politic pregătit și deschis la noi idei pentru a accelera procesul de modernizare. În cazul Turciei, asistăm la o transformare a unei economii în plină dezvoltare, o națiune care s-a ridicat de la simpla subzistență în anii `20 la o economie de piață prosperă, pe măsură ce se apropie de destinația dorită: Uniunea Europeană. Economia turcă s-a confruntat cu o serie de crize, creșterea economică fiind încetinită de criza economică din 1994 și 1999, dar și din 2001. Astfel, Turcia a ajuns să se confrunte cu problema inflației, a volatilității macroeconomice crescute și a unui sector bancar slab. Ca și principiu economic, este important de menționat etatismul, un principiu kemalist care a influențat vreme de multe decade economia turcă. Atitudinea colectivistă și respectul pentru autoritate se reflectă în gradul mare de acceptare a intervenției statului în economie. 42% dintre respondenții turci ai sondajului de opinie din 1990 al World Values au afirmat că guvernul ar trebui să dețină un procent mai mare din afaceri și industrii. Acest lucru demonstrează că, și după 10 ani de la schimbarea către o economie orientată spre export, valorile etatiste rămăseseră încă puternice. Dar aceste valori s-au erodat în timp, ca rezultat al liberalizării și al politicii de privatizare. În 2001, doar 33% dintre respondenți au votat pentru o influență mai mare a statului. O mai mare acceptare a ideii de proprietate privată merge mână în mână cu o mai mare acceptare a competiției. Dacă în 1990, 58% dintre respondenți erau în favoarea competiției, procentul a crescut la 65% în 2001, un procent mai mare decât în multe alte țări membre UE (Spania : 52% ; Olanda : 50% ; Franța : 46%). Marile întreprinderi private au avut de câștigat din această schimbare de atitudine, în favoarea competiției și proprietății private. În timp ce în 1990 doar 2% aveau încredere în companiile majore, în 2001 procentul a crescut la 51%, mai mare decât în majoritatea țărilor europene. Totuși, rezultatele arată că unele valori etatiste sunt încă puternice în Turcia și asta ar putea oferi politicienilor un prilej pentru a da un răspuns etatist la problemele economice și sociale ale țării. După venirea la putere a Partidului Justiției și Dezvoltării, în 2002, acesta a urmat o agendă de politici neoliberale menite să ajute la stabilizarea economiei turce, la rezolvarea unor probleme, precum și la integrarea acesteia în sistemul economic mondial. Contrar reticențelor față de schimbare pe care le regăsim la conservatorism, Partidul Justiției și al Dezvoltării (AKP) nu s-a temut să aplice reforme, uneori radicale, pentru stabilizarea politică și economică a țării. Agenda neoliberală urmată a inclus un program de privatizare, promovarea investițiilor străine directe (pe care le-au atras prin scăderea taxelor și impozitelor), disciplina fiscală, politici monetare restrictive, menținerea stabilității economice și politice, reforme politice legate de scopul aderării la Uniunea Europeană. Rezultatele acestei agende au inclus: reducerea inflației, creșterea exporturilor, creșterea produsului intern brut, creșterea venitului pe cap de locuitor.
II.2.2 LEGĂTURI ECONOMICE TURCIA – UE : UNIUNEA VAMALĂ
Uniunea Vamală dintre Turcia și Uniunea Europeană, stabilită la 31 decembrie 1995, prevede faptul că Turcia nu este parte a întregii Pieței Unice a UE. Aceasta stipulează existența comerțului liber între cele două părți în materie de produse industriale și produse agricole prelucrate, însă nu acoperă domeniul serviciilor sau al achizițiilor publice. Comerțul în materie de alte produse agricole, dar și produse din cărbune și oțel se realizează după acorduri preferențiale. În cadrul Uniunii Vamale, Turcia își aliniază treptat legislația și regimul de reglementare la acquis-ul intern al UE (la unele părți, nu la toate), de exemplu în ceea ce privește competiția și legea proprietății intelectuale. Pentru produsele acoperite de Uniunea Vamală, Turcia aplică politica tarifară a UE, așa cum ar face în cazul în care ar fi membru al acesteia. Uniunea își propune să extindă și să aprofundeze Uniunea Vamală, mai ales în ceea ce privește sectorul serviciilor. Există o dezbatere asupra ideii de creare a unui parteneriat special, ca substitut pentru aderarea ca membru deplin al UE, însă, cel puțin în domeniul economic, cele două părți sunt deja legate încă din 1995, prin intermediul Uniunii Vamale. Deși Uniunea Vamală nu acoperă domenii-cheie precum agricultura, serviciile sau achizițiile publice, ce este important este faptul că UE este de departe principalul partener de importuri și principala destinație pentru exporturi pentru Turcia, în timp ce Turcia ocupă locul 7 în topul surselor de importuri pentru UE și locul 5 în materie de exporturi. Totuși, conform Institutului Turc de Statistică, anul acesta exporturile pentru Uniunea Europeană au scăzut cu 10,4 % față de luna aprilie a anului 2014, proporția țărilor Uniunii fiind de 39,5% în aprilie 2015 în comparație cu 44,1% în aprilie 2014. De la începutul Uniunii Vamale, în 1996, valoarea schimburilor comerciale bilaterale dintre Turcia și UE a crescut de peste 4 ori, în paralel cu creșterea semnificativă a investițiilor străine directe din UE către Turcia și cu o integrare mai mare între întreprinderile europene și cele din Turcia, în beneficiul ambelor părți. O evaluare recentă făcută de Banca Mondială subliniază necesitatea de a introduce reforme pentru a menține un mediu favorabil unei cooperări economice foarte restrânse și pe viitor; subliniază, în special, necesitatea de a extinde Uniunea Vamală la produse agricole, servicii și achiziții publice, de a crea condiții favorabile pentru dezvoltarea în continuare a comerțului, inclusiv facilitarea vizelor pentru persoanele care călatoresc în interes de afaceri și de a introduce mecanisme pentru consultări și schimb de informații mai strânse între UE și Turcia privind impactul acordurilor de liber schimb asupra Turciei, semnate de UE cu țări terțe, în special a acordului TTIP cu SUA. Cooperarea economică ar putea fi puternic consolidată prin deschiderea negocierilor pentru capitolul 5 (Achizițiile publice), capitolul 8 (Concurența) și capitolul 19 (Ocuparea forței de muncă și politica socială). În octombrie 2014 a intrat în vigoare Acordul de readmisie cu UE. Integrarea avansată a comerțului oferă relației dintre Turcia și UE un anumit grad de siguranță și fiabilitate și aduce procesul de integrare la un nivel mai înalt. Totuși, din păcate, Turcia nu implementează pe deplin Uniunea Vamală : există bariere în calea comerțului care ar fi trebuit să fie eliminate.
II.2.3 AVANTAJE ȘI DEZAVANTAJE
Una dintre cele mai mari probleme ale Turciei este decalajul mare de venituri între regiuni, populația din sud-est având un venit mai mic de jumătate din media națională, iar populația din regiunile rurale fiind mult mai săracă decât cea din regiunile urbane. O mare parte a economiei sale încă se bazează pe agricultură, aproximativ 35% din forța de muncă fiind concentrată în acest sector (spre deosebire de 2% în Marea Britanie, de exemplu). Acest segment al populației turce, care ajunge până la 15 milioane de oameni, este mai mare decât al populațiilor multor țări din UE, iar veniturile acesteia sunt mult sub medie. Istanbulul și partea de Vest a Turciei se bucură de prosperitatea unei țări europene industrializate, în timp ce în partea centrală și de est, veniturile sunt foarte mici și economia se bazează în principal pe agricultură.
Conform unor noi teorii, capitalul uman (alcătuit din educație, aptitudini și cultură) este una dintre sursele fundamentale ale creșterii economice, fiind unul dintre factorii ce determină productivitatea și influențează abilitatea unei națiuni de a produce bunuri și servicii. Calitatea forței de muncă a unei țări, în termeni de capital uman, determină, într-o manieră considerabilă, potențialul și dezvoltarea ei economică. Turcia investea relativ puțin în educație, mai puțin decât majoritatea țărilor Uniunii, acest lucru schimbându-se în ultimii ani. Rata alfabetizării în Turcia a fost de 94.1 %, conform Programului pentru Dezvoltare al Națiunilor Unite. Turcia trebuie să continue reformele în acest sens, căci consecințele capitalului uman scăzut ar avea impact nu doar asupra creșterii economice a țării, ci și asupra procesului general de dezvoltare al UE, deoarece ar fi nevoie de alocarea unor sume importante și de eforturi pentru ca Turcia să se adapteze standardelor europene.
Turcia este caracterizată de dinamism demografic, așa cum bine demonstrează graficul de mai jos. Acest lucru reprezintă un avantaj important, în termeni de forță de muncă și nu numai. Forța de munca va continua să crească (World Bank, 2005) cu cel puțin 1% pe an, în timp ce tendința în țările europene este de scădere.
Sursa : IMF World Economic Outlook (WEO), April 2015 http://knoema.com/IMFWEO2015Apr/imf-world-economic-outlook-weo-april-2015?action=export
Populația Turciei nu este doar foarte mare și în creștere, ci este, de asemenea, și foarte tânără, în comparație cu populația îmbătrânită a Europei, ceea ce este un mare avantaj. Din această perspectivă, există un contrast cu multe alte națiuni europene, ale căror populații sunt îmbătrânite și în scădere, creând astfel un deficit demografic pe continent. Pe măsură ce Europa îmbătrânește, nu va mai fi capabilă să susțină programele de asistență socială cu care populația sa s-a obișnuit. Un eventual aflux de tineri calificați din Turcia ar putea compensa această criză demografică din statele europene.
O populație în creștere reprezintă o oportunitate din punct de vedere economic doar dacă rata de angajare crește, la rândul ei, ceea ce nu pare a fi și cazul Turciei, din păcate. Șomajul este una dintre problemele foarte vechi cu care se confruntă Turcia. Datele cu privire la șomaj sunt considerate de către Comisia Europeană și alte instituții publice, precum și de media, drept un indicator economic important. Rata șomajului pentru UE-28 a fost de 9,8% în martie 2015, în scădere față de aceeași perioadă a anului 2014. Dintre țările Uniunii, cea mai mică rată a șomajului în martie 2015 a fost înregistrată în Germania (4,7%), iar cea mai mare în Grecia (25,7%) și în Spania (23%). În cazul Turciei, în luna februarie 2015, rata șomajului era de 11,2%, conform Institutului Turc de Statistică. Așadar, media din Turcia este apropiată de media europeană, țara fiind pe drumul cel bun.
Rata șomajului (raportat la totalul forței de muncă) Sursa: IMF World Economic Outlook (WEO), April 2015; http://knoema.com/IMFWEO2015Apr/imf-world-economic-outlook-weo-april-2015?action=export
Ținând cont de profilul demografic pozitiv al Turciei, comparat cu populația îmbătrânită și alte probleme de ordin demografic ale UE, potențialul de migrație din Turcia către UE ar trebui să constituie un aspect economic pozitiv al aderării. Totuși, această chestiune a migrației este una sensibilă, opinia publică din țările membre manifestându-se împotriva ei. O diferență importantă între aderarea Turciei și extinderea UE din anii 2004 și 2007 este legată de faptul că un număr mare de cetățeni turci sunt deja stabiliți în UE, în mod particular într-o singură țară, Germania.
II.2.4 PERSPECTIVA ECONOMICĂ ÎN PRIMII ANI DUPĂ ÎNCEPEREA NEGOCIERILOR
Integrarea unei țări atât de mari precum este Turcia a ridicat îngrijorări și din perspectivă economică. Deși Turcia este membră a Uniunii Vamale, economia ei suferă din cauza datoriei publice mari și a șomajului; există, de asemenea, preocupări legate de stabilitatea sistemului bancar. Totuși, de când a câștigat puterea, partidul Justiției și al Dezvoltării a instituit reforme economice pentru a reduce inflația și a sprijini creșterea economică: agenda sa a inclus un program de privatizare, promovarea investițiilor străine directe, disciplina fiscală, politici monetare restrictive. Au rămas, însă, două probleme majore de corectat: șomajul și deficitul de cont curent. Un mare potențial pentru creștere economică îl are sectorul agricol, deoarece ocupă aproximativ 35% din populația activă a Turciei. Cu toate astea, se estimează că intrarea Turciei în UE va adăuga 13,8 miliarde la subvenția agricolă anuală a UE, o povară pe care mulți europeni nu vor fi pregătiți să o poarte. Un astfel de sentiment l-a determinat pe fostul comisar european pentru agricultură, Fischler, să avertizeze Comisia Europeană în 2004 că ,,nu putem continua să ignorăm opinia publică, lăsând construcția europeană pe mâna diplomaților.” În viziunea lui, acceptarea Turciei ca membru ar însemna o absurditate. Au existat temeri că eventualele riscuri ale aderării vor fi mari și că integrarea Turciei va dăuna economiei Europei mai mult decât a făcut-o oricare alt stat în trecut. În anii 2005-2007, în perioada ce a urmat începutului negocierilor oficiale pentru aderare, multe țări europene treceau printr-o etapă dominată de șomaj și de stagnare economică. De aceea, perspectiva de a sprijni Turcia din punct de vedere economic era una nepopulară. O aderare însemna că UE trebuia să furnizeze un ajutor financiar substanțial și să facă investiții în Turcia, iar acest lucru ar fi o sarcină grea pentru plătitorii de taxe europeni. Un raport al UE estimează că, anual, costurile se vor ridica la 20,9 miliarde, ajungând până la 35,4 miliarde în 2025. Turcia diferă crucial de orice altă țară care a aderat în ultimii ani din punctul de vedere al mărimii sale. Teritoriul Turciei este mai mare decât al celor 10 state care au aderat în 2004, luate împreună, iar populația este aproximativ aceeași cu a lor. Dimensiunile țării și sărăcia din unele zone au dus la îngrijorări cu privire la un eventual val de imigrări în inima continentului european, în cazul unei aderări. Așa cum a declarat un oficial german, ,,Berlin este deja cel de-al doilea oraș turcesc din lume. Nu am vrea să devină cel mai mare”, referindu-se, de altfel, la faptul că în Germania există o mare populație de origine turcă. După valul de aderare din 2004, temerile nu s-au adeverit, neavând loc mari valuri de imigrare din aceste state către Vest. Pe măsură ce situația din țara lor s-a îmbunătățit și deplasarea în interiorul Europei a devenit mai ușoară, se pare că mulți au preferat să rămână în comunitățile lor. Tratatul de la Nice a stabilit că cetățenii statelor membre pot circula liber și pot fi angajați în orice stat membru. Totuși, au fost luate măsuri care restricționează aceste libertăți pentru statele noi, pentru o anumită perioadă (de exemplu, cetățenii Poloniei nu au fost eligibili la angajarea într-un alt stat membru până în 2011). Economia turcă s-a dezvoltat mult în ultimele decade, iar economia puternică îi avantajează în situațiile în care negociază anumite lucruri la nivel internațional.
II.2.5 SUSȚINEREA BRITANICĂ ȘI RELAȚIILE ECONOMICE MAREA BRITANIE-TURCIA
Susținerea britanică pe care Turcia a primit-o încă de la începutul negocierilor de aderare își găsește o explicație în relațiile politice și economice existente între Turcia și Marea Britanie, dar mai ales în viziunea britanică cu privire la această țară, viziune în care Turcia este prezentată drept un actor regional important și o economie emergentă cu un mare potențial. Conform site-ului Ministerului de Externe al Turciei, relațiile actuale dintre cele două țări sunt descrise de liderii acestora drept ,,era de aur” în relațiile bilaterale dintre acestea. Relațiile comerciale dintre cele două țări se realizează în cadrul Uniunii Vamale dintre Uniunea Europeană și Turcia, stabilită în 1995. În timpul vizitei sale de la Ankara în iulie 2010, premierul britanic David Cameron a inclus Turcia în lista țărilor BRICs. Cameron a exprimat dorința guvernului britanic de a continua consolidarea relațiilor cu Turcia, din rațiuni economice, de securitate, dar și politice. El aduce argumente precum creșterea economică impresionantă de la acel moment a Turciei, estimând că aceasta va fi a doua cea mai rapidă din lume până în 2017, precum și faptul că este țara din Uniunea Europeană cu cel mai mare număr de persoane tinere. Relațiile economice și comerciale dintre Turcia și Marea Britanie s-au dezvoltat neîntrerupt în ultimii ani. Marea Britanie a devenit unul dintre partenerii comerciali principali ai Turciei. Comerțul bilateral a atins în 2013 o cifra de 15 miliarde de dolari. Tot în 2013, Marea Britanie s-a aflat pe poziția a treia în ceea ce privește partenerii de export ai Turciei. Aproximativ 2.5 milioane de britanici vizitează Turcia anual. Obiectivul Marii Britanii de a extinde relațiile comerciale bilaterale cu Turcia fac parte dintr-o strategie mai amplă ce urmărește intensificarea relațiilor economice bilaterale cu țările considerate a fi economii emergente pentru o redresare economică durabilă. Totuși, cele două țări mai au de lucrat pentru a ajunge la nivelul de cooperare economică dorit. În 2010, Turcia a fost a 22-a cea mai mare destinație de exporturi și a 19-a cea mai mare sursa de importuri pentru Marea Britanie. Pentru Turcia, aceasta a fost a 12-a cea mai mare sursă de importuri în 2011, în urma Italiei, Spaniei, Germaniei sau Franței. Astfel, cifrele arată că țări precum Germania, care se opun aderării Turciei la UE, au, în schimb, legături economice foarte puternice cu aceasta. În ciuda diferențelor de opinie existente cu privire la multe probleme, relațiile dintre acestea se mențin datorită intereselor comune. Germania este cel mai important partener comercial al Turciei, fiind principala destinație a exporturilor turcești și principala sursă de importuri. Pentru a întări relațiile economice dintre Turcia și Marea Britanie, un Comitet Comun pentru Economie și Comerț a fost înființat în 2008 și se întâlnește anual la nivel ministerial. În viziunea britanică, aderarea Turciei va sprijini economia Uniunii, aducând avantajul unei largi piețe și a unei forțe de lucru tinere; va spori influența internațională a UE, în special în regiunea Orientului Mijlociu și a Nordului Africii ; va reprezenta un avantaj imens în ceea ce privește rutele de alimentare cu energie pentru UE și va întări valorile comune ale Uniunii.
