Totalitarism Un Sistem Politic Nedemocrat
CUPRINS
ARGUMENT P. 3
CAPITOLUL 1. ORIGINILE COMUNISMULUI P. 6
CAPITOLUL 2. ORIGINILE NAZISMULUI P. 20
CAPITOLUL 3. SISTEMUL TOTALITAR COMUNIST P. 31
CAPITOLUL 4. SISTEMUL COMUNIST MONDIAL P. 47
CAPITOLUL 5. SISTEMUL TOTALITAR NAZIST P. 57
CONCLUZII P. 83
BIBLIOGRAFIE P. 85
ARGUMENT
Este mai mult decât evident pentru oricine care încearcă să arunce o privire, fie ea și sumară, asupra evoluției rasei umane, existența unui progres de netăgăduit sub multiple aspecte ce țin de cunoștiințe, înțelegere sau confort material. Asemenea unui copil care urmează fazele firești de dezvoltare, trecând prin copilărie, adolescență și maturitate, omul, în înțelesul său cel mai general, comportă diverse stadii evolutive, împărțite ulterior, în mod convențional, în epoci precum Antichitatea, Evul Mediu sau modernitatea. Cel puțin sub raport tehnologic, distanța ce separă aceste perioade de timp de epoca contemporană este imensă și greu de cuantificat. Omul vremurilor actuale dispune de un arsenal de mijloace tehnice, de la mașină la computer, la care nici cele mai revoluționare minți ale trecutului nu aveau nici o șansă măcar să și le imagineze, cu atât mai puțin să le transpună în practică.
Cu toate acestea, trebuie să ne întrebăm dacă aceasta este sau, cel puțin, ar trebui să fie adevărata față a progresului. În fond, fizionomia umană nu este perenă, epocile interșanjabile, gândurile și simțirile identice? Atunci când, de pildă, Aristotel analiza binomul prietenie-ură, o făcea prin grila proprie, accesibilă doar omului antic sau evoca, de fapt, simțiri specifice omului universal, ce transcend veacuri spre a își demonstra profunda actualitate? La fel, într-o lucrare foarte valoroasă în care este analizată riguros gândirea Evului Mediu, Alain de Libera compară, la un moment dat simțirile erotice ale omului medieval în raport cu cele ale omului contemporan manifestate prin intermediul unui atelier suprarealist din perioada interbelică și conchide că în cadrul celui din urmă se regăsea însuși Evul Mediu, cu diferențe nesemnificative.
Prin aceste exemple, alunecăm spre problema pe care dorim să o dezbatem în acest cadru, anume cea a definirii condiției umane. Nu atât a definirii ei, fapt greu de conceptualizat, cât o încercare de înțelegere asupra naturii acesteia. Este condiția umană supusă acelorași legi ale progresului identificabile în cadrul procesului tehnologic sau, în fapt, umanul este imuabil, indiferent la schimbările de decor din jurul său? Ernst Gombrich aprecia, pe bună dreptate că, spre deosebire de multe alte domenii care au însoțit omul în dezvoltarea sa, arta nu este îndreptățită a se supune acestui set de constatări. Nu există progres în artă așa cum există, de pildă, în transporturi. Capodoperele picturale ale Renașterii nu au fost niciodată egalate, în pofida trecerii timpului; de aceea, în artă analiza rămâne o chestiune de gust, viziune și înțelegere proprie. Oare nu acesta este cazul invocatei condiției umane?
În fond, ce încercăm să descifrăm este dacă, aplicând o doză substanțială de cinism, se poate întocmi un clasament al celor mai autodistructive epoci din istoria omenirii. Ori, prin autodistrugere, se înțelege anihilarea omului de către om, în proporții și grade variabile. Teoretic, progresul pe care omul l-a făcut posibil ar fi trebuit, cu necesitate, să aducă o mai bună înțelegere a naturii umane, o perfecționată cunoaștere a semenilor și, nu în cele din urmă, un grad uriaș de toleranță la adresa acestora, indiferent de trăsăturile care îi guvernează pe aceștia. Impresia, însă, este că lucrurile au stat exact pe dos. Secolul XX, în momentul desfășurării sale a reprezentat vârful absolut al cunoașterii umane, secol care a permis în cadrele sale descătușarea unor energii cel mult intuite până atunci. Trist este faptul că în pofida acestei evidențe, secolul XX a fost, de asemenea, martorul celor mai grave atrocități din istorie. Dacă e să revenim la clasamentul invocat mai sus, secolul XX ocupă un dezonorant prim loc, la o distanță absolut uriașă de ceilalți virtuali competitori.
Să lăsăm faptele brute să vorbească întrucât acestea reprezintă esența derivei conștiinței umane. De parcă s-ar fi aflat de multă vreme la punctul de fierbere, omenirea a revărsat în secolul XX un val de ură greu de egalat sau de înțeles, în orice caz fără echivalent în epocile precedente. Este motivul pentru care Niall Ferguson scrie că „Cei o sută de ani scurși după 1900 au constituit, fără îndoială, cel mai sângeros secol din istoria modernă, mult mai violent, atât în termeni relativi, cât și absoluți, decât orice altă perioadă antecedentă”. Natural, în primul rând se evidențiază cele două conflicte mondiale, conflicte care au dat altă semnificație conceptului de supraviețuire. Într-adevăr, războaie s-au purtat dintotdeauna și încă se mai poartă, nu dimensiunea lor militară surprinde cât comportarea actorilor implicați în purtarea lor de la cel mai înalt nivel până la combantantul de rând. Primul război mondial, de pildă, a izbucnit în plină epocă relativ idilică dar a fost purtat cu o cruzime care oripilează instantaneu. Conceptul de distrugere a fost înlocuit cu cel de exterminare. Este relevantă, în acest sens, studierea memoriilor de război al multor soldați care evocă, de pildă, obligativitatea de a nu ține în viață prizonierii de război, în caz contrar fiind ei însăși privați de hrana cuvenită. De asemenea, deciziile luate de statele implicate în conflict au avut consecințe dintre cele mai nefaste pentru populațiile civile aflate în spatele fronturilor. Vremea războaielor purtate exclusiv pe câmpul de luptă trecuse; de acum încolo, efectele lor vor fi suportate, deopotrivă, de militari și civili. Al doilea război mondial va reprezenta apogeul acestei stări de fapt, fiind primul conflict din istoria umanității care a produs pierderi mai mari în cadrul populației civile decât în rândul militarilor. Holocaustul a împins spre absurd limita condiției umane, la fel cum au făcut-o folosirea bombei atomice sau bombardarea orașelor populate de civili. Masacre, genociduri, execuții în masă, crime abominabile, toate fac parte din arsenalul conflictelor mondiale desfășurate în prima jumătate a secolului al XX-lea.
În fapt, aceste fenomene nu erau o noutate. E de ajuns să evocăm incredibilul, prin dimensiunile lui, genocid al armenilor desfășurat sub auspiciile conducătorilor Imperiului Otoman în timpul primului război mondial, în urma căruia se estimează că au fost anihilați în jur de două milioane de oameni. Comunismul a perfecționat apoi practica exterminării, prima dată în cadrele Uniunii Sovietice, unde a produs peste 20 de milioane de victime, apoi în restul statelor unde a fost exportat. În China, politicile absurde și primitive ale regimului comunist au lăsat în urmă o cifră a victimelor greu de crezut, estimată în jurul a 60 de milioane de oameni. În Cambodgia, regimul khmerilor roșii au exterminat o treime din populația țării. În toate celelalte state dominate de arbitrariul comunist, bilanțul este la fel de nefast, tradus în milioane de destine zdrobite ireversibil în numele unor principii utopice.
Plaga exterminării nu a depins, însă, doar de existența uni regim de tip comunist. Numeroase alte conflicte, interstatatale sau civile au produs un număr uriaș de victime, dacă e să amintim războiul din Coreea, războaiele civile din Rwanda, Nigeria sau Mozambic, războiul din Afghanistan sau cel dintre Iran și Irak sau, mai aproape de finele secolului, războaiele din fosta Iugoslavie. Din nefericire, chiar în timp de pace, nu au lipsit manifestările impregnate de ură și intoleranță. Aparthaidul caracteristic Africii de Sud poate constitui un exemplu relevant. De asemenea, corectitudinea istorică, după expresia lui Jean Sevillia, ne obligă la a sancționa politica de intoleranță rasială practicată de statul care s-a poziționat în avangarda principiilor democratice: Statele Unite ale Americii. Pare greu de crezut, dar politicile discriminatorii la adresa populației afro-americane s-au extins până în anii '80 ai secolului XX, atunci când mai existau încă state americane a căror legislație interzicea, de pildă, căsătoriile inter-rasiale, așadar într-un moment când Legile de la Nurnberg erau de mult istorie. Nu trebuie uitate nici fenomene mai recente precum terorismul care atentează la siguranța națională a diverselor state occidentale.
Ce secol, ce bilanț! Încărcat de ură, de fanatism, secolul XX apare foarte greu cuantificabil și cu atât mai greu de așezat pe hârtie. Cu atât mai greu se lasă analizate regimurile totalitare definitorii pentru istoria acestui secol: comunismul și nazismul, ale căror origini și caracteristici ne-am propus să le schițăm. De aceea, prezenta lucrare este structurată pe trei capitole, dintre care unul și-a propus să descifreze cauzele sistemelor totalitare, în timp ce următoarele două au descris natura lor, cu accentul pe teroarea internă în cazul comunismului, respectiv pe caracteristicile sociologice și al climaxului antisemit în cazul nazismului. Cunoașterea acestor regimuri este cu atât mai necesară pentru generațiile actuale cu cât o eventuală repetare a lor ar putea, în final, să ducă la extincția rasei umane.
CAPITOLUL 1
ORIGINILE COMUNISMULUI
Optimismul ce guverna lumea antebelică a secolului al XX-lea a fost brutal dizolvat de izbucnirea primului război mondial, care devine, prin aceasta matricea lumii contemporane, așa cum Revoluția Franceză a influențat profund secolul al XIX-lea. Conflictul, fără precedent ca amploare și consecințe, va determina, în mod direct, evenimentele ce vor sta la baza apariției și consolidării celor mai nefaste tiranice regimuri din istoria umanității: fascismul, nazismul și comunismul. În pofida faptului că aceste regimuri comportă o serie de asemănări și sunt relativ apropiate din punct de vedere cronologic, cauzele instaurării lor sunt diferite și contradictorii, iar perioada de gestație ideologică le separă, de asemenea. Pentru a decela în mod corect originile sistemelor totalitare, cercetătorul fenomenului trebuie să întreprindă un excurs în istoria ideilor și ideologiilor politice ce determină fizionomia regimurilor totalitare. Este de netăgăduit faptul că civilizația umană s-a confuntat mereu cu o problemă indisolubilă, sugerată de Karl Popper, aceea a contradicției dintre societatea de tip închis în cadrelă căruia s-a definit omul și societatea de tip deschis, care a potențat energiile creatoare, aflate până la acel moment în stadiul de latență. Într-adevăr, omenirii, în ansamblul său, nu îi repugnă conceptele de progres, umanism sau toleranță, dimpotrivă, a căutat să le cultive în diferite epoci și să le transpună în practică în cadrul societăților ce se dovedeau suficent de permisive sau receptive. Pe de altă parte, existența unor regimuri de tip totalitar au existat întotdeauna, încă din zorii antichității și, la fel, au existat ideile sau sistemele teoretice pe care acestea se sprijineau. Originile dialecticii se pot regăsi încă la primii filosofi greci, așa cum decelabile la aceștia sunt numeroase concepte ce pot fi încadrate în procesul de germinare a sistemelor de tip totalitar. Cel mai influent filosof grec, Platon a schițat planul unei guvernări perfecte, care să susțină un stat ideal și care să genereze fericire și echitate, dar aplicarea sa în practică a dovedit că aceste planuri nu sunt decât simple utopii ce prevestesc visuri milenariste, fără nici o valabilitate reală. Astfel de utopii se vor înmulți în secolele următoare culminând cu cele două mari ideologii ce stau la baza totalitarismelor secolului al XX-lea: comunismul și nazismul.
Una dintre cele mai fecunde epoci pentru traseul ideologiilor politice a fost cea a secolului al XVIII-lea, dominată de curentul iluminist. În această perioadă, în mod definitiv gândirea modernă va lua loc sistemului filosofic învechit. Secolul precedent se destrămase sub presiunea crizei „conștiinței europene”, descrisă mfecunde epoci pentru traseul ideologiilor politice a fost cea a secolului al XVIII-lea, dominată de curentul iluminist. În această perioadă, în mod definitiv gândirea modernă va lua loc sistemului filosofic învechit. Secolul precedent se destrămase sub presiunea crizei „conștiinței europene”, descrisă minuțios de Paul Hazard, declanșată de câțiva intelectuali precum Spinoza sau Locke, care urmăreau să elibereze spiritele de marile dogme religioase și politice. Secolul Luminilor a fost o perioadă formidabilă de răspândire a noilor cunoștiințe, marcată de lupta dură a filosofilor pentru a le face să triumfe la toate nivelurile societății. Gânditorii iluminiști au atacat frontal toate racilele „vechiului regim” pledând pentru o așezare pe baze raționale a noilor societăți, caracterizate de expansiunea industrială și progresul științific. Jean-Jacques Rousseau va scrie despre inegalitatea socială, despre problemele educației și, mai ales, va lansa pe piața ideilor formula contractului social. Montesquieu va realiza o admirabilă cercetare asupra „spiritului legilor” relevând conceptul de separație a puterilor în stat, în timp ce Diderot și D'Alembert vor oferi umanității unul dintre cele mai masive instrumente de lucru, ce încorpora nivelul la care ajunsese aceasta, sub forma Enciclopediei. Trăsătura marcantă a Iluminismului a fost optimismul său dezvoltat. Acesta reprezintă fermentul unui nou umanism, după cel din perioada Renașterii, ce susține cu tărie că omul este capabil de a se emancipa și de a își dobândi libertatea prin intermediul rațiunii. Această viziune a fost strălucit sintetizată de Kant, care, în 1748 în Ce este iluminismul? scria: „Iluminismul a pretins eliberarea ființei umane de sub tutela sa autoindusă. Tutela este incapacitatea ființei umane de a își folosi abilitățile cognitive în lipsa instrucțiunilor de la o altă persoană (…) Sapere aude, aveți curajul de a vă folosi propriul simț al rațiunii, acesta este mottoul Iluminismului”.
