Tranzitia de la Socialism la Capitalism In Romania

Falimentul în activitatea bancară

Procedura falimentului se aplică acelei bănci devenite insolvabilă, atunci când aceasta nu a onorat integral creanțele certe, lichide și exigibile, pe o perioadă de cel puțin 30 de zile, sau când valoarea obligațiilor băncii depășește valoarea activului său.

Falimentul este declarat de către un tribunal care se sesizează în urma unei cereri introduse de către banca debitoare, de către creditori ai acesteia sau de către Banca Națională a României (BNR).

Procedura se declanșează, de regulă, după ce BNR constată că măsurile de supraveghere specială nu au putut conduce la evitarea insolvabilității. Potrivit prezentei legi, tribunalul desemnează judecătorul sindic (SÍNDIC, sindici, s.m. Persoană care era însărcinată cu administrarea patrimoniului unei instituții, corporații, societăți etc.), experții autorizați să-l ajute și, cu acordul BNR, lichidatorul.

După parcurgerea tuturor etapelor legale, hotărârile tribunalului sunt definitive și executorii. Ele pot fi atacate cu recurs. Hotărârea tribunalului de începere a falimentului este comunicată Fondului de garantare a depozitelor din sistemul bancar, în vederea aplicării reglementărilor privind plata depozitelor garantate.

BNR va primi, de asemenea, o comunicare a hotărârii de începere a procedurii de faliment a băncii debitoare. Imediat sunt închise conturile băncii respective, deschise la BNR și se deschide un nou cont cu mențiunea “bancă în faliment”.

Organele de conducere și cenzorii băncii falimentare pot răspunde civil sau penal, după caz, daca au contribuit la falimentul acesteia. Operațiunile de lichidare sunt prevăzute de Legea nr. 278/2004, modificată și completată cu OG nr. 37 din 14 aprilie 2010.

Banca Națională a României va putea respinge intrarea în faliment a unei bănci, potrivit unui proiect de ordonanță de urgență cerut de FMI. Măsura este menită să apere băncile de creditorii care ar putea cere falimentul unor instituții solide pentru sume derizorii.

O bancă nu va putea cere falimentul și pleca din România când vrea. Va fi nevoie de acordul BNR, care poate spune nu și institui administrarea specială, la instituția bancară respectivă, dacă situația o impune. Însă decizia băncii centrale trebuie motivată și comunicată în maximum 10 zile. Nici creditorii unei bănci nu pot obține falimentul acesteia fără aprobarea băncii centrale.

"Sunt foarte multe situații în România în care vine un creditor căruia, nu știu din ce motiv, nu i s-a plătit suma de 3.000 de euro și declară falimentul unei instituții cu active de milioane și milioane de euro. Și atunci, legea impune aprobarea BNR", a declarat Adrian Vasilescu, consilierul guvernatorului BNR. Acesta a mai precizat că în angajamentul cu FMI se prevede expres să fie amendată legea bancară care reglementează legea falimentului instituțiilor de credit. Concret, după noul proiect de lege, o bancă poate intra în faliment la cererea sa sau a creditorilor, dar numai cu aprobarea băncii centrale. Și BNR poate solicita falimentul unei instituții de credit.

Măsura este bine primită și de bancheri, care spun că solicitarea de FMI este firească. "Modificările sunt niște ajustări normale de aliniere la reglementările europene", a declarat Radu Ghețea Grațian, președintele Asociației Române a Băncilor (ARB). El a mai adăugat că rolul băncilor centrale este în creștere în țările europene după criza financiară care a lovit lumea.

Conceptul de faliment bancar și condițiile declarării sale

Termenul de faliment are semnificații diferite în diversele legislații naționale. Astfel, în S.U.A. prin faliment se înțelege o procedură care vizează fie reorganizarea, fie lichidarea averii debitorului, în vreme ce în România ea definește numai procedura de lichidare, nu și pe cea de reorganizare judiciară. În Ungaria, în schimb, noțiunea de faliment desemnează numai procedura de reorganizare a afacerii și nu și pe cea de lichidare, iar în Australia termenul se referă la lichidarea averilor persoanelor fizice insolvente, dar nu și la cele ale persoanelor juridice.

Managerii bancari, investitorii, factorii de decizie și de reglementare împărtășesc un interes puternic în a înțelege ce determină băncile să intre în faliment și să prezică ce bănci vor avea dificultăți.

De regulă, eșecul unei firme bazate pe maximizarea profitului este definit de punctul de insolvență, când pasivele companiei depășesc activele, iar profitul net devine negativ.

În aria de cuprindere a semnificației falimentului se includ nu numai falimentele urmate de lichidarea băncii, ci și cazurile în care se realizează, sub supravegherea statului, fuziunea băncii în suferință cu o altă bancă sănătoasă care îi preia activele și-și asumă obligațiile asigurând continuitatea. De asemenea, se includ aici și băncile resuscitate cu suportul financiar al statului.

Pentru falimentul bancar s-a adoptat o definiție mai generală; o bancă este considerată în faliment dacă este lichidată, unită cu o altă bancă „sănătoasă” (sau cumpărată și achiziționată) sub controlul sau presiunea băncii centrale, sau salvată cu finanțare din partea statului.

În cazul pronunțării unei hotărâri de deschidere a procedurii falimentului, în comunicare se va menționa și faptul că autorizația de funcționare a sucursalei respective a fost retrasă.

Falimentul bancar presupune închiderea băncii insolvabile de către organele de supraveghere bancară abilitate. Noțiunea de faliment bancar trebuie abordată în strânsă corelație cu conceptele de insolvabilitate, incapacitate de plată, risc de insolvabilitate. Insolvabilitatea reprezintă acea stare a instituției bancare aflate în una dintre următoarele situații: incapacitatea vădită de plată a datoriilor exigibile cu disponibilitățile bănești; scăderea sub 2% a indicatorului de solvabilitate a instituției de credit; retragerea autorizației de funcționare a instituției de credit, ca urmare a imposibilității de redresare financiară a unei instituții de credit aflate în administrare specială.

Cauzele principale ale falimentelor bancare

Falimentul bancar, consecință extremă a riscului de insolvabilitate, este strâns legat de activitatea de creditare deoarece creditele au cea mai mare pondere în totalul activelor bancare, iar nerespectarea contractului de credit de către clientul debitor poate aduce băncii o pierdere definitivă de capital, afectând solvabilitatea acesteia.

Cauzele care pot duce la falimentul bancar sunt multiple, sistemele bancare fiind puse adeseori în situația de a face față unor politici macroeconomice sau sectoriale nefundamentate și ineficiente promovate de autorități care nu au avut în vedere evoluțiile economice și financiare externe, segmentul de piață extern, precum și nivelul pieței interne și capacitatea ei de absorbție.

De fapt, în literatura de specialitate se consideră că factorii principali care conduc la starea de faliment a unei bănci sunt pierderile semnificative înregistrate din activitatea de creditare care, la rândul lor, determină lipsa de lichiditate. Pierderile din credite pot duce la faliment în condițiile în care deponenții, percepând riscul instituției, solicită restituirea fondurilor.

Principalele deficiențe în funcționarea sistemelor bancare naționale privesc rigiditatea în orientarea activității și capacitatea limitată de adaptare rapidă la cerințele clienților, desfășurarea unor activități cu o prudență redusă, ponderea sporită a creditelor neperformante acordate unor clienți din rațiuni politice, unor acționari neloiali, unor afaceriști corupți sau datorate unui management defectuos. Toate acestea pot determina grave probleme de lichiditate și solvabilitate instituțiilor bancare, cu efecte dezastruoase asupra întregului sistem bancar.

Astfel, o bancă este insolvabilă atunci când valoarea obligațiilor sale este mai mare decât valoarea realizabilă a activelor sale și situația netă este negativă. O bancă este ilichidă când nu este în măsură să facă față obligațiilor sale scadente. Instituțiile bancare pot înregistra pierderi mult mai mari decât capitalul lor (insolvabilitate tehnică), putând rămâne lichide atâta timp cât fluxurile lor nete de trezorerie sunt pozitive.

De fapt, falimentul bancar reprezintă consecința materializării riscului de insolvabilitate care exprimă probabilitatea ca fondurile proprii ale băncii să fie insuficiente pentru a acoperi pierderile rezultate din activitatea curentă, instituția bancară ajungând în incapacitate de plată. Riscul de insolvabilitatea al este determinat de slaba calitate a portofoliului de investiții, de manifestarea unuia sau mai multor riscuri financiare pe care banca nu le-a prevenit și constituie riscul ca aceasta să nu dispună de suficient capital pentru a-și continua activitatea.

Riscul de lichiditate devine o problemă pentru bancă în situația în care condițiile existente pe piață fac imposibilă onorarea solicitărilor creditorilor instituției bancare, determinând incapacitatea de plată a acesteia. Astfel, se consideră drept cauză principală a falimentului bancar calitatea inferioară a activelor, care este prezentă în 98% din situații.

La rândul său, aceasta constă în:

practici liberale în acordarea creditelor;

excepții de la fundamentarea creditelor prin analiza situației financiare;

supracreditare;

excepții de la controlul aprofundat al garanțiilor;

deficiențe ale garanției de bază a creditelor;

creșterea relativ excesivă a cheltuielilor de management;

angajarea băncii în sfere din afara preocupărilor sale.

Ceilalți factori considerați ca fiind cauzele falimentului bancar se referă la:

insuficiențe în planificarea politică și management,

abuzuri interne privind preferențierea,

influența deficiențelor mediului economic, lipsa de corectitudine a reviziei, controlului și sistemelor interne,

fraude materiale, tentative de mascare și înșelăciune,

cheltuieli nefundamentate.

Există, de asemene, numeroase cazuri în care frauda a fost factorul determinant al falimentului unei bănci care, împreună cu managementul inadecvat al riscurilor financiare, lipsa de informare a conducerii a determinat falimentul unor bănci mari, cu tradiții, cel mai renumit exemplu fiind cel al Băncii Barings care a ajuns în stare de faliment în anul 1995.

În ceea ce privește sistemul bancar românesc, analiștii considerată acordarea fără discernământ a creditelor bancare drept cauza principală a crizei bancare traversată de România. Datorită unor credite neperformante, ce au depășit de ordinul zecilor de ori capitalurile proprii (în anul 1998 creditele neperformante reprezentau 58,5% din totalul creditelor acordate, volumul lor depășind de două ori și jumătate capitalul băncilor, iar în anul 1999 au ajuns la 253% față de capitalul bancar), băncile cu probleme au ajuns în situații critice, fără posibilități reale de redresare.

Cauzele creditelor neperformante rezidă, mai întâi, într-un climatul economic ostil. În general, când economia intră în recesiune, când inflația este ridicată, aceste probleme se răsfrâng asupra sistemului bancar. Băncile nu trăiesc în alt climat, nu dau credite altcuiva decât economiei românești și dacă economia are probleme, ele se reflectă și în portofoliul bancar. Pe de altă parte, multe firme, în special cele de stat, și-au pierdut capacitatea de a produce lichidități, altele nu numai că nu produc lichidități, ci au vânzări neîncasate și atunci cu greu pot să restituie creditele angajate.

Un rol important l-a avut și căderea continuă a producției, cele mai amenințate ramuri fiind cele de bază în care instituțiile bancare au fost implicate în procesul de creditare. Alte probleme legate de creditele neperformante sunt corelate cu problemele derivate din impactul întârziat pe care-l are rata ridicată a inflației, ceea ce, în literatura de specialitate, se numește profit iluzoriu. Astfel, profiturile bancare mari înregistrate nu au fost altceva decât profituri din inflație, iar impozitarea lor a determinat o masivă decapitalizare a sistemului bancar.

Ajate.

Un rol important l-a avut și căderea continuă a producției, cele mai amenințate ramuri fiind cele de bază în care instituțiile bancare au fost implicate în procesul de creditare. Alte probleme legate de creditele neperformante sunt corelate cu problemele derivate din impactul întârziat pe care-l are rata ridicată a inflației, ceea ce, în literatura de specialitate, se numește profit iluzoriu. Astfel, profiturile bancare mari înregistrate nu au fost altceva decât profituri din inflație, iar impozitarea lor a determinat o masivă decapitalizare a sistemului bancar.

Apoi, băncile românești nu au fost pregătite pentru a dezvolta politici adecvate pentru păstrarea resurselor și plasamentelor specifice perioadelor de tranziție și de criză. Multe au și plecat cu o capitalizare insuficientă, acționarii acestora au avut o forță financiară redusă și când li s-a solicitat majorarea capitalului, nu au putut să facă față. Astfel, problemele din sistemul bancar românesc au fost legate în special de activitatea de creditare, instituțiile bancare acordând credite insuficiente pe de o parte, iar, pe de altă parte, aceste credite erau neperformante.

În concluzie, sistemul bancar trebuie să fie mai atent reglementat decât celelalte piețe din economie din cauza eșecului pieței ca o consecință a informațiilor asimetrice și a externalităților negative. Reglementarea specifică poate îmbrăca un număr variat de forme, printre care: depozitele asigurate, cerințele de capital, licențierea și examinarea regulată a băncilor, intervenția autorităților într-o fază de început a unei probleme bancare și un plan de salvare propriu.

Consecințele falimentelor bancare

Dereglările din activitatea unei bănci prezintă un puternic pericol de contagiune. Falimentul unei bănci generează grave repercusiuni în întregul sistem, având ca primă reacție scăderea credibilității sectorului bancar. Prima consecință a falimentului bancar o reprezintă pierderile financiare mari suportate de creditorii băncii intrate în stare de faliment, urmată de întreruperea sistemului de plăți datorită faptului că o parte din rețeaua bancară va înceta să opereze.

Mult mai gravă este situația în care are loc prăbușirea în același timp a mai multor societăți din sistemul bancar, dat fiind faptul că băncile sunt elementul central al sistemului de plăți, iar clienții lor își onorează obligațiile bănești prin intermediul sistemului bancar, iar falimentul mai multor instituții de credit poate genera un gol în urma căruia întreaga societate are de suferit.

O altă consecință negativă a falimentului bancar constă în pierderea încrederii publicului în serviciile bancare, ca mijloc de investiție, determinând importante mutații în structura consumului și destinația economiilor. Asemenea modificări structurale au în vedere:

orientarea economiilor bănești către investiții neproductive (achiziționarea de obiecte de artă, aur etc.);

acordarea din economii a unor credite către public, ceea ce constituie o amenințare a atribuțiilor de intermediere financiară a băncilor, determină scăderea rentabilității acestora, periclitând stabilitatea lor;

migrarea economiilor în afara granițelor țării unde ar putea exista șansa unei investiții mai sigure;

achiziționarea de proprietăți imobiliare sau titluri de valoare.

Prin urmare, falimentul bancar poate genera implicații grave asupra agregatelor monetare, cu toate efectele negative care decurg dintr-o asemenea situație, deteriorarea imaginii băncilor ducând la pierderea controlului monetar.

Alături de consecințele directe și vizibile, arătate mai sus, falimentul bancar provoacă o serie de consecințe indirecte, mai puțin perceptibile, concretizate în afectarea lichidității, rentabilității și solvabilității celorlalți participanți pe piață, ceea ce conduce la reducerea credibilității și capacității acestora de a se confrunta cu probleme deosebite.

Intervenția statului în soluționarea problemei unei bănci are și reversul medaliei. Astfel, o bancă asigurată că în eventualitatea unei probleme va primi ajutorul statului pare mai sigură atât pentru clienți cât și pentru managementul băncii care se implică în activități cu grad mare de risc, uitând totuși că în cazul unui eșec pericolul moral îi va băga în faliment și chiar și o eventuală implicare din partea statului ar fi deosebit de dificilă.

Potrivit unui studiu desfășurat între anii 1973 și 1997 pe 29 de țări s-a constatat că intervenția statului cu o cantitate nelimitată de lichidități poate însemna supraviețuirea mai multor bănci în situație de faliment, însă și creșterea pericolului moral; încurajând băncile să își asume riscuri cât mai mari în activitățile desfășurate în speranța că vor avea succes în recâștigarea agenților care vor continua să împrumute.

Analizând mai schematic falimentul bancar, acesta apare ca un eșec în legătură cu unul din riscurile asumate de către bancă.

Pornind de la particularitățile activității bancare și efectele deosebit de negative generate de falimentul bancar, se poate spune că industria bancară este unică, iar asigurarea unui sistem bancar sănătos necesită mai multe intervenții cu caracter reglator. Numeroase măsuri au fost inițiate cu scopul de a îmbunătății stabilitatea sistemului bancar, asigurând pentru bănci o combinație optimă între disciplina oficială și cea de piață.

De asemenea, un punct de vedere larg răspândit este acela conform căruia disciplina oficială, implementată prin supraveghere și reglementare, ar trebuii direcționată, în ultimă instanță, spre asigurarea stabilității întregului sistem bancar.

Situația falimentelor în activitatea bancară din România

Ținând cont de precizările teoretice anterioare, în continuare s-a realizat o analiză a situației falimentelor bancare din România a căror cauză principală a fost acordarea fără discernământ a creditelor, creditele neperformante depășind capitalurile proprii ale băncilor de câteva zeci de ori.

Ca urmare, într-un interval de timp relativ scurt, sistemul bancar românesc s-a confruntat cu o serie de falimente începând cu anul 1994, semnalul fiind dat de băncile Dacia Felix și Credit Bank, urmate apoi de Columna Bank, Banca Albina, Bankcoop, Bancorex, Banca Internațională a Religiilor, Banca Romană de Scont, Banca Turco-Română și Banca de Investiții și Dezvoltare.

Banca Națională a României a considerat că principalele cauze care au dus la acumularea problemelor din sistemul bancar românesc au fost:

distorsiunile din economia reală;

întârzierile legate de restructurare și schimbarea regimului întreprinderilor;

fluctuațiile ratelor de dobândă, din cauza repetatelor macrostabilizări care s-au făcut;

fluctuațiile cursului de schimb;

fluctuațiile prețurilor de consum și întârzierea liberalizării prețurilor.

Toate acestea s-au reflectat în performanțele financiare ale instituțiilor bancare și în deteriorarea indicatorilor de prudență bancară, în sensul creșterii, pe de o parte, a ponderii veniturilor nerealizate, dobânzi neîncasate, iar pe de altă parte, a influențelor negative din deprecierea și fluctuațiile cursului valutar. În ceea ce privește indicatorii principali cu care se urmărește sănătatea unui sistem bancar, în perioada 1997-1998 acești indicatori s-au deteriorat, astfel, în anul 1998 s-a redus nivelul de solvabilitate al băncilor de la 13,6% la 12,5% pe ansamblul sistemului bancar.

În intervalul relativ scurt de timp dintre anii 1995-1999, au avut loc o serie de falimente bancare care au umbrit serios sistemul bancar românesc. Seria falimentelor a început, de fapt, în anul 1994, semnalul fiind dat de instituțiile bancare Dacia Felix și Credit Bank, urmate apoi de Columna Bank, Banca Albina, Bankcoop, Bancorex, Banca Internațională a Religiilor, Banca Populară, Banca Romană de Scont, Banca Turco-Română și Banca de Investiții și Dezvoltare .

Șocurile politicilor monetare restrictive ale B.N.R., necorelate cu performanțele economiei reale au condus adesea la creșterea dobânzilor la creditele acordate agenților economici, peste limitele programate. Astfel, volumul creditelor neperformante a crescut, în loc să se diminueze. Au fost preluate la datoria publică așa-zisele credite neperformante, adică a împrumuturilor pe care băncile de stat, precum Bancorex sau Banca Agricolă, le-au acordat, pe criterii politice, unor firme industriale falimentare sau unor oameni de afaceri care, în urma pierderilor suferite, nu le-au mai putut restitui. Operațiunea de preluare la datoria publică a cuprins astfel echivalentul în lei a 3-4 mld. dolari, peste 40% din veniturile unui an bugetar.

Falimentul Băncii Dacia Felix

Falimentul Băncii Dacia Felix a fost primul crah de proporții în lumea finanțelor românești. Multe aspecte privind acest eveniment au ramas însă necunoscute. În martie 2001, Pricewaterhouse Coopers a fost desemnat lichidator. Raportul întocmit de această companie scoate la iveală amănunte necunoscute până acum referitoare la evenimentele care au culminat cu dispariția BDF de pe piața bancară românească.

Verificările lichidatorului au scos la iveală anumite anomalii referitoare la evidența acționarilor BDF: modificările din registrul electronic al acestora erau făcute fără ca acest fapt să fie atestat prin documente specifice. Banca Dacia Felix făcuse o ofertă publică de acțiuni în vederea majorării capitalului social, fapt care, a și fost realizat, valoarea acestuia crescând în urma acestei oferte cu 46 miliarde de lei. Miza tuturor  acestor jocuri cu acțiuni s-a dovedit a fi preluarea Băncii Dacia Felix, în vederea vânzării ulterioare a acesteia. De altfel, în momentul în care acționarii au fost schimbați, Dacia Felix și-a schimbat numele în Eurom Bank și a fost vândută unei corporații bancare străine, Leumi Bank.

Băncii Dacia Felix i-a fost retrasă inițial autorizația de funcționare, în perioada 20.03-20.06.2001, de către B.N.R. în calitate de autoritate supremă de supraveghere bancară, motivată de nerespectarea planului de reorganizare în ceea ce privește onorarea ratelor la creditul acordat de banca centrală. Ulterior însă, Tribunalul Cluj a confirmat prin decizie judecătorească planul de reabilitare și de redresare băncii, iar prin Încheierea civilă din 14.06.2001 a Tribunalului Cluj s-a dispus închiderea procedurii judiciare de faliment a debitoarei Banca Dacia Felix, predarea activității de conducere de la lichidator către conducătorii instituției bancare și radierea din registrul comerțului a oricăror mențiuni privind procedura de reorganizare judiciară sau faliment.

B.N.R. a procedat la restituirea autorizației de funcționare. Banca Dacia Felix și-a reluat activitatea, funcționând până la 17.07.2001 sub această denumire, după care a fost redenumită în Eurombank. Această stare de lucruri a fost de natură să pună în pericol stabilitatea sistemului bancar românesc, întrucât experiența a arătat că menținerea în stare de funcționare a băncilor insolvabile permite acestora să genereze pierderi suplimentare și să afecteze negativ instituțiile bancare concurente sănătoase. Din 30.08.2006 banca funcționează sub denumirea de Bank Leumi Romania.

Falimentul Credit Bank

Prima bancă care a dat faliment a fost Credit Bank (Renașterea Creditului Romanesc). Fraudele au distrus atât instituția ca atare, cât și încrederea cetățenilor în sistemul bancar în general. Cauzele deteriorării poziției financiare au fost ponderea mare a portofoliului de credite de calitate necorespunzătoare și gradul redus de capitalizare. Credit Bank a fost prima bancă din România pe care B.N.R. a susținut-o, intervenind în anul 1995, dar, o dată cu retragerea sprijinului B.N.R., instituția bancară a început să decadă rapid.

Observând deteriorarea continuă a poziției financiare a Credit Bank, ca urmare a nivelului ridicat al datoriilor acesteia față de creditori, a ponderii mari a portofoliului de credite de calitate necorespunzătoare și a gradului redus de capitalizare a băncii, B.N.R. a retras autorizația de funcționare a Credit Bank prin Hotărârea nr.3/1997 considerând că banca nu mai oferă garanția îndeplinirii obligațiilor față de creditorii săi și nu mai asigură siguranța fondurilor ce i-au fost încredințate, luând act de încălcările grave și repetate ale dispozițiilor legii bancare și ale reglementărilor emise de B.N.R. În anul 2000, prin sentința civilă irevocabilă pronunțată de Tribunalul București, a fost deschisă procedura falimentului băncii Credit Bank.

Prăbușirea Băncii Columna

În ceea ce privește Banca Columna, Banca Națională a României a retras autorizația de funcționare a instituției bancare prin Hotărârea nr.4/2000, pe baza constatărilor consemnate în Procesul-verbal înregistrat la Direcția supraveghere din cadrul BNR, întocmit în urma desfășurării acțiunii de inspecție la Banca Columna. Din acest proces-verbal rezultă încălcarea gravă a unor prevederi ale legii bancare, a unor norme de prudență bancară, privind modul inadecvat în care banca a acționat în domeniul creditării, clasificării și constituirii provizioanelor de risc specifice, al limitării creșterii volumului de credite neperformante și dobânzilor neîncasate care au constituit cauzele falimentului acestei bănci.

Pe parcursul întregului an 2002 au continuat să se deruleze acțiunile în justiție introduse de creditori pentru declanșarea falimentului Băncii Columna și respectiv cele referitoare la retragerea de către B.N.R. a licenței acestei bănci. În anul 2003, prin sentința comercială definitivă a Tribunalului București a fost deschisă procedura falimentului Băncii Columna, fiind desemnat ca lichidator Pricewaterhouse Coopers. Deși impactul acestei decizii asupra sistemului bancar a fost practic nul, în condițiile în care banca era neoperațională încă din anul 1998, momentul declanșării falimentului marchează finalizarea acțiunii de asanare a sistemului bancar din România. Astfel, începând cu această dată, au fost eliminate din sistem, după mulți ani, toate instituțiile bancare aflate în încetare de plăți sau cu capital negativ.

Prăbușirea Băncii Albina

Pentru Banca Albina, problemele au început pe 7 aprilie 1999, când a intrat în regim special de decontare a operațiunilor interbancare ca urmarea a existenței unui nivel negativ al patrimoniului net al instituției bancare care demonstra că Banca Albina S.A. se afla, practic, în stare de insolvabilitate. Imediat, deponenții au asaltat banca, aceasta fiind în imposibilitate de a plăti toate sumele cerute (circa 200-300 de miliarde lei).

Urmare a situației create, B.N.R. a instituit un regim de supraveghere specială pentru 60 de zile, iar constatările înscrise în procesul-verbal întocmit de organele B.N.R. în urma desfășurării acțiunii de supraveghere, relevau încălcarea gravă a prevederilor legii bancare și a normelor de prudență bancară prin modul inadecvat în care conducerea băncii a acționat în domeniul creditării, clasificării creditelor și constituirii provizioanelor specifice de risc, stabilirii nivelului dobânzilor active și pasive, efectuării plasamentelor și administrării riscurilor generate de acestea, care a determinat un volum important de credite neperformante și dobânzi neîncasate, iar ulterior criza de lichiditate.

Astfel, volumul important de credite neperformante și dobânzi neîncasate determinat de administrarea inadecvată a riscurilor, generând criza de lichiditate a constituit cauza deteriorării poziției financiare pentru această bancă care a devenit insolvabilă și lipsită de lichiditate, conducerea acesteia nereușind să elaboreze și să pună în practică un program viabil de surmontare a crizei de lichiditate. Astfel, la 13.05.1999 B.N.R. a retras autorizația de funcționare a Băncii Albina prin Hotărârea nr.5/1999 și a introdus la Tribunal cererea de declanșare a procedurii de faliment. Pe 25.05.1999, Tribunalul a admis cererea B.N.R. și Banca Albina a fost declarată oficial falimentară, fiind desemnat ca lichidator S.C. Reconversie și Valorificare Active S.A.

Prăbușirea Bankoop

Dacă în cazul Băncii Albina totul a mers foarte repede, sumele depuse de populație nefiind foarte mari, nu la fel au stat lucrurile în cazul Bankcoop, unde depozitele populației erau în valoare de 2000-3000 mld. lei. Procedura de faliment a fost mult întârziată. Bankcoop a intrat în regim de supraveghere specială pe 26.04.1999, dar cererea de declanșare a procedurii de faliment a fost introdusă la Tribunal abia pe 15.11.1999. Procesul a durat destul de mult, conducerea Bankcoop încercând să întârzie deznodământul, iar hotărârea judecătorească definitivă a fost dată abia pe 8.02.2000 prin care s-a declanșat procedura falimentului instituției bancare, fiind desemnat ca lichidator Pricewaterhouse Coopers și S.C. Reconversie și Valorificare Active S.A. Deși situația juridică a creanțelor ce urmau a fi recuperate era deosebit de grea, datorită modului defectuos de creditare instituit de fosta conducere a băncii, totuși, prin efortul celor doi lichidatori, s-a reușit într-o perioadă de circa 36 luni un procent de recuperare netă de 37%.

Având ca obiect principal de activitate susținerea sectorului cooperatist și a întreprinderilor mici și mijlocii, Bankcoop a reprezentat o speranță pentru revitalizarea acestor domenii. Situația financiară precară înregistrată de Bankcoop pe tot parcursul anului 1999, în urma acumulării în anii anteriori de credite neperformante și angajamente extrabilanțiere păgubitoare, a condus inevitabil la intrarea băncii în încetare de plăți, situație ce se putea depăși numai printr-o recapitalizare de dimensiuni substanțiale, apreciată a fi echivalentul a peste 100 milioane dolari SUA. Au fost vehiculate, în acest sens, tot felul de nume importante, cum ar fi Credit Suisse First Boston, s-a încercat cu orice preț recăpătarea încrederii deponenților în posibilitățile de redresare a instituției bancare. S-a dovedit însă că investitorii străini ori nu existau, ori nu aveau intenții serioase, ori nu dispuneau de capitalul necesar, astfel încât, în cele din urmă, Bankcoop a ajuns în stare de faliment datorită modului defectuos de derulare a activității de creditare ce a determinat un volum însemnat de credite neperformante.

Prăbușirea Bancorex

Cea mai răsunătoare prăbușire bancară din istoria postdecembristă a României este, fără îndoială, cea a Bancorex. Banca Mileniului Trei nici măcar nu a mai apucat să treacă în anul 2000. Fosta Bancă Română de Comerț Exterior beneficia de un capital social care îi permitea să fie în topul celor mai mari bănci din România. Având numeroase sucursale în țară și în străinătate, Bancorex avea un personal bine calificat în comerțul exterior și se bucura de încredere pe plan internațional. Situația precară în care s-a găsit Bancorex la începutul anului 1999 a contribuit la adâncirea crizei prin care a trecut sistemul bancar din România.

Criza propriu-zisă a Bancorex s-a manifestat la sfârșitul lunii martie 1999 când, pe fondul unor probleme privind lichiditățile apărute atât la această bancă, cât și la Banca Agricolă, Banca Albina și Bankcoop, dobânzile interbancare și cursurile de schimb valutar au înregistrat fluctuații însemnate timp de câteva zile. Cotațiile pe piața interbancară de dobânzi până la 1000% pe an pentru depozite de o zi au reflectat disperarea băncilor cu probleme, dar și un sistem de piață cu carențe de organizare, pe majoritatea piețelor valutare și bursiere din lume existând limite de variație zilnică ale dobânzilor sau cursurilor valutare.

Situația Bancorex a ilustrat rezultatul anilor de restructurare firavă, care se regăsește în bilanțurile instituțiilor bancare, iar în ultimă instanță în deficitul bugetar consolidat. Băncile aflate în situații financiare precare făceau eforturi disperate pentru a obține bani, influențând astfel ratele dobânzii. Criza de lichidități prin care treceau le-a făcut să se îndrepte, în condițiile refuzului Băncii Naționale a României de a le credita, către băncile comerciale, de unde obțineau împrumuturi la o dobândă ce depășea posibilitățile de supraviețuire. Aceasta era situația și în cazul Bancorex, instituție bancară care se împrumuta de pe piața interbancară cu dobânzi ce atinseseră un nivel mediu de 265%, potrivit raportului B.N.R. pe anul 1999.

Problemele Bancorex s-au datorat, în principal, creditelor neperformante care au început să crească de la un an la altul, de la 7,9% cât înregistrau în anul 1996 la 37,3% în anul 1997 și la 63,8% în anul 1998, pentru ca la începutul anului 2000 în portofoliul Bancorex creditele neperformante să reprezinte o valoare de 2,3 miliarde USD, adică circa 12,3% din PIB. AVAB a preluat 8.200 de dosare de credite neperformante de la Bancorex la o valoare nominală de peste 27.000 miliarde lei de la un număr de 957 debitori. Plata debitelor s-a făcut de către Ministerul Finanțelor prin emiterea unor titluri de stat.

De fapt, cauzele care au determinat criza financiară cu care s-a confruntat Bancorex au fost mai multe și anume:

reducerea resurselor valutare disponibile cu dobânda de 6-12 % a silit banca să se refinanțeze în lei la dobânzi de 80-400%, ceea ce a distrus decisiv raportul dintre venituri și cheltuieli;

lipsa de lichidități valutare corespunzătoare conjugată cu creșterea ponderii creditelor neperformante a atras scăderea rating-ului (de la BBB+ la B+) cu consecința pierderii totale a accesului pe piețele financiar-valutare internaționale;

creșterea ponderii refinanțării în lei față de cea în valută a transformat banca într-o „țintă” sigură a speculatorilor care au atras resurse de la populație și agenți economici cu 25-80% și le-au plasat Bancorex-ului cu 100-400%;

în condițiile în care Bancorex a redus volumul operațiilor și și-a „gonit” clienții (deținătorii de lichidități în lei pentru care banca plătea la fel ca celelalte 25-80%) către alte bănci, acestea nu au avut nici o problemă și aproape nici o cheltuială în a mobiliza aceste resurse și a le plasa apoi „țintei” sigure cu 100-400%;

reducerea resurselor valutare a făcut inoperante strategiile de consolidare a grupului Bancorex (sucursale la Salonic și reprezentanțe la Viena, New York, bănci mixte la Frankfurt, Londra, Paris, Milano și Cairo) și facilitare a accesului pe piețele financiar-valutare.

Astfel, Bancorex, una din cele mai mari bănci comerciale aparținând statelor ex-socialiste, a fost devalizată ca urmare a unui management bancar și politic defectuos, fiindu-i retrasă autorizația de funcționare prin Hotararea B.N.R. nr.9/1999 ca urmare a hotărârilor adunărilor generale extraordinare ale acționarilor Bancorex și ai B.C.R. din data de 30 iulie 1999 privind fuziunea prin absorbție a Băncii Române de Comerț Exterior cu Banca Comercială Romană.

Prăbușirea Băncii Marmorosch, Blank & Co.

"A avut toate nuanțele și toată strălucirea unei prăbușiri, a fost un faliment adevărat. La Bancorex a fost altceva. Clienții nu s-au înghesuit așa, iar banca nu s-a prăbușit în urma unei crize. Cauzele la Bancorex au fost cu totul altele", spune istoricul de bănci Ștefan Petre Kirson.

Este vorba despre falimentul celei mai puternice bănci românești din perioada interbelică: Marmorosch, Blank & Co., intrată în incapacitate de plată în 1930 ca urmare a crizei economiei mondiale. Instituția, construită de Iacob Marmorosch – care s-a asociat apoi cu Mauriciu Blank, a avut o contribuție semnificativă la dezvoltarea României din acea perioadă.

Dimensiunile ei erau comparabile cu cele ale BCR sau BRD de astăzi, având și patru sucursale în străinătate, la Paris, Istanbul, Viena și New York. Banca Națională a României a încercat să o salveze, însă ea a fost ulterior lichidată în 1948, la o sută de ani de la înființare.

Sediul băncii, Palatul Marmorosch, un monument istoric important, situat în centrul vechi al Capitalei, a ajuns în 2004 sediul central al băncii BRD, pentru un preț de sub 1 mil. euro. Banca a vândut în 2007 imobilul monument pentru un preț de 10 mil. euro firmei Doamnei Imobiliare, care vrea să adauge un turn de 37 de metri peste acoperiș. BNR încearcă într-un proces în instanță să redobândească dreptul de proprietate asupra clădirii Marmorosch Blank.

Notorietatea unei bănci era dată de notorietatea bancherului care o conducea. Dacă se auzea la Paris că Marmorosch sau Blank erau de încredere, atunci își depuneau banii la banca lor. Rolul pe care îl avea omul s-a substituit acum brandului", spune Kirson.

După seria de falimente care au zguduit sistemul bancar românesc, în perioada de după anul 1995, ca urmare a unor măsuri luate de banca centrală, starea sistemului bancar s-a îmbunătățit, lucru relevat de principalii indicatori de prudență bancară ai sistemului bancar românesc în perioada 2000-2005. S-a constatat evoluția pozitivă a majorității indicatorilor de prudențialitate, îndeosebi: ponderea creditelor restante și îndoielnice în total portofoliu credite, ponderea total creanțe restante și îndoielnice în total activ, ponderea total creanțe restante și îndoielnice în capitalul propriu, ponderea total creanțe restante și îndoielnice în surse atrase și împrumutate, rata riscului de credit, indicatorul de lichiditate.

Situația falimentelor în activitatea bancară din alte țări

Numărul băncilor din SUA care au dat faliment în 2010 a ajuns la 149 până la mijlocul lunii decembrie, depășind deja numărul de anul trecut (140). Numărul falimentelor este preconizat să crească până la stabilizarea pieței de forță de muncă din America, potrivit Economic Times.

Ultimele date oficiale arată că două bănci au fost închise pe 10 decembrie, ceea ce a făcut ca numărul să ajungă la 149. Ultimele două bănci închise au fost Paramount și Earthstar.

Agenția Federală se așteaptă ca aceste falimente să coste aproape 113 milioane de dolari. Numai în ultimele două luni, 22 de bănci au dat faliment. Cele mai multe falimente au fost înregistrate însă în aprilie, 23 la număr. Estimările oficiale mai arată că numărul băncilor din SUA cu risc de faliment a crescut la 860 în ultimele trei luni.

Falimentele vor costa Deposit Insurance Fund, fondul de asigurare al băncilor, 52 miliarde de dolari în perioada 2010 – 2014, în scădere față de estimarea anterioară de 60 miliarde dolari. Reorientarea trendului indică faptul că falimentele apar preponderent, în ultima perioadă, la nivelul băncilor mici din sistem, care sunt de obicei bănci locale.

Falimentul Colonial BancGroup

Prăbușirea Colonial BancGroup s-a dovedit a fi cel mai mare faliment bancar din 2009. Grupul financiar Colonial BancGroup, unul dintre principalii creditori pe piața imobiliară din Statele Unite, a fost închisă de autorități, acesta fiind cel mai mare faliment din 2009.

Activele băncii, în valoare de 25 de miliarde de dolari, au fost preluate de Federal Deposit Insurance Corp (FDIC). FDIC (fondul de asigurări a depozitelor) a aprobat vânzarea depozitelor de 20 de miliarde de dolari și a activelor către BB&T. Falimentul Colonial a costat fondul de asigurări a depozitelor aproximativ 2,8 miliarde de dolari.

Falimentul Lehman Brothers

Economia Statelor Unite continuă să suporte efectul falimentului băncii Lehman Brothers, produs în urmă cu doi ani, respectiv șomajul în masă, explozia datoriei publice, dar și pierderi considerabile în sistemul financiar.

Reputata bancă de investiții Lehman Brothers, de pe Wall Street, a patra instituție americană de profil, cu o istorie de 158 de ani, după ce a rezistat celor două războaie mondiale și prăbușirii fondului de hedging Long Term Capital Management, s-a prăbușit pe 15 septembrie 2008, în urma unor datorii de 613 miliarde de dolari, ar trebui să rămână în cărțile de istorie, ca și crahul bursier din 24 octombrie 1929.

Falimentul Lehman Brothers va rămâne un eveniment memorabil în istoria financiară a lumii. Ziua de 15 septembrie 2008, în care gigantul financiar și-a anunțat prăbușirea, a fost punctul maxim al crizei, ce a declanșat un șir de evenimente financiare dramatice.

Sunt zvonuri care spun că aroganța specifică LB și cultul pe care CEO-ul companiei îl crease ar fi fost cauzele morale ale prăbușirii gigantului.

Dick Fuld era cel mai longeviv CEO de pe Wall Street și a făcut un fel de cult al Lehman Brothers. Se spune că de asta a și căzut. Firma s-a dezvoltat foarte mult, angajații erau cei mai buni și pe research, și pe partea de trading, și pe investment banking. Dick a devenit foarte popular, avea o cultură vastă, ceea ce a dus și la o anumită aroganță. Lehman și-a asumat foarte multe riscuri pentru că erau cei mai buni.

Dick Fuld a condus timp de 15 ani una din cele mai renumite și mai vechi bănci din Statele Unite. După faliment, presa internațională l-a considerat în multe articole drept "managerul care a falimentat Lehman Brothers”.

După faliment, prin presa internațională circulau zvonuri că Fuld ar fi avut ocazia să vândă gigantul unei companii coreene, dar tranzacția nu s-a încheiat din cauza unor neînțelegeri.

Se vorbește că s-a dus la negocieri, era de acord să vândă, dar avea două mari pretenții: compania să își păstreze numele și să aibă oricând posibilitatea să o răscumpere. Coreeni nu au acceptat și dealul a picat.

La câteva zile după faliment, concernul japonez Numura Holdings a preluat operațiunile asiatice ale băncii de investiții pentru 525 de milioane de dolari. Banca britanică Barclays controlează activitatea din America și Europa.

Momentul în sine al falimentului, nu a fost bine controlat de Guvernul american. În acest caz, s-a acționat pe principiul economiei libere. Paulson și Bernake n-au fost de acord să cedeze bani guvernului pentru a salva gigantul financiar.

S-a văzut că prăbușirea Lehman fără intervenția statului a avut un efect de domino. Apoi, au făcut bailout pe AIG și pe Citigroup doar pentru că a dominat legea celui mai puternic. Până la urmă trebuie să ai un control în timpul crizei, deși aceste bailout-uri (programe de ajutor financiar lansate de Guvern) nu sunt normale într-o economie liberală”, a declarat Victor Dan – din 2003 până în prima parte a anului 2008 a lucrat ca analist la Lehman Brothers, pe partea de consultanță în piețe de capital.

Falimentul Lehman Brothers a fost cel mai dramatic și mai controversat eveniment al crizei financiare. Pagubele economice produse au redus numărul concurenților din sectorul bancar și au avut ca rezultat introducerea unor noi reglementări care stabilesc limite pentru activitățile bancare și impun un nivel mai ridicat al capitalului și lichidităților.

În plus, perspectivele referitoare la profitabilitate se mențin șterse, comparativ cu 2006, anul care a precedat declanșarea crizei financiare. Între zece mari bănci analizate de Bloomberg, numai JP Morgan ar fi avut posibilitatea de a-și majora profitul pe acțiune, cu 21%, de la 3,82 dolari pe acțiune la 4,64 dolari.

JPMorgan Chase și Citigroup au contribuit la cauzarea prăbușirii Lehman Brothers Holdings prin solicitarea de colateral supimentar și schimbarea acordurilor de garanție, potrivit unui raport solicitat de justiția americană cu privire la cel mai răsunător faliment din istorie.

"Solicitările imperative pentru mai mult colateral realizate de creditorii Lehman au avut un impact direct asupra lichidității băncii. Lichiditatea disponibilă Lehman este de importanță centrală pentru a determina de ce a eșuat grupul", a declarat Anton Valukas, examinatorul desemnat al falimentului Lehman Brothers, într-un raport de 2.200 de pagini depus la tribunalul federal din Manhattan, New York.

Pe lângă concluziile privind influența JPMorgan Chase și Citigroup în acest caz, se pare că grupul financiar britanic Barclays a beneficiat "în mod inadecvat de transferul unui volum limitat de active" Lehman Brothers, odată cu achiziția operațiunilor de brokeraj din America de Nord ale băncii eșuate.

Falimentului băncii Lehman Brothers a avut multe efecte nedorite. Într-una dintre cele mai dramatice zile din istoria Wall Street, Bank of America a acceptat să cumpere banca Merrill Lynch pentru circa 50 de miliarde dolari, ca să evite o accentuare a crizei, iar Lehman Brothers a invocat Capitolul 11 de protecție împotriva falimentului, potrivit IHT.

Mișcările umilitoare, care redesenează peisajul american al finanțelor, marchează ultimul capitol dintr-un an tumultuos în decursul căruia instituții financiare, cândva mândre, au fost îngenuncheate, ca urmare a pierderilor de zeci de miliarde de dolari, din cauza investițiilor pe piața imobiliară și pe cea ipotecară.

Turbulențele au culminat cu negocieri frenetice, în contextul în care bancherii de pe Wall Street s-au îngrămădit la cererea oficialilor administrației Bush, în încercarea de a evita ca lipsa de încredere să ducă la crearea unei spirale negative pe piețele de capital.

Piețele de capital au căzut puternic luni 15 septembrie 2008, în reacție la planul Lehman Brothers de a-și suspenda operațiunile de tranzacționare. Piața new-yorkeză a deschis în scădere semnificativă, după ce banca de investiții Lehman Brothers s-a pus sub protecția legii falimentelor, iar Merrill Lynch a anunțat că va fi preluată de Bank of America.

Efectul falimentului băncii Lehman Brothers a fost resimțit și pe piețele europene. Bursa de Valori de la Londra, London Stock Exchange (LSE), a scăzut cu mai mult de 5% la jumătatea sedinței de tranzacționare, după anunțul Lehman Brothers. Piața germană de capital de la Frankfurt și bursa pariziană au avut pierderi, tot după anunțul băncii americane.

Potrivit experților, scăderile burselor rusești se explică prin anunțul falimentului Lehman Brothers, în condițiile în care cotația acțiunilor-vedetă rusești au urmat declinul cotației contractelor la termen tranzacționate pe piețele americane.

În România, Bursa de Valori București (BVB) a scăzut puternic, cu peste 3,5% pe toți indicii, în linie cu evoluția puternic descendentă a piețelor externe, perturbate de falimentul băncii de investiții americane Lehman Brothers.

Concluzii

Menținerea unui sistem bancar sănătos și stabil presupune desemnarea de fiecare țară a autorității răspunzătoare de supravegherea prudențială a instituțiilor bancare. În mod tradițional rolul asigurării supravegherii bancare revine băncii centrale, considerându-se că, atâta timp cât menirea supravegherii este asigurarea viabilității sistemului bancar, banca centrală reprezintă locul rezonabil de amplasare a autorității de supraveghere.

Având în vedere faptul că dereglarea mecanismului unei bănci poate provoca convulsii masive, iar falimentul consecutiv al mai multor bănci dintr-un sistem aduce grave prejudicii economiei în ansamblul ei, dezechilibrând societatea atât din punct de vedere economic, cât și social, se acordă o atenție sporită supravegherii bancare și în țara noastă în care autoritatea în acest domeniu este B.N.R.

Producerea riscurilor bancare, ca rezultat al unui management bancar defectuos, determină reducerea profitului bancar și, în ultimă instanță, ieșirea din afaceri a băncii prin faliment. Falimentul bancar constituie, prin urmare, o expresie a lipsei de abilitate a managementului unei instituții bancare, fiind principala afirmare a riscului asigurat și a cărui eventualitate este avută în vedere la constituirea și dimensionarea fondului de asigurare.

Consecințele falimentului bancar privesc următoarele aspecte: costuri economice și sociale imense; pierderi financiare mari suportate de creditorii băncii intrate în stare de faliment; întreruperea sistemului de plăți; scăderea credibilității sectorului bancar ce determină pierderea încrederii publicului în serviciile bancare; afectarea lichidității, rentabilității și solvabilității celorlalți participanți pe piață; transmiterea prin contagiune a dificultăților financiare ale unei bănci în întregul sistem (riscul sistemic).

Există 3 metode cu care se poate lucra în cazul falimentării unei bănci:

Se declară faliment lichidare deponenții asigurați sunt plătiți activele sunt vândute (S.U.A.)

Unirea unei bănci falimentare cu una „sănătoasă”. Cea sănătoasă primește anumite stimulente și poate achiziționa banca fără anumite active care par a fi ineficiente.

Intervenția statului ce poate varia de la oferirea de asistență/consultanță, la garanții pe activele proaste sau chiar naționalizarea băncii.

Sistemul bancar românesc s-a confruntat cu o serie de falimente începând cu anul 1994, semnalul fiind dat de băncile Dacia Felix și Credit Bank, urmate apoi de Columna Bank, Banca Albina, Bankcoop, Bancorex, Banca Internațională a Religiilor, Banca Romană de Scont, Banca Turco-Română și Banca de Investiții și Dezvoltare.

Comisia Europeană propune astăzi ca Uniunea Europeană să creeze o rețea de fonduri pentru soluționarea, la nivelul UE, a crizelor bancare, astfel încât, pe viitor, falimentul unei bănci să nu mai afecteze contribuabilii și să nu mai destabilizeze sistemul financiar. Aceste fonduri vor face parte dintr-un cadru mai amplu de măsuri care urmăresc prevenirea unei noi crize financiare și consolidarea sistemului financiar.

Comisia consideră că una dintre soluții este crearea unei rețele armonizate de fonduri naționale la care băncile să aibă obligația să contribuie. Fondurile astfel create nu ar fi utilizate pentru a salva băncile, ci doar pentru a garanta că falimentul unei bănci este gestionat corect și că nu destabilizează sistemul financiar.

De ce sunt necesare fonduri pentru soluționarea crizelor bancare? Criza financiară a obligat guvernele naționale să folosească masiv banii contribuabililor pentru a veni în sprijinul sectorului financiar național, pentru a menține stabilitatea financiară și pentru a proteja depozitarii. Sunt necesare eforturi pentru a evita apariția unor situații similare. Comisia elaborează deja o serie de măsuri de prevenire care ar trebui să reducă posibilitatea falimentelor bancare, însă se impun eforturi suplimentare pentru a garanta că, în cazul unor viitoare falimente bancare, există mecanisme robuste, susținute prin fonduri private, care să facă față unor astfel de situații.

Ce sugerează Comisia? O rețea de fonduri finanțate de bănci pentru soluționarea, la nivelul UE, a crizelor bancare. Comisia este convinsă că instituirea, la nivelul UE, a unei rețele de mecanisme prefinanțate, cu mandate clar definite, ar fi cel mai bun mijloc de utilizare a banilor proveniți din taxele impuse băncilor. Fondurile ar avea ca scop finanțarea categoriilor de măsuri prezentate în comunicarea din octombrie 2009 privind gestionarea crizelor, printre care se numără: finanțarea unei „bănci punte” (bridge bank), transferul total sau parțial de active și/sau pasive și finanțarea unei separări între băncile „bune” și băncile „rele”.

Crearea unor fonduri de soluționare ar spori rezistența sectorului bancar la situațiile de criză și ar elimina necesitatea de a recurge la banii contribuabililor. Totodată, Comisia recunoaște că existența unor mecanisme ample finanțate de bănci ridică importante probleme de „risc moral” dacă s-ar considera că astfel de fonduri ar fi destinate să protejeze băncile împotriva unui eventual faliment. Acest aspect constituie o preocupare majoră, care trebuie atenuată indicând în mod clar și fără echivoc că acționarii și creditorii neasigurați trebuie să fie primii care să suporte consecințele unui faliment bancar și că fondurile de soluționare nu vor constitui o poliță de asigurare și nu vor fi folosite pentru a salva băncile de la faliment, ci pentru a facilita o gestionare corectă a falimentului.

Operațiunea de rezolvare a situației băncilor problemă s-a soldat cu eliminarea din sectorul bancar a entităților neviabile, ceea ce a permis reluarea rolului de intermediere al sistemului, prin reînceperea procesului de creditare către proiectele profitabile și nu pe baza unei selecții adverse, creșterea siguranței deponenților, realizarea unui mediu echitabil și sănătos pentru desfășurarea activității bancare.

Bibliografie

Drigă I. – Analiza și managementul riscurilor în activitatea bancară, Editura Universitas, Petroșani, 2007

www.bnr.ro

www.ec.europa.eu

www.economictimes.ro