II.2.6 TURCIA ȘI POLITICA ENERGETICĂ EUROPEANĂ
Poate unul dintre cele mai importante aspecte demne de adus în discuție, din perspectivă economică, este dorința Turciei de a fi hub între două lumi. Rolul de hub energetic către Europa reprezintă o carte politico-strategică importantă. Dacă ar trebui ales un singur punct de vedere din perspectivă economică, pentru care Uniunea ar trebui să accepte Turcia ca membru, acela este potențialul ei de a contribui la securitatea energetică a Europei. Pentru Uniunea Europeană, asigurarea securității energetice a statelor sale membre este o problemă presantă acum, așa cum a fost întotdeauna. Rolul Turciei ca poartă de intrare pentru resursele de gaz către statele Uniunii a devenit din ce în ce mai important pe măsura ce UE se confruntă cu probleme legate de aprovizionarea din surse multiple la prețuri competitive. Importanța Turciei stă în abilitatea și dorința de a dezvolta sisteme de tranzit pentru gaze naturale și petrol, astfel permițând accesul resurselor către piețele europene din diverse regiuni (regiunea Mării Caspice, Asia Centrală, Golf, regiunea de Est a Mediteranei). UE, cel mai mare importator de gaze naturale din lume, caută să își diversifice sursele de energie (mai ales pentru a depinde mai puțin de Rusia). Turcia reprezintă un coridor natural prin care resursele naturale de gaz din regiuni precum cea a Mării Caspice sau a Orientului Mijlociu pot ajunge la piața în creștere a Uniunii, prin conducte. Turcia se află în proximitatea unor țări și regiuni care dețin 71.8 % din rezervele de gaz ale lumii și 72.7% din resursele de petrol.
II.2.7 VIZIUNEA 2023
Actualul partid aflat la guvernare, Partidul Justiției și al Dezvoltării, își asumă meritele de a fi transformat Turcia într-o țară competitivă, cu o dezvoltare economică durabilă. În documentele oficiale, partidul susține că transformările din economie au vizat individul și îmbunătățirea condițiilor sale de viață. Astfel, dacă la venirea partidului la putere în 2002, populația țării era de 66 de milioane de locuitori, aceasta a ajuns la 75 de milioane. Între 2002 și 2011, Produsul Intern Brut a crescut de la 230 de miliarde la 774 de mliarde de dolari, în timp ce venitul pe cap de locuitor a crescut de la 3500 de dolari la 10,000 de dolari. De asemenea, deficitul bugetar a fost scăzut prin menținerea disciplinei fiscale. Datoria sectorului public, o problemă cu care se confruntă multe dintre țările UE, s-a redus de la 74% în 2002 la 39,4% în 2011. Rezervele valutare străine au crescut de la 28 de miliarde în 2002 la 110 miliarde în 2012. Investițiile în sectorul privat s-au concretizat în exporturi/importuri, producție dar și ca slujbe. Succesul reformelor realizate a fost cât se poate de evident în anii 2008-2009, în care criza economică globală s-a manifestat cel mai puternic, afectând vizibil multe dintre țările puternice ale lumii, dar nu și Turcia, țară în care criza nu a fost resimțită decât într-o mică măsură. Turcia a reușit acest lucru folosindu-se de resurse proprii, nu de împrumuturi de la organizații internaționale precum Fondul Monetar Internațional; de asemenea, niciuna dintre băncile turce nu a decăzut. Creșterea economică a atins cifre de 9,2% în 2010, de 8,5% în 2011 și de 7% în ultimii ani, un ritm de creștere accelerat, care l-a făcut pe premierul britanic David Cameron să afirme că Turcia merită un loc printre țările BRICs. Conform viziunii partidului, acesta va acționa în continuare pentru sector privat puternic. Pe lângă stabilitatea macroeconomică, vor fi implementate reforme pentru creșterea calității și competitivității în sectorul bunurilor și serviciilor. Pentru anul 2023, care va marca împlinirea a 100 de ani de la nașterea Republicii Turce făurite de Ataturk, actualul guvern a stabilit câteva obiective majore, unele dintre acestea ținând și de aspectul economic: plasarea Turciei între primele 10 economii ale lumii (în ceea ce privește PIB-ul), menținerea scăderii inflației și rata dobânzii la o singură cifră, creșterea exporturilor la 500 de miliarde pe an, creșterea venitului pe cap de locuitor la 25,000 dolari, reducerea ratei șomajului la 5% și creșterea ratei angajărilor la cel puțin 50%. Partidul promite, de asemenea, implementarea tuturor proiectelor de dezvoltare regională: GAP (Southeast Anatolia Project), DAP (East Anatolia Project), KOP (Konya Lowland Project), and DOKAP (East Black Sea Project). Ambițiile Turciei în plan economic sunt justificate, sunt susținute de dezvoltarea din ultimii ani, de reușitele obținute în urma reformelor. Turcia este, de câțiva ani, în topul țărilor cu cea mai rapidă și substanțială creștere economică. Conform ultimei actualizări prezentate de Fondul Monetar Internațional, Produsul Intern Brut al Turciei s-a ridicat în 2014 la o valoare de 806 de miliarde de dolari, iar în 2015 este de 753 de miliarde. În ultimii ani s-a înregistrat o ușoară scădere, însă, cu toate acestea, Turcia se menține pe poziția a 17-a în lume. Dacă în Europa și Asia Centrală, creșterea economică a încetinit, ajungând la aproximativ 2,4% în 2014, Turcia a întrecut așteptările la acest capitol, în ciuda unei încetiniri, atingând procentul de 3.1 %.
II.2.8 Economia Turciei – aspecte actuale
Cu un Produs Intern Brut de 786 miliarde de dolari, Turcia ocupă locul 18 în topul celor mai puternice economii ale lumii. În mai puțin de 10 ani, venitul pe cap de locuitor aproape s-a triplat. În ciuda impactului crizei globale din 2008, economia turcă a rămas una rezistentă, făcând din Turcia un exemplu pentru celelalte țări din regiune. Mari progrese au fost făcute și în domeniul competitivității, dar și al investițiilor străine directe, ajungând de la 1 miliard de dolari la 13 miliarde dolari în ultimii cinci ani. Turcia se numără printre țările destul de nou industrializate, și printre principalele producătoare de produse agricole și de textile, dar nu numai. Compania turcească Vestel este cea mai mare producătoare de televizoare din Europa. Turcia este în top și când vine vorba de producția de autovehicule și produse auto. În 2014, cu o producție de 1,170,445 de mașini și vehicule utilitare, s-a plasat pe locul 17 în lume. În perioada 2002-2014 rata de creștere a PIB-ului a fost de aproximativ 4,7% pe an. Performanțele economice impresionante din ultima decadă, au determinat și experții în domeniu și instituțiile internaționale să facă proiecții foarte pozitive în legătură cu viitorul economic al Turciei. Tabelul de mai jos ilustrează media de creștere anuală a PIB-ului în perioada 2002-2013.
Sursa : OECD, Eurostat and national sources (Invest in Turkey, The Republic of Turkey Prime Ministry Investment Support and Promotion Agency, Economic Outlook, disponibil la: http://www.invest.gov.tr/en-us/turkey/factsandfigures/pages/economy.aspx
Potrivit OECD, se așteaptă ca Turcia să fie una dintre țările cu cea mai rapidă creștere economică (dintre membrii OECD) între 2014-2016, cu o creștere anuală de 3,6%. Dinamismul economiei turcești din ultimii ani se poate observa și din perspectiva prezenței economice turcești din Europa. Spre exemplu, chiar în România aceasta este una foarte puternică. La 30 iunie 2014 erau înregistrate în România 13.707 societăți comerciale cu capital turc, valoarea capitalului social subscris fiind echivalentul a 504 milioane Euro (711 milioane dolari SUA), reprezentând 1,44% din totalul capitalului subscris de investitorii străini (în Euro). După valoarea capitalului social, Turcia ocupă locul 15 în clasamentul pe țări de rezidență a investitorilor în societăți comerciale cu participare străină, în perioada 1991 – iunie 2014, respectiv locul 3 în clasamentul pe țări de rezidență, după numărul de societăți înregistrate în România. Potrivit estimărilor, investițiile totale ale firmelor turce in România, directe si indirecte (realizate prin societățile înregistrate in alte state), depășesc suma de 4 miliarde Euro (respectiv 5,5 miliarde dolari SUA). După valoarea schimburilor comerciale, Turcia este primul partener comercial al României din afara UE și al 5-lea partener în cadrul schimburilor internaționale totale ale României, respectiv al 4-lea partener la export și al 9-lea la import.
II.2.9 CONCLUZII
Conform Raportului de progres pentru anul 2014, Turcia este definită drept o economie de piață funcțională. După ce în anul 2012 a experimentat un ritm ceva mai scăzut de creștere a PIB-ului de 2.2 %, în 2013 creșterea a fost accelerată, ajungând la 4%. Totuși, rata șomajului a crescut, ca rezultat al creșterii forței de munca. Recentele performanțe economice ale Turciei ilustrează în același timp un mare potențial, dar și dezechilibre continue ale economiei acesteia. Faptul că se bazează pe influxuri de capital pentru plătirea deficitului de cont curent face din Turcia o țară vulnerabilă la schimbările globale. Inflația a continuat să fie o provocare majoră. Turcia a evoluat mult la capitolul ,,economie”, ajungând să fie una dintre țările europene cu cea mai rapidă creștere economică. În ciuda unor probleme economice care persistă de câțiva ani, acestea nu vor avea un impact prea puternic asupra Uniunii, astfel încât să o destabilizeze. Așadar, problemele economice interne pe care le are Turcia, ca orice altă țară, nu sunt un argument contra aderării plauzibil; în schimb, potențialul său, mai ales cel din domeniul politicii energetice, dar și reușitele remarcabile din ultimii ani, sunt un bun argument pro aderare.
Capitolul III. Obstacole de (ne)trecut
Deși drumul Turciei către Uniunea Europeană este pavat cu multe obstacole, unele mai dificile decât altele, unele mai vechi, altele mai recente, am considerat potrivit a alege trei dintre problemele care sunt considerate drept cele mai dificile, cele mai greu de depășit și a căror soluționare este greu de prevăzut. Astfel, unul dintre subcapitole prezintă chestiunea recunoașterii genocidului armean, despre care putem spune că este un obstacol greu de trecut, din cauza faptului că Turcia nu pare dispusă să recunoască acele evenimente tragice din istoria poporului armean drept genocid. În al doilea subcapitol, am abordat problema îndelung dezbătută a impactului instituțional pe care l-ar avea o eventuală aderare a Turciei, chestiune care reprezintă una dintre cele mai mari temeri pentru statele membre. Nu în ultimul rând, nu putea fi lăsată deoparte problema drepturilor omului, mai ales dat fiind faptul că fostul prim-ministru și actualul președinte al țării, Recep Tayyip Erdogan, a avut foarte multe derapaje anti-democratice. Toate aceste aspecte care reprezintă obstacole majore în calea aderării Turciei sunt prezentate din perspectiva europeană, a unor influente țări europene, precum Franța sau Germania. Modul în care acestea înțeleg candidatura Turciei este strâns legat de provocările pe care le aduce aceasta, mai ales cu privire la rolul lor de lideri în Europa. De asemenea, contraargumentele pe care cele două state influente le aduc cu privire la candidatura Turciei sunt modelate în mare măsură de viziunea Europei pe care o au acestea, dar și de caracteristicile politicii și societății lor.
III.1 Problema recunoașterii genocidului armean
Chiar și la o primă vedere, este ușor de observat că drumul aderării Turciei la Uniunea Europeană este mai mult decât presărat cu obstacole. Impresia generală a elitei politice turce, dar și a opiniei publice este aceea că multe dintre acestea sunt practic inventate de cei care se opun aderării, dorind cu orice preț să oprească Turcia din traiectoria sa occidentală, acest lucru stârnind valuri de neîncredere și euroscepticism. Dacă la ora actuală Turcia pare a avea numeroase obstacole în calea aderării sale la Uniunea Europeană, unele se evidențiază mai mult decât altele. Unul dintre acestea este legat de problema recunoașterii episodului armean din 1915 drept genocid. Acesta poate fi caracterizat drept un obstacol cu caracter moral și etic, am putea spune, unul care influențează în mod deosebit opinia publică. Episodul masacrului armean a marcat într-un mod negativ începutul de secol XX în Europa, fiind unul sângeros, ce a lăsat o puternică urmă asupra poporului armean și o umbră asupra relațiilor bilaterale dintre Turcia și Armenia. De-a lungul anilor, acest episod a fost studiat, discutat, si din ce în ce mai politizat, intrând într-un con de umbră în anumite perioade, reieșind la lumină în altele, dar cu siguranță niciodată uitat de poporul armean. Astfel, chestiunea genocidului armean este una dintre cele mai puternice aspecte aduse în discuție de contestatarii aderării Turciei, cea mai vocală în acest sens fiind Franța, dar și alte țări care au recunoscut genocidul armean. Convingerea că într-adevăr acele evenimente pot fi considerate un genocid este puternică în țările unde diaspora armeană este mai activă, precum Franța. Cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la tragicele intamplari, Uniunea Europeană a luat atitudine în această privință, impunând Turciei din nou recunoașterea genocidului armean, asumarea acestuia și reluarea relațiilor bilaterale cu Armenia, ca și condiție necesară pentru a putea deveni membru al Uniunii Europene. Mai întâi de toate, ar trebui clarificate câteva aspecte despre termenul de ,,genocid”, acesta nefiind un termen obișnuit, existent de secole și al cărui înțeles să fi fost stabilit prin utilizare îndelungată. Termenul a fost inventat de juristul polonez Raphael Lemkin în 1940, pentru a cataloga două dintre cele mai sângeroase evenimente ale secolului XX: atrocitățile comise de Hitler împotriva evreilor și cele comise de turcii otomani împotriva armenilor. Juristul a considerat că cele două incidente exemplifică un tip diferit de crimă ce trebuie catalogat cu un termen distinctiv: genocid. Etimologic, termenul își are originea în cuvântul grecesc ,,genos” ce înseamnă ,,popor”, la care se adaugă sufixul latinesc ,,cide”, pentru crimă. Așadar, termenul se referă la ,,uciderea unui popor”. O.N.U. a oferit o definiție termenului de ,,genocid”, cât mai cuprinzătoare și precisă, astfel încât să poată constitui o bază a dreptului internațional. Astfel, în Convenția pentru Prevenirea și Reprimarea Crimelor Genocidului, genocidul este definit drept orice act menit să distrugă, total sau parțial, un grup național, etnic, rasial sau religios, prin: uciderea membrilor grupului; vătămarea fizică; intervenirea deliberată asupra condițiilor de viață ale grupului pentru distrugerea fizică totală sau parțială; impunerea de măsuri cu scopul de a preveni nașterile în cadrul grupului și transferul prin forță al copiilor unui grup către alt grup.