Iluminismul s-a suprapus peste o perioadă în cadrul căreia au început să apară fenomene economice și sociale fără precedent în istoria umanității, o dezvoltare rapidă a agriculturii și comerțului, un avânt demografic important și o îmbunătățire considerabilă a condițiilor de viață. În acest sens, pare relevantă opinia lui Hobsbwam, care observă că, începând, din 1780, „pentru prima dată în istoria umană, fusese descătușată puterea productivă a societăților umane, care din acel moment a devenit capabilă de multiplicarea constantă, rapidă și până în prezent nelimitată de oameni, bunuri și servicii.” Tot acum, își conturează din ce în ce mai puternic fizionomia burghezia, care constituie forța în ascensiune a acestei perioade; în scurt timp, burghezia va revendica liberalizarea sistemelor politice, anacronice în raport cu noua epocă, în special cele bazate în continuare pe concepția medievală a monarhului de drept divin. Anglia a făcut trecerea pașnic, prin intermediul așa-numitei „Revoluții glorioase” la un sistem democratic, bazat pe parlamentarism și separația puterilor în stat. Franța a avut nevoie de o Revoluție care va zgudui din temelii Europa și care va desena o altă arhitectură pentru bătrânul continent, marcată de liberalism și democrație. Revoluția industrială va da, însă, naștere unui curent de respingere a sistemului politic și ideatic pe cale de a se instala în Europa, curent ce va pune baze solide celui mai longeviv sistem totalitar din secolul al XX-lea, regimul comunist.
Fundamental pentru această perioadă, cu determinații decisive și mutații profunde pentru societatea umană, rămâne, așa cum precizam, fenomenul cunoscut sub numele de „revoluția industrială”. Acest fenomen este rezultanta unui cumul de factori foarte complex, ceea ce, la rândul său, face dificil, cuprinderea într-o definiție exhaustivă a tuturor componentelor înglobate sau adiacente procesului. De pildă, Encyclopedie Larousse multimedia, din 2002, definea revoluția industrială drept „un ansamblu de fenomene care au însoțit, începând din seolul al XVIII-lea, transformările lumii moderne, datorită dezvoltării capitalismului, tehnicii, producției și comunicațiilor.” O altă definiție este aceea că revoluția industrială este procesul „de trecere de la o economie agrară și meșteșugărească la una dominată de industrie și construcția de mașini. Inovațiile tehnologice au inclus folosirea fierului și a oțelului, noi surse de energie, inventarea unor mașini care au dus la creșterea producției (de ex mașina cu aburi și mașina de tors), dezvoltarea fabricilor și progrese semnificative în domeniul transporturilor și al telecomunicațiilor (cum ar fi calea ferată și telegraful).” În fond, nu o definiție este ceea ce interesează, ci înțelegerea corectă a fenomenului și descompunerea lui în serii de fapte corente. Din acest punct de vedere, revoluția industrială este, probabil, evenimentul cu cele mai importante semnificații și consecințe din întreaga istorie universală, întrucât, pe de o parte, a generat o societate fără precedent și, pe de altă parte, a transformat substanțial gândirea umană cu tot ceea ce incumbă aceasta.
În ceea ce privește încadrarea cronologică a revoluției industriale, cele mai multe opinii converg în a o plasa în perioada de timp cuprinsă între 1760-1830, deși aceste limite, atât cea inferioară, cât și cea superioară, pot fi ajustate. În secolul al XVIII-lea, lumea era încă în bună măsură mai apropiată de modelul medieval decât de cel modern, în special în domeniul agriculturii. Cu toate acestea, încep să apară progrese tehnologice care se vor constitui în acumulări lente servind la edificarea bazei revoluției industriale. Tonul va fi dat de industria textilă, în 1733, prin invenția suveicii zburătoare a lui John Kay, cea care va genera o serie de invenții precum mașina de tors Jenny în 1764, mașina de filat a lui Arkwright în 1769, mașina de filat subțire a lui Crompton în 1779 sau a războiului mecanic de țesut în 1785. Paralel, în Anglia, atât agricultura, cât și industria cunosc impulsuri ce îi vor modela pozitiv dinamica viitoare. De pildă, dacă în 1789 Anglia producea 100 000 de tone de fier, iar Franța 60 000 de tone, în 1830, Anglia avea o producție de 700 000 de tone de fier, în timp ce Franța nu depășea 200 000 de tone.
De altfel, Anglia este, din motivele subliniate mai sus, țara unde apare și se dezvoltă revoluția industrială, precedând în acest sens, restul continentului. În primul rând, progresul agriculturii britanice a impulsionat sporirea de capital și disponibilizarea lui în investiții care vizau progrese tehnologice sau îmbunătățirea căilor de comunicație. De pildă, încă din 1723, în cadrul unei călătorii de la Londra la Essex, scriitorul Daniel Defoe, observa ca „(…) Drumul de la Londra, prin tot acest ținut spre Ipswich și Harwich, este cel mai bătătorit de căruțe, trăsuri și cabriolete; și de nenumăratele cirezi de vite, turme de oi și porci, dintre toate drumurile din Anglia (…) Aceste drumuri fuseseră adânci, periculoase pe timp ploios și greu de trecut pe timp de iarnă. Acum sunt atât de sigure și de ușor de trecut, încât nici un alt drum din Anglia nu le poate egala. Aceasta s-a realizat mai întâi cu ajutorul unor bariere ale orașelor” Tot în această perioadă este impulsionată și construcția de căi ferate în componența cărora materia primă folosită este fierul; în 1767, în Anglia sunt construite primele căi ferate metalice în întregime. După inventarea, în 1829, a locomotivei cu aburi de către George Stephenson, suprafața de căi ferate va cunoaște o creștere spectaculoasă, ajungând spre mijlocul secolului al XIX-lea la cifra de 11 000 km. În privința transportului maritim, semnificativ este apariția vasului cu aburi, deși în acest domeniu progresele sunt ceva mai lente.
În domeniul comunicațiilor, are loc o breșă, de asemenea, fără precedent, în istorie, prin apariția telegrafului, în 1844, prin care se transmit mesaje cu viteza luminii. În 1850, începe amplasarea primului cablu submarin sub Marea Mânecii, legând Marea Britanie de restul continentului, această practică proliferând după cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, facilitând comunicarea între oameni dar și între state, la nivel oficial.
Consecința fundamentală a acestei dezvoltări industriale va fi reprezentată de apariția unui nou sistem de organizare a muncii, care va bulversa profund lumea din punct de vedere social. Pentru că o industrie funcțională reclama centralizarea locului de muncă; munca la domiciliu, mica producție manufacturieră intră din acest motiv într-un accentuat declin cedând locul „catedralei moderne”, care este uzina sau fabrica. Acest fenomen permite trecerea la baza tehnică care va edifica lumea modernă și contemporană dar presupune și ample mutații sociale întrucât fabricile aveau nevoie de forță de muncă, una calificată care să respecte un program impus de lucru și o disciplină strictă. „În manufactură și în meserii, avea să noteze Marx, muncitorul se servește de unealtă, în fabrică el servește mașina. Acolo mișcarea mijlocului de muncă pornește de la el; aici el trebuie să urmeze mișcarea mijlocului de muncă. În manufactură, muncitorii formează membrele unui mecanism viu. În fabrică există, independent de ei, un mecanism mort, căruia îi sunt înglobați ca anexe vii.” Nevoia de profit combinată cu dezinteresul față de soarta muncitorilor, văzuți, în genere drept leneși, alcoolici, nedemni de considerație, i-a făcut pe majoritatea patronilor să aplice un sistem de organizare a muncii în fabrică extrem de dur marcat de program lung, plată insuficientă și asimilarea muncitorilor la nivelul sclavilor sau deținuților, ce riscau sancțiuni grave în cazul celor mai mici abateri. Tot din aceste considerente, patronii apelau din ce în ce mai des la munca femeilor și copiilor, evident mai ușor de manipulat, dar și mai ieftini.
În fapt, acesta este paradoxul pe care îl naște modernitatea și pe căruia va fi incapabilă să îi găsească o rezolvare pe termen mediu: pe de o parte industrilizarea, urbanizarea, progrese fulminate în multiple domenii ale activității umane, toate traduse într-un important progres, pe de cealaltă parte, crearea unei clase proletare, condamnată la subdezvoltare, precaritate și ignoranță. Epoca nu lăsa loc empatiei, ci doar modalităților de îmbogățire rapidă în dauna oricărui considerent umanitar.
În aceste condiții, climatul social se deteriorează progresiv. Muncitorii vor aluneca înspre o zonă gri din care nu lipseau fenomene precum alcoolismul cronic, prostituția, promiscuitatea sexuală, criminalitate. Condițiile de locuit, ca și cele de minimă igienă, erau dintre cele mai groaznice: este perioada, când reapar în Europa epidemiile de holeră sau tifos, în special din cauza apei infestate ca și din cauza absenței unui elementar confort urban. Dincolo de traiul materia extrem de apăsător, muncitorii aveau de suportat și trauma morală a dezrădăcinăririi din mediul lor natural, dat fiind că majoritatea proveneau din lumea rurală, unde, deși nu aveau condiții strălucite, nu ajunseseră niciodată la acest nivel de privațiuni.
Așa cum precizam, atitudinea patronilor, sprijiniți în general de state printr-o legislație prietenoasă, nu făcea decât să înrăutățească starea de fapt. Programul de lucru de 16 ore era ceva comun, minime concesii în acest domenii fiind pentru copii, dar chiar și așa, de obicei, muncitorii nu aveau voie să dețină ceasuri fiind obligați să se ghideze după ceasornicul oficial care avea tendința să accelereze în timpul pauzelor de masă. Descrierile contemporane despre ce se întâmpla în fabrici au o încărcătură emoțională deosebită; iată, de pildă, în 1828, „The Lion, o revistă radicală, în 1828 din acea epocă, publica incredibila poveste a lui Robert Blincoe, unul din cei optzeci de copii pauperi trimiși să lucreze într-o fabrică din Lowdahm. Băieții și fetele, toți în vârstă de, zece, unsprezece ani, erau biciuiți zi și noapte, nu doar pentru cele mai mărunte abateri, ci și pentru a le stimula hărnicia, atunci când începea să scadă. În comparație însă cu o fabrică din Litton, unde Blincoe avea să fie transferat mai târziu, condițiile de la Lowdham erau totuși destul de blânde. La Litton copii se băteau laolaltă cu porcii pentru lăturile dintr-o troacă; erau loviți cu pumnii și picioarele și supuși la abuzuri sexuale; iar patronul lor, un anume Ellice Needham, avea obiceiul infam de a-i strânge cu degetele de urechi până când le străpungea cu unghiile. Maistrul era și mai hain: îl lega pe Blincoe de încheieturi deasupra unei mașini astfel încât să stea cu genunchii îndoiți iar pe grumaz îi îngrămădea greutăți mari. Acest copil și colegii săi de muncă stăteau aproape dezbrăcați în frigul iernii, iar ca o culme a sadismului, de bună seamă gratuit, dinții le erau când și când șlefuiți cu pila.” Astfel de practici pot fi citate cu zecile și erau o parte normală a cotidianului.
Până după a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când statele au început să aplice măsuri cu caracter social, cea mai mare spaimă a lumii capitaliste era legată de potențialul de revoltă pe care proletariatul îl comporta ca o consecință firească a stării de mizerie deplină în care se afla prinsă fără speranță. Saint-Marc Girardin nota, în 1831, în Journal des Debats, că „fiecare patron locuiește în fabrica sa ca plantatorii coloniali în mijlocul sclavilor lor, unu la o sută, iar manifestarea de la Lyon este un fel de răscoală din Santo Domingo…Barbarii care amenință societatea nu sunt nici în munții Caucaz, nici în stepele tătare, ci sunt în suburbiile orașelor industriale…Clasa muncitoare trebuie prin aceasta să recunoască cu claritate natura situației, trebuie să își recunoască locul”, în timp ce poetul englez Southey se lamenta că „În momentul de față doar armata ne mai ferește de nenorocirea între toate cea mai înspăimântătoare, de o răzvrătire a celor săraci împotriva bogaților, iar atât timp cât ne mai putem bizui pe armată e o întrebare pe care abia dacă îndrăznesc să mi-o pun”; „…țara e minată sub picioarele noastre”, avertiza romancierul Walter Scott. În pofida acestor temeri, a căror creștere era exponențială, societatea industrială putea să își vadă netulburată, în continuare, de preocupările sale de progres și profit. Proletariatul nu ajunsese în stadiul în care să deprindă conștiința propriei condiții ca și potențialul latent de a revendica schimbarea ordinii sociale.
Ideologia socialistă apare, din aceste considerente, ca un răspuns doctrinar, teoretic la contradicțiile ce macină din interior noua lume modernă, industrializată pe cale de a se naște, în condițiile în care statul se dovedește incapabil să dea un răspuns adecvat acestor provocări. Spre deosebire de liberalismul clasic, care militează pentru un stat minimal care să nu interfereze cu sfera privată, autonomă a individului, socialismul revendică reașezarea societății pe baze echitabile prin întărirea statului și dirijarea de către acesta a resurselor în acord cu capacitatea, dar și cu nevoile fiecărei categorii sociale. Proprietatea privată, ca și diviziunea veniturilor trebuie să fie puse sub un control strict exercitat de societate, întrucât libertatea și egalitatea se bazează, în fapt, tocmai pe controlul adecvat al bunurilor generate de societate.
Geneza termenului socialism a fost revendicat pentru prima dată de ziaristul francez Pierre Leroux, unul dintre discipolii lui Saint-Simon, în 1832, printr-un articol din ziarul Le Globe, după care termenul trece în Anglia, unde se încetățenește, grație, de data aceasta, discipolilor lui Robert Owen. Odată trasată fizionomia ideologică a socialismului, s-au descoperit și originile intelectuale ale acestuia, ca să folosim o expresie consacrată. Exemplul clasic al gândirii de tip egalitarist exprimată încă din Antichitate este, fără îndoială, scrierea filosofului grec Platon, Republica, unde este descrisă edificarea unei noi ordini politice morale, sprijinită pe conceptele de bine și dreptate. Se trece apoi prin diversele curente sectare, milenariste ale evului mediu care pretindeau răsturnarea ordinii sociale pentru a poposi la Campanella și Thomus Morus, a cărui celebră scriere Utopia, este un prim semnal de alarmă la adresa acumulării capitaliste în dauna celor mulți și lipsiți de mijloace. Mai aproape de epoca modernă, se remarcă Gracchus Babeuf printr-o „primă manifestare activă a socialismului după revoluția din 1789” concretizată în nu mai puțin celebra conspirație a egalilor.
