Transformari In Mass Media cu Impact Major Asupra Securitatii Internationale
CUPRINS
Introducere
Cap. 1. Mass-media și opinia publică
Ce este comunicarea?
Comunicarea prin mass-media
Opinia publică
Influența mass-media asupra opiniei publice
Cap.2. Mass-media și securitatea internațională
Securitate internațională – definiție și concept
Geopolitica globalizării
Obiectivele și poziția României în contextul geopolitic și de securitate internațională actual
Mass-media mijloc de dezinformare a opiniei publice
Cap. 3 Studiu de caz – Prezentarea criminalității în mass-media
Concluzii
Bibliografie
pagina albă –
INTRODUCERE
Lucrarea de față, intitulată “Transformări în mass-media cu impact major asupra securității internaționale” este de strictă actualitate, comunicarea a devenit în prezent un factor de importanță majoră pentru societate. Comunicarea poate îmbrăca diverse forme și moduri de manifestare. Cu cât mediul în care se manifestă comunicarea este mai “stresată” de factori impredictibili și greu de controlat cu atât ea devine mai dificilă și este nevoie de noi abilități de comunicare ca mesajul receptat sau mesajul transmis să fie corect interpretat. Astăzi în lumea în care trăim, în vremurile tulburi pe care le traversăm, dezvoltarea abilităților de comunicare în situații de criză, situații de schimbare, în situații de conflict devine esențială. Cine spune “comunicare” se referă, de fapt la “informație”. Cele două concepte sunt atât de înrudite, încât nici o considerație asupra “comunicării” nu poate fi deplină fără o explicitare a “informației”.
Specialiștii în comunicare și relații publice, după studii îndelungate și beneficiind de rezultatele cercetărilor din alte domenii au ajuns la concluzia, potrivit căreia, comunicarea constituie însăși existența vieții și a societății. Pentru o înțelegere mai ușoară a procesului comunicațional, putem considera un pentagon, care reprezintă circumstanța comunicațională de loc (unde are loc procesul). Pe fiecare latură a acestui poligon construim cinci triunghiuri (ale cunoașterii), pe care le repartizăm astfel: cine comunică (emițătorul), cui comunică (receptorul), ce comunică (mesajul), cum comunică (circumstanță modală, axată pe cod) și când comunică (circumstanța temporală, axată pe canal). Între vârfurile primelor două triunghiuri (E și R) se consumă cauza/ scopul/ motivul comunicării (de ce?), durata/ eficiența/ oportunitatea (cât?) și feed-back-ul (reacția, răspunsul, dovada comprehensibilității și acceptării) dialogului. Acest pentium C, cu valoare mai ales didactică, este folosit de specialiștii militari pentru a facilita înțelegerea, persuasiunea și motivația comunicării între elementele de dispozitiv.
Este drept, trăim într-o epocă a zgomotelor de fond, a biților și decibelilor, a sofisticării tehnicii comunicaționale, așa încât supraviețuim într-un boom și boom-uri informaționale. Și totuși, feed-back-ul este neîncurajator, cu cât se vorbește mai mult, cu atât se ascultă mai puțin. Și nu mai vorbim de cât se ia în serios din ce se spune și ascultă. Duhul blândeții, oratoria cu captatio benevolentiae, discursul artistic, patetic, aferent sunt luate – cum se întâmplă cu televiziunea subminată de industria divertismentului în detrimentul supremației știrii!- drept spectacol. De altminteri, implicarea mass-media în operații riscante, confidențiale și violente, precum războaiele, care se prefac în spectacol de imagine și sunet în timp real (datorită sateliților, internetului, sistemului IT&C), transformă consumatorii de realitate sângeroasă în simpli spectatori insensibili. S-a pierdut rezonanța emoțională, participarea solidară, acționează un egoism remanent, o discreție nostalgică. Este semnalul de alarmă pe care îl trag comunicatorii militari și sacerdoții. Astăzi, când s-a trecut de la strategia de intimidare la politica atacurilor preventive într-un război global declarant terorismului, accesul la informația de “ultima oră” este capitală și pentru structurile defensive românești, angrenate tot mai mult în arhitectura de alianțe occidentale.
Marea majoritate a componentelor influențare/ manipulare nu o constituie informarea cu variantele “perverse”: balonul de încercare, dezinformarea, intoxicarea, minciuna, propaganda și zvonul, care sunt “redactate” sub formă de flash sau breve și sunt transmise cu/ fără destinatar precis, stil depeșă, atât în rețelele specializate de tip militar, cât, mai ales în sistemul mass-media universal accesibil, ignorându-se atributele informării: adevărul, obiectivitatea, dezinteresarea, universalitatea, integralitatea, actualitatea, acuratețea etc. De altfel, “câmpul jurnalistic modern, datorat noii geopolitici, se individualizează tot mai pregnant între senzaționalismul de tip war-news (pretabil agresiunii “perverse”) și analiză/ comentariu “obiectiv” (în spiritual celor subliniate de Bourdieu, prin raportare la “câmpul literar și câmpul artistic”, dominate de “logica pieței”).” Însă jocul de interese mondial al marilor puteri determină un anume dinamism al echilibrului, o instabilitate relativă, o fragilitate a ierarhiilor tradiționale care compun matricea noii ordini internaționale. Sintagme precum “ripostă credibilă”, “descurajarea reală”, “dezvoltarea durabilă”, “extinderea robustă”, “interesul comun”, “soldatul diplomatic” (ca înlocuitor al liderului eroic ori al ostașului războinic etc.,) sunt adjuvante de credibilitate pentru resurcitarea NATO de după dizolvarea Pactului de la Varșovia, elemente de “cosmetizare”, căci, bunăoară, “diplomația crizelor”, în viziunea strategilor militari și a politicienilor planetei, presupune și existența “ultimei soluții”, adică intervenția armată a unei structure militare, a unei “force in being”, care să asigure alternative la “starea de haos”, determinate de fecetele crizelor, adică “recuperarea raționalității”. Din punct de vedere evoluționist, paradigma domeniului vizează mecanismele schimbării prin arhitectura persuasiunii, influențării, manipulării, îndoctrinării prin metode comunicaționale stereotipice, moral-motivaționale sau prin vectorii comunicării de tip “pervers” – zvonistică, intoxicare, dezinformare, război psihologic.
În cadrul acestor evoluții, procesul social constant și continuu care catalizează evoluția, stabilitatea sau regresul îl constituie conflictul întins de la competiție și concurență la criză și confruntare armată, atât în plan contractual (în sens rousseau-ean), cât și în plan interacțional cultural local, statat zonal, mondial cu motivații diverse (etice, entice, religioase, etc.). “Principalul suport prin care se pun în practică strategiile subversive este mass-media. Dacă în sistemele totalitare, mijloacele de informare erau controlate strict de la centru, în democrațiile aflate în tranziție și mai ales în cele avansate, manipularea mass-media implică elaborarea unor strategii extrem de complicate și subtile, dar cu o forță extraordinară de influențare a opiniei publice, deoarece omul de rând s-a obișnuit să creadă sincer în imparțialitatea ziariștilor, să depindă aproape exclusiv de informațiile furnizate de ei”.
Mijloacele de comunicare în masă influențează, orientează și dirijează opinia publică, interesele și motivațiile oamenilor, cunoștințele, chiar dincolo de propria voință. Controlul pe care îl exercită mass-media asupra realității vieții i-a determinat pe specialiștii americani să considere funcția de informare a mass-media drept o “funcție de supraveghere”, ori prin controlul informației poate fi obținută cea mai eficientă armă subversivă, pe scară largă. În general se admite că mass-media nu produce schimbări majore asupra indivizilor pe termen scurt, dar la fel de bine se apreciază că acumularea unor efecte limitate pe termen lung, poate genera efecte puternice. Spre exemplu, atitudinea ostilă a opiniei publice americane cu privire la războiul din Vietnam a fost creată în timp, populația luând la cunoștință progresiv prin mass-media sau manifeste de ororurile de pe front. Când informațiile se repetă și se înscriu într-o oarecare coerență, fiindcă majoritatea mass-media merg în același sens, efectele care păreau la început minimale se pot amplifica, luând o amploare deosebită. Comunicarea mediatică așează în centrul atenției opiniei publice anumite aspecte, fixând agenda publică. Datorită sistemului de selecție, mass-media desemnează prioritatea în discuție de pe ordinea de zi. Astfel, teoria “agendei publice” se bazează pe ipoteza că publicul dă importanță exact acelor subiecte care se bucură de atenția mediatică.
Cu siguranță presa, televiziunea în special joacă un rol. Este însă posibil ca acesta să fie parte a scenariului mai rar imaginat de liderii politici și grupările de interese pentru punerea în aplicare a strategiilor. Mass media amplifică interesul publicului pentru anumite acțiuni, dar nu le provoacă. Niciun mesaj nu va avea impact real decât printr-o expunere atent construită și o promovare care să accentueze relevanța acestuia pentru preocupările publicului.
Strategiile nu sunt concepute în urma mesajului mediatic, dar fiecare decizie a puterii trebuie adoptată cu luarea în considerare a comunicării către populație prin intermediul presei. Chiar dacă media nu inițiază hotărârile majore,poate avea inflență în planul tacticii pentru asigurarea succesului acestora. Confruntările actuale, focarele de război, pulsațiile teroriste, tribulațiile globaliste sunt tot atâtea motive de evaziune, de substituție în consumul mediatic, de mustrare a accentului trebuințelor de pe informare pe divertisment și psihoterapie. Așadar, coordonatele principale ale începutului de mileniu par a fi evidențiate în două mari categorii de probleme diverse, profunde, complexe, majore: una privind securitatea, integrarea europeană și globalizarea, iar a doua cuprinzând instabilitatea păcii, gestionarea crizelor și evitarea/ limitarea conflictelor armate. Acestea și alte elemente de geopolitică și strategie euroatlantică influențează și determină evoluția managementului operațional privind soluționarea crizelor pe căi de negociere, care să pună în evidență abilități de comunicare sau, gradual, elemente imperative și de coerciție, de la amenințare, constrângere și dezarmare la confruntare direct, limitată și chirurgicală, menită să impună pacea, valorile democratice, noua ordine internațională.
Cap. 1. MASS-MEDIA ȘI OPINIA PUBLICĂ
“Trei ziare ostile sunt mai de temut decât o mie de baionete”.
NAPOLEON BONAPARTE
Ce este comunicarea?
Din punct de vedere etimologic, substantivul “comunicare” provine din latinescul “comunicatio”, care înseamnă “împărtășire, conversație”; de asemenea, verbul “a comunica” provine de la latinescul “comunico” al cărui înțeles este “de a face comun, a împărtăși (cuiva), a fi în legătură (cu)”. Cu toate că nu există o definiție concretă și unanim acceptată a comunicării, cel mai des întâlnită – “este procesul prin care o persoană (sau un grup) transmite un conținut conceptual (o atitudine, o stare emoțională, o dorință, etc.) unei alte persoane sau altui grup”. Astfel, în Dicționarul explicativ al limbii române, comunicarea este definită “ca fiind acțiunea de a comunica și rezultatul ei și reprezintă demersul de a face comun, de a împărți idei, gânduri, informații, atitudini” . Pornind de la această definiție putem concluziona că aceasta presupune ca emițătorul și receptorul mesajului să se găsească pe un teritoriu comun, astfel încât între aceștia să se stabilească o legătură reală, cu dublu sens. Eficiența procesului de comunicare este în acest caz condiționată de înțelegerea mesajului transmis și de adoptarea, de către receptor, a atitudinii dorită de emițător ca răspuns la mesaj. Întrucât, așa cum am amintit mai sus, comunicarea este un proces cu dublu sens, este important ca emițătorul să știe cum a reacționat receptorul la mesajul ce i-a fost adresat.
Derularea procesului de comunicare depinde, prin urmare, de stabilirea unei legături între părțile implicate. Conform Micului dicționar enciclopedic, “acțiunea de realizare a unei legăturlui de comunicare este în acest caz condiționată de înțelegerea mesajului transmis și de adoptarea, de către receptor, a atitudinii dorită de emițător ca răspuns la mesaj. Întrucât, așa cum am amintit mai sus, comunicarea este un proces cu dublu sens, este important ca emițătorul să știe cum a reacționat receptorul la mesajul ce i-a fost adresat.
Derularea procesului de comunicare depinde, prin urmare, de stabilirea unei legături între părțile implicate. Conform Micului dicționar enciclopedic, “acțiunea de realizare a unei legături între două puncte pentru (…) transmiterea de semnale purtătoare de informație poartă denumirea de comunicație”. Totodată, Dicționarul explicativ al limbii române atribuie cuvântului comunicație următoarele semnificații: “mijloc de comunicare între puncte diferite: legătură, contact” și “sistem tehnic folosit pentru realizarea comunicație”. Prin urmare, comunicația reprezintă “un demers care vizează stabilirea unei legături între părțile interesate să comunice și desemnează, în același timp, întregul sistem pe care se sprijină și în cadrul căruia are loc comunicarea” .
Specialiștii care au studiat comunicarea, au încercat să pună la punct unele definiții care să exprime cât mai bine sensul conceputului de comunicare. În prezent, literatura de specialitate “pune în evidență existența, în principal, a două curente, în jurul cărora se grupează opiniile celor mai mulți teoreticieni”. Pe de o parte, sunt cei care susțin că, “pentru a exista comunicare, persoana care emite mesajul trebuie să aibă intenția de a influența comportamentul receptorului printr-un mesaj simbolic. Această abordare este criticată de cei care consideră că acceptarea sa conduce la neglijarea situațiilor în care comunicarea se produce fără a exista o intenție clară în acest sens (este vorba despre situațiile în care, de exemplu, prin expresii ale feței sau mișcări ale trupului se transmit mesaje în mod involuntar)”.
În acest context, Malra Treece, de la Memphis State University afirmă că o definiție completă a comunicării ar trebui să facă referiri și la situațiile în care nu există, în mod explicit, intenția de a transmite mesaje.
Cel de-al doilea curent “este promovat de specialiștii care consideră că declanșarea procesului de comunicare nu este condiționată de existența intenției de a influența, practic fiind imposibil ca cineva să nu comunice”. Astfel, “din punctul de vedere al emițătorului, orice gest sau afirmație, este de natură comunicațională, atâta timp cât există cineva în măsură să-i atribuie o semnificație. Din punctul de vedere al receptorului, comunicarea are loc ori de câte ori un individ percepe un comportament sau un eveniment căruia îi acordă un înțeles”.
Fără a se angaja în susținerea unuia dintre cele două puncte de vedere, anumiți specialiști preferă definițiile care includ elemente specifice ambelor viziuni. Din această categorie face parte John J. Burnett, care definește “comunicarea umană ca fiind un proces prin care două sau mai multe persoane încearcă, prin utilizarea unor simboluri, să exercite o influență conștientă sau inconștientă asupra altora, cu scopul de a-și satisface propriile interese”. Ȋn comparație cu alte definiții, aceasta are meritul de a fi ceva mai completă, surprinzând comunicarea în toată complexitatea ei. Există patru aspecte importante pe care John J. Burnett le are în vedere în definiția sa :
Mai întâi, “comunicarea este considerată a fi un proces, literatura de specialitate notând, dealtfel, că acesta este un aspect asupra căruia s-a căzut de acord. Dincolo de controversele generate de definirea comunicării, există opinia unanimă că transferul de idei, de informații, nu se realizează direct și nemijlocit, ci printr-o succesiune de fenomene, care se produc între emițător și receptor”.
“Comunicarea presupune utilizarea unor simboluri, orice gest, semn sau cuvânt, orice manifestare, de orice natură, având caracterul unui stimul căruia îi poate fi asociată o semnificație”.
“Inițiatorul demersului comunicațional exercită asupra receptorului o
influență conștientă sau inconștientă. Aceasta înseamnă că procesul de comunicare se poate declanșa și atunci când emițătorul nu are, în mod conștient, intenția de a comunica. De exemplu, un gest involuntar poate trăda un sentiment, un gând sau o dorință. Chiar dacă emițătorul nu a avut intenția de a transmite un mesaj, odată ce receptorul sesizează gestul, asociindu-i o anumită semnificație, comunicarea s-a produs”.
“Transferul de idei, de informații, se produce pentru a satisface nevoia de comunicare a emițătorului. Comunicarea se realizează cu un scop, fiind subordonată intereselor conștiente sau inconștiente ale emițătorului”.
Într-o lucrare a lui Terence A. Shimp, profesor la University of South Carolina, apărută în anul 1986, acesta definea comunicarea ca fiind “procesul prin care sunt împărtășite intenții și se stabilește o comuniune de idei între indivizi”. Terence A. Shimp revine însă asupra definiției, făcând o completare aparent nesemnificativă: “comunicarea este procesul prin care sunt transmise idei și sunt împărtășite intenții între indivizi sau între organizații și indivizi”. Iată că, după mai bine de zece ani, autorul a considerat necesar să semnaleze prezența organizațiilor în sfera comunicării. Ca urmare a faptului că organizațiile au devenit extrem de active, atât ca emițători, cât și ca receptori de mesaje, este vorba de recunoașterea importanței rolului pe care acestea îl joacă în domeniul comunicațiilor.
Dacă până acum am discutat despre comunicare în general, în continuare ne vom referi la comunicarea online; comunicarea online poate avea ca interlocutori doi oameni, un om și un calculator sau două calculatoare. Un rol foarte important în dezvoltarea comunicării online o are interfața grafică. Interfața grafică, definită ca punctul comun (spațiul sau uneori granița) între utilizator și informația digitală, a fost relativ neglijată, cu toate că ea susținea comunicarea. Până în 1980 aproape că nu au existat studii de specialitate despre interfața om-calculator. “Motivația acestei lipse de interes este dublă. Pe de o parte, calculatoarele nu penetraseră încă spațiul privat; cei care foloseau pe atunci un computer erau profesioniștii în domeniu, și mai mult decât atât, erau chiar aceia care proiectau programele și aplicațiile care rulau pe calculatoare”. Pe de altă parte, interfața acestor programe și aplicații era doar una limitată la semne lingvistice (text), oferind așadar un singur stil de interacțiune. Însă, odată cu apariția interfețelor grafice și a unor noi categorii de utilizatori, interfața a devenit o problemă tot mai studiată de cercetătorii din domeniul informaticii. Astăzi interfața reprezintă una din cele mai importante aspecte ale proiectării oricărei aplicații software. Până în anii 90, interfața în domeniul comunicării mediate de calculator, a fost identificată „natural” cu ecranul, mai întâi alb-negru apoi color, al monitorului calculatorului. În ultimii ani însă, în special datorită dezvoltării rețelei Internet în domeniul radio și al telefoniei mobile, ecranul ca interfață a început să ia și alte forme și dimensiuni tot mai reduse. Aceste limitări fizice duc în mod inevitabil la proiectarea de aplicații cu o interfață adaptată acestei forme de prezentare a informației.
Un pas înainte spre o interfață grafică l-a reprezentat afișarea structurii de directoare și fișiere într-un tabel cu doua coloane și cu posibilitatea de a efectua diverse operații dintr-o coloana în alta (copiere, creare de fișiere, deschidere de fișiere). Cea mai cunoscută aplicație care a consacrat acest tip de interfață a fost Norton Commander.
Interfața grafică s-a dezvoltat odată cu apariția unui nou tip de utilizatori, cei care nu mai erau informaticieni ci foloseau calculatoarele pentru activități considerate inițial neserioase: activități de birou sau tehnoredactarea de documente. Interfața grafică așa cum o cunoaștem astăzi s-a născut în laboratoarele de cercetare de la Xerox PARC (Palo Alto Research Center) odată cu proiectarea și apariția calculatorului ALTO în aprilie 1973.
Interfața acestuia includea ferestre multiple și un mouse cu trei butoane. În 1981 XEROX lansează varianta comercială intitulata STAR care includea în interfața icoane care puteau fi activate printr-un dublu click de mouse și ferestre suprapuse. Interfața grafică a mecanismelor de comunicare mediată de calculator este determinată indirect de interfața grafică a sistemelor de operare pe structura cărora funcționează acestea. După cum, am amintit mai sus, Internetul este o rețea de rețele de calculatoare; ca să înțelegem Internetul, trebuie să discutăm câte ceva despre rețelele de calculatoare. Din punct de vedere al comunicării, ne interesează în mod deosebit performanțele mediilor fizice prin care se desfășoară comunicarea și regulile de transmitere a informațiilor între calculatoare.
Din punct de vedere al întinderii lor, rețelele se pot clasifica în:
rețele locale, LAN (Local Area Network), formate din calculatoare aflate la distanțe relativ mici, de regulă un departament, o firmă, o clădire;
rețele metropolitane, MAN (Metropolitan Area Network), care acoperă un oraș sau o parte a unui oraș, de exemplu o universitate având mai multe corpuri, situate la distanță unul de celălalt;
rețele WAN (Wide Area Network), acoperă regiuni întinse, un județ, o țară, de exemplu Internetul)
Unul dintre parametrii cei mai importanți este “debitul de informație (lățimea de bandă, viteză, în jargon dimensiunea țevii). Acesta se măsoară în biți pe secundă, bps (bit = binary digit, un 1 sau un 0, codat ca tensiune / lipsa tensiunii, tensiune pozitivă / tensiune negativă, curent electric / lipsa curentului etc.). Dat fiind că un caracter se reprezintă de regulă pe un octet (byte) și un octet are 8 biți, pentru a transmite un caracter pe secundă avem nevoie de o viteză de 8 bps. Aparatele fax folosesc 4800 sau 9600 bps. O dactilografă care scrie 40 de cuvinte pe minut are o viteză de circa 40 bps. De regulă, viteza de comunicație între două calculatoare (atât cea teoretică cât și cea practică) scade pe măsură ce crește distanța dintre ele; siguranța și stabilitatea legăturii scad și ele cu creșterea distanțelor. Trebuie făcută distincția între viteza teoretică și viteza reală de comunicare, care poate fi în unele cazuri cu mult mai mică, în funcție de încărcarea rețelei, de numărul altor rețele care trebuie traversate și de încărcarea acestora și de întârzierile care pot apare”. De la caz la caz, comunicarea poate fi:
simplex, unul din calculatoare doar transmite, celălalt doar recepționează;
duplex, sau full-duplex, calculatoarele transmit și recepționează simultan;
half-duplex, unul emite și celălalt recepționează, iar după un timp rolurile se inversează;
La începutul acestui capitol am prezentat o definiție simplă și des întâlnită a comunicării, dar există o multitudine de definiții ale comunicării. John Fiske a împărțit definițiile date comunicării în două școli: școala proces și școala semiotică. Școala proces “reprezentată de autori ca C. Shannon și W. Weaver, G. Gerbner, Lasswell, Newcomb) înțelege comunicarea ca transmitere a mesajelor, în timp ce școala semiotică (reprezentată de Pierce, F. Sausurre) înțelege comunicarea ca producție și schimb de semnificații”.
Așadar, comunicarea “presupune un schimb care are loc între indivizi, legătură care este înțeleasă diferit: școala proces definește interacțiunea ca fiind procesul prin care o persoană creează o legătură cu o altă persoană sau îi afectează comportamentul, starea mentală sau reacțiile emoționale, în timp ce școala semiotică definește interacțiunea ca fiind ceea ce constituie individul ca membru al unei culturi specifice sau al unei societăți”. Vom prezenta în continuare cea mai simplă schemă de comunicare, propusă de Karl Buhler în 1934.
Fig. I.1. Modelul lui Karl Buhler
Pornind de la acest model al lui Karl Buhler, s-au formulat diverse modele de comunicare. Dacă transpunem acest model într-o schemă a comunicării asistate de tehnologia informației, ea va câștiga un element nou, calculatorul.
Fig. I.2. Schema comunicării prin intermediul tehnologiei informației (Modelul Organon)
Analizând schema de mai sus se poate observa că putem discuta despre două moduri de comunicare: este vorba de comunicarea om-mașină (comunicarea dintre emițător și calculator sau de comunicarea dintre calculator și receptor) și de comunicarea dintre cele două calculatoare. Pornind de la această schemă a comunicării prin intermediul tehnologiei informației, Claude Shannon și Waren Weaver au publicat modelul de bază al comunicării, denumit Modelul Matematic Shannon-Weaver.
Relația de comunicare se realizează după cum urmează: “emițătorul trimite un mesaj, care va fi înscris într-un cod prin procesul numit codare; odată ajuns la receptor, mesajul va fi supus acțiunii de decodare, adică de descifrare a informației transmise. Mesajul în cauză are întotdeauna un scop bine determinat, în sensul că emitentul are scopul de a oferi informația, iar receptorul are scopul de a o recepta”. Acest lucru este reprezentat în fig.I.3 (Modelul matematic al lui Shannon și Weaver)
Fig. I.3. Modelul Modelul de bază al comunicării, Modelul Matematic Shannon-Weaver
Procesul comunicării presupune “existența unui transmițător (emițător, vorbitor), care trimite un mesaj unui destinatar (receptor, ascultător). Mesajul e constituit din elementele unui cod care trebuie să fie comun celor doi parteneri aflați în contact. Trebuie să se facă distincția dintre cod și mesaj, care nu sunt același lucru – primul este abstract, poate fi verbal sau scris, în timp ce al doilea este concret, nuanțat și mai bogat. De asemenea, codul verbal dispune de vorbire, mimică, gestică, privire, iar cel scris numai de punctuație și de unele categorii gramaticale. Supremația mesajului în raport cu codul este evidentă, una dintre principalele tendințe ale comunicării fiind o cât mai bună adecvare a codului la mesaj”.
După cum am văzut mai sus, toate aceste modele au în comun existența unui emițător care vrea să transmită un mesaj receptorului (sau receptorilor). În modelele mai complexe, se iau in considerare și barierele de comunicare. Acestea sunt multiple: bariere fizice sau geografice, bariere istorice, sociale, gnoseologice, sociopsihologice, statalo-politice, economice, tehnice, lingvistice. Comunicarea este eficientă doar atunci când există un limbaj comun. Pentru înlăturarea acestor bariere se recomandă o planificare a comunicării, determinarea scopului comunicării, alegerea momentului oportun, clarificarea mesajului înainte de a fi formulat, cunoașterea publicului țintă și folosirea unui limbaj adecvat acestui public (receptor).
Din punctul de vedere al numărului de emițători și de receptori, există mai multe tipuri de comunicare, inclusiv în lumea virtuală:
unul-la-unul, cu un singur emițător și un singur receptor (e-mail, mesageria instant);
unul-la-mai-mulți, cu un singur emițător și mai mulți receptori (e-mail, podcast, blog);
mai-mulți-la-mai-mulți, cu mai mulți emițători și mai mulți receptori (blog, site, forum, liste de poștă electronică, conferințele din cadrul mesageriilor instant).
Observăm că un singur canal de comunicare poate fi folosit în mai multe tipuri de comunicare. După cum am văzut pe parcursul acestui capitol, comunicarea mediată de calculator a pătruns din ce în ce mai mult în ultimii ani în viața oamenilor. Practic, astăzi nu se poate vorbi de comunicare fără sa facem referire la comunicarea online și la instrumentele care fac posibilă comunicarea online. Astfel, putem afirma fără să greșim că, comunicarea dintre om și calculator a devenit o „obișnuită” a vieții cotidiene.
Atât pentru indivizi, cât și pentru organizații, comunicarea “este o condiție necesară derulării în condiții normale a vieții de zi cu zi. Activitatea cotidiană este de neconceput astăzi fără fluxul continuu de mesaje, care circulă cu rapiditate de la un capăt la altul al lumii. O asemenea stare de fapt a devenit posibilă ca urmare a progresului tehnologic înregistrat de omenire în secolul al XX-lea. Specialiștii vorbesc chiar despre o revoluție a comunicațiilor, care a favorizat comunicarea sub toate aspectele, punându-se însă din ce în ce mai mult accent pe comunicarea online. Înregistrând o evoluție de-a dreptul spectaculoasă în ultimele decenii, comunicarea este, în prezent, un fenomen surprinzător prin varietatea și complexitatea formelor de manifestare”.
Comunicarea prin mass-media
Mass-media “asigură circulația informațiilor, opiniilor, interpretărilor și abordărilor considerate a avea semnificație socială, reprezintă o adevărată legătură informațională între diverse părți și segmente sociale”. Media contribuie “la cristalizarea și promovarea unor orientări, curente dominante, preocupări ale opiniei publice”. În toate sferele importante ale vieții sociale, “informația a devenit un element de referință, o valoare care poate stârni panică sau dimpotrivă, stabilitate”.
Cele două mijloace mass-media, respectiv presa scrisă și radioul au coexistat și uneori s-au înterpătruns. “Limba de lemn, utilizată atât în scris cât și în vorbire, în ziare, cărți și la radio, este considerată capodopera dezinformării, deoarece este imposibil de folosit de cineva fără ca acesta să nu devină în același timp dezinformator și dezinformat. Principalele caracteristici ale limbajului de lemn sunt: caracterul impersonal și pasiv al frazelor, abundența mijloacelor lingvistice care servesc la accentuarea obligativității, metaforele și personificările excesive, codificarea”.
Apariția și dezvoltarea televiziunii a constituit un element important în reorientarea tehnicilor și a metodelor de formare și influențare a opiniei publice. Utilizarea imaginii în dezinformare “E adevărat fiindcă am văzut” este o afirmație puternic înrădăcinată în psihicul uman, mai puternică decât “E adevărat pentru că am citit”. Televiziunea oferă “o întreagă serie de facilități care devin însă foarte ușor constrângeri”.
Enumerăm câteva din avantajele imaginii în materie de dezinformare: “este literalmente incontestabilă, informația vizuală nu are nevoie să treacă prin creier pentru a ne afecta inima sau pornirile instinctuale, imaginea, prin natura ei, se pretează la toate manipulările posibile (selecție, încadratură, unghi de filmare, animație, trucaje etc.), imaginea se adresează maselor într-o măsură mai mare decât cuvântul, este ușor de perceput, ușor de reprodus și devine imediat subiect de conversație”.
Producătorii emisiunilor televizate folosesc anumite tehnici din care enumerăm: “materialele trebuie să fie scurte, trebuie schimbat subiectul înainte ca telespectatorul să schimbe canalul, iar difuzarea informațiilor este dependentă de orele la care se produc evenimentele. Scurtimea materialului televizat împiedică orice aprofundare a subiectului, iar momentul producerii unui eveniment poate duce la omiterea lui din jurnalele de știri”.
Se scapă adesea din vedere că ceea ce se manipulează nu sunt imaginile ci sensul acestora. Ceea ce se vede poate fi adevărat, însă felul în care este prezentat poate influența sensul unui material vizual până la a impune o minciună cu ajutorul unei imagini reale.
O știre de televiziune este rodul multor factori: imagini filmate, asamblate, sunet, muncă de teren, muncă de redacție, regie. Este posibil ca o știre să fie văzută în patru moduri diferite și de aceea este atât de greu de depistat ce reprezintă o abatere de la informarea obiectivă și ce este intenție pentru a impune un anumit punct de vedere.
În televiziune, ca și în presa scrisă, când se dă amploare unui eveniment în detrimentul altuia, mai ales când se referă la politică, rezultă fie că se face publicitate politică sau este vorba despre aservire pe criterii de simpatii politice sau datorii neonorate.
Ca tehnică folosită este cea folosită în cazul regiei unui spectacol în direct, când pot fi selectate imaginile luate de anumite camere plasate la locul defășurării evenimentului în defavoarea celorlalte. Regia de emisie are posibilitatea să comute imaginea pe oricare dintre camerele active plasate în acel loc iar din privilegierea anumitor imagini se pot pierde anumite fapte sau se poate da amploare unora minore doar pentru motivul că ,,se văd”.
În final, vom atinge și o altă dimensiune a mass-mediei, respectiv internetul. Culmea cea mai înaltă a dezinformării a fost atinsă grație mediilor electronice de informare. Internetul se bazează mai puțin pe calitatea informației și mai mult pe capacitatea de cristalizare a unor opinii. Asemenea unui teren propriu-zis, terenul cibernetic aparține celui care îl acaparează mai întâi. Majoritatea „navigatorilor“ pe internet sunt dirijați întotdeauna spre aceleași site-uri, aceleași soluții, dincolo de care nu fac decât rareori efortul să mai caute.
Prin intermediul mass-mediei “s-au putut propaga idei și opinii cu ajutorul cărora se putea controla o situație politică și militară. Implementarea unor convingeri și idei în rândul publicului, într-o situație de război, a avut consecințe benefice pentru atingerea obiectivelor. Războiul din Golf, de exemplu, a reprezentat mai mult triumful informației decât cel al armamentului, strategiei sau al moralului trupelor”.
Henri Pierre Cathala considera că ,,Dialogul există numai în aparență. Comunicarea are sens unic, de la manipulator la cel manipulat, în scopul de a-l face pe acesta din urmă să acționeze cu docilitate la ordinele primului”.
Formațiunile politice folosesc mijloacele de informare locală pentru a transmite publicului țintă diferite mesaje. Adesea, reporterii recepționează de la aceștia mesaje referitoare la anumite situații pentru a testa reacția publicului la noile idei. Dacă publicul reacționează negativ, omul politic poate abandona ideea înainte ca aceasta să fie asociată cu numele său. De asemenea, membrii grupurilor locale de propagandă recurg la aceeași tehnică, informând presa în momentul în care descoperă un eveniment despre care publicul poate să nu aibă cunoștiință.
Un mijloc de comunicare de masă nu dorește să dețină supremația în difuzarea unei știri al cărui deținător este, fapt pentru care va informa presa concurentă, străină sau de reputație impecabilă cu scopul de a atrage atenția asupra mesajului.
În ceea ce privește tentativele de răsturnare a puterii statale, primele obiective care trebuie stăpânite sunt radioul și televiziunea. Dacă unui ziar i se poate interzice difuzarea, iar apariția și distribuirea lui necesită termene relativ lungi, radioul și televiziunea nu pot fi interzise dincolo de frontiere, difuzarea având loc aproape instantaneu.
Relațiile mass-media cu puterea politică și în general, cu grupurile de presiune socio-economice ridică problema influențelor pe care acestea le pot exercita asupra ei: pozitive, pot duce la dezinformare și negative, o formă de cenzură. Informația și difuzarea ei costă scump, oricare ar fi suportul și se înțelege că investitorul vrea să supravegheze foarte aproape produsul pe care îl finanțează.
În statele democratice, mass-media reprezintă o sursă fundamentală de formare a opiniei publice. Puterea politică nu poate să ignore ceea ce-i condiționează însăși existența și nu este deloc surprinzător faptul că se străduiește să controleze într-un fel sau altul funcția mediatică. Pe de altă parte libertatea presei constituie o exigență a democrației, pe care nici un partid, majoritar sau de opoziție, nu o poate pune în discuție.
Instituțiile mass-media sunt societăți comerciale care dacă doresc sa supraviețuiască , trebuie să realizeze profit. De multe ori însă, se fac compromisuri pentru că valorile celor ce au control asupra mass-mediei sunt diferite de cele ale jurnaliștilor. Cu toate că pretind respectarea unor concepte cum ar fi: adevărul, onestitatea sau virtutea, de fapt aceștia urmăresc, să se înavuțească, să facă propagandă sau ambele. Fie că e vorba de stat, administrație locală, formațiuni politice, societăți comerciale sub toate formele lor de existență sau chiar oameni cu bani, se urmăresc aceleași scopuri.
În condițiile creșterii rolului noilor tehnologii de informare și comunicare, al mass-media în toate dimensiunile educației, evaluarea influenței mass-media constituie o condiție a valorificării potențialului de educație informală al mass-media, împreună cu școala – principala instituție cu misiunea educativă.
Mass-media domină viața mentală a societăților moderne, constituind o sursă de analiză permanent pentru sociologi și specialiști în comunicare. Cele mai complexe analize și cea mai mare atenție a primit-o televiziunea considerate cel mai persuasive și mai penetrant mijloc de comunicare social.
Comunicarea umană poartă cu ea un paradox din care putem ieși doar dacă alegem să ne întoarcem interesul și spre celălalt. Situația de comunicare cu celălalt (sau interpersonală) este situația de referință pentru studiile asupra comunicării. Faptul că se explică dezumanizarea, raționalizarea sau se analizează efectele de amrginalizare, de dezimplicare a comunicării datorate comunicării mas-media are la bază compararea eficienței acestor tipuri de comunicări cu situația de bază, reprezentată de comunicarea direct sau interpersonală. Motivul este simplu, acesta este tipul de comunicare pe care îl trăim zi de zi și pe care îl cunoaștem intuitiv în diferitele lui fațete – cu șeful, iubita, soțul, colegul de servixiu, vecinul, străinul de pe stradă, etc. Din acest punct de vedere, nu este greșit să recunoaștem importanța extraordinară a comunicării interpersonale în viața noastră.
Opinia publică
Opinia publică reprezintă “un ansamblu de cunoștințe, convingeri și trăiri afective manifestate cu intensitate relativ mare de membrii unui grup sau ai unei comunități față de un anumit domeniu de importanță socială majoră”.
Sintagma termenului “opinie” provine din latină, “opinion” care înseamnă “părere, credință, gând, presupunere”.
Opinia unei/unor persoane semnifică “o evaluare, apreciere, valorizare a unui fapt, fenomen sau eveniment, a unei idei din actualitate sau a unor relații interumane” .
Opiniile reflectă poziția individului față de problemele în care sunt de făcut alegeri între alternative, în vederea unor acțiuni ce ar trebui întreprinse într-un domeniu de interes colectiv.
Nu trebuie confundată opinia publică cu mulțimea, ambele presupun reuniunea socială dar psihologia lor nu este identică. Mulțimea reunește într-un anume loc, la un moment dat, indivizi care au depus efortul de a veni, ceea ce dă valoare reuniunii respective, pe când opinia publică se formează în orice moment și în orice loc.
Conceptul de opinie publică nu este confundabil nici cu cel al majorității, aceasta fiind reprezentată de grupul cel mai important de persoane cu aceeași opinie la un moment dat. Din punct de vedere sociologic, “opinia publică exprimă gânduri, atitudini și acțiuni ale oamenilor referitoare la fenomene politice, economice, sociale”.
Opinia publică se formează “în raport cu interesele sau comunitatea de interese a mai multor categorii sociale față de diferitele evenimente și probleme ale vieții sociale”.
Din punct de vedere psihologic, opinia “a fost studiată ca expresie a manifestării și angajării personalității, într-un spațiu social expus opinabilului”.
Henri Pierre Cathala considera că ,,există o opinie publică pentru fiecare moment, pentru fiecare problemă”. Rezumând succint, opinia publică nu este doar o oglindă a realității, ci și o formă specifică de raportare la aceasta, prin reflecție, atitudine, poziție și replică. În acest context, putem afirma că în epoca actuală nu se poate vorbi de opinie publică fără a avea în vedere mass-media, ca principal factor de transmitere a informației către public, cu posibilități nelimitate de influențare sau formare a acestuia.
Influența mass-media asupra opiniei publice
Presa constituie astăzi nu doar un mijloc de difuzare a informației, ci și o forță reală, care a instituit un adevărat monopol mediatic, justificat în parte de ritmul trepidant al vieții contemporane. Mass-media din România ultimilor ani are o cu totul altă înfățișare decât înainte de 1989. Au apărut ziare și reviste noi, s-au înființat multe posturi de radio și de televiziune, toate aflate într-o căutare trepidantă a ineditului. Mesajele vehiculate în presă poartă amprenta funcției persuasive, atât sub raport lingvistic, cât si la nivel extratextual, ceea ce echivalează cu renunțarea parțială sau totală la o comunicare obiectivă. Mijloacele de comunicare în masă influențează, orientează și dirijează opinia publică, interesele și motivațiile oamenilor, cunoștințele, chiar dincolo de propria voință. Controlul pe care îl exercită mass-media asupra realității vieții i-a determinat pe specialiștii americani să considere funcția de informare a mass-media drept o “funcție de supraveghere”, ori prin controlul informației poate fi obținută cea mai eficientă armă subversivă, pe scară largă.
Efectul comunicării presupune un ansamblu de procese și de consecințe pe care le presupune receptarea mesajelor, procese și consecințe ce nu pot fi atribuite decât actului de comunicare. Efectul mass-media reprezintă “un ansamblu de procese la nivel individual sau social pe care le produce mass-media prin tipul lor de mesaje, cercetările privind aceste efecte având în vedere mai multe obiective: persoana (persoanele) asupra căreia se exercită efectul (țintă); natura efectului; durata efectului; intenționalitatea efectului”.
Alte studii referitoare la efectele comunicării media, se referă la natura acestora: dacă mesajul a fost receptat sau nu; dacă efectul a fost de natură cognitivă, emoțională sau la ordin comportamental; care a fost intervalul de timp care a trecut între emisia mesajului și momentul în care se poste înregistra un anumit efect. Efectele se prezintă sub trei forme, respectiv pe termen scurt (până la 6 zile), pe termen mediu (7-30 de zile) și pe termen lung (peste o lună).
În general se admite că mass-media nu produce schimbări majore asupra indivizilor pe termen scurt, dar la fel de bine se apreciază că acumularea unor efecte limitate pe termen lung, poatr genera efecte puternice. Spre exemplu, atitudinea ostilă a opiniei publice americane cu privire la războiul din Vietnam a fost creată în timp, populația luând la cunoștință progresiv prin mass-media sau manifeste de ororurile de pe front. Când informațiile se repetă și se înscriu într-o oarecare coerență, fiindcă majoritatea mass-media merg în același sens, efectele care păreau la început minimale se pot amplifica, luând o amploare deosebită.
Comunicare mediatică așează în centrul atenției opiniei publice anumite aspecte, fixând agenda publică. Datorită sistemului de selecție, mass-media desemnează prioritatea în discuție de pe ordine de zi. Astfel, teoria “agendei publice” se bazează pe ipoteza că publicul dă importanță exact acelor subiecte care se bucură de atenția mediatică.
Pe de altă parte “teoria spiralei tăcerii consideră că influența mediatică este foarte greu de dovedit, pentru că opinia publică obligă individul să se rețină, să nu-și dezvăluie opțiunile proprii, individul având un astfel de comportament, pentru că el consideră mai importante opiniile majorității”. “Teoria prăpastiei cognitive și a creșterii diferenței de cunoaștere” evidențiază faptul că efectele mediatice acționează și asupra gredului de cunoaștere a pesoanelor, ceea ce reprezintă un efec pozitiv, deoarece mass-media contribuie esențial la diseminarea informației. Totuși, la nivel general s-a observat și un efect negativ – diferența dintre cei care știu și cei care nu știu se mărește continuu.
Una dintre caracteristicile actualelor mijloace de expresie o constituie exterme diversitate a suporturilor și genurilor ce pot fi asociate în mii de combinații. Este imposibil de a da o listă exhaustivă, cu atât mai mult cu cât cei care emit mesaje dau dovadă mereu de o imaginație reînoită. Această diversitate demonstreză și faptul că publicul contemporan este și foarte permeabil, motiv pentru care organizațiile subversive apelează la toate aceste mijloace și procedee, combinându-le pentru a obține efectul dorit.
Se poate remarca faptul că în această diversitate informațională, publicul rareori își exercită în mod autonom spiritul critic. Influențat de necesitățile zilnice, care în mare parte țin de anumite condiționări, varietatea expresiilor este destul de puțin înțeleasă în ceea ce privește mesajul de fond, acesta fiind însă înțeles de grupurile restrânse de inițiați.
Mass-media este predispusă la a dezinforma prin însăși funcția sa care constă în a vinde informația susceptibilă de a seduce, de a interesa, de a șoca, de a speria în mod agreabil înainte de a liniștii blând. Celui care urmărește intenții subversive îi este ușor să facă ficțiunea mai atrăgătoare decât adevărul, făcând -o mai ușor de înțeles și de asimilat. De altfel, scopurile acestuia și ale ziaristului se întâlnesc într-un anume punct chiar dacă, la un nivel fundamental, ziaristul este însărcinat să informeze iar organizația suversivă să dezinformeze, în realitate, ambii sunt determinați să creeze o emoție: pentru organizația subversivă emoția este cea care antrenează trăirile și acțiunile trăite de acesta, iar pentru ziarist, emoția se vinde mai bine decât informația.
Pentru a vedea la ce gread de sofisticare au ajuns artizanii subversiunii în domeniul mass-media prezentăm ca exemplu dezvăluirile lui Yohanan Ramati, directorul unui institut de studii stategice, celebru în lume – Jerusalem Institute for Westera Defence: “Ramati, un cerșetor sobru care se ocupă cu studiul fenomenelor geopolitice și geostrategice contemporane, a acceptat să ofere publicației new-yorkeze – Mainstream – în aprilie 1994, câteva informații zguduitoare despre felul cum se construiește, la nivelul mentalităților colective, imagine unor întregi popoare sau etnii, cu consecințe politice și istorice incalculabile. După părerea lui Remati, mediatizarea informațională a războiului civil din Iugoslavia a înfățișat enormele pierderi și suferințe îmregistrate de toate părțile implicate în conflict, dar cu diferențieri semnificative. Astfel, suferințele musulmanilor erau prezentate de regulă, cu cele mai multe detalii, în timp de suferințele croaților erau abia menționate, iar cele ale sârbilor nu erau nici măcar amintite”.
În mass-media occidentală, în cea din țările islamice, ca și Israel apărea o puternică tendință subversivă de “injectare a urii”. De regulă “în presa scrisă sau la televiziune apăreau femei, copii ori bătrâni din Sarajevo – dar numai din cartierele musulmane, răniți și sângerând abundent, pe fondul sonor al răpăitului de mitraliere ori buuitului de tun. Niciodată nu erau prezentați copii, femei sau bătrâni în exact aceeași situație, din partea sârbă a Bosniei. Nici rănile femeilor, nici ale copiilor croați nu-și găseau de regulă spațiul dacă aceste erau rezultatul bombardamentelor ori tirurilor musulmane. Această selectivitate era de departe prea evidentă pentru a fi rolul întâmplării. Faptele erau manipulate și când nu conveneau, erau pur și simplu ignorate. Fiind vorba așadar de o acțiune concertată, s-a pus întrebarea cine susținea financiar și dirija din umbră toată această subversiune, astfel ca în SUA, Marea Britanie sau Franța să se creeze un curent favorabil construirii unui al doilea stat musulman în Balcani?”
În acest sens, Ramati oferă exemplu campaniei Ruder & Finn Global Political Affairs “obiectul campaniei este mai neobișnuit, cel puțin pentru marele public: manipularea imaginilor unor conflicate internaționale, a imaginii unor popoare și etnii prin intermediul mass-media în funcție de interesele clientului, adică a celui care plătește pentru campania asta”. Mai pe scurt Ruder & Finn Global Political Affairs se ocupă cu intoxicarea opiniei publice mondiale la cerere.
Mass-media și spionajul au o istorie lungă și cu multiple interferențe în realizarea manipulărilor subversive. Ambele profesii au multe în comun, beneficiază una de cealaltă și se concurează. Inevitabil a fost și va fi un contact apropiat între cele două tabere. Majoritatea guvernelor occidentale recunosc pericolul unei astfel de colaborări și au reguli stricte care guvernează gradul de apropiere dintre serviciile lor de informații și media. Chiar și CIA care are mai multă putere în politica din țara sa decât mai toate serviciile de informare vestice, este oprită de la a cultiva de la a cultiva contacte cu presa americană. Dar nu aceeași trivtețe se aplică serviciului MI-6, care are un întreg departament numit “operațiuni de informare” sau I/Ops mai scurt, destinat influențării media – inclusiv în realizarea de subvesiuni. De obicei, serviciile secrete utilizează trei tactici principale pentru a determina presa să prezinte ceea ce doresc să fie crezut. Cel mai direct și mai simplu este să se ofere informați jurmaliștilor de încredere în afara cadrului oficial. Cel mai direct și mai simplu este să se ofere informații jurmaliștilor de încredere în afara cadrului oficial. Cea de-a doua metodă este sursa dublă, presupunând ca o momeală picantă să fie aruncată unui jurnalist de către un ofițer al serviciilor secrete, cu precizarea că este un zvon, știind că orice jurnalist cu reputație va căuta să găsească o confirmare a informației și având grijă s-o găsească la o sursă care este deja controlată de serviciile secrete. Cea mai eficientă metodă însă o reprezintă recrutarea oamenilor cu influență în mass-media.
Presa scrisă
De la lansarea primului periodic (de Kol, în 1470), urmată rapid de apariția unei multitudini de alte periodice, se oservă clar că cel puțin în ultimele două secole, autoritatea exercitată de cuvântul tipărit asupra unui public de bună credință, care nu este întotdeauna foarte avizat, a rămas necontestată, concepția “este adevărat, fiindcă am citit” ajungând să treacă drept o dovadă de veridicitate pentru mulți oameni. “Astfel a luat ființă cercul vicios contemporan și democratic: cu cât contează mai mult opinia publică, cu atât ea cere mai multe informații; cu cât primește mai multe informații, cu atât contează mai mult. KGB-ului i s-a întâmplat să cumpere ziare sau să le creeze în întregime, pentru a-și transmite mesajele . Acesta însă, este un mod de a proceda care prezintă în primul rând dezavantajul că este foarte costisitor. Ȋn schimb, scrisorile de la cititori, publicate în anumite organe de presă cu reputație internațională, le permit agenților de influență să-și facă auzite glasurile, sub paravanul anonimatului sau al pseudonimelor, deci fără niciun pericol”.
Totul constă în a scrie, aproape de un pretext judicios ales și care servește drept suport acțiunii subversive, articolul ce va declanșa campania, servindu-i ca prim transmițător. Nu numai ziarele de mare tiraj pot servi ca transmițător primar sau secundar ci și “scrisorile confidențiale” ale pretinșilor specialiști. Textul în sine se pretează, evident la toate manipulările: false simetrii, argumente fabricate prezentate ca niște dovezi, uitarea trecutului unor lideri, reamintirea trecutului altora sau mai comod, umpluturi stufoase la sfârșitul cărora cititorul se va repezi cu nesaț asupra frazei finale care va avea meritul de a fi clară și de a decreta concluzia subversivă ce se dorea a fi impusă. Toate acestea, bineînțeles, trebuie să conveargă în aceeași direcție, altfel nu ar folosi la nimic. Această convergență, această modalitate de a pune punctul pe i, reprezintă simptomele clare ale unei operațiuni de dezinformare în plină acțiune, le cărei scopuri pot fi subversive.
Audio – vizualul
Perioada “de glorie” a radioului în materie de subversiune este unanim recunoscută ca fiind marcată de ascensiunea național – socialismului din Germania și de al Doilea Război Mondial. Deși nu se poate spune că aceasta a adus cu sine noi procedee de aplicare a subversiunii, radioul sau telefonul fără fir, cum i se spunea atunci, reunea avantajele relației gură-ureche cu cele ale timpanului. Dar tot ce se poate face în materie de subversiune prin intermediul cuvântului scris sau vorbit, reprezintă o cantitate infimă în comparație cu subversiunea prin imagine. Principiul “este adevărat pentru că am citit” reprezintă aproape o nimica toată pe lângă “e adevărat fiindcă am văzut” al contemporanilor noștri.
Imaginea deține avantaje nete în fața celorlalte suporturi datorită faptului că: “este literalmente incontestabilă; informația vizuală nu are nevoie să treacă prin creier pentru a ne aecta inima sau pornirile instinctuale; imaginea, prin natura ei se pretează la toate manipulările posibile (selecție, încadratură, unghi de filamare, animație, trucaje etc.); imaginea se adresează maselor într-o măsură mai mare decât cuvântul, este ușor de perceput, dezmințirile ulterioare având efecte minime”.
În timpul unei emisiuni televizate, președintele Boris Elțîn avea un debit verbal ciudat de lent și s-a tras concluzia că este beat. Ulterior, un operator de sunet a recunscut că a încetinit în mod deliberat mersul benzii sonore sub motivația că președintele îi este antipatic, dar era prea târziu. Mitul subversiv de discreditare al președintelui, atestat de eticheta ,,Elțîn bețivul'' n-a mai putut fi șters din imaginea publică.
Efectul CNN
Faptul că deține un rol în arena decizională a politicii interne și internaționale nu poate fi contestat. Discuțiile analiștilor au ca obiectiv definirea și explicarea acestui rol. Mesajele mediatice sunt liantul prin care puterea și cetățeanul încearcă să se influențeze reciproc. Publicul din întreaga lume privește la televizor imagini ale unor conflicte, tragedii și crize umanitare care se petrec în diferite puncte ale globului.
Efectul CNN sau factorul CNN este teoria conform căreia forța imaginilor transmise în timp real determină o reacție emoțională a publicului care obligă puterea să adopte decizii strategice pe care nu le-ar fi avut în vedere presiunea opiniei publice. În același timp, se recunoaște petențialul media de a deveni sprijin strategic pentru autorități: prin comunicarea obiectivelor unei audiențe globale, prin realizarea unor acțiuni eficiente în plan psihologic, prin rolul de decepționare a inamicului, prin sublinierea aforturilor de culegere de date. Aserțiunile analiștilor legate de Efectul CNN se încadrează într-un spectru larg, pornind de la cei care consideră că presa impune, astfel, politica guvernanților și până la cei care neagă efectul și îi inversează semnificația, considerțnd că decizii strategice deja luate sunt legitime pentru public prin transmiterea anumitor evenimente.
În unele opinii, efectul CNN este corelat cu pierderea controlului politic din partea deidenților oficiali datorită puterii mass media. Imaginile crizelor umanitare determină publicul să ia măsuri pentru stingerea crizei. Însă, dacă efectul CNN atrage decizia autorităților ameicane de a interveni, același factor poate genera presiunea publicului pentru retragerea trupelor americane atunci când imaginile televizate prezintă pierderi printre soldații trimiși în misiune. Cazul cel invocat este al soldatului târât pe străzile din Mogadishu în 1993. Steven Livingston punctează trei funcții ale efectului CNN: accelerator al adoptării deciziilor politice, impediment pentru atingerea scopurilor politice stabilite, agent pentru stabilirea agendei publice. Livingston precizează, de de altă parte, că politicienii și diplomații competenți trebuie să se adapteze acestui context și să utilizeze drept atuu mass media globale în timp real.
Impedimetele aduse prin media deciziilor politice pot fi privite din dublă perspectivă: a impactului emoțional și a amenințării securității operațiunilor. Mesajele diplomatice pot duce la inhibarea emoțională a publicului. În timpul Războiului din Vietnam, presa și-a demonstrat potențialul de a submina sprijinul opiniei publice pentru operațiunile militare și de a eroda moralul trupelor. Atunci liderii în uniformă au privit relatările presei drept principalul motiv pentru care pierdeau războiul acasă în vreme ce câștigau bătăliile în Vietnam.
În timpul Războiului din Golf, militarii au făcut eforturi pentru a controla media prin comunicare de presă și prin ținerea sub escortă a jurnaliștilor în timpul operațiunilor, sub pretextul menținerii securității operaționale și a atenției pentru o intervenție în care se pierd vieți omenești. O altă perspectivă asupra media este dată de posibilitatea ca aceasta să devină amenințare pentru securitatea operațiunilor, aspect esențial pentru succesul războaielor convenționale și al luptei împotriva terorismului. În dorința de a obține și de a difuza cât ai multe informații importante, a căror semnificație reală nu o cunosc, atrăgând consecințe negative pentru îndeplinirea misiunilor.
O formulă critică la adresa presei după încheierea Războiului Rece a fost acea că stabilește agenda publică , că ordonează prioritatea problemelor ce se cer a fi soluționate prin decizii strategice. Conform altor opinii, toate implicațiile menționate ale ,,efectului CNN'' sunt negative. Warren P. Strobel și Piers Robinson reclamă mitiyarea neîntemeiată a rolului presei în determinarea deciziilor politice și apreciază că aceasta este folosită, manipulată de oficialități pentru justificarea unor operațiuni viitoare și pentru susținerea în fața publicului, a politicii guvernamentale. În unele cazuri, autoritățile generează voit scurgeri de informații către jurnaliști cu scopul de a provoca o dezbatere publică ce va orienta opinia generală către susținerea unor hotărâri dinainte stabilite.
În privința stării emoționale provocate de imaginea soldatului american mort pe străzile din Mogadishu, există indicii conform cărora, în septemrie 1993, Administrația Clinton avea deja intenția de a retrage trupele din Somalia. Examinarea consecințelor reflectării mediatice a altor conflicte și crize din ultimii ani demonstrează că liderii politici nu au pierdut controlul deciziilor de politică externă în favoarea presei. Un caz in care comunicările presei nu au fost urmate de vreo intervenție este situația din Cecenia, decembrie 1994. În ziua în care imagini ale flăcărilor provocate de bombele rusești la Groznîi erau transmise în toată lumea, 52 de șefi de stat și guvern ai OSCE erau întruniți la Budapesta pentru o dezbatere asupra măsurilor de securitate și prevenire a crizelor în Europa. În afara unor manifestări de îngrijorare, evenimentele din Cecenia nu i -au făcut pe liderii europeni să adopte poziții radicale, deși au beneficiat de mediatizare internațională. Reținerea determinată de inoportunitatea unei intervenții pe teritoriul unei mari puteri a depășit reacțiile emoționale provocate de transmisiunile canalelor media.
Analiza relatărilor presei interne și internaționale a ultimelor decenii relevă că ,,efectul CNN'' trebuie privit cu prudență . Într-adevăr, urmărim în direct revoluții și războaie, catastrofe naturale, alegeri, dezbateri politice. Măsura în care relația noastră inflențează politica statelor și alianțelor este dificil de cuantificat. Cu siuranță presa, televiziunea în special joacă un rol. Este însă posibil ca acesta să fie parte a scenariului mai larg imaginat de liderii politici și grupările de interese pentru punerea în aplicareva srtategiilor. Mass media amplifică interesul publicului pentru anumite acțiuni, dar nu le provoacă. Niciun mesaj nu va avea impact real decât printr-o expunere atent construită și o promovare care să accentueze relevanța acestuia pentru preocupările publicului.
Strategiile nu sunt concepute în urma mesajului mediatic, dar fiecare decizie a puterii trebuie adoptată cu luarea în considerare a comunicării către populație prin intermediul presei. Chiar dacă media nu inițiază hotărârile majore, poate avea inflență în planul tacticii pentru asigurarea succesului acestora.
Cap.2. Mass-media și securitatea internațională
2.1 Securitate internațională – definiție și concept
Venind din franțuzescul “sécurité “, securitatea este definită ca fiind:
faptul de a fi la adăpost de orice pericol;
sentiment de încredere și de liniște pe care îl dă cuiva absența oricărui pericol;
protecție, apărare;
securitate colectivă = stare a relațiilor dintre state, creată prin luarea pe cale de tratat a unor măsuri de apărare comună împotriva unei agresiuni.
Noțiunea de securitate ne duce cu gândul mai întâi la securitatea anilor ‘40 și la crimele regimului comunist. La securitatea creată de o divizie a NKVD având drept scop înlocuirea serviciile secrete din țările ocupate de URSS, cu structuri de tip sovietic.
În realitatea însă noțiunea de securitate este complexă, întocmai ca și noțiunea de libertate. Spre deosebire de ce de-a doua noțiune, însă, noțiunea de securitatea reprezintă un produs al muncii, al creației, al punerii în aplicare a strategiilor celor care asigură protecția omenirii, și mai puțin o cucerire dobândită în urma unor grele bătălii.
Într-adevăr și pentru securitate s-a luptat și se luptă, însă această luptă se dă între cei mulți (națiuni democratice) și cei puțini (calamitățile, infractorii, grupurile teroriste, grupurile infracționale criminale). Este o luptă la care participă în mod voit toate țările lumii, toate popoarele lumii. Nu mai vorbim despre o luptă purtată în “interior” între indivizii aparținând aceleiași colectivități, sau între două state, specifică bătăliei pentru independență, pentru libertate. Termenii “pace” și “securitate” sunt folosiți de multe ori într-o manieră puțin diferențiată. În Carta Națiunilor Unite, de exemplu, “sunt tratați împreună. Cu toate acestea, înțelesurile lor diferă: starea de pace desemnează lipsa unui conflict armat, pe când securitatea se referă la lipsa amenințărilor. Ca noțiune impusă în relațiile internaționale de realism – paradigmă teoretică statocentrică -,amenințările în cauză sunt de obicei cele cu care se confruntă statul”.
Ca pentru oricare alt concept din științele sociale, și pentru acesta este greu de formulat o definiție clară și general acceptată, una dintre cele mai cunoscute și folosite aparține lui Arnold Wolfers (1952, p. 485), care afirmă că “securitatea, în sens obiectiv, măsoară absența amenințărilor la adresa valorilor dobândite, iar într-un sens subiectiv, absența temerii că asemenea valori vor fi atacate”.
Se observă că, dacă înțelesul fundamental al termenului “securitate” desemnează o stare în care un stat nu se confruntă cu amenințări (nu le percepe), noțiunea a fost extinsă la nivel sistematic. “Securitatea internațională” indică inițial o situație neconflictuală între state, mai ales între marile puteri. Prin simpla lor definiție, marile puteri au interese ce se extind asupra întregului sistem internațional, astfel încât este destul de probabil ca aceste state să intre în conflict la un moment dat.
Un alt argument pentru care securitatea internațională se ocupă în particular de marile puteri ar fi că acestea au, în plus față de actorii de mai mică anvergură, o gamă mai largă de interese, pe care le proiectează în întregul sistem. Un astfel de stat poate considera ca ținând de “securitatea națională” apărarea unor interese care depășesc supraviețuirea și propriile frontiere, definind ca interese fundamentale obiective precum conservarea statului de mare putere ori limitarea posibilității de a intra într-o spirală a dilemei securității, prevenindu-i apariția. Expresiile istorice ale acestei concepții asupra securității sunt cunoscute de multă vreme, cardinalul Richelieu, cu al său raison d’Etat, sau cancelarul Bismarck, prin Realpolitik, oferind, dincolo de diferențe, exemple dintre cele mai cunoscute.
Mediul de securitate a cunoscut, în ultimii cincisprezece-douăzeci de ani, transformări esențiale, atât la nivel global cât și regional sau local, ceea ce a determinat schimbarea hărții geopolitice și geostrategice a lumii și a continentelor, iar probabilitățile de evoluție previzibile în prezent denotă continuarea acestor fenomene și procese, precum și apariția altora noi, fiind caracterizat de două tendințe aparent contradictorii, astfel: pe de o parte, extinderea procesului de democratizare, a economiei de piață, lărgirea cooperării și extinderea instituțiilor europene și euroatlantice de securitate, concomitent cu procesele de dezintegrare ori fragmentare a unor state, menținerea și chiar diversificarea complexității unor riscuri mai vechi, apariția altora noi, de natură militară ori nemilitară, sau asimetrice.
Organizarea umană în general a evoluat de la societatea bazată pe energie la cea informațională, epocă modernă a mileniului trei, care dobândește, datorită componentei sale caracteristice care este informația, atât capacități cât și vulnerabilități noi. In acest fel, societatea modernă, apreciată deseori ca societatea informațională, este de neconceput fără informații, fără circulația acestora, ceea ce oferă putere, poate o putere mai mare ca cea asigurată cu bani. Aceste evoluții au provocat ceea ce în literatura de specialitate se numește revoluția informațională, fenomen ce a pus la dispoziția omului facilități deosebite, care au multiplicat forța și au diminuat importanța timpului și spațiului în ecuația de putere.
Noul mediu de securitate, evoluțiile geopolitice și geostrategice care au avut și continuă să aibă loc, au provocat apariția și extinderea unor riscuri și amenințări noi, cu implicații în domenii care până nu demult nu aveau niciun fel de legătură cu acțiunile militare, ceea ce a determinat apariția unor concepte noi, moderne în cadrul fenomenului militar general, precum și modalități noi de acțiune și de contracarare a acestora.
Modul în care marile puteri își înțeleg statutul, acționând pe scena internațională, și relațiile dintre ele au determinat în linii mari câmpul la începuturile cercetării academice a Studiilor de Securitate, ca subdomeniu specific al Relațiilor Internaționale. Competiția bipolară în perioada Războiului Rece, prin componenta sa nucleară, a adus în epocă un plus de dramatism și actualitate acestei direcții de studiu – nimeni nu se putea considera la adăpost de un eventual conflict nuclear în care s-ar fi confruntat Statele Unite și Uniunea Sovietică.
Perioada postbelică a cunoscut mai multe confruntări armate, cu sau fără implicarea celor două superputeri. Această realitate a conflictului interstatal a modelat în timp de decenii abordarea securității. Problematica legată de război sau de posibilitatea ajungerii la el – fie că se concentrează asupra duratei, intensității, mizei, participanților sau asupra oricărui alt aspect al uni conflict violent, manifest sau nu, între două sau mai multe state – constituie, în perspectiva devenită clasică, principala legătură între securitatea națională și cea internațională.
Securitatea unui stat se referă la modul în care un actor își protejează interesele și valorile, iar folosirea mijloacelor militare în acest scop reprezintă ultima ratio dintre instrumentele de care dispune.
Inițial, prin securitate internațională se înțelegea suma securității tuturor statelor din sistem, dar cercetările în domeniu s-au preocupat ulterior mai ales de stabilitatea sistemului în ansamblul său, de modul în care acesta este polarizat în funcție de marile puteri participante, de starea de pace sau de conflict dintre ele.
Securitatea se poate discuta astfel prin perspectiva oferită de fiecare dintre aceste două niveluri, al statului și al sistemului, iar conflictul armat, chiar și ca simplă posibilitate, este elementul comun al discuției.
2.2 Geopolitica globalizării
Globalizarea este unul dintre conceptele folosite în mediile politice, economice și academice. Ea este deopotrivă un concept la modă, utilizat cu o oarecare superficialitate, dar și un fenomen real de mare complexitate ce cuprinde atât realități, cât și tendințe care, scăpate de sub control rațional și participativ, ne pot conduce într-o ordine (dezordine) mondială imprevizibilă, cu mulți care pierd și cu puțini beneficiari. Întrebările la care se cere răspuns se referă la scopul globalizării, la modalitățile prin care se manifestă și la locul integrării europene în cadrul fenomenului de globalizare.
Problematica globalizării a fost abordată de o serie de cercetători, fără a se ajunge la o definire clară și unanim acceptată. Globalizarea este o consecință a modernității – afirmă Giddeus (1990). “Procesul de înaintare a societății moderne generează, prin el însuși, globalizarea: lumea devine mai mică, spațiul se mic șorează, timpul se comprimă, problemele colective se individualizează etc. Globalizarea este un proces cu două sensuri: lumea se integrează, devine din ce în ce mai unitară, dar în același timp, se fragmentează și se diferențiază din ce în ce mai mult”.
Globalizarea este “un fapt de modernitate adică de civilizație (exemplu, televiziunea globală tip C.N.N., INTERNETUL) în timp ce procesul de fragmentare aparține de cultură. Lumea tinde să devină o singură civilizație, dar în același timp dorește să-și păstreze și chiar să-și multiplice diversitatea culturală”. Globalizarea este un fenomen în care se manifestă globalismul (lat. globus – glob) și vizează toate domeniile vieții sociale (politic, economico-financiar, demografic, mediu, militar, etc.).
Globalismul reprezintă un ansamblu de concepții ideologico – politice, având ca numitor comun analiza dimensiunilor planetare pe care le-au c ăpătat problemele politice, tehnologice economice și sociale cu care se confruntă omenirea în prezent. Din această perspectivă sunt studiate problemele populației, energiei, alimentației, apei, ca probleme globale: economiștii se referă la interdependența economiilor în cadrul pieței mondiale; ecologii abordează problematica protecției mediului ca pe o problemă ce preocupă întreaga omenire; militarii fundamentează strategii globale și pun la punct arme strategice care pot atinge orice punct al planetei; politicienii își îndreaptă atenția spre ordinea mondială (forme de organizare și conducere a lumii), unii dintre ei solicitând chiar formarea unui guvern mondial (eventual sub egida O.N.U.).
Apariția unei dimensiuni planetare a problemelor menționate are drept cauze: creșterea interdependenței și cooperării economiilor naționale, progresele tehnologiei, care prin sateliții de comunicații permit oricărui cetățean de pe glob să participe la evenimentele care au loc în orice zonă a planetei; evoluția tehnicii militare, care poate amenința distrugerea întregii vieți de pe glob în cazul unui război nuclear; explozia demografică și lipsa resurselor exploatabile în prezent etc.
Globalizarea problemelor implică politici și strategii globale de abordare a problemelor comune pentru întreaga umanitate. Din acest punct de vedere există păreri conform cărora independența și suveranitatea națională au devenit anacronice și ar trebui să se renunțe în favoarea unei puteri mondiale. Alte puncte de vedere susțin că globalismul și naționalismul nu sunt opuse și interdependența mondială poate evolua în condițiile respectului pentru independența și suveranitatea națiunilor.
Problemele globale impun soluții globale prin care să se elimine discrepanțele care scindează lumea contemporană într-un centru bogat și o periferie săracă, asigurându-se o dezvoltare echilibrată la nivel planetar.
Ideea globalizării nu este nouă iar istoria ei s-a împărțit întotdeauna între dorința de dominare și cea de comunicare deschisă cu o economie compatibilă, liber concurențială.
Controversată de statele mai mici, globalizarea ca fenomen filozofic și social a avut o devenire marcantă spre sfârșitul secolului trecut fiind sprijinită de organismele cu caracter supranațional. Dintre acestea, rolul fundamental îl are O.N.U., care are drept responsabilitate statutară globalizarea lumii, fiind o reuniune de țări libere și independente, care prin acțiunile și deciziile sale, cu precădere în sfera Consiliului de Securitate, contribuie deplin și eficient la devenirea globală a lumii.
Privită ca fenomen sistemic, globalizarea, ca integrare funcțională stabilă, nu poate fi decât benefică, având relaționalitatea funcțională optimală și aportul sinergiei de sistem la devenire, în general, și la dezvoltare, în special.
Deschiderea spațiului, reglementarea sa după standardele reale și în general liber, posibilitatea manifestării parteneriale, acceptul și încrederea în sensul și direcția dezvoltării mondiale, integrarea tehnologică a proceselor informaționale și a comunicării, penetrația culturii și, mai ales, perspectiva accesului liber (supus doar competiției) la valorile comune ale omenirii fac din globalizare nu numai un concept viabil, ci o dorință obiectivă a dezvoltării și voinței generale.
În același timp, globalizarea forțată, subordonată dorințelor de dominare și de ștergere a diferențelor naționale, de orientare forțată către scopuri ce aparțin doar celor puternici, precum și supraierarhizarea și perificitatea fac din procesul în sine un fenomen controversat, plin de necunoscute și amenințări.
Evoluția societății omenești actuale îndeplinește toate elementele specifice fenomenului globalizării. Printre factorii care confirmă tendința spre globalizare a lumii contemporane se evidențiază:
comunicațiile globale permit circulația rapidă a informațiilor din toate domeniile de activitate, informația devenind unul din elementele puterii;
capitalul global prin informatizare asigură dispersarea piețelor de capital și rapiditatea tranzacțiilor electronice. Tranzacțiile se efectuează permanent și nu cunosc granițe. Capacitatea de efectuare a tranzacțiilor depășesc cu mult necesarul de tranzacții;
economie globală în care piețele naționale nu mai pot fi protejate în totalitate; oricine poate pătrunde în competiție pe piață; piețele sunt deschise, cine nu este pe piață nu există;
piața muncii se conduce după principiul, înaltă calificare – preț înalt. Țările mai puțin dezvoltate, în condiții de stabilitate politică, dar cu forță de muncă înalt calificată și cu salariile mici, se bucură de atenția investitorilor și de rate ridicate de repatriere a profitului;
supremația companiilor transnaționale care supervizează toate aspectele legate de finanțare, cercetare și dezvoltare, producție, marketing, management etc., acestea fiind coordonate global, peste interesele și puterile statului național. Peste 40% din comerțul mondial este controlat de aproximativ 47 de companii transnaționale.
O corporație transnațională își desfășoară cercetările, într-o țară, fabrică componente în alta, le asamblează în a treia, vinde produsele într-o a patra, depune surplusul de fonduri într-o a cincia țară etc. (General Motors, I.B.M., Unilever, Wolkswagen, Hitachi, Exxon, Nabisco, Revlon, Gillette etc.)
De multe ori, interesele companiilor transnaționale vin în contradicție cu cele ale patriilor lor, numeroase fiind cazurile din S.U.A., Anglia sau Germania când au fost încălcate de firmele care își au sediul principal în aceste state.
Corporațiile transnaționale au dobândit asemenea proporții și forță încât au preluat unele din atribuțiile statului național, având până și propriile lor structuri de spionaj, de planificare și coordonare strategică a afacerilor, propriile corpuri diplomatice.
Securitatea globală presupune principii, norme, instituții și instrumente globale prin care se verifică respectarea acestor norme și, la nevoie se impune sistemul de norme generale de securitate. Ca instituție globală de securitate funcționează O.N.U., care sub efectele globalizării va trebui reformată, ea reprezentând situația de după al doilea război mondial.
Pentru ca tendințele de dezvoltare a lumii contemporane să fie materializate sunt necesare organisme, instrumente și modalități de acțiune. Printre aceste organizații și modalități de acțiune pot fi menționate:
grupurile sindicale naționale care prezintă puternice ramificații internaționale – Internațional Sindicală – asemănătoare marilor corporații economice internaționale;
mișcările religioase culturale, etnice sau civic – ecologice care acționează peste granițele naționale, abordând probleme comune și contribuind la dezvoltarea procesului de globalizare;
organizații politice transnaționale la nivelul partidelor politice (partidele social – democrate, creștin democrate, partidele socialiste din Europa, toate cunoscând evoluții de europartide în cadrul Uniunii Europene);
asociațiile transnaționale neguvernamentale au proliferat rapid, având preocupări diversificate, de la horticultură la ajutorarea persoanelor handicapate/sinistrate. Evantaiul acestor asociații cuprinde o paletă variată și numeroasă: Crucea Roșie Internațională, Federația Internațională a Întreprinderilor Mici și Mijlocii, Federația Internațională a Femeilor Juriste etc. cuprinzând milioane de membri cu zeci de mii de ramificații în majoritatea țărilor lumii.
Dacă Organizația Națiunilor Unite este o organizație mondială, aceste grupări mai puțin vizibile formează, în fapt, alte tipuri de organizații mondiale.
Organizațiile interguvernamentale cuprind grupări de consorții precum: Organizația Metrologică Mondială, Agenția Internațională pentru Energia Atomică, Organizația Mondială a Cafelei, O.P.E.C. etc. necesare pentru coordonarea la scară mondială a transporturilor, comunicațiilor și telecomunicațiilor, brevetelor precum și a activităților în varii domenii, de la orez la cauciuc.
Organizațiile de securitate cuprind norme de securitate acceptate pe plan internațional și instituții supranaționale care veghează la respectarea acestora. Printre acestea, O.N.U. este organizaț ia cu vocație mondială iar altele precum O.S.C.E., U.E. etc. cu vocație continentală. Necesitatea acestora este dată de pericolul pe care-l prezintă conflictul armat în societatea contemporană.
Globalizarea reprezintă un fenomen complex ale cărei coordonate sunt greu de stabilit. Ea este un fenomen multidimensional cu efecte determinate în domeniile economic, social, cultural și de securitate.
Dimensiunea economică a globalizării este considerată cea care realizează forța de polarizare cea mai puternică antrenând cele mai importante interese, dar și cele mai profitabile și tentante rezultate. S-a dovedit încă odată că oamenii se unesc în fața pericolului comun, dar și atunci când au interese comune. Principalele componente procesuale ale dimensiunii economice sunt: ștergerea barierelor strategice naționale și libera deschidere a pieței energetice, materialelor și materiilor indispensabile proceselor de producție; globalizarea comunicațiilor cu forță economică integrată atât ca tehnologie cât și ca manifestare de schimb și tranzacții; liberalizarea și standardizarea schimburilor tehnologice; circulația neîngrădită a valorilor umane și materiale; concurența loială și credibilitatea partenerială; concentrarea eforturilor omenirii asupra unor proiecte determinante pentru viitorul omenirii (resurse, mediu, securitate); dezvoltarea globală rațională, durabilă și ecologică; cucerirea și exploatarea în folosul întregii omeniri a universului; crearea pieței mondiale.
Uniunea Europeană cuprinde din punct de vedere economic toate aceste componente care sunt cuprinse în tratatele și protocoalele încheiate între statele membre. La rândul ei, piața unică europeană este parte a pieței mondiale iar raporturile dintre ele sunt ca de la parte la întreg.
Dimensiunea socială a globalizării este mai puțin analizată și fundamentată, având și cele mai multe probleme neelucidate. Ea cuprinde, în esență, și proiecte benefice devenirii omenirii, cele mai importante fiind: organizațiile mondiale cu aderență, liber consimțită și cu autoritate recunoscută, atât în domeniul organizatorico– social, cât și în domeniile economic, cultural, de securitate și consultanță; liberalizarea schimburilor educaționale la toate nivelurile, atât ca metode, tehnici și tehnologii de instruire, cât și ca valori de susținere a procesului sau ca beneficiari ai acestuia; structura neierarhică a societăților și fundațiilor nonguvernamentale integrate pe domenii de colaborare și cooperare; asociațiile mondiale de analiză, evaluare, ierarahizare și sprijin (inclusiv tehnologic și financiar) a valorilor umane impuse în diferite domenii; acordurile guvernamentale sau asociațiile specializate pentru combaterea bolilor sociale, a intoleranței religioase, rasiale, sexuale sau de altă natură; principiul liberei asocieri a persoanelor; standardizarea nivelului de trai – venit minim garantat; protecția socială a categoriilor defavorizate; libera circulație a persoanelor etc., dimensiunea socială pare a fi cea mai controversată latură a globalizării.
Dimensiunea culturală a globalizării este cea mai acceptată și sprijinită, atât ca fenomen, cât și ca manifestare competițională deschisă, cu acțiuni larg agreate și cu participare numeroasă, componentele esențiale manifestându-se prin: circulația valorilor culturale și confruntarea lor nu numai pe piața criticilor, ci și pe cea a achizitorilor și colecționarilor; târgurile, expozițiile, seminariile și manifestările dedicate evenimentelor sau personalităților culturale; libera circulație a tehnologiilor (Internet, televiziune, radio); reevaluarea valorilor culturilor naționale și tendințele de a șterge diferențele de limbă și excesul de simbolistică națională, fără a le știrbi originalitatea și esența lor; acceptarea unor valori mondiale comune și crearea unui sistem de valori și mentalități comune. Dimensiunea culturală presupune unitatea globală în diversitatea culturilor specifice. Influențele reciproce dintre culturile specifice vor conduce, probabil, într-un timp foarte mare la uniformizarea culturală la nivel global.
Dimensiunea de securitate a globalizării este cea mai sensibilă, atât în relația cu tendințele de globalizare a terorismului și a criminalităț ii, cât și cu ideea păstrării atribuțiilor și competențelor statelor naționale. În accepțiunea actuală a securității se apreciază că un stat este mic sau mare în funcție de amenințările la adresa securității sale și de posibilitățile de a-și garanta propria securitate. Statele, ca subiect de drept internațional, desfășoară acțiuni de promovare a propriilor interese care presupun asumarea unor riscuri ale mediului de securitate. Pericolele la adresa securității există în permanență și se pot transforma în amenințări atunci când acțiunea este în totală contradicție cu a altei entități sociale.
Mediul global de securitate nu poate fi redus la cel al securității. El trebuie să permită promovarea intereselor individuale și de grup în condiții de siguranță și menținerea echilibrului sistemului social global. Fenomenul globalizării generează el însuși, riscuri și amenințări la adresa securității naționale și globale. Printre riscurile și amenințările contemporane pot fi identificate zonale și specifice fenomenul globalizării care se manifestă în societate;
acțiunile teroriste ale unor forțe ce dețin informații, resurse financiare și mijloace performante de producere a panicii, fricii și de distrugere în masă;
existența tehnologiilor militare moderne și pericolul diseminării acestora în rândul organizațiilor teroriste și a statelor fundamentaliste;
generalizarea unor conflicte locale, pe fondul jocului de interese, până la ciocniri între civilizații;
crearea unor dezechilibre militare la nivel local, zonal sau mondial pe fondul acumulării necontrolate de mijloace militare;
intoleranțele religioase, etnice și de altă natură care pot degenera în conflicte necontrolate;
proliferarea rețelelor și activităților internaționale (droguri, contrabandă) și a celor de crimă organizată transfrontalieră;
discriminările economice majore și accesul discriminatoriu la tehnologii și informații de vârf;
inegalități ale dezvoltării zonale sau conflicte de interese economice între statele bogate sau între statele/zonele bogate și zonele sărace ori sărăcite;
discriminări sau incompatibilității politice, diplomatice, organizatorice ori de altă natură între statele (blocurile de state) cu important potențial economic și militar;
amenințările ecologice majore provenite din diferite jocuri de interese sau scăpate de sub control;
acțiuni informaționale de amploare ale căror efecte pot degenera în destabilizarea sistemului global sau zonal prin blocarea comunicării generale;
migrațiile masive necontrolate de populație;
scăparea de sub control a efectelor globalizării.
În fața amenințărilor globale de mare intensitate și cu posibilități de a se transforma rapid în conflicte cu urmări devastatoare care pot genera într-o dezordine generalizată, apărarea globală pare a fi o soluție.
Atotcuprinzătoare, beneficiară a celor mai performante tehnologii și proceduri de ducere a luptei în condițiile contemporane, cu posibilități de organizare pe grupări operaționale adecvate oricărui tip de conflict și cu potențial însemnat de descurajare și intervenție rapidă, apărarea globală este considerată absolut necesară în era globalizării și varianta optimă a protecției sistemice. În favoarea acestei susțineri sunt rezultatele obținute de statele integrate în NATO și cele din Uniunea Europeană care au acceptat politica de securitate și apărare comună, în curs de realizare.
Sistemul global, ca sistem compus din subsisteme militare naționale, organizate și înzestrate conform acelorași standarde, cu strategii și tactici operaționale compatibile, cu niveluri de instruire relativ similare și cu obiective strategice comune, cu o forță militară integrată reprezentând suportul său operațional asigură apărarea globală în fața oricăror amenințări globale care pun în pericol securitatea colectivă.
O asemenea umbrelă globală are nevoie de o bază logistică uriașă, distribuită și concentrată în același timp, de capacități de distribuție și înlocuire a resurselor perisabile, dar și modul de control al existentului și distribuției acestor resurse. Cine va conduce producția de armament și de mijloace pentru combaterea crimei organizate, cine și cât va conduce, cine și cu cât va contribui la fondurile pentru securitate și, mai ales cine și cum va controla cheltuielile efectuate? Iată doar câteva întrebări care gravează starea securității globale și așa destul de controversată.
Diferențele comportamentale naturale, religioase, de civilizație și chiar de interese locale reprezintă alte elemente care pot provoca neliniști și instabilități.
Forma organizatorică, structura conducerii și modul de manifestare a autorității sale sunt, de asemenea, elemente ce trebuie analizate și care nu sunt ușor de rezolvat.
De aceea, reducerea securității globale, doar la forma sa pur militară, de apărare globală, reprezintă o analiză simplistă care nu poate conduce la proiectarea unui sistem viabil.
O altă temă de reflecție este reprezentată de modalitatea, ritmul și zonele în care se implementează securitatea globală, sens în care pot fi luate în considerare următoarele posibilități funcționale: pe subsisteme zonale operaționale; pe grupări operative de forma forțelor de intervenție rapidă; pe niveluri ierarhice ori pe structuri operaționale diferențiate pe procedee sau pe categorii de forțe armate sau de armament; sub forma inițială de nucleu de conducere și de coordonare și cu dezvoltarea ulterioară a elementelor de execuție; pe subsistemele naționale și zonele operative și pe integrarea ulterioară a acestora în sistemul global; crearea unor structuri militare supranaționale care să răspundă la comanda unor organisme de securitate globale, iar la nivelul statelor să existe forțe de siguranță și ordine publică integrate în sistemul global de securitate.
Iată doar câteva variante de realizare a securității globale în care conflictele să poată fi prevenite și menținute la nivel controlabil. Analizând istoria modelului actual dominant de civilizație – cel occidental – se constată că pentru a ajunge la acest nivel de cristalizare i-au trebuit omenirii două milenii.
Creștinismul cuprinde peste două miliarde de adepți, dovedind o extraordinară vitalitate și capacitate de înnoire și adaptare, fără a-și afecta fondul. Chiar dacă sfera sa istorică de organizare a lumii (imperiul) nu mai este de actualitate în forma sacră în care s-a impus, modelul imperiului laicizat poate renaște, de pildă, sub forma unei confederaț ii continentale. Spiritualitatea cre ștină tradițională s-a dizolvat în cadrul spiritualității culturale pozitiviste pe care se bazează actuala civilizație, conferindu-i nota definitorie.
Termenul în care se va realiza globalizarea, cu alte cuvinte trecerea de la național la planetar implică formula tranzitorie a confederațiilor continentale de națiuni. Sintetizând, prima jumătate a mileniului trei ar putea aparține constituirii și consolidării geo-organizațiilor continentale de națiuni, iar către sfârșitul mileniului s-ar putea cristaliza un nivel superior de integrare a acestora. Până în prezent s-au încercat ori sunt în curs de exersare mai multe experiențe globaliste, în majoritate bazate pe principii hegemonice.
Modelul nord-american s-a impus în urma unui proces de colonizare a unei vaste regiuni geografice, ce se oferea drept un El Dorado de către o masă eterogenă de oameni, de provenien ță, origine, etnie, religie, rasă și cultură diferite. Acest paradis pământean a făcut posibilă o viață economică fără precedent, prin atragerea bogatelor resurse într-un sistem de exploatare ce a articulat mecanisme funcționale naturale generatoare de rentabilitate în cadrul unui complex stabil, care a devenit principala forță coezivă a socialului. Modelul american rămâne o variantă de export pentru multe alte zone ale lumii.
Unificarea într-o arie geografică foarte mare s-a realizat prin sovietizare, care a presupus coagularea forțată în jurul unui nucleu bine structurat (Rusia) a unor societăți (state, națiuni, popoare și comunități) solid conturate, cu existență istorică tradiție și având conștiința propriei identități.
Suportul coeziv nu l-au mai reprezentat mecanismele economice integratoare ci autoritatea politică, ideologică și militară a centrului de putere. Aceasta a făcut ca sovietizarea să nu fie un proces ademenitor în care părțile să adere liber consimțit, în virtutea câștigării unor avantaje.
Întreaga construcție sovietică a rămas artificială, experimentul demonstrând că un model global nu poate fi impus prin forță (autoritate) și nici grăbit. Orice încercare din exterior, forțată, a unei raționalități străine este dăunătoare.
Singura soluție realistă rămâne crearea condițiilor pentru ca procesul de integrare să evolueze normal. Varianta nazistă a exersat modelul realizării unei noi ordini mondiale prin expansionism militar și impunerea dominației unei rase. Ca precedent similar, dar de altă factură poate fi considerat Alianța gintei latine gândită de către Napolen al III-lea și preluată mai târziu de Mussolini.
Proiectul nazist a constituit formula aristocratică de instaurare metodică, rațională a fericirii pământene prin punerea în funcțiune și impunerea globală a unei eficiente mașini sociale ce i-ar fi cuprins pe toți oamenii. Față de varianta sovietică nazismul nu-și propune să asambleze state (chiar reajustate) ci configurații geografice (teritorii și populații) în cadrul cărora statele și națiunile erau dizolvate.
Concluzia din acest experiment este aceea că nici o construcție socială nu se poate realiza și, mai ales, să dăinuiască numai prin forță. Împărăția chineză, în evoluția sa istorică a dizolvat și absorbit structurile statale, elementul coeziv constituindu-l memoria vieții imperiale, care a sădit în timp sentimentul apartenenței părților relativ compacte la acest întreg. Depășit de evoluția creștinismului, islamismul Jihadic se manifestă ca o erupție la suprafață a orgoliului unor state și entități străvechi, cu rol determinant în perioada civilizației precreștine.
Islamismul reprezintă energizantul care le trezește și le revigorează, în tentativa de a-și revendica o străveche legitimitate înăbușită multă vreme.
Aspirația promovării unei civilizații a cărei evoluție a fost brutal întreruptă devine un serios concurent al mesianismului sionist . Liantul noii construcții este de sorginte eminamente spirituală și se revendică în fundamentalismul islamic.
State-națiuni, cu o configurație permeabilă și mereu variabilă și populații aparținând raselor albe, negre, galbene, având identitate, dar lipsite de conștiința națională reprezintă cărămizile acestei zămisliri a lui Allah.
Realizarea Uniunii Europene și evoluția ei către Statele Unite ale Europei, prin extinderea spre Orient, ar putea fi considerată drept un hibrid în care modelul american reușit al integrării de indivizi se încearcă a fi mulat și adaptat pentru integrarea de state națiuni, în urma unui proces evolutiv natural, bazat pe efectele integratoare ale mecanismelor economice și pe prosperitatea rezultată.
După încheierea Războiului Rece relația național-internațional a devenit tema predilectă a confruntărilor, mai ales ideologice, în spatele cărora se ascund interese pur economice și hegemonice. Cum va fi organizată și cum va arăta în mod real lumea mileniului trei, foarte puț ini știu. Omenirea simte numai că i se pregătește ceva.
Viitorul nu poate fi deocamdată, intuit decât în secvențe parțial vizibile ori din declarații ce excelează prin generalitate și ambiguitate. La orizont se întrezărește o nouă lume clădită pe un alt sistem de valori. Ce i-ar putea determina pe oameni să renunțe la valorile pe care și-au clădit structurile organizatorice, idealurile? Frica, lehamitea, persuasiunea, nevoia sau altceva la care, operând cu sistemul actual de valori, nici nu se putea gândi?
2.3 Obiectivele și poziția României în contextul geopolitic și de securitate internațională actual
România contribuie semnificativ la întărirea securității și stabilității regionale, prin participarea activă la o serie de proiecte și inițiative, cum ar fi: Inițiativa de Cooperare în Sud-Estul Europei (SECI), Procesul de Cooperare a Statelor Sud-Est Europene (SEECP), Organizația Cooperării Economice a Mării Negre (OCEMN/BSEC), Inițiativa Central-Europeană (ICE/CEI), Coridorul de transport Europa-Caucaz-Asia (TRACECA), Acordul de Liber Schimb Central-European (CEFTA) etc.
În ansamblu, globalizarea înseamnă mai mult decât remodelarea economiei globale. Ea reorganizează concomitent politicile internaționale și problemele de securitate deoarece permite ca, în același timp, în lume, să se petreacă multe evenimente contradictorii: unele state pierd puterea, în timp ce altele o câștigă; unele grupuri aspiră la calitatea de națiune, cele mai multe o posedă, iar altele, precum UE, dezvoltă forme complexe; în unele țări cultura locală este amenințată, în altele se dezvoltă; în unele regiuni religia se stinge, în altele renaște.
Globalizarea insecurității necesită identificarea cauzelor și crearea unor politici și instrumente specifice de contracarare. Această sarcină este deosebit de dificilă și, din acest motiv, propunem aprofundarea problematicii insecurității, în contextul globalizării, în diversele domenii ale vieții umane, prin elaborarea unor studii axate pe diagnoză, soluționare și prognoză. Pe măsură ce insecuritatea se globalizează, asistăm, totodată, la o globalizare a politicilor și instrumentelor de realizare a securității.
În contextul transformărilor mediului global de securitate, bazinul Mării Negre a căpătat o importanță geostrategică deosebită. Exploatarea potențialului Mării Negre în combaterea riscurilor neconvenționale va constitui în cadrul noului sistem de relații al Alianței o oportunitate majoră de avansare a ariei de stabilitate și securitate spre Caucaz și, mai departe, spre Asia Centrală.
Politica de securitate a României se înscrie “în politica de securitate a comunității euroatlantice și are la bază un ansamblu unitar de principii, direcții de acțiune și modalități de realizare a obiectivelor strategice din Strategia de Securitate Națională a României în vederea promovării intereselor naționale. În acest sens, conceptul de securitate urmărește asigurarea independenței și integrității teritoriale a statului, a prosperității, siguranței și dezvoltării durabile a societății în ansamblul său.” Principalele riscuri și amenințări la adresa securității României și a comunității de state democratice își găsesc originea la intersecția în triada terorism, proliferarea armelor de distrugere în masă, regimuri nedemocratice sau instabile.
Sporirea interdependențelor globale are drept principală consecință crearea unui mozaic de noi situații interne, în care fiecare individ uman este subiect al tendințelor globale. Vulnerabilitatea la influențele externe variază de la țară la țară, în funcție de cadrul istoric, politic, economic și social existent.
În România, interesul național există ca sintagmă a cărei semnificație este direcționată, în bună măsură, de alăturarea celor doi termeni care o compun, fapt care diminuează semnificativ probabilitatea apariției unor polemici/abordări divergente pe marginea acestui subiect. Mai mult, în actele legislative românești, interesul național se regăsește ca atribut al unor programe, proiecte, zone turistice, etc., unicul document care statuează existența de sine stătătoare a conceptului de interes național fiind “Strategia de Securitate Națională”: “Interesele naționale reflectă percepția dominantă, stabilă și instituționalizată cu privire la valorile naționale și urmăresc promovarea, protejarea și apărarea – prin mijloace legitime – a valorilor pe baza cărora națiunea română își făurește viitorul, prin care își garantează existența și identitatea și, pe temeiul cărora, se integrează în comunitatea europeană și euroatlantică și participă la procesul de globalizare. Prin aria lor de manifestare, ele se adresează – în primul rând – cetățenilor patriei ce trăiesc pe teritoriul național, dar și – în egală măsură – tuturor celorlalți oameni aflați în România, precum și românilor ce trăiesc sau își desfășoară activitatea în afara granițelor țării. În condițiile în care, în lumea modernă, securitatea și prosperitatea sunt termenii inseparabili ai aceleiași ecuații – a cărei rezolvare nu poate fi decât rezultanta majoră a unui proces complex de garantare a intereselor naționale, cumulativ, gama acestora cuprinde, în esență: integrarea deplină în Uniunea Europeană și asumarea responsabilă a calității de membru al Alianței Nord-Atlantice; menținerea integrității, unității, suveranității, independenței și indivizibilității statului român; dezvoltarea unei economii de piață competitive, dinamice și performante; modernizarea radicală a sistemului de educație și valorificarea eficientă a potențialului uman, științific și tehnologic; creșterea bunăstării cetățenilor, a nivelului de trai și de sănătate a populației; afirmarea și protejarea culturii, identității naționale și vieții spirituale, în contextul participării active la construcția identității europene”.
Politica externă contribuie la realizarea obiectivelor securității naționale printr-o diplomație activă, creativă si pragmatică, orientată spre următoarele elemente:
găsirea de soluții politice la situații conflictuale, mai ales la cele din vecinătate;
promovarea bunei vecinătăți și a cooperării regionale;
promovarea intereselor naționale in cadrul organizațiilor multilaterale din care România face parte;
susținerea alianțelor si parteneriatelor strategice;
valorificarea politicilor NATO si UE, in scopul dezvoltării relațiilor bilaterale cu statele din Orientul Mijlociu și Asia;
dinamizarea relațiilor cu românii de pretutindeni, păstrarea identitătii nationale și culturale a acestora;
consolidarea legălitații internaționale intr-un cadru multilateral eficace.
Ȋn ultimul deceniu, organismul militar a parcurs un amplu proces de reformă, modernizare și restructurare in scopul creării unor capacități de apărare credibile și eficiente, care să răspundă modificărilor majore din mediul internațional și să asigure indeplinirea cerințelor impuse de NATO și UE.
Globalizarea are un caracter determinant in mediul de securitate contemporan și poate crea noi oportunități dar și multe amenințări și riscuri. Privind acest punct de vedere, putem aprecia că niciun stat nu poate rămâne neutru, nici un stat nu este la adăpost și nici unul nu trebuie să rămână in afara proceselor de globalizare. Securitatea internațională tinde să iși manifeste caracterul invizibil, insă comunitatea internațională este constientă de răspunderile pe care le are.
Pentru România, toate aceste fenomene, la care atașăm situația sa geopolitica, reprezintă important oportunitați strategice, potențate de:
apartenența la Alianța Nord – Atlantică,
apartenența in spațiul economic, politic, cultural și de securitate a Uniunii Europene,
parteneriatul strategic cu SUA,
cresterea rolului in regiunea Mării Negre in problemele de securitate și energie ale Europei,
gradul ridicat de interoperabilitate a instituțiilor de securitate și apărare ale Romaniei cu structuri similare in statele membre ale Aliantei Nord-Atlantice și Uniunii Europene.
Riscurile și amenințările la adresa securității naționale a României sunt percepute, in principal, din perspectiva de țară membră a NATO si a UE. Cu toate că pericolul unui război clasic, sau al unor agresiuni militare convenționale este putin probabil, țara noastră nu poate neglija asemenea riscuri care ar demonstra vulnerabilitatea majoră la adresa securității proprii și a capacității de acțiune, pentru indeplinirea obligațiilor internaționale asumate.
Ȋn această categorie avem riscurile legate de securitatea și apărarea frontierelor si amintim faptul că granițele României reprezintă frontieră de est a celor două organizații. O serie de noi amenințări, de natură militară sau non-militară, inclusiv cele care se manifestă sub forma agresiunilor informatice sau informaționale, generate de mediul internațional, dar și de mediul intern, sporesc gradul de pericol și al probabilității de producere, afectând in modul cel mai grav securitatea cetățenilor români, a statului roman sau a organizațiilor din care România face parte.
România trebuie să facă fată unui context semnificativ schimbat și cu un nivel crescut de interdependențe intre Statele Membre, care necesită un comportament strategic rational și eficace. Aderarea la UE constituie oportunitate și mijlocul de a spori calitatea vieții cetățenilor țării, iar faptul că România va fi un stat membru UE cu un PIB pe cap de locuitor mult sub media europeană accentuează nevoia de folosire eficientă a resurselor proprii și a fondurilor comunitare, de stimulare mai activă a investițiilor străine si autohtone.
România are nevoie de menținerea pe o perioadă cât mai lungă a creșterii economice rapide, echilibrate și durabile, de instituții puternice și eficiente, de un sistem legislativ coerent si de un sistem fiscal predictibil. Ea trebuie să indeplinească la termen obligațiile pe care si le-a asumat prin Tratatul de Aderare și să contribuie la realizarea obiectivelor Europei Unite. Aceasta include: modernizarea infrastructurilor fizice, adaptarea sistemului educational la cerintele europene, revigorarea cercetarii stiințifice și inovării, cu accent pe aplicabilitate in practica economică bazată pe parteneriatul intre mediul de afaceri, universități și institutele de cercetare, restructurarea fundamentală a agriculturii și impulsionarea dezvoltării rurale, precum și consolidarea capacitătii administrative in vederea implementarii acquis-ului comunitar.
Mass-media mijloc de dezinformare a opiniei publice
Bazele fundamentale ale dezinformării au fost puse în antichitate de Sun Tzî, din postulatele acestuia rezultând următoarele:
“arta supremă a războiului constă în a învinge dușmanul fără luptă”;
“toată arta războiului se întemeiază pe înșelătorie”;
“un stat inamic trebuie ocupat intact, ruinarea acestuia este o politică inferioară”.
Pentru îndeplinirea acesora era necesar să fie realizate următoarele:
“trebuie discreditat tot ceea ce merge bine în țara adverse”;
“reprezentanții claselor conducătoare ale țării adverse trebuie determinați să întreprindă acțiuni ilegale. Reputația lor trebuie subminată prin orice mijloace și la momentul oportun aceștia trebuie supuși oprobriului public”;
“trebuie răspândite discordia și gâlceava între cetățenii țării adverse”;
“tinerii trebuie întărâtați împotriva bătrânilor”;
“tradițiile adversarilor trebuie ridiculizate”.
Dezinformarea reprezintă orice intervenție asupra elementelor de bază ale unui proces comunicațional care modifică deliberat mesajele vehiculate, cu scopul de a determina la receptori (numiți ținte în teoria dezinformării) anumite atitudini, reacții, acțiuni dorite de un anumit agent social. Acesta din urmă nu trebuie să fie neapărat dezinformatorul, el poate fi o instituție, o organizație etc.
Henri Pierre Cathala considera dezinformarea “un fel de mesaj, mai mult sau mai puțin explicit, un fel de comunicare de un tip special între dezinformator și ținta sa. Poate lua forma unei declarații, a unui gest semnificativ sau a adoptării unei atitudini”.
Mijloacele de influențare sunt subordonate comunicării cu un public țintă fiind un ansamblu de mijloace de comunicare în masă, respectiv: vizuale (presă, desene, afișe etc.), sonore (emisiuni radio, muzică etc.) și audiovizuale (filme, televiziune, internet etc.).
Nicolae Rotaru apreciază că ,,Exagerări, adăugiri, cosmetizări, omisiuni, negă ri, deturnă ri, aluzii, contradicții, ,,coruperi” lingvistice sunt elemente de Agendă a comunicatorului, de strategie (colectare, planning, management, procesare, marketing) informațională în scop de influențare”.
Distincția dintre un fapt și o informație este aceea “că faptul este real și devine informație în momentul în care este comunicat unei alte persoane, pe parcursul procesului de transmitere putând apărea, involuntar sau intenționat, distorsiuni, omisiuni, adăugiri de elemente noi etc. care sunt tipice dezinformării”.
Informațiile mistificate sunt destinate manevrării psihicului, în vederea evitării crizei de încredere și pentru manipularea receptorului colectiv în interesul emițătorului unic.
Nicolae Rotaru consideră că “minciunile persuasive (necum erori) sunt acțiuni în care coexistă realitatea și fantasma printr-o fabulare profesionistă, a șa încât destinatarului i se oferă ceea ce el se asteaptă să primească, dar servindu-se subtil interesele emițătorului”.
Henri Pierre Cathala aprecia că “omul nu se expune decât informațiilor pe care dorește să le audă și le refuză pe cele care vin împotriva prejudecăților sale. Ca urmare suntem determinați să considerăm că reușita dezinformării se datorează faptului că ținta, conștient sau nu, era aptă să fie dezinformată”.
Drumul influențelor dezinformativ–manipulator este de fapt o înșiruire de argumentări tendenț ioase, de intoxicări. Acțiunile manipulatorii posibile prin deținerea controlului structurilor mediatice reușesc să producă controlul atitudinilor cet ățenilor față de problematica ce prezintă interes pentru agresor. Sistemul influențelor prin manipulare este în fapt o formă de înșelătorie. Statul modern se bazează pe opinia publică, în care opinia ca judecată este înlocuită de opinia primită, aptă să depoziteze și să furnizeze manipularea prin propaganda descendent/ascendentă: alb-gri-neagră (exemplele manipulatorii din România anului 1989 sau conflictele din teritoriul ex-iugoslav sau din Golf).
Nicolae Rotaru apreciază că “manipularea (ca anticameră a îndoctrinării) nu poate fi evitată, dar există și un raport de influență al țintei (publicul) asupra trăgătorului (mass-media), știut fiind că orice act comunicațional este o interacțiune”.
Arsenalul propagandistic al vulnerabilităților exploatabile pentru prefacerea dezinformării în armă de influențare/manipulare este funcțional în cele trei medii clasice ale comunicării: vizual (desene, ziare, fotografii, etc), auditiv (dezvăluiri, emisiuni, radio inclusiv pirat, zvonistică, provocări etc.) și televizual (filme, CD/DVD-uri, dischete, casete cinema, spectacole). Totul se bazează pe cele trei componente teoretice și anume cognitiv, afectiv și comportamental astfel încât atitudinile, cunoștințele, sentimentele, intențiile comportamentale sunt corelate și au mari implicații în sistemul de influențare a atitudinilor.
În referire la atacul terorist din 11 septembrie 2001, omul politic german Andreas von Bulow, fost membru al comisiei parlamentare de control al serviciilor secrete germane, afirmă că “am putea spune că există două istorii: istoria oficială, propagată de mass-media – noul ,,idiot util”- și istoria reală care se derulează în mod real, ce este de multe ori fructul acțiunii subterane a serviciilor de informații”.
Cea mai eficientă manipulare se practic ă prin mass-media care are alături de funcția de informare alte trei funcții, respectiv de legătură socială, de relaxare și cathartică.
În termenii psihologiei sociale putem vorbi de manipulare atunci când o anumită situație socială este creată premeditat pentru a influența reacțiile și comportamentul manipulaților în sensul dorit de manipulator.
Nicolae Rotaru apreciază că “procesul de influențare are un drum ascendent dacă duce la o manipulare eficientă prin dezinformare, propagandă, dezorientare, dezbinare, intoxicare, intimidare, izolare, terorizare”.
Nu mass-media manipulează, ci mass-media este folosită pentru manipulare. Nu este valabilă afirmația ,,Televizorul minte poporul”, ci ,,Se minte poporul cu televizorul”. Mass-media reprezintă doar un instrument de manipulare foarte eficace, în spatele acestei industrii a dezinformării stau oameni și interese de regulă politico-economice.
Totodată, Nicolae Rotaru consideră că “este vorba, mai concret, de acțiunea paradigmei ,,comunicare persuasivă /influențare atitudinală”, cu toate implicațiile sale psiho-sociale din domeniul real sau din afara atenției conștiente, de credibilitate a ,,atacului agresiv și de întelegere (acceptare prin procesare euristică) a stimulilor subliminali”
Referitor la dezinformare Henri Pierre Cathala considera că “dezinformarea nu se rezumă numai la falsificarea conștiințelor, ea se dovedește a fi și o puternică pîrghie de acționare psihologică, de conducere a indivizilor, de dirijare a opiniilor și ideilor, a stărilor sufletești și a comportamentelor umane”.
Pentru a pune în mișcare o masă de oameni și să o determini să comită un act oarecare este nevoie de puterea convingerii. În lucrarea sa Psihologia mulț imilor, Gustave Le Bon considera că se pot recunoaște patru factori principali de convingere, respectiv prestigiul, afirmația, repetiția și contagiunea.
Despre afirmație și repetiție Gustave Le Bon apreciază că “afirmația pur și simplu, neînsoțită de nici un raționament și de nici o dovadă, contituie o cale sigură prin care o idee este făcută să pătrundă în spiritul mulțimilor” și ,,o afirmație nu are înrâurire efectivă decât cu condiția de a fi constant repetată, pe cât posibil, în aceeași termini”.
Când o afirmație este suficient repetată, se formează un curent de opinie în care intervine mecanismul puternic al contagiunii.
Putem spune că dezinformatorul este un gestionar de trucaje, un fapt putând fi spus prin cel puțin șapte trucuri: afirmat, negat, trecut sub tăcere, amplificat, diminuat, aprobat și dezaprobat.
Exemplificăm unele dintre tehnicile de manipulare utilizate în mass-media, după cum urmează:
câștigarea simpatiei – reclame care nu încearcă neapărat să te convingă, dar îți devin simpatice;
tehnica ,,piciorul în ușă” – obținerea a unei mici concesii, care să determine sporirea disponibilității celui vizat de a accepta o concesie mai mare;
tehnica ,,trântitul ușii în față” – prezentarea unei cereri aproape imposibil de de acceptat, prin comparație cu care următoarea solicitare să pară mult mai rezonabilă și să aibă mult mai multe șanse să fie acceptată. Exemplificăm principiul după care se desfășoară grevele;
tehnica ,,avem o problemă” – se creează în mod artificial o problemă pentru a justifica niște legi sau pentru a determina oamenii să ceară ei înșiși măsuri pe care, altfel, nu le-ar accepta niciodată. Exemplificăm războaiele SUA;
diversiunea – distragerea atenției publice de la probleme importante prin inserarea de știri cu caracter distractiv sau de minimă importanță. Această tehnică îmbracă diferite variații cum ar fi: evenimente importante trecute cu vederea, tratarea evenimentelor importante prin spirit de glumă, prezentarea știrilor în mod părtinitor, în funcție de cine stă în spatele televiziunii/ziarului sau prezentarea de știri ,,fabricate”;
alte tehnici – apelarea la emoțiile telespectatorilor/cititorilor, apelarea la experți și menținerea publicului în ignoranță.
Un bun exemplu de manipulare a fost “războiul din Vietnam, când președintele SUA a fost autorizat să folosească orice mijloace pentru a stopa atacurile viitoare ale Vietnamului de Nord asupra vaselor americane. Președintele Johnson a ordonat represalii ca urmare a unor noi atacuri ale nord-vietnamezilor, deși în realitate nu existase un al doilea atac. Adevărul a ieșit la iveală mult timp după finalul conflictului”.Tot în războiul din Vietnam, “s-a dovedit că majoritatea reportajelor de luptă erau furnizate de serviciile de relații publice ale armatei. Serviciile de relații publice ale armatei au înscenat manevre ale armatei sud-vietnameze, acestea fiind filmate de operatori militari și difuzate în SUA prin stații mici de televiziune”.
În cazul războiului din Irak, televiziunea “a creat o imagine distorsionată despre război, pe ecran se vedeau cum au loc ambuscade spectaculoase și acte de bravură evidente, spectatorul fiind impresionat. De fapt avea loc un minuțios aranjament de scenă, dar acesta ignora în mare măsură realitatea luptei. Distinct de faptul că războiul este violent, el are o parte neinteresantă nefiind justificat să fie urmărit oră cu oră. În război au loc și deplasări de trupe, aprovizionări cu materiale de luptă, alimente și combustibili, acțiuni de încercuire și evitarea pe cât posibil a confruntărilor directe, ceea ce nu este spectaculos, dar media a preferat tot timpul să confunde importantul cu spectaculosul, obligând publicul să creadă la fel”.
Henri Pierre Cathala considera că “există bănuiala că orice prezentare a unui mesaj opinei publice, nu este efectuată niciodată fără o intenție cât de cât vinovată”.
Despre dezinformare Vladimir Volkoff aprecia că “omul poate controla, filtra informațiile pe care le primește printr-un singur canal, de exemplu cuvântul sau imaginile vizuale” dar ,,când aceste canale se unesc, atunci când radioul, televiziunea, presa și opinia publică îl presează pe om din toate părțile” rezultă că ,,filtrele se rup și valul dezinformării ne copleșește”.
Dezinformarea creează psihoze care treptat se vor estompa, amintind în acest sens panica indusă de valurile succesive cu Ebola, vacile nebune, gripa aviară și mai nou gripa porcină.
Relația de puternic impact și influență nocivă a comunicării de masă, mai ales a televiziunii, asupra comportamentului, prin vectorul cel mai atractiv dar și cel mai dăunător, respectiv violența dă naștere în final tot la violență. Televizarea unor materiale având acest subiect conduce la sporirea agresivității, a devianței mai ales juvenile și a nonconformismului vulgar, la înmulțirea infracțiunilor săvârșite cu violență , tip tâlhărie, viol, omor, precum și a tendințelor teroriste. Acesteia i s-a adăugat și o altă dimensiune a mass-mediei la fel de nocivă, având în vedere că societatea actuală a devenit dependentă de rapiditatea cu care circulă informația, referindu-ne la internet.
Dezinformarea a făcut ca omul să rătăcească pe căi nedorite, adevărul, constând în ceea ce omul poate simți în fața unei învățături autentice. Fiecare om are liberul său arbitru și poate hotărî ce ar dori și ce nu ar dori să împlinească. Nimeni nu poate obliga pe nimeni la nimic, iar dacă cineva încearcă printr-o informație mistificată să schimbe destine, trebuie să-și asume și responsabilitatea acceptării efectelor cauzate. O informație poate înălța conștiința omului sau poate determina stagnarea evoluției spirituale a acestuia.
Vladimir Volkoff aprecia că “Opinia publică e ca un copil mare și sufleor: dezinformatorul!”.
Omul este tentat să creadă, mai ales când sursa pare credibilă. E adev ărat pentru că s- a spus la radio, am citit în ziar, am văzut la televizor! Dar informare fără dezinformare nu poate exista, așa cum nu există plus fără minus. Finalizăm amintind ceea ce aprecia Vladimir Volkoff și anume “nici o chestiune nu trebuie considerată ca fiind spusă cu sinceritate dacă aspectul sau contextul istoric nu e oferit deopotrivă” iar când apare bănuiala “o voce interioară trebuie să ne avertizeze: e o manipulare!”.
Cap. 3 Studiu de caz – Prezentarea criminalității în mass-media
Semnele pe care le primim la inceputul noului mileniu sunt destul de confuse! Exista insa motive de optimism, prilejuite de aparitia noilor tehnologii ale informatiei si de perpetuarea unei perioade de rapida crestere economica. Unii pretend ca “revolutia informationala” va sustine cresterea economica pe termen lung in lume. Starea de spirit actuala este asadar o combinatie bizara de speranta si ingrijire, o mare schimbare fata de optimusmul general, dominant la inceputul ultimului deceniu!
Formula editorială ce integreaza morti pare sa fi asigurat un lectorat constant, din moment ce spatial rezervat acestui tip de evenimente a crescut din an in an. Maoartea, in toate ipostazele posibile, devine o marfa, un element constant al paginii de ziar. Redactorii sunt atat de convinsi de impactul acesteia, incat cauta si in presa straina evenimente cu cati mai multi morti, statistici ale mortii, etc. Faptul divers constituie, fara indoiala, subiect al dezbaterii publice, uneori intr-o mai mare masura decat evenimentele din viata politice, econbomica, etc. care sunt, cel mai adesea dificil, de inteles pentru un public prea putin initiat.
Sensibilitatea omului modern necesita o reconsiderare de esenta a fenomenului agresivitatii. Situatii, fapte, acte care alta data nu aveai o semnificatie agresiva, astazi sunt in realitate elemente directe sau indirecte de agresiune. Sa luam un exemplu: imaginea. Ne putem intreba cati indivizi de pe glob erau altadata socati de o scena de viol sau de omucidere? Desigur numai cei care, prin hazard, au avut ocazia sa asiste la “ceremonie”. Astazi, cand sensibilitatera la violenta si receptarea ei afectiva au crescut foarte mult, milioane si milioane de oameni, de la copilul prescolar pana la batranul inspaimantat, asista, uneori zilnic, prin intermediul imaginii cinematografice, televizate sau tiparite, la un sir de orori care, fara indoiala, produc rani sufletesti, traumatisme si reactii dureroase. (Paunescu Constantin, 1994, p.3)
Am putea sustine pe buna dreptate ca intentionat sau nu, societatea produce si cultiva printer atatea “otravuri”, frica angoasa, spaima, care nu sunt altceva decat forme ale agresiunii psihoafective, omul modern fiind nevoit sa invete si sa traiasca agresiunea pe tot parcursul vietii sale.
Informatiile vizuale sau scrise ne suprasolicita cunoasterea urmarilor dezastruoase ale agresivitatii sub forma actelor de violenta, care abunda incredibil in societatea contemporana.
Diseminarea violentei in constiinta maselor constituie fara indoiala factorul de risc cel mai acut in trezirea si exacerbarea agresivitatii atipice in subconstientul finite umane. Constiinta omului modern este subminata de o tensiune difuza, insinuanta a fricii. Orice clipa de fericire – aceasta “fata morgana” a finalitatii existentei noastre umane danseaza pentru o clipa, pe nisipurile arzande ale fricii.
Tendintele de crestere a criminalitatii in diverse tari, inclusive in Romania, mai ales in ultimile decenii ale mileniului trecut, reprezinta o realitate sociala ale carei efecte si consecinte negative si distructive nu pot fi ignorate nici de juristi, criminologi sau sociologi si nici de institutiile cu rol de prevenire si control social in domeniul aplicarii legilor si realizarii apararii sociale a securitatii si integritatii drepturilor si libertatilor indivizilor. Recrudescenta violentei, cresterea intensitatii si aploraii delictelor contra persoanei si patrimoniului, multiplicarea faptelor de coruptie, mita, frauda si crima organizata in Romania au agravat sfera problemelor sociale existente in societatea noatra, antrenand reactia opiniei publice fata de asemenea fenomene negative.
La inceputul secolului al XIX-lea, incercand sa evalueze starea criminalitatii din Romania, reputatul jurist si penalist Ion Tanoviceanu ajungea la concluzia ca la noi in tara “cresterea criminalitatii este inspaimantatoare”, identificand printre cauzele acestei cresteri: inmultirea populatiei, inegalitatea sociala, scaderea sentimentului religios, lipsa de cultura, alcoolismul, insuficientele legislatiei penale (Tanoviceanu Ion, 1902, p. 715)
Desigur, putem sa nu fim total deacors cu aceasta “calificare” a nivelului criminalitatii din Romania facuta de Ion Tanoviceanu, insa nu putem ignora faptul ca in prezent, criminalitatea in Romania tinde sa atinga cote “alarmante”, mai ales in privinta crimelor violente comise contra persoanelor si proprietatii sau acelora care implica acte de coruptie si inselaciune, pentru a nu mai aminti de delicventa in randul tinerilor, care s-a amplificat semnificativ in ultimii ani.
Infractiunile de omor reprezinta un fenomen antisocial complex, rezultat al interactiunii conjugate a unor factori obiectivi si subiectivi, sociali si individuali, generali si particulari si al unor conditii favorizante a caror cunoastere si explicatie solicita eforturi interdisciplinare si interinstitutionale din partea specialistilor interesati in prevenirea si diminuarea acestor manifestari. Reprezentand o problema sociala cu consecinte negative si distructive asupra vietii si integritatii indivizilor si grupurilor sociale, aceste infractiuni se remarca prin gradul ridicat de periculozitate sociala intrucat presupun utilizarea fortei si a constrangerii fizice asupra persoanelor, producandu-le importante prejudicii materiale si morale, de cele mai multe ori ireparabile.
In studiul de caz am urmarit sa reflectez modul in care fenomenul de criminalitate este mediatizat in mass-media. Obiectivele acestui demers au vizat:
Surprinderea modului in care sunt prezentate acetele criminale:
Semnalarea pe prima pagina a acetelor de criminalitate prezentate – descries apoi intr-o alta pagina si absenta/prezenta fotografiilor alb – negru sau color, care insotesc textul scris.
Dimensiunile articolului-spatiu tipografic alcoat.
Titlurile articolelor care prezinta acte de criminalitate.
Identificarea numarului de acte criminale mediatizate
Evidentierea tipurilor si formelor acte criminale prezentate
Precizarea motivatiilor acestor acte criminale, ce transpar din mediatizarea unor astfel de evenimente.
Rezultatele acestei analize au fost correlate cu datele oficiale ale Politiei, precum si cu statisticile la nivel national. Aceasta comparative ne da posibilitatea sa constatam existenta sau inexistenta unei prezentari “supraevaluate” a factelor de criminalitate in presa locala. Cele cinci ziare mediteaza acte de criminalitate, existand insa dosebiri in ceea ce priveste numarul acestora, in functie de politica editorial si de importanta mesajelor.
Modul de prezentare a actelor criminale
In fiecare zi, in Romania, paginile ziarelor (de exemplu “National” sau “Evenimentul zilei”) abunda in descrierea unor agresiuni sexuale, care se comit in mediul urban sau rural, asupra femeilor tinere sau varstnice, fara deosebire. Faptul ca tineri de 14-15 ani au ajuns sa violeze femei de peste 70 de ani sau ca numerosi indivizi din mediul rural isi adreseaza sexual vecinele sau rudele ne dovedeste ca ceva nu este in regula si ca amploarea victimizarii femeii a deposit orice masura in Romania de astazi.
Cifrele oficiale care semneaza annual circa 1200-1500 de agresiuni sexuale raportate, nu reusesc decat intr-o masura limitata sa evidentieze acest fenomen, dcaa tinem seama de realitatea ca cea mai mare parte a violurilor (“cifra neagra” a fenomenului) ramane neraportata. Motivele se cunosc: sentimentele de rusine ale victimei, teama fata de aggressor sau de opinia publica, stigmatizarea din partea familiei si a prietenilor.
In marea lor majoritate, conceptiile psihologice sunt bazate pe o interpretare freudiana conform careia agresivitatea (invatata si conditionata cultural) poate determina excitatia sexuala. Tendintele sado-masochiste sunt reprezentate in acest sens.
Dincolo de vulnerabilitatea lor, conceptiile psihologice au permis tipologia profilului criminalului, distingand urmatoarele:
misoginul – datorita unor experiente negative cu femeile, agreseaza victim pentru a o domina;
razbunatorul – cel care foloseste crima ca un mijloc de razbunare, victim fiind, de multe ori, un substitute al celui/celei pe care vrea sa se razbune;
sadicul – cel care cauta placerea prin provocarea de suferinte victimei;
violentul – cel care cauta placerea, dar intretinuta in mod evident, mergand pana la omorarea victimei;
complexatul – cel care are probleme si vede in crima o “confirmare a puterii sale”, de fapt inexistente;
oportunistul – cel care profita de o anumita imprejurare (de exemplu, un jaf);
ludicul – cel care priveste crima ca o forma de amuzament colectiv, in masura in care agresiunea are loc impreuna cu alti complici;
investitorul – cel care a “investit” timp si bani pentru a ataca victima;
criminalul “politic” – care vede in victim o reprezentanta a unui inamic sau adversar etnic;
prietenul (sotul) victimei.
Spre deosebire de conceptiile psihologice, conceptiile sociologice pun accentual pe mentalitatile culturale, normele, valorile si stilurile de viata, invatate prin socializare, ale diverselor grupuri sociale. Dintre cele mai semnificative teorii sociologice pot fi mentionate urmatoarele:
teoria subculturilor violente. Aceasta teorie considera violul ca o problema de definitie sociala, in masura in care, in grupurile sociale defavorizate, agresiunea (implicit sexuala) contra femeii este un fapt “normal”, compatibil cu valorile promovate de subculturile caracteristice acestor grupuri. Aici violenta, duritatea, gustul pentru risc si Aventura, subordonarea femeii prin orice mijloace, sunt valori obisnuite. Exista insa autori care critica aceasta teorie, apreciind ca violul nu este doar rezultanta unor subculturi distincte, ci un produs al mentalitatilor existente in intreaga societate, care sprijina rolul de agresor al barbatului si dominarea femeii, in masura in care procesul de socielarizare ii invata pe baieti atributele masculinitatii (virtilitatii), iar pe fete atributele feminitatii. Intre aceste ultime attribute se Numara si controlul exercitat asupra relatiilor sexuale. Implicata intr-o situatie de viol, o fata sau o femeie nu stie cum sa reactioneze, deoarece socializarea ei anterioara nu i-a oferit o orientare in acest sens;
teoria asocierilor diferentiale. Elaborata initial de Edwin Sutherland, a fost dezvoltata de alti autori, care au considerat va in orice societate exista definitii si imagini pozitive sau negative ale femeii, care este privita atat ca izvor de fecunditate si gingasie, cat si ca sursa de pacat sau impuritate. In acest fel, tinerii care se socializeaza sunt expusi unor definiutii contradictorii si unei atitudini duale fata de femeie. Riscul de a ajunge aggressor sexual depinde de expunerea mai intense la definitii defavorabile femeii, mai ales in clasele defavorizate unde femeia duce tot gruel casei, dar este dominate de barbat;
teoria controlului social. Aceasta teorie sustine ca in orice societate, individul este supus la doua sisteme de control social care-I modeleaza si controleaza impulsurile violente sau atitutdinile negative fata de femeie: (a) un sisteme de rezistenta interna (convingerile lui interioare) si un sistem de rezistenta externa (constituit din autoritati, familie, anturaj). In mod normal, cele doua sisteme trebuie sa se sutina reciproc si sa previna orice act de agresiune sexuala. Daca insa unul dintre ele sau ambele sunt slabe, creste riscul ca individul sa ajunga violator;
teoria cu privire la relatia dintre anomie si oportunitate. Bazata pe cercetarile de etnografie (antropologie) culturala, aceasta teorie se refera la factorii de risc care determina un act de agresiune sexuala, aratand ca exista societati care:
interdictiile severe cu privire la sexualitatea in afara casatoriei (non-materiala), determina o conduit agresiva fata de femei;
Dificultati economice care impiedica casatoria si prelungesc celibatul determina conduit agresive in sexualitate;
Absenta segregarii fizice dintre sexe determina acte de agresare sexuala a femeii;
Femeile inhibate sexual vor fi in mod “inconstient” sa fie violate. Aceasta teorie arata ca probabilitatea de a deveni violator este mai mare in cazul barbatilor necasatoriti (celibatari), care se afla intr-un contact mai apropiat cu femeile si carora lise interzice formal de a avea relatii sexuale cu ele;
Conceptiile fenomenologice. Acestea pun accentual pe definitiile masculinitatii si feminitatii existente ion societate si care fac din barbate potentiali agresori, iar din femei potentiale victim, in masura in care masculinitatea se asociaza cu duritatea, iar feminitatea cu supunerea.
Despre violenta limbajului jurnalistic
“Ceea ce omul are unic este ca el poate fi animat de pulsuri, care il determina sa ucida sis a tortureze si poate simti placer actionand astfel. El este singurul animal care poate fi ucigasul si distrugatorul propriei sale specii, fara nici un profit rational, de ordin biologic sau economic. Nu trebuie sa uitam ca distructivitatea maligna este specific umana si ca ea nu deriva dintr0un instinct animal. Ea nu se afla in serviciul supravietuirii fiziologice a omului, desi constitutie o parte importanta a activitatii lui mentale. Este una din pasiunile dominante si puternice la anumiti indivizi si in anumite culturi, iar la alti indivizi si in alte culturi, nu”. (Erich Fromm)
Societatea contemporana se caracterizeaza in primul rand prin “comunicare generalizata”. Ea este “societatea mijloacelor de comunicare in masa” (Vattimo, Gianni, 1992, p.1). Gianni Vattimo vorbea de o “societate transparenta” care, in opinia lui David Lyon (1998, p. 89), professor de sociologie la Queen’s University, Kingston, Canada este “in parte rezultatul preabusirii colonialismului si imperialismului, care a aratat clar ca stilul european nu este singurul, dar ea este in si mai mare masura creatia comunicarii in masa”.
Contrar lui Theodor Adorno, criticul care a prezis omogenizarea societatii prin mass-media, Vattimo (Vattimo, Gianni, 1992, p.5) sustine ca “radioul, televiziunea si presa scrisa devin elemente intr-o explozie generala si proliferare de weltanschaungen, de conceptii asupra lumii … toate tipurile de comunitati au acum acces la microfoane”.
Expansiunea continua a comunicatiilor produce ceea ce Vattimo considera a fi “o pluralizare aparent irezistibila”. Astfel, “lumea adevarata care devine o legenda” a lui Nietzsche este inteleasa in sensurile in care intelegerea noastra asupra realitatii este compusa din multiple “imagini, interpretari si reconstructii puse in circulatie de mijloacele de comunicare in competitive unele cu altele si fara nici o coordonare central” (Vattimo Gianni, 1992, p.7)
Violenta din mass-media induce violenta publicului sau?
Comunicarea generalizata a dus, in special dupa aparitia televiziunii, la dezbateri ample asupra functiilor si efectelor mass-media asupra individului, grupurilor sociale si asupra societatii in genere. Una din temele centrale ale acestor dezbateri este “mass-media si violenta”, in contextual in care violenta a devenit o problema sociala care nu mai putea fi ocolita si in conditiile in care in special programele TV abunda de violenta (fie ca fictionala sau prezentarea violentei reale).
Oricum, importanta temei s-a materializat intr-o cerere in crestere de studii pe aceasta tema: in 1982 in SUA se publica circa 2500 de studii iar in 1997 circa 5000.
Rezultatul acestor analize a dus la cristalizarea conceptiei caracterului relativ al efectelor, variabile explicative ca: atitudinile, opiniile si trasaturile psiho-sociale ale indivizilor, contextual socio-cultural, grupurile de referinta conducand la expunerea si receptarea selective a violentei mediatizate si deci la efecte multiple si neunivoce. Zygmunt Bauman (1998, pp. 121-122), professor de sociologie la Universitatea din Leeds arata si el ca cercetatorii si analistii societatii contemporane au expus in mod repetat conceptia conform careia gandirea si actiunea individului modern sunt puternic influentate prin prezentarea lor in fata asa-numitei “comunicari mass-media”. Ei impartasesc aceasta opinie cu cea comuna, desi conceptia lor despre “influenta mass-media” difera mult de sensul accepat de criticismul public al mass media (TV in special), caci acesta de pe urma intelege “influenta” in termini simpli si directi: a face anumite afirmatii explicite care sunt crezute pe loc sau de a arata anumite imagini sau fapte care sunt imediat imitate. Profesorul englez subliniaza ca aparatorii auto-desemnati ai moralei publice protesteaza impotriva scenelor de violenta sau sex, presupunand ca instinctele violente si apetitul sexual ale spectatorilor sunt accentuate datorita prezentarii acestor imagini si sunt stimulate sa-si caute un mijloc de refulare. Nu exista cercetari care sa confimre sau sa infirme astfel de afirmatii. Totusi, nu este luata in considerare o caracteristica dintre cele mai remarcabile a temerilor commune legate de impactul moral fatal al televiziunii: “ipoteza ca o prezentare totala a realitatii prin televiziune ar putea fi determinata, mai degraba decat programele separate sau scenele disparate”.
Se poate observa ca neatentia publicului la aceasta influenta “globala” a mass-media asupra universului vietii lor este ea insasi un fecet rasunator al influentei globale.
Pornind de la toate aceste considerente, ne putem astepta la o anumita suprareprezentare a violentei, a stirilor despre acte de violenta in mass-media, existand o diferenta intre nivelul violentei reale si nivelul, proportia violentei mediatizate (aceasta concluzie credem ca este valabila si pentru mediile de informare romanesti, in conditiile in care violenta difuza in Roamnia este dintre cele mai scazute din Europa – conf. Mitranescu Liviu, 1992, p. 187).
De fapt mediile de informare construiesc in legatura cu criminalitatea p realitate proprie. Astfel se pot explica constructiile mediatice ale unor “valuri de criminalitate” care au, mai mult sau mai putin un correspondent in realitate.
De asemenea. Se constata in medie o suprareprezentare a unor crime grave. Se creeaza uneori un adevarat “efect de agenda” un exemplu edificator fiind dat de Lincoln Stephens, unul dintre intemeietorii jurnalismului de investigare american. Ziaristul, lucrand la cotidianul American (din New York) “Jivening Post” a sesizat ca jurnalistii nu foloseau subiectele referitoare la diferite crime, reiesite din rapoartele politiei. Stephens a fost atras de un caz in care era implicate o familie importanta din New York si arealizat un reportaj pe aceasta tema. Imediat dupa publicarea acestui articol, ziarul concurrent, “Evening Sun”, l-a trimis le Jake Rus, reporterul specializat in asemenea subiecte, sa investigheze un caz analog. Curand acesta a publicat o ancheta despre o alta crima. In scurt timp, toate ziarele din New York au inceput sa caute istorii cu crime sis a publice numeroase articole pe aceasta tema. Uneori, in lipsa de cazuri noi, ele reluau subiectele celorlalte ziare, le rescriau si le publicau in chip de anchete proprii. Ca un rezultat al acestei concurente a crescut numarul materialelor consecrate criminaliotatii in New York. Acest fapt a fost perceput de public ca o “explozie” a criminalitatii in oras, ceea ce, statistic vorbind, nu corespondea deloc realitatii (Severin W.J., Tankard J.W. jr., 1988, pp. 264-265, conf. Coman Minai, 1999, p. 122). Lucrurile sunt valabile si pentru mediile de informare romanesti unde, periodic apar teme, preluate de presa scrisa, televiziune, privind activitatea unor criminali in serie, violatori sasu pedofili.
Astfel de “valuri de criminalitate”, fabricate de presa pot avea asupra publicului receptor anumite efecte, mai mult sau putin previzibile. In primul rand, suprareprezentarea violentei in media poate duce la cresterea nejustificata a temerilor privind criminalitatea, acestea ajungand sa fie mai mari decat fenomenul insusi. Criminalitatea reprezinta unul din motivele de teama la anchete desfasurate in orasele: Varsovia, Praga, Budapesta, Bucuresti, Sofia, Berlin- Est si Moscova. Intre cele 22 de motive de nelisniste prezentate subiectilor investigate, agresivitatea si violenta, ca si criminalitatea organizata acupa primele doua locuri cu procente de 75% si respectiv 70% (Rășcanu Ruxandra, 1997). Ramane de stabilit cat din aceasta teama are un correspondent in realitate si cat se datoreaza mediatizarii excesive a criminalitatii. In al doilea rand, mediatizarea excesiva a unor acte criminale poate duce la exagerari, deformari, chiar la panica. Specialistii afirma ca grupurile si colectivitatile distorsioneaza informatiile, le prelucreaza prin “derapaje” afective, in logica zvonurilor, fabrica false informatii sau chiar “legend fabuloase” (Coman Mihai, 1999, p.76). Este cunoscut cazul analizat de Edgar Morin (1969, vezi si Kapferer, Jean Noel, 1993), caz de isterie colectiva: pornind de la cateva barfe referitoare la disparitia (neconfirmata) a unor fete, despre care s-a presuspus ca au fost rapite de “negustorii de carne vie”, un intreg oras, inclusiv presa, a cazut intr-o psihoza a rapirilor care era pe punctual de a degenera in linsaje si acte de violenta. In Romania se cunoaste starea de panic ace a cuprins Suceava si nu numai, in cazul pedofilului criuminal care a actionat in acea zona; in Anglia inceperea publicarii listei pedofililor a avut ca rezultat acte de violenta, uneori indreptate impotriva unor persoane care nu erau in nici un fel implicate, fortand guvernul sa faca presiuni asupra publicatiei respective, pentru a opri publicarea listei complete. Mediile de informare selecteaza anumite secvente din complexul “realitatii criminale”. Bettina Schwacke (1983. Conf. Kunczik M., Zipfel A., 1998, p. 188) arata ca acest lucru, in Germania este valabil nu numai pentru ziarele de boulevard, dar si pentru presa serioasa. Diferenta nu consta in continutul realitatilor prezentate, ci in modul si forma de prezentare a criminalitatii. Schwacke mai ajunge la concluzia ca, impotriva sensului realitatii, presa mijloceste impresia ca relativ multe acte criminale se sfarsesc cu “success” pentru criminal. Aceasta inseamna ca despre procentajul relativ mare de acte violente, care sunt rezolvate de politie, nu se relateaza suficient in presa. Din experienta presei romanesti, prezentarea prezumativilor autori de acte criminale, violente nu tine cont de prezumtia de nevinovatie, in multe cazuri ambiguitatile si deformarile mesajelor ducand la o “victimizare”cu consecinte nefaste pentru personajele respective.
Cercetarile in domeniu au demonstrat ca relatarile despre criminalitate din cotidiene sunt cele mai des citite dintre toate. Wolfgang Donsbach (1991) a aratat ca la public se poate identifica un interes inalt in legatura cu sterile despre criminalitate. O comparative intre cititorii unei gazete de boulevard, “Telegraaf”, cu multe relatari referitoare la criminalitate si cititorii unui ziar de calitate “Volkskraant”, din Olanda a dus la urmatoarea concluzie: cititorii ziarului bulevardier au exagerat rata criminalitatii, au avut mai des si mai intens sentimental de a fi amenintati si considerau mai necesare masurile de prevedere individuale si sociale impotriva criminalitatii, decat cititorii ziarului de calitate (legatura a putut fi facuta essential mai evidenta pentru cititorii barbate decat pentru femei). O legatura cauzata nu a putut fi demonstrata, deoarece cititorii ziarului “Telegraaf” au fost sensibilizat mai des dorinta de a se informa asupra criminalitatii, respectiv asupra combaterii criminalitatii. Oricum, poate preexista un circuit care se autoaccentureaza: cu cat cineva era cititorul lui “Telegraf” de mai mult timp, cu atat mai evidenta a fost aceasta dorinta. La aceasta se adauga faptul ca stirile despre violenta sunt retinute mai bine in primul rand de barbati (Kunczik Michael, Zipfel Astrid, 1998, p. 189)
Prezentarea criminalitatii este apanajul mass-media in general, motivatiile fiind in special, de natura economica. Diferenta este insa data de modul de prezentare a faptelor de criminalitate. Pierre Bourdieu (1999, pp.76-77), referindu-se la caracteristicile tipice ale viziunii jurnalistice arata: “Inclinarea spre identificarea noului in ceea ce numim dezvaluiri sau propensiunea spre privilegierea aspectului vizibil, in modul cel mai direct, al lumii sociale, adica al indivizilor, a faptelor acestora si mai ales a delictelor lor, intr-o perspectiva, care este adesea cea a denuntului si a procesului in detrimentul structurilor si al mecanismelor invizibile (in cazul acesta, cele ale domeniului jurnalistic), care orienteaza actiunile si gandurile si a caror cunoastere favorizeaza mai degraba indulgenta comprehensiva decat condamnarea indignata (primatul vizibilului care poate duce la o forma de cenzura atunci cand un subiect nu este prezentat decat daca este insotit de imagini si inca de imagini spectaculare). Sau, mai mult chiat, tendinta de a arata mai mult interes concluziilor (presupuse) decat demersului prin care se ajunge la acestea”.
Aceasta argumentatie este perfect valabila in cazul televiziunii, deducand insa la schimbari majore si in cadrul presei scrise care a fost nevoita, intr-un climat de concurenta acerba sa dopte un regim “scripto-vizual”, in care scrisul jurnalistic se combina cu alte materiale semiologice de tip vizual (diferitele ilustratii), ce vin sa interactioneze cu el pentru a face loc unui regim de semnificatii scripto-vizual, folosind astefl resursele combinate ale vizibilului si lizibilului. Astfel, lectura ziarului se caracterizeaza printr-o ireductibila libertate a cititorului, care se angajeaza in foiletari personale de identificare si care se construieste, prin jocuri de asocieri intre unitatile informationale (articole si ilustratii), imprevizibile “retele de semnificatie”. (Lochard Guy, Boyer Henri, 1998, p. 159)
Aceasta reteta a fost prelucrata si de presa romaneasca: in timp ce televiziunile se intrec in a difuza frecvent imagini despre crime descries si argumentate printr-un comentariu, care vrea sa dea girul autoritatii, presa scrisa combina si ea imaginea (fotografia) cu comentariile, de multe ori romantioase; putem aminti aici distincia pe care o fac Maurice mouillaut si Jean Francoise Tetu (1989) intre “presa-oglinda”, care apare ca un loc de producer a evenimentelor si “presa-ecou” , care isi construieste autoritatea pe capacitate de a duce in prim-plan voci care “acrediteaza” adevarul expozeului sau.
Modul de a prezenta criminalitatea in presa scrisa autohtona respecta o “reteta” care se pare ca i-a adus succes: o mare violentă, intre titlul articolului (de obicei exista un titlu semnal pe prima pagina, cu litere de o schioapa), fotografie (de multe ori percutanta) si continutul articolului care este, in cele mai multe cazuri, mai multa literature, comentaruii ale unor persoane, care au, prin statutul lor, girul credibilitatii. Astfel, efectul emotional datorat folosirii “stimulilor vizuali intelectualizati” (titlu, fotografie) este asigurat (Escarpit Robert, 1980). Fotografia adauga o dimensiune indiciala, avand statutul de “amprenta a realului, conferindu-I astfel o putere de autentificare. Castigul de credibilitate adus de aceasta dimensiune explica de ce fotografia ocupa astazi o functie strategica in marea majoritate a ziarelor”. (Lochard Guy, Boyer Henri, 1998, p.62)
In ceea ce priveste continutul articolelor care prezinta fapte de criminalitate, caracteristica esentiala este ca distinctia intre fapte si fictiune este din ce in ce mai estompata (Seldes G., 1951). Informatiile si reportajele, chiar si luarile de pozitie sunt dotate cu intregul arsenal al literaturii: se inlatura astfel hotarul dintre roman si reportaj (Hughes M., 1950, p.317)
Aceasta combinatie intre titlu, imagine si continut nu este noua in presa international, implicatiile ei fiind analizate de catre cercetatori consacrati care au reliefat, in instant, o noua configuratie a consumului cultural: “Consumul cultutal este desigur, in mare masura despovarat de o mediere literara: formele clasice ale productiei literare sunt, intr-o masura mai mare sau mai mica inlaturate de catre ibnformatii non-verbale sau dintre cele care, chiar daca nu sunt transpuse in poze si sunet, beneficiaza de un support optic si acustic care sa le faca mai accesibile. Chiar si in presa cotidiana, care ii este totusi si cea mai apropiata, pot fi depistate asemenea tendinte. O punere in pagina puternic aerate si o ilustratie variata sustin lectura, al carei spatiu de joc spontan este in general ingradit printr-o prelucrare a continutului (patterning, predigesting). Luarile de pozitie ale redactiei trec in urma informatiilor transmise de agentii si a reportajelor venite de la corespondenti; folosirea ratiunii dispare ascunsa de valul hotararilor interne, vizand selectia si prezentarea materialelor. Tot astfel se schimba ponderea stirilor politice sau politic relevante; potrivit unei clasificari realizate de autori americani, afaceri publice, probleme sociale, chestiunile economice, educatia, sanatatea – in speta informatiile fara beneficiu imediat – sunt nu doar impinse in arier – plan de catre informatiile cu beneficiu imediat, anume benzile desenate, coruptie, dezastre, accidente, sport, recreatie, evenimente sociale si de viata, ci sunt efectiv mai putin si mai rar citite”. (Schramm W. White ., D.W., 1994, p. 402)
Stirile “negative” in slujba cresterii audientei
Se constata, in special la adolescenti si tineri, o deteriorare evidenta a “tinutei” limbajului folosit. Putem face in acest sens, o legatura cu ceea ce se intampla, in unele cazuri, in presa romaneasca? Poate ca jurnalistul Valeriu Negru (1999, p.7) avea dreptate cand afirma ca: “…avem prea multi editori mediocri care se scalda in vulgaritate, sensational stupid, grosolanie necenzurata. Pornind de la idea ca violenta este o marfa unor vandabila, unele publicatii au devenit adevarate concentrate de agresivitate, intoleranta primitiva, mitocanie josnica. Hartia rabda multe, ca si eterul de astfel”.
In prea multe cazuri, presa se vrea a fi in ton cu limbajul strazii, rezultatul fiind un spirit precar, smechesresc, o generalizare a “stilului” de mahala (Vasilescu Mircea, 1999, p.4)
Tonul este dat chiar de titlurile unor articole: o anume persoana a fost :deratizata de la Consiliul judetean, o alta “șmenește”, o banca aflata in dificultate si-a “fentat” depunatorii, un anume personaj a tras un “tun” … Anumite publicatii depasesc insa orice imaginative in ceea ce priveste violenta in limbaj. Filologul Oana Chelaru Murăruș (1999, p. 8) arata ca putem vorbi de “violenta” limbajului in doua sensuri:
Violenta stilistica care este dictate de libertatea de expresie a ziaristului, de rolul demascator al presei, de nevoia de captivare a publicului consummator, prin permanenta inovatie lexicala si retorica (“Academia Catavencu”) ;
Violenta lingvistica nuda care hraneste din mania devastatoare si este sora buna cu agresivitatea fizica ori cu formele terorismului psihologic.
In cazul unor publicatii ca “Romania Mare”, “Atac la persoana” surprinde din punct de vedere lingvistic, nu numai violenta si vulgaritatea, deja faimoase, ci si existenta unui inventar minimal de stereotipuri discursive, distribuite pe schema variatiunilor pe aceeasi tema.
Violenta limbajului jurnalistic: (Sursa: Romania Mare si Atac la persoana, anul 1999)
“Ministrul ranjeste fasolea”;
“Pitencatropul asta de B”;
“Palatul de protocol al Tapulinei”;
“HA si SRS – <<cioroi borati>>”
“Tanto, boii tai sa moara, daca n-o sa te facem la pielea goala …”;
“De ce minti, fa, zapacito?”
“Tapului I s-a facut de scuipaturi si suture in gura…”
In concertul violentei, televiziunea este in top. Programe cu mare audienta sunt imbibate de violenta verbala, insotita deseori de o gestica :adecvata” si de aluzii pronigrafice. Un public entuziast soarbe din priviri pe “politistul Garcea”, ajuns erau national, de fapt un personaj de un grotesc “remarcabil”. Nu fac exceptie nici jocurile de bingo televizate: o intreaga natiune isi pierde ore in sir in fata televizorului, asistand in speranta unui castig care “i-ar scoate din foame”, la spectacole penibile, in care abunda aluziile sexuale, balbaielile si imbrancelile penibile, injuraturile “dragastoase”. Sunt si “formatori de opinie” in cadrul TV care, pentru a face interesanta si pentru a soca atat invitatii, cat si publicul folosesc un arsenal lingvistic bizar:
“S-a facut vreodata invitatul nostru manga, adica s-a facut vreodata muci?”
“Credeti ca noi suntem veniti de la coafor cu bigudiurile in cap?”
Desigur, nu putem culpaliza toate programele TV si toate posturile de televiziune. Fata de presa scrisa si de televiziune: “Radioul are meritul esential de a fi elaborat si sustinut o politica declarata de descurajare si dezamorsare a violentei”.
Frecventa ridicata a stirilor “negative” duce in viziunea multor politici editorial, la cresterea audientei, aceasta insemnand o crestere a numarului “clientilor” si in ultima instanta a profilului. Dar, oare asemenea “marfa” este ceruta de “client” (de public?) in acest sens, Friedrich Schiller (cf. Solomon Dumitru, 1999, p. 15) scria: “Este un fenomen comun naturii noastre, a tuturor, ca lucrurile triste, ingrozitoare, oribile chiar, sa exercite asupra noastra un fenomen irezistibil … Toata lumea se inghesuie sa auda amanuntele unui asasinat, plini de curiozitate sorbim toate povestirile aventuroase, iar placerea este cu atat mai mare cu cat ne infioara mai mult … Si mai viu se manifesta aceasta dispozitie cand avem obiectul chiar in fata ochilor. O furtuna pe mare, care ar inghiti o flota intreaga ar fi, privita de pet arm, tot atat de atragatoare pentru fantezia noastra, pe cat de revoltatoare pentru inima noastra sensibila … Lupta penibila intre inclinatii sau datorii potrivnice, lupta care, pentru cel ce o indura este un izvor de cumplita suferinta, poate fi pentru simplul spectator o adevarata desfatare. Urmarim cu placer mereu sporita suferinta, in continua crestere, pana la prabusirea totala a nefericitei victime”.
Cauzele si semnificatiile actului infractional
Actul inmfractional, ca atare, reprezinta expresia concreta a unui sir de actiuni si conduit, care contrasteaza puternic cu normele de viata existente in cardul societatii “conventionale”.
Ca produs nemijlocit al acestor actiuni si conduit, infractiunea implica o mare varietate de cause si conditii a caror complexitate impiedica ierarhizarea si evaluarea precise a importantei fiecaruia in comiterea faptelor penale. Departe de a actiona paralel si independent una fata de cealalta, cauzele si conditiile favorizante ale infractiunii se afla intr-o stransa interdependenta si corelatie reciproca. Pentru acest motiv, un obiectiv principal al cercetarii criminologice si al investigatiilor effectuate in domeniul sociologiei criminalitatii il reprezinta identificarea si selectia acelor circumstante care, generand si favorizand comiterea infractiunii, se afla intr-o stransa legatura cu modul de viata, personalitatea si conditiile care au produs “ocazia” infractionala.
Valorificarea informatiilor accumulate pana acum in acest domeniu dovedeste ca formele principale de manifestare a criminalitatii si cauzele acestora trebuie analizate in cadrul a trei sisteme principale:
Sistemul intern de structurare a personalitatilor infractorului;
Sistemul de conditii si influente interne sau externe care au generat actul infractiunii;
Sistemul complex de relatii care se stabilesc intre personalitatea infractorului, motivatiile sale si factorii sociali.
Dezvoltand categoria de cauzalitate in domeniul criminologic, Vitali Kudreavțev (1972, pp. 112-113) aborda cele trei sisteme mentionate in felul urmator:
Formarea nefavorabila a personalitatii, care a condus la aparitia in cadrul constiintei individului a unei orientari antisociale;
Influenta nafavorabila a situatiei concrete de viata in care respectivul individ s-a aflat inainte de comiterea infractiunii (asa-numitul “motiv” infractional);
Conditiile externe care au facilitate comiterea faptei penale si relatia lor cu personalitatea si motivatiile infractorului.
Evidentierea acestor sisteme principale de corelatie permite sa se intrevada faptul ca in domeniul sociologiei criminalitatii, ca de altfel in orice doemniu al cunoasterii sociologice, notiunea de cauza are o semnificatie deosebit de bogata, incluzand o complexitate de conditii, actiuni, conduit si motive subiective, aflate in legatura directa sau indirecta cu fapta comisa. O serie de studii au demonstart, de pilda, ca delicventa juvenila, departe de a putea fie explicate prin cateva cause, presupune identificarea a cel putin “170 de conditii distincte, orientative pentru reaua conduit a minorilor”, numarul mediu de “circumstante negative” fiind intre 9 si 10 pentru fiecare minor in parte.
Explicatiile in criminology au o mare complexitate, orice explicatie implicand stabilirea unor relatii multiple intre actul infractional (privit ca “variabila dependent” sau “efect”) si o serie diversificata de fapte, fenomene, procese, situatii, actiuni si conduit antecedente (private ca “variabile independente”, “cause” sau “conditii”). A explica un fapt, sublinia Francois Simiand (1966, p. 29) inseamna a intelege motivele pentru care se produce, prin identificarea cauzei sale determinate. Un fapt poate sa nu implice insa un singur antecedent, ci o pluralitate de antecedente. Fiind o realitate deosebit de complexa, fenomenul infractional cuprinde o multitudine de asemenea antecedente, ceea ce impune ca analiza criminological sa identifice acele fapte si situatii care au relatia cea mai stransa si cea mai generala cu actul infractional. Stabilind o combinatie complexa a tipurilor de legaturi de dependenta care unesc infractiunea cu situatiile concrete de viata care o preced, criminologul sau sociologic trebuie sa acorde o atentie primordial acelor factori uniti prin relatia cea mai stransa si mai generala cu fapta comisa, fara a ignora insa dependentele indirecte, partiale sau intermediare. In acest sens, in perimetrul antecedentelor infractiunii pot exista o serie de factori intermediary, cu caracter mai putin general care, fara a avea o relatie directa cu fapta comisa, actioneaza ca un gen de “cause ale cauzei principale”, reprezentand conditii favorizante ale infractiunii.
Conditiile infractiunii, observa Vitali Kudreavtev (1972, p. 113), consitutie “acele imprejurari care insotesc cauzele in timp si spatiu, influentand si asigurand dezvoltarea lor, in asa fel incat sa apara efectul”.
Deosebirea dintre cause si conditii este relativa,raportandu-se in fapt la natura directa sau indirecta a legaturilor dintre efect si antecedentele sale. In mod concret, putem considera ca acte infractionale cu caracter similar pot fi efectul unui set diversificat de cause si circumstante particulare.
Furtul de bunuri efectuat de un anumit minor poate fi determinat, de exemplu, de esecul procesului de socializare din cadrul familiei, ca si de influenta nociva exercitata de anturajul in care isi petrec timpul liber. O fapta similara comisa de un alt minor poate fi un efect al tendintelor de “sportivitate” si “agresivitate” manifestate firesc la varsta adolescentei, sau al lipsei de control exercitat asupra comportamentului sau de diferite insitutii, printer care, in primul rand, familia. Avand aceeasi natura, ambele infractiuni se datoreaza unor cause identice sau diferite, fiecare dintre ele caracterizandu-se printr-un numar de circumstante particulare care acorda o “coloratura” specifica carierei de delincvent juvenil.
Avand o semnificatie diferita de la un caz la altul, circumstantele infractiunii pot caracteriza fie situatia educationala care a modelat profilul moral al personalitatii infractorului, fie situatia sa concreta de viata, anterioara comiterii faptei.
Importanta acestor circumstante este diferita, situatia concreta de viata avand uneori un rol secundar fata de orientarea antisociala a infractorului. In acest sens, se poate considera chiar ca infractorii recidivisti, caracterizati prin tendinte antisociale persistente, isi creeaza adeseori situatii favorabile pentru comiterea faptei, ceea ce ne face sa acordam formarii personalitatii lor o importanta primordiala. In alte cazuri, situatia concreta de viata detine rolul principal, o serie de persoane care incalca legea penala actionand sub imperiul unor “presiuni” de moment. Motivul devine azi cauza infractiunii, situatia concreta dominand personalitatea.
Identificarea tuturor acestor cause si conditii implica deci operarea unei ierarhizari a diverselor ordine si grade de dependent a legaturilor intre infractiune si antecedentele sale. Pe aceasta baza, faptele sau evenimentele care au relatia cea mai apropiata cu actul infractional si care apar cu cea mai mare regularitate sunt capabile, intr-o masura mai mare decat altele, sa caracterizeze contextual cauzal al infractiunii.
Aceste sublinieri ne fac sa intelegem mai bine suportul reductionist al teoriilor criminologice fondate pe paradigme de natura biologica, psihologica sau neuropsihologista, care fac din cauzalitate o notiune simplista si mecanicista.
“Intrucat crima. Ca o categorie a actiunii sociale, nu are nici o proprietate universal inerenta, observa sociologul American Robert Mclver (1970, p.119), nu ne putem astepta sa gasim in diversitatea de persoane vinovate de crime un tip psihologic sau fiziologic, o trasatura de caracter care le diferentiaza de alte persoane. Infractorul poate fi un maniac sau un geniu, un ticalos sau un patriot, un om fara scrupule sau un om care pune scrupulele sale mai presus de lege, un exploatator idiferent sau un om disperat. Toate incercarile de a gasi o fizionomie a crimei au esuat”.
Esuand in incercarea lor de a gasi o mentalitate particulara aosciata cu comiterea infracxtiunilor, teoriile bazate pe paradigmle mentionate ignora multitudinea de determinari ale situatiei de viata care caracterizeaza formarea personalitatii si istoria personala a infractorului, determinari care nu pot fi localizate la nivel biologic sau mintal, extinzandu-se in domeniul psihosocial sau social.
Pentru criminolog, cautarea cauzelor consta in cercetarea contextelor sociale de viata, in localizarea circumstantelor generale si particulare care insotesc sau preced situatia concreta in care s-a comis infractiunea. Deseori, compararea unor situatii diferite permite o mai decvata identificare a acestor cause, motiv pentru care o sarcina particulara a cercetarii criminologice consta in determinarea, pe baza statistica sau cazuistica, a principalelor variabile care caracterizeaza viata diverselor grupuri sociale cu orientari antisociale, a unor categorii de indivizi cu probleme, contextele de viata in care sunt plasati acesti indivizi.
Cautarea causelor apare insa frecvent viciata de semnificatiile care se acorda adesori infractiunii, in masura in care aceasta notiune este de multe ori investita cu evaluari tributare unor sterotipuri, clisee si prejudecati. Din acest punct de vedere, valorizarea morala a infractiunii ca reprezentand actiune imorala sau caracterizarea infractorului ca fiind rau, lipsit de simt moral, vicios furnizeaza explicatii vagi si neconcluzive care, in loc sa introduca cause determinate, nu fac altceva decat sa produca principia nedeterminate. Aceste explicatii sublinia cu justete McIver, nu sunt capabile de a recunoaste diferenta intre o categorie morala si una juridical, facand apel la un principiu universal de moralitate pe care il ofera ca explicatie a fenomenului infrractional.
In acest context, infractiunea insasi este o categorie juridica care apare asociata cu o multitudine de conditii socioeconomic si culturale si cu legea ca atare. Aceste conditii pot face sa creasca frecventa anumitor categorii de infractiuni si sa diminueze incidenta altora. La randul ei, legislatia ca factor de schimbare a fenomenului infractional, poate desemnsa in anumite perioade ca fiind forme de infractiune periculoasa, forme de conduit considerate anterior ca normale.
Incriminarea si dezincriminarea sunt ele insele mecanisme prin intermediul carora rata criminalitatii poate creste sau scadea in anumite perioade de timp.
Complexitatea cauzalitatii criminologice impiedica astfel gasirea unei trasaturi sau a unei proprietati inerente infractiunii, valabila pentru toate categoriile de fapte penale, in orice perioada si indiferent de conditiile in care s-au produs. De aceea, notiunea de cauzalitate criminological trebuie distinsa de categoria de cauzalitate juridica, ultima notiune referindu-se doar la conditiile raspunderii persoanei pentru consecintele faptelor sale si la legatura infractiunii cu rezultatul daunator (antisocial) produs.
Consecintele antisociale ale faptei comise reprezinta insa doar o parte a cauzalitatii criminologice, actiunea infractionala si efectele ei presupunand o serie de determinari si antecedente de natura obiectiva si subiectiva. La randul sau, comiterea actului infractional ca atare nu reprezinta veriga finala a legaturii cauzale (efectul), deoarece orice asemenea act implica unul sau mai multe efecte socialemente periculoase, sanctionate de legea penala. IN cadrul acestor efecte, unele reprezinta circumstante atenuante, altele circumstante agravante.
Ocupandu-se de aspectele efectului in domeniul criminologic Vitali Kudreavtev (1972, pp.115-125) sublinia urmatoarele particularitati:
Efectul ca si cauza, are un caracter multilateral, fapta infractionala generand mai multe efecte;
Una si aceeasi cauza, actionand asupra diverselor persoane, poate provoca efecte diferite, uneori chiar opuse;
Cause “mici” genereaza efecte mai grave, atunci cand individul este deja “pregatit” pentru a recepta influenta lor;
Infractiunea nu reprezinta intotdeauna o reactive directa la cauza care a provocat-o, existand deseori “intarzieri” in evolutia legaturii cauzale;
Exista o “alternanta a conduitei”, ceea ce face ca unul si acelasi scop sa fie realizat atat prin mijloace infractionale, cat si ne-infractionale. Interpretarea cauzalitatii criminologice reprezinta un moment principal al cercetarii fenomenului infractional, asugurand, in fapt, evidentierea cauzelor si conditiiloe generale si particulare, principale si secundare, stabilirea liniei legice de dezvoltare a evenimentelor cu rol in determinarea actelor de incalcare a normelor de deviere de la normativul penal. Din acest punct de vedere, statistica situatiei si dinamicii criminalitatii, studiul casuistic si tipolgiile infractionale reprezinta multiple posibilitati metodologce de identificare a legaturilor cauzale si a raporturilor de dependent stabilite intre fenomenul infractional si pluritatea antecedentelor sale.
Interpretarea cauzalitatii in domeniul infractiunilor nu are numai o natura conceptuala, ci si una reala, care implica cercetarea pe teren, studiul concret al faptelor, evenimentelor, a legaturilor dintre aceste fapte sau evenimente cu caracter general sau particular. Elaborand o serie de ipoteze si constructii teoretice, cercetatorul din acest domeniu isi propune sa evidentieze principalele legaturi existente intre fapte sau faptele comise si un set multivariate de actiuni si fapte anterioare. In acest sens, o deosebita utilitate o poseda evidentierea sistemului de interdenoendete si corelatii intre fapte,identificarea inferentelor cauzale cu carcater constant sau variabil. In practica criminologica obisnuita, numarul de fapte care insotesc sau preced actiunea infractionala depaseste adeseori capacitatea de insuitie si de generalizare a analistului. Pentru acest motiv, evidentierea si evaluarea unui numar restrains si exemplar de fapte si evenimente, de corelatii si dependente si asamblarea lor intr-un model explicative general reprezinta o modalitate operanta de a degaja din multitudinea de fapte cauzalitatea.
Intrucat in cercetarea criminoilogica analiza individului nu se efectueaza in mod casuistic, ci statistic, se utilizeaza frecvent procedee statsitice cu ajutorul carora se poate surprinde cuprinderea statistica a diferitelor corelatii, determinand cazuzele si conditiile unui numar mare de fapte individuale. Aplicarea procedeelor statistice se bazeaza pe capacitatea lor de a descrie criminalitatea sau unele particularitati individuale ale cazului infractional. In acest sens, frecventa infractiunilor sau incidenta factorilor si trasaturilor care pot fi masurate si evaluate se exprima cel mai adesea in procente, medii, serii de distributii, indici, care permit ordonarea fenomenului infractional sub forma de variabile si parametri. Din punct de vedere metodologic, o multiplicitate de factori individuali nu trebuie confundata cu o multiplicitate de variabile, variabila fiind, spre deosebire de factor, o caracteristica cu privire la modul de variatie a fenomenului infractional, in timp,in spatiu si in anumite conditii, indifferent de ce natura ar fi ele. Reprezentand curcumstante concrete si particulare ale infractiunii, variabile enunta o serie de date si observatii asupra variatiei actiunilor cu caracter penal, date care, fara a viza in mod nemijlocit cauzalitatea, surprind interdependentele si corelatiile dintre faptele circumscrise acestor actiuni. Pentru a oferi un exemplu ne putem referi la o corelatie des intalnita in studiul infractiunii: daca tendintele de celibat se coreleaza cu fenomenul infractional, aceasta corelatie este departe de a demonstra in mod cert ca starea celibatului cauzeaza infractiunea.
Pentru a raspunde la intrebarea cu caracter mai general: “De ce statusul marital actioneaza ca un factor de infrangere al infractionalitatii?”, trebuie sa fim capabili sa descoperim si alti factori, intermediari, care contribuie la diferentierea celibatarilor si casatoritilor si fac ca primii sa comita mai frecvent decat ultimii acte cu caracter infractional. Initial, legatura dintre statusul marital si infractiune este doar o ipoteza teoretica care permite orientarea cercetatorului in perimetrul atat de complex al fenomenului infractional. Ea nu ajuta, nemijlocit la clarificarea circumstantelor concrete ale unei infractiuni particulare, ci permite dobandirea unui raspuns la intrebarea cu continut mai general” De ce unii indivizi incalca, mai frecvent decat altii, normele si regulile de convietuire sociala?” Daca ipoteza enuntata apare confirmata de observatiile de teren, ea devine o corelatie capabila sa produca, impreuna cu alte asemenea corelatii, un sistem explicative general al fenomenului de infractiune. In mod evident, cu cat faptele sunt mai complexe si include un numar de circumstante mai mare, cu cat numarul de dependente si corelatii va fi mai mare.
Refuzand sa corde acestor corelatii statutul de cause stricte, reprezentantii operationalismului metodologic denumes lagaturile dintre fapte influente cauzale, intelegand prin ele corelatia dintre o variabila si probabilitatea de aparitie a altei variabile.
In ultimul deceniu al secolului al XX-lea, numerosi autori s-au preocupat de dezvoltarea unor sisteme de inferenta cauzala din corelatii, identificand insa, dupa cum observa Hubert M. Blalock Jr. (1968, p.242-246), nu cause ci influente sau probabilitati. Asemenea probabilitati permit dezvoltarea unor modele independente cu o variabila dependent (fenomenul infractional in cazul nostru). Aceste modele matematice sunt utile pentru stabilirea independentei dintre diferiti factori care afecteaza natura si distributia fenomenului infractional, in cazul a doua sau mai multe variabile putand evidentia, de pilda, dependente functionale, dependente corelationale sau ca exista o independent a faptelor variabile cercetate. Intrucat in analiza criminological, fiind dat complexul diversificat de factori si conditii exista probabilitati mici pentru dependente functionale, forma obisnuita a acestor legaturi este de natura corelativa, coeficientul de corelatie si coeficientul de regresie fiind unitatile de masura cele mai frecvente.
Desi adeptii operationalismului considera ca aceste dependente nu sunt cause, lee permit descifrarea regularitatilor si uniformitatilor fenomenului infractional, facilitand trecerea la etapa superioara metodologic, a constructiei unor modele teoretice explicative. O serie de autori disting, in acest sens, intre enunturi de fapt si enunturi teoretice., Spre deosenturile de fapt, care exprima circumstantele particulare ale fenomenului infractional, enunturile teoretice evidentiaza ca un eveniment concret poate fi descries ca o inferenta logica dintr-o propozitie teoretica sau un sistem de propozitii. O propozitie teoretica, sublinia Albert Cohen (1970, p. 124) raporteaza variatiile valorilor unei variabile la variatiile valorilor altei variabile.
O explicatie adecvata a fenomenului infractional nu implica faptul obligatoriu ca o circumstanta particulara, existemta in mod concret, sa insoteasca in mod invariabil acest fenomen. Aceasta cu atat mai mult cu cat marea diversitate a acestui fenomen impiedica considerarea conditiilor si circumstantelor evidentiate ca date odata pentru totdeauna si neschimbate in timp. In consecinta, explicatia care cauta sa raspunda la intrebarea “de ce?” nu se rezula la un factor sau eveniment singular, ci la o multitudine de asemenea factori sau evenimente, furnizand ulterior, intr-o alta etapa a cercetarii, o terorie sau un model explicational fenomenului infractional. Considerand ca abordarea multifactoriala a acestui fenomen nu reprezinta o teorie, ci o combinatie de circumsatnte, Albert Cohen (1970, p.125), supraliciteaza rolul subiectiv al criminologului, aratand ca desemnarea acestor combinatii de circumstante drept cause se datoreaza, cel mai adesea, intuitiei si convingerilor cercetatorului. Demonstrand ca rareori aceste complexe circumstantiale reunesc conditiile generale solicitate de teorie, autorul American recunostea insa utilitatea instrumentelor statistice in cercetarea cauzalitatii infractiunii si in testarea ipotezelor si enunturilor cu caracter theoretic.
Ne-am oprit cu precadere asupra pozitiei autorului mentionat deoarece, asa cum se observa in studiile si cercetarile effectuate in domeniul sociologiei criminalitatii, se confunda adeseori cauzele cu factorii favorizanti ai infractiunii, plecandu-se de la presupunerea implicita ca fiecare factor contine in el insasi capacitatea de a genera criminalitate. In mor real insa, influenta unui factor nu se poate exercita independent de influenta altor factori, analiza trebuind sa identifice multiple variabile intermediare sau “variaboile-test”, a caror intindere depasesc capacitatea de intuitive a unui singur cercetator, motiv pentru care folosirea analizelor matematice de mare complexitate devine presanta.
Inferand, de pilda, o relatie intre infractiune si densitatea populatiei, trebuie sa putem identifica o serie de variabile intermediare cum ar fi “concentrarea de bunuri si valori din orase”, “incarcatura emotionala si tresul, mai puternice in orase” care existand relatia primara de-a lungul unei serii de dependent extreme de ampla si bogata.
Daca interpretarea este corecta si validate in fapt, intre infractiune si densitatea populatiei apare o relatie cauzala, relatia care nu are acelasi caracter daca legam, de pilda, numai stresul de delincventa. In acest caz, caracteristicile psihologice apar determinate fata de trasaturile densitatii populatiei. Iar “explicatia” noastra are un caracter reductionist si partial.
O simpla corelatie nu reprezinta cauzalitatea, in timp ce cauzalitatea implica totdeauna corelatia. Semnificatia celor mai simple si “intuitive” corelatii cuprinde o cale orientativa pentru scopurile cercetarii criminologice, reprezentand “trasee” in functie de care ipotezele noastre teoretice se ajusteaza la fapte. Ele esueaza insa acolo unde faptelim apar independente intre ele si prezinta o valoare mica acolo unde variabilele correlate nu se inscriu in cardul unei singure scheme cauzale coerente. Criticand, pe buna dreptate, incercarile de a trata componentele sau antecedentele fenomenului infractional ca si cum ar fi detasate, isolate si omogene, operand independent una de alta, Robert McIver (1970, p.140) le-a denumit “deformari mecaniciste”, tributare unei conceptii nestiintifice care viciaza demersul criminologic.
In realitate, asocierile statistice intre doua sau mai multe fapte nu reprezinta decat prima etapa a cautarii cauzalitatii. Pentru a degaja cauzalitatea apar ca fiind necesare cel putin doua conditii.
Ordinea cauzala (variabila independent apare anterioara variabilei dependente);
Absenta falsificarii relatiei cauzale (asocierea originala nu dispune atunci cand dispar influente altor variabile anterioare variabilei dependente).
Constatand faptul surprinzator ca, in domeniul cercetarii cauzelor infractiunilor, “noncauzalitatea” este mai usor de demonstrate decat cauzalitatea si ca multiple studii sau rapoarte de cercetare, asociind statistic criminalitatii o serie de “variabile concomitente”, refuza sa le califice drept cauzalitate, Travis Hirschi si Hanan Selvin (1970, p.127) enumerau urmatoarele criteria false sau ilegitime pe care se bazeaza aceste studii:
In masura in care o relatie intre doua variabile nu este perfecta, ea este noncauzala:
In masura in care un factor nu este o conditie necesara pentru infractiune, el nu reprezinta o cauza a acesteia;
In masura in care un factor nu este o conditie sufiecienta pentru infractiune, el nu reprezinta o cauza a infractiunii;
In masura in care un factor nu este “caracteristic”daca infractorilor, el nu este o cauza a infractiunii;
Daca pentru o valoare singular a unui factor situational sau contextual se gaseste o relatie intre variabila independent si infractiune, atunci factorul situational sau contextual nu poate fi o cauza a infractiunii;
Daca se observa o relatie intre o variabila independent si infractiune si daca se sugereaza ca intre ele intervine o variabila psihologica, atunci relatia originara nu este cauzala;
Variabilele masurabile nu sunt cause;
Daca relatia dintre o variabila dependent si infractiune este conditionata de valoarea altor variabile, atunci variabila independent nu reprezinta o cauza a infractiunii.
Demonstrand ca aceste criteria sunt bazate, in esenta pe o intelegere gresita a relatiilor intre conceptele obstracte si variabile ca sip e identificarea cauzelor cu conditiile, Hirschi si Selvin (1970, p. 129) au ajuns la concluzia ca “respingerea principiului cauzalitatii multiple implica negarea posibilitatii schimbarii structurii sociale” si impliedica eforturile practice de reducere a fenomenului de criminalitate.
In mod evident, stabilirea interdependentelor existente intre diferiti factori nu trebuie sa se resume doar la descifrarea corelatiilor cu caracter statistic, cautarea legitatii trebuind sa reprezinte baza oricarei cercetari in domeniul criminologic. In acest sens, statistica trebuie completata si cu alte procedee, iar corelatiile surprinse trebuie circumscrise unui model explicative cu caracter general. Daca, asa cum subliniaza mai multi autori “nici una dintre observatiile statistice derivate din date cantitative nu ofera raspunsuri la problemele etiologice”, analiza etiologica propriu-zisa implica integrarea coerenta a unor perspective multiple de abordare si implicit, evidentierea unei serii cat mai ample de corelatii si dependente intre faptele care cauzeaza sau conditioneaza fenbomenul infractional, intre acestea si caracteristicile generale ale comportamentului sau actului infractional.
In mod general, a explica stiintific fenomenul infractional inseamna a stabili o schema conceptuala sau un model theoretic care pune in relatie un ansamblu coherent de fapte si evenimente intre care se stabilescv, in mod determinant, diferite legaturi de interdependenta. Asemenea scheme sau modele, pentru a fi valide trebuie sa indeplineasca cel putin doua conditii:
Sa comporte integrarea lor in cadrul unei scheme explicative mai ample (eventual, o teorie sau o conceptie din perspectiva carora faptele explicate dobandesc o semnificatie precise);
Faptele si evenimentele cuprinse in ele sa fie capabile de a fi testate empiric, adica sa poata fi confirmate sau infoirmate de experienta.
In mod concret, putine modele teoretice elaborate in domeniul criminologic respecta riguros cele doua conditii, o serie de concepte si notiuni frecvent vechiculate in acest domeniu neavand nici o corespondenta cu fapte reale si observabile. Adeseori, asa cum am vazut in cazul principalelor conceptii criminologice, adoptand pozitii reductioniste, multe din aceste conceptii nu opereaza nici o ierarhie printer elementele determinate ale modelului lor teoretice, ceea ce face ca in mod frecvent cauzalitatea sa fie confrundata cu conditiile si identificarea variabilelor cu explicatia.
In alte cazuri, se spera ca prin cunoasterea unor factori si conditii singular sa se poata prezice comportamentul infractional al indivizilor, fara a tine seama de modificarea si schimbarea conditiilor initiale. In practica, atunci cand se incearca aplicarea si testarea diferitelor generalizari teoretice desprinse din teorie se observa frecvent tendinta unui numar important de cazuri de a manifesta un comportament diferit de cel prevazut. Analiza acestor cazuri “deviante” in sens statistic genereaza dificultati insurmontabile, datorita extinderii prea mari a conditiilor si caracteristicilor care le definesc.
Totusi asa cum observa Paul Horst (1966, p. 138), metoda studiului de caz se dovedeste adeseori utila, in masura in masura in care lasa la latitudinea analistului analiza cazurilor individuale destinate a decela factorii responsabili ai comportamentului. Evaluand si identificand particularitatile individuale si contextual concret al situatiei sociale responsabile pentru savarsirea infractiunii, studiul de caz permite analiza facxtorilor responsabili pentru eroarea predictiei, punand in evidenta totodata factorii cei mai neglijenti in schema explicative initiala. Paul Lazarsfeld (1966, p.117) sublinia in acest sens ca analiza cazurilor care contrazic evidenta observationala stabilita de toerie poate ajunge la sporirea valorii practice a rezultatelor studiiloe empirice, insa cu conditia de a rafina structura teoretica a acestor studii. Analiza cazurilor care se abat de la comportamentul prezis de schema explicative respective faciliteaza descoperirea erorilor de ordonare a variabilelor si ameliorarea indicatorilor utilizati in masurarea variabilelor. O asemenea metoda permite totodata punerea in evidenta a conditiilor in care este valabila o anumita relatie dintre variabile, corectia reusind sa sopreasca astfel eficacitatea schemei interpretative.
O problema complementara, care insoteste deseori demersul concret al activitatii criminologului, consta in tendinta de substituire, in cadrul schemelor explicative elaborate, a fenomenului infractional cu norma. Cele mai multe abordari multifactoriale ale acestui fenomen pleaca de la presupunerea implicita a anumiti factori au calitati intrisec-patogene, astfel ca cele “mai multe consecinte rele” trebuie sa aiba antecedente “rele”. De asemenea deformare, mentionata de Albert Cohen (1970, p. 125) sub forma cunoscutei prejudecati conform careia “raul produce rau” sau “relele” precedente nu pot avea decat rezultate “relele” apare tributara unei conceptii nestiintifice care face din morala un principiu universal si considera norma ca un fenomen cu valabilitate generala in timp si spatiu.
In acest sens, intr-o serie de conceptii behavioriste, comportamentul social este evaluat mai mult prin conformitatea sa la norme, decat prin capacitatile si tendintele sale intrisece. Conform cu aceste conceptii, conformitatea sau obedienta la normele sociale se datoreaza contributiei a cel putin aptru factori:
Presiunea grupului social exercita asupta individului si integrarea conformist a acestuia in grup;
Procesul de internalizare a normelor si valorilor grupului (constand din procesul de socializare si eduatie in sens larg);
Faptul ca adeseori individul nu este constient si de posibilitatea alegerii unor moduri alternative de comportament;
Constiinta faptului ca incalcarea normelor atrage dupa sine sanctiuni punitive, in timp ce conformitatea reprezinta un comportament socialemente norma.
O asemenea conceptie asupra raportului dintre norme, comportament si presiunea de grup isi gaseste fundamentarea in orientarile mai vechi ale functionalismului normative si behaviorismul, fiind tributare intr-o buna masura conceptiei “establishment”-ului si teoriilor in concordanta cu care exista o ordine imanenta a sistemului social, constientizata de individ si a carei existenta, odata amenintata, solicita sanctiuni punitive. Ea are insa meritul ca reuseste sa ofere o conceptualizare explicita a problemelor de fond ale glui deviant si infractional, printr-o schema explicative care s-a raspandit amplu in randul psihologilor, sociologilor si criminologilor.
Completata cu alte conceptualizari si perspective de abordare, aceasta schema explicative a dat nastere analizelor de tip etiologic, care incearca o evaluare cuprinzatoare a comportamentelor deviate si actelor infractionale, de pe pozitiile teoretice ale unui grup mai larg de discipline. Aceste analize au meritul ca dincolo de o serie de limite, pun in evidenta faptul ca actul infractional este atat o problema individuala, cat si una sociala, iar prevenirea sau combaterea lui mobilizeaza toate resursele collective.
In acelasi timo, oadata cu aparitia unor asemenea orientari etiologice, s-au putut evidentia multiple conditionari ale comportamentului care se abate de la normele sociale, subliniindu-se din ce in ce mai mult idea ca infractiunea nu mai reprezinta un mod de manifestare a unei nature pervertite, deformate prin natura ei, ci a unor conditii de natura economica, politica, culturala izvorate din esenta societatii.
Pentru acest motiv, desi infractiunea ca atare nu exclude responsabilitatea indioviduala, exista o responsabilitate colectiva a intregii societati pentru si prevenirea unui asemenea act de consecinte destructive sau destabilizatoare.
In general, conceptele central valorizate de analiza etiologica a actelor infractionale sunt: norma (reprezentand un model “standard” de comportament, definit prin asteptarile si consensul unui grup asupra modului si regulilor socioalemnte admise prin care trebuie sa se manifeste acel comportament), conformitate (definite prin compatibilitatea comportamentului cu asteptarile consensul unui grup social, compatibilitate concretizata in elaborarea unor raspunsuri “normale”, prescrise de norma) si deviant (constand in non-conformitatea cu normele sociale sau intr-un conflict normative cu standardele societatii).
Analiza etiologica in domeniul criminalitatii consta in cercetarea cauzelor si deiverselor determinate ale acterlo infractionale, cercetare care nu se poate cantona la un singur nivel trebuind sa se extinda pana la amplasarea fenomenului in contextual sau global, biopsihosocial. Modalitate principal de analiza a unei discipline sociologice complexe relativ noua, asa cum este sociologia criminalitatii, analiza etiologica presupune cu necessitate stabilirea unui diagnostic, constand in perceperea si evaluarea unor dificultati pentru societate, gruo sau individ si considerarea acestora ca fiind disfunctionale, destructive sau autodestructive prin consecintele lor.
Plasand asemenea probleme fie la nivelul structural-functionale (dereglarea functionarii societatii prin incapacitatea sau refuzul indivizilor de a-si juca rolurile pentru care au fost socializati), fie la nivelul “patologiei” (unde abaterile de la normalitate sunt taxate drept acte deviante, manifestari ale unui comportament “anormal”) sociologii americani au legitimate atat o perspectiva ideological conservatoire, cat si una de natura subiectiva, behaviorista. Referindu-se la aceasta, mai multi cirtici ai perspectivelor mentionate au semnalat relativismul cultural si ideologic al criteriilor utilizate pentru a “eticheta” o manifetsare deviant, argumentand necesitatea unui conceptii supple, felxibile si dinamice care sa considere in mod global fenomenul de devianta, conform cu schimbarile acestuia in timpul si cu sensul atribuit acestor schimbari.
Concluzii
BIBLIOGRAFIE
Balaban, Delia, Cristina, Deac, Mihai. (2007). Strategie și creativitate publicitară. Cluj-Napoca: Editura Accent.
Bădescu, Dumitru. Serviciul Român de Informații, Academia Națională de Informații, Perspective ale securității globale și naționale, București: Editura Academiei Naționale de Informații.
Boncu, S. (1995). Securitatea europeană în schimbare. Provocări și soluții. București:
Editura AMCO PRESS.
Cruceru, Marin, Mureșan, Carmen. (2010). Bioterorismul și pandemiile. București: Editura Top Form.
Costea, Simion. (2008). Geopolitică și securitate internațională., Târgu Mureș: Editura Petru Maior.
Dr. Petre DUȚU, (2007). Atitudinea comunității internaționale față de securitatea umană. În Sesiunea de comunicări științifice 11-12 mai. (vol I). Brașov.
Dumitru, Alexandru, Nedelcu, Corvin, Petre, Valentin. (2008). Sistemul de securitate al Uniunii Europene. București: Editura Moroșan.
Gâbu, Maria Lorena. (2012). Perspectives discursives dans le discours médiatique. Brăila: Editura Sfântul Ierarh Nicolae.
Irena Chiru, Cristian Barna. (2007). Contraterorism și Securitate Internațională. București: Editura TOP FORM.
J.C. Abric. (2002). Psihologia comunicării. Teorii și metode. Iași: Editura Polirom.
Mr. conf. dr. Roceanu, I., Lt col. Buga, I. (2003) Amenințări riscuri și vulnerabilități la adresa informațiilor din sistemele de comunicații și informatice. În Revista Forțelor Terestre (nr. 5-6)
Nacos, Brigitte L. (2002). Mass-Mediated Terrorism. The Central Role of the Media in Terrorism and Counterterrorism. Maryland: Rowman & Littlefield Pulishers.
Newsom, Doug, Judy VanSlyke Turk, Dean Kruckeberg. (2003). Totul despre relațiile publice. Editura Polirom.
Peterson, James W. (2011). În European Security, East and West. The Significance of the Missile Shield Proposal. Pittsburgh: Center for Russian and East European Studies.
Psihologia & mass-media. (2008). Dinamica mediului de securitate și intelligence-ul modern. București: Editura A.N.I.
R, Cândea, D, Cândea. (1996). Comunicarea managerială, concepte, deprinderi, strategie. București: Editura Expert.
Slone, Michelle. (2000). Responses to Media Coverage of Terrorism. În Journal of Conflict Resolution 44(4), August.
Stan, Petrescu, Cristina Chiru. (2007). Asimetriile prezentului: Contraterorism versus terrorism. București: Editura A.N.I.
Stelian, Ion. (2011). Securitate versus insecuritate în era globalizării. Ploiești: Editura Karta-Graphic.
Vlase, Gabriel, Onișor, Constantin. (2010). Securitate în Europa de Sud-Est. București: Editura RAO.
BIBLIOGRAFIE
Balaban, Delia, Cristina, Deac, Mihai. (2007). Strategie și creativitate publicitară. Cluj-Napoca: Editura Accent.
Bădescu, Dumitru. Serviciul Român de Informații, Academia Națională de Informații, Perspective ale securității globale și naționale, București: Editura Academiei Naționale de Informații.
Boncu, S. (1995). Securitatea europeană în schimbare. Provocări și soluții. București:
Editura AMCO PRESS.
Cruceru, Marin, Mureșan, Carmen. (2010). Bioterorismul și pandemiile. București: Editura Top Form.
Costea, Simion. (2008). Geopolitică și securitate internațională., Târgu Mureș: Editura Petru Maior.
Dr. Petre DUȚU, (2007). Atitudinea comunității internaționale față de securitatea umană. În Sesiunea de comunicări științifice 11-12 mai. (vol I). Brașov.
Dumitru, Alexandru, Nedelcu, Corvin, Petre, Valentin. (2008). Sistemul de securitate al Uniunii Europene. București: Editura Moroșan.
Gâbu, Maria Lorena. (2012). Perspectives discursives dans le discours médiatique. Brăila: Editura Sfântul Ierarh Nicolae.
Irena Chiru, Cristian Barna. (2007). Contraterorism și Securitate Internațională. București: Editura TOP FORM.
J.C. Abric. (2002). Psihologia comunicării. Teorii și metode. Iași: Editura Polirom.
Mr. conf. dr. Roceanu, I., Lt col. Buga, I. (2003) Amenințări riscuri și vulnerabilități la adresa informațiilor din sistemele de comunicații și informatice. În Revista Forțelor Terestre (nr. 5-6)
Nacos, Brigitte L. (2002). Mass-Mediated Terrorism. The Central Role of the Media in Terrorism and Counterterrorism. Maryland: Rowman & Littlefield Pulishers.
Newsom, Doug, Judy VanSlyke Turk, Dean Kruckeberg. (2003). Totul despre relațiile publice. Editura Polirom.
Peterson, James W. (2011). În European Security, East and West. The Significance of the Missile Shield Proposal. Pittsburgh: Center for Russian and East European Studies.
Psihologia & mass-media. (2008). Dinamica mediului de securitate și intelligence-ul modern. București: Editura A.N.I.
R, Cândea, D, Cândea. (1996). Comunicarea managerială, concepte, deprinderi, strategie. București: Editura Expert.
Slone, Michelle. (2000). Responses to Media Coverage of Terrorism. În Journal of Conflict Resolution 44(4), August.
Stan, Petrescu, Cristina Chiru. (2007). Asimetriile prezentului: Contraterorism versus terrorism. București: Editura A.N.I.
Stelian, Ion. (2011). Securitate versus insecuritate în era globalizării. Ploiești: Editura Karta-Graphic.
Vlase, Gabriel, Onișor, Constantin. (2010). Securitate în Europa de Sud-Est. București: Editura RAO.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Transformari In Mass Media cu Impact Major Asupra Securitatii Internationale (ID: 108309)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.