III. 1.1 Istoric
Atrocitățile împotriva poporului armean au avut și au consecinte pe mai multe paliere, nu doar etice și morale, ci și economice. La deportarea armenilor din Turcia, care a dus la un număr foarte mare de morți, s-au adăugat jafuri, urmate de atacuri și de confiscări de bunuri. Genocidul armean poate fi considerat un efect ale evenimentelor ce au dus la declinul Imperiului Otoman. Populația Imperiului era diversă, incluzând musulmani, creștini și evrei, dintre care musulmanii erau populația predominantă. Armenii trăiau risipiți, alături de musulmani, în zonele rurale din estul regiunii, unde se ocupau cu mineritul, negustoria, sau erau fermieri. Imperiul Otoman acorda un statut privilegiat musulmanilor, excluzând minoritatea creștină și cea evreiască, care erau considerate a fi popoare supuse. Armenii, ca populație ne-musulmană, plăteau taxe speciale. Sub sistemul miletelor, armenii aveau un anumit grad de libertate religioasă și culturală. Percepția turcilor otomani era aceea că armenii o duceau mai bine decât musulmanii. Tratatul de la Berlin din 1878 reflecta implicarea celorlalte mari puteri ale vremii în situația Imperiului, care a trebuit să promită reforme pentru îmbunătățirea situației armenilor. În ciuda acestui lucru, între 1894 – 1896, sultanul Abdul Hamid II a autorizat uciderea a aproximativ 200.000 de armeni, posibil datorită îngrijorărilor că aceștia vor continua demersurile pentru îmbunătățirea condițiilor politice. Apariția Junilor Turci a adus așteptări legate de reforme, dar aceștia se temeau de naționalismul armean, pe care îl vedeau drept o provocare la adresa suveranității otomane. Venirea lor la putere a coincis cu apariția reformismului armean, organizat în comitete, despre care unii spuneau că acționează pentru răsturnarea guvernului turc, iar alții că vor doar mai multe drepturi pentru armeni. Eliminarea armenilor cerea și eliminarea mjloacelor lor de trai. A fost implementată o lege care obliga armenii să conlucreze cu turcii pentru a-și vinde produsele, iar după deportarea acestora, bunurile și produsele lor au ajuns în posesia poporului turc și a guvernului turc.
III. 1.2 Problema compensațiilor în cazul recunoașterii genocidului armean
În 1948, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid, care nu recunoaște daunele economice sau distrugerile, ci cataloghează genocidul drept un act fizic (distrugere fizică, mentală) sau biologic (impunerea unor măsuri pentru împiedicarea nașterilor în cadrul unui grup uman). Deși nu se poate afirma că uciderile în masă ale poporului armean au fost făcute pentru obținerea unor resurse, totuși, se pare că unul dintre motive a fost câștigul economic. Autoritățile turce au recunoscut în Tratatul de la Sevres ,,nedreptatea reprezentată de legea din 1915 legată de Proprietățile Abandonate si de dispozițiile adiționale, pe care le declara nule” și au fost de acord să faciliteze întoarcerea la casele și afacerile lor a celor de origine ne-turcă ce fuseseră obligați să le părăsească. Tratatul a fost semnat, dar nu și ratificat. Astfel, acest lucru ilustrează faptul că recunoașterea genocidului armean de către Turcia nu este doar o chestiune de morală, de etică, ci și una economică, pentru că ar implica despăgubirea poporului armean pentru daunele atribuite genocidului. Curtea Permanentă de Justiție a clarificat că, într-un astfel de caz, reparațiile trebuie să șteargă pe cât de mult posibil consecințele actului ilegal și să restabilească situația care ar fi existat dacă atrocitatea nu ar fi avut loc, sau, dacă acest lucru nu este posibil, trebuie să fie plătită o sumă echivalentă daunelor. Adunarea Generală a O.N.U. a elaborat un document cu privire la Responsabilitatea Statelor pentru Acte Internaționale Ilegale, în care indică, de asemenea, că un stat are obligația de a plăti reparații pentru un act internațional ilegal, injust, de a face restituiri, sau, dacă acestea nu sunt posibile, să compenseze prin alte mijloace. Acuzațiile armenilor că Turcia a eșuat în a restitui proprietățile sau a compensa pentru daunele provocate au fost aduse și în alte instanțe, în afara Turciei. Astfel, în 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că Turcia a încălcat articolul 1, paragraful 1 referitor la dreptul la proprietate, al Convenției Europene a Drepturilor Omului, cu privire la drepturile conducerii unei biserici și școli armene. Poate cele mai cuprinzătoare încercări de a atribui vina guvernului Turciei sunt procesele civile din SUA, împotriva Republicii Turce și a băncilor. Problema armeană nu prezintă doar aspectul recunoașterii evenimentelor din 1915 ca genocid și prezentarea unor scuze oficiale de către Turcia, ci și aspectul legat de normalizarea relațiilor bilaterale dintre Turcia și Armenia, adică deschiderea frontierei și stabilirea de relații diplomatice. Din păcate, cel de-al doilea aspect este strâns legat de primul, și cum Turcia nu pare dispusă să recunoască prea curând genocodul, nici relațiile dintre cele două țări nu se vor îmbunătăți în viitorul apropiat, dat fiind faptul că Turcia nu este privită drept un partener sincer și corect de dialog.
III.1.3 Presiunea internațională pentru recunoașterea genocidului armean
Turcia este presată să recunoască genocidul armean, chestiune prezentată ca una de ,,împăcare” cu trecutul istoric, ca un pas spre democratizare și spre integrarea europeană. Ceea ce în politica internațională numim ,,genocidul armean”, în Turcia este perceput drept o chestiune de politică externă, numită ,,acuzațiile armene.” Autoritățile turce, dar și opinia publică turcă sunt unite în demersurile de a se opune asocierii termenului ,,genocid” cu re-localizarea populației armene din 1915. Chestiunea devine centru al discuțiilor când Turciei i se cere din exterior să recunoască incidentul drept genocid. Un astfel de caz este decizia Adunării Naționale a Franței, din 2001, de a trece un proiect de lege în acest sens, sau inițiativele similare ale House of Representatives a SUA din ultimele două decade. De fiecare dată când subiectul este atins în afara Turciei, sunt stârnite puternice reacții naționaliste turce împotriva respectivelor țări, despre care turcii cred ca au motive ascunse, dar și împotriva Diasporei armene și chiar a Armeniei. Presiunea venită din partea unor actori externi, precum Adunarea Națională a Franței sau Parlamentul European, este departe de a avea rezultatul dorit. În ciuda punerii în relație a recunoașterii genocidului cu democratizarea sau promisiunea apropierii Turciei de aderarea la Uniunea Europeană, impactul nu este cel așteptat, căci fiecare intervenție externă pare să dininueze șansele de rezolvare a disputei, pe măsură ce răspunsul dat de turci are o puternică tentă naționalistă și este, de fiecare dată, din ce în ce mai sever. În ultimii ani, au avut loc tot mai multe încercări de a presa Turcia în această problemă. Un exemplu îl constituie rezoluția H. Res. 398 de la Congresul 106 din 18 noiembrie 1999 sau Rezoluția H. Res. 106 de la Congresul 110 din 30 ianuarie 2007. Singurul motiv pentru care SUA a oprit aceste tentative este relația bilaterală cu Turcia. Parlamentul European a recunoscut incidentul drept ,,genocid”, iar decizia sa din 28 septembrie 2005 de a face din recunoașterea genocidului o condiție pentru aderarea la UE a tulburat și mai mult problematica relație dintre Turcia și UE. Această cerință a avut un puternic impact negativ asupra opiniei publice, care a perceput-o drept o încercare de a bloca aderarea Turciei. În ciuda afirmației Comisarului pentru Extindere, Olli Rehn, că aceasta nu reprezenta o condiție pentru aderare, rezoluția a continuat să aibă impact, încurajând sceptismul turc față de UE. Rezoluția a avut efecte și asupra procesului de democratizare. Noul Cod Penal Turc, în special articolul 301, a intrat rapid în atenția publică, fiind criticat pentru că încalcă libertatea de expresie. Jurnaliști și autori care și-au exprimat opiniile cu privire la ,,incidentul armean” au fost acuzați că încalcă articolul 301, insultând țara. Cel mai celebru caz este punerea sub acuzare a romancierului Orhan Pamuk. Cea mai controversată decizie politică a venit de la Adunarea Națională a Franței și a creat un consens fără precedent în politica turcă împotriva Franței. Pe 12 octombrie 2006, Adunarea Națională a Franței a adoptat un proiect de lege ce definea ,,negarea genocidului armean” drept ,,crimă”, care a venit în completarea legii din 2001 care recunoștea genocidul armean. Turcia a perceput această mișcre drept o altă încercare de a o pune la colț, de a o discredita pe scena internațională. Prin intermediul unei scrisori libere publicate în presa franceză, s-a încercat avertizarea politicienilor francezi de a nu continua cu acest proiect de lege. Istoricii francezi au criticat implicarea legislativă în definirea istoriei și a faptelor. O parte a elitei politice franceze, oponentă a aderării Turciei, a transformat Turcia într-un punct mai important decât referendumul pentru Constituția Europei. Atunci ministru de interne, Nicolas Sarkozy, o figură centrală a acelei tabere, a afirmat că Turcia nu aparține Europei și că trebuie să i se ofere un alt statut, altul decât calitatea de membru al UE. Punctul de vedere naționalist din Turcia se caracterizează prin refuzul categoric de a defini incidentele ca ,,genocid” și de a atribui statului turc responsabilitatea pentru acestea. Unii autori naționaliști turci, precum Altemur Kılıç, consideră chestiunea recunoașterii genocidului armean drept parte a unui îndelungat joc al Europei pentru slăbirea Turciei. Liberalii și liberalii de stânga din Turcia se opun și ei presiunii externe, principala lor îngrijorare fiind că aceasta ar putea afecta negativ eforturile lor de a lărgi sfera libertăților în Turcia, prin distragerea atenției de la discuția cu privire la natura democrației din Turcia. Cengiz Aktar, o importantă figură intelectuală, a scris despre înrăutățirea relațiilor dintre Turcia și Franța, cauzată de ,,îngrijorarea cronică a elitei politice franceze, atât de stânga cât și de dreapta, față de continuarea drumului către Uniunea Europeană a Turciei și indiferența nerușinată pe care o afișează față de Uniunea pe care au creat-o”. Aktar era de părere că abordarea chestiunii genocidului armean de către Franța nu a ajutat la îmbunătățirea relației dintre Armenia și Turcia și că nicio soluție viabilă la această problemă nu poate veni din exterior. În aceeași linie, Cengiz Çandar critica manipularea problemei genocidului armean de către politicienii francezi, în special de către Sarkozy. Un important ideolog al stângii liberale, Ahmet Insel, consideră că scopul principal al demersurilor politicienilor francezi se leagă de dorința de a crea obstacole în drumul european al Turciei. Din perspectiva islamiștilor, implicarea externă este văzută drept un alt element al punctului lor de vedere anti-occidental. Chestiunea armeană este influențată la nivel european și internațional de un puternic lobby armean, care exercită presiuni pentru ca statele, la rândul lor, să intervină asupra Turciei în problema recunoașterii genocidului. Dintre instituțiile UE, influența acestui lobby se vede cel mai bine asupra Parlamentului European, care adoptă frecvent rezoluții în acest sens și apără cele susținute de armeni împotriva Turciei. Chestiunea a fost supusă atenției Parlamentului European pentru prima dată de către francezi, care au încercat încă din 1981 să obțină recunoașterea genocidului. Parlamentul European a recunoscut evenimentele din 1915 ca genocid în 1987, la fel cum au făcut-o și legislativele multor altor țări europene, fie parte a Uniunii sau nu. Rezoluția conține afirmații contradictorii, în care se cere Turciei recunoașterea genocidului, dar se specifică în același timp că Turciei contemporane nu i se pot imputa asumarea unr angajamente legale sau materiale. Diaspora armeană și-a stabilit o organizație la Bruxelles imediat după acceptarea Turciei ca stat candidat la aderare, în 1999, cu scopul de a folosi procesul de aderare în interesul lor, acela de a face Turcia să recunoască genocidul armean și să își deschidă granițele cu Armenia. Aceștia au reușit să convingă multe state să recunoască genocidul armean și să pună presiune asupra Turciei în acest sens. Pentru diaspora armeană, chestiunea relațiilor dintre Armenia și Turcia pare să cadă pe locul al doilea, cea mai importantă fiind recunoașterea genocidului. Încă din 2000, printr-o serie de rezoluții și rapoarte, Parlamentul European a specificat necesitatea ca Turcia să dezvolte relații de prietenie cu toți vecinii săi, să elimine embargoul față de Armenia, să reia relațiile diplomatice și comerciale cu aceasta, dar și să recunoască genocidul armean. Turcia a fost, de asemenea, acuzată că menținerea embargoului împotriva Armeniei o împiedică să îndeplinească criteriile aderării și face ca stabilitatea în regiune să fie amenințată. În timpul discuțiilor de pe 6 octombrie 2004 cu privire la deschiderea negocierilor de aderare a Turciei, dezbateri interesante au avut loc între parlamentarii francezi și belgieni. Parlamentarul francez Francis Wurtz a indicat că problema Ciprului și problema armeană sunt doar două dintre cele mai importante chestiuni care împiedică aderarea. Belgianul Philip Claeys s-a pronunțat și el, în aceeași linie, împotriva adeerării, aducând drept argumente ocuparea Ciprului, nerecunoașterea genocidului și lipsa respectului față de minoritățile etnice. Așadar, la momentul dezbaterilor pentru începerea negocierilor de aderare a Turciei la UE, unul dintre motivele principale invocate de oponenții aderării a fost acesta al recunoașterii genocidului armean, pe lângă multe altele. Vizita președintelui turc în Armenia, din septembrie 2008, a avut drept efect creșterea numărului de întâlniri bilaterale, făcând pași spre normalizarea relațiilor dintre ele și chiar au semnat protocoale în acest sens, protocoale care au rămas, însă, neratificate.
III.1. 4 Centenarul genocidului armean – reacții
Chestiunea recunoașterii genocidului armean a reizbucnit în luna aprilie a acestui an, odată cu împlinirea a 100 de ani de la tragicele evenimente din istoria poporului armean. Ministerul turc de externe a condamnat declarațiile Papei Francisc, care a numit evenimentele din 1915 din istoria poporului armean drept primul genocid al secolului XX. Ministrul turc a sugerat că afirmațiile sunt discriminatorii, deoarece fac referire doar la suferința creștinilor armeni, dar nu și la cea a musulmanilor, și că armenii, grecii ortodoxi, muulmanii otomani au suferit în aceeași măsură în timpul Primului Război Mondial. Faptul că ministrul de externe a recunoscut suferința acestor popoare poate reprezenta o oportunitate pentru ca statul turc să admită că armenii au fost principalele victime ale acelei politici de reorganizare a statului. Deși cita dintr-o declarație a Papei Ioan Paul al II-lea din 2001, folosirea termenului de ,,genocid” a indignat autoritățile de la Ankara. Turcia și-a rechemat ambasadorul de la Vatican pentru consultări,, fără însă ca acest lucru să însemne ca relațiile diplomatice dintre Vatican și Turcia au luat sfârșit. Prin intermediul contului său de Twitter, ministrul de externe, Mevlut Cavușoglu, a afirmat că folosirea termnului ,,genocid” este inacceptabilă și în neconcordanță cu faptele istorice. Nici reacția președintelui Erdogn nu s-a lăsat mult așteptată, acesta avertizând Suveranul Pontif să nu repete comentariile cu privire la evenimentele sângeroase din 1915. Erdogan a afirmat că nu va permite ca incidentele istorice să fie scoase din context și folosite ca o unealtă de campanie împotriva Turciei. Tot cu ocazia comemorării a 100 de ani de la genocidul armean din 1915, Parlamentul European a adoptat o rezoluție prin care cere omagiază memoria celor 1,5 milioane de victime inocente din rândul populației armene care și-au pierdut viața în Imperiul Otoman; salută pașii pe care Turcia i-a făcut în direcția potrivită prin exprimarea condoleanțelor față de atrocitățile comise împotriva armenilor din Imperiul Otoman; cere Armeniei și Turciei să folosească această ocazie pentru a-și reînnoi relațiile diplomatice, penru a redeschide granița și pentru a pune bazele cooperării economice. Drept reacție, Ministerul turc de externe a răspuns printr-o declarație de presă, prin intermediul căreia a respins rezoluția și și-a exprimat dezamăgirea față de această dovadă, așa cum o consideră Turcia, că Parlamentul European este departe de a înțelege Convenția ONU din 1948.
III.1.5 Concluzie
Concluzia mea este că, în ciuda multiplelor încercări de a presa Turcia să recunoască genocidul armean, aceasta va continua să refuze să facă acest lucru. Așa cum am mai menționat, chestiunea este una morală, etică, dar care ține și de economie, deoarece recunoașterea evenimentelor ca genocid ar echivala cu o acceptare a responsabilității pentru daunele și pierderile suferite de poporul armean și care ar trebui compensate. Presiunea externă nu are rezultatele așteptate, implicarea unor state terțe trezind răspunsuri naționaliste din ce în ce mai ferme din partea Turciei, care se simte amenințată; ea percepe aceste încercări de a o forța să recunoască genocidul armean drept tentative de a o marginaliza în contextul relațiilor internaționale, de a o izola. Consecințele sunt negative și în ceea ce privește procesul de aderare la UE, căci implicarea externă și presiunea pusă asupra ei sunt considerate mijloace de a o face să renunțe la obiectivul de a adera. Tentativele de a clădi o relație bilaterală cu Armenia sunt sortite eșecului, Turcia nefiind considerată un partener corect și sincer de dialog.
III.2 IMPACTUL INSTITUȚIONAL AL ADERĂRII TURCIEI LA UNIUNEA EUROPEANĂ
În cadrul discursului cu privire la aderarea Turciei la Uniunea Europeană, Europa este construită drept un proiect politic cu un nucleu puternic de instituții funcționale, un buget solid și suveranitate comună. Doar în cadrul discursului britanic acest concept este absent, Europa fiind construită drept un proiect politic de state-națiuni. Conceptul de ,,proiect politic” este strâns legat de dezbaterea cu privire la viitorul Europei. Din această perspectivă, a Europei văzute drept proiect politic, cu un nucleu instituțional și financiar, Turcia este văzută în două moduri: drept o posibilă amenințare pentru instituțiile europene, pentru finanțe și politici interne, și drept o țară ce se poate adapta instituțiilor, finanțelor și politicilor europene. Având în vedere numărul populației și mărimea țării, aderarea Turciei va ridica o serie de probleme financiare, probleme de natură politică și mai ales instituționale. Este un lucru cert faptul că Turcia ar avea o influență mult mai mare asupra procesului de aprofundare a integrării europene decât orice altă țară din valurile anterioare de aderare. Dacă la începutul anilor 2000, nici Germania și nici Franța nu se pronunțau împotriva aderării Turciei la UE, o schimbare majoră de poziție în acest sens a avut loc odată cu schimbarea conducerii, anume odată cu venirea la putere a cancelarului Angela Merkel în noiembrie 2005, la scurt timp după începerea negocierilor de aderare pentru Turcia, și odată cu venirea lui Nicolas Sarkozy în fruntea Franței, în 2007. Cei doi lideri europeni sunt cei mai vocali în a se opune aderării Turciei, fiind percepuți astfel și deoarece sunt, actualmente, două dintre figurile principale și cele mai influente ale politicii europene.
Dacă Franța își justifică opoziția față de aderarea Turciei la UE mai mult prin argumente legate de religie și de cultură, insistând pe faptul că o astfel de țară nu este europeană și nu va putea fi integrată, Germania are temeri diferite, mai pragmatice, ce sunt legate de populația Turciei, de ritmul de creștere al acesteia și de faptul că nu va mai dura mult până când germanii va fi depășiți numeric de turci. Astfel, Turcia va deveni cea mai populată țară de pe continentul european, ceea ce va avea implicații profunde asupra instituțiilor și politicilor Uniunii, rezultând într-o schimbare în balanța de puteri în Parlamentul European, în cadrul căruia locurile sunt repartizate în funcție de populația statelor membre. Prin urmare, Turcia va avea o putere semnificativă de a modela politicile Uniunii, dat fiind faptul că Parlamentul European are puterea de a controla bugetul Uniunii. Acesta este factorul principal ce face ca Germania să ezite în a sprijini aderarea Turciei la UE, fiind actualmente cel mai mare stat al Uniunii și dorind să rămână așa.
III.2.1 Percepția germană și cea franceză. Contraargumente din interiorul Parlamentului European
Analizând percepția germană asupra aderării Turciei la UE, se pot observa opinii și poziții divergente în mass-media, în societatea civilă sau în politica germană, care se învârt în jurul a 3 aspecte: problema identității, (in)stabilitatea instituțională (structura internă a UE pare a fi depășită) și aspectul geostrategic și geopolitic. În mass-media germană, accentul dezbaterilor s-a mutat de pe situația politică internă din Turcia asupra perspectivei de viitor și identității proiectului european, insistându-se asupra legăturii dintre procesul de extindere al UE și identitatea europeană. Angela Merkel afirma încă din 2004 că o uniune politică cu Turcia nu se poate realiza în felul dorit de europeni. După venirea ei la conducerea țării, ea și-a impus din ce în ce mai mult puntul de vedere cu privire la aderarea Turciei. Guvernul Angelei Merkel (2005-2009) a cuprins cele mai mari două partide din Germania: Partidul Creștin Democrat (CDU), conservator, și Partidul Social Democrat (SPD), acestea având poziții divergente cu privire la candidatura turcă. În timp ce CDU se pronunță în favoarea parteneriatului privilegiat, SPD susține aderarea ca membru cu drepturi depline a Turciei. În cadrul campaniei lor pentru alegerile pentru Parlamentul European, CDU a utilizat ca argument în favoarea parteneriatului privilegiat ideea de încetinire a procesului de extindere, prioritizând consolidarea identității și instituțiilor europene. La o întâlnire din 2009 a tinerilor conservatori, Angela Merkel a susținut că lărgirea Uniunii este fără sens dacă asta duce la imposibilitatea de a o ține sub control. Astfel, ea a subliniat faptul că Uniunea nu este pregătită din punct de vedere instituțional pentru alte valuri de aderări. Aceste afirmații sunt susținute și de Franța. În discursul francez, mai ales partea de centru-dreapta vede aderarea Turciei ca potențială amenințare asupra instituțiilor Uniunii. ,,Ce se va întâmpla când această țară care va cuprinde apropae 100 de milioane de locuitori peste câțiva ani este integrată în întreaga comunitate și va avea cel mai mare număr de deputați în Parlament? Care sunt limitele politice și geografice ale Uniunii? Va crea aderarea Turciei dificultăți bugetare? ” (Baroin, UMP, 14 octombrie 2004)
,,Franța nu este în favoarea aderării Turciei la Uniunea Europeană. La mijloc nu este Turcia însăși…ci ideea că uniunea Europeană trebuie să își afirme cu putere identitatea politică, pentru a avea un cuvânt de spus în lumea de mâine… Prioritatea este să întărim instituțiile europene, să definim o politică economică comună, să creștem greutatea Uniunii ca actor internațional, pentru a garanta cetățenilor europeni pacea, prosperitatea și securitatea la care aspiră. ” (Le Maire, UMP, 8 aprilie 2009).
Puterea Franței este văzută drept dependentă de existența unei Europe puternice, a unui proiect politic coeziv; cu cât este mai puternic și mai coeziv proiectul politic, cu atât Franța poate exercita mai multă putere în cadrul lui. Expunerea Turciei drept o potențială amenințare asupra instituțiilor europene, a bugetului și politicilor interne este foarte comună și în Parlamentul European, nu doar în discursul francez și cel german. Această reprezentare (drept o amenințare) este cel mai vizibilă în cadrul facțiunilor de centru-dreapta din Parlamentul European, adică Partidul Popular European și Partidul Democrat European (EPP-ED/EPP). De exemplu, membrii germani și francezi din cadrul acestui grup tind să vadă Europa drept un poiect politic: ,,Turcia va aduce probleme economice și financiare serioase pentru UE. Dacă Turcia va deveni membru, Uniunea va trebui să își schimbe întreaga politică structurală și politica agricolă, deoarece este o țară mare, cu probleme financiare, precum și multe probleme regionale. Cu cât extindem Uniunea, cu atât o vom dilua, cu atât ne vom îndepărta de o Europă politică și vom fi din ce în ce mai puțin capabili să realizăm și să urmărim politici comune. Dacă Turcia se va alătura Uniunii în 2015, va fi cea mai populată țară din cadrul ei, cu 80 de milioane de locuitori, ceea ce îi va oferi cel mai mare număr de membri în Parlament și o pondere semnificativă în Consiliu.” (De Veyrac, EPP/ED, 13 decembrie 2004).
În ciuda unor declarații de acest tip, există dovezi că o eventuală aderare a Turciei nu va aduce aduce o povară financiară de nesuportat pentru Uniune. Datorită unor plafoane deja existente pentru contribuțiile statelor membre, costul aderării pentru bugetul UE nu va fi imposibil de administrat. Alte abordări comparative au sugerat că poziția economică a Turciei nu este foarte diferită față de cea pe care o aveau Polonia, România, Bulgaria sau Slovenia în momentul în care au început negocierile de aderare. În plus, la ora actuală, economia Turciei se află într-un punct diferit, mai pozitiv, față de acela în care se afla în momentul în care a început negocierile de aderare. Tema recurentă a amenințării din punct de vedere financiar coexistă cu expunerea Turciei drept o amenințare pentru coeziunea politică a Europei. Din această perspectivă, aderarea Turciei este văzută drept un posibil factor ce întrerupe echilibrul instituțional, ducând la slăbirea Europei. Se fac referiri la numărul populației Turciei, la dinamica ei demografică, atrăgând atenția că aderarea creeeză o situație amenințătoare din punct de vedere instituțional. Există, însă, și alte puncte de vedere plauzibile asupra acestei chestiuni, care ilustrează ideea că Turcia nu va putea să schimbe în mod direct balanța instituțională, din moment ce nu va avea destulă putere pentru a iniția sau bloca decizii de una singură, fiind astfel nevoită să se alăture unor coaliții existente. În afară de asta, în timp ce cifrele arată că numărul locurilor și voturilor Turciei va fi apropiat sau egal cu cel al Germaniei în instituțiile UE, nu există dovezi clare care să sugereze că această țară va submina deja problematicul mod de elaborare a politicilor Uniunii, prin aducerea unei agende destabilizatoare. Diez, 2007: ,,nu este deloc clar dacă Turcia va avea un comportament perturbator sau, din contră, mai constructiv decât actualele state membre.” Cu toate acestea, prezentarea Turciei drept o amenințare instituțională echivalează, într-o oarecare măsură, cu ilustrarea ei drept o țară ,,diferită”. Altfel, ar fi greu de priceput de ce principiul reprezentării egale pe baza numărului populației în Parlamentul European (unde numărul cel mai mare de membri ce poate fi oferit de un stat membru este deja subiect ul unor limitări) ar fi acceptabil pentru țări mari sau de mărime medie, precum Germania, Regatul Unit al Marii Britanii, Italia și Spania, dar nu și pentru Turcia, sau de ce viitorii membri turci ai Parlamentului European sunt tratați de parcă ar constitui un bloc național monolitic, fără nicio diferențiere politică între ei.
EPP-ED: ,,Impresia mea este că Turcia are o identitate națională foarte puternică, și nu știu cum vom rezolva această problemă. În cadrul Uniunii, ne îndepărtăm pas cu pas de ideologia națională. Modelul european e caracterizat de o identitate națională redusă și e împotriva ideilor generale din Turcia. Importul acelor idei ar aduce sfârșitul Europei pe care o știm.”
Și alte declarații din cadrul EPP-ED relevă faptul că Europa e văzută drept un proiect politic în care identitatea națională contează din ce în ce mai puțin. Această identitate națională a Turciei este privită drept factorul ce menține țara unită, dar și factorul care face ca Turcia să fie foarte diferită de Europa și fără capacitatea de a schimba acest lucru. În mod interesant, cei de extremă dreapta și euroscepticii din Parlamentul European văd, de asemenea, aderarea Turciei drept o amenințare financiară, demografică și instituțională, deși se opun ideii de supranaționalitate prin intermediul UE. Aceștia susțin, la rândul lor, că Turcia va fi dificil de integrat din perspectivă economică, dar și din perspectivă culturală și religioasă, fiind parte a Asiei, precum și a Organizației Conferinței Islamice, făcând trimitere la teza ciocnirii civilizațiilor, a lui Huntington, pentru a oferi credibilitate argumentului că diferențele de civilizație reprezintă un obstacol în calea integrării Turciei. Huntington susține despre Turcia că este o țară care trebuie să renunțe la ambițiile sale de occidentalizare și să urmeze calea moștenirii sale islamice, pentru a putea deveni un lider al lumii islamice. Alte argumente contra aderării invocate se leagă de mărimea țării și de capacitatea limitată de absorbție a Uniunii, aceasta putând fi copleșită de o țară precum Turcia. Potrivit lui Olli Rehn, capacitatea de absorbție a Uniunii este determinată de doi factori. Primul este legat de transformarea țărilor candidate în state membre, iar al doilea ține de dezvoltarea capacității de funcționare a Uniunii : ”Capacitatea de integrare a UE ține în principal de instituțiile, politicile și bugetul său. Uniunea trebuie să se asigure că își poate menține capacitatea de a acționa și de a decide în conformitate cu echilibrul dintre instituții, că poate respecta limitele bugetului și poate implementa politici comune care să funcționeze adecvat și să își atingă scopurile.” Există, în discursul european, și abordarea în care Turcia este prezentată drept un stat ce se poate adapta la proiectul politic european. În Marea Britanie și nu numai, perspectiva este că Europa este capabilă să integreze Turcia din punct de vedere instituțional și financiar, nu însă ca un sistem politic coerent, ci ca un proiect politic de state-națiuni. Este convingerea Comisiei că, dacă statele membre consideră că Uniunea nu funcționează corect, depinde de ele să acționeze în această privință. Cadrul instituțional ar fi putut fi restructurat acum multă vreme, dacă acestea s-ar fi putut pune de acord în această privință. Statele membre au încercat să ajungă la un acord încă de la conferința interguvernamentală care a dus la Tratatul de la Amsterdam (1997). În loc să ajungă la o soluție clară, au improvizat. Au eșuat în a ajunge la un consens la următoarele două conferințe interguvernamentale, din 2000 și din 2004. Confruntate cu rezultatele negative ale referendumului francez și ale celui danez asupra Tratatului cu privire la Constituția Europeană, dar și cu o creștere a nemulțumirii manifestate de opinia publică față de extinderea UE, Parlamentul European și Consiliul au însărcinat Comisia să realizeze un alt raport, de această dată cu privire la capacitatea de absorbție a UE. Comisia a acceptat sarcina cu greu și a îndeplinit-o doar parțial. A decis să scrie un nou raport cu privire la extindere, într-una dintre anexe abordând noțiunea de ,,capacitate de integrare”, mai pozitivă și orientată spre viitor decât noțiunea peiorativă ,,capacitate de absorbție” pusă în lumină la Copenhaga. Anexa este interesantă din punctul de vedere al negocierilor cu Turcia, arătând poziția Comisiei față de acestea. În plus, este un raport echilibrat, comparând avantaje și dezavantaje ale lărgirii Uniunii. Astfel, anexa prezintă aspecte interesante, precum faptul că cele trei componente principale ale capacității UE de a menține impulsul integrării europene sunt: instituțiile, politicile comune și bugetul; menționează că Uniunea nu are nevoie de noi aranjamente instituționale doar de dragul extinderii, ci și pentru a funcționa mai bine; după lărgirile din 2004 și 2007 au avut loc reforme instituționale: Tratatul de la Nisa prevedea reguli pentru o Uniune de până la 27 de membri. De asemnea, amintește că alocarea locurilor în Parlamentul European și ponderea voturilor în Consiliu sunt centrale pentru capacitatea Uniunii de a lua decizii. Din acest motiv, înainte de orice altă extindere, UE va trebui să decidă cu privire la acele reforme instituționale. Valurile anterioare de extindere au întărit politicile Uniunii, pe măsură ce noile state membre au adus expertiza lor proprie. Acquis-ul actual reflectă, într-o anumită măsură, impactul lărgirilor. Unele politici ale UE ar aduce și mai multe beneficii, dacă ar fi extinse asupra mai multor țări în condițiile corecte. Altă constatare se referă la faptul că Uniunea trebuie să fie capabilă să continue să dezvolte politici comune în toate domeniile, pe măsură ce se extinde. De aceea, evaluarea impactului lărgirii asupra politicilor UE va avea loc în toate etapele-cheie ale procesului de extindere. Cadrul negocierilor cu Turcia prevede un set de măsuri care să asigure o integrare o acomodare ușoară cu politicile UE. De asemenea, cadrul prevede măsuri pentru a asigura funcționarea potrivită a politicilor Uniunii după extindere, precum o perioadă de tranziție, derogări, aranjamente specifice. Pe parcursul negocierilor de aderare, Comisia va furniza evaluări ale impactului aderării asupra unor politici-cheie, incluzând circulația persoanelor, administrarea frontierelor, agricultură, politica de coeziune și transporturi. Evaluări similare vor fi făcute cu privire la politica energetică și politica de securitate. Înainte de orice extindere, Uniunea trebuie să decidă cu privire la toate resursele bugetare necesare. Condiționalitatea este unul dintre pilonii strategiei de extindere ai Comisiei. O bună pregătire a statelor candidate le facilitează o integrare mai ușoară. Monitorizarea nivelului pregătirii acestora se bazează pe criterii economice, politice și Acquis-ul comunitar. Legitimitatea democratică înseamnă că Uniunea trebuie să asculte așteptările cetățenilor săi. Pentru oricare dintre politicile sale, inclusiv pentru extindere, UE trebuie să câștige sprijinul cetățenilor săi. Menținerea unei condiționalități stricte este esențială pentru a păstra acest sprijin. Capacitatea de absorbție a Uniunii este, așadar, o chestiune pe care Uniunea trebuie să o rezolve pentru beneficiul ei propriu. Dacă Uniunea vrea să devină mai mult decât o Piață Comună, trebuie să supună unor reforme procesul intern de luare a deciziilor. Relevantă pentru perspectiva impactului instituțional pe care l-ar avea integrarea Turciei la acest moment este și criza grecească. Criza din Grecia a izbucnit la sfârșitul anului 2009 și se regăsesște și la ora actuală într-o situație de cvasi-faliment. Criza nu a lovit doar poporul grec, ci și întregul proiect european, ilustrând foarte clar că acesta este un proiect neterminat, un proiect care, după atâția ani, este încă în construcție și prezintă multe vulnerabilități. Zona euro a fost puternic afectată, și deși Grecia și-a pus problema ieșirii din zona euro, această soluție a fost respinsă de Germania și Franța. Cele două state nu doresc și nu vor permite dezintegrarea zonei euro, legând supraviețuirea acesteia de cea a întregii Uniuni Europene, a valorilor comune și a idealului care a însuflețit Europa, ajutând-o să depășească greutățile provocate de războaie. Totuși, dintre statele puternice ale UE, doar ele par a face eforturi pentru a menține Uniunea pe zona de plutire. Având în vedere greutățile cu care se confruntă Uniunea și stadiul vulnerabil în care se regăsește, aceasta nu poate integra acum Turcia, un stat prea mare, cu prea multe probleme nerezolvate; astfel, UE nu își poate permite includerea Turciei la acest moment, deoarece nu are resursele necesare pentru a o integra.
III.2.3 Concluzie
Analizând discursurile din Parlamentul European și cele ale unor state membre privind chestiunea impactului aderării Turciei asupra instituțiilor Uniunii, concluzionez că aceasta este una dintre cele mai spinoase probleme care stau în calea aderării acestei țări. De ce? Deoarece unele dintre cele mai puternice state europene, precum Germania sau Franța, se tem foarte mult de acest posibil impact, fiind văzut ca o problemă ce le poate afecta în mod direct și rapid, fiind un efect asupra influenței lor directe în cadrul Uniunii. Chiar dacă în discursurile lor împotriva aderării Turciei acestea aduc în discuție și pun accentul pe chestiuni precum recunoașterea genocidului armean sau problema Ciprului, acestea sunt aspecte care nu le afectează în mod direct, ci țin de acea condiționalitate impusă de Uniune în vederea aderării. În schimb, impactul instituțional ar consta în faptul că Turcia ar avea puțin mai multă putere decât celelalte state membre, fiind în puterea ei să dicteze sensul unor decizii, să dirijeze politici în direcțiile dorite de ea. Deși există și puncte de vedere care afirmă contrarul, și anume că Turcia nu va avea destulă putere de una singură pentru a face aceste lucruri și va fi nevoită să se alăture unor coaliții deja existente, se pare că state precum Franța sau Germania, ele fiind primele care ar avea de suferit, nu vor să își asume riscul de a vedea exact cum vor sta lucrurile, și aduc constant în discuție dezavantajele aderării Turciei la Uniunea Europeană.
III. 3 Problema drepturilor omului
Unul dintre aspectele de mare importanță în cadrul negocierilor pentru aderarea la UE și care uimesc în continuare Europa, făcând să existe multe semne de întrebare cu privire la locul Turciei în marea familie democratică europeană reprezentată de UE este cel al drepturilor omului, o chestiune care atrage de multă vreme atenția asupra Turciei. Printre chestiunile cele mai importante se numără statutul kurzilor în Turcia, pedeapsa cu moartea, libertatea de exprimare, libertatea religiei, libertatea de asociere. Și în aria drepturilor omului, scopul aderării la UE a reprezentat un catalizator pentru schimbare, inspirând reforme politice radicale care au încurajat respectarea drepturilor omului, precum și democratizarea per ansamblu, statul de drept și protejarea minorităților. O întrebare esențială ar fi aceea dacă Turcia s-a schimbat, într-adevăr, și cât de departe a ajuns în ceea ce privește respectarea drepturilor omului. Cei priviți drept neloiali statului continuă să fie maltratați și oprimați, fiind excluși de la participarea politică și de la viața socială. Încălcarea drepturilor omului nu este o practică ocazională, ci este o practică sistematică a statului intenționată să reducă la tăcere opoziția, să reprime identitățile non-turcești, să intimideze viziunile care nu sunt în conformitate cu viziunea oficială a statului și să excludă grupurile defavorizate de la a avea un cuvânt de spus în conducerea țării. Procesul de reforme a început odată ce Comisia Europeană a definit prioritățile pentru Turcia în Parteneriatul pentru Aderare, din martie 2001. Astfel, documentul a subliniat faptul că Turcia urma să beneficieze de o strategie pre-aderare care să stimuleze și să sprijine procesul de reformă, accentul căzând pe chestiunea drepturilor omului, precum și pe garantarea democrației și a protecției minorităților. Procesul de reforme a început odată cu venirea la guvernare a Partidului Justiției și Dezvoltării (AKP). În cadrul acestui proces, au fost adoptate pachete de reforme administrative și legislative cu scopul de a armoniza legea turcă cu normele UE, la acestea adăugându-se seturi de amendamente constituționale. Din aprilie 2005, un nou Cod Penal turc a intrat în vigoare. Turciei trebuie să îi fie recunoscute meritele de a fi reușit să facă pași mari către o abordare nouă, mai constructivă, față de problema drepturilor omului. Printre cele mai importante realizări în domeniu se numără abolirea pedepsei cu moartea, reducerea restricțiilor privind radiodifuziunea și educația în limbile minorităților, scurtarea perioadelor de detenție. Guvernarea AKP a reușit să unifice anumite secțiuni sub stindardul aderării la UE, un factor cheie în facilitarea eforturilor pentru reușita reformelor interne. Totuși, Turcia este o țară care s-a confruntat și se confruntă încă cu temeri profund înrădăcinate, suspiciune și rezistență la schimbări și reforme, acestea fiind impregnate mai ales în sectoare-cheie ale statului, precum armata, serviciile publice și judiciare. Greutățile în implementarea reformelor în aria drepturilor omului au existat și din cauza faptului că legea turcă era orientată către protejarea statului față de ,,atacuri” ale indivizilor, mai degrabă decât către protejarea indivizilor de incursiunile statului, așa cum presupune statul de drept în democrațiile liberale.
III.3.1 Pași mărunți în chestiunea respectării drepturilor omului
Unul dintre pașii vitali care trebuiau făcuți pentru îmbunătățirea situației drepturilor omului a fost eradicarea torturii, aceasta fiind definită de comunitatea internațională drept una dintre cele mai grave încălcări ale drepturilor omului. În acest sens, Turcia a adoptat măsuri legislative și amendamente constituționale, cu scopul de a aplica o politică de toleranță zero cu privire la tortură. Tot în categoria nerespectării drepturilor omului intră și restricțiile aplicate publicării și mass-mediei. Potrivit acestora, cărțile, jurnalele, ziarele, radioul și televiziunea și alte mijloace media sunt supuse unor restricții legislative, care servesc la reprimarea criticii guvernării, identității etnice alternative și a altor chestiuni, precum rolul pe care armata îl avea în guvernare, rolul Islamului în politica turcă și în societate sau problema genocidului armean. Codul Penal turc și Legea Presei includ, în consecință, o întreagă serie de dispoziții pentru a facilita inițierea de proceduri judiciare pentru formele non-violente de exprimare și infracțiunile tipice, care includ insultarea președintelui, insultarea funcționarilor statului, propaganda separatistă, incitarea la ură religioasă. Pachetele de reforme pro-UE au adus o serie de schimbări pozitive: articolul 8 din legea Anti-terorism, referitor la interzicerea proapgandei separatiste, a fost abrogat; modificarea articolului 30 al Constituției, prin care se garantează imposibilitatea ca o tipografie să fie pusă sub sechestru, iar noua lege a presei consolidează drepturile jurnaliștilor de a nu-și dezvălui sursele și prevede înlocuirea pedepsei cu închisoarea cu amenzi. În ceea ce privește participarea la viața politică, un obstacol în calea participării politice depline este reprezentat de pragul înalt de 10% din votul național pe care un partid trebuie să îl obțină pentru a intra în Parlament. Acest prag este cel mai mare din lume, sistemul electoral turc fiind considerat nedrept, deoarece poate fi interpretat drept o discriminare împotriva unor grupuri minoritare precum kurzii, care au o susținere regioonală puternică, dar care la nivel național nu reușeau să obțină acel procent de 10%. Lucrurile s-au schimbat însă la alegerile recente din 7 iunie 2015, când Partidul Democrat Popular (HDP) al kurzilor a reușit să intre în Parlament. Drepturile culturale și lingvistice sunt cruciale pentru capacitatea unui individ de a-și defini identitatea. De aceea, este foarte important ca orice stat să acorde minorităților sale dreptul la libertatea de exprimare culturală, dar și în limba proprie. Minoritățile cărora li se neagă drepturile culturale și lingvistice sunt împiedicate să acceseze literatura și istoria proprie, și astfel, li se neagă posibilitatea de a interpreta lumea prin ochii proprii. Negarea drepturilor culturale și lingvistice este de cele mai multe ori însoțită de excluderea de la serviciile publice, de la oportunitățle educaționale și cele de angajare, obligând indivizii ce aparțin minorităților să ducă o existență de nivel inferior. Negarea cestor drepturi unor minorități relevă clar faptul că acestea nu sunt acceptate. Turcia a făcut câțiva pași în îmbunătățirea acestui aspect, acordând drepturi lingvistice minorității kurde. De asemenea, noua lege privind radiodifuziunea în limbi tradiționale și dialecte a permis unor canale de stat și canale private să emită în limbile minorităților.
III.3.2 Derapaje antidemocratice recente – democrație de fațadă?
În ultimii ani, derapajele antidemocratice ale președintelui țării, Erdogan, și ale actualului partid de guvernare, Partidul Justiției și al Dezvoltării, sunt un alt factor care înclină balanța împotriva aderării Turciei. Dacă în primii ani după venirea la conducerea țării, partidul AKP părea să fi găsit o formulă cât se poate de eficientă pentru rezolvarea problemelor țării și îmbunătățirea situației poporului, povestea de succes pare să se fi estompat în ultimii ani, de când țara pare să se îndrepte ușor spre autocrație, chiar spre o dictatură prezidențială Sinceritatea discursului membrilor partidului, ca și loialitatea acestora față de principiile fondatoare ale Republicii, în special secularismul, sunt puse la îndoială de către seculariști. Mulți dintre aceștia percep agenda partidului AKP cu privire la democratizare, aderarea la Uniunea Europeană și integrarea în economia mondială ca parte a unei tactici menite să creeze un cadru favorabil pentru punerea în aplicare a agendei lor secrete, de Islamizare a societății. Eforturile făcute de AKP pentru a evita impactul politic negativ dat de conotațiile cuvântului ,,Islam” sunt îngreunate de atribuirea etichetei de ,,Neo-islamist” sau ,,musulman democrat” de către presa internațională pentru acest partid și pentru actualul președinte al țării, Recep Tayyip Erdogan. Fondatorii partidului subliniază faptul că se opun exploatării religiei și resping eticheta de ,,musulman democrat”, care implică o identitate ce prioritizează religia. Pentru a evita un conflict deschis cu seculariștii, partidul a formulat conceptul de ,,democrație conservatoare” pentru a-și defini noua linie politică. Deși această identitate nu a fost definită în termeni foarte clari și definitivi, aceasta este folosită pentru a indica ruptura cu trecutul Islamist a liderului partidului și pentru a portretiza AKP drept un partid de centru-dreapta. Date fiind atacurile și opoziția cu care se confruntă, discursul liderilor partidului se concentrează pe reușitele pe calea democratizării și pe distincțiile între Islam și actuala ideologie a partidului. Într-un discurs pe care Erdogan l-a ținut la Oxford, în 2004, acesta afirma că partidul a reușit să împace cultura islamică tradițională cu structurile laice și democratice, că au demonstrat că o țară cu o populație musulmană covârșitoare se poate integra în lumea occidentală. De asemenea, a susținut că scopul lor a fost acela de a reuni civilizațiile în interiorul Turciei, și de a evita conflictul civilizațiilor prezis de Huntington. Unul dintre aspectele vitale ale democrației ține de respectarea drepturilor și libertăților omului și cetățeanului. Turcia a oferit în ultimii ani numeroase exemple ce duc cu gândul la o democrație de fațadă, sau cel puțin una aplicată doar în anumite domenii. Libertatea cuvântului, dreptul la liberă exprimare a fost încălcat cu mai multe ocazii în societatea turcă. Faptul că Turcia ocupă un loc fruntaș printre țările cu cei mai mulți jurnaliști aflați în spatele gratiilor sau interzicerea Twitter și Youtube din diverse rațiuni reprezintă dovezi concrete în acest sens. Exercitarea unor presiuni asupra justiției în cazul interzicerii Twitter reprezintă o încălcare evidentă a principiului separării puterilor în stat. Acesta este unul dintre aspectele în care Erdogan își manifestă latura autoritaristă. Mulți jurnaliști au fost arestați în urma unor declarații cu privire la liderul statului, dovadă că acesta nu suportă foarte bine criticile și dorește să le reducă pe cât posibil. Toate aceste aspecte au un puternic impact negativ asupra imaginii Turciei în Uniunea Europeană și nu numai, afectând, așadar, procesul de negociere pentru aderare. De asemenea, ideologia partidului susține că orice abordare totalitară sau autoritară este inamicul democrației. Actualmente, este ușor de observat faptul că această afirmație rămâne doar pe hârtie, date fiind evenimentele și evoluțiile recente din Turcia, unde în ultimii ani președintele Erdogan pare să acționeze într-un mod autoritarist, impunând controlul asupra mass-mediei, restricții privind consumul de alcool, și confruntându-se cu scandaluri de corupție care au slăbit încrederea populației în acesta. Democrația conservatoare, ideologia pe care partidul o urmează, pune preț pe legitimitatea politică bazată pe voința poporului și valorile generale ale umanității. Din nou, apar semne de întrebare cu privire la voința poporului, la care membrii AKP fac foarte des referire în discursurile lor și în definirea ideologiei. Manifestațiile anti-guvernamentale din Istanbul, din 2013, inițial considerate un simplu marș împotriva planului statului de a desființa un parc din centrul orașului Istanbul pentru a construi un mall , s-au transformat într-un conflict mai amplu, între susținătorii unei Turcii laice, democratice, versus cei ce se pronunță în favoarea autoritarismului. Poporul a considerat că voința sa nu este respectată, că nu este ascultat, și s-a temut că legile laice ar putea fi înlocuite cu Sharia, legea islamică.
III.3.3 Concluzie
În concluzie, urmărind parcursul Turciei încă din anul 2002, de când la putere a venit Partidul Justiției și al Dezvoltării, care a început seria de reforme și transformări radicale impulsionate de obiectivul aderării la Uniunea Europeană, se poate observa progresul imens făcut de aceasta în ceea ce privește respectarea drepturilor omului; Turcia a încercat să urmeze direcția democratică a Uniunii, bazată pe principiile demnității umane, a libertății, a egalității, a statului de drept. Parlamentul turc a adoptat multe legi noi și a amendat legile existente, schimbări care demonstrează atașamentul țării și a conducerii sale politice față de continuarea procesului de reformă și obținerea statutului de membru al Uniunii Europene. Totuși, mai sunt multe aspecte de corectat și un drum lung de străbătut din acest punct de vedere. Ideea de stat atotputernic, centralizat care transcede individul a prevalat multă vreme în Turcia; statul era considerat a fi deasupra drepturilor și intereselor cetățeanului obișnuit, și trebuia protejat cu orice preț împotriva atacurilor și intruziunilor elementelor non-statale, idee a cărei influență încă se resimte în societatea turcă. Doar o transformare fundamentală a mentalităților depășite și a rezistenței birocratice la schimbare poate asigura succesul final al eforturilor Turciei de a se alinia standardelor europene în materie de drepturi ale omului. În cazul în care Turcia eșuează în a se conforma în totalitate standardelor europene în această privință și continuă să respecte doar parțial drepturile cetățenilor săi, este foarte posibil ca și această chestiune să se transforme pentru ea într-un obstacol de netrecut.
CONSIDERENTE FINALE
Analizând câteva dintre aspectele aduse cel mai des în discuția cu privire la o posibilă aderare a Turciei la Uniunea Europeană, concluzionez că acest eveniment este unul foarte îndepărtat, dacă nu chiar unul ce nu avea loc niciodată. Un prim argument ce susține această concluzie se leagă de durata de timp care a trecut de la primele manifestări ale dorinței Turciei de a face parte din marea familie europeană. Așa cum am amintit în primul capitol al prezentei lucrări, primele contacte dintre Turcia și Uniunea Europeană au avut loc încă din 1963, când țara a semnat Acordul de Asociere, cunoscut sub numele de ,,Acordul de la Ankara”, iar în 1987 aceasta depunea cererea oficială de aderare. După obținerea statutului de stat candidat la aderare, în urma Consiliului de la Helsinki din decembrie 1999, deschiderea negocierilor propriu-zise a avut loc pe 3 octombrie 2005. Așadar, s-au scurs aproape 10 ani în care fața Turciei s-a schimbat foarte mult, perioadă în care a trecut prin numeroase, reforme, transformări, impulsionată fiind de obiectivul obținerii statutului de stat membru al Uniunii Europene, scop care ușor-ușor pălește, atât elita politică, cât și opinia publică turcă fiind descurajate de obstacolele ce stau în cale. Având în vedere faptul că multe state europene puternice, precum Franța, Germania sau Austria îți manifestă fățis opoziția față de aderarea Turciei, euroscepticismul crește pe zi ce trece și entuziasmul față de ideea de a fi parte din Uniune scade. Un al doilea argument ține de faptul că multe țări europene se manifestă clar și irevocabil împotriva aderării, în cazul celorlalte valuri de aderare nemaiexistând o opoziție atât de vehementă. Turcia reprezintă un caz unic din această perspectivă, fiind candidatul care a stârnit cele mai multe polemici, care a atras cele mai multe poziții negative, fapt ce împiedică, în mod clar, integrarea ei. Așa cum am menționat anterior, țări europene cu mare influență, precum Franța, Germania sau Austria, sunt foarte vocale pe scena europeană în a se opune aderării Turciei, motivându-și această opțiune prin argumente legate de poziția geografică, de religie, de posibilele provocări pe care le aduce în materie de securitate, sau din punctul de vedere al impactului instituțional. Influență din acest punct de vedere are și opinia publică generală europeană, care, per total, se opune aderării Turciei, în principal din pricina unor considerente religioase. Religia musulmană majoritară face ca Turcia să privită ca ,,celălalt”, ca fiind diferită; asocierea (greșită) cu terorismul internațional duce la existența ideii că o astfel de țară este prea diferită și chiar că reprezintă un pericol pentru pașnica Europă. De asemenea, impactul instituțional pe care l-ar avea în mod cert primirea Turciei în UE ridică numeroase semne de întrebare. Ideea aderării Turciei este privită drept o amenințare de către statele care au cea mai mare influență în cadrul Uniunii, în special de către Germania, actualmente cea mai mare țară din UE, fapt care se reflectă în reprezentarea sa din instituțiile europene. În curând, Turcia va deveni cea mai populată țară de pe continentul european, ceea ce va avea implicații profunde asupra instituțiilor și politicilor Uniunii, rezultând într-o schimbare în balanța de puteri în Parlamentul European, în cadrul căruia locurile sunt repartizate în funcție de populația statelor membre. Prin urmare, Turcia va avea o putere semnificativă de a modela politicile Uniunii, dat fiind faptul că Parlamentul European are puterea de a controla bugetul Uniunii. Germania va fi prima afectată de acest lucru, ea fiind, la ora actuală, țara cu cele mai multe locuri în Parlamentul European și cu cea mai mare influență pe care, bineînțeles, nu dorește să o piardă. Rolul central ale acesteia este amenințat de o eventuală aderare a Turciei, deoarece aceasta depășește Germania din punct de vedere demografic, ceea ce o va ajuta să aibă o reprezentare pe măsură. Tot din punct de vedere instituțional, există problema neputinței Uniunii de a integra la momentul actual o țară atât de mare cum este Turcia, care aduce cu ea foarte multe probleme nerezolvate, pentru care soluționarea pare a fi foarte îndepărtată. Relevant în acest sens este exemplul crizei din Grecia și a impactului pe care l-a avut asupra Uniunii Europene. Criza nu a lovit doar cetățenii greci, ci și întregul proiect european, ilustrînd faptul că acesta este un proiect încă neterminat,un proiect care este încă în construcție și care prezintă multe vulnerabilități. Tot ca impact instituțional, trebuie amintită chestiunea integrării partidelor turcești. În mod evident, Uniunea va întâmpina o serie de mari dificultăți în integrarea acestor partide, din cauza incompatibilității cu familiile politice europene. Spre exemplu, partidul Justiției și al Dezvoltării, actualul partid de guvernare, este un partid cu rădăcini islamice, care își va găsi cu greu locul în cadrul instituțiilor, și care nu va putea fi dat la o parte, urmând să aibă, în cazul unei aderări, o reprezentare foarte puternică. Concluzia de mai sus referitoare la posibilitatea ca Turcia să nu adere la UE este susținută și de faptul că este foarte puțin probabil ca aceasta să recunoască evenimentele din 1915 împotriva poporului armean drept genocid, lucru pe care este constant presată să îl facă. Țări precum Franța au făcut din chestiunea recunoașterii genocidului armean un argument contra aderării foarte puternic, pe care îl invocă și îl aduc în atenția comunității europene ori de câte ori se discută despre aderarea Turciei la UE. Chestiunea recunoașterii genocidului armean este pusă în vederea Turciei drept un aspect mai mult moral, de împăcare cu trecutul istoric și drept un pas spre democratizare. Problema nu ține însă doar de aspectul etic și moral, ci și de cel financiar, deoarece o recunoaștere publică din partea Turciei ar aduce cu sine acceptarea responsabilității pentru daunele și pierderile suferite de poporul armean și necesitatea acordării unor compensații pentru acestea. În ciuda tuturor presiunilor internaționale și regionale care se fac asupra Turciei pentru recunoașterea genocidului armean, aceasta nu pare dispusă să facă acest lucru, deși pași mici în acest sens au fost făcuți. Presiunile externe nu par a avea vreun rezultat, ba chiar stârnesc de fiecare dată răspunsuri cu tentă naționalistă foarte puternice din partea Turciei. Problema respectării drepturilor omului este o altă chestiune care atrage atenția comunității internaționale asupra Turciei. Derapajele antidemocratice recente al președintelui țării, Erdogan, și ale actualului partid de guvernare, Partidul Justiției și al Dezvoltării, sunt un alt factor care înclină balanța împotriva aderării Turciei. Analizând parcursul țării din acest punct de vedere, începând cu anul 2002, odată cu venirea la conducerea țării a partidului AKP și mai ales după anul 2005, când Turcia a început oficial negocierile de aderare la UE, se poate observa că țara a făcut progrese foarte mari în această direcție, conducerea politică făcând mari eforturi pentru a aduce Turcia la nivelul standardelor impuse de UE. Astfel, ca și în celelalte arii, procesul de aderare a constituit un impuls pentru îmbunătățirea situației drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Schimbările au fost unele evidente, Parlamentul adoptând legi noi și amendamente, toate acestea conturându-se într-un proces amplu de reformă, care să îmbunătățească situația cetățeanului turc, precum și să demonstreze atașamentul țării față de obiectivul aderării. Pe lângă îmbunătățirile evidente, totuși, Turcia mai are multe lucruri de corectat în această privință, fapt demonstrat de acțiunile șefului statului turc și partidului de la guvernare. Mulți pun la îndoială atașamentul membrilor partidului față de secularism, percepând agenda cestora cu privire la democratizare și aderarea la UE drept o tactică menită să creeze premisele pentru o societate islamică. Deși partidul neagă influența religiei asupra sa, acesta este perceput drept o grupare cu o identitate ce prioritizează religia și încearcă subtil să o impună asupra societății. Ideologia pe care partidul a proclamat-o, aceea de ,,democrație conservatoare”, discursul său care se axează pe reușitele în planul democratizării și pe scopul adeării la UE, nu sunt de ajuns astfel încât să convingă opinia publică și comunitatea internațională de ruptura totală cu Islamul. Evenimente precum cel din 2013, când prostele anti-guvernamentale din Parcul Gezi au fost înăbușite prin intervenția dură a forțelor de ordine, și, în fapt, întreaga gestionare a situației de către conducerea țării, demonstrează că multe lucruri au fost făcute fără a înțelege pe deplin și în profunzime sensul democrației. Turcia ultimilor ani are o imagine difuză, rezultat al unor schimbări pozitive din ultimii ani, care se amestecă însă cu încălcări grave ale unor importante principii democratice. Relevant în acest sens este faptul că Turcia este în topul țărilor cu cei mai mulți jurnaliști aflați după gratii, ceea ce spune multe despre libertatea de expresie din această țară, la fel ca și interzicerea Twitter și Youtube, fapt care în cea mai mare parte a statelor europene pare ceva greu de crezut și nu ar fi acceptat. Chiar dacă în urma analizei efectuate, concluzia mea este aceea că Turcia nu va primi un răspuns favorabil la cererea sa de aderare, cercetarea a evidențiat și marile avantaje pe care Turcia le-ar aduce Uniunii. Acestea țin în special de aspectul economic și cel de securitate. Astfel, Turcia este țara cu cea mai mare armată din Europa, o țară parte a Alianței Nord-Atlantice cu tradiție militară, care s-a implicat în operațiuni de menținere a păcii și nu numai, care ar aduce o contribuție militară importantă, pin bazele sale militare poziționate în zone instabile și prin infrastructura ei militară. Consider că cei care susțin că extinderea granițelor Uniunii în apropierea unor zone instabile, precum este Orientul Mijlociu, nu oferă un punct de vedere corect, dat fiind faptul că Europa nu se poate ține departe de problemele din zona respectivă, indiferent dacă Uniunea acceptă Turcia sau nu. Și din perspectiva economică, aderarea Turciei pare mai aproape, decât din alte puncte de vedere. Economia este una dintre ariile în care colaborarea dintre Turcia și UE a evoluat de la an la an. Turcia prezintă o mare importanță de ordin economic pentru Uniunea Europeană, fiind o poartă de intrare pentru resursele de gaz către statele Uniunii. De asemenea, locul 18 pe care îl ocupă în ierarhia mondială a celor mai puternice economii, performanțele economice din ultima decadă și dinamismul economiei sale determină experții în domeniu să facă predicții pozitive în legătură cu viitorul economic al Turciei. Pe lângă toate contraargumentele menționate, mai există un aspect deosebit de important, și anume chestiunea identității și a modului în care este privită Turcia în Europa. Astfel, Europa se definește și auto-definește drept o comunitate cu o identitate aparte, drept o comunitate de securitate, un susținător al valorilor democratice, drept un proiect politic și un spațiu cultural distinct. Includerea Turciei va avea efecte cruciale și asupra modelării identității europene, dezbaterea cu privire la aderarea ei echivalând cu o dezbatere asupra propriei identități. Deși din ce în ce mai mulți europeni susțin că se consideră nu doar cetățeni ai țării lor, ci și cetățeni europeni și deși identitatea europeană este în general definită în relație cu valori precum democrația și o economie de piață funcțională, argumente legate aspectul identității sunt folosite de oponenți ai aderării, care văd pătrunderea Turciei și a identității sale în interiorul familiei europene drept un lucru care alterează identitatea europeană, drept o provocare pentru proiectul european, din cauza ambiguităților cu privire la ,,europenitatea” sa. Nu doar o dată personalitătți importante ale scenei politice europene, precum fostul președinte francez Nicolas Sarkozy și cancelarul Angela Merkel, au afirmat cu tărie că locul Turciei nu este în Europa, aducând argumente legate de geografia, istoria, cultura și mentalitatea clasei politice turcești. În viziunea lor și nu numai, Turcia nu este o țară europeană și, prin urmare, locul ei nu este în Uniunea Europeană. Conceptul de ,,Europa” este unul contestat, vulnerabil, al cărui sens nu este încă definitivat și asupra căruia o aderare a unei țări precum este Turcia poate avea consecințe negative. Dezbaterea cu privire la aderarea Turciei este de asemenea o dezbatere cu privire la compatibilitatea dintre identitatea europeană și cea națională. Au fost efectuate de-a lungul anilor sondaje de opinie, care au relevat faptul că Turcia este o țară puțin plăcută în Europa. Conform unui sondaj din aprilie 2008, 70% dintre francezi și germani se pronunțau împotriva aderării Turciei. Însă nu doar europenii se tem efectele aderării Turciei asupra identității europene, ci și turcii au temeri legate de pierderea esenței identității și culturii lor. Viziunea conform căreia identitatea națională, bazată pe cultură, etnicitate, istorie poate fi completată cu cea europeană nu este acceptată de mulți, mai ales chiar de turci, care păstrează un puternic sentiment al identității lor naționale. Trăgând linie, deși consider că Turcia va aduce mari avantaje prin aderarea la UE, în ceea ce privește securitatea europeană și nu numai, este greu de crezut că acești ani de negocieri vor duce la rezultatul dorit de ea, și anume la aderarea la Uniunea Europeană. Procesul este unul foarte lent, cu mai multe coborâșuri decât suișuri, Turcia reușind să deschidă doar 14 capitole de negociere până la ora actuală, din totalul de 35. Deși Turcia și-a propus să adere la UE până la împlinirea a 100 de ani de la nașterea Republicii, în 2023, rămâne de văzut dacă va reuși, balanța tinzând să se încline mai mult spre un răspuns negativ.
BIBLIOGRAFIE
SURSE PRIMARE:
Adunarea Generală a Națiunilor Unite, Convenția pentru Prevenirea și Reprimarea Crimei de Genocid, articolul II, 9 decembrie 1948; United Nations – Treaty Series
AK Parti, 2023 Political Vision, Ekonomi, disponibil la : https://www.akparti.org.tr/english/akparti/2023-political-vision#bolum_
Ambasada României în Republica Turcia, Relații economice, disponibil la : http://ankara.mae.ro/node/168
Assemblée Nationale, Proposition de Loi tendant à réprimer la contestation de l’existence du génocide arménien, disponibil la: http://www.assemblee-nationale.fr/12/ta/ta0610.asp
Comisia Europeană, ,,Extinderea”, seria Să înțelegem politicile Uniunii Europene, 2014, Bruxelles, disponibil la: http://europa.eu/pol/index_ro.htm
Commission of the European Communities, Communication from the Commission to the European Parliament and the Council, Enlargement Strategy and Main Challenges 2006 – 2007 Including annexed special report on the EU's capacity to integrate new members, Annex 1, p.17-24
Commision of the European Communities, Turkey 2008 Progress Report, Brussels, 5 November 2008
European Commission, Turkey 2005 Progress Report, Brussels, 9 November 2005
European Commission, Turkey 2007 Progress Report, Brussels, 6 November 2007
European Commission, Turkey 2011 Progress Report, Brussels, 12 october 2011
European Commission, Turkey Progress Report 2014, October 2014, Summary of findings of the 2014 Progress Report on Turkey
European Commission, EU steps up assistance for Syrian refugees in Turkey, Brussels, 09 december 2014, Press Release, disponibil la: http://europa.eu/rapid/press-release_IP-14-2500_en.htm
European Commission, Humanitarian Aid and Civil Protection, Turkey: Syria Crisis, disponibil la: http://ec.europa.eu/echo/files/aid/countries/cfactsheets/turkey_syrian_crisis_en.pdf
European Commission, Syrian refugee crisis: EU Trust Fund launches first response programmes for million euros, helping up to 400,000 people in Lebanon, Turkey, Jordan and Irak, Brussels, 29 May 2015, Press Release, disponibil la: http://europa.eu/rapid/press-release_IP-15-5074_en.htm
European Commision, Taxation and Customs Union, Turkey: Customs Union and Preferential arrangements, disponibil la: http://ec.europa.eu/taxation_customs/customs/customs_duties/rules_origin/customs_unions/article_414_en.htm
European Commission, Trade, Countries and Regions, Turkey, disponibil la: http://ec.europa.eu/trade/issues/bilateral/countries/turkey/index_en.htm/
European Parliament, Resolution on a Political Solution to the Armenian Question, Doc. A2-33/87, 18 June 1987, Art. 2
European Parliament, Resolution on the Opening of Negotiations with Turkey, RSP/2005/2576, 28 September 2005, art. 5
Eurostat, Unemployment Statistics, March 2015, disponibil la http://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php/Unemployment_statistics
House of Commons, Foreign Affairs Committee, UK – Turkey relations and Turkey`s regional role, Twelfth Report of Session 2010-2012
International Covenant on Civil and Political Rights, Adopted by the General Assembly of the United Nations on 19 December 1966, Part III, art. 7
The Republic of Turkey Prime Ministry Investment Support and Promotion Agency, Invest in Turkey, Economic Outlook, disponibil la: http://www.invest.gov.tr/en-us/turkey/factsandfigures/pages/economy.aspx
Knoema, World GDP Ranking 2015 | Data and Charts, List of countries by GDP, disponibil la: http://knoema.com/nwnfkne/world-gdp-ranking-2015-data-and-charts
Maastricht Treaty, Provisions amending the treaty establishing the European Economic Community with a view to establishing the European Community, Maastricht, 7 february 1992, art. 2, art. 49, diponibil la: http://www.eurotreaties.com/maastrichtec.pdf
Ministry of Foreign Affairs, Turkey’s relations with NATO, disponibil la http://www.mfa.gov.tr/nato.en.mfa
Ministry of Foreign Affairs, Republic of Turkey, Relations between Turkey and the United Kingdom, disponibil la http://www.mfa.gov.tr/relations-between-turkey-and-the-united-kingdom.en.mfa
Ministry of Foreign Affairs, Republic of Turkey, No: 144, 7 May 2015, Press Release Regarding the Resolution Adopted by the Parliament of Luxembourg on the Events of 2015, disponibil la: http://www.mfa.gov.tr/no_-144_-7-may-2015_-press-release-regarding-the-resolution-adopted-by-the-parliament-of-luxembourg-on-the-events-of-1915.en.mfa
Observatory of economic complexity, Learn more about trade in Turkey, disponibil la: https://atlas.media.mit.edu/en/profile/country/tur/
Organizația Națiunilor Unite, Responsabilitatea Statelor cu privire la Actelor Ilegale Internaționale, art. 34-35-36 Parlamentul European, Rezoluția Parlamentul European din 12 martie 2009 referitoare la raportul de progrese pentru 2008 privind Turcia, Strasbourg, disponibila la: http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//TEXT+TA+P6-TA-2009-0134+0+DOC+XML+V0//RO
Parlamentul European, Resolution on a Political Solution to the Armenian Question, 1987
Parlamentul European, Rezoluția Parlamentul European din 12 martie 2009 referitoare la raportul de progrese pentru 2008 privind Turcia, Strasbourg, disponibila la: http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//TEXT+TA+P6-TA-2009-0134+0+DOC+XML+V0//RO
Parlamentul European, Turcia, Croația și FYROM – rapoartele de progrese 2008 în atenția Parlamentului European, Comunicat de presă, 12 martie 2009, disponibil la: http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//TEXT+IM-PRESS+20090310IPR51427+0+DOC+XML+V0//RO
Parlamentul European, Rezoluția Parlamentul European din 10 februarie 2010 referitoare la raportul din 2009 cu privire la progresele înregistrate de Turcia, Strasbourg, disponibil la: http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//TEXT+TA+P7-TA-2010-0025+0+DOC+XML+V0//RO#def_1_2
Parlamentul European, Rezolutia Parlamentului European din 29 martie 2012 referitoare la raportul din 2011 cu privire la progresele inregistrate de Turcia, Strasbourg, disponibil la : http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//NONSGML+TA+P7-TA-2012-0116+0+DOC+PDF+V0//RO
Parlamentul European, Propunere de rezoluție referitoare la Raportul privind evoluția Turciei în 2013, 7 martie 2014, Strasbourg
Parlamentul European, Rezoluția PE din 15 aprilie 2015 referitoare la centenarul Genocidului armean (2015/2590(RSP)), miercuri, 15 aprilie 2015, Bruxelles, disponibil la: http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//TEXT+TA+P8-TA-2015-0094+0+DOC+XML+V0//RO
Prime Minister`s David Cameron Speech in Turkey, Ankara, 27 July 2010, disponibil la: https://www.gov.uk/government/speeches/pms-speech-in-turkey
REHN, Olli, Building a New Consensus on Enlargement: How to match the strategic interest and functioning capacity of the EU?, European Policy Center, Brussels, 19 May 2006,European Commission, Press release, disponibil la: http://europa.eu/rapid/press-release_SPEECH-06-316_en.htm
Republic of Turkey, Ministry of Foreign Affairs, The Armenian Allegation of Genocide: The issue and the facts, disponibil la: http://www.mfa.gov.tr/controversy-between-turkey-and-armenia-about-the-events-of-1915.en.mfa
Syrian Refugees, A snapshot of the crisis-In the Middle East and Europe, Turkey, disponibil la: http://syrianrefugees.eu/?page_id=80
The UN Refugee Agency, Syria Regional Refugee Response, diponibil la: http://data.unhcr.org/syrianrefugees/country.php?id=224
The Treaty of Peace between the Allied and Associated Powers and Turkey, Sevres, August 10, 1920
The World Bank, Global Economic Prospects, disponibil la: http://www.worldbank.org/en/publication/global-economic-prospects/data?variable=NYGDPMKTPKDZ®ion=ECA
The World Bank, Turkey Overview, disponibil la: http://www.worldbank.org/en/country/turkey/overview
Turkish Statistical Institute, Press Release, Labour Force Statistics, February 2015, disponibil la http://www.turkstat.gov.tr/HbGetirHTML.do?id=18637
Turkish Statistical Institute, Foreign Trade Statistics, April 2015, disponibil la: http://www.turkstat.gov.tr/PreHaberBultenleri.do?id=18579
United Nations Development Programme in Turkey, disponibil la: http://www.tr.undp.org/content/turkey/en/home/countryinfo.html
SURSE SECUNDARE
Generale
ALEXANDER, Yonah, BRENNER, Edgar, KRAUSE, Tutuncuoglu Serhat, Turkey: Terrorism, civil rights and the European Union, Routledge, Taylor&Francis Group, Oxford
ALTINBAȘ, Deniz, ”The Armenian Question in European Union Institutions”, Review of Armenian Studies, No.23, 2011
BERNSTEIN, Serge, MILZA, Pierre: Istoria Europei, vol. V, Ed. Institutul European, Iași, 1998
BOGHOSSIAN, Paul, ”The concept of genocide”, Journal of Genocide Research (2010), 12 (1-2), March-June, 69-80
DUZGIT, Senem Aydin, Debates and Discourses on Turkey and the EU, Constructions of European Identity, Palgrave Macmillan, Houndmills, Basingstoke, Hampshire, 2012
FLANAGAN, Stephen, BRANNEN Samuel, ”Turkey's Shifting Dynamics: Implications for U.S.-Turkey Relations”, A report for the U.S.-Turkey Strategic Initiative, Center for Strategic&International Studies, Washington, 2008
LAGRO, Esra, JORGENSEN, Knud, Erik, Turkey and the European Union, Prospects of a difficult encounter, Palgrave Macmillan, Houndmills, Basingstoke, Hampshire, 2007
LAQUEUR, Walter, Europe in the 21st Century, Society, November/December, 2005, 67 – 74
NAS, Tevfik, Tracing the Economic Transformation of Turkey from the 1920s to EU Accession, Martinus Nijhof Publishers, Leiden, Boston, 2008
WIARDA, Howard, J., ”Where Does Europe End Now? Expanding Europe`s Frontiers and the Dilemmas of Enlargement and Identity”, Brown Journal of World Affairs 12, no.1 (2005)
Speciale
ACAR, Mustafa, Towards a synthesis of Islam and the market economy? The Justice and Development party’s economic reforms in Turkey; Institute of Economic Affairs, Blackwell Publishing, Oxford, 2009
AFANASIEVA, Dasha, In Turkish border region, Syria policy dents rulingparty support, 4 June 2015, Reuters, disponibil la: http://www.reuters.com/article/2015/06/04/us-turkey-election-syria-idUSKBN0OK1D820150604
AFANASIEVA, Dasha, More than 3,000 cross to Turkey as Kurds battle the Islamic State in Syria, Reuters, 4 June 2015, disponibil la: http://www.reuters.com/article/2015/06/04/us-syria-crisis-turkey-refugees-idUSKBN0OK1E320150604
ARIKAN, Dilaver, RUMA, Inan, ”External pressure and Turkish Discourse on Recognition of the Armenian genocide”, Southeast European and Black Sea Studies, Vol.7, No.3, September 2007, pp.449-465
BALCI, Bayram, Ukrainian Crisis and its limited impact on Turkish-Russian relations, 16 february 2015, Carnegie Moscow Center, disponibil la : http://carnegie.ru/eurasiaoutlook/?fa=59069
BOTTGER, Katrin, MAGGI, Eva-Maria, ”German Perceptions”, în Sait Akșit, Ozgehan Șenyuva, Cigdem Ustun, Turkey Watch: EU Member States` Perceptions on Turkey`s Accession to the EU, Center for European Studies, Middle East Technical University, Ankara, 2011
BURUMA, Ian, Demonstrații în Turcia: problemele democrației, Voxeurop, 6 iunie 2013, disponibil la http://www.voxeurop.eu/ro/content/article/3848821-problemele-democratiei
CAGAPTAY, Soner, ”The impact of Syria`s refugees on southern Turkey”, Policy focus 130, revised and updated, July 2014, The Washington Institute for Near East, Washington
CENER, Erhan, CAGLIYAN CENER, Zeyneb, ”The Justice and Development Party’s identity and its role in the EU’s decision to open accession negotiations with Turkey”, Southeast European and Black Sea Studies Vol. 11, No. 1, 2011
CZUCZKA, Tony, KENNEDY, Simon, Merkel Makes Euro Indispensable, Turning Crisis Into Opportunity, 4 february 2011, Bloomberg Business, disponibil la: http://www.bloomberg.com/news/articles/2011-02-04/merkel-makes-euro-indispensable-by-turning-crisis-into-german-opportunity
DOKOS, Thanos, ”Turkey and European Security”, în ARVANITOPOULOS, Constantine, Turkey`s Accession to the European Union, An unusual candidacy”, Springer-Verlag, Berlin, 2009
ECIRLI, Ahmet, ”Feeling European and European Identity: Public Perceptions in EU-Turkey relations”, Institute of Sociology, Romanian Academy, Sociologie Românească, Vol. IX, Nr.1, București, 2011, p. 80-87
Erdogan condemns pope for Armenia ”genocide” comment, Al Jazeera, 14 april 2015, disponibil la: http://www.aljazeera.com/news/2015/04/erdogan-condemns-pope-armenia-genocide-comment-150414180142664.html
FATOS, Tarifa, ADAMS, Benjamin, ”Who”s the sick man of Europe? A wavering EU should let Turkey in”, Mediterranean Quarterly, Duke University Press, 2007
FAUCOMPRET, Eric, KONINGS, Josef, Turkish Accession to the EU: Satisfying the Copenhagen Criteria, Routledge Studies in Middle Eastern Economies, Routledge-Taylor and Francis Group, 2008
FELEZEU, Călin, SAFTA, Radu, Gabriel, Turcia contemporană între moștenirea kemalistă și Uniunea Europeană, Ed. CA Publishing, Cluj-Napoca, 2011
GAYLE, Everton, AKP loses its majority as Kurdish party enter Turkish Parliament, 05 June 2015, Euronews, disponibil la: http://www.euronews.com/2015/06/05/live-turkish-parliamentary-election/
GOZKAMAN, Armagan, ”Turkey and the Common Security and Defense Policy: Can a Privileged Status Ever Be Possible again? ”, International Journal of Turcologia, Vol IX, No. 18
HEIKO, Schuß, ”The economic culture of Turkey – an impediment to its integration into the EU?”, in Intereconomics, July/August 2006
HERRON, Michael, The Pope, the Armenian genocide and other 20th-century massacres, The Guardian, 14 april 2015, disponibil la: http://www.theguardian.com/world/2015/apr/14/pope-armenian-genocide-other-20th-century-massacres
IBRAHIM, Osman, Rifat, AKP and the great neo-Ottoman travesty; disponibil la http://www.aljazeera.com/indepth/opinion/2014/05/akp-great-neo-ottoman-travesty-201451974314589207.html
KARAMANIAN, Susan, ”Economic-Legal Perspectives on the Armenian Genocide”, International Criminal Law Review, 14 (2014), 242-260
LUNGESCU, Oana, Acord în negocierile Turcia-UE, BBC Romanian, 12 Iunie 2006, disponibil la: http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2006/06/060612_turcia_ue_acord.shtml
MARTIN, Natalie, Security and the Turkey – EU Accession Process: Norms, Reforms and the Cyprus issue, Palgrave Macmillan, London
MUFTULER-BAC, Meltem, ”Turkey’s Role in the EU’s Security and Foreign Policies”, Security Dialogue, vol.31, n.4, 2000
MUFTULER-BAC, Meltem, ”Turkey’s Accession to the European Union: Institutional and security challenges”, Perceptions: Journal of International Affairs, Vol. 9, No.Autumn, 2004BOTTGER, Katrin, MAGGI, Eva-Maria, ”German Perceptions”, în Sait Akșit, Ozgehan Șenyuva, Cigdem Ustun, Turkey Watch: EU Member States` Perceptions on Turkey`s Accession to the EU, Center for European Studies, Middle East Technical University, Ankara, 2011
MULLEN, Jethro, Pope Fancis uses ”genocide” to refer to mass killings of Armenians by Turks, 13 April 2015, disponibil la: http://edition.cnn.com/2015/04/12/europe/pope-francis-turkey-armenia-genocide-reference/
OGNIANOVA, Nina, Turkey-world's top press jailer once more, Committee to Protect Journalists, disponibil la https://cpj.org/blog/2013/12/turkey–worlds-top-press-jailer-once-more.php
OZBUDAK, Ceylan, Why Turkey is key to the Russia_Ukraine-EU crisis, Al Arabiya News, 19 april 2014, disponibil la: http://english.alarabiya.net/en/views/news/world/2014/04/19/Turkey-The-key-in-The-Russia-Ukraine-EU-crisis.html
OZDEN, Șenay, Syrian refugees in Turkey, MPC Research Report 2013/05, European University Institute, Florence Robert Schuman Centre for Advanced Studies, Migration Policy Center (MPC), 2013
SCOTT, Alev, Turkey's YouTube and Twitter bans show a government in serious trouble, The Guardian, disponibil la http://www.theguardian.com/commentisfree/2014/mar/28/turkey-youtube-twitter-ban-government-trouble
SKLIA, Pantelis, The Political Economy of Turkey’s Accession to the EU: A Comparative Analysis, în Constantine Arvanitopoulos, Turkey’s Accession to the European Union: An Unusual Candidacy, Springer-Verlag, Berlin, 2009
STEIN, Aaron, Turkey`s evolving Syria strategy, Why Ankara backs Al-Nusra but shuns ISIS, 9 february 2015, Foreign Affairs, disponibil la: https://www.foreignaffairs.com/articles/turkey/2015-02-09/turkeys-evolving-syria-strategy
TEKIN, Beyza, ”The construction of Turkey in the EU context, Representations and Othering in Discourse”, Discourse Approaches to Politics, Society and Culture, John Benjamins Publishing Company, Amsterdam/Philadelphia, 2010
Turkey and Russia agree on IS, differ on Syria, Middle East Eye, 2 december 2014, disponibil la: http://www.middleeasteye.net/news/turkey-and-russia-agree-differ-syria-1039066668
Voxeurop, Grecia, o criză atât de lungă, disponibil la : http://www.voxeurop.eu/ro/content/briefing/787271-grecia-o-criza-atat-de-lunga
YILMAZ, Suhnaz, Turkey and the European Union: A security perspective, Quaderni IAI, 2007
Surse web:
www.akparti.org.tr/english
www.assemblee-nationale.fr
www.europa.eu
www.invest.gov.tr/en-us
www.knoema.com
www.legifrance.gouv.fr
www.eurotreaties.com
www.mfa.gov.tr
https://atlas.media.mit.edu
www.europarl.europa.eu
www.gov.uk
http://syrianrefugees.eu/
http://data.unhcr.org/syrianrefugees/
www.worldbank.org
www.turkstat.gov.tr
http://www.tr.undp.org/
www.reuters.com
http://carnegie.ru/
www.voxeurop.eu
www.bloomberg.com
www.euronews.com
www.aljazeera.com
www.bbc.co.uk
www.middleeasteye.net
https://cpj.org/blog/
http://english.alarabiya.net/
www.theguardian.com
www.foreignaffairs.com
http://edition.cnn.com/
www.ebsco.com
www.libgen.org
www.jstor.org
BIBLIOGRAFIE
SURSE PRIMARE:
Adunarea Generală a Națiunilor Unite, Convenția pentru Prevenirea și Reprimarea Crimei de Genocid, articolul II, 9 decembrie 1948; United Nations – Treaty Series
AK Parti, 2023 Political Vision, Ekonomi, disponibil la : https://www.akparti.org.tr/english/akparti/2023-political-vision#bolum_
Ambasada României în Republica Turcia, Relații economice, disponibil la : http://ankara.mae.ro/node/168
Assemblée Nationale, Proposition de Loi tendant à réprimer la contestation de l’existence du génocide arménien, disponibil la: http://www.assemblee-nationale.fr/12/ta/ta0610.asp
Comisia Europeană, ,,Extinderea”, seria Să înțelegem politicile Uniunii Europene, 2014, Bruxelles, disponibil la: http://europa.eu/pol/index_ro.htm
Commission of the European Communities, Communication from the Commission to the European Parliament and the Council, Enlargement Strategy and Main Challenges 2006 – 2007 Including annexed special report on the EU's capacity to integrate new members, Annex 1, p.17-24
Commision of the European Communities, Turkey 2008 Progress Report, Brussels, 5 November 2008
European Commission, Turkey 2005 Progress Report, Brussels, 9 November 2005
European Commission, Turkey 2007 Progress Report, Brussels, 6 November 2007
European Commission, Turkey 2011 Progress Report, Brussels, 12 october 2011
European Commission, Turkey Progress Report 2014, October 2014, Summary of findings of the 2014 Progress Report on Turkey
European Commission, EU steps up assistance for Syrian refugees in Turkey, Brussels, 09 december 2014, Press Release, disponibil la: http://europa.eu/rapid/press-release_IP-14-2500_en.htm
European Commission, Humanitarian Aid and Civil Protection, Turkey: Syria Crisis, disponibil la: http://ec.europa.eu/echo/files/aid/countries/cfactsheets/turkey_syrian_crisis_en.pdf
European Commission, Syrian refugee crisis: EU Trust Fund launches first response programmes for million euros, helping up to 400,000 people in Lebanon, Turkey, Jordan and Irak, Brussels, 29 May 2015, Press Release, disponibil la: http://europa.eu/rapid/press-release_IP-15-5074_en.htm
European Commision, Taxation and Customs Union, Turkey: Customs Union and Preferential arrangements, disponibil la: http://ec.europa.eu/taxation_customs/customs/customs_duties/rules_origin/customs_unions/article_414_en.htm
European Commission, Trade, Countries and Regions, Turkey, disponibil la: http://ec.europa.eu/trade/issues/bilateral/countries/turkey/index_en.htm/
European Parliament, Resolution on a Political Solution to the Armenian Question, Doc. A2-33/87, 18 June 1987, Art. 2
European Parliament, Resolution on the Opening of Negotiations with Turkey, RSP/2005/2576, 28 September 2005, art. 5
Eurostat, Unemployment Statistics, March 2015, disponibil la http://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php/Unemployment_statistics
House of Commons, Foreign Affairs Committee, UK – Turkey relations and Turkey`s regional role, Twelfth Report of Session 2010-2012
International Covenant on Civil and Political Rights, Adopted by the General Assembly of the United Nations on 19 December 1966, Part III, art. 7
The Republic of Turkey Prime Ministry Investment Support and Promotion Agency, Invest in Turkey, Economic Outlook, disponibil la: http://www.invest.gov.tr/en-us/turkey/factsandfigures/pages/economy.aspx
Knoema, World GDP Ranking 2015 | Data and Charts, List of countries by GDP, disponibil la: http://knoema.com/nwnfkne/world-gdp-ranking-2015-data-and-charts
Maastricht Treaty, Provisions amending the treaty establishing the European Economic Community with a view to establishing the European Community, Maastricht, 7 february 1992, art. 2, art. 49, diponibil la: http://www.eurotreaties.com/maastrichtec.pdf
Ministry of Foreign Affairs, Turkey’s relations with NATO, disponibil la http://www.mfa.gov.tr/nato.en.mfa
Ministry of Foreign Affairs, Republic of Turkey, Relations between Turkey and the United Kingdom, disponibil la http://www.mfa.gov.tr/relations-between-turkey-and-the-united-kingdom.en.mfa
Ministry of Foreign Affairs, Republic of Turkey, No: 144, 7 May 2015, Press Release Regarding the Resolution Adopted by the Parliament of Luxembourg on the Events of 2015, disponibil la: http://www.mfa.gov.tr/no_-144_-7-may-2015_-press-release-regarding-the-resolution-adopted-by-the-parliament-of-luxembourg-on-the-events-of-1915.en.mfa
Observatory of economic complexity, Learn more about trade in Turkey, disponibil la: https://atlas.media.mit.edu/en/profile/country/tur/
Organizația Națiunilor Unite, Responsabilitatea Statelor cu privire la Actelor Ilegale Internaționale, art. 34-35-36 Parlamentul European, Rezoluția Parlamentul European din 12 martie 2009 referitoare la raportul de progrese pentru 2008 privind Turcia, Strasbourg, disponibila la: http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//TEXT+TA+P6-TA-2009-0134+0+DOC+XML+V0//RO
Parlamentul European, Resolution on a Political Solution to the Armenian Question, 1987
Parlamentul European, Rezoluția Parlamentul European din 12 martie 2009 referitoare la raportul de progrese pentru 2008 privind Turcia, Strasbourg, disponibila la: http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//TEXT+TA+P6-TA-2009-0134+0+DOC+XML+V0//RO
Parlamentul European, Turcia, Croația și FYROM – rapoartele de progrese 2008 în atenția Parlamentului European, Comunicat de presă, 12 martie 2009, disponibil la: http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//TEXT+IM-PRESS+20090310IPR51427+0+DOC+XML+V0//RO
Parlamentul European, Rezoluția Parlamentul European din 10 februarie 2010 referitoare la raportul din 2009 cu privire la progresele înregistrate de Turcia, Strasbourg, disponibil la: http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//TEXT+TA+P7-TA-2010-0025+0+DOC+XML+V0//RO#def_1_2
Parlamentul European, Rezolutia Parlamentului European din 29 martie 2012 referitoare la raportul din 2011 cu privire la progresele inregistrate de Turcia, Strasbourg, disponibil la : http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//NONSGML+TA+P7-TA-2012-0116+0+DOC+PDF+V0//RO
Parlamentul European, Propunere de rezoluție referitoare la Raportul privind evoluția Turciei în 2013, 7 martie 2014, Strasbourg
Parlamentul European, Rezoluția PE din 15 aprilie 2015 referitoare la centenarul Genocidului armean (2015/2590(RSP)), miercuri, 15 aprilie 2015, Bruxelles, disponibil la: http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//TEXT+TA+P8-TA-2015-0094+0+DOC+XML+V0//RO
Prime Minister`s David Cameron Speech in Turkey, Ankara, 27 July 2010, disponibil la: https://www.gov.uk/government/speeches/pms-speech-in-turkey
REHN, Olli, Building a New Consensus on Enlargement: How to match the strategic interest and functioning capacity of the EU?, European Policy Center, Brussels, 19 May 2006,European Commission, Press release, disponibil la: http://europa.eu/rapid/press-release_SPEECH-06-316_en.htm
Republic of Turkey, Ministry of Foreign Affairs, The Armenian Allegation of Genocide: The issue and the facts, disponibil la: http://www.mfa.gov.tr/controversy-between-turkey-and-armenia-about-the-events-of-1915.en.mfa
Syrian Refugees, A snapshot of the crisis-In the Middle East and Europe, Turkey, disponibil la: http://syrianrefugees.eu/?page_id=80
The UN Refugee Agency, Syria Regional Refugee Response, diponibil la: http://data.unhcr.org/syrianrefugees/country.php?id=224
The Treaty of Peace between the Allied and Associated Powers and Turkey, Sevres, August 10, 1920
The World Bank, Global Economic Prospects, disponibil la: http://www.worldbank.org/en/publication/global-economic-prospects/data?variable=NYGDPMKTPKDZ®ion=ECA
The World Bank, Turkey Overview, disponibil la: http://www.worldbank.org/en/country/turkey/overview
Turkish Statistical Institute, Press Release, Labour Force Statistics, February 2015, disponibil la http://www.turkstat.gov.tr/HbGetirHTML.do?id=18637
Turkish Statistical Institute, Foreign Trade Statistics, April 2015, disponibil la: http://www.turkstat.gov.tr/PreHaberBultenleri.do?id=18579
United Nations Development Programme in Turkey, disponibil la: http://www.tr.undp.org/content/turkey/en/home/countryinfo.html
SURSE SECUNDARE
Generale
ALEXANDER, Yonah, BRENNER, Edgar, KRAUSE, Tutuncuoglu Serhat, Turkey: Terrorism, civil rights and the European Union, Routledge, Taylor&Francis Group, Oxford
ALTINBAȘ, Deniz, ”The Armenian Question in European Union Institutions”, Review of Armenian Studies, No.23, 2011
BERNSTEIN, Serge, MILZA, Pierre: Istoria Europei, vol. V, Ed. Institutul European, Iași, 1998
BOGHOSSIAN, Paul, ”The concept of genocide”, Journal of Genocide Research (2010), 12 (1-2), March-June, 69-80
DUZGIT, Senem Aydin, Debates and Discourses on Turkey and the EU, Constructions of European Identity, Palgrave Macmillan, Houndmills, Basingstoke, Hampshire, 2012
FLANAGAN, Stephen, BRANNEN Samuel, ”Turkey's Shifting Dynamics: Implications for U.S.-Turkey Relations”, A report for the U.S.-Turkey Strategic Initiative, Center for Strategic&International Studies, Washington, 2008
LAGRO, Esra, JORGENSEN, Knud, Erik, Turkey and the European Union, Prospects of a difficult encounter, Palgrave Macmillan, Houndmills, Basingstoke, Hampshire, 2007
LAQUEUR, Walter, Europe in the 21st Century, Society, November/December, 2005, 67 – 74
NAS, Tevfik, Tracing the Economic Transformation of Turkey from the 1920s to EU Accession, Martinus Nijhof Publishers, Leiden, Boston, 2008
WIARDA, Howard, J., ”Where Does Europe End Now? Expanding Europe`s Frontiers and the Dilemmas of Enlargement and Identity”, Brown Journal of World Affairs 12, no.1 (2005)
Speciale
ACAR, Mustafa, Towards a synthesis of Islam and the market economy? The Justice and Development party’s economic reforms in Turkey; Institute of Economic Affairs, Blackwell Publishing, Oxford, 2009
AFANASIEVA, Dasha, In Turkish border region, Syria policy dents rulingparty support, 4 June 2015, Reuters, disponibil la: http://www.reuters.com/article/2015/06/04/us-turkey-election-syria-idUSKBN0OK1D820150604
AFANASIEVA, Dasha, More than 3,000 cross to Turkey as Kurds battle the Islamic State in Syria, Reuters, 4 June 2015, disponibil la: http://www.reuters.com/article/2015/06/04/us-syria-crisis-turkey-refugees-idUSKBN0OK1E320150604
ARIKAN, Dilaver, RUMA, Inan, ”External pressure and Turkish Discourse on Recognition of the Armenian genocide”, Southeast European and Black Sea Studies, Vol.7, No.3, September 2007, pp.449-465
BALCI, Bayram, Ukrainian Crisis and its limited impact on Turkish-Russian relations, 16 february 2015, Carnegie Moscow Center, disponibil la : http://carnegie.ru/eurasiaoutlook/?fa=59069
BOTTGER, Katrin, MAGGI, Eva-Maria, ”German Perceptions”, în Sait Akșit, Ozgehan Șenyuva, Cigdem Ustun, Turkey Watch: EU Member States` Perceptions on Turkey`s Accession to the EU, Center for European Studies, Middle East Technical University, Ankara, 2011
BURUMA, Ian, Demonstrații în Turcia: problemele democrației, Voxeurop, 6 iunie 2013, disponibil la http://www.voxeurop.eu/ro/content/article/3848821-problemele-democratiei
CAGAPTAY, Soner, ”The impact of Syria`s refugees on southern Turkey”, Policy focus 130, revised and updated, July 2014, The Washington Institute for Near East, Washington
CENER, Erhan, CAGLIYAN CENER, Zeyneb, ”The Justice and Development Party’s identity and its role in the EU’s decision to open accession negotiations with Turkey”, Southeast European and Black Sea Studies Vol. 11, No. 1, 2011
CZUCZKA, Tony, KENNEDY, Simon, Merkel Makes Euro Indispensable, Turning Crisis Into Opportunity, 4 february 2011, Bloomberg Business, disponibil la: http://www.bloomberg.com/news/articles/2011-02-04/merkel-makes-euro-indispensable-by-turning-crisis-into-german-opportunity
DOKOS, Thanos, ”Turkey and European Security”, în ARVANITOPOULOS, Constantine, Turkey`s Accession to the European Union, An unusual candidacy”, Springer-Verlag, Berlin, 2009
ECIRLI, Ahmet, ”Feeling European and European Identity: Public Perceptions in EU-Turkey relations”, Institute of Sociology, Romanian Academy, Sociologie Românească, Vol. IX, Nr.1, București, 2011, p. 80-87
Erdogan condemns pope for Armenia ”genocide” comment, Al Jazeera, 14 april 2015, disponibil la: http://www.aljazeera.com/news/2015/04/erdogan-condemns-pope-armenia-genocide-comment-150414180142664.html
FATOS, Tarifa, ADAMS, Benjamin, ”Who”s the sick man of Europe? A wavering EU should let Turkey in”, Mediterranean Quarterly, Duke University Press, 2007
FAUCOMPRET, Eric, KONINGS, Josef, Turkish Accession to the EU: Satisfying the Copenhagen Criteria, Routledge Studies in Middle Eastern Economies, Routledge-Taylor and Francis Group, 2008
FELEZEU, Călin, SAFTA, Radu, Gabriel, Turcia contemporană între moștenirea kemalistă și Uniunea Europeană, Ed. CA Publishing, Cluj-Napoca, 2011
GAYLE, Everton, AKP loses its majority as Kurdish party enter Turkish Parliament, 05 June 2015, Euronews, disponibil la: http://www.euronews.com/2015/06/05/live-turkish-parliamentary-election/
GOZKAMAN, Armagan, ”Turkey and the Common Security and Defense Policy: Can a Privileged Status Ever Be Possible again? ”, International Journal of Turcologia, Vol IX, No. 18
HEIKO, Schuß, ”The economic culture of Turkey – an impediment to its integration into the EU?”, in Intereconomics, July/August 2006
HERRON, Michael, The Pope, the Armenian genocide and other 20th-century massacres, The Guardian, 14 april 2015, disponibil la: http://www.theguardian.com/world/2015/apr/14/pope-armenian-genocide-other-20th-century-massacres
IBRAHIM, Osman, Rifat, AKP and the great neo-Ottoman travesty; disponibil la http://www.aljazeera.com/indepth/opinion/2014/05/akp-great-neo-ottoman-travesty-201451974314589207.html
KARAMANIAN, Susan, ”Economic-Legal Perspectives on the Armenian Genocide”, International Criminal Law Review, 14 (2014), 242-260
LUNGESCU, Oana, Acord în negocierile Turcia-UE, BBC Romanian, 12 Iunie 2006, disponibil la: http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2006/06/060612_turcia_ue_acord.shtml
MARTIN, Natalie, Security and the Turkey – EU Accession Process: Norms, Reforms and the Cyprus issue, Palgrave Macmillan, London
MUFTULER-BAC, Meltem, ”Turkey’s Role in the EU’s Security and Foreign Policies”, Security Dialogue, vol.31, n.4, 2000
MUFTULER-BAC, Meltem, ”Turkey’s Accession to the European Union: Institutional and security challenges”, Perceptions: Journal of International Affairs, Vol. 9, No.Autumn, 2004BOTTGER, Katrin, MAGGI, Eva-Maria, ”German Perceptions”, în Sait Akșit, Ozgehan Șenyuva, Cigdem Ustun, Turkey Watch: EU Member States` Perceptions on Turkey`s Accession to the EU, Center for European Studies, Middle East Technical University, Ankara, 2011
MULLEN, Jethro, Pope Fancis uses ”genocide” to refer to mass killings of Armenians by Turks, 13 April 2015, disponibil la: http://edition.cnn.com/2015/04/12/europe/pope-francis-turkey-armenia-genocide-reference/
OGNIANOVA, Nina, Turkey-world's top press jailer once more, Committee to Protect Journalists, disponibil la https://cpj.org/blog/2013/12/turkey–worlds-top-press-jailer-once-more.php
OZBUDAK, Ceylan, Why Turkey is key to the Russia_Ukraine-EU crisis, Al Arabiya News, 19 april 2014, disponibil la: http://english.alarabiya.net/en/views/news/world/2014/04/19/Turkey-The-key-in-The-Russia-Ukraine-EU-crisis.html
OZDEN, Șenay, Syrian refugees in Turkey, MPC Research Report 2013/05, European University Institute, Florence Robert Schuman Centre for Advanced Studies, Migration Policy Center (MPC), 2013
SCOTT, Alev, Turkey's YouTube and Twitter bans show a government in serious trouble, The Guardian, disponibil la http://www.theguardian.com/commentisfree/2014/mar/28/turkey-youtube-twitter-ban-government-trouble
SKLIA, Pantelis, The Political Economy of Turkey’s Accession to the EU: A Comparative Analysis, în Constantine Arvanitopoulos, Turkey’s Accession to the European Union: An Unusual Candidacy, Springer-Verlag, Berlin, 2009
STEIN, Aaron, Turkey`s evolving Syria strategy, Why Ankara backs Al-Nusra but shuns ISIS, 9 february 2015, Foreign Affairs, disponibil la: https://www.foreignaffairs.com/articles/turkey/2015-02-09/turkeys-evolving-syria-strategy
TEKIN, Beyza, ”The construction of Turkey in the EU context, Representations and Othering in Discourse”, Discourse Approaches to Politics, Society and Culture, John Benjamins Publishing Company, Amsterdam/Philadelphia, 2010
Turkey and Russia agree on IS, differ on Syria, Middle East Eye, 2 december 2014, disponibil la: http://www.middleeasteye.net/news/turkey-and-russia-agree-differ-syria-1039066668
Voxeurop, Grecia, o criză atât de lungă, disponibil la : http://www.voxeurop.eu/ro/content/briefing/787271-grecia-o-criza-atat-de-lunga
YILMAZ, Suhnaz, Turkey and the European Union: A security perspective, Quaderni IAI, 2007
Surse web:
www.akparti.org.tr/english
www.assemblee-nationale.fr
www.europa.eu
www.invest.gov.tr/en-us
www.knoema.com
www.legifrance.gouv.fr
www.eurotreaties.com
www.mfa.gov.tr
https://atlas.media.mit.edu
www.europarl.europa.eu
www.gov.uk
http://syrianrefugees.eu/
http://data.unhcr.org/syrianrefugees/
www.worldbank.org
www.turkstat.gov.tr
http://www.tr.undp.org/
www.reuters.com
http://carnegie.ru/
www.voxeurop.eu
www.bloomberg.com
www.euronews.com
www.aljazeera.com
www.bbc.co.uk
www.middleeasteye.net
https://cpj.org/blog/
http://english.alarabiya.net/
www.theguardian.com
www.foreignaffairs.com
http://edition.cnn.com/
www.ebsco.com
www.libgen.org
www.jstor.org
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Turcia Si Demersul Aderarii la Uniunea Europeana (ID: 108317)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.