Curentul care a precedat cel mai aproape socialismul științific edificat de Karl Marx și Friederich Engles, atât din punct de vedere conceptual, dar mai ales cronologic, este curentul socialismului utopic. Ce a făcut posibilă acestă viziune este existența unui grup de oameni, reformatori în raport cu epoca în care își desfășurau activitatea, uneori naivi sau contradictorii, dar care nu merită o condamnare morală aprioric, deoarece modul în care se prefigura alcătuirea noii lumi capitaliste nu lăsa loc de speculații exclusiv raționale ci presupunea sondarea abisului uman într-o căutare disperată a înțelegerii mobilurilor unei nedrepte orânduiri sociale, pe de o parte, și descifrarea de soluții, fie ele și utopice, pe de altă parte. Reprezentanții socialismului utopic au proferat o critică violentă asupra funcționării economiei de piață propunând înlocuirea acesteia cu forme de asociere sociale și economice, așadar organizarea muncii în comun însoțită de abolirea proprietății private și o distribuire justă a veniturilor.
Unul dintre primii socialiști utopici, pioner chiar al acestui curent, a fost Contele Claude de Saint-Simon (1760-1825), aristocrat francez a cărui familie își clama descendența din Carol cel Mare. Saint-Simon a avut o viață extrem de activă dar care l-a dus la sărăcie spre sfârșitul vieții, în schimb acesta a produs o cantitate impersionantă de scrieri dintre cele mai diverse, de la cele cu caracter științific până la planuri de reformă poltică aplicabile întregului continent european. Ceea ce ne interesează însă este viziunea sa asupra societății industriale; de altfel termeni precum industrialism sau industriaș au făcut cariera sub pana gânditorului francez. Modul de percepere al soluțiilor pe care le preconizează Saint-Simon nu este revoluționar, poate nici măcar socialist în întregime – Saint-Simon nu a pretins, de pildă, abolirea proprietății private – ci mai degrabă o admirație fără rezerve la adresa rolului industrei cu condiția corijării tarelor structurale ce o caracterizează. În primul rând ordinea socială: „Să presupunem, scrie acesta, că Franța ar pierde dintr-o dat cincizeci de fiziologi, de matematicieni, mecanici și așa mai departe până la numărul de trei mii de savanți, artiști și meșteșugari. Care ar fi rezultatul? Ar fi o catastrofă, prin care Franței i s-ar răpi sufletul însuși. Apoi să presupunem că, în loc de a-i pierde pe aceștia, Franței i s-ar lua dintr-o lovitură pojghița ei socială superioară: că l-ar pierde pe fratele regelui, ducele de Berry, un număr de ducese, pe demnitarii Coroanei, pe miniștri, pe judecători, și pe cei zece mii de cei mai bogați latifundiari, în total treizeci de mii de oameni. Rezultatul? Cât se poate de regretabil pentru că toți aceștia sunt oameni cumsecade, însă pierderea ar fi de astă dată pur sentimentală; statul n-ar suferi mai deloc. Sunt atâția alți oameni care ar putea îndeplini funcțiile acestor grațioase ornamente”. Din acest punct de vedere, nu ar fi logic ca mijloacele de producție economice, ca și beneficiile lor să fie date membrilor activi ai societății? În schimb, lumea modernă oferea o piramidă socială inversată: în vârf, clasele puternice, bogate, dar parazitare, la bază, cei care muncesc aproape în zadar. Mai degrabă constatare de bun simț decât utopie. Dar soluția? În acest punct, gânditorul francez este laconic spre absent, întrucât viziunea sa, valabilă în multe puncte, nu mai cuprindea și partea de soluții. Va reveni epigonilor săi, deloc puțini, de a îndrepta această stare de lucruri prin avansarea de soluții care să remedieze fisurile spre care s-a îndreptat degetul acuzator al Contelui de Saint-Simon.
În schimb, Robert Owen (1771-1858) nu numai că a identificat una dintre soluțiile dezirabile pentru ușurarea traiului clasei muncitoare, ci a și aplicat-o cu un succes mai mult decât satisfăcător. „Toate mișcările sociale, scria Engles, toate progresele reale care s-au realizat în Anglia în interesul muncitorilor sunt legate de numele lui Owen”, în timp ce scrierile sale au exercitat o influență profundă și asupra lui Marx, care, de exemplu, va prelua de la acesta conceptul de forțe de producție.
Ce realizase, în fond, Owen? În haosul și mizeria tipice societății industriale, parțial surprinse de noi în paragrafele anterioare, se insinua o rază de lumină sub forma unei comunități de muncă situată în New Larnak, într-un peisaj natural frumos din munții Scoției. Aici funcționa o fabrică de șase etaje, construită din cărămidă; casele muncitorilor, având două încăperi fiecare, erau situate în șiruri drepte de-a lungul drumului, în timp ce gunoiul era ordonat pentru strângere în locuri special selecționate. În fabrică, domneau curățenia, ordinea și disciplina bazate pe un sistem nu de pedepsire, ci de încurajare a muncitorilor ca și pe transparență. Copii nu erau obligați să muncească, ci studiau la școală sau aveau activități specifice vârstei: explorarea naturii, cântatul, dansul. și, ca paradoxul să fie cumplit, întreaga afacere se dovedea profitabilă. E de înțeles afluxul de vizitatori ce s-a abătut asupra micii comunități, douăzeci de mii între 1815 și 1825, printre care regăsim viitori țari, prelați, principi și așa mai departe. Responsabil de această minune era industriașul englez, Robert Owen, un alt romantic incorigibil al epocii, cu o viață pe măsură de interesantă dedicată soluțiilor de salvare a muncitorilor de spectrul pauperizării; printre altele Owen a impulsionat apariția mișcării sindicale britanice, dar a avut parte și de experimente eșuate precum proiectul din Statele Unite ale Americii.
Prin aceasta, Owen a reușit să demonstreze practic ce dorea să fundamenteze teoretic prin scrierile sale, Noua lume morală (1834) și Ce este socialismul? (1841); dacă oamenii sunt, în genere depravați, egoiști, marcați de vicii, iată răspunsul la îndemână: schimbați condițiile, spune Owen și se vor schimba și oamenii. „Omul, afirmă industriașul englez, este creația împrejurărilor”. Iar lumea nu este un dat imuabil, fie pozitiv, fie negativ, ci un teritoriu flexibil care poate fi modelat de oameni potrivit puterii de înțelegere a acestora. E posibil, cum s-a afirmat ca Owen să nu fi fost un economist veritabil, și nici măcar original în expunerile sale, dar, cu toate acestea, a lăsat în urma sa o „filosofie a speranței mai puternică decât toate ideile sale fanteziste despre cazmale și pluguri sau bani sau Sate de Cooperare”.
Dacă sintagma de utopic pare, într-o anumită măsură, nepotrivită pentru descrierea sistemelor de gândire întruchipate de Saint-Simon și Owen, se dovedește perfect aplicabilă în cazul lui Charles Fourier (1772-1837), gânditor francez excentric, care a avut capacitatea de a sesiza în mod corect observații ce vor fi inserate și valorificate de ideologia socialistă, dar care, pe de altă parte, a „descris viitorul rai socialist cu o bogăție de detalii fără egal la utopiștii care l-au precedat în istorie”. Fourieir a gândit o schemă generală de evoluție a societății umane ce urma să cunoască trei forme superioare de organizare socială sub forma asociației: garantismul, sociantismul și armonismul. Pe acest model, ganditorul francez a încercat să definească legile mișcării omenești analoage legilor fizice bazate pe atracția dintre oameni, înzestrarea lor cu elementele necesare productivității și reducerea grupurilor neproductive. Pe acest fir, modelul avea să fie constituit de celebrul falanster, colectivități de 1500-3000 de oameni agregate prin asociație voluntară și în cadrul căruia să funcționeze un set de principii extrem de bine reglementat. Modelul său social s-a dovedit utopic și neaplicabil din start chiar dacă Fourier a așteptat toată viața ca un investitor privat să îl concretizeze; aceasta, alături de alte scrieri total fanteziste întregesc tabloul unui om, care, în ciuda faptului că a promovat idei valoroase pentru înțelegerea socialismului, rămâne în marea parte a timpului, pur și simplu, lipsit de discernământ.
Și alte scrieri au avut darul de a întregi modelul teoretic al socialismului utopic. Este cazul de pildă a lucrării Voyage en Icarie, a lui Etiene Cabet, prin care este descrisă o comunitate egalitară dar și cu trăsături totalitare sau cele ale lui Louis Blanc, Louis-Auguste Blanqui sau, mai ales ale lui Pierre Joseph Proudhon, deși încadrabilă în tenta anarhistă, ceea ce îi va atrage inclusiv disprețul lui Karl Marx. Toți aceștia, ca și alții, au avut în vedere nu doar o serie limitată de reforme ci edificarea unui nou model de societate în care să prevaleze egalitatea și respectul omului față de seamănul său. Au fost oameni, în principiu, animați de intenții bune și care încercau să dea o mână de ajutor celor mai grav loviți de noua ordine economică; numai că această ordine nu era pregătită să fie pusă în discuție.
Corolarul ideilor socialiste, indiferent de forma exterioară în care acestea au fost expuse, va fi reprezentat, fără îndoială, de sistemul socialismului științific edificat de Karl Marx și Friedrich Engels în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În 1883, la moartea lui Marx, Engels atrăgea atenția asupra faptului că „așa cum Darwin a descoperit legea evoluției în natura organică, Marx a descoperit legea evoluției în istoria omenirii”. Pretenție excesivă? Poate, dar cert este că lumea post marxistă nu a mai fost niciodată la fel. Meritul lui Marx constă în aceea că, descriind evoluția istorică a omenirii, filosoful german ne face să privim prin istorie, printr-o multitudine de aspecte; căci Marx, dincolo de principala calitate de cercetător al economiei politice, este și filosof, istoric, ziarist, poet. Analiza sa poate fi fundamental redusă la observația că sistemul capitalist se va prăbuși inerent sub povara propriilor contradicții, lucru care nu s-a confirmat (dar cât de aproape a fost), dar dincolo de aceasta, opera lui Marx este unul dintre cele mai profunde rechizitorii la adresa capitalismului, așa cum, cel puțin, se prezenta acesta în epoca respectivă. Și nu numai profundă, ci, paradoxal, obiectivă, în pofida faptului că Marx este un pasional, un revoluționar; el simte cu sufletul dar scrie cu mintea ceea ce îl face să observe, la rece, problemele de structură ale capitalismului.
Evident, pornindu-se de la trista experiență a regimurilor comuniste, sovietic în primul rând, sistemul marxist a fost blamat de fi legitimat ideologic natura unor dictaturi scelerate, dar acest lucru este, în cazul cel mai bun, parțial adevărat. Nici Marx, nici predecesorii săi nu au descris în mod real, obiectiv modul cum ar trebui să arate socialismul. Cu atât mai mult, filosoful german a cercetat, așa cum precizam, natura unor legi ce țin de determinismul economic: cum se formează modurile de producție, cum trece umanitatea prin mai multe stadii de evoluție sau mecanismele interne ale acumulării de capital precum și al distribuirii acestuia. În plus, în măsura în care Marx și-a închipuit edificarea unei societăți socialiste, a făcut-o având întotdeauna în minte, statele capitaliste, puternic dezvoltate și înzestrate cu o industrie pe măsură, deci și cu un proletariat corespunzător. „Dacă trecerea la socialism, scrie Marx, se va face într-o țară săracă, rezultatul inevitabil va fi generalizarea sărăciei”. În ce măsură, ne putem întreba, a reușit bolșevismul de sorginte leninistă, să edifice în mod practic ceea ce susținuse Marx pe plan teoretic de vreme ce Rusia era țara cu cele mai puține date, cel puțin conform ideologiei marxiste, de a face trecerea la stadiul de socialism? Iar astăzi, după timpul scurs de la Revoluția rusă încoace, se poate observa cel mai bine prăpastia dintre preceptele marxiste, nelipsite de inocență, fără îndoială și ceea ce bolșevicii ruși au edificat din punct de vedere statal.
În lucrarea sa dedicată celor mai importante o sută de cărți din istoria omenirii, Martin Seymour Smith introducea Manifestul partidului comunist, în loc de mai celebra și influenta lucrare a lui Marx care este Capitalul. Preferința lui Smith este explicată prin faptul că Marx, ca și Hegel, nu este ușor de citit, în schimb Manifestul este esența întregii teorii a socialismului științific dezvoltată masiv în scrierile ulterioare. Este drept că Isaiah Berlin, autorul unei foarte bune lucrări despre filosoful german, Karl Marx, viața și epoca sa, mărturisea că nu a trecut niciodată de lectura primului volum al Capitalului, întărind astfel un celebru aforism care ironiza faptul că Marx este mai mult citat decât citit. Spre deosebire de Capitalul, Manifestul partidului comunist, deși elaborat într-un moment când Marx era departe de a-și fi definitivat sistemul social și economic bazat pe materialismul istoric, se bazează pe un scris clar, explicit, menit a se face inteligibil muncitorilor din lumea întreagă. De aceea, Manifestul… este un „sumar curat și nemodificat ale ideilor revoluționare ale lui Marx”.
Filosofia marxistă, în germene în Manifest, va fi aprofundată în permanență până va forma un ansamblu sistematic și coerent. Acesta conține o interpretare a istoriei generale a societăților, o analiză critică a sistemului capitalist, propuneri concrete menite să organizeze mișcarea revoluționară precum și definirea societății postrevoluționare. În acest, sens elaborarea teoretică a marxismului nu va fi niciodată disociată de strategia politică menită să răstoarne societatea burgheză. În concepția sa, explicarea legilor istoriei și analiza capitalismului au un singur obiectiv: să îi ajute pe proletari să cucerească puterea. Într-adevăr, Marx prevedea extincția statului prin dispariția claselor sociale, acesta pierzându-și rolul firesc pe care îl îndeplinea până atunci. De la dispariția statului se ajunge la pierderea identității naționale, întrucât diferențele națonale se estompează inerent în condițiile prezente impuse de burghezie, libertatea comerțului, piața globală; cu atât mai mult vor fi estompate spre anulate prin domnia proletariatului; odată dispărut antagonismul dintre oameni, dintre clase, dispare rațiunea ca el să subziste între națiuni. Oprirea exploatării omului de către om aduce cu sine și încetarea exploatării între națiuni.
Așadar, scopul inevitabil al proletariatului este ca, treptat, să răstoarne ordinea socială existentă, chiar dacă, despotic, din punctul de vedere burghez. Dar odată acest punct împlinit, societatea se cere a fi organizată în acord cu noile principii. Ele sunt expuse laconic în cadrul Manifestului și constituie germenii viitoarelor programe comuniste, cel puțin din punct de vedere teoretic: exproprierea proprietății funciare și întrebuințarea rentei funciare pentru acoperirea cheltuielilor de stat; impozit cu puternic caracter progresiv; desființarea dreptului de moștenire; confiscarea proprietății tuturor emigranților și rebelilor; centralizarea creditului în mâinile statului cu ajutorul unei bănci naționale cu capital de stat și cu monopol exlusiv; centralizarea tuturor mijloacelor de transport în mâinile statului; sporirea numărului fabricilor de stat, a uneltelor de producție, desțelenirea pământurilor după un plan general; egala obligativitate a muncii pentru toți, organizarea de armate industriale, îndeosebi pentru agricultură; îmbinarea muncii agricole cu cea industrială, măsuri având ca scop înlăturarea treptată a opoziției dintre sat și oraș; învățământ public gratuit pentru toți copiii, interzicerea muncii în fabrici a copiilor în actuala ei formă. Pe aceste baze devenea posibilă nu numai înălțarea unui nou edificiu social, ci chiar construirea unei lumi noi, eliberate în totalitate de servitute și exploatare.
În 1834, Heinrich Heine scria: „Revoluția germană nu va fi nici mai blândă, nici mai plăcută, datorită faptului că a fost precedată de critica lui Kant, de idealismul lui Fichte și de filosofia naturii. Aceste doctrine au dezvoltat forțele revoluționare care nu așteaptă decât momentul să explodeze și să umple lumea de spaimă și admirație”. Iată un citat care, cu siguranță, ar fi fost pe placul lui Marx. Numai că lucrurile au stat, în mare, pe dos. Chiar în Germania, cancelarul Bismarck a implementat un sistem de protecție socială fără precedent, urmat de guvernele britanic sau francez paralel cu întărirea mișcării sindicale. „În pofida geniului său, scria Henri de Man, Marx nu putea prevedea ceea ce avea să se întâmple după moartea sa în mișcarea muncitorească prin evoluția acestuia spre reformism și îmburghezire…Bazându-se pe mobiluri de interes și putere, mișcarea a favorizat o dezvoltare diametral opusă, în punctele esențiale, față de scopul dorit de el”. Sistemul revoluționar descris de Marx a fost scris, în mod cert, pentru viitor și a fost încurajat de revoluțiile din 1848 sau Comuna din Paris, dar probabil nici cel mai pesimist marxist nu se gândea la o perioadă de șaptezeci de ani. Și cu siguranță, așa cum remarcă Alain Besancon, nimeni nu se uita înspre Rusia.
Adulat sau contestat, Karl Marx rămâne unul dintre cei mai importanți gânditori ai omenirii. Poate pentru nimeni, în afara lui Marx însuși, nu i s-a potrivit celebrul dicton lansat de acesta „Filosofii doar au intrepretat lumea în diverse feluri; important este să o schimbi”. Lumea, e drept, are o dinamică proprie ce îi permite să se afle într-o perpetuă schimbare, dar, cu toate acestea, contribuția filosofului german nu poate fi, în nici un caz, neglijată.
CAPITOLUL 2
ORIGINILE NAZISMULUI
La 11 noiembrie 1918 întreaga lume răsufla ușurată. „Marele război” care bântuise spiritele epocii timp de patru ani, fără ca la orizont să se profileze o încheiere rezonabilă, ajunsese la capăt, iar ziarele occidentale s-au grăbit la unison să proclame nu atât finalul propriu-zis al conflictului, cât să sublinieze capitularea noilor huni ai Europei, germanii și abdicarea detestatului lor conducător, Wilhelm al II-lea. Odată învinsă Germania, statele occidentale aveau posibilitatea să revendice reașezarea ordinii europene, evident, așa cum înțelegeau acestea să o edifice. De asemenea, odată cu trimiterea conflictului mondial în istorie, pesimismul nu își mai avea rațiunea: urma o refacere a națiunilor în cadrul unei epoci generatoare de prosperitate și progres.
Nimic mai fals. Primul război mondial avea să se dovedească piatra de încercare a secolului XX, de la care vor porni tumulturile revoluționare ce își propun să zguduie din temelii vechea lume și să modifice radical cadrele ei. Într-adevăr, între Europa antebelică și cea interbelică sunt diferențe atât de importante încât istoricii rămân cel puțin descumpăniți atunci când simt impulsul să le evidențieze. „Europa de dinainte de 1914, se întreabă Francois Furet, e cu adevărat Europa care a pornit războiul? În comparație cu restul umanității, ea apare ca o lume atât de civilizată și atât de omogenă, încât conflictul declanșat de asasinul din Sarajevo capătă un aer absurd: un război civil, purtat de state suverane în numele pasiunilor naționale. Astfel, în măsura în care operează o ruptură formidabilă cu tot ce îl precede, primul război din secolul XX rămâne unul din evenimentele cele mai enigmatice ale istoriei moderne”. În plus, ce bilanț dezolant oferă „marele război”: peste zece de milioane de oameni morți în obsendantele tranșee ale diverselor fronturi, la fel pierderi materiale imense, chiar și în rândul statelor învingătoare, în condițiile în care pentru Franța și Anglia costul războiului se va cifra la o treime din avuția națională. De asemenea, impactul psihologic asupra conștiințelor a fost unul de proporții fără precedent. Așa cum remarca Niall Ferguson, nimic nu a surprins mai bine drama războiului așa cum au reușit să o facă câteva dintre scrierile literare dedicate conflictului, în cele mai multe cazuri scrise de foști combatanți: Focul de Henri Barbusse, Nimic nou pe Frontul de Vest de Erich Maria Remarque, Middle Parts of Furtune de Frederic Manning sunt printre cele mai ilustrative exemple. Aceste scrieri sondează cu o finețe psihologică greu de egalat stadiile de descompunere a însăși condiției umane în duelul fără precedent pe care aceasta era obligată să îl poarte cu propria alteritate. Fără îndoială, nici un conflict militar din îndelungata aventură a evoluției umane nu a reușit să își pună o pecete atât de profundă asupra intimității morale a simplului individ. Omul care aparținea epocii, numite în mod fastuos La Belle Epoque, a fost obligat să își evalueze universul interior cu o intensitate greu de surprins, fenomen, care, în mod invariabil, l-a determinat să clacheze. Pe cale de consecință, universul din care urma să facă parte noul om, expresie atât de dragă comuniștilor, nu putea decât să aibă o unică dimensiune, cea a diformității. Nașterea acestui tip de individ s-a realizat pe mormântul în care Europa își îngropase fundamentele existenței sale și rațiunea primatului său.
Asupra acestor mutații psihologice survenite în urma războiului trebuie insistat întrucât ele sunt, în bună măsură, responsabile pentru grila proprie de interpretare a noilor ideologii politice pe cale de a se insinua în societățile europene. Numai o comunitate abrutizată, debusolată sau resemnată nu avea resortul necesar de a identifica în germenii regimurilor totalitare natura unor corpuri străine. De altfel, acesta este și sensul spre care converge analiza noastră, anume aceea de a încerca să demonstrăm că pare cel puțin o inabilitate tentativa de a se încerca identificarea rădăcinilor ideologice ale nazismului foarte departe în timp. Spre deosebire de comunism, care, așa cum am arătat, parcurge un lung traseu de gestație pe durata căruia își conturează fizionomia proprie și originală, nazismul aduce mai mult cu un accident de moment al istoriei. Într-adevăr, așa cum au remarcat diverși istorici de-a lungul timpului, există o puternică tentație de a căuta cauzele fenomenelor majore ale istoriei foarte departe în timp. De ce? Un răspuns posibil ar fi acela că asemenea forțe, regimuri, ideologii sau revoluții nu au dreptul la spontaneitate, ele trebuie obligatoriu să poarte pecetea evolutivă a diverselor stadii de dezvoltare, iar perioada proximă momentului când acestea se manifestă pot constitui, în cel mai bun caz, un pretext. În fond, dacă vom sonda în istoria filosofiei, de la meditațiile asupra sinelui până la principiul dualității ființei și ajungând până la meditațiile moderne asupra condiției umane sau fizionomiei societăților, putem să captăm semnele prevestitoare a oricăror fenomene care ne interesează precum liberalismul, socialismul, capitalismul sau nazismul.
Cel mai relevant exemplu în acest sens pare a fi Revoluția Franceză, ale cărei consecințe au fost considerate, pe bună dreptate, de o importanță covârșitoare pentru definirea lumii moderne propriu-zise, lume pentru care Revoluția se poate constitui într-un veritabil certificat de naștere. Ori asupra cauzelor care au determinat izbucnirea revoluționară s-a scris imens, fără ca prin aceasta să se ajungă la un consens general. Rămân viabile atât ipotezele care întind cauzele Revoluției cel puțin pe durata unui secol, identificabile în aproape toate domeniile posibile, cât și interpretările conform căreia momnetul 1789 nu era o fatalitate și ar fi putut fi evitat, în contextul în care Franța cunoștea o evoluție pozitivă. Într-adevăr, de cele mai multe ori cauzele unui fenomen sunt infinit mai greu identificabile decât desfășurarea propriu-zisă a acestora.
Așadar, întrebarea care apare cu acuitate este dacă, în mod necesar, concluzia determină premisele în istorie. Cu alte cuvinte, dacă vrem să ajungem la concluzia, justă sau nu, că nazismul este întruchiparea răului absolut în evoluția umanității, de ce trebuie ca premisele să fie obligatoriu mult anterioare regimului propriu-zis? Evident, în istoria ideilor care au închegat spațiul intelectual german se pot decela concepte de forță, care promovau superioritatea germană, spațiul vital, antisemitismul, ura de rasă, dar acestea sunt concepte universale în epocă și care cunosc o largă circulație. Dar, Germania nu excelează în aceste domenii, ci se încadrează într-o logică a epocii dominată de curente de gândire de altă origine. Pe de altă parte, aceste concepte sunt doar o parte a spațiului intelectual german, deseori marginală. Cu toate că era exilat în Statele Unite ale Americii din cauza regimului nazist, pe care îl detesta profund, Thomas Mann, de pildă, avea luciditatea să recunoască primatul excelenței în civilizația germană al triadei constituită din personalități germane de excepție: „Geniul german s-a întrupat în trei figuri monumentale, una religioasă, una poetică și una politică; în ciuda tuturor deosebirilor mesajelor lor, a pecetei timpului și a individualității lor, ele manifestă un hotărât aer comun de familie. (…) Cei trei titani despre care vorbesc eu aici sunt Luther, Goethe și Bismarck”. Oare filosofia occidentală poate fi concepută fără unicitatea contribuțiilor unor gânditori de prim rang precum Hegel, Schopenhauer sau Nietzsche sau muzica fără diafanul sublim transpus de Wagner? Sau cât de săracă ar fi fost arta poetică în absența lui Schiller? Ori, privite într-o serie de oglinzi paralele, aceste strălucite contribuții, în fond, la zestrea occidentală de civilizație, pot fi ocultate de existența, în mod fatal necesară, a unor concepții exaltate despre destinul germanității? Între aceste coordonate se poate identifica răspunsul la întrebarea care domină analiza faptică al celui de-al Treilea Reich: a fost nazismul un corolar al evoluțiilor anterioare ce au marcat profund concepția germană asupra lumii sau, în fapt, s-a constituit ca un răspuns la cea mai profundă criză care a grevat asupra destinului poporului german, legat, în primul rând, de o conjunctură universală, dominată de derivă? În ceea ce ne privește, răspunsul nu poate fi legat decât, măcar în cea mai mare parte, de a doua variantă.
Să lăsăm însă domeniul cultural la o parte, mai ales că civilizația unui popor nu stă exclusiv în acesta, ci, dimpotrivă, se constituie dintr-o imensă varietate de factori și nuanțe conjucturale. Nazismul nu este, oare, o ideologie a intoleranței, sprijinită pe ură de rasă și fanatism? Să ne uităm mai atent la evoluția umanității, a statelor naționale, a ideologiilor politice. În câte spații stabile, prospere, au fost create toate condițiile instaurării unui regim politic de o asemenea factură? De pildă, ideologia comunistă a apărut în spațiul occidental, e drept, ca reacție, cel puțin în parte justificată, la rapacitatea capitalismului pe cale de a se constitui, dar nu a avut șansa transpunerii în practică decât într-un spațiu arhaic, cu o societate înapoiată așa cum era Rusia anului 1917. În plus a beneficiat de o conjunctură mai mult decât dramatică, cauzată de același prim război mondial. Cei care susțin că germeni ideologii naziste erau bine conturați în cel mai puternic stat european antebelic, stat care genera niveluri de prosperitate extrem de înalte, nu pot să aducă în sprijinul aserțiunii lor decât biete fragmente de scrieri pretins intelectuale, disparate și contradictorii. Chiar și în contextul foarte dificil în care se găsea Germania în primul deceniu interbelic, nazismul nu găsea audiență decât la un procent insignifiant al societății germane. În absența crizei economice, nazismul ar înaintat doar pe calea propriei disoluții și nicidecum pe cea a accesului la putere. Dacă acesta este cazul pentru Germania anului 1929, cum se poate susține că o ideologie de acest tip ar fi putut cunoaște o largă diseminare a principiilor sale în cadrele unui stat, e drept, autoritar, militarist, dar guvernat, totuși de principii de drept incontestabile, așa cum era Germania wilhelmiană?
Epoca interbelică, rezultantă a primului război mondial și prevestitoare al celui de-al doilea război mondial este marcată de exploza unor regimuri de natură totalitară fără precedent în istoria modernă europeană. Evident, cauzele acestei evoluții trebuie căutate, din nou, în ceea ce a reprezentat importanta conflagrație mondială și, mai ales, în dimensiunea sa post faptică, mai precis în dezolantul tablou rezultat din cadrul sistemului de pace de la Versailles. Așa cum remarca Ernst Nolte, pentru prima dată în istoria umanității, un război avea să dea naștere unei ideologii politice foarte puternice și care, în plus, vor avea șansa valorificării principiilor pe care se sprijineau: „Nici unul din marile curente politice europene nu a rezultat dintr-un război. Liberalismul a reflectat ascensiunea burgheziei, conservatorismul a semnificat, inițial, reacția nobilimii dominatoare periclitate, socialismul era atașat proletariatului născut din procesul industrializării. Nici unul dintre aceste curente nu a dorit războiul mondial și nu l-a aprobat fără rezerve după ce a izbucnit. Războiul a trebuit să facă loc unei noi apariții politice, născută asemenea propriului copil din propriul corp și, care, potrivit legii naturii, a avut tendința firească de a îl reproduce”. De altfel, paradoxal, nazismul, spre deosebire de comunism, nu dă tonul în domeniul totalitarismului de dreapta, ci doar se încadrează într-o conjunctură specificică sfârșind, e drept prin a fi cel mai puternic regim de acest tip. Cu toate acestea, nu se poate să nu remarcăm propensiunea statelor europene spre regimuri puternice, de tip totalitar. Încă de la finele primului război mondial, în Turcia, Mustafa Kemal punea bazele unei conduceri personale, ca reacție a statutului țării sale în urma înfrângerii survenite în urma primului război mondial. În 1922, în Italia, Mussolini reușește să preia puterea în urma unei acțiuni de forță care a rezultat în instaurarea fascismului drept unică forță conducătoare a statului italian. De asemenea, în state balcanice precum România sau Bulgaria își fac apariția importante curente de tip totalitar, așa cum a fost Garda de Fier. Mai târziu, Franco, în Spania, va impune dominația propriului regim extremist, drept consecință a unui război civil foarte sângeros, în timp ce, de pildă, în România, regele Carol al II-lea va conduce desfășurarea unei veritabile lovituri de stat cu unicul scop de consolidare a puterii personale. În Ungaria, Norvegia, Finlanda, Estonia și multe alte state au loc episoade asemănătoare ce consolidează forțele extremiste în dauna celor democratice. Nici statele occidentale, bastioane ale democrației nu sunt ferite de acest pericol, dacă e să ne gândim la importanta mișcare reprezentantă de Action Francaise în Franța sau diverse grupări de aceeași factură care invadează spațiul public în Anglia sau Statele Unite ale Americii. Poate fi și acesta un argument în sprijinul tezei noastre, anume că ar fi fost imposibil ca toate aceste forțe și regimuri să își afle originile în expresia germană intelectuală a secolului al XIX-lea.
Revenind la Germania, radiografia pe care o dezvăluie acest stat după încheierea primului război mondial este una mai mult decât dezolantă. În pofida istoriei contrafactuale se pot emite mai multe ipoteze susținute de realitatea istorică. De pildă, cea potrivit căreia Germania ar fi trebuit și, într-un fel, ar fi putut să câștige războiul, dacă e să ne poziționăm în raport cu perspectiva germană. Evidența indică faptul că, într-adevăr, nici un stat european nu avea capacitatea de a se opune, cu forțe proprii, Germaniei. De altfel, Rusia a sucombat ridicol de facil în fața mașinăriei de război nemțești, în timp ce Franța, fără sprijinul englez și, mai ales, american nu avea nici o șansă de rezistență îndelungată, fapt demonstrat de rezultatele celor două conflicte care încadrează primul război mondial: războiul franco-prusac din 1870-1871 și al doilea război mondial, ocazii în care armata germană a realizat veritabile tururi de forță. În pofida acestor premise, Germania pierde fără drept de apel războiul sau, cel puțin, asta lasă se se întrevadă condițiile în capitulării urmate de prevederile draconice ale Tratatului de la Versailles. Iată, deja, conturată, temelia pe care se va edifica regimul nazist.
Nu vom insista asupra prevederilor Tratatului de Pace din 1919. Rămâne de precizat că ceea ce s-a decis și transpus la Versailles constituie, fără doar și poate, cauza primară a evoluțiilor politice survenite în cadrul statului german. Orbiți de instincte primare, diplomații europeni ai timpului respectiv, altfel animați de intenții pozitive, au împins Germania pe drumul fără de întoarcere al totalitarismului, ca reacție la ceea ce majoritatea covârșitoare a poporului german a resimțit drept o flagrantă nedreptate în raport cu ceea ce se învestise afectiv în timpul războiului. De altfel, sistemul tratatelor de pace de la Paris avea să fie doar prima acțiune dintr-un șir de măsuri care vizau Germania, în componenta politicii externe, menite a știrbi fundamental din mândria și forța unui stat care, numai cu puțini ani în urmă, domina continentul european.
Cu toate acestea, după ce amenințarea comunismului a fost înlăturată în mod ferm, Republica de la Weimar ar fi putut să își consolideze cadrul instituțional care să permită adeziunea majorității populației la adresa măsurilor promovate de aceasta, în pofida statului extern care se agrava în mod constant. Nici șansa aceasta nu i-a fost dată Germaniei. Criza economică interbelică a reprezentat, pentru Germania, doar vârful unei evoluții predominant negative din punct de vedere economic. Episodul cel mai concludent din această perspectivă trebuie identificat în desfășurarea fenomenului inflaționist, cel mai sever din istoria Germaniei, cu începere din anul 1922 și care a grevat în mod nefast asupra întregii societăți germane. Efectele războiului, conjugate cu obligativitatea plății reparațiilor și greutățile economice inerente au avut consecințe catastrofale asupra economiei germane. Așa cum arată Richard J.Evans, „oricine dorea să cumpere un dolar în ianuarie 1923 trebuia să plătească 17 000 de mărci; în aprilie 24 000; în iulie 353 000. Începea să se manifeste o hiperinflație de proporții uimitoare, iar rata de schimb marcă-dolar pentru restul anului poate fi exprimată cel mai bine în cifre care au devenit curând mai lungi decât orice putea fi găsit inclusiv într-o carte de telefon: 4 621 000 în august; 98 860 000 în septembrie; 25 260 000 000 în octombrie; 2 193 600 000 000 în noiembrie; 4 200 000 000 000 în decembrie”. În aceste condiții, în Germania aproape că a dispărut conceptul de finanțe publice; banii își pierdusere absolut orice însemnătate, întreaga situație devenind grotescă dacă e să ne referim la faptul că plata salariilor se făcea cu roaba din cauza cantității extrem de mari de bancnote, cauză care ducea și la ineficiența tiparnițelor ce nu putau ține pasul cu acest fenomen. Un corespondent al ziarului britanic Daily Mail nota în vara anului 1923 că „În magazine, prețurile sunt scrise la mașină și afișate o dată pe oră. Spre exemplu un gramofon costa la ora zece dimineața 5 000 000 de mărci, dar la 3 p.m. urcase la 12 000 000 de mărci. Un exemplar din Daily Mail, cumpărat ieri pe stradă, costa 35 000 de mărci, dar azi prețul e de 60 000”. Absurdul situației nu se oprea aici. „Impactul asupra prețurilor alimentelor, scrie același Richard J.Evans, a fost cel mai dramatic și mai serios. O femeie care intra într-o cafenea putea comanda o ceașcă de cafea cu 5000 de mărci și i se cereau 8000 când se ridica să plătească. Un kilogram de pâine de secară, element de bază al alimentației de zi cu zi al germanilor, costa 163 de mărci pe 3 ianuarie 1923, de zece ori mai mult în iulie, 9 milioane pe 1 octombrie, 78 de milioane de mărci pe 5 noiembrie și 223 de miliarde o jumătate de lună mai târziu, pe 19 noiembrie. La punctul cuminant al hiperinflației, peste 90% din cheltuielile unei familii mergeau pe alimente”.
În mod evident, această perioadă a istoriei Germaniei nu a fost punctată doar de borne încărcate de conotații negative. Tratatele de la Locarno, din 1925, activitatea diplomatică remarcabilă a lui Gustav Stresemann, reevaluarea despăgubirilor de război, stabilizarea economică indică revenirea treptată spre normalitate a statului german, lucru reflectat și în procentele electorale ale naziștilor, absolut ridicole în anii respectivi. În mod fatal, această situație a fost destrămată de izbucnirea marii crize economice, ce debutează în 1929 în Statele Unite ale Americii și cunoaște o rapidă răspândire la nivel global. Ori, din cauza particularităților ce grevau asupra economiei germane, acest stat va fi printre cele mai afectate. Retragerea capitalurilor occidentale, americane engleze sau franceze din Germania va antrena o spectaculoasă prăbușire a bursei însoțită de un șir de falimente în sectoare cheie precum cel bancar sau textil. Consecința cea mai dezastroasă a acestei situații va fi creșterea exponențială a șomajului, care ajunge la un nivel fără precedent; la începutul anului 1933 se înregistra un număr record de 6,1 milioane de șomeri. Naziștii au sesizat unicitatea șansei care li se oferea și au știut să profit din plin de aceasta: progresiv, Partidul Național-Socialist German crește în rândul preferințelor electorale ale nazismului. Deja în 1930, naziștii au fost votați de 18,3% din electorat (6,5 milioane de alegători) pentru ca în 1932 cifra să ajungă la 37,3% (13,7 milioane de alegători). În acest mod, naziștii se puteau despărți pentru totdeauna de tentativa unor acțiuni de forță, evident în afara cadrului legal, pentru accederea la putere. Poporul german le oferea aceast privilegiu printr-un proces electoral corect și transparent.
În mod nefericit însă, istoricii care au scris despre apariția celui de-al Treilea Reich și-au concentrat atenția asupra notei politice, a structurii și dezvoltării partidului naționalist-german, înțelese drept cauze ale ajungerii nazismului în fruntea statului german. Ori cauzele reale, profunde, în zona aceasta, economică și socială, trebuie căutate. Scurtei stabilizări economice din perioada următoare hiperinflației i-a succedat, așa cum am arătat marea criză, care a răsturnat definitiv și irevocabil orice brumă de încredere cu care germanul de rând era dispus să crediteze șubreda Republică de la Weimar. Naziștii puteau să brodeze la nesfârșit pe marginea purității rasiale și a superiorității ideologice fără a reuși să penetreze în mod semnificativ electoratul german care conta cu adevărat. Nu neapărat exaltatului naționalist, nici cultivatului intelectual i-a trezit speranță mesajul nazist, cât șomerului disperat, cap de familie, ajuns în dramatica situație de a nu își putea hrăni propria familie. Din aceste motive, culpa care se atribuie uneori poporului german, în genere, anume aducerea în mod democratic a partidului nazist la putere devine caducă. În zadar încearcă istoricii să surprindă esența generală a unor fenomene, cauzele profunde ale acestora sau natura lor în sensul cel mai larg dacă nu posedă abilitatea atât de necesară de a coborâ în straturile profunde ale ființei umane, de multe ori eludate de documentele supuse interogării în cadrul procesului de elaborare a operei istorice. Într-adevăr, consecințele insinuării naziștilor la putere s-au dovedit, într-un final, absolut devastatoare pentru Germania și germani, dar cine poate să ceară cetățeanului contemporan cu marea criză economică, strivit de mecanisme, de cele mai multe ori, dincolo de puterea sa de înțelegere, să prevadă acest lucru și, mai mult, să îl așeze deasupra nevoilor imediate de supravețuire? Din acest punct de vedere, considerăm obligatoriu faptul că orice istorie a evoluției și consolidării nazismului în Germania trebuie să fie scrisă alături de descrierea cu minuțiozitate a situației economice și a stării sociale pe care Germania le comportă în această perioadă. Și mai presus de toate, a înțelegerii microcosmosurilor sociale ce guvernează fără drept de apel mentalitățile timpului respectiv.
Orice analiză asupra originilor nazismului nu poate eluda personalitatea și activitatea celui care a fost factorul principal al consolidării nazismului și aducerii lui la conducerea Germaniei: Adolf Hitler. În fond, toată istoria nazismului se confundă până la un punct cu cea a caporalului austriac mânat de oarbe și fanatice ambiții. Pe de altă parte, din orice unghi de abordare, aceasta este o sarcină dificilă pentru orice istoric. Cu atât mai mult, devin mai greu de descifrat resorturile personale ale lui Hitler în perioada care ne interesează, cea a consolidării ideologiei naziste, fenomen altfel imposibil, în mare parte, fără aportul decisiv al viitorului fuhrer. Ce fel de personaj a fost Adolf Hitler? Cât de sincer a crezut acesta în idealurile naziste sau în mesajele pozitive ce priveau viitorul germanității pe care le transmitea cu atâta patos? Cum a substituit Hitler evoluția spre o stare de relativă normalitate, dar deficitară, cu una la prima vedere extraordinară dar care va sfârși într-un cumplit dezastru?
La fel ca și în cazul ideologiei naziste, Hitler pare a fi, cel puțin la prima privire, produsul epocii în care a trăit și a activat, epocă ale cărei caracteristici am încercat să le schițăm în paragrafele anterioare. Pare un clișeu confortabil, dar, în fond, e posbil ca fiecare epocă să producă astfel de personaje. Devenirea lor rămâne, astfel, un joc al hazardului și al ambițiilor personale, dar mai ales al conjuncturii istorice în care acestea se manifestă. Dacă nu ar fi avut loc Revoluția Franceză, ce ar mai fi însemnat Napoleon pentru umanitate, în afara, poate, a rolului unui simplu general de brigadă? Un personaj precum Hitler nu ar fi avut niciodată șanse de afirmare în cadrele unei Germanii wilhelmiene, dar a performat de o manieră spectaculoasă în situația de criză și derivă ce a însoțit Germania în prima decadă a perioadei interbelice.
O trecere în revistă, fie ea și sumară, a scrierilor adunate de-a lungul timpului despre conducătorul absolut al celui de-al Treilea Reich este un efort intelectual absoult epuizant. Este aproape sigur că Adolf Hitler rămâne în istorie, conform majorității istoricilor, drept întruchiparea răului suprem în istorie, un personaj absolut malefic, diabolic, cu veleități de criminal în masă greu de închipuit. Provocarea celui de-al doilea război mondial, punerea la cale a Holocaustului, masacrarea civilor din teritoriile ocupate de armata germană în Rusia, dorința de exterminare a raselor inferioare, sunt piese ce cântăresc extrem de greu în alcătuirea dosarului lui Hitler. Motivația acestor fapte nu poate fi nici rațională, nici bazată pe vreun ciudat calcul strategic, ci rezidă în cinism pur și lipsă minimei compansiuni umane. Unul dintre cei mai buni biografi ai dictatorului nazist, Ian Kershaw nota că „Dictatura lui Hitler are caracteristica unei paradigme pentru secolul al XX-lea. Ea a fost, printre altele, expresia extremă și violentă a afirmării totale a statului modern, a cotelor inimaginabile de represiune și agresiune comise de stat, a manipulării fără egal în trecut a mijloacelor de informare în vederea stăpânirii și mobilizării maselor, a cinismului fără precedent manifestat în relațiile internaționale, a pericolelor acute reprezentate de mișcarea ultranaționalistă, a uriașei puteri distructive a ideologiilor bazate pe superioritate rasială și a consecințelor extrem de grave ale rasismului, alături de folosirea în scopuri imorale a tehnologiei moderne și a ingineriei sociale. Înainte de toate, ea a transmis un mesaj de avertizare care este valabil și astăzi: a arătat cum o societate modernă, avansată, cultivată se poate afunda foarte repede în barbarie, culminând cu războiul ideologic, ridicarea pe culmi greu imaginabile de brutalitate și rapacitate și un genocid cum nu a mai existat în trecut. Dictatura lui Hitler a echivalat cu prăbușirea civilizației moderne, cu un fel de implozie nucleară a societății moderne. Ea a arătat de ce anume suntem în stare.”
În această perioadă, de consolidare a fenomenului nazist, esența principiilor pe care acesta se sprijină, etse cel mai bine dezvăluită de celebra scriere a lui Adolf Hitler, Mein Kampf, scrisă de acesta în închisoare, într-un context extrem de dificil pentru partidul național-socialist german, care tocmai ratase șansa unei lovituri de forță prin care să preia puterea. Cu toate acestea, Hitler debordează de optimism în privința mișcării pe care o conducea și care era menită, conform propriei viziuni, să redea Germaniei statutul de mare putere globală, cu pretenții de dominare a spațiilor populate de rasele inferioare, așa cum erau slavii. Evident, Mein Kampf este, înainte de toate, o evanghelie a urii, canalizată, în primul rând, împotriva evreilor, pe seama cărora este așezată deriva în care Germania înota după sfârșitul primului război mondial. În final, însă, politica nazistă va pivota în jurul conjuncturilor în care era obligată să conducă și mai puțin în jurul principiilor expuse în această scriere, chiar dacă, uneori, finalitatea a fost aceeași.
Concluzionând, raportat la perioada de timp în care s-a aflat la conducerea Germaniei, regimul nazist rămâne cu eticheta invariabilă de a fi unul dintre cele mai nefaste regimuri din istoria Germaniei, ca și din istoria lumii. Aceasta este consecința politicii totalitare practicată de naziști, care se impune de la sine. În ceea ce privește premisele, cercetarea trebuie să fie mult mai nuanțată și echilibrată. Astfel, fenomenul nazist trebuie, în mod cert, investigat, nu pornind din 1945 și mergând înapoi până în perioada interbelică, ci de la originile sale, fie ele și imediate înspre ceea ce avea să devină după anul 1933. Înțelegerea cauzelor care au stat la baza forței căpătate de Partidul Național-Socialist German devine, în acest context, atât de necesara cheie, capabilă să dezvăluie cu claritate ceea ce mulți alți istorici, de cele mai multe ori, au intuit. Bineînțeles, rămâne problema impusă de subiectivitatea inerentă a istoricului de a ști cu tărie în ce cheie să se încerce descifrarea premiselor respective.
CAPITOLUL 3
SISTEMUL TOTALITAR COMUNIST
Marile evenimente ale umanității au tendința de a fi strivite de trecerea constantă și ireversibilă a timpului istoric. Orice civilizație, fenomen, revoluție sau ideologie, deși comportă un impact durabil în raport cu prezentul de care se ciocnesc, părăsesc scena, mai mult sau mai puțin discret, acoperite de uitare sau, cel mult regrete. Ce s-ar fi întâmplat cu nivelul de cunoaștere al civilizației grecești, de pildă, dacă nu ar fi existat tenacitatea lui Schliemann, de a continua să alerge după ceea ce părea a fi fantasmele mitice ale poemelor homerice, valorizând și redând circuitului istoric o componentă fundamentală pentru înțelegerea epocilor conexe războiului troian? Mari imperii ale lumii au alunecat în desuetudine, s-au prăbușit, au fost înlocuite, transformate sau continuate, dar trecerea lor în abis s-a dovedit, de regulă definitivă. Imaginarul colectiv este alcătuit, în bună măsură din memorie, ca și din absența memoriei.
Posteritatea poate fi, în pofida acestui fapt, obținută pentru eternitate, prin cel puțin două modalități. În primul rând, prin canale oficiale, statale, care prin comemorări, procesiuni, simboluri reușesc să mențină viu interesul pentru evenimentele marcante din trecutul unor comunități și, în al doilea rând, prin cercetarea istorică care încearcă să analizeze, să dezvăluie și să înțeleagă rațiunile sau mecanismele ce pun în mișcare istoria, dincolo de actualitatea lor sau de relevanța pe care acestea o generează în raport cu generațiile prezente. În fapt, obiectivitatea pe care se sprijină ceretarea istorică provine tocmai din distanța ce se așează între timpul istoric supus interogării și prezentul în care aceasta are loc. Pentru ca autopsia să fie posibilă este necesar să existe un corp neînsuflețit și nu doar muribund. Acesta este și una din dificultățile pe care le presupune studiul istoriei contemporane. O apropiere prea evidentă față de obiectul cercetării are darul de a produce distorsionări, inexactități sau, nu în ultimul rând, o prezentare impregnată de subiectivism. În plus, emoțiile și sensibilitatea legate de acesta cauzează reacții de respingere și neîncredere la adresa emițătorului și a operei sale.
În acest context, unde trebuie plasat fenomenul comunist, la marginea actualității istorice ca fenomen care are darul de a produce încă traume sau angoase morale, sau ca un proces încheiat în mod categoric și imposibil de resuscitat, oferindu-se în acest mod analizei istorice? (Evident, este vorba de fenomenul comunist european; enclavele care încă mai subzistă în China, Coreea de Nord sau Cuba nu intră în vederea analizei noastre). Pare relevant aici exemplul profesorului Adrian Cioroianu, care povestea că, în cursul procesului de predare pentru studenți, folosea un bagaj de cuvinte înțelese de toată lumea, precum cuvântul diamat, sinonimul materialismului dialectic; ori, după 1999 noile generații de studenți nu mai aveau acest minim nivel de cunoștiințe care să le permită receptarea corectă a termenilor încetățeniți cu privire la ceea ce a reprezentat comunismul. Fenomenul nu este unul izolat, ci, dimpotrivă, capătă proporții din ce în ce mai largi în raport cu trecerea timpului.
Pe de altă parte, majoritatea cercetărilor care vizează comunismul sunt axate, din motive evidente, pe analiza faptică a regimurilor, descrierea și organizarea internă a acestora, rolul determinant jucat de diverse personalități și, mai ales, pe dimensiunea politicii interne, fără precedent în istorie, tradusă în politicile de exterminare ale mai multor categorii sociale, dispariția proprietății private, colectivizare, în general, încercarea regimurilor comuniste de a transforma radical și durabil societățile din care făceau parte și de a produce miticul om nou în spiritul tradițiilor milenariste sau utopice. Iar când trauma produse de aceste atrocități se estompează, rămâne obsesiv o întrebare: de ce? De ce s-a dovedit comunismul a fi incompatibil cu minimele valori umane? De ce, pentru prima dată în evoluția societăților umane, un regim s-a îndreptat exclusiv și sistematic împotriva propriului popor prin tehnici ce frizează limita cea mai de jos a speciei noastre? De ce un regim generat, în bună măsură justificat, de o crasă inegalitate socială, nu a reușit să edifice confort material și moral tocmai celor pe care pretindea că îi reprezintă?
Un posibil răspuns este acela că regimul comunist, așa cum a fost închipuit și edificat, conținea în sine germenii eșecului. Într-adevăr, Revoluția rusă din 1917 poate fi considerată cel mai important eveniment al secolului al XX-lea. Nu numai că aceasta a constituit piedica principală în calea păcii după primul război mondial, dar a influențat în mod direct ascensiunea național-socialismului în Germania și declanșarea celui de-al doilea război mondial pe care triumful nazismului o făcuse inevitabilă. În cele cinci decenii care au urmat victoriei aliaților în cel de-al doilea război mondial, regimul comunist a menținut lumea într-o stare de permanentă tensiune, uneori cu riscul declanșării unui nou conflict mondial. Pe de altă parte, eșecul incontestabil al Revoluției ruse, confirmat în 1991, când Uniunea Sovietică s-a dezmembrat și Partidul Comunist a fost scos în afara legii, poate fi interpretat ca o dovadă concludentă a faptului că utopia conduce în mod inevitabil la chiar opusul ei, că drumul spre paradisul terestru sfârșește în infern; în același timp, însă, acest eșec ar putea fi considerat doar un accident efemer în eforturile omenirii de a își construi o existență ideală.
Așadar, universul comunist s-au autodistrus. Ne-o demonstrează și un alt semn, ulterior căderii sale: nu mai rămân în urma acestuia decât oamenii care, fără să fi fost învinși, au trecut de la o lume la alta, reconvertiți la alt sistem, partizani ai economiei de piață și ai alegerilor libere sau reciclați în naționaliști, dar din experiența lor anterioară nu rămâne nici o idee. Popoarele ce au ieșit din comunism par obsedate de negarea regimului în care au trăit, iar lupta de clasă, dictatura proletariatului, marxism-leninismul au dispărut în beneficiul a ceea ce se credea că au înlocuit: proprietatea burgheză, statul democratic liberal, drepturile omului, libera inițiativă.
Cel puțin, Revoluția Franceză și epopeea napoleoniană, în pofida numeroaselor excese și erori, au lăsat o puternică moștenire și fizionomia unui stat ce va deveni etalon. În schimb, moștenirea lui Lenin este nulă. Așa cum observa Francois Furet, Revoluția din Octombrie își încheie traictoria fără să fi fost învinsă pe câmpul de luptă, dar lichidând ea însăși tot ceea ce s-a făcut în numele său. La ceasul dezagregării sale, imperiul sovietic prezenta o particularitate rară: aceea de a fi fost o superputere, care nu se sprijinea pe un fond de civilizație. Este drept că poseda toate atributele puterii mondiale, prin care a impus respect adversarului, ca să nu mai vorbim de atributele mesianismului ideologic, prin care și-a câștigat venerația partizanilor săi. Cu toate acestea, rapida sa destrămare nu a lăsat nimic durabil în urmă, nici principii, nici coduri, nici instituții. La fel ca germanii, rușii sunt al doilea mare popor european incapabil să dea un sens secolului al XX-lea și, de aceea, nesigur de întregul său trecut.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, Rusia era o țară rurală cu o populație de 129 de milioane de locuitori, un imperiu de tip feudal cu teritorii vaste care se baza aproape exclusiv pe agricultură pentru venitul național. În 1897 era principalul producător agricol mondial, deși situația din satele în care trăia majoritatea populației era tensionată. Emanciparea iobagilor din 1861 eliminase cele mai crunte rămășițe ale sistemului economic al iobăgiei, care-i legase pe mujici de pământ, dar nu le ameliorase aproape deloc situația, împovărându-i cu plata răscumpărării, care, în final, depășea valoarea pământului pe care-l aveau acum în posesie. În această perioadă începuse să fie resimțită declanșarea industrializării forțate și apariția unor însemnate centre industriale, precum cele din Sankt Petersburg și Moscova. Regimul politic autocrat practica o conducere dură, dar demonstra și multe vulnerabilități. Pierderea războiului cu Japonia din 1905, urmată de declanșarea unor grave tulburări interne vor anunța contextul în care va evolua minuscula mișcare bolșevică, edificată și condusă de Lenin. Războiul și revoluția din 1904-1906 au marcat limitele expansiunii imperiale ruse și vulnerabilitatea statului țarist.
Prin perturbarea ordinii capitaliste și slăbirea marilor imperii, primul război mondial a oferit revoluționarilor o șansă evidentă. Însă cei mai mulți dintre marxiști se obișnuiseră deja să acționeze în cadrul sistemelor politice naționale și au ales să își sprijine guvernele în timpul războiului, fenomen pe care Lenin, în calitate de supus al Imperiului Rus și conducător al bolșevicilor, nu îl putea accepta. Concepția sa voluntaristă despre marxism, credința că istoria poate fi împinsă pe făgașul potrivit și dorit, l-a făcut să vadă în conflagrația universală marea sa șansă. Pentru un voluntarist ca Lenin, acceptarea verdictului istoriei le-a dat marxiștilor dreptul să o creeze ei însuși. În concepția lui Marx, istoria nu este predeterminată, ci este lucrarea indivizilor conștienți de principiile ei. Lenin provenea dintr-o țară în mare măsură agrară, căreia îi lipseau, în concepție marxistă, condițiile economice pentru revoluție. Din nou, Lenin a avut o teorie revoluționară care să îi justifice impulsul revoluționar prin credința că imperiile coloniale asiguraseră sistemului capitalist o viață mai lungă, însă un război între imperii ar aduce o revoluție generală. Imperiul Rus s-a prăbușit primul, iar Lenin a profitat de ocazie.
După ce în luna februarie a anului 1917, o revoltă populară a doborât monarhia rusă, un nou regim liberal a încercat să câștige războiul declanșând încă o ofensivă militară împotriva adversarilor, Germania și Austro-Ungaria, punct în care Lenin devine arma secretă a Germaniei fiind trimis din exilul său elvețian în capitala rusă pentru a declanșa o insurecție. Din acest moment, Lenin a declarat în mod deschis război guvernului, Conferinței Democratice, municipalităților alese în mod liber și cooperativelor. El dorea să preia puterea și să declanșeze războiul civil, fără de care nu putea să conceapă fenomenul revoluționar. În același timp, ca parte a politicii de propagandă, Lenin promite tot ceea ce populația își dorea să audă: pâine muncitorilor, pace soldaților, pământ țăranilor, independență naționalităților. Nici una dintre aceste promisiuni nu va fi dusă la capăt. La 23 octombrie, Lenin impune unui Comitet Central redus decizia loviturii de stat și a creării unui Centru Militar Revoluționar (CMR) avându-i în componență pe Stalin, Dzerjinski, Urițki și Sverdlov. În paralel, Troțki creează în sânul sovietului un Comitet Militar Revoluționar, servind la camuflarea Centrului și decide întrunirea a celui de-al II-lea Congres panrus al sovietelor, destinat să legitimeze lovitura de stat. La 30 octombrie, Zinoviev și Kamenev, doi dintre principalii conducători, își anunță în mod public opoziția față de lovitura de stat și cer să se aștepte alegerea Adunării constituante, ceea ce va trezi la adresa lor o critică foarte dură proferată de Lenin.
În timp ce guvernul a pierdut orice control militar asupra capitalei, în noaptea de 6 spre 7 noiembrie 1917, într-un climat general de neîncredere, 6000 de membri ai gărzilor roșii, conduși de CMR, ocupă punctele strategice, inclusiv Palatul de Iarnă, unde, contrar legendei comuniste, aceștia nu au suferit deloc pierderi. În dimineața zilei de 7 noiembrie, Lenin proclamă că puterea a trecut în mâinile CMR și cere deschiderea imediată a lucrărilor unui congres panrus al sovietelor. Pe 8 noiembrie, în fața acestui congres, Troțki îi atacă vehement pe menșevici și pe socialiștii revoluționari. CEC este remaniat, fiind dominat acum de bolșevici împreună cu o fracțiune a socialiștilor revoluționari de stânga, care speră să îi controleze în acest fel pe bolșevici. Congresul adoptă decretele lui Lenin referitoare la pace, chemând imediat la oprirea imediată a războiului și la pământ impunând abolirea proprietății private. În fine, el ratifică formarea unui nou guvern, Consiliul Comisarilor Poporului (Sovnarkom), format din cincisprezece bolșevici și prezidat de Lenin.
Decretul asupra Păcii din 26 octombrie 1917 a abolit diplomația secretă, a anulat anexările, a declarat armistițiul și a chemat muncitorii din Marea Britanie, Franța și Germania să sprijine mișcarea pentru pace infuențând chiar concepția lui Wilson asupra organizării lumii postbelice. În schimb, pacea separată cu Germania, semnată la Brest-Litovsk a fost umilitoare pentru Rusia, care pierdea Polonia, provinciile baltice, Ucraina și o parte substanțială din sudul și vestul Rusiei, precum și, de facto, Transcaucazia. Bolșevicii au sacrificat pacea și teritoriul național în favoarea consolidării în interiorul Rusiei.
În interior, într-adevăr, noua putere aparține de fațadă CEC-ului Congresului Sovietelor; în realitate, ea este deținută de Sovnarkom, așadar numai de Partidul bolșevic, iar pe teren ea este aplicată de CMR, „brațul înarmat al dictaturii proletariatului”, după expresia șefului acestuia, Dzerjinski. De altfel, încă de pe 10 noiembrie Sovnarkom declară că își va promulga legile fără acordul prealabil al sovietului. Imediat au fost interzise ziare, au loc arestări arbitrare și masacre, între care cel al comandantului-șef al armatei, generalul Duhonin și sunt instituite tribunale revoluționare acționând în deplină ilegalitate. La Moscova, unde bolșevicii declanșaseră o insurecție, trupele guvernamentale au replicat și au avut loc lupte violente care au dus la moartea mai multor sute de persoane până când bolșevicii au reușit să se impună. În fapt, războiul civil începuse deja.
Instaurarea „dictaturii proletariatului” provoacă reacții indignate în întreaga opinie revoluționară, sindicalistă și republicană, până și la nivelul conducerii bolșevice. Este motivul pentru care Lenin va abdica de la promisiunile anului 1917, abandon justificat prin apelul la teoria marxistă. Bolșevicii, afirma el, fuseseră prea ambițioși când au vorbit despre democrația muncitorească, mai ales în absența revoluției mondiale; nu venise încă vremea pentru dispariția treptată a statului, care avea să se întâmple abia odată cu instaurarea completă a comunismului. Noua viziune a lui Lenin, a unui stat modern cu putere asupra economiei, era mai apropiată de stadiul inferior al lui Marx, „socialismul”, decât de stadiul cel mai înalt, al „comunismului”. Dar Lenin operase o transformare crucială la viziunea lui Marx: modernitatea avea să fie adusă de elita partidului de avangardă, care trebuia să își mute acuma atenția de la revoluție la edificarea statului. În următorii câțiva ani, partidul urma să centralizeze puterea în propriile mâini, slăbind sau distrugând sovietele și comitetele alese, care făcuseră revoluția.
Simultan cu accederea sa în fruntea statului, Lenin organizează distrugerea orânduirii sociale. El lansează lozinca „Furați-i pe hoți, jefuiți-i pe jefuitori!”, care încurajează jafurile, bețiile, violurile și asasinatele comise de întregul lumpenproletariat și de criminalii eliberați în primăvară din închisori. La sfârșitul lunii noiembrie, detașamente ale bolșevicilor pătrund în sediul Băncii de Stat și preiau fondurile, preludiu al jafurilor din cele 35.000 de seifuri ale particularilor. Iar pe 27 decembrie este publicat primul mare decret de naționalizare a întreprinderilor industriale și a marilor bănci, care inaugurează monopolul partidului-stat asupra producției și a distribuției; este, de asemenea, anunțată anularea datoriilor de stat, care îi ruinează pe creditori. Începea astfel procesul de distrugere economică a claselor mijlocii și înstărite.
Între timp, guvernul s-a mutat la Moscova, la mijlocul lunii martie 1918, forța sa dinamică dobândind un alt nume, Partidul Comunist, pentru a se disocia de social-democrații renegați din Europa Occidentală, iar scala timpului a fost ajustată prin alinierea la calendarul modern. Deși Armata Roșie era organizată să lupte cu opoziția militară, Comisia Extraordinară a Tuturor Rusiilor pentru Suprimarea Contra-Revoluției, Sabotajului și profitorilor (CEKA) fusese înființată în decembrie 1917 sub conducerea lui Felix Dzerjinski pentru a se ocupa de dușmanii interni. Aceștia au devenit probabil mai numeroși după ce guvernul a dizolvat Adunarea Constituantă, cu majoritatea ei socialist revoluționară după o singură sesiune, pe 5 ianuarie 1918, Lenin argumentând că „o republică a Sovietelor este o formă a principiului democratic mai înaltă decât republica burgheză obișnuită, cu adunarea sa constituantă”. Pe 10 iulie, crearea R.S.F.S.R. (Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă) a fost primul pas în noua direcție. Între timp, dizidenții socialist-revoluționari și aliații lor au încercat, prin asasinat politic și insurecție, să îi răstoarne pe comuniști și vara lui 1918 a fost tensionată. Asasinarea ambasadorului german, Mirbach, a generat o criză diplomatică și însuși Lenin a fost grav rănit. Totuși, în toamna lui 1918, pericolul imediat trecuse și Teroarea Roșie era în plin avânt. Mulți dintre socialiștii revoluționari și menșevici, care fuseseră primii suporteri ai guvernării lui Lenin, au fost acum alungați de la putere; unii au fost trimiși în exil, alții au trecut de partea bolșevicilor.
În mod inevitabil, dizolvarea Adunării dezlănțuie războiul civil care îi va aduce pe bolșevici la confruntarea directă cu foarte mulți opozanți: socialiști și republicani partizani ai Adunării, partizanii unei întoarceri la monarhie, cazacii de pe Don care cer autonomie, țăranii care refuză achizițiile sălbatice ale „armatelor aprovizionării” bolșevice, muncitorii care resping noul „patronat” bolșevic și revendică niște condiții de viață mai bune, naționaliștii din fostul imperiu care își reclamă independența și chiar socialiștii revoluționari de stânga exasperați de Tratatul de la Brest-Litovsk și anarhiști care combat instaurarea statului bolșevic.
Desfășurarea războiului civil a fost determinată în general de evenimentele din Europa, în special înfrângerea Germaniei, astfel că la sfârșitul anului 1918 forțele Albilor au fost reorganizate. Deși conduse de generali capabili precum amiralul Kolceak sau generalii Denikin, Miller și Iudenici și au fost pe punctul de a se învinge, trupele albgardiste au fost înfrânte. Au contribuit la aceasta factori precum necoordonarea trupelor, lipsa empatiei conducătorilor față de țărănime, dar și strălucita organizare a Armatei Roșii, realizată de Troțki, care a jucat, din nou, un rol de prim plan în succesul comuniștilor de a își menține puterea pe care o dobândiseră. Războiul a fost devastator, dar bolșevicii și-au consolidat forța în urma victoriei. Lenin făcuse puține compromisuri și izbutise să își susțină poziția în ciuda politicii Comunismului de Război, a aplicării terorii și intimidării cu ajutorul armatei și fără nici o formă de colaborare cu ceilalți socialiști. Conflictul lăsase însă țare într-o stare deplorabilă. Foametea s-a extins în mare parte din Rusia centrală și Ucraina. Potrivit celei mai pesimiste estimări, în perioada 1918-1921 au murit peste 23 de milioane de oameni, ceea ce înseamnă de peste două ori mai mult decât numărul total al pierderilor înregistrate de toți participanții la primul război mondial, deși poate că cifra mai moderată de 15 milioane de morți între 1917 și 1920 este mai aproape de adevăr.
Revoluția avusese loc în numele păcii, pâinii și puterii sovietelor. S-a dovedit că însemna război civil, înfometare și dictatura Comitetului Central al Partidului Bolșevic și a subcomisiei sale tot mai puternice, Politburo. Muncitorii care îi sprijiniseră pe bolșevici în speranța unui regim sovietic descentralizat s-au pomenit vânați dacă îndrăzneau să facă grevă în fabricile recent naționalizate. Inflația fiind în creștere vertiginoasă, salariile lor în termeni reali erau doar o fracțiune din ceea ce fuseseră înainte de război. Măsurile radicale, suprimarea proprietății private, a moștenirilor, a comerțului privat, a monedei, instaurarea economiei planificate și a muncii obligatorii vor ruina țara, a cărei producție industrială scade la indicela 100 în 1913 la 12 la începutul anului 1921, în timp ce inflația explodează, trecând de la indicele 100 în 1913 la 64 de milioane în 1923, în timp ce recolta de cereale scade de la 78,2 milioane de tone în 1913 la 48,2 milioane de tone în 1920. Pe măsură ce sistemul de recrutare devenea tot mai eficient, din ce în ce mai mulți tineri erau luați cu forța în Armate Roșie, care și-a îngroșat rândurile de la mai puțin de un milion, în ianuarie 1919, la 5 milioane, în octombrie 1920, deși rata dezertărilor rămânea ridicată. Când marinarii foști probolșevici de la Kronstadt s-au revoltat, în februarie 1921, ei au acuzat regimul de înăbușirea libertății de exprimare, a presei și a adunărilor precum și de faptul că au umplut lagărele de prizonieri și de concentrare cu rivalii lor politici. Bolșevicii au zdrobit revolta cu o forță de 50.000 de oameni, ceea ce l-a determinat pe marele scriitor rus Maxim Gorki să aibă serioase dubii asupra sensului revoluției pe care o salutase cu sinceritate.
Marxismul, convertit și ajustat de Lenin, a încetat să mai fie o doctrină revoluționară menită să înțeleagă realitatea și a devenit un corp ideologic care le cere militanților o disciplină de acțiune ce îi transformă în „membri ai unui corp colectiv”. Astfel, bolșevismul le-a adăugat mitologiilor revoluționare ale secolului al XX-lea ceva nou: includerea puterii într-un tip de reprezentare care definește partidul ca pe o entitate magică. Este, prin urmare, important, să se aibă în vedere semnificația structurilor politice și simbolice ale leninismului, bazele teoretice care i-au asigurat succesul ca stat ideologic. Celebrarea de către Lenin a statutului predestinat al partidului, împreună cu insistența sa obsesivă asupra formelor conspirative de organizare („celulele” revoluționare) și cultul înregimentării fanatice au dat naștere unei noi forme de radicalism politic, în mod irevocabil opus tradiției individualiste occidentale sau socialismului democratic, antiautoritar. Statul ideologic leninist a fost la fel de intolerant și exclusivist precum cel al fascismului: a pretins „recunoașterea completă, precum și adaptarea totală a vieții publice la ideile sale”. În secolul al XX-lea, leninismul și fascismul au determinat, fără precedent, „lărgirea, intensificarea și dinamizarea puterii politice”, în scopul transformării radicale a lumii.
Cu prețul unor mari suferințe pentru popor, bolșevicii câștigă războiul civil în 1921, dar Lenin e obligat să abandoneze „comunismul de război” și să propună Noua Politică Economică (NEP) pentru a evita prăbușirea generală. În ciuda acestui recul tactic, el a reușit în cinci ani să instaureze un regim recunoscut din 1922 pe plan internațional. Și, mai ales, îmbinând cu abilitate pasiunea revoluționară, care vizează distrugerea societății existente, pasiunea utopică ce crede în posibilitatea unei societăți perfecte și pasiunea scientistă prin care pretinde să își justifice în mod științific politica, Lenin a pus bazele unui sistem polic inedit: totalitarismul. Îi va reveni lui Stalin, urmașul lui Lenin, sarcina de a duce acest sistem pe cele mai înalte culmi, aproape de perfecțiune.
Unul dintre motive pentru care socialismul rusesc este atât de pătat de sânge este acela că asasinatul politic a constituit o regulă și înainte de primul război mondial. După cum remarca odată George Bernard Shaw, „Rusia este o autocrație temperată prin asasinate”. Mii de funcționari și politicieni au fost uciși înainte de 1914. Aceasta era, se pare, metoda rușilor de a impune schimbarea. Stalin a fost atras de viziunea îmbătătoare a transformării societății ruse. „Contradicțiile antagonice” ale lui Marx (grupuri care se opuneau binelui societății) trebuiau să fie depășite pentru a se putea crea o societate armonioasă, fără conflicte. În acest scop se impunea o purificare. Tot ceea ce încetinea marșul spre progres trebuia eliminat. Cei care nu puteau sau nu doreau să contribuie la ridicarea noului edificiu erau considerați „oameni ai trecutului”. Prin urmare trebuiau să fie exterminați. Lenin vorbea de paraziți referindu-se la oameni, iar Stalin a continuat această tendință. O societate sănătoasă trebuia să extermine paraziții întrucât reprezenta o necesitate istorică.
Erau necesare instituții care să catalogheze, să înregistreze, să reglementeze, să cartografieze progresul și să supravegheze fiecare persoană. S-au depus eforturi uriașe în vederea urmăririi și controlului populației, lucruri considerate necesare pentru aprecierea progresului realizat în crearea unității moral-politice ale societății. Interesant este faptul că teroarea s-a intensificat după ce a fost proclamată victoria socialismului în 1936. Și asta deoarece Stalin dorea să purifice rapid societatea și să ajungă pe tărâmul făgăduinței, dacă era posibil, în timpul vieții sale. De altfel, după 1945, s-a gândit mult la crearea unei economii fără bani.
Obsesia neîndurătoare al lui Stalin pentru noul mileniu a trecut prin diverse etape. Eliminarea culacilor era necesară, deoarece, în această nouă lume socialistă, proprietatea privată nu mai putea exista. Țăranii trebuiau să muncească pentru binele comun, nu pentru binele propriu, așadar clasa socială a culacilor trebuia exterminată. Ei erau dușmanii de clasă, așa cum erau și rămășițele altor categorii sociale, precum fii de preoți. Individualismul trebuia lichidat, deoarece fiecare persoană trebuia să lucreze în armonie cu ceilalți pentru beneficiul comun al societății. Fiecare nouă campanie crea un nou dușman. Înainte de Constituția din 1936, expresia cea mai detestabilă era „dușman de clasă”; după această perioadă a devenit „dușman al poporului”. Avantajul celei de-a doua expresii era acela că includea membri ai Partidului Comunist. Toți vechii bolșevici care nu s-au convertit la stalinism aveau să fie secerați. O țintă specială o reprezenta Troțki, împreună cu discipolii lui. Zelul nemilos cu care au fost vânați demonstrează că Stalin îi considera cea mai mare amenințare la adresa hegemoniei sale.
O altă țintă care l-a preocupat în mare măsură pe Stalin a fost naționalismul. Pentru a crea noua societate armonioasă, lipsită de conflicte, toată lumea trebuia să se considere parte a națiunii socialiste. Acea națiune urma să se bazeze pe mare națiune rusă, iar rus urma să fie limba noii lumi. O problemă majoră o constituiau zonele de frontieră ale Uniunii Sovietice, care erau populate în special de ruși de alte naționalități. O soluție o reprezenta deportarea, dar Stalin nu putea deporta 50 de milioane de ucrainieni. Când au fost încorporate țările baltice, sute de mii de intelectuali au fost deportați pentru a îndepărta spiritele luminate ale fiecărei națiuni. Cazacii, ruși la origine, și-au apărat cu îndârjire independența și au refuzat să renunțe la tradiții, iar Stalin i-a reprimat cu sălbăticie. Alte două naționalități care îl exasperau pe Stalin, cecenii și tătarii din Crimeea, au fost deportați în Asia Centrală. Nu erau admise școli cu predare în limba cecenă și nici respectarea tradițiilor. O altă țintă specială erau evreii prin pretenția lor de a fi poporul ales, care îl irita pe Stalin. În definitiv, rușii erau poporul ales.
Modelul stalinist s-a remarcat și prin faptul că toată lumea trebuia să participe la aplicarea lui. Nu existau spectatori pasivi. Fiecare trebuia să se angajeze în procesul prificării personale și să vadă dacă ceilalți procedau la fel. Fiecare nou val de purificare hotărât de conducere trebuia dus la îndeplinire de înșiși cetățenii țării, ce trebuiau să aleagă, din mijlocul lor, pe cei ce aveau să fie executați, întemnițați sau deportați. Din acest punct de vedere, Stalin a fost capabil să îi îndepărteze pe toți cei considerați a fi o frână în realizarea grandiosului său proiect social și a obținut sprijinul întregii populații în vederea îndeplinirii lui.
Principalul obiectiv al lui Stalin în calitate de conducător sovietic a fost consolidarea puterii sale. Din 1922 până în 1926, acesta manevrează cu multă abilitate pentru a face din Secretariat centrul administrației partidului și a putut să își numească oameni în posturile de decizie, secretari regionali, membri ai Comitetului Central. În ianuarie 1926, partizanii săi, Molotov, Voroșilov și Kalinin au intrat în Biroul Politic, ceea ce i-a permis să îi îndepărteze pe Troțki, Zinovieiv și Kamenev. De asemenea, în 1926-1927, GPU s-ar arătat foarte activă în vânătoarea de opozanți comuniști, etichetați drept „zinovieviști” sau „troțkiști”. Opozanții nu au fost doar excluși din partid, ci și deportați, cu sutele în orașe îndepărtate ale țării, unde au avut de înfruntat condiții foarte dificile. În noiembrie 1927, toți principalii conducători din opoziție, Troțki, Zinovieiv, Kamenev, Radek, Rakovski, au fost excluși din partid și arestați. O dată cu transformarea unuia din principalii artizani ai terorii bolșevice în „contrarevoluționar” începea o nouă etapă, marcată de prezența noului om-forte din partid, Stalin.
Spre sfârșitul anilor 1920, nemulțumirea muncitorilor față de conducerea sovietică începuse să se manifeste în mai multe regiuni și mai ales în zona Donbas. În 1928 a avut loc așa-zisa afacere Șahti, în cursul căreia muncitorii și inginierii din bazinul Donețk au fost acuzați de încălcări grave ale protecției muncii, inundații și distrugerea minelor de cărbuni, ca și de alte acte de vandalism. A urmat un proces la Moscova în 1929, condus de Andrei Vîșinski, care avea să devină notoriu ca procuror general în timpul marilor procese-spectacol înscenate în anii 1930. Fără îndoială, condițiile din exploatările carbonifiere erau periculoase și au existat, poate, tentative izolate de avariere a minelor. Corupția și furtul din avutul obștesc erau la ordinea zilei. Pe de altă parte, minerii nu reprezentau o amenințare deschisă la adresa regimului și de aceea au fost primii sacrificați, dintre mulți alții pentru problemele din industrie în timpul perioadei staliniste. Cinci acuzați au fost executați, iar majoritatea au primit pedepse cu închisoarea între patru și zece ani.
La sfârșitul anilor 1920, situația din țară s-a schimbat de la o atmosferă de toleranță relativă la una de teamă, mai ales că existase pericolul ca uniunea sovietică să fie implicată într-un conflict cu Marea Britanie sau China. Stalin prospera în perioadele de tensiune, când problemele interne puteau fi atribuite unor dușmani externi care doreau să submineze sistemul. Propaganda sovietică a afirmat în mod repetat că statele capitaliste se vor folosi de orice ocazie pentru a răsturna unicul stat comunist din lume. La începutul anilor 1930, Stalin începuse deja să extindă sistemul de lagăre, care devenise cunoscut ca Gulag („Administrația generală a lagărelor de muncă”), subordonat poliției secrete. Inițial, majoritatea acestor lagăre se aflau în zonele îndepărtate din vecinătatea Mării Albe, dar în scurt timp aveau să apară în toată țara, mai ales în Siberia și Orientul Îndepărtat. Arestările se țineau lanț, iar autoritățile demascau numeroase grupuri subversive, reale și imaginate. În ianuarie 1930, de exemplu, au fost arestați ofițeri care activaseră în armata țaristă. În iulie a fost descoperit un Partid al Țăranilor Truditori, acuzat că ar fi fost alcătuit din elemente contrarevoluționare, printre care figurau și câțiva cunoscuți economiști sovietici. În Ucraina a fost demascată o altă organizație fictivă: Liga pentru Eliberarea Ucrainei. În toamna anului 1930, OGPU a anunțat descoperirea unei periculoase rețele de spionaj alcătuite din foști moșieri, iar doi foști deținători de proprietăți agricole din perioada țaristă au fost împușcați alături de alte patruzeci și patru de persoane.
Deceniul a luat sfârșit cu un proces foarte mediatizat al unor industriași acuzați că pegătiseră calea intervențiilor străine în colaborare cu imigranții ruși stabiliți la Paris. În luna decembrie, Rikov și-a pierdut locul în Biroul Politic, iar funcția lui de președinte al Sovietului Comisarilor Poporului a fost prelută de Molotov. Deși minore prin comparație cu ce avea să urmeze în URSS, arestările și procesele au marcat o abandonare a toleranței și au reflectat consolidarea puterii lui Stalin. În decembrie, Stalin și-a sărbătorit a cincizecea aniversare, un eveniment marcat prin ceremonii fastuoase și ode ce i-au fost închinate în mass-media sovietică. Deși cultul lui Lenin începuse încă înainte de decesul său din ianuarie 1924, cultul lui Stalin a început cu această ocazie, după care propaganda oficială a debordat de laude la adresa calităților lui personale. Înțelepciunea lui Stalin, sentimentele față de poporul rus și calitatea de urmaș al lui Lenin au devenit trăsături constante ale propagandei sovietice. Cu ocazia zilei de naștere îi era dedicat întregul număr al ziarului Pravda, o atitudine destul de tipică pentru trecutul autocrat al Rusiei, de origine orientală, mai degrabă decât occidentală, deși a fost comparată în mod frecvent cu propaganda pentru Hitler.
În 1929, Stalin impune colectivizarea agriculturii, o politică rațională care vizează mai multe obiective: nimicirea definitivă a țărănimii drept clasă socială independentă față de putere prin zdrobirea elitei sale, culacii (chiaburii), îndeosebi prin arma foametei organizate; lichidarea pe această cale a elementelor de economie de piață, ultimele „rezerve” de autonomie de care mai dispune societatea; distrugerea totală a națiunilor nerusești ale imperiului prin accelerarea centralizării; provocarea unui exod rural și a unor ample deportări ale țăranilor, fapt care va face posibilă industrializarea accelerată, indinspensabilă creării unei armate moderne, grație constituirii, cu un mic efort financiar, dacă nu și uman, a unei industrii militare în Siberia, departe de eventualii invadatori occidentali. Cu ocazia colectivizării și a industrializării, care vor fi niște acțiuni de o foarte mare brutalitate soldate cu milioane de morți, Stalin urmărea să opereze în sânul PCUS, al NKVD și al Armatei Roșii o selecție destinată să îi elimine pe cei care dau semne de slăbiciune și să îi promoveze pe cei care aplică „nemilos” ordinele. Acestă punere la încercare destul de specială permite construirea unui partid format din criminali înrăiți, gata de orice pentru a-l satisface pe Conducător.
Cea mai afectată regiune a fost Ucraina. Pe 6 decembrie 1932, ucrainenilor le sunt impuse măsuri drastice: circulația produselor alimentare este interzisă, comerțul de stat și cooperatist este suprimat, toate stocurile sunt rechiziționate. Arestările și deportările în masă ale colhoznicilor se înmulțesc. Pe 27 decembrie esta inaugurată pasaportizarea, pașaportul intern obligatoriu care nu este eliberat decât locuitorilor de la orașe pentru a împiedica exodul înspre orașe a hoardelor de țărani înfometați. În sfârșit, la 22 ianuarie 1933, un membru al Biroului politic, Postîșev, este trimis în Ucraina cu puteri discreționare, însoțit de sute de cadre rusești, ceea ce a dus la epurarea a mai multor mii de comuniști ucrainieni.
Dat fiind secretul absolut impus de Stalin și de succesorii săi asupra foametei din acei ani, bilanțul exact este greu de stabilit. Demografii cei mai prudenți dau cifrele de 2.600.000 de morți de foame, 1.100.000 deficit al nașterilor și un milion de deportați. Dar specialiștii ucrainieni estimează numărul victimelor la 4 sau 5 milioane ceea ce reprezintă, fără îndoială, un veritabil genocid. La acestea se adaugă 20 de milioane de țărani care au fugit de la țară după foamete.
Unul dintre cele mai grave fenomene de rerpresiune din timpul sistemului totalitar comunist a fost reprezentat de Marea Teroare, începută în anul 1936. Pe 26 septembrie 1936, Stalin îl numește în fruntea NKVD pe Nikolai Ejov, care va fi artizanul Marii Terori. Aceasta este lansată pe 7 iulie 1937 printr-o directivă a Biroului Politic către autoritățile locale, recomandându-le să întocmească lista „dușmanilor poporului” aflați încă în libertate, chiaburi, gărzi albe, socialist-revoluționari, menșevici etc. și să constituie câte o troika, tribunal excepțional compus din prim-secretarul partidului, șeful NKVD și un procuror pentru a-i judeca pe acești indivizi în mod expeditiv. Nu se au în vedere decât două sentințe: „Categoria I” – împușcați; „Categoria a II-a” – deportați. Pe baza informațiilor trimise la centru, NKVD fixează cotele de îndeplinit pentru fiecare categorie.
Pentru a își arăta zelul, conducătorii locali cer mărirea cotelor, întrucât orice moderație ar putea părea suspectă. Dar Biroul Politic și Stalin rămân cei care dau ordinul, încurajând constant zelul poliției politice. Epurările îi lovesc pe responsabilii partidului, dar ele se extind cu repeziciune la eșaloanele inferioare, precum și la sutele de mii de cadre din domeniile administrativ, militar, economic, cultural. Sub tortură sau șantaj, fiecare persoană arestată denunță zeci de complici imaginari, iar arestările se propagă într-un val din ce în ce mai mare. Membrii familiilor „dușmanilor poporului”, părinți, soție, copii, calificați ca „elemente sociale periculoase” sunt arestați la rândul lor și merg să îngroașe efectivele Gulagului. Provinciile și republicile organizează, după modelul centrului, vânătoarea de „naționaliști burghezi”, de spioni și de sabatori. Totuși, zelul agenților NKVD va fi prost răsplătit: cei mai mulți dintre ei vor fi lichidați la rândul lor, iar călăii vor merge să se alăture victimelor în gropile comune.
În total, de pe 1 octombrie 1936 până pe 1 noiembrie 1938, au fost arestate 1.565.000 de persoane, 365.805 pentru „operațiuni naționale” și 767.397 în virtutea ordinului nr. 00447, dintre care 668.305 au fost executate și 668.558 trimise în Gulag. Și aceste cifre sunt subestimate, numărul execuțiilor depășind în realitate cifra de 700.000. Mai trebuie adăugate 33.924 de arestări în 1939 și 87.109 în 1940 precum și cele 4.464 de execuții în perