Transformari ALE Mediului DE Securitate International Provocari ALE Secolului Xxi

TRANSFORMĂRI ALE MEDIULUI DE SECURITATE INTERNAȚIONAL

PROVOCĂRI ALE SECOLULUI XXI

TEMA TEZEI DE DOCTORAT:

„ADAPTĂRI STRUCTURALE ȘI FUNCȚIONALE ALE SISTEMULUI DE INTELLIGENCE LA PROVOCĂRILE SECOLULUI XXI”

REFERAT DE CERCETARE ȘTIINȚIFICĂ Nr.2

Tema:

Abordări structurale și funcționale ale sistemului de intelligence în contextul mediului de securitate actual

REFERAT DE CERCETARE ȘTIINȚIFICĂ Nr.3

Tema:

Adaptarea serviciilor de informații la noile provocări ale mediului de securitate

CUPRINS

Pagină albă

INTRODUCERE

Analiza obiectivă a mediului actual de securitate necesită o cunoaștere aprofundată a proceselor și fenomenelor politice, economice, sociale, militare și de altă natură, care guvernează lumea contemporană. Structura complexă a mediului de securitate precum și dependența evoluției acestuia de mai mulți factori aleatori, necesită abordarea acestui fenomen din cel puțin două perspective: cea a puterii și cea a globalizării. Aceasta se datorează faptului că evenimentele istorice care au urmat anilor '90, au avut doi factori determinanți: redefinirea relațiilor dintre marile puteri și dezvoltarea fără precedent a globalizării. Întrepătrunderea acestor doi factori a generat principalele evenimente în planul securității după încheierea Războiului Rece. De atunci, omenirea s-a confruntat cu noi conflicte cu manifestări interne, regionale sau globale, generate de dorința unor state de a controla anumite zone de interes strategic, creșterea zonelor de influență, eliminarea unor regimuri nedemocratice, dispute interetnice, dispute teritoriale, dispute religioase sau extinderea activităților cu caracter extremist-terorist.

Pe de altă parte, într-o mare măsură, mediu actual de securitate este rezultatul profundelor schimbări produse la sfârșitul secolului al XX-lea și începutul secolului XXI-lea, al dispariției sistemului bipolar prin dezintegrarea URSS, a sistemului comunist și a Tratatului de la Varsovia, a reunificării Germaniei, a extinderii Uniunii Europene, a încercării de impunere a statului de unic actor mondial al SUA, și al procesului de democratizare a relațiilor internaționale. Mediu de securitate contemporan este extrem de complex, eterogen, dinamic și greu de evaluat ca urmare a acțiunii unor factori impredictibili.

Provocările la adresa mediului actual de securitate au evoluat și s-au extins în permanență, atingând un nivel complex și greu de imaginat. În ultimele două decenii au apărut noi provocări la adresa mediului de securitate: creșterea demografică, schimbările climaterice, decăderea sau diminuarea suveranității statelor datorată tendințelor demografice, de mediu, amenințărilor din partea actorilor non-statali, globalizării fluxului de capital precum și globalizării informaționale, proliferarea armelor de distrugere în masă, competiția pentru resurse și războiul asimetric.

Dacă în perioada Războiului Rece, principalul pericol la adresa securității internaționale era considerat potențiala confruntare între cele două blocuri militare (Tratatul de la Varșovia și NATO), în prezent mediul contemporan de securitate cuprinde problematici total diferite, cum ar fi: securitatea individului, securitatea energetică, securitatea mediului etc.

În referatul de față ne-am propus să evaluăm mediului contemporan de securitate, în scopul evidențierii principalelor tendințe de evoluție ale acestuia și a provocărilor geostrategice ale secolul XXI-lea. Acest demers are rolul de a identifica transformările substanțiale în domeniul gestionării situației de securitate internaționale precum și tendințele geopolitice care stau la baza apariției noilor provocări la adresa securității. Complexitatea acestei teme derivă din marea diversivitate a abordărilor conceptuale ale problematicii cu privire la mediul de securitate, din gradul mare de impredictibilitate al evoluțiilor geopolitice la nivel mondial și din modul diferit de abordare a lumii contemporane de către diverși actori statali și non statali.

În final, am apreciat că se impune reliefarea unor concluzii care să sintetizeze conținutul unei teme de actualitate din domeniul relațiilor internaționale.

CAPITOLUL 1

ABORDĂRI CONCEPTUALE ALE MEDIULUI DE SECURITATE

Acest prim capitol are rolul de a prezenta succint principalele concepte și teorii cu care se operează în procesul de evaluare a mediului de securitate. Am început cu prezentarea conceptului de securitate unde am analizat modul în care a fost definit acest concept de către diferiți autori și felul în care este abordată problematica de securitate la nivelul principalelor organizații internaționale. Apoi, am făcut o evaluare a teoriilor uzitate în analiza mediului contemporan de securitate prezentând succint unipolarismul, multipolarismul, teoria balanței de putere și teoria stabilității hegemonice. Prin aceasta am încercat să clarificăm bazele conceptuale și instrumentele de analiză necesare înțelegerii fenomenelor complexe care caracterizează mediul de securitate contemporan.

1.1. Conceptul de securitate

Securitatea este starea de fapt a unui sistem social necesară existenței și dezvoltării indivizilor, colectivităților și statelor, în care nu există riscuri sau amenințări la adresa funcționării stabile a acestuia. Aceasta are implicații în toate domeniile vieții sociale și poate fi comparată cu starea de echilibru stabil a unui sistem cinetic sau cu cea de normalitate a vieții sociale.

Starea de securitate se manifestă diferit de la individ la individ, de la o colectivitate la alta, de la o națiune la alta sau de la o zonă la alta. Mai mult de atât, sistemele sociale se confruntă cu diferite stări de securitate de-a lungul timpului, în funcție de schimbările generate de evenimente: politice, economice, sociale, militare, climatice, ale mediului înconjurător etc.

Securitatea la nivel global reprezintă o stare ideală caracterizată prin faptul că toate statele lumii sunt la adăpost de orice agresiune, act de forță, de amenințare cu folosirea forței, de orice atentat la adresa independenței și suveranității naționale sau a integrității lor teritoriale.

Definirea termenului de securitate poate porni de la semnificația acestuia în limba latină securitas-securitatis, în care termenul denotă faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentimentul de încredere și de liniște pe care îl are cineva în absența oricărui pericol.

Cu toate că manifestările stării de securitate/insecuritate au însoțit omenirea încă de la apariție, termenul de securitate a intrat în circulație după 1945 și a fost mult mai des uzitat la mijlocul anilor 1970.

La începutul anilor '50, dilema securității este definită ca o noțiune de structură în care încercările de auto-ajutorare ale statelor de a-și asigura nevoile de securitate tind, indiferent de intenție, să ducă la o creștere a insecurității celorlalți, întrucât fiecare interpretează propriile-i măsuri ca fiind defensive, iar pe ale celorlalți ca fiind potențial amenințătoare”.

Pornind de la definiția lui Walter Lippmann, publicată în 1962 în studiul „Discord and Collaboration. Essays on International Politics”, care afirma că „o națiune este în siguranță în măsura în care nu se află în pericolul de a trebui să sacrifice valori esențiale, dacă dorește să evite războiul și, poate, atunci când este provocată, să și le mențină, obținând victoria într-un război”, definiția securității a suferit multe modificări, astfel:

Securitatea este …

►… în oricare dintre sensurile obiective, măsoară absența amenințărilor la adresa unor valori existente, într-un sens subiectiv, absența temerii că astfel de valori vor fi atacate (Arnold Wolfers, 1962);

► o națiune are securitatea asigurată în măsura în care nu se află în pericol de a fi nevoită să sacrifice valori importante, dacă dorește să evite războiul, și este capabilă, dacă este provocată, să le păstreze prin obținerea victoriei într-un astfel de război (Walter Lippmann, 1962);

► … lipsa relativă a războiului (Ian Bellany, 1981);

► … capacitatea unei națiuni de a promova cu succes interesele sale naționale (Penelope Hartland-Thunberg, 1982);

► … asigurarea bunăstării viitoare (Laurence Martin, 1983);

► … capacitatea de a face față agresiunii externe (Giacomo Luciani, 1989);

► … prezervarea unui stil de viață acceptabil de către …. cetățeni, dar care este compatibil cu necesitățile și aspirațiile legitime ale altora (Colegiul National de Aparare, Canada, 1989);

► … prezervarea, în condiții acceptabile de evoluție, a pattern-urilor tradiționale de limbă, cultură, asociere și de identitate națională, religioasă și de obiceiuri (securitatea societală, Ole Waever, 1993).

Se poate observa că securitate a fost abordată și evaluată de fiecare autor în funcție de contextul istoric care a generat anumite curente de gândire. În anii Războiului Rece, securitatea a fost definită în termeni militari, oglindind astfel principalele preocupări ale celor două blocuri opozante. În perioada imediat următoare, a fost lărgită sfera de cuprindere a conceptului, fiind incluse și dimensiuni nonmilitare: politică, economică, socială, ecologică.

În anii '90 securitatea individuală este pusă în centrul strategiilor de securitate. Capacitatea diminuată a statului de a-și exercita funcțiile fundamentale, precum și eșecul său continuu în asigurarea securității sale fizice, a bunăstării sociale și a habitatului cetățenilor săi sunt principalele argumente ale teoriilor care susțin oamenii și nu statul ca obiect al securității. Reconceptualizarea securității a devenit necesară din cauza schimbărilor graduale, dar fundamentale și pe termen lung în cadrul sistemului internațional. Un factor de prim rang care au făcut necesară o reconsiderare a conceptului de securitate îl constituie sfârșitul Războiului Rece care a condus spre o societate globală interdependentă, trecându-se de la paradigma securității militare la paradigma securității multidimensionale.

Mai mult, statul este prea mare ca să satisfacă nevoile umane, dar în același timp prea mic pentru a face față provocărilor la nivel global și regional. Aceasta vine în contradicție cu principalul argument că motivul pentru care statul e privit ca obiect al securității se datorează faptului că statul poate ajunge la un anumit nivel de automulțumire în termeni economici, culturali și militari sau că statul este suficient de mare pentru a face ordine în interiorul propriilor granițe. Există, de asemenea alte subgrupuri (religioase sau etnice) cu care oamenii se identifică și cărora oamenii le conferă încredere, subgrupuri care s-au dovedit mai eficiente în satisfacerea scopurilor. Pericolul reprezentat de războiul nuclear la care oamenii ar putea fi expuși este perceput ca de necontrolat la nivelul statului. De asemenea, istoria este plină de exemple în care statul a servit ca opresor și nu ca protector al poporului. Statul este în același timp o sursă de amenințare și de insecuritate la adresa poporului. Astfel, scopul final trebuie considerat a fi securitatea oamenilor iar statul trebuie să fie văzut ca un mijloc către împlinirea acestui scop. Stabilirea statului ca obiect principal al securității conduce uneori la abuz.

Din cele prezentate reiese faptul, că la ora actuală nu există o definiție completă a termenului de securitate, unanim acceptată, care să satisfacă pretențiile diferitelor curente și școli de gândire.

Principalele curente de gândire care s-au preocupat, de-a lungul timpului de studiul securității, sunt:

– Reprezentanții pozitivismului (Auguste Comte, John Stuard Mill, Karl Popper, Imre Lakatos), care susțin necesitatea studierii fenomenelor sociale cu instrumente specifice științelor exacte, deoarece acestea sunt considerate obiecte ce pot fi analizate în mod similar cu analiza obiectelor naturale.

În sprijinul acestei teorii vine și teza marelui sociolog francez Emile Durkheim care stabilește ca primă și cea mai importantă regulă a procesului de observare a faptelor sociale, este să consideri fapteeri faptele sociale lucruri.

Constructivismul (Alexander Wendt, Peter Katzenstein, jeffery T. Checkelse) se bazează pe credința că lumea este produsul interacțiunii sociale, ce poate fi măsurată și analizată cu mijloace științifice specifice folosite de pozitiviști. Această formă de constructivism social folosește, în studiul securității, ontologia subiectivă și epistemologia obiectivă, cu alte cuvinte afirmă că lumea este construită social și poate fi măsurată și analizată.

– Postmodernismul (Richard Ashlez, Robert B.J. Waklker, James Der Derian) este caracterizat de o mare diversitate a studiilor de securitate. Metodologia aferentă acestui curent de gândire este construită în jurul credinței că lumea este produsul interacțiunii noastre sociale și nu poate fi măsurată și analizată cu ușurință din cauza naturii contestate a cunoașterii (ontology și epistemologie subiective). Rezultatele studiilor postmoderniste ridică multe întrebări referitoare la rolul pozitivismului în studiul securității, din mai multe puncte de vedere: metodologic, istoriografic, epistemologic, ontologic și normativ. Adepții postmodernismului împărtășesc preocupările constructiviștilor referitoare la ambiguitatea ontologiei pozitiviste în studiile de securitate. Analiștii postmoderniști nu pregetă să reconsidere critic atât poststructuralismul (Simon Dalby, Jef Huyysmans), cât și postmodernismul reprezentat de Michael Dillon și David Campbell.

Dintre toate curentele de gândire se remarcă Școala de la Copenhaga , ai cărei reprezentanți – Barry Buzan, Ole Waever și Jaap de Wilde – sunt adepții lărgirii sferei de definire a securității. În concepția Școlii de la Copenhaga, amenințările se pot manifesta într-o varietate de domenii: politic, economic, militar, cultural, demografic, ecologic etc. Specialiștii danezi consideră că studiile de securitate ar trebui să fie centrate pe identificarea, localizarea și evaluarea celor mai importante măsuri de „securizare” inițiate de actorii principali ai vieții sociale. Ei ilustrează acest cadru de analiză prin aplicarea sa atât în domeniul militar, cât și în cele nonmilitare ale securității, iar rezultatul constă într-o „hartă” a problemelor contemporane ale securității, fiecare fiind identificată în funcție de patru variabile:

– caracteristica spațială (local, regional, global);

– localizarea sectorială (militar, politic, economic, cultural, ecologic);

– identitatea principalului actor (state, actori societali, organizații internaționale);

– natura obiectului de referință (state, națiuni, principii, mediul înconjurător).

Dincolo de toate aceste curente de gândire, securitatea rămâne, totuși, o problemă esențială a existenței societății umane, iar modul său de abordare reprezintă un subiect important pe agenda principalelor organizații internaționale:

Organizația Națiunilor Unite

Menținerii păcii și securității internaționale reprezintă primul scop al Națiunilor Unite, prevăzut în Carta Națiunilor Unite la Capitolul I, art. 1. Pentru aceasta, Carta prevede (Capitolul I, art. 2) că „Toți membrii trebuie să își resolve disputele internaționale prin mijloace pașnice, într-o manieră în care pacea, securitatea și justiția internaționale nu sunt puse în pericol. Toți membrii trebuie să se abțină, în relațiile lor internaționale, de la amenințarea cu forța sau folosirea forței împotriva integrității teritoriale sau independenței politice a oricărui stat sau în orice altă manieră care contravene scopurilor ONU. Nimic din prezenta Cartă nu trebuie să autorizeze ONU să intervină în probleme ce țin în esență de jurisdicția internă a oricărui stat, nici nu trebuie să inițieze asemenea pretenții de acord întemeiate pe prezenta Cartă […]”.

În cadrul ONU există mai multe opinii cu privire la definiția securității. Unii specialiști consideră că aria de definire a conceptului este prea largă iar alții susțin că securitatea trebuie să aibă ca obiect de referință indivizii umani și problemele care afectează viața cotidiană a acestora. În acest context, experții ONU optează pentru o definiție a securității ce include două categorii de riscuri, pericole și amenințări la adresa sa:

– de tip „hard”, precum terorismul internațional, proliferarea armelor de distrugere în masă, conflictele intra și interstatale etc.;

– de tip „soft”, cum ar fi: sărăcia extremă, incultura, șomajul, bolile contagioase, degradarea mediului, extremismul religios, violarea drepturilor omului etc.

Până la urmă acestea au rămas, la nivelul ONU, cele două categorii de riscuri, pericole și amenințări la adresa securității, cărora Organizația le acordă prioritate egală.

Organizația Tratatului Atlanticului de Nord

Organizația Tratatului Atlanticului de Nord este principala organizație internațională de securitate ai cărei membri sunt protejați prin mijloace politico-militare, în baza Cartei Națiunilor Unite și relațiilor transatlantice dezvoltate de-a lungul timpului. În cele ce urmează voi face o scurtă evaluare a conceptelor strategice ale NATO și evoluția Alianței de la înființare, în relația cu noile provocări ale mediului global și regional de securitate. Noul spectru de riscuri, amenințări și vulnerabilități au impus noi abordări, politici precum și adaptarea capabilităților Alianței pentru a putea să-și îndeplinească misiunea: de a proteja și asigura securitatea membrilor săi și interesele acestora. În acest context, dimensiunea umană a securității, alături de alte aspecte non-militare, au devenit variabile majore ale reformei în domeniul securității.

De-a lungul existenței sale, Alianța Nord Atlantică a trecut cu succes prin mai multe faze de adaptare și remodelare ca răspuns la schimbările mediului global de securitate. Transformările permanente ale mediului de securitate solicită adaptarea constantă a tipurilor de răspuns la riscurile și amenințările emergente derivate din evoluția mediului de securitate. Atâta timp cât natura amenințărilor este într-o continuă schimbare, la fel trebuie să se schimbe și răspunsurile Alianței, prin ajustări conceptuale și strategice periodice.

Un concept strategic reprezintă un document oficial care evidențiază durata, natura și sarcinile fundamentale de securitate ale NATO. Acesta identifică caracteristicile de bază ale mediului de securitate, definește modul de abordăre de către Alianță a problematicii de securitate și oferă orientări pentru adaptarea politicii de utilizare a forțelor armate.

Principalele coordonate ale conceptelor strategice cu care NATO a operat încă de la înființare, sunt:

”Conceptul de apărare colectivă”, adoptat în octombrie 1949, principii de bază:

apărarea colectivă;

soluționarea pașnică a conflictelor;

caracterul defensiv al NATO;

menținerea păcii și securității;

stabilirea și dezvoltarea capacităților individuale și colective de rezistență împotriva unui atac armat.

”Conceptul strategic pentru apărarea zonei NATO” – strategia de represalii masive, adoptat în decembrie 1953, principii de bază:

apărarea colectivă;

soluționarea pașnică a conflictelor;

caracterul defensiv al NATO;

o strategie bazată pe un răspuns ferm, cu scopul de a descuraja – NATO va răspunde cu un atac nuclear masiv la orice agresiune din partea URSS și a aliaților săi;

posibilitatea de a realiza economii masive în domeniul armamentului și forțelor convenționale;

”Conceptul cuprinzător de apărare a teritoriului NATO” – strategia de respuns flexibil, adoptat în decembrie 1967, principii de bază:

apărarea colectivă;

soluționarea pașnică a conflictelor;

caracterul defensiv al NATO;

menținerea păcii și securității.

Conceptul strategic adoptat la ROMA în 1991, principii de bază:

apărarea colectivă;

soluționarea pașnică a conflictelor;

caracterul defensiv al NATO;

cooperarea și nu confruntare;

extinderea și consolidarea securității în toată Europa;

păstrarea unui echilibru adecvat de forțe convenționale și nucleare, peste tot pe teritoriul european;

debutul procesului de transformare a NATO de la o alianță militară la o alianță de securitate și de apărare.

Conceptul strategic adoptat la WASHINGTON în 1999, principii de bază:

apărarea colectivă;

soluționarea pașnică a conflictelor;

caracterul defensiv al NATO;

garantarea libertății și securității tuturor membrilor NATO, prin mijloace politice și militare;

stabilirea păcii și stabilității în zona euro-atlantică extinsă;

menținearea structurilor și proceduri adecvate de prevenire a conflictelor și de gestionare a crizelor;

parteneriat eficient cu țări non-NATO, bazat pe cooperare și dialog reciproc;

extinderea Alianței, prin politica ușilor deschise pentru potențialii membri;

continuarea eforturilor în procesele de non-proliferare și dezarmare.

Noul Concept strategic al NATO din 2010

apărarea colectivă;

startegia nucleară;

apărarea antirachetă;

perteneriatele cu alte țări – privite ca o contribuție la "consolidarea securității internaționale și apărarea valorilor de bază ale NATO, și pentru a pregăti aderarea țărilor în cauză la organizație garantarea libertății și securității tuturor membrilor NATO, prin mijloace politice și militare;

gestionarea situațiilor de criză;

terorismul și traficul ilegal;

atacurile cibernetice;

securitatea energetică.

Prin adoptarea la Lisabona a noului concept strategic, liderii NATO s-au angajat să continue reformarea Alianței, astfel încât să poată face față provocărilor secolului XXI și să mențină eficacitatea sa ca o alianță politico-militară, care a obținut cele mai mari succese pe plan mondial.

Din analiza principalelor principii ale conceptelor strategice prezentate mai sus, se desprind următoarele idei:

■ mai multe principii au fost menținute din 1949 până în prezent, acestea au apărut mereu în prim-planul fiecăruia dintre cele cinci concepte strategice NATO (apărarea colectivă, soluționarea pașnică a disputelor, caracterul defensiv al NATO);

■ unele prevederi apar în cel puțin două din cele cinci concepte strategice, cum ar fi menținerea păcii și asigurarea securității, inițial eliminat prin strategia de represalii masive și reintrodus în cadrul strategiei de răspuns flexibil în 1967;

■ cele mai multe dintre prevederile conceptelor strategice sunt specifice pentru fiecare mediu de securitate din perioada respectivă.

După cum se observă, liniile directoare ale Alianței nu au suferit modificări esențiale de la un summit la altul, ci mai degrabă ele au fost actualizate și adaptate periodic la provocările unui mediu de securitate mai nuanțat, într-un permanent proces de evoluție.

Nou mediu internațional de securitate, post-Război Rece, mai ales după atacurile teroriste de la 11 septembrie, are trei premise fundamentale, care trebuie să fie luate în considerare pentru procesul de transformare:

■ amenințări noi, în special asimetrice, care implică un răspuns adecvat, cu noi tipuri de misiuni;

■ noile tipuri de misiuni necestă noi capabilități;

■ noile misiuni și noile capabilități necesită un nou cadru de cooperare, noi relații, noi concepte și doctrine.

Uniunea Europeană

La sfârșitul anului 2003, a fost lansată Strategia de Securitate Europeană, document ce are ca punct de pornire premisa că răspunsul la riscurile, pericolele și amenințările la adresa securității europene trebuie adaptat fiecărui tip al acestora, aplicându-se o strategie multifațetată și o abordare comprehensivă. Strategia Solana, așa cum mai este denumit acest document, identifică unele amenințări, dar și vulnerabilități. Acestea derivă din dezvoltările politice, economice, demografice, ecologice, științifice și tehnologice și nu sunt neapărat exploatate împotriva unei țări sau a unui actor internațional anume.

Astfel, Strategia identifică drept vulnerabilități: încălzirea globală și dependența energetică a Europei, dar și elemente ce pot fi categorisite mai degrabă riscuri și pericole (sărăcia, foametea, eșecul creșterii economice etc.).

În ceea ce privește amenințările, acestea sunt prezentate mult mai clar: terorismul internațional, proliferarea armelor de distrugere în masă, statele eșuate, crima organizată, atitudinea ostilă față de expatriații europeni, atacurile împotriva principalelor linii de comunicații, atacurile împotriva forțelor europene de menținere și/sau reconstrucție a păcii etc.

Strategia definește clar principalele obiective: lupta împotriva terorismului, a proliferării armelor de distrugere în masă, crimei organizate, conflictelor violente și instabilității din vecinătatea Uniunii; combaterea sărăciei extreme, foametei și bolilor endemice; crearea unui „cerc de bună guvernare” în perimetrul Mediteranei și al frontierelor estice (din Orientul Mijlociu până în Caucaz, prin Balcanii Vestici) .

Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa

La nivel regional, OSCE își propune să joace un rol din ce în ce mai important în noua arhitectură europeană, prin realizarea următoarelor obiective: prevenirea conflictelor și gestionarea crizelor; controlul armamentelor și dezarmarea; sporirea încrederii și a securității; cooperarea în plan economic, cultural, umanitar și ecologic; conceptualizarea unui nou model de securitate în zona sa de responsabilitate.

În ultima perioadă, OSCE, asemeni altor structuri de securitate regională, a cunoscut transformări substanțiale, ca urmare a faptului că a devenit tot mai evident că nici o instituție europeană nu-și poate asuma de una singură gestionarea întregului complex de probleme cu care se confruntă continentul. În etapa actuală, OSCE se află în faza de definire a identității de securitate europeană, bazată pe patru elemente: geopolitic, funcțional, normativ și operațional. Avantajele OSCE în această privință rezidă în: abordarea atotcuprinzătoare a securității (militară, politică, economică și umană); participarea, pe bază de egalitate, a tuturor țărilor participante; principii, norme, valori și standarde comune; instrumente, mecanisme și experiență unică în domeniul diplomației preventive.

Datorită capacitații și experienței sale unice în domeniul diplomației preventive, prevenirii conflictelor și gestionării crizelor; consolidării respectării drepturilor omului, a democrației și statului de drept și promovării tuturor aspectelor societății civile, OSCE va continua să joace un rol important în promovarea unui spațiu comun de securitate. Ea va contribui la consolidarea încrederii în domeniul militar și promovarea securității prin cooperare.

Aranjamentele de securitate colectivă includ, nu exclud, sursele potențiale de pace, stabilitate și bunăstare ale participanților. Statele cu forțele lor armate și alianțele pentru apărare comună pot coexista cu variantele de securitate colectivă. Opiniile majorității sunt centrate pe ideea că investirea în mecanisme colective nonstatale de restabilire și menținere a securității va crea parteneri puternici pentru state și alianțe, în această perioadă de căutări pentru securitatea post-hegemonică.

1.2. Unipolarism și multipolarism

Pentru a putea înțelege evoluția raporturilor de putere în politica internațională, este necesară analiza centrelor independente de putere de la nivel global. Modul în care puterea este exercitată la nivel mondial de către principalii centri de putere, definește structura de putere a sistemului global. Aceasta poate fi unipolară, bipolară sau multipolară.

Polii de putere sau marile puteri sunt acele state care au capacitatea de a-și satisface interesele la nivel regional sau global prin proiectarea puterii. Statele din această categorie dispun de pârghii economice, politice și militare necesare influiențării altor state sau organisme internaționale în scopul obținerii unor avantaje în plan securitar.

Dacă ne referim la unipolarism, termenul de superputere (folosit în acest context începând cu anii `30) caracterizează cel mai bine acest fenomen. O superputere este un stat care dispune de o mare forță economică, militară, politică etc. și care are preponderență în politica internațională. Cu alte cuvinte, un stat care are capacitatea de a influența evenimentele sau își exercită puterea la scară globală, situându-se la alt nivel decât toate celelalte puteri. În zilele noastre, asta implică o mare putere economică, o populație numeroasă și forțe armate puternice, inclusiv forțe aeriene, spațiale și un arsenal de arme de distrugere în masă.

Deși termenul de superputere este unul inventat de puțină vreme, caracterizarea a fost aplicată retroactiv unor puteri militaro-economice din trecut:

Cea mai veche superputere a fost civilizația din Mesopotamia, cu o bogătie de neegalat, care a dominat cultural și militar Asia și zonele învecinate;

Imperiul Roman a stăpânit cea mai mare parte a Europei, Africii de Nord și Asia Mică;

Imperiul Macedonean. Alexandru cel Mare (356–323 î.Hr.) a reușit pentru o perioadă scurtă de timp să extindă granițele statului macedonean dincolo teritoriul Greciei, cucerind statele-oraș grecești, Egiptul, Imperiul Persan și regiuni din India;

Imperiul Chinez a avut multă vreme cea mai puternică flotă din lume, neîntrecută ca număr până la începutul secolului al XIX-lea;

Imperiul Mongol se întindea din Asia de Sud-est până în Europa Răsăriteană;

În secolele al XVI-lea și al XVII-lea, Imperiul Otoman se întindea de la Strâmtoarea Gibraltar până la Golful Persic și a luptat cu națiunile europene în încercarea de a avansa în inima continentului, pornind din Balcani;

Imperiul Rus este denumirea sub care este cunoscută statul rus de la expansiunea Rusiei sub Petru cel Mare, continuând cu expansiunea țării de la Marea Baltică la Oceanul Pacific, până la răsturnarea ultimului țar, Nicolae al II-lea al Rusiei, la începuturile Revoluției ruse din 1917;

Imperiul Spaniol a stăpânit întinse teritorii din Italia, Germania, Portugalia, Țările de Jos, ca și numeroase colonii în America, Africa și Asia (sec. 15 -17);

După câștigarea independenței de sub dominația spaniolă, Imperiul Olandez a reușit să cucerească numeroase colonii pe tot Globul;

Franța a reușit în mai multe rânduri să aibă cea mai numeroasă armată, având colonii în Africa Occidentală, Americile de Nord și de Sud și Asia de Sud-est;

Imperiul Britanic la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.

Este mai greu de apreciat dacă fac parte sau nu din această categorie națiuni care au avut o hegemonie de necontestat asupra unor teritorii întinse, într-o epocă în care consemnările istorice nu au fost așa de multe sau în care descoperirea Lumii Noi nu avusese loc încă. Națiuni precum Egiptul Antic, Imperiul Persan și imperiul efemer greco-macedonean a lui Alexandru Macedon ar putea fi considerate niște superputeri timpurii, cel puțin pentru vremea în care înțelegerea a ceea ce era "lumea" era mult mai limitată decât în zilele noastre.

În 1944, profesorul american de politică externă William T.R. Fox, scria (în cartea Puterile: Statele Unite, Marea Britanie și Uniunea Sovietică – responsabilitățile lor pentru pace) despre conceptul de superputeri și modalitatea în care o națiune ajunge la statutul de superputere globală. Fox folosește termenul de superputere pentru a identifica o nouă categorie de putere, capabilă să ocupe cel mai înalt statut într-o lume în care statele se pot amenința sau lupta între ele la nivel global.

Potrivit lui Fox, la acel moment existau trei state care îndeplineau condițiile de superputeri: Marea Britanie, SUA și Uniunea Sovietică (Figura 1). Imperiul britanic a fost unul dintre cele mai extensive imperii din istorie, considerat la acea vreme mare putere care controla peste 25% din populația planetei și peste 25% din suprafața de uscat a Pământului, în timp ce Statele Unite și Uniunea Sovietică au cunoscut o creștere semnificativă a puterii în timpul celui de al doilea Război Mondial.

Figura 1- O hartă a lumii din 1945. Potrivit lui William T.R. Fox, Statele Unite (albastru), Uniunea Sovietică (roșu) și Imperiul Britanic (turcoaz) erau superputeri

Criteriile după care se apreciază o superputere nu sunt foarte bine definite dar diferă de la o sursă la alta.

Potrivit lui Lyman Miller (Profesor la Școal Navală Postuniversitară /SUA), "componentele de bază ale statutului de superputere se pot măsura de-a lungul a trei axe ale puterii: militar, economic, politic, și cultural". L. Miller definește superputerea ca "o țară care are capacitatea de a proiecta puterea dominantă și influența oriunde în lume, și câteodată, în mai mult de o regiune a Globului în același timp."

În opinia lui Kim Richard Nossal, profesor la McMaster University, "în general acest termen a fost utilizat pentru a defini o comunitate politică care a ocupat un teritoriu de dimensiunea unui continent, avea o populație numeroasă (cel puțin la nivelul altor puteri majore), o capacitate economică superioară, cu rezerve importante de hrană și resurse naturale, care se bucura de un înalt grad de independență în relațiile internaționale și cel mai important, avea o bine dezvoltată capacitate nucleară."

În viziunea fostului consilier pe probleme de securitate indian, Jyotindra Nath Dixit "în primul rând, statul sau națiunea în cauză ar trebui să aibă o prezență teritorială considerabilă în ceea ce privește mărimea populației. În cel de al doilea rând, un astfel de stat ar trebui să aibă un ridicat nivel al coeziunii interne, sens clar al identității naționale și o administrație stabilă bazată pe puternice temei juridice și instituționale. În cel de al treilea rând, statul în cauză ar trebui să aibă un sistem economic bine dezvoltat care să dispună de securitate alimentară și resurse naturale, în particular de resurse energetice și de infrastructură în termeni de minerale și metale. Un astfel de stat trebuie să aibă o puternică bază industrială, susținută de capacități de producție și cunoștințe tehnologice. Apoi, statul în cauză ar trebui să aibă capacități militare, în special arme nucleare și rachete, cel puțin comparabile, dacă nu de niveluri mai ridicate decât în alte țări, care pot avea capacități similare."

La sfârșitul celui de-al doilea război mondial, Statele Unite ale Americii s-au afirmat pe scena internațională ca una dintre cele două puteri dominante ale lumii. Cum cea mai mare parte a războaielor au fost purtate departe de granițele naționale ale SUA, țara nu a suferit distrugerile economice mari și pierderile de vieți omenești din rândurile populației civile care au marcat majoritatea țărilor din Europa sau Asia în perioada războiului. La sfârșitul războiului, SUA construise o infrastructură industrială și tehnologică care a făcut ca forțele militare americane să fie cele mai puternice din lume.

La sfârșitul războiului, o bună parte a Europei a fost ocupată de Uniunea Sovietică. În ciuda încercărilor de a crea coaliții multinaționale sau organisme legislative internaționale (precum ONU), devenea din ce în ce mai clar că cele două mari țări învingătoare SUA și URSS, având vederi diferite asupra organizării lumii post-belice, deveneau puterile economice și politice dominante în nou izbucnitul Război Rece (Figura 2).

Figura 2- Balanța de putere după cel de al doilea Război Mondial

La încheierea celui de-al doilea Război Mondial, cele două țări, SUA și URSS, au devenit parte a unei lumi noi, bipolare, care se deosebea de lumea multipolară antebelică. În anii ce au urmat, mai multe națiuni au inițiat programe care să le garanteze propriul statut de superputeri independente. Astfel, Regatul Unit, China și Franța au dezvoltat propriul program de arme nucleare, atât în încercarea de câștiga independența față de URSS și SUA, cât și din dorința de a juca un rol mai important pe scena politică mondială.

După prăbușirea Uniunii Sovietice, ideea că Războiul Rece a evoluat numai în jurul cele două națiuni, sau în jurul celor două blocuri politico-militare rivale, a fost puternic contestată de istorici. Lumea bipolară nu a existat decât dacă sunt ignorate diferitele mișcări și conflicte care au apărut fără a fi infleunțate de cele două așa-numite superputeri. În plus, cele mai multe dintre conflictele dintre cele două superputeri au fost duse în așa-numitele războaie prin mandat.

După dezintegrarea Uniunii Sovietice în ultimul deceniu al secolului al XX-lea, termenul de hiperputere a fost atribuit SUA, ca unica superputere rămasă după terminarea Războiului Rece. Dacă această descriere a SUA ca hiperputere este corectă, se mai discută încă. Un adversar important al teoriei hiperputerii este Samuel P. Huntington, el considerând că lumea de azi este una mai degrabă una a unei balanțe a puterii multipolare. Potrivit lui Huntington, acum există o singură superputere. Dar asta nu înseamnă ca lumea este unipolară. Un sistem unipolar ar avea o singură superputere, puteri mari nesemnificative și multe puteri minore. Ca rezultat, superputerea ar putea rezolva într-un mod foarte eficient probleme internaționale importante și nici o combinație a altor state nu ar avea puterea de a o împiedica să facă asta. Timp de câteva secole lumea antică condusă de Roma, și cateodată de Asia de Est și China, s-a apropiat de acest tipar. Un sistem bipolar ca cel din Războiul Rece are două superputeri, iar relațiile dintre ele sunt concentrate pe politica internațională. Fiecare super putere domină o coaliție de state aliate și concureaza cu cealaltă superputere pentru a crea o influență printre țările nealiate. Un sistem multipolar are câteva puteri majore cu forță comparabilă care concurează și cooperează în schimbarea tiparelor. O coaliție a statelor majore este necesară pentru a rezolva probleme internaționale importante. Politicile europene s-au apropiat de acest tipar timp de câteva secole…

Încă din anii '90, SUA s-au afirmat ca unica superputere mondială datorită avantajelor conferite de sistemul politic, de performanțele economice, de resursele la dispoziție, de capabilitățile militare și resursele financiare impresionante.

După anii '90 toate inițiative politico-economice sau militare majore la nivel global au avut la bază implicarea SUA. Acțiunile întreprinse de SUA la nivel global de peste 20 de ani i-au conferit o poziție hegemonică la nivel mondial. Chiar dacă în conflictele majore (Balcanii de Vest, Irak și Afganistan) SUA a acționat în cadrul unor alianțe, deciziile majore și ponderea în participarea la acțiunile militare i-au fost net superioare. De exemplu în perioada de maximă contribuție la ISAF (Forța de Asistență pentru Securitate din Afganistan), când numărul militarilor a atins cifra de 130.000, SUA au participat cu aproximativ 70% (90.000 de militari) – Figura 3.

Figura 3- Principalele state contributoare ISAF

O dată cu creșterea rolului SUA ca unică superputere, a apărut întrebarea dacă unipolarismul poate fi o formulă durabilă în politica internațională. În acest domeniu părerile sunt împărțite. Cei care susțin teoria declinistă, consideră că puterea prezentă a SUA va scădea și America își va încheia rolul de superputere. Unul din cei mai importanți decliniști, Paul Kennedy, autor al volumului clasic The Rise and Fall of Great Powers (1988), are o viziune pesimistă asupra decăderii Statelor Unite, accelerată de afluxul masiv de imigranți care nu vor putea fi asimilați de societatea americană. Viitorul Statelor Unite devine incert, spune istoricul britanic, în confruntarea cu dinamismul Europei și al tigrilor sud-estasiatici. Nu este posibilă nici o ordine mondială, deoarece ea presupune un guvern mondial a cărui responsabilitate Statele Unite nu și-o pot asuma. Pentru a-și putea asigura propria securitate, Statele Unite ar trebui să își limiteze intervențiile pentru asigurarea intereselor naționale vitale, abandonând pretențiile misionare globale. Orice superputere decade până la urmă, din cauza supra-extinderii militare și strategice, a faptului că face prea mari cheltuieli pentru securitatea națională în dauna economiei proprii.

Pe de altă parte, adepții teoriei „preeminenței SUA” în politica mondială („US primacy”) afirmă că un sistem unipolar poate fi durabil deoarece SUA dispune de resursele și instrumentele de putere economică, politică, militară și tehnologică necesare pentru a face ca balansarea împotriva sa să devină improbabilă (diferența de putere dintre puterea dominantă și celelalte puteri majore este atât de mare încât orice strategie de balansare ar fi lipsită de eficiență); în același timp, un sistem unipolar dominat de către SUA ar fi unul pașnic și stabil.

Unipolarismul este expresia unui sistem internațional anarhic în care există o singură putere dominantă și în care statele sunt egale din punct de vedere juridic. În acest cadru, singura mare putere din sistem este net superioară tuturor celorlalte state, în special în două domenii: capacitatea de a descuraja o agresiune împotriva intereselor sale naționale și capabilitatea de a-și proiecta puterea militară la nivel global.

Astfel, unipolarismul ar fi, în primul rând, o descriere a distribuției de putere militară în cadrul sistemului internațional. Deoarece această distribuție de putere militară este, într-o măsură substanțială, independentă de cea a puterii economice, atât timp cât puterea militară a SUA va fi de neegalat, sistemul va rămâne, cel mai probabil, unul unipolar, indiferent de poziția economiei americane.

Directorul de programe al Institutului Australian de Politici Strategice, Peter Jennings, arată că de capacitatea SUA de a impune un model practic de rezolvare a problemelor care determină starea de sănătate a sistemului politic internațional depinde stabilitatea/instabilitatea lumii în următorii ani. America începutului de secol XXI nu are rival pe scena politică modială, însă evoluțiile Chinei și a UE tind să împingă lumea către o arhitectură multipolară în care rezolvarea conflictelor prin folosirea forței va fi tot mai puțin plauzibilă.

În ceea ce privește multipolarismul, acesta presupune existența mai multor poli sau centre de putere, niciunul nefiind capabil să devină o putere dominantă. În literatura de specialitate se consideră că cele trei caracteristici specifice unui sistem multipolar clasic sunt:

distribuția puterii – se referă la faptul că deși niciunul dintre polii de putere nu este capabil să obțină o preeminență indiscutabilă în sistem, nu este exclus ca una sau mai multe puteri să fie mai puternice decât celelalte puteri majore;

balansarea – într-un sistem multipolar, statele, mai ales marile puteri, sunt înclinate spre formarea de coaliții și alianțe (și chiar spre declanșarea unui conflict) pentru a câștiga mai multă putere sau pentru a-și apăra interesele, însă nici o mare putere nu poate exercita o influență globală în sistem;

acțiunea colectivă are în vedere necesitatea cooperării dintre toate puterile majore pentru a răspunde provocărilor sistemice la nivel global sau regional.

În prezent, se vorbește de existența a șase puteri globale majore – SUA, UE, China, India, Japonia și F. Rusă (care reprezintă peste jumătate din populația globului, aproximativ 75 % din PIB global și 80 % din cheltuielile militare la nivel global). În actualul sistem se prefigurează atât apariția a numeroase centre regionale de putere (în America Latină, Africa, Orientul Mijlociu, Asia de Sud și de Sud-Est), cât și creșterea puterii și/sau influenței unor organizații internaționale și regionale, companii transnaționale, ONG-uri, precum și a unor diferite entități politice, religioase, teroriste la nivel local, regional sau global. Dar multipolarismul în ecuația de putere face ca echilibrul să se realizeze extrem de greu, situațiile de egalitate perfectă a potențialului de putere să fie cel mai adesea ipotetice. De aici și una din explicațiile pentru stările de criză și conflicte care au loc astăzi în diferite spații geografice.

1.3. Teoria balanței de putere

În scopul analizei comportamentelor statelor ce compun sistemul internațional, teoreticienii au folosit conceptul de balanță a puterii (echilibru al puterii). Acesta se referă la raporturile capacităților de putere între state sau alianțe de state.

La baza conceptului echilibrului de putere se află ideea că pacea va rezulta ca urmare a distribuției puterii militare astfel încât nici una dintre părțile adverse să nu fie suficient de puternică pentru a-și domina inamicul sau statul cu care se află în competiție. Dacă un stat ori coaliție acumulează suficientă putere pentru a amenința alte state, vor exista destule motive pentru cei supuși amenințării spre a-i determina să nu țină seama de aparența și momentana diferență de putere și să se unească într-o alianță defensivă. Noul pol de putere astfel creat, în conformitate cu teoria echilibrului de putere, va descuraja potențialul atacator de a-și urmări obiectivele expansioniste. Astfel prin libera competiție, se va instala un echilibru care va asigura menținerea status quo-ului. Teoria echilibrului de putere este fondată pe premisa că slăbiciunea unui stat favorizează agresiunea împotriva sa și că o putere care să o contracareze trebuie folosită pentru a descuraja potențialii agresori.

Teoria clasică a balanței puterii implică o distribuție echilibrată a puterii între entitățile ce compun sistemul internațional, astfel încât nici un stat și nici o alianță să nu poată acapara puterea dominantă. Statele preferă formarea unui echilibru al puterii în scopul de a se proteja în fața potențialelor amenințări venite din partea altor state cu tendințe hegemonice. Într-un sistem internațional aflat într-un echilibru ideal al puterii nu există stat sau alianță de state care să predomine asupra celorlalte state. Ideea non-predominanței constituie miezul analitic fundamental al oricărei teorii clasice a balanței puterii.

Potrivit teoriei clasice a balanței de putere, relațiile între actorii din sistemul internațional se derulează în conformitate cu următoarele principii:

– statele sunt preocupate, în primul rând, de supraviețuire și își stabilesc alte obiective numai în măsura în care acestea nu amenință supraviețuirea lor;

– o concentrare mare de putere la nivelul unuia dintre statele sistemului internațional amenință supraviețuirea celorlalte;

– pentru a crește șansele proprii de supraviețuire, alte state vor iniția strategii de balansare a celui mai puternic stat/hegemonului din sistem;

– amenințările la adresa supraviețuirii lor pot fi reduse de către state numai prin coalizarea unei forțe cel puțin egale cu cea a celui mai puternic stat din sistem;

– eforturile de balansare conduc, în cele din urmă, la schimbări în balanța de putere la nivelul sistemului internațional.

Prin urmare, teoria balanței de putere afirmă că balansarea celui mai puternic stat din sistem, mai ales dacă acesta acționează în calitate de hegemon, este o lege naturală a politicii internaționale. Din acest motiv, un sistem unipolar nu poate fi durabil deoarece marile puteri/puterile majore se coalizează întotdeauna împotriva puterii dominante. Totodată, se consideră că într-un sistem bazat pe balanța de putere, din cauza flexibilității foarte mari a acesteia (generată de incertitudinea ce caracterizează alianțele formate într-un asemenea cadru), statele sunt nevoite să adopte strategii prudente de acțiune, asumându-și riscuri cât mai mici posibil. Din perspectiva rolului alianțelor în strategiile de balansare, există opinii potrivit cărora statele se aliază nu numai în scopul balansării puterii în sine, ci și din motive legate de balansarea amenințărilor („balanța amenințării”) sau a intereselor („balanța intereselor”).

1.4. Teoria stabilității hegemonice

Teoria stabilității hegemonice are la bază ideea că stabilitatea sistemului internațional presupune existența unui singur stat dominant, care deține capacitatea de a fixa regulile în sistem și are capacitatea de a coordona modul de interacțiune dintre cei mai importanți actori ai acestuia.

Potrivit aceastei teorii, statele preferă să se alinieze cu cele mai puternice state din sistemul internațional, de regulă statul care deține puterea hegemonic. Acesta poate fi motivul pentru care concentrările mari de putere pot avea durată îndelungată. Astfel, deși un sistem unipolar (care păstrează caracterul anarhic) nu este identic cu un sistem hegemonic (care are un caracter ierarhic), se apreciază că unipolarismul poate fi un model durabil, cu atât mai mult cu cât adepții acestei teorii exclud existența unor mecanisme automate de balansare în sistemul internațional. În acest cadru, singura mare putere din sistem este net superioară tuturor celorlalte state, în special în două domenii: capacitatea de a descuraja o agresiune împotriva intereselor sale naționale și capabilitatea de a-și proiecta puterea militară la nivel global. Astfel, unipolarismul ar fi, în primul rând, o descriere a distribuției de putere militară în cadrul sistemului internațional. Deoarece această distribuție de putere militară este, într-o măsură substanțială, independentă de cea a puterii economice, atât timp cât puterea militară a SUA va fi de neegalat, sistemul va rămâne, cel mai probabil, unul unipolar, indiferent de poziția economiei americane. Din acest punct de vedere, susținătorii menținerii rolului preeminent al SUA în politica mondială apreciază că centrarea discuției despre stabilitatea și durata structurii unipolare pe problema posibilității depășirii economiei americane de către cea chineză este lipsită de finalitate; deși un sistem unipolar este compatibil cu afirmarea mai multor puteri economice, posibila apariție a unui rival economic la adresa SUA nu este o condiție suficientă pentru încheierea actualului „moment unipolar”. În același timp, inițierea unor strategii de balansare de către alte puteri majore poate fi interpretată în cazul unipolarității drept un comportament revizionist și nu unul de menținere a statu-quo-ului, scopul unor astfel de strategii fiind înlocuirea structurii unipolare (considerată drept una dezechilibrată) cu un sistem al balanței de putere. Prin prisma acestei percepții, o putere în afirmare va încerca să delegitimeze autoritatea și ordinea globală stabilită de puterea unipolară prin inițierea, cu precădere, a unor acțiuni de tip „soft power”: promovarea multilateralismului; inițierea și participarea la activitățile unor noi organizații internaționale (din care puterea unipolară nu face parte); inițierea unei diplomații active în statele în curs de dezvoltare; adoptarea unor poziții opuse față de puterea unipolară în principalele instituții internaționale; impunerea intereselor proprii pe agenda organizațiilor internaționale și regionale.

Concluzii

Conceptul de securitate nu are o percepție unanim acceptată care să satisfacă pretențiile diferitelor curente și școli de gândire. Problematica securități a fost analizată și evaluată în funcție de contextul istoric care a generat anumite curente de gândire, dezbaterile continuând și la ora actuală.

Statul națiune și-a pierdut din ce în ce mai mult rolul în domeniul securității la nivel internațional. De asemena, intervenția militară a statelor națiune puternice nu mai este suficientă sau necesară pentru menținerea păcii și stabilității. Apare astfel nevoia unei rețele de aranjamente regionale de securitate colectivă ca ONU, NATO, UE, OSCE etc.

Mediul de securitate se află într-o continuă transformare. De la lumea bipolară dinainte de Războiul Rece la unipolarismul promovat de hegemonia SUA în epoca contemporană către o lume multipolară caracterizată de coaliții, alianțe și acorduri de cooperare între puterile majore pentru a răspunde provocărilor sistemice la nivel global sau regional.

Pe termen scurt sau poate chiar mediu, sistemul internațional menține un aspect inedit unipolar. SUA rămân în prezent singura mare putere care dispune de capacități naționale ce-i permit să organizeze singură sau în cooperare cu alte state acțiuni politice, economice și de securitate de mare amploare.

CAPITOLUL 2

TRANSFORMĂRI ALE MEDIULUI DE SECURITATE MONDIAL LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI – lea

Începutul secolului al XXI-lea este marcat de transformări profunde ale mediului de securitate, acesta devenind din ce în ce mai fluid și flexibil cu posibilități multiple de evoluție în funcție de predominanțe, tendințe politice și economice și în special de interesele principalilor actori statali și non statali de pe arena mondială.

Principalele confruntări militare la nivel global din ultimul deceniu (campaniile din Irak și Afganistan), au avut ca dominantă constituirea unor coaliții de state, cu reprezentare mare la nivel planetar, care au acționat sub mandat ONU și conducerea SUA, pentru a îndepărta de la putere regimuri nedemocrate, a anihila rețele teroriste, a interzice dezvoltarea unor programe de producere a armelor de distrugere în masă și a sprijini formarea și funcționarea instituțiilor fundamentale ale statului. Ambele conflicte au avut un caracter profund asimetric, iar dezvoltarea acestora a generat alte probleme în planul securității, pentru care comunitatea internațională, nu are în prezent soluții viabile de rezolvare.

La nivel local și regional, există numeroase tensiuni și focare de conflict, de la cele latente și înghețate (Kosovo, Bosnia- Herțegovina, Cipru, Orientul Mijlociu, Transnistria, Caucazul de Nord și de Sud, Peninsula Coreea, Kashmir etc.), până la cele în desfășurare ( Irak și Afganistan).

Estimăm că și în anii următori, tendințele de insecuritate se vor înscrie în aria confruntărilor dintre marile puteri, pretendente la supremație și resurse, în cea a confruntărilor dintre lumea civilizată și actori nonstatali din sfera terorismului, criminalității, economiei subterane, traficului de droguri și carne vie, precum și cea a luptei dintre adepții globalizării forțate și cei ai mențineriii suveranității naționale, individualității și independenței entităților statale.

La principalele fenomene politice și sociale care au marcat ultimul deceniu se pot adăuga cele cu manifestare recentă, aflate încă în desfășurare, ale căror consecințe și finalitate sunt încă greu de anticipat: Criza Economică Mondială și Primăvara Arabă.

În cele ce urmează intenționăm să evidențiem caracteristicile principalelor paliere ale mediului de securitate contemporan, domeniile de manifestare ale acestora și tendințele de evoluție.

2.1. Procesul de globalizare- forme și modalități de manifestare

Fenomenul globalizării reprezintă factorul cu cea mai mare influență asupra mediului contemporan de securitate. Acesta a evoluat de-a cursul timpului ajungând astăzi la cote greu de imaginat la mijlocul secolului trecut. Astfel, dezvoltarea tot mai accentuată a legăturilor de interdependență dintre indivizi la nivel planetar a făcut ca lumea de astăzi să devină un singur sistem social. Legăturile sociale, economice și politice care traversează granițele dintre state condiționează în mod decisive soarta indivizilor aceștia devenind subiecți ai sistemului global în interiorul căruia se dezvoltă și evoluează.

Potrivit lui B. Guillochon, globalizarea nu este un fenomen recent, această idee datează cel puțin din vremea lui Alexandru cel Mare, când regina Angliei a semnat carta Campaniei britanice a Indiilor Orientale.

Termenul de globalizare a intrat în uzul comun prin anii 1980, datorită faptului că termenii precedenți nu reușeau să redea complexitatea noilor tendințe. Globalizarea a avut întotdeauna componente politice și economice care au depins într-o mare măsură de tehnologia perioadei respective, precum și de ideile și instituțiile politice ale acestora care au reușit să se extindă înspre alte zone ale Pământului.

Globalizarea este un proces sau un set de procese, care întruchipează o transformare în organizarea spațială a relațiilor și a tranzacțiilor sociale – analizat în termenii extensiunii, intensității și impactului lor – generând fluxuri și rețele transcontinentale sau interregionale de activitate, interacțiune și exercitare a puterii.

Globalizarea este fenomenul formării instituțiilor globale. Multă vreme, globalizarea a fost concepută ca fiind unidimensională, respectiv văzută ca o tendință economică fundamentală. În prezent, tot mai mulți cercetători abordează acest fenomen ca pe „un fascicul de forme empirice complexe, susceptibile de manifestări contextuale și istorice, și aceasta atât în câmp economic, cât și în domeniul cultural, instituțional”.

După unii autori, globalizarea ar avea următoarele dimensiuni: construirea economiei globale; formarea opiniei publice mondiale; democratizarea ori crearea comunității globale și emergența instituțiilor politice globale. Alții menționează ca dimensiuni ale globalizării, pe lângă cea economică: schimburile culturale, eforturile în favoarea unei guvernări internaționale.

După opinia noastră globalizarea, în calitatea sa de fenomen al relațiilor internaționale, are manifestări de amploare în: domeniul economic, domeniul financiar, domeniul social, domeniul politic, domeniul cultural, domeniul militar, domeniul mediului înconjurător și cel informațional.

În plan economic

Dimensiunea economică a globalizării este percepută ca definitorie pentru acest proces complex, și considerată ca prima formă de manifestare o dată cu începuturile procesului de colonizare. Aspirațiile de putere și de prosperitate specifice rasei umane au stat dintotdeauna la baza dezvoltării dimensiunii economice a globalizării. Dezvoltarea și acumularea de capital a necesitat depășirea granițelor statale pentru accesul la resurse, la mână de lucru ieftină și noi piețe de desfacere. Acest proces se află într-o continuă evoluție și manifestare în zilele noastre, globalizarea este promovată de diferiți actori statali și nonstatali în scopul creării unei economii globale fără bariere vamale și politici protecționiste din partea statelor, în care resursele naturale să poată fi accesate numai de cei puternici, producția de bunuri să se desfășoare cu preponderență în zone cu mână ieftină de lucru iar piața de desfacere să poată fi controlată de aceiași actori.

Pentru satisfacerea dezideratelor economice, procesul de globalizare modelează în permanență mediul de securitate. În umbra unor justificări dogmatice ce țin de cele mai multe ori de asigurarea securității cetățenilor, dreptul la autodeterminare, lupta împotriva terorismului sau neproliferarea mijloacelor de distrugere în masă (motivația declanșării conflictului din Irak din 2003), diferiți actori declanșează conflicte locale sau regionale în scopul nedeclarat de a-și proiecta forța pentru a obține avantaje economice. Astfel, sumele imense cheltuite pentru susținerea unor războaie (campania din Irak a costat SUA o mie de miliarde de dolari ), au fost într-o mare parte recuperate de marile companii, agreate să asigure servicii în sprijinul campaniei militare iar o altă parte reprezintă investiții pe termen lung, al căror profituri vor fi încasate o dată cu exploatarea resurselor naturale din zonă.

În plan financiar

Dimensiunea globalizării în plan financiar este strâns legată de dimensiunea economică. Dar, pentru că, astăzi, ea are un rol foarte important în evoluția globalizării, va fi analizată separat. Finanțele reprezintă un sector de activitate mai strategic, dar și mai vulnerabil decât celelalte sectoare.

Cel mai elocvent exemplu de manifestare a efectelor globalizării în domeniul finanțelor mondiale este cel reprezentat de criza economică mondială declanșată în 2008. Aceasta reprezintă una dintre cele mai mari amenințări la adresa securitații mondiale cu un puternic impact negativ asupra creșterii economice globale și consecințe politice, strategice și sociale.

Recesiunea economică generată de haosul din sistemul financiar a produs panică pe piața interbancară, în cercurile de afaceri și în mediul politic și social. Declanșată inițial în Statele Unite, criza s-a extins foarte rapid în Europa Occidentală și, pe fundalul globalizării, s-a răspândit vertiginos în restul lumii.

Începuturile recesiunii s-au manifestat în criza creditelor ipotecare din Statele Unite, care s-a propagat rapid la nivelul tuturor statelor și a întregului sistem bancar, culminând cu falimentul băncii de investiții Lehman Brothers.

Ulterior, băncile centrale au fost nevoite să aloce sume uriașe de bani pentru a salva alti giganți financiari dar, dificultățile nu s-au oprit aici și, rând pe rând, în 2009, majoritatea economiilor din Europa, inclusiv Germania, Franța sau Austria, au intrat în recesiune.

Pe măsură ce recesiunea s-a instalat în toate țările populația și companiile au fost puternic afectate, consumul s-a prabușit, iar profiturile au scăzut rapid. Astfel, efectele globalizării au făcut ca de la o criză a sectorului financiar-bancar privat să se ajungă la o criză publică a statelor care nu au mai putut să își încaseze veniturile și au cheltuit prea mult, cel mai discutat caz fiind cel al Greciei.

Grecia, membră a zonei Euro, a fost primul stat care a intrat în criza deficitelor bugetare, dupa ce în 2009 a înregistrat un deficit de peste 12,7% din Produsul Intern Brut. După 2009 situația financiară a Greciei s-a agravat iar măsurile luate de comunitetatea europeană (îndeosebi de Germania și Franța) pentru a scoate din colaps statul elen nu au avut efectele scontate.

Analiștii economici apreciază că Grecia nu a fost pregătită să facă față situației din cinci motive principale: creșterea nesatisfăcătoare a PIB-ului, deficitul bugetar, datoria guvernamentală uriașă, nerespectarea țintelor buget și credibilitatea deficitară a statisticilor.

De la începutul crizei și până în prezent, părăsirea zonei euro de către Grecia a fost luată în discuție de mai multe ori. Prima dată, în iunie 2011, economiștii au început să considere că Grecia are de ales între măsuri dure de austeritate, venite împreună cu ajutorul extern, și părăsirea zonei euro, care ar avea un impact devastator asupra celorlalți membri ai UE. Ulterior, premierul elen George Papandreou a propus un referendum pentru a consulta populația în privința ajutorului extern și rămânerii în zona euro. Referendumul a fost anulat ulterior, cu condiția ca partidele de opoziție să accepte ajutorul extern. Acum, haosul politic din Grecia și faptul că se vor organiza noi alegeri parlamentare aduc din nou în prim-plan ideea că Grecia va părăsi zona euro, deși nici grecii și nici țările UE nu doresc asta.

În plan politic

Dimensiunea politică a globalizării este cea care generează direcțiile și strategiile de realizare a societății globale. Ea este cea care face și desface alianțe, dezvoltă, limitează și structurează piețe, introduce modificări în suveranitatea statelor, tulbură structurile identităților existente.

Globalizarea apare astfel ca cea mai mare sfidare și provocare a secolului dar și ca o amenințare. Pentru că„societatea globală” sau „sistemul mondial” nu apare pe baza interdependențelor și a legăturilor reciproce ale părților sale, globalizarea putând înainta atât în direcția democrației cât și în cea a dictaturii.

Această dimensiune a globalizării se referă atât la nivelul elementelor politice naționale (primul palier) ce țin de viața de zi cu zi a oamenilor, a statelor sau comunităților umane, cât și la nivelul formelor de guvernare mondială a lumii (al doilea palier).

Primul palier al dimensiunii politice naționale semnifică nevoia de drepturi politice egale pentru toți oamenii, dreptul lor de a participa liber, voluntar și responsabil la viața politică locală, națională și regională. Globalizarea a făcut posibile astfel de deziderate prin promovarea valorilor politice specifice unei societăți democratice de tip occidental.

Al doilea palier – guvernarea mondială – pornește de la premisa că, în prezent, guvernele naționale nu mai sunt în măsură să soluționeze problemele umanității. În opinia noastră, aceste premise sunt false, întrucât ele nu țin seama de faptul că guvernul național cunoaște cel mai bine care sunt nevoile cetățenilor țării, care sunt resursele de care se dispune pentru a le satisface și ce trebuie întreprins în această direcție. Existența unor organizații și organisme internaționale, care par să joace rolul unor ministere la nivel mondial, este necesară pentru a stabili principiile, normele și regulile de derulare a vieții și activității umane, la toate nivelurile – național, regional și internațional – și de a garanta respectarea acestora de toți actorii statali și nonstatali de pe scena planetară.

În plan cultural

Astăzi, interculturalitatea este o realitate complexă. Referințe culturale multiple se intersectează și se alimentează reciproc. Trăirea culturală apare adesea ca o cultură hibridă și originală în care se regăsesc intim amestecate elemente lăsate de cultura de origine, de așteptări ale grupurilor și atracția anumitor forme de modernitate care îi dau o aparență de universalitate.

Posibilitățile aproape nelimitate de a comunica rapid, comod și instantaneu prin intermediul Internetului, telefoniei mobile, ca și impactul televiziunii și al radioului fac ca lumea să participe aproape simultan la aceleași evenimente, fenomene, procese sau activități umane. Este posibil ca, datorită sistemelor de management ce vehiculează și valori culturale, să apară tendința uniformizării referințelor culturale. Astfel, modul de viață, de a gândi, de a acționa și chiar de a fi al oamenilor de pretutindeni pare a se uniformiza la nivel planetar, datorită avântului tehnologiilor comunicațiilor și al informaticii. Periculozitatea acestei tendințe ar consta în dispariția diversității culturale atât de necesară evoluției ascendente a lumii, pe de o parte, și impunerea modelului cultural occidental ca cel mai bun din câte există, pe de altă parte.

Globalizarea culturii este un proces de durată, ce antrenează multiplicarea, accelerarea și intensificarea interacțiunilor dintre societăți și culturile lor. În opinia noastră, acest proces nu va afecta negativ evoluția culturilor naționale, pentru că există concomitent factorii ce acționează în direcția păstrării acestora, dar și mijloacele de a le apăra. Replierea, resemnarea sau defensiva nu constituie răspunsuri adecvate la această provocare inedită. Nici puterea, nici forța, nici reglementarea internațională și nici gestionarea birocratică nu pot să aducă răspunsurile așteptate acestei provocări. De fapt, cultura va fi tot mai mult caracterizată prin complexitate, datorită capacității sale de a integra elemente și fapte separate într-o coerență reintegrabilă în viața și activitatea umană.

În plan militar

Este evident că nu globalizarea, ca proces complex, a adus cu sine tensiunile politice și conflictele armate. Acestea existau și înainte, dar globalizarea a creat premisele economice, politice și sociale ale generării conflictelor armate. Lupta pentru accesul la resursele esențiale unei dezvoltări economice a alimentat conflicte armate deja existente, pe de o parte, și a condus la apariția altor focare de conflict, pe de altă parte.

Pe de altă parte, dezvoltarea NATO, prin primirea de noi membri, prin schimbarea strategiei și doctrinei sale și prin angajarea responsabilă în gestionarea conflictelor armate din lume, sub mandat ONU, este o altă componentă a dimensiunii militare a globalizării actuale. Astfel, lupta împotriva terorismului internațional și asumarea de sarcini concrete în materie de securitate mondială semnifică transpunerea în practică a dimensiunii militare a globalizării.

În planul mediului ambiant

În general, se apreciază că impactul globalizării asupra mediului se concretizează în:

– efectul de compoziție. Acesta este legat de specializarea internațională indusă de comerț: țări care, anterior, produceau un larg evantai de mărfuri pentru a răspunde cererii locale se specializează într-un domeniu mai restrâns de producție și le importă pe cele de care au nevoie. Specializarea internațională conduce, în principiu, la utilizarea optimă a factorilor de producție, inclusiv resurse naturale, ceea ce ar trebui să fie benefic pentru mediu. Totuși, în practică, ea nu garantează o folosire mai economică a resurselor naturale, în măsura în care costul acestor resurse nu este întotdeauna internalizat în prețuri, cum o arată discuția asupra bunurilor publice de mediu. Cu alte cuvinte, întreprinderile nu-și fac griji să economisească resurse a căror folosire este gratuită. Pentru a evalua impactul globalizării asupra mediului este deci esențial să se aprecieze dacă diferențele de reglementări în materie de mediu oferă un avantaj unor state și dacă globalizarea este însoțită de delocalizări masive a industriilor poluante;

– efectul de scară. Acesta trimite la impactul creșterii producției asupra mediului. Deschiderea la schimbările generate de globalizare favorizează creșterea economică. La rândul ei, creșterea producției industriale este însoțită de o sporire a emisiilor poluante și a extragerilor din mediul natural, ceea ce este defavorabil acestuia din urmă;

– efectul tehnic. Rolul său constă în contrabalansarea efectului de scară: liberalizarea, deschizând țările în curs de dezvoltare la investiții, poate conduce la un transfer de tehnologii mai moderne și mai curate spre acestea. De asemenea, liberalizarea, antrenând o creștere a veniturilor, determină cetățenii să se arate mai exigenți în privința calității mediului și să pretindă norme mai stricte față de acesta.

În plan informațional

Toate procesele pe care globalizarea le generează se întemeiază pe capacitatea actorilor sociali, economici, politici etc. de a genera, procesa și aplica o informație eficace fondată pe cunoaștere. De exemplu, productivitatea și competitivitatea unităților economice sau a actorilor economici – întreprinderi naționale și/sau transnaționale, regiuni sau state naționale – sunt semnificativ dependente de capacitatea lor de a produce, procesa și gestiona informația economică, și nu numai, necesară activității specifice. Totodată, informațional înseamnă că eficacitatea și practicile puterii politice, de la toate nivelurile de exercitare a acesteia, depinde de o manieră substanțială de capacitatea de a gestiona, controla și organiza informațiile și cunoștințele de fiecare tip. Desigur, acest fenomen are consecințe apoi în domeniul social, în special în construcția de sisteme de valori fundamentate pe un asemenea control. Practic, globalizarea are și o reprezentare socială, adică o imagine compusă din semnale ce pot fi percepute de simțurile noastre. Orice reprezentare este creată cu intenția de a fi folosită și, în acest sens, ea îndeplinește diferite funcții: conservarea informației, schimbul de informații, concretizarea ce o face accesibilă (prin concepte și modele), crearea de date. În același timp, globalizarea a creat condițiile propice circulației, relativ libere, a informației în aproape toate domeniile de activitate. Astăzi, oamenii, de pe tot globul, sunt informați, prin mass-media cu tot ceea ce se întâmplă, de la știri mondene la cele de natură culturală și aceasta în timp real. Pe de altă parte, dezvoltarea tehnologiilor informaționale și de comunicare a făcut posibilă accentuarea procesului de globa lizare, a generalizării influenței sale peste tot în lume.

Într-o anumită măsură, dimensiunile economică, politică, culturală, militară, de mediu sunt dependente de cea informațională. La rândul său, dimensiunea economică influențează celelalte dimensiuni ale globalizării. De aceea, se poate afirma că dimensiunile globalizării sunt interdependente și interacționează de o manieră constantă și relativ concertată.

Exemplul recent și cel mai elocvent în demonstrarea efectelor fiecăreia dintre dimensiunile procesului de globalizare asupra mediului de securitate îl constituie revoltele populației din Orientul Mijlociu și nordul Africii, denumite generic ”Primăvara Arabă”, ale căror cauze au fost: regimurile totalitare, corupția, rata mare a șomajului, inflația, creșeterea decalajului dintre săraci și bogați etc.

Primăvara Arabă a reprezentat o serie de proteste ce au loc în mai multe țări din Orientul Mijlociu și Africa de Nord începând cu sfârșitul anului 2010. În principal, acestea s-au desfășurat în țări arabe cu regimuri totalitare. Manifestări de stradă de o amploare deosebită s-au desfășurat în Egipt, Algeria, Yemen, Libia, Iordania, Bahrain, Maroc, Kuweit și Iran. Evenimente similare de mai mică amploare au avut loc în Sahara Occidentală, Sudan, Djibouti, Cisiordania, Liban, Siria, Irak, Senegal, Arabia Saudită și Oman. În același timp, s-au desfășurat proteste de diferite mărimi și în țări din afara zonei, cum ar fi Somalia, Albania, Serbia, Mauritania și Gabon.

Punctul de pornire al protestelor l-a constituit sinuciderea prin auto-incendiere a lui Mohamed Bouazizi în Tunisia pe data de 17 decembrie 2010. Acest act a declanșat proteste pe scară largă împotriva regimului, ce ulterior au fost repetate în mai multe țări din zonă. În Egipt, Yemen și Tunisia, protestele au devenit adevărate revoluții care au dus la înlăturarea președinților tunisian (Zine El Abidine Ben Ali) și egiptean (Hosni Mubarak), în timp ce în Iordania și Cisiordania guvernele au fost dizolvate de către regele Abdullah, respectiv președintele Mahmud Abbas. Existența mijloacelor de comunicație modernă precum Facebook sau Twitter au înlesnit organizarea revoltei, fapt pentru care guvernele din mai multe țări afectate de proteste au blocat accesul la ele sau chiar la întregul Internet.

Actorii globalizării

Actorii globalizării sunt toate statele lumii luate separat, toate organizațiile internaționale și regionale în care cel puțin două state sunt membre cu obligații si drepturi egale, precum și grupurile, grupările și marile companii transnaționale și instituțiile internaționale.

La ora actuală, actorii principali ai globalizării sunt statele din grupul G20 a căror economie reprezintă 85% din cea mondială (Figura 4) și aproape 2/3 din populația Globului.

Figura 4- Produsul intern brut al statelor din G20

Principalii actori statali în domeniul globalizării sunt: S.U.A., U.E., Japonia, China, India și F. Rusă.

Printre actorii nonstatali cu manifestare la nivel global se numără: organizații neguvernamentale (Ex.: Freedom House- S.U.A., Medecines Sans Frontieres- Franța, Amnesty International, Greenpeace, Human Right Watch), minorități entice (religioase), organizații teroriste și corporații multinaționale.

Astăzi, lumea se găsește în căutarea unei noi formule de organizare păcii și de edificare a unei structure optime de securitate. În acest scop sunt implicați actori statali și nonstatali. Consensul dintre aceștia este greu de realizat datorită faptului că actorii statali acționează în funcție de propriile interese și de percepția pe care o au la un moment dat asupra potențialului propriu și al opozanților în ecuația de putere.

2.2. Terorismul internațional – factor cu influențe majore asupra mediului de securitate

Terorismul este unul dintre cele mai complexe și tot odată cele mai complicate fenomene ale lumii contemporane cu influențe accentuate asupra mediului de securitate. El este strâns legat de zonele cele mai întunecate ale fenomenelor de putere, de extremele și excesele acesteia, ceea ce face ca termenul de terrorism să fie foarte greu de definit.

Pe de altă parte, dificultatea definirii terorismului este generată de modul de interpretare a celor doi poli antagonici din care poate fi privit actul terrorist. Un act terrorist poate fi calificat atât un gest barbar, de extremă violență cât și un act eroic. La ora actual nu există o definiție a terorismului acceptată de toată lumea, opiniile analiștilor fiind îmărțite în funcție de factorii culturali și de tipul de civilizație care stau la baza interpretării acestui fenomen dar și de valorile împărtășite de o anumită civilizație.

În cele ce urmează referirea la termenul de terorism semnifică definiția acestuia din Enciclopedia Universală Britanică: ”utilizarea sistemică a violenței pentru a crea un climat general de frică în rândul unei populații și, prin aceasta, pentru a îndeplini un anume obiectiv politic”.

Terorismul a fost utilizat de-a lungul întregii istorii și în toată lumea de către organizații politice de dreapta și de stânga, de naționaliști sau grupuri entice și de revoluționari. Deși considerată, de obicei, un instrument de destabilizare și de înlăturare a instituțiilor politice existente, teroarea a fost folosită și ca politică internă de către guverne împotriva propriului popor pentru a forța adeziunea la ideologia națională.

În ultimii ani, impactul terorismului a fost amplificat de progresul și capacitatea letală a armelor, ca și de dezvoltarea posibilităților mass media de a transmite instantaneu știri despre astfel de evenimente cu audiență la scară planetară.

În cartea Sociologie politică, profesorul Virgil Măgureanu analizează principalii factori care au contribuit la amplificarea și dezvoltarea mișcărilor teroriste. Potrivit autorului, primul și cel mai important factor îl reprezintă dezboltarea terorismului de stat, spre jumătatea secolului trecut, în Germania și Uniunea Sovietică unde regimurile politice extremiste din cele două state au utilizat pe scară largă violența pentru ași atinge scopurile politice.

Al doilea factor îl reprezintă cel de-al Doilea Război Mondial în care cele două sisteme totalitare au recurs la violență pentru a putea stăpânii lumea.

Cel de-al treilea factor îl constituie Războiul Rece. Acesta însemnând de fapt prelungirea războiului clasic într-un mod fragmentat cu utilizarea tuturor armelor posibile inclusive a celor de propagandă. Potrivit profesorului Măgureanu, ”în timpul Războiului Rece, terorismul revoluționar a fost susținut continuu de sistemul comunist, în cea mai bună tradiție a stângii extremist dar nici de partea cealaltă nu au lipsit mijloacele de o violență extremă”.

Al patrulea factor îl reprezintă căderea comunismului. Chiar dacă sursa terorismului revoluționar a secat o dată cu căderea sistemelor comuniste din Europa, diminuarea fenomenului terorist nu a avut loc.

Terorismul contemporan are deja un caracter mondial. El se axează îndeosebi pe extremismul religios violent, pe extremismul politic și pe efectele dezrădăcinării. Cauzele acestuia sunt complexe. Ele se află în dinamica crizelor economice, culturale și sociale, în politica de alienare a tinerilor (îndeosebi musulmani) care trăiesc în străinătate, în reacțiile virulente la influențele intrinseci pe care le exercită civilizația occidental asupra zonelor încremenite în fantasme și prejudecăți, în recrudescența anomiei sociale, criminalității și traficanților. De aici, o dialectică perversă a intereselor lumii interlope și ale unor structuri predominant violente, generate de adâncirea faliilor strategice dintre lumea modernă și lumea rămasă în mizerie, subdezvoltare și neputință. Această lume chinuită nu produce terorism, însă ciocnirea unora dintre entitățile ei cu interesele civilizației moderne generează și întreține fenomenul terorist.

Principalele surse de generare a fenomenului terorist se află în configurația mereu schimbătoare și nesigură a societății actuale și în starea de haos pe care o parcurge omenirea. Nu întâmplător, desigur, atacurile teroriste se îndreaptă împotriva Statelor Unite și aliaților Americii, a Rusiei, Chinei, Indiei, Europei Occidentale și chiar împotriva unor țări islamice, considerate trădătoare, cum ar fi Turcia și Pakistanul.

Înțelegerea corectă a cauzelor terorismului este esențială pentru adoptarea unor strategii de combatere a acestui fenomen cât și pentru reducerea numărului de victime și a efectelor negative asociate.

Efortul de analiză și înțelegere corectă și completă a acestor cauze nu trebuie în nici un caz confundat cu încercarea de a justifica actele teroriste. Nu poate exista nici un fel de justificare morală pentru actele teroriste, indiferent de legitimitatea cauzelor invocate.

De asemenea, înțelegerea cauzelor terorismului nu are nimic de a face cu atitudinea de capitulare și satisfacere necondiționată a obiectivelor grupurilor teroriste.

Majoritatea analiștilor susțin că terorismul are o cauză strict politică. Orice mișcare teroristă ce capătă suficient acces la putere politică pentru a-și promova obiectivele, renunță la terorism din proprie inițiativă.

Motivele specifice ale terorismului pot fi foarte diverse, dar cele mai comune sunt:

Obținere de bani și avantaje;

Dorința de a răspândi un mesaj. Toate actele teroriste au ca scop prezentarea unei stări de fapt – lansarea unui mesaj;

Terorismul „justițiar”. Are ca scop răzbunarea și pedepsirea unor acțiuni considerate de teroriști nedrepte;

Fanatismul religios. Acesta poate constitui un substrat fertil, o bază de susținere a unor grupări, sau organizații teroriste, deși adesea, ei folosesc manipulativ acest fanatism pentru propriile interese. Motivul real al terorismului Al-Qaida rămâne ocult, dar propaganda acestui grup se folosește abil de fanatismul islamic pentru a justifica politica de teroare și pentru a amplifica efectele actului terrorist;

Subminarea autorității de stat;

Lupta pentru eliberare, emancipare și obținerea puterii politice. Se spune că în timp ce insurgența este strategia săracului, terorismul este strategia săracului disperat. Multe grupări teroriste sunt motivate de idealuri legitime ce nu pot fi obținute pe căi politice, militare sau economice.

În undele cazuri, idealurile legitime care au fost motivele inițiale, pe parcursul alunecării pe toboganul violenței se pervertesc și se transformă într-un amestec demagogic numai pentru a justifica o continuare a violenței.

În alte cazuri organizațiile teroriste apelează la dezinformare și manipulare pentru a recruta noi membri sau a-și extinde influența. Această dezinformare și manipulare poate fi făcută într-un mod foarte profesionist și credibil.

Terorismul contemporan este preponderent antiamerican și antioccidental și are câteva caracteristici specifice:

– spațiile de generare și de regenerare a rețelelor, organizațiilor și grupurilor teroriste sunt tentaculare, cu filiale flexibile și dinamice peste tot, dar cu preponderență în țările occidentale și în zonele de falii strategice;

– baza de recrutare a teroriștilor se află îndeosebi în populația tânără, instruită și chiar domiciliată în Occident, care se simte frustrată, înstrăinată, discriminată și nemulțumită și împărtășește preceptele fundamentaliste și extremiste, nu prețuiește viața și acceptă martiriatul și spiritul de sacrificiu în numele unor dogme care, pentru o parte din lumea lor, sunt indiscutabile;

– țintele predilecte ale teroriștilor contemporani le reprezintă locurile publice, infrastructurile, diferitele instituții (occidentale sau care-i sprijină pe occidentali), de regulă, cele vulnerabile la astfel de atacuri sau făcute să devină vulnerabile;

– sporește caracterul punitiv și răzbunător, în numele unor cauze care vin din frustrări și percepții deformate, dar și din realități dramatice.

Amenințările teroriste sunt de mare actualitate. Chiar dacă o dată cu lichidarea liderului Al Qaeda, acțiunile acestei organizații s-au împuținat, pe termen mediul și lung, ele nu vor dispărea. Atacurile teroriste sunt și vor fi și în continuare atipice, lipsite de orice moralitate și în afara oricăror reguli ale păcii și războiului. Ele vor viza tot ceea ce este vulnerabil – state, guverne, instituții publice, organizații internaționale, aglomerări urbane și locuri publice, infrastructuri, rețele de comunicații, rețele Internet și, mai ales, oameni, inclusiv bătrâni și copii, întrucât unul dintre obiectivele cele mai importante ale terorismului este să creeze oroare, indignare, dezgust, panică, nesiguranță și frică.

Cu cât civilizația progresează, cu atât terorismul devine mai abject și mai înfricoșător. Terorismul nu este pur și simplu o trecere la limită, nici un exces al notei de nemulțumire și al spiritului protestatar. El se prezintă ca o patologie gravă, ca o boală cronică a omenirii, care se accentuează și se complică din ce în ce mai mult. De aceea, lupta împotriva lui nu este și nu poate fi ușoară. Și aceasta nu neapărat pentru că teroriștii ar fi foarte puternici, ci pentru că ei sunt lipsiți de orice logică și de orice filozofie.

Combaterea terorismului nu poate ieși însă din legile și obiceiurile războiului și ale luptei armate și, de aceea, dificultățile unei astfel de confruntări vor fi totdeauna foarte mari.

Amenințările teroriste sunt de mare actualitate. În următorul deceniu, ele nu vor dispărea, ci, dimpotrivă, este posibil să se diversifice și să se amplifice. Atacurile teroriste sunt și vor fi și în continuare atipice, lipsite de orice moralitate și în afara oricăror reguli ale păcii și războiului. Ele vor viza tot ceea ce este vulnerabil – state, guverne, instituții publice, organizații internaționale, aglomerări urbane și locuri publice, infrastructuri, rețele de comunicații, rețele Internet și, mai ales, oameni, inclusiv bătrâni și copii, întrucât unul dintre obiectivele cele mai importante ale terorismului este să creeze oroare, indignare, dezgust, panică, nesiguranță și frică.

2.3. ONU – rolul Consiliului de Securitate în contextul globalizării

În decursul istoriei sale, ONU, și-a continuat dezvoltarea și adaptarea la sfera internațională, cât și intra-organizațională. Această dezvoltare continuă a consemnat importante modificări instituționale și de substanță, însă matricea după care ONU își ghidează politicile a rămas neschimbată. Funcționalitatea strategică a ONU se fondează pe ideea de coexistență între sisteme și forțe opuse în modelul de distribuire al puterii.

În condițiile date, rolul acestei structuri internaționale este prevenirea conflictelor globale, atât în sfera politicului, cât și la nivelul relațiilor economice. Pe de altă parte, „Modelul coexistenței pașnice” a dispărut odată cu prăbușirea lumii bipolare.

În ceea ce privește pacea și securitatea internațională, de la crearea sa, ONU a fost adesea chemată să prevină disputele ce s-ar fi putut transforma în conflicte armate, să convingă părțile opozante să folosească masa de discuții, și nu forța armată, sau să ajute la restabilirea păcii în cazul declanșării vreunui conflict. În cursul anilor ’90, au apărut schimbări majore în pattern-urile conflictului, peste 90% dintre conflicte desfășurându-se în interiorul statelor, și nu între ele. Din acest motiv, ONU a reconstruit o nouă gamă de instrumente, accentuând prevenirea conflictelor, adaptând continuu operațiunile de menținere a păcii, implicând organizațiile internaționale și întărind construirea păcii post-conflictuale. Confruntat cu conflicte caracterizate de violență etnică (în Somalia, Ruanda și fosta Iugoslavie), Consiliul de Securitate al ONU a renunțat la desfășurarea operațiunilor între anii 1995 și 1997, însă crizele profunde din Congo, Africa Centrală, Timorul de Est, Kosovo, Sierra Leone și Etiopia-Eritreea au determinat, în ultimii ani, reluarea misiunilor de menținere a păcii. Experiența anilor trecuți a făcut ca ONU să se concentreze mai mult ca niciodată pe construirea păcii și pe sprijinirea structurilor ce o vor consolida. Tot această experiență a arătat că menținerea păcii, în sensul evitării conflictului militar, nu este suficientă pentru stabilirea unei păci sigure; o asemenea securitate poate fi realizată numai prin ajutorul acordat țărilor pentru a favoriza dezvoltarea economică, justiția socială, protecția drepturilor omului, buna guvernare și desfășurare a procesului democratic.

Operațiunile ONU de menținere a păcii au fost înființate în timpul Războiului Rece ca o modalitate de rezolvare a conflictelor dintre state prin trimiterea de personal neînarmat sau purtînd numai arme ușoare. Trupele se aflau sub comanda ONU și interveneau între cele două forțe armate aflate în conflict. Trupele erau chemate atunci când puterile internaționale mandatau Națiunile Unite să intervină pentru încetarea conflictului (așa numitul proxi-război) care amenința stabilitatea regională și pacea și securitatea internațională.

Încheierea Războiului Rece a determinat reorientarea rolului operațiunilor ONU de menținere a păcii. În noul spirit de cooperare, Consiliul de Securitate a înființat misiuni mai ample și mai complexe, adesea având mandatul de a aplica acordurile de pace între protagoniștii conflictelor din interiorul unor țări. Mai mult, noțiunea de „menținere a păcii” a început să includă tot mai multe elemente ne-militare tocmai pentru a se asigura durabilitatea păcii. Departamentul operațiunilor ONU de menținere a păcii (DPKO) a fost creat în 1992 tocmai pentru a sprijini cererea crescândă de operațiuni complexe.

În ansamblu, operațiunile au fost încununate de succes. În El Salvador sau Mozambic, de exemplu, misiunile au contribuit substantial la asigurarea unei păci durabile. Dar au existat și operațiuni a căror finalitate s/a soldat cu eșec. Eșecurile cele mai dureroase au fost reprezentate de masacrul din Srebenița din 1995 (Bosnia și Herțegovina) și genocidul din Ruanda din 1994 care au determinat Națiunile Unite să își examineze și reconsidere propriile operațiuni.

În 1999 s-a decis că reformarea misiunilor de menținere a păcii este absolut necesară. Secretarul General al ONU, Kofi Annan, a început o evaluare profundă a evenimentelor care au condus la eșecurile enunțate anterior și a solicitat o anchetă independentă asupra acțiunilor derulate de Națiunile Unite în timpul genocidului din 1994 din Ruanda. Toate analizele au demonstrat necesitatea îmbunătățirii capacității Națiunilor Unite de a organiza operațiuni de menținere a păcii, în special de a asigura detașarea rapidă și autorizarea în funcție de cerințele din teren. Misiunile de menținere a păcii aveau nevoie de reguli de angajare clare, de o mai bună coordonare între Secretariatul ONU din New York și agențiile ONU în ceea ce privește planificarea și detașarea trupelor în teatrul de operațiuni, precum și de o cooperare mai bună între ONU și organizațiile regionale. În plus, ONU trebuia să-și întărească preocupările de protejare a civililor în fața conflictului.

Concomitent, cererile pentru interventiile misiunior ONU au continuat să creasca atât cantitativ, cât și calitativ: misiunile de menținere a păcii începuseră să se ocupe și de asigurarea respectării legii, de administrație, de dezvoltare economică sau de drepturile omului. În prezent, DPKO are în administrare 16 operațiuni de menținere a păcii în întreaga lume.

În viziunea organizației asupra securității colective în secolul XXI-lea, transformarea ONU într-un instrument eficient pentru prevenirea conflictelor va necesita stabilirea anumitor priorități politice și instituționale, ca: prevenirea terorismului, combaterea proliferării armelor nucleare, chimice și biologice, reducerea riscului de război, folosirea forței în anumite condiții stabilite de Consiliul de Securitate etc.

Există mai multă încredere în definitivarea reformei Consiliului de Securitate și sporirea, prin aceasta, a legitimității și eficacității sale. Problema este dacă marile puteri membre vor accepta sau nu, în final, extinderea sa numerică, intrarea unor noi state în componența acestuia, fapt ce ar moderniza și democratiza una din cele mai importante structuri ale organizației, însă ar slăbi pârghia prin care membrii actuali își apără propriile interese. Or, o mai bună reprezentativitate ar permite să se evite dublul standard în deciziile și măsurile de retorsiune.

Un rol mai consistent ar putea juca prima organizație mondială, dacă ar adopta principiul responsabilității protejării populațiilor contra genocidului, crimelor de război, purificării etnice și crimelor contra umanității și, atunci când guvernele nu sunt dispuse sau nu sunt în măsură să o facă, ar uza la nevoie de forță. Totuși, acest principiu nu trebuie să însemne o portiță de acceptare a intervenționismului interesat, de invadare a unui teritoriu străin, fără mandat ONU, motivată de „responsabilitatea de a proteja populația“ respectivă.

2.4. NATO – răspunsul la noile amenințări în domeniul securității

Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) încorporează legătura transatlantică, ce unește Europa și America de Nord într-o alianță unică de apărare și securitate. Obiectivul principal și continuu al NATO, stabilit prin Tratatul de la Washington, este acela de a salvgarda libertatea și securitatea tuturor membrilor săi, făcând uz de mijloace politice și militare. În acest scop, de la crearea sa în 1949, NATO a asigurat apărarea colectivă a membrilor săi. Organizația a acționat, de asemenea, ca un forum principal de consultări pe probleme de securitate de interes pentru membrii săi și ca un pilon de bază al păcii și stabilității în spațiul euro-atlantic.

Odată cu terminarea Războiului Rece, Alianța și-a asumat noi sarcini fundamentale, inclusiv consolidarea parteneriatului în domeniul securității cu democrațiile din Europa, Caucaz și Asia Centrală. Ca reacție la modificările survenite în mediul global de securitate, Alianța și-a asumat responsabilități suplimentare. Acestea includ abordarea atât a instabilității cauzate de conflictele regionale și etnice din Europa, cât și a amenințărilor provenind din afara spațiului euro-atlantic.

Astăzi, Alianța este implicată într-o gamă largă de activități menite să promoveze cooperarea cu Rusia, Ucraina și alte țări din afara NATO și să combată pro-activ noile provocări la adresa securității în secolul XXI-lea, cum ar fi cele provenind din actele de terorism internațional și de proliferare a armelor de distrugere în masă. Pentru a rămâne eficientă în privința apărării și promovării securității într-un mediu de securitate nou și în schimbare permanentă, Alianța este, în prezent, angajată într-un proces de transformare care îi afectează toate problematicile aflate pe agendă și care implică noi misiuni, noi membri, noi capacități, noi relații de parteneriat și noi modalități de acțiune.

Cu toate că marele șoc pentru Alianță au fost evenimentele din 11 septembrie 2001, trebuie remarcat că NATO a început încă înainte cu câțiva ani să-și adapteze „cultura” de lucru pentru a se adapta la mediul de securitate în schimbare. În 1999, Aliații au agreat un nou Concept Strategic. Acest document, care face referire la amenințările la adresa securității cu care se confruntă Alianța și la modul în care ea intenționează să le abordeze, a descris riscurile de securitate ca fiind „multidirecționale și adesea dificil de prevăzut” și a acordat atenție specială amenințărilor reprezentate de proliferarea armelor de distrugere în masă și a mijloacelor de transport al acestora la țintă. Din document reiese cu claritate faptul că interesele de securitate ale Alianței pot fi afectate și de alte riscuri, de o natură mai amplă, precum actele de terorism, sabotaj și crimă organizată, dar și întreruperea fluxurilor de aprovizionare cu resurse vitale.

Pentru a fi în măsură să abordeze aceste amenințări, Alianța a inițiat o serie de demersuri menite să-i consolideze capacitățile și să intensifice cooperarea atât între membrii săi, cât și cu partenerii și cu celelalte organizații internaționale. Acestea au inclus Inițiativa Capacităților de Apărare, un program de înalt nivel inițiat în 1999 destinat consolidării capacităților militare de răspuns la provocările noului mediu de securitate, crearea, în anul 2000, a Centrului de Arme de Distrugere în Masă, prin intermediul căruia aliații realizează un schimb de informații pe tema amenințării cu arme de distrugere în masă și urmăresc să-și coordoneze cele mai adecvate mecanisme de reacție, si dezvoltarea unei Identități Europene de Securitate și Apărare, în cadrul Alianței, care să ofere membrilor europeni ai NATO posibilitatea asumării unei mai mari responsabilități în domeniul securității și apărării.

Atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 au dat un nou impuls acestor eforturi. Ca urmare, NATO a declanșat un proces cuprinzător de evaluare a activităților sale și a procedurilor de lucru. Acesta s-a concretizat într-un pachet de reforme, inițiative și programe agreate de liderii Alianței la summit-ul de la Praga, din noiembrie 2002. În același timp, 14 aliați și-au dislocat trupe în Afganistan, în sprijinul operațiunii conduse de SUA împotriva Al Qaeda, grupul terorist responsabil de atacuri, și împotriva talibanilor, regimul care îl protejează, precum și în sprijinul misiunii subsecvente de menținere a păcii, Forța Internațională de Asistență pentru Securitate (ISAF), la Kabul. Mai mult, la solicitarea statelor membre care au un rol important în această misiune și pentru asigurarea continuității, NATO și-a asumat responsabilitatea conducerii ISAF.

Zece ani mai târziu prin ”Conceptul Strategic 2010”, Alianța și-a definit foarte clar și ferm, sarcinile de bază, principiile și valorile sale, evoluția mediului de securitate și obiectivele strategice pentru următorul deceniu.

Noul concept prevede pentru NATO trei sarcini esențiale: de apărare colectivă, de gestionare a crizelor și de securitate prin cooperare. Conceptul subliniază, de asemenea, solidaritatea Alianței, importanța consultării transatlantice și necesitatea de a se angaja într-un proces continuu de reformă.

Mediul de securitate contemporan conține un set larg și evolutiv de provocări la adresa securității teritoriului NATO și populației statelor membre. În scopul de a asigura securitatea lor, Alianța trebuie să continuie realizarea eficientă a trei sarcini esențiale, care contribuie la protejarea membrilor Alianței:

Apărarea colectivă. Membrii NATO se vor ajuta mereu unul pe altul împotriva atacurilor, în conformitate cu Articolul 5 al Tratatului de la Washington. Acest angajament rămâne ferm și obligatoriu. NATO se va apăra împotriva oricărei amenințări de agresiune, și împotriva noilor provocări de securitate în cazul în care amenință securitatea fundamentală a aliaților individuale sau a Alianței ca un întreg.

Gestionarea crizelor. NATO are un set unic și robust de capacități politice și militare pentru a aborda întregul spectru al crizelor – înainte, în timpul și după conflict. NATO va angaja în mod activ o combinație adecvată a acestor instrumente politice și militare pentru a ajuta la gestionarea crizelor în curs de dezvoltare care au potențialul de a afecta securitatea Alianței, înainte ca acestea să degenereze în conflicte, pentru a opri conflictele în curs de desfășurare în cazul în care acestea afectează securitatea Alianței, precum și pentru a ajuta la consolidarea stabilității în situații post-conflict în cazul în care contribuie la securitatea euro-atlantică.

Securitate prin cooperare. Alianța este și poate fi afectată de evoluțiile politice și de securitate dincolo de granițele sale. Alianța se va implica activ pentru a spori securitatea internațională, prin parteneriat cu țările relevante și alte organizații internaționale, contribuind activ la controlul armelor, neproliferarea și dezarmarea, precum și prin menținerea invitației de a deveni ușa de membru a Alianței tuturor democrațiilor europene care îndeplinesc standardele NATO.

Cu toate că membri NATO nu s-au înțeles uneori cu privire la modalitățile cele mai adecvate de a reacționa la noile amenințări la adresa securității, toți admit că asemenea amenințări pot fi cauzate de undeva din afara spațiului euro-atlantic și că acestea nu pot fi abordate doar de o singură organizație sau pe baza unor structuri de apărare configurate pentru gestionarea conflictelor militare convenționale. De aceea, în plus față de cooperarea cu alte organizații implicate, Alianța trebuie să se adapteze pentru a putea face față unor provocări noi și diverse. Ca rezultat, NATO a progresat de la o alianță definită pe baze geografice la una care admite că amenințările de securitate nu se mai limitează la o anumită localizare și că acestea nu mai sunt predictibile și este pregătită să le abordeze oricând și oriunde ar apărea.

Mai mult, pentru a fi în măsură să edifice un mediu de securitate mai sigur, NATO dezvoltă relații și mai apropiate cu celelalte organizații internaționale, inclusiv Uniunea Europeană, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa, Organizația Națiunilor Unite și chiar Organizația Mondială a Sănătății, cu statele nemembre, inclusiv Rusia și Ucraina, și cu partenerii săi atât din spațiul euro-atlantic, cât și din regiunea mediteraneană.

Perspective ale NATO

Atât preocupările actuale ale Alianței cît și perspectivele acesteia (orizont 2020), au fost dezbătute și adoptate, de comun acord, pe timpul lucrărilor Summitului Alianței Nord-Atlantice de la Chicago (20-21.05.2012).

La acest important summit (primul desfășurat pe teritoriul SUA după cel din aprilie 1999 de la Washington) șefii de stat și de guvern ai statelor membre NATO și-au reafirmat angajamentul față de legătura transatlantică, operațiunile din Afganistan, Kosovo și din alte regiuni, precum și față de necesitatea ca Alianța să beneficieze de capabilitățile de care are nevoie pentru a gestiona întreaga gamă de amenințări cu care se confruntă.

S-a reiterat faptul că NATO rămâne cadrul transatlantic pentru apărare colectivă fermă și forum esențial pentru consultări și decizii între aliați.

În ceea ce privește capabilitățile de apărare a forțelor Alianței la orizontul anului 2020, declarația finală a Summitului, prevede că:

– Alianța o să-și mențină și o să-și dezvolte capabilitățile necesare executării misiunilor fundamentale: apărarea colectivă, gestionarea crizelor și securitatea comună;

– pentru a permite aliaților nord-americani și europeni să răspundă împreună noilor provocări, este necesară întărirea legăturii transatlantice, creșterea gradului de solidaritate în cadrul Alianței precum și împărțirea responsabilităților, rolurilor și riscurilor;

– sunt apreciate eforturile depuse de UE pentru întărirea capacităților sale de a face față provocărilor de securitate comune;

– NATO rămâne inegalabilă în ceea ce privește capacitatea sa de a desfășura și menține o putere militară în scopul apărării securității populației și a contribui la pacea și securitatea internațională. Exemple pot fi operațiunile desfășurate cu succes în Libia, Afganistan, Balcani și în lupta împotriva pirateriei;

– s-au realizat progrese concrete în îndeplinirea obiectivelor Noului Concept Strategic, adoptat la Lisabona, privind dezvoltarea capabilităților necesare apărării cetățenilor țărilor membre, executarea operațiunilor de gestionare a crizelor și promovarea securității comune. Ca și realizări importante, sunt menționate:

finalizarea primei etape a programului de realizare a sistemului de apărare antirachetă al NATO, care va proteja teritoriul, populația și forțele armate ale tuturor țărilor europene membre ale Alianței împotriva amenințărilor în creștere generate de proliferarea rachetelor balistice, pe baza principiilor de indivizibilitate a misiunilor, ținând cont de nivelul amenințării, sustenabilității financiare și fezabilității tehnice (Figura 5);

Figura 5- Amplasarea scutului antirachetă

amplasarea unui sistem aliat de supraveghere terestră (AGS) foarte sofisticat, pentru a permite forțelor NATO să execute mai eficient și mai sigur misiunile;

prelungirea misiunii de supraveghere a spațiului aerian în statele baltice;

crearea unei noi structuri de comandă a NATO, mai simplă și mai eficientă;

progresele realizate în dezvoltarea unui anumit număr de capabilități, estimate la Lisabona ca indispensabile pentru succesul operațiunilor NATO: îmbunătățirea apărării împotriva atacurilor cibernetice; extinderea sistemului de comandă și control aerian al NATO, creșterea capabilităților în Afganistan pentru schimbul de date ISR (Intelligence Surveaillance and Reconesance) și lupta împotriva DEI (Dispozitive Explozive Improvizate);

În baza acestor progrese s-a fixat obiectivul „Forțele NATO la orizontul anului 2020”: forțe moderne și strâns interconectate, dotate, antrenate, formate și comandate astfel încât să poată opera împreună și cu parteneri în orice conjunctură.

2.5. Uniunea Europeană – dimensiunea de securitate și apărare

”Rolul Uniunii Europene s-a schimbat substanțial în ultimii zece ani. UE a devenit un furmizor global de securitate. Există o cerere din ce în ce mai mare pentru UE la nivel mondial și trebuie să construim instrumente mai bune pentru a răspunde acestei cereri. O dată ce Tratatul de la Lisabona va fi implementat, v-om putea să funcționăm mai efficient. În domeniul managementului crizei, asta înseamnă o mai bună îmbinare a capa bilităților civile și militare” – Javier Solana, 2009

Inițiat în urma summit-ului franco-britanic de la Saint Malo (1998), procesul de dezvoltare a dimensiunii de securitate și apărare a Uniunii Europene a cunoscut, în ultimii ani, o evoluție spectaculoasă, fiind, în prezent, una dintre cele mai dinamice zone ale proiectului European.

În iunie 1999, summit-ul Consiliului European de la Köln a pus bazele instituționale ale Politicii Europene de Securitate și Apărare, prin adoptarea cadrului strategic prin care Uniunea Europeană urma să-și dezvolte propria componentă de securitate și apărare.

Sub aceste auspicii, progresele înregistrate au fost cu adevărat spectaculoase atât pe dimensiunea adaptării arhitecturii instituționale interne dar și în exprimarea concretă a capacității operaționale a UE în diferite teatre de operații.

În prezent, Uniunea Europeană este pe deplin angajată în dezvoltarea unui profil global în arhitectura de securitate internațională, beneficiind de o viziune strategică, integrată în cadrul propriei Strategii de Securitate, cât și de instrumentele necesare asumării unui rol operațional în domeniul managementului crizelor.

Fără îndoială, dimensiunea operațională a Politicii Europene de Securitate și Apărare reprezintă, astăzi, o realitate. Putem consemna demersurile Uniunii Europene în gestionarea situației de securitate atât în Balcani și Caucaz, cât și în Africa, Orientul Mijlociu și Asia, exprimate, până în prezent, prin lansarea a unui număr de 15 operații în aceste perimetre geografice.

Toate aceste evoluții reprezintă etape majore ale unui amplu proces de reconfigurare a rolului pe care Uniunea Europeană îl are în gestionarea securității globale. În acest cadru, dezvoltarea dimensiunii de securitate și apărare, susținută de operaționalizarea capacităților relevante pe această dimensiune, reprezintă segmentul esențial al acestui proces.

Debutul Politicii Europene de Securitate și Apărare (PESA), concepută instituțional ca parte integrantă a pilonului II UE – Politică Externă și de Securitate Comună a fost marcat practice de deciziile adoptate de Consiliul European de la Cologne. Sub aceste auspicii, Președinția finlandeză a Consiliului UE (iulie-decembrie 1999) și-a asumat responsabilitatea pentru dezvoltarea structurată a PESA. În acest sens, Consiliul European de la Helsinki (decembrie 1999) a adoptat obiectivul global PESA – Helsinki Headline Goal (HG 2003) care viza punerea la dispoziția UE a unui pachet de forțe și capabilități care să permită derularea de către Uniune a misiunilor de tip Petersberg. Din această perspectivă, statele membre s-au angajat pentru crearea, până în 2003, a unei Forțe de Reacție Rapidă UE (nivel corp de armată – 50-60.000 de oameni, dispunând de capacitățile necesare în domeniul C2, logistică, sprijin de luptă, elemente navale și aeriene), capabilă să fie dislocată în termen de 60 de zile, putând a fi menținută în teatru pentru cel puțin 1 an.

În noiembrie 2000, Președinția franceză a Consiliului UE organiza prima Conferință de Angajament pentru îndeplinirea Helsinki Headline Goal, în urma căreia a fost elaborat primul Catalog de Forțe al UE cuprinzând ofertele puse la dispoziție de statele membre. În urma analizei angajamentelor membrilor UE efectuate de Statul Major Militar a rezultat faptul că în termeni cantitativi necesarul de forțe a fost acoperit existând, însă, deficiențe în diferite domenii precum: transportul strategic aerian, C3I, informații etc. Pentru remedierea acestor aspecte, în noiembrie 2001 a fost lansată o nouă inițiativă – Planul European de Acțiune în Domeniul Capabilităților (ECAP). Filozofia de lucru a Procesului ECAP se baza pe asumarea de responsabilități sporite de către statele membre, prin coordonarea activității unor mini-structuri de analiză (paneluri, devenite ulterior grupuri de proiect – PG) al căror obiectiv era să ofere soluții pentru eliminarea deficiențelor constatate. În baza evaluărilor ECAP, în mai 2003 s-a desfășurat o nouă Conferință de Angajament unde statelor membre li s-a solicitat structurarea angajamentelor proprii în sensul derulării de programe specifice, focalizate asupra zonelor identificate ca fiind deficitare.

În același timp, Consiliul European de la Nisa (decembrie 2000) a adoptat noi măsuri în planul dezvoltării instituționale a PESA prin integrarea in corpore a structurilor și funcțiilor UEO în cadrul Uniunii Europene. De asemenea, au fost stabilite principiile ce vor sta la baza instituționalizării mecanismelor de cooperare în domeniul securității și apărării cu statele terțe dar și cu alte organisme internaționale precum NATO și ONU.

Evenimentele de la 11 septembrie 2001 au influențat modul de formulare a răspunsului UE la astfel de amenințări. În acest sens, Consiliul European de la Sevilla (iunie 2002) a decis extinderea spectrului de misiuni Petersberg pentru a include și combaterea terorismului. În același timp, relația UE-NATO a căpătat o identitate instituționalizată prin adoptarea, în decembrie 2002, la Copenhega, a Acordurilor NATO-UE privind accesul UE la mijloacele și capabilitățile Alianței, altele decât cele naționale, în vederea derulării de operații sub conducerea Uniunii. Cunoscute sub numele de Acordurile „Berlin +” acestea prevedeau:

– garantarea accesului UE la capacitățile de planificare NATO, în vederea derulării unei operații;

– prezumpția de disponibilitate pentru UE a capacităților și mijloacelor colective ale Alianței (inclusiv structurile de comandă și control și flota AWACS);

– identificarea opțiunilor europene de comandă pentru DSACEUR pe timpul derulării unei operații UE cu recurs la mijloacele și capacitățile NATO.

Încheierea acestor aranjamente a permis lansarea, în martie 2003, a primei operațiuni militare a UE – Concordia (FYROM) și, ulterior, a operațiunii post-SFOR, Althea, în Bosnia-Herțegovina (în decembrie 2004).

Summit-ul din decembrie 2003 a marcat o nouă etapă a procesului de dezvoltare a identității europene în domeniul securității și apărării. Principalul eveniment ce a marcat desfășurarea reuniunii șefilor de state și de guverne l-a reprezentat adoptarea Strategiei de Securitate a Uniunii Europene (A Secure Europe in A Better World), elaborată sub coordonarea Înaltului Reprezentant pentru Politică Externă și de Securitate Comună, Javier Solana.

„Documentul Solana”, după cum avea să fie cunoscută Strategia de Securitate, vizează stabilirea obiectivelor strategice ale Uniunii Europene din perspectiva asumării unui rol mult mai pronunțat în demersul global de gestionare a noilor tipuri de riscuri și amenințări. Pornind de la analiza globală a impactului acestora asupra securității europene se stabileau 3 obiective majore pe care Uniunea trebuie să le promoveze în susținerea valorilor și principiilor ce o guvernează: promovarea unei politici eficiente de prevenire a conflictelor, prin utilizarea întregului set de capabilități (militare și civile) pe care UE le posedă; orientarea demersurilor Uniunii în vederea creării unui climat de securitate în imediata vecinătate a Europei (Orientul Mijlociu, Balcani și Caucaz); menținerea ordinii internaționale prin promovarea multilateralismului efectiv, prin respectarea și dezvoltarea dreptului internațional, în deplin acord cu principiile Cartei Națiunilor Unite.

Cu același prilej, Consiliul European a adoptat, în decembrie 2003, Strategia UE privind neproliferarea armelor de distrugere în masă, întărită prin adoptarea unei declarații comune UE – SUA privind cooperarea pe această dimensiune.

Conform mandatului transmis prin intermediul Strategiei de Securitate, statele membre au decis, la Consiliul European din iunie 2004, adoptarea unei noi abordări în ceea ce privește procesul de dezvoltare a capacităților europene în domeniul securității și apărării. Din această perspectivă, a fost adoptat noul Obiectiv Global al UE (Headline Goal 2010 – HG 2010) care vizează:

■ creșterea interoperabilității forțelor puse la dispoziția UE, precum și consolidarea capacităților de dislocare și sprijin ale acestora;

■ extinderea spectrului de misiuni pe care UE le va îndeplini, în spiritul prevederilor Strategiei de Securitate prin includerea unor tipuri noi de operații precum: dezarmare, asistență pentru state terțe în combaterea terorismului, reforma sectorului de securitate;

■ dezvoltarea capacităților de reacție rapidă ale UE, atât pe palierul decizional (obiectivul fiind ca decizia privind lansarea unei operații să poată fi luată în termen de 5 zile), cât și în ceea ce privește dislocarea în teatru (maxim 10 zile de la adoptarea deciziei).

Atacurile teroriste din septembrie 2001, martie 2004 și iulie 2005, au contribuit la reluarea demersurilor UE în domeniul combaterii terorismului. Din această perspectivă, abordarea UE pe dimensiunea luptei împotrivei terorismului s-a extins prin includerea, alături de demersurile circumscrise pilonului III, contribuției PESA, în spiritul preverilor Strategiei de Securitate. Subsumat acestei decizii, în noiembrie 2004, Consiliul UE a adoptat Cadrul conceptual al dimensiunii PESA în cadrul luptei împotriva terorismului, care stabilește aspectele asupra cărora va trebui să se concentreze UE în viitor (interoperabilitatea capacităților civile și militare, crearea unui centru european NBC etc.).

De asemenea, atacurile teroriste de la Madrid, din iunie 2004, au determinat adoptarea la nivelul UE a Clauzei de Solidaritate prin care se stabilește modul în care UE va acorda asistență statelor care se pot confrunta cu atacuri teroriste, dezastre naturale sau provocate de om.

În vederea eliminării deficiențelor identificate în planul operaționalizării dimensiunii de securitate și apărare la nivelul UE, în iulie 2004 a fost adoptată decizia privind înființarea Agenției Europene de Apărare (EDA). Misiunile principale ale acestei structuri sunt legate de elaborarea și implementarea unei abordări globale asupra procesului de dezvoltare a capacităților de apărare și eficientizării sprijinului acordat statelor membre în materie de cerere și ofertă, cu privire la achizițiile din domeniul apărării. În acest sens, EDA asigură cadrul pe termen lung pentru o politică europeană coerentă în domeniul dezvoltării capacităților de apărare, cercetării și armamentelor, în sensul unei abordări convergente a politicilor naționale în domeniu. Totodată, EDA își propune încurajarea inițiativelor naționale și multinaționale care răspund nevoilor PESA.

Problema capabilităților militare s-a aflat în centrul dezvoltării Politicii Europene de Securitate și Apărare din primele faze ale lansării acesteia, după Summit-ul franco-britanic din 3-4 decembrie 1998. Perioada ulterioară a fost marcată de eforturi în direcția dotării Uniunii cu capabilitățile militare și civile necesare astfel încât să poată răspunde în mod rapid și eficient riscurilor și amenințărilor la adresa securității Europei.

Obiectivul Global 2010, aprobat la Consiliul European din iunie 2004, urmărea remedierea deficiențelor în domeniul capabilităților militare, precum capacitatea de dislocare, mobilitatea, susținerea în teatru, eficacitatea, C4ISR (comandă, control, comunicații, computere, informații, supraveghere și recunoaștere).

În plan concret, se vizează constituirea Celulei Civil-Militari în cadrul EUMS (prevăzută pentru 2004, a fost înființată în 2005), constituirea Agenției Europene de Apărare, remedierea până în 2010 a deficiențelor în domeniul transportului strategic întrunit (aerian, naval și terestru), realizarea capacității operaționale finale pentru grupurile tactice de luptă până în 2007, dotarea, până în 2008, cu un portavion, compatibilizarea rețelelor și echipamentelor de comunicații, elaborarea de criterii cantitative in domeniul capacității de dislocare și instruirii multinaționale a forțelor.

Proiectele majore inițiate și dezvoltate în direcția atingerii acestor obiective au fost grupurile de luptă, abordarea globală a dislocării forțelor, noul catalog al cerințelor 2005, dimensiunea maritimă a Obiectivului Global 2010, Agenția Europeană de Apărare, precum și viziunea pe termen lung în domeniul dezvoltării capabilităților de apărare ale Uniunii.

Prima operație de managementul crizelor a fost lansată de Uniunea Europeană în cursul anului 2003. Până în prezent, UE a desfășurat operațiuni de tip militar, civil sau civil-militar, în Balcanii de Vest, Africa, Orientul Mijlociu, Asia de Sud-Est, Europa de Est și Caucazul de Sud (Figura 6). Distincția dintre operațiunile militare și civile în cadrul PESA este, în multe cazuri, artificială. Numeroase misiuni civile implică sprijin militar, iar operațiuni militare sunt urmate de misiuni civile sau de programe de asistență și dezvoltare ale Comisiei Europene.

Figura 6 – Operații UE de management al crizelor

Concluzii

Globalizarea, în ciuda marii varietăți de definiții ce îi sunt atribuite, reprezintă cea mai importantă constantă de care trebuie să ținem seama în analiza rolului actorilor statali în configurarea mediului internațional de securitate. Acest fenomen generează amenințări la adresa securității globale, te tip transnațional cum ar fi: terorismul, traficul de droguri și crima organizată.

Evoluția societății omenești a dus la realizarea unor progrese remarcabile în domeniul economic, cultural și social, prin accesul la informații, transferul de tehnologii și de produse culturale, pe fondul unei dezvoltări fără precedent a procesului de globalizare și luptei pentru resurse. Confruntarea dintre marile puteri în bătălia pentru resurse și zone de influență, va caracteriza evoluția mediului de securitate pe termen scurt și mediu.

Terorismul constituie o amenințare din ce în ce mai pronunțată la adresa păcii și securității, a ființei umane, a valorilor și a civilizației, ale cărui noi valențe sunt radical influențate de caracteristicile globalizării:descgiderea și fluidizarea granițelor, libera circulație a mărfurilor și serviciilor, rețelele de comunicație etc.

În spațiul dens al crizelor internaționale și în condițiile perpetuării unilateralismului, sistemul Națiunilor Unite va continua să se afle în criză. În ultima decadă, organizația a eșuat în mai multe rânduri să își atingă obiectivul fundamental. Fără o schimbare semnificativă a instituțiilor sale și fără o reînnoire a asumării angajamentelor statelor membre, ONU nu va fi capabilă să execute misiunile critice de construcția și menținerea păcii.

Ca urmare a intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona și a Noului Concept Strategic, atât Uniunea Europeană cât și NATO, au dezvoltat o serie de mecanisme și instrumente în domeniul politicii de securitate și apărare care le permit să răspundă rapid și coerent la amenințările, pericolele și riscurile care amenință securitatea euro-atlantică.

Apreciem că NATO intră în al doilea deceniu al secolului al XXI-lea ca o sursă esențială de stabilitate într-o lume nesigură și imprevizibilă. La ora actuală reprezintă cea mai puternică alianță politico-militară cu rol determinant în gestionarea conflictelor la nivel global. Noul concept strategic al Alianței vine să întărească misiunile forțelor combinate ale Alianței, de a descuraja orice agresiune potențială la adresa sa, de a opri avansarea agresorului cât mai departe posibil, de a asigura independența politică și integritatea teritorială a statelor membre, menținerea riscurilor la distanță prin contracararea celor potențiale încă din faza incipientă, participarea la menținerea păcii prin operații executate în sprijinul altor organisme internaționale.

Rolul Uniunii Europene în prevenirea conflictelor s-a dezvoltat într-o perioadă de timp relativ scurtă și a devenit mai categoric. Arsenalul politic al Uniunii cuprinde instrumente civile și militare, iar politicile sale prezintă o mare importanță în lume. Eficacitatea UE în prevenirea conflictelor ar putea avea de beneficiat de pe urma combinării eforturilor și resurselor relațiilor externe comunitare cu cooperarea interguvernamentală privind chestiunile de politică externă. Cu sprijinul parlamentelor naționale și a Parlamentului European și în strânsă cooperare cu statele membre, ONU, alte organizații și țări, precum și cu societatea civilă, se pot face progrese în prevenirea conflictelor, promovarea reconcilierii și consolidarea proceselor de pace.

CAPITOLUL 3

PROVOCĂRI GEOSTRATEGIGE ALE SECOLULUI XXI – lea

Considerăm că provocările geostrategige ale secolului XXI-lea au la bază noile riscuri, pericole și amenințări generate de evoluția principalelor crize și conflicte de la nivel mondial. Acestea sunt în interdependență cu tendințele de manifestare în plan global a principalilor actori ai mediului contemporan de securitate.

3.1. Vulnerabilități ale mediului de securitate contemporan

Vulnerabilitățile actuale ale mediului de securitate se asociază cu procesele economico–sociale în derulare, resursele materiale existente, condițiile de mediu și multiplele ipostaze ale comportamentului actorilor statali și nonstatali.

Globalizarea este fenomenul care generează cele mai multe vulnerabilități la dresa mediului de securitate. Tendința dominantă, unanim recunoscută, constă în integrarea la scară globală a principalelor forțe ale economiilor, tot mai puțin naționale și tot mai mult dependente de centrele globalizatoare.

Globalizarea expune omenirea la noi provocări, din ce în ce mai complexe. Exemplele sunt nenumărate: provocările la adresa sănătății publice precum pandemiile (HIV/SIDA, gripa aviară), care nu cunosc granițe; comerț ilicit de droguri, ființe umane sau arme, ce exploatează ușurința de transport și schimb a erei moderne; distrugerea mediului, cauzată de om sau de mari dezastre, precum inundații, uragane, cutremure sau tsunami.

Resursele energetice și de materii prime sunt în general limitate și repartizate inegal pe suprafața planetei. Expansiunea industrială și globalizarea economică acționează ca „devoratoare” de materii prime și produse energetice. Energetica se bazează pe combustibili fosili și nucleari, nu pe resurse regenerabile. Cei mai mari consumatori sunt SUA, R.P. Chineză și UE.

În regiunea Golfului se află în jur de 60% din rezervele petroliere ale lumii. Arabia Saudită dispune de 22,3% din rezervele mondiale, Iranul de 11,2%, Irakul de 10%, Kuwaitul de 8,4%, și EAU de 8,3% (Figura 7).

Statele Unite consumă cea mai mare cantitate de petrol din lume (peste 20 de milioane de barili zilnic) în timp ce dispun de doar 2% din rezervele mondiale de petrol.

Figura 7 – repartiția resurselor de petrol la nivel mondial

Asigurarea hranei este o problemă care preocupă cu precădere țările suprapopulate sau sărace în resurse naturale din Africa și Asia de Sud. Alături de lipsa de educație școlară și de asistență medicală calificată, foametea condamnă și periclitează viața a peste un miliard de oameni (din cele peste 7 miliarde de locuitori ai planetei). Omenirea folosește 33% din suprafața Pământului pentru a-și produce mâncarea. 25% din suprafața Terrei este neutilizabilă (deșerturi, munți, orașe etc.) și 12% sunt parcuri, rezervații și alte arii de genul acesta.

Spațiul destinat producerii hranei se extinde cu repeziciune, din cauza creșterii consumului pe cap de locuitor, cât și a creșterii populației. La rata actuală de extindere a terenurilor folosite pentru producerea hranei, peste 40 de ani, agricultura va fi înghițit aproape tot habitatul natural rămas al planetei (Figura 8).

Figura 8 –Riscul de foamete în țările lumii

Resurse insuficiente de apă. Este o vulnerabilitate care afectează în special statele și societățile din Africa Sahariană, Orientul Apropiat și Mijlociu sau Asia Centrală. Cele mai importante resurse de apă se plasează în Canada (2 850 km3), Papua Noua Guinee (810 km3), Norvegia, Noua Zeelandă, R.D. Congo etc. Resurse minime și slabe au: Kuwaitul (0,02 m3), EAU, Mauritania, Libia, Iordania, Egipt, Yemen, Turkmenistan etc. Competiția pentru resurse de apă opune țările, uneori în forme violente, Orientul Apropiat și Mijlociu – Turcia, Siria, Israelul, Iordania și Irakul.

Potrivit World Water Assessment Programme, prin care Națiunile Unite monitorizează resursele de apă potabilă ale lumii, 70% din cantitatea folosită de omenire se duce pe irigații, 22 % sunt folosite în industrie și numai 8% pentru consum casnic.

Raportul Blue Peace lansat anul acesta spune că principala resursă cu rol geopolitic în Orientul Mijlociu va fi în curând apa, nu petrolul. În lipsa unei descoperiri miraculoase, Orientul Mijlociu va avea curând o problemă uriașă cu apa. Singura soluție pentru supraviețuire va fi cooperarea între aceste țări.

Degradarea mediului continuă să afecteze grav echilibrele naturale ale Terrei. Cele mai simple exemple ale transformării decisive în intensitate și extensiune a problemelor contemporane de mediu sunt cele referitoare la încălzirea globală și la subțierea stratului de ozon.

Problemele populației. Tendința de creștere ritmică se manifestă cu pregnanță în China, India, Asia de Sud–Est, Orientul Apropiat și Mijlociu. Până spre 2050, actuala populație, de 7 miliarde locuitori, probabil că se va dubla.

În secolul XXI – lea, Asia va rămâne cea mai populată zonă a lumii, în timp ce populația Africii se va tripla, de la peste un miliard în 2011 la 3,6 miliarde în 2100 (Figura 9).

Expansiunea demografică (cu urmări economice, șocuri politice și militare) se intersectează cu îmbătrânirea și reducerea populației în F. Rusă și chiar în SUA ori UE. Suprapopularea unor țări și regiuni coroborată cu accentuarea sărăciei în spațiile respective alimentează valurile de imigranți ce amenință să „inunde” UE și SUA.

Figura 9 –Proiectarea și estimarea populației în principalele zone ale lumii,

pentru perioada 1950 – 2100 (în miliarde)

Bolile, sărăcia extremă, degradarea educației etc. sunt tot atâtea vulnerabilități ale contemporaneității. Zeci de milioane de oameni sunt atinși de SIDA, cu precădere în Africa Subsahariană. Sporirea populației în statele Golfului, Teritoriile Palestiniene, India, Bangladesh, Angola, R.D. Congo etc., combinată cu susținerea actualelor sisteme de redistribuire a resurselor materiale va continua să stimuleze instabilitățile locale și regionale.

Dezechilibrele dintre statele bogate și majoritatea statelor sărace afectează atât economia mondială, cât și stabilitatea socială în vaste spații din America Latină, Africa, Asia etc.

Alte vulnerabilități majore ale mediului de securitate contemporan sunt reprezentate de buna guvernare și respectarea drepturilor omului și raportul dintre tendințele dezvoltării accelerate științifice și economice (tendințe de mondializare) și sistemele sociale, politice și instituționale în lentă prefacere.

3.2. Amenințări la adresa mediului contemporan de securitate

Majoritatea specialiștilor în probleme globale consideră că există o serie de amenințări care vizează atât statele puternice, cât și pe cele slabe:

– consecințele negative ale globalizării economiei;

– răspândirea rapidă a epidemiilor, pe spații largi;

– proliferarea armelor de distrugere în masă, cu precădere a celor nucleare;

– terorismul internațional;

– conflictele locale și interne, inter-religioase și interetnice;

– sărăcia, epidemiile, degradarea mediului;

– rețelele crimei organizate (corupție, comerț ilicit, droguri, „carne vie” etc.).

În continuare vom analiza acele amenințări care pot genera conflicte majore la nivel mondial, cu conotații directe asupra păcii și stabilității globale:

Proliferarea armamentelor

În contextual actual, armele de distrugere în masă și sistemele de armament convențional ultramodern pot constitui o amenințare majoră la adresa securității internaționale, dacă ajung în posesia unor actori statali (ex. Coreea de Nord și Iran) sau nonstatali (organizații teroriste) ce le pot utiliza împotriva lumii civilizate.

Proliferarea armelor de distrugere în masă și a mijloacelor purtătoare precum rachetele balistice, este o amenințare crescândăla adresa păcii și securității internaționale. În vreme ce tratatele internaționale și aranjamentele de control al exporturilor au încetinit diseminarea armelor de distrugere în masă și a sistemelor purtătoare, unele state au căutat sau caută să își dezvolte astfel de arme. Riscul ca organizații teroriste să dobândească materiale chimice, biologice, radiologice sau fisionabile și mijloacele lor purtătoare adaugăo dimensiune criticăacestei amenințări.

Deși proliferarea este susținută de un număr restrâns de state și actori nonstatali, aceasta reprezintă un pericol real prin diseminarea tehnologiilor și informațiilor pentru faptul că statele proliferatoare se pot ajuta între ele.

Proliferarea armelor nucleare

Fundamentul sistemului internațional de neproliferare nucleară îl reprezintă Tratatul de neproliferare nucleară din 1967, prin care cele cinci puteri nucleare ale timpului (SUA, Marea Britanie, URSS, Franța și China) s-au angajat să nu exporte statelor nenucleare, arme nucleare, componente ale acestora și tehnologiile aferente. Toți semnatarii tratatului au căzut de acord asupra măsurilor de siguranță necesare și a controalelor pe care Agenția Internațională pentru Energia Atomică, urma să le execute în centralele electrice nucleare și în alte instalații nucleare destinate unor utilizări pașnice. Testarea armelor nucleare de către India și Pakistan în anul 1998, a mai adăugat doi membri Clubului Nuclear, deși ambele țări se află încă sub o presiune internațională puternică pentru a nu-și desfășura aceste arme. După abolirea regimului de apartheid din Africa de Sud, acest stat a decis să se dezarmeze de arsenalul nuclear pe care-l poseda deja. În același mod au procedat și Brazilia și Argentina, care au renunțat la programele nucleare militare.

Israelul și-a dezvoltat ulterior o capabilitate nucleară proprie. Alte state fac eforturi pentru dezvoltarea unor programe nucleare cu ajutorul unora dintre puterile nucleare existente, neavând o capacitate proprie adecvată în acest sens. În plus, securitatea materialelor nucleare nu este asigurată corespunzător. Reducerea armamentelor nucleare ale URSS și SUA în baza tratatului START a dus la dezafectarea a mii de arme nucleare, ca urmare a hotărârii comune de a opera reducerea acestor arsenale cu 75% față de nivelul existent anterior anului 1991. Acest proces s-a încheiat în anul 2003. Aceasta a generat problema depozitării în siguranță a materialelor nucleare rezultate din dezactivarea armelor respective, în special în Rusia, care nu deținea tehnologia necesară acestui proces.

O sursă de îngrijorare majoră o constituie posibilitatea ca unele din aceste materiale să ajungă în posesia unor organizații teroriste sau a unor state cu dorința de a deveni puteri de nișă în acest domeniul armamentului nuclear.

Pe măsură ce numărul statelor posesoare de arme nucleare crește, crește în egală măsură și posibilitatea gestionării acestora într-un mod inadecvat, care să pună în pericol grav pacea și stabilitatea regională și chiar globală. Apreciem că statele care au devenit de curând posesoare de armament nuclear nu și-au dezvoltat în suficientă măsură un sistem adecvat de control și securitate a depozitării și manipulării lor, așa cum au avut cele două superputeri mondiale, în timpul războiului rece. Pe timpul crizelor internaționale există riscul utilizării armelor nucleare împotriva adversarilor, înainte ca acestea să le poată utiliza ei înșiși, rezultând de aici concepția loviturii nucleare preventive.

La ora actuală, principala preocupare a comunității internaționale în domeniul proliferării armelor nucleare o reprezintă așa zisul dosar nuclear Iranian.

Programul nuclear al Iranului a fost lansat în 1950, cu ajutorul Statelor Unite, ca parte a programului intitulat ”Atomi pentru Pace”. Participarea Statelor Unite și guvernelor din Europa de Vest la dezvoltarea programului nuclear al Iranului a continuat până la revoluția din 1979 din Iran. După revoluția din 1979, guvernul iranian a abandonat temporar unele elemente ale programului după care a continuat dezvoltarea acestuia fără asistență din Occident. Programul nuclear iranian a inclus mai multe site-uri de cercetare, două mine de uraniu, un reactor de cercetare și instalațiile de procesare a uraniului (trei facilități de îmbogățire a uraniului).

Primul reactor nuclear din cadrul centralei nucleare de la Bucher, construit cu sprijinul unor companii ruse, a fost dat în folosință în septembrie 2011. După aceasta, autoritățile de la Teheran au anunțat că se află în lucru o altă centrală nucleară, de 360 MW și că vor continua programul de construire a unor noi centrale nucleare de putere medie (Figura 10).

Figura 10 –Locația principalelor facilități nucleare iraniene

În toată această perioadă, Statele Unite și Israelul au adus acuzații regimului de la Teheran că utilizează tehnologii duale în scopul realizării de armament nuclear. Urmarea unui raport al Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (IAEA), în noiembrie 2011, Iranul a fost acuzat de desfășurarea de cercetări și experimente în scopul dezvoltării unor capacități de producție a unor arme nucleare.

Controversele asupra programului nuclear Iranian au la bază lipsa de transparență din partea autorităților iraniene în a raporta către IAEA date relevante cu privire la procesul de îmbogățire a uraniului. Uraniul îmbogățit poate fi utilizat drept combustibil pentru centralele nucleare sau (cu un nivel de îmbogățire superior) pentru arme nucleare. Iranul susține că dezvoltă facilități nucleare în scopuri pașnice, iar gradul de îmbogățire a uraniului de sub 5%, este relevant pentru utilizarea acestuia drept combustibil pentru centralele nucleare. Autoritățile iraniene au susținut, de asemenea, că au fost forțate să păstreze secretul unor operațiuni din cauza pierderii unor contracte cu alte state în domeniul nuclear în urma presiunilor făcute de SUA.

Dosarul Iranian continuă să rămână o problemă controversată la nivel mondial ce poate oricând să genereze un conflict pe plan regional cu conotații majore la adresa mediului de securitate internațional.

Proliferarea armelor chimice și biologice

Armele chimice sunt mult mai ușor de produs decât armele nucleare și se găsesc în arsenalele multor state. În ianuarie 1993, un număr de 130 de țări au semnat convenția asupra armelor chimice, prin care s-a decis să nu dezvolte, producă, achiziționeze, depoziteze sau transfere altora asemenea arme, să nu se utilizeze și nici să nu se acorde asistență sau să încurajeze alte state să se angajeze în asemenea activități.

Statele semnatare au căzut de acord, de asemenea, să distrugă stocurile de arme chimice și instalațiile de producere a acestora. A fost constituită o structură specializată, Organizația pentru Interzicerea Armelor Chimice, cu rol similar în domeniul specific cu cel al Agenției Internaționale pentru Energie Atomică, al cărei rol principal este verificarea respectării angajamentelor luate de statele semnatare.

În ceea ce privește armele biologice, ele nu au fost încă utilizate în conflictele armate. În mod similar cu armele chimice, există un acord internațional, Convenția asupra Armelor Biologice și a Toxinelor, semnat de o sută cincizeci de state. Acesta interzice producția agenților biologici de luptă, dar nu interzice cercetările în domeniul vaccinurilor și antidoturilor.

Marea servitute a acestui acord este că nu prevede instrumente și măsuri de verificare a aplicării, ca în domeniul armelor nucleare și chimice.

Eliminarea armelor de distrugere în masă, în special a celor chimice și biologice, rămâne o provocare majoră la adresa procesului de control al armamentului.

Proliferarea mijloacelor purtătoare (rachetelor balistice)

Rachetele balistice reprezintă vectorul utilizat cel mai des pentru transportul la țintă a armelor nucleare, chimice și biologice.

O primă încercare de a limita proliferarea rachetelor balistice (sau operative) a avut loc în anul 1987, prin stabilirea Regimului de Control al Tehnologiei pentru Rachete. Șapte state – SUA, Canada, Franța, Germania, Italia, Japonia și Marea Britanie – au căzut de acord să controleze transferul de echipament și tehnologie care ar putea fi utilizate în producerea unor rachete ce ar putea transporta încărcături nucleare de cel puțin cinci sute de kilograme la o distanță de cel puțin treizeci de kilometri. De atunci, acest regim s-a extins la treizeci și două de state, la care se adaugă Israelul, China și Rusia, care s-au angajat neoficial să respecte prevederile regimului fără însă să adere oficial la acesta.

Completările făcute la acest document, în anul 1993, se referă la rachetele capabile să transporte încărcături chimice și biologice.

Proliferarea armamentului convențional

Utilizarea armamentului convențional în conflictele din ultimele două decenii a demonstrat că acesta a devenit mult mai letal o dată cu dezvoltarea sistemelor computerizate de ghidare a rachetelor, a avioanelor fără pilot și utilizarea sistemelor satelitare de identificare, stabilire și determinare a țintelor.

Conferința pentru dezarmare în Europa (CDE) ce a avut loc la mijlocul anilor optzeci la Stokholm și mai ales Conferința asupra Forțelor Armate în Europa, ce a început la sfârșitul anilor optzeci și s-a finalizat în 1990 la Viena, ambele sub auspiciile Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE), au constituit pași importanți în procesul practic de control al armamentului, în special al celui convențional.

Conferința pentru dezarmare în Europa a impus măsurile de încredere și creștere a securității militare prevăzute în Actul Final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa din 1975 de la Helsinki. Conferința asupra Forțelor Armate în Europa (CFE) a produs un acord ce specifică detalii precise privind tipul, numărul și dispunerea diferitelor tipuri de armament convențional aparținând statelor membre ale NATO și Tratatului de la Varșovia din Europa anului 1990.

Drept rezultat al acestor două acorduri, statele europene au beneficiat de un mediu de securitate optimizat, mult mai transparent și deschis, permițând un timp de avertizare mai lung și reducând în mod substanțial amenințarea cu declanșarea unui război pe continentul nostru.

Atenția acordată procesului de control al armamentului a fost asociată cu transparență în domeniul politicii militare, materializată în schimbul reciproc de informații militare, inspecții la fața locului și alte măsuri funcționale și concrete privind creșterea încrederii și securității.

Deși măsurile de control al armamentului nu au fost extinse în mod organizat și serios în afara Europei, există suficienți susținători ai acestei idei, care afirmă că un asemenea regim de control ar fi benefic pentru unele regiuni greu încercate în conflicte mai vechi și mai noi, precum Orientul Mijlociu, regiunea Golfului, Asia de Sud și cea de Nord – Est.

Chiar dacă conflictele actuale nu vor putea fi rezolvate doar prin măsuri de control al armamentului, securitatea regională poate fi îmbunătățită pe termen scurt, în măsura în care diversele state aflate în stare de adversitate unele față de altele vor putea cădea de acord asupra unui regim de securitate care să implementeze statutul forțelor lor militare.

Reducerea riscurilor declanșării războaielor prin asemenea mecanisme, în paralel cu măsurile de natură economică, culturală și din alte domenii, unele specifice globalizării, îmbunătățesc caracteristicile climatului general, ajută la dezvoltarea relațiilor reciproce și multilaterale și facilitează abordarea diferitelor conflicte latente sau înghețate prin mijloace politice, atât prin implicarea directă a actorilor respectivi, cât și prin angajarea organizațiilor internaționale abilitate.

Criminalitatea organizată

Transformările din economia globală și politica internațională de după Războiul Rece au dat un impuls puternic activității criminale și au consolidat organizațiile acesteia.

Bazându-se pe creșterea traficului internațional ilegal de bunuri, bani și persoane, organizațiile criminale și-au extins influența și puterea, au devenit și mai bogate comparativ cu guvernele statelor cu care se confruntă. Acest tip de acțiune a devenit o amenințare reală la adresa securității naționale a multor state, precum și la adresa securității internaționale în general.

În majoritatea țărilor foste comuniste violența, corupția și jefuirea fără scrupule a bogățiilor și averilor naționale (a se vedea țara noastră, în care foarte mulți directori de întreprinderi de stat au reușit dubla „performanță” de a aduce în stare de faliment întreprinderile pe care le conduceau, și în același timp de a se îmbogăți datorită firmelor „căpușă” create în același domeniu de activitate) asociate cu organizațiile de tip mafiot în formare și în ascensiune pun în pericol reformele democratice și trezesc nostalgia pentru regimurile autoritare în cercurile cele mai defavorizate ale populației.

Mai mult chiar, în unele state precum F. Rusă și Ucraina, organizațiile criminale, care utilizează în mod frecvent extorcarea de fonduri, traficul de arme, droguri și chiar de material nuclear potențial fisionabil sunt prin însăși existența lor o amenințare la siguranța și sănătatea publică.

În statele care furnizează materie primă pentru droguri, ca de exemplu cele din America de Sud și Asia, organizațiile criminale care controlează producția, transportul și desfacerea drogurilor constituie o amenințare majoră la adresa democrației, a procesului electoral, a exercitării suveranității și a aplicării legilor statelor respective.

În multe țări precum SUA, Japonia, Italia și mai nou, F. Rusă și Ucraina se manifestă îngrijorare în legătură cu amploarea crescândă a operațiilor ilegale ale grupurilor aparținând crimei organizate, cu lărgirea ariei geografice a influenței acestora și cu puterea crescândă pe care o dețin. Drept rezultat al activității transfrontaliere, organizațiile criminale sunt capabile să acumuleze bogății și putere într-o asemenea măsură încât pun în pericol eficacitatea și chiar legitimitatea funcționării aparatului de stat din unele țări.

Cele mai puternice grupări criminale se concentrează în:

• China continentală, Hong-Kong și Taiwan – cele șase Triade;

• Italia – Mafia siciliană (sau Cosa Nostra), ’Ndragheta în Calabria, Camorra napolitană și Sacra Corona Unita în Apulia;

• Mexic – cartelurile Juarez, Tijuana și al Golfului ;

• F. Rusă – cel puțin 12 organizații de talie, de tip mafiot, rusești și caucaziene;

• Ucraina – aproximativ același număr de grupări ca în F. Rusă operează și în R. Moldova, Polonia, România și Bulgaria;

• Turcia – mai multe organizații turcești și kurde structurate pe criterii de clan;

• SUA – mafia americană (Cosa Nostra) controlează și activitatea criminală din Canada;

• Columbia – cartelurile din Medelin și Cali.

• Balcani – rețele criminale cu baze în Albania sau Serbia.

Dintre acestea cele mai bine organizate sunt grupările columbiene, siciliene și chineze. Ele sunt cele mai redutabile și cu cea mai mare putere de adaptare la lupta dusă de autoritățile statale împotriva lor.

În ultimul timp, structurile crimei organizate rusești au început să rivalizeze ca putere și bogăție cu grupările mai vechi, tradiționale. După afirmațiile fostului director al CIA, John Deutsch, cele mai importante 200 grupări mafiote operează pe teritoriul F. Ruse, dar și în multe zone ale globului. Alte organizații mai mici își au originea în Coreea de Sud, Filipine, Thailanda, Birmania, Pakistan, Israel, Nigeria și Jamaica etc.

În unele state foste comuniste din Europa, aflate în diferite faze ale tranziției spre un capitalism real, dar aproape toate cu economiile încă într-un echilibru relativ, crima organizată s-a concentrat asupra câtorva activități specifice: traficul de droguri, contrafacerea diferitelor mărfuri, mergând de la băuturi alcoolice și țigări până la produsele de lux, contrabanda cu țigări, dar și cu alte bunuri, traficul de autovehicule și obiecte de artă, furtul și traficul de arme, traficul ilegal de persoane spre Europa de Vest, traficul de organe umane necesare operațiilor chirurgicale de transplant. Dintre toate acestea cel mai bine organizat și într-o expansiune continuă pare a fi traficul de droguri. Noi producători de droguri au apărut nu numai în America de Sud, ci și în Vietnam, în fostele republici sovietice din Asia Centrală și mai ales în Afganistan. Producția acestora este orientată în special spre Europa de Vest, România constituind în principal o țară de tranzit și în secundar o piață de desfacere.

În Afganistan, principala ramură a economiei a devenit producția de droguri, toate facțiunile rivale, inclusiv cele musulman-fundamentaliste, realizând profituri din aceasta.

Comerțul cu droguri asigură și veniturile unor redutabile organizații teroriste și extremiste. Astfel, fundamentaliștii din Asia Centrală de Sud și de Sud-Est controlează principalele zone de culturi de droguri din Afganistan, Kashmir, Indochina etc. Organizația kurdă PKK folosește, la rândul său, însemnate resurse financiare provenite din comercializarea drogurilor (ar „administra” 40% din intrările în UE).

Violența etnică și religioasă. Conflicte teritoriale

Valorile care sprijină existența grupurilor etnice și religioase se referă la cultură, tradiții și cutume, limbă, mod de viață și o anume psihologie comună. Toate acestea constituie fundamentul de la care se pornește pentru a defini identitatea oricărui grup etnic. Asemenea valori nu pot fi nici eliminate și nici distruse. Ele reprezintă o realitate obiectivă, definind fiecare grup etnic și elementele sale caracteristice. A analiza sistemele de valori pe care se bazează grupurile etnice este deosebit de important, deoarece astfel pot fi cunoscute izvoarele sale și însăși evoluția grupului. Având în vedere multitudinea conflictelor etnice din întreaga lume, în special la zonele de interferență a diferitelor culturi și civilizații, analiza etno-culturală devine obligatorie.

Recrudescența fenomenelor etnice și religioase nu este exclusiv un efect al globalizării: ele au multiple conotații istorice, culturale și în special economice. Se poate constata cu ușurință că acolo unde nu există probleme sociale și economice nu există nici conflicte etnice, fără însă ca aceasta să însemne că nu există și alte căi de alimentare a conflictelor etnice.

Mișcările religioase extremiste tind să aibă caracter universal. Spre deosebire de mișcările etnice, ele au tendința de a considera că opiniile pe care le exprimă trebuie să fie însușite de toți credincioșii propriei religii. Acestea au tendința de a crea o motivație transfrontalieră, transferând astfel propria opinie despre legitimitate din sfera ideatică spre motivația unor acțiuni politice. În multe cazuri de acest fel, frontierele internaționale ale statelor sunt ignorate, nefiind recunoscute ca bariere în calea propagării credinței, mai ales în situațiile în care se face apel la violență.

Aceste mișcări extremiste au caracter exclusivist resping orice opțiuni contrare celor pe care promovează ele, atât pe cele teologice, cât și pe cele politice sau în legătură cu ordinea socială. În plan practic, aceasta înseamnă că în societățile în care asemenea opinii sunt predominante, orice individ care nu este un adept sau un credincios este considerat un cetățean „de categoria a doua”. În plus, ele au un caracter militant activ, utilizând cu ușurință mijloace coercitive.

Mișcările religioase extremiste au o viziune despre societate cu totul diferită de cea a organizațiilor naționaliste. Ele nu gândesc în termeni de idealuri, valori sau interese naționale, ci au un alt sistem de raportare la social. Organizațiile islamiste, de exemplu, nu sunt interesate de naționalism, care este specific Occidentului. Ele doresc întoarcerea la „Ummah”, adică la comunitatea tuturor musulmanilor, care trebuie să fie uniți în jurul unui calif; aceasta a fost forma de organizare socială care a adus măreție islamului în trecut.

Deși mișcările religioase extremiste militante nu constituie singurul actor non-stat ale cărui activități contribuie la propagarea și exacerbarea violenței, mulți experți consideră că ele au tendința să stimuleze anumite tipuri de activități internaționale destabilizatoare.

Între altele, se evidențiază iredentismul, adică tendința unor grupuri etnice sau a unor grupări religioase de a revendica teritorii într-o zonă adiacentă, care în unele cazuri a fost pierdută în favoarea unui alt stat care o deține în prezent. Pentru a îndeplini un asemenea obiectiv de cele mai multe ori este utilizată forța armată.

Secesionismul este tendința unei minorități etnice sau religioase de a se separa de un stat recunoscut pe plan internațional. Aceasta se realizează de asemenea prin violență, pe calea luptei armate. De obicei există o a treia parte implicată, care sprijină din punct de vedere logistic elementele secesioniste. În unele cazuri, sprijinul poate fi chiar mai substanțial, materializându-se în sprijin militar efectiv.

Revoltele secesioniste sunt o sursă importantă a războaielor civile. Violența internă constituie o reacție față de frustrarea generată de percepția unei părți a populației că este în mod nedrept privată de statutul și starea materială de care se bucură grupurile avantajate. Când așteptările populației în privința a ceea ce ea poate avea în mod real sunt exagerate și exploatate de cercuri interesate, sporește probabilitatea izbucnirii unui conflict social, a unuia etno-național ori chiar religios. În perioada Războiului Rece, războaiele civile au fost în general asociate cu mișcările de eliberare națională din Africa și Asia. După sfârșitul Războiului Rece însă s-a dovedit că nemulțumirile ținute sub control în cadrul „blocurilor rivale” s-au dezlănțuit cu ferocitate, iar revoltele secesioniste s-au declanșat în multe state .

Un al treilea tip de activitate internațională pe care mișcările religioase militante au tendința să-l genereze este migrația, adică părăsirea țărilor de origine de către minoritățile religioase, în scopul de a scăpa de persecuții.

Fie că această migrație are loc de bunăvoie, fie că este realizată prin constrângere, rezultatul este același și anume formarea de diaspore. Acestea sunt comunități etnice sau religioase care se coagulează în alte țări, însă mențin legături economice, culturale, afective și chiar politice cu țările din care provin.

Terorismul internațional (analizat la capitolul anterior)

CONCLUZII

Actualul mediu de securitate este caracterizat de o distribuție inegală a puterii, a bogățiilor, a resurselor și capacităților în jurul polilor de putere (superputeri mondiale, mari puteri globale, mari puteri regionale, organisme internaționale, alianțe economice, politice, culturale și militare).

În evoluția procesului de realizare a securității se constată în ultimii ani o amplificare a eforturilor pentru edificarea stabilității la nivel regional, ca o etapă intermediară a acestuia. Eforturile depuse de comunitatea internațională pentru instaurarea păcii în Balcani, Orientul Mijlociu și Africa sunt concludente.

Evidentă a fost și extinderea sistemului de apărare și securitate al NATO, prin primirea de noi membri și implicarea pe scară largă pentru rezelvarea crizelor majore, precum și eforturile Uniunii Europene de a dezvolta un model de gestionare a dinamicii de securitate la scara întregului continent.

Amenințările și provocările secolului XXI – lea au căpătat un caracter global. Noile provocări, cum ar fi proliferarea armelor de distrugere în masă și terorismul, au un pregnant caracter transnațional. Cele clasice au căpătat o nouă dimensiune o dată cu prăbușirea structurilor economice tradiționale și cu extinderea economiei globale. De asemenea, profitând de permeabilitatea frontierelor, amenințările transnaționale (terorismul, migrația și traficul de droguri și materiale strategice, crima organizată) au mai multe șanse de a se propaga la scară planetară.

Una dintre cele mai mari amenințări la adresa mediului de securitate contemporan o constituie proliferarea armelor de distrugere în masă. Pericolul cel mai ridicat al acestei amenințări îl constituie posibilitatea ca aceste arme se intre în posesia unor organizații teroriste sau a unor conducători de state care le-ar putea folosi fără să analizeze prea mult consecințele.

O altă provocare majoră a mediului de securitate contemporan o reprezintă amenințarea teroristă. Chiar dacă ofensiva dusă de SUA pentru eliminarea principalilor lideri ai organizației teroriste Al Qaeda a înregistrat succese majore o dată cu uciderea lui Osama Ben Laden, rețeaua își menține capacitatea operațională de a organiza și desfășura atacuri în diverse locuri de pe planetă. Lupta împotriva terorismului va constitui o preocupare majoră a guvernelor statelor din lumea civilizată și va genera acțiuni de amploare, la nivel global, care vor necesita resurse însemnate, în scopul eliminării avestui flagel.

Accesul diferențiat al statelor la resurse afectează relațiile dintre acestea. Deși numărul și amploarea conflictelor care au la origine dispute teritoriale a scăzut, s-a amplificat și diversificat modalitățile de rezolvare prin forță a divergențelor de natură etnică și religioasă.

Alte provocări la adresa securității internaționale sunt focarele de tensiune tradiționale ce se mențin în unele regiuni ale lumii. Acestea sunt asociate cu frustrarea și nemulțumirea publică, cu deficiențele capacităților de reglementare ale statelor și organizațiilor internaționale pentru reducerea decalajelor de dezvoltare și a standardelor de viață dintre țările bogate și sărace. Regresul economic, sărăcia, degradarea mediului înconjurător, epidemiile de boli letale, migrările necontrolate și tensiunile etnice tind să erodeze în continuare stabilitatea sistemului internațional. Unele state construiesc și dezvoltă societatea informațională și tind spre afirmarea germenilor societății cunoașterii, altele au intrat într-o etapă post-industrială de dezvoltare dar, cele mai multe se află într-o perioadă de tranziție politică și economică spre modernizare.

La nivel global, lumea continuă să rămână puternic conflictuală. Cauzele conflictelor operează atât în domeniul accesului la resurse, la mecanismele de distribuție a acestora și la piețe de desfacere, cât și în cel al diferențelor de identitate de natură civică, etnică, religioasă, culturală sau ideologică.

BIBLIOGRAFIE

Acte normative

Lucrări de autor

Lucrări de cercetare

Resurse Internet

BIBLIOGRAFIE

Acte normative

Lucrări de autor

Lucrări de cercetare

Resurse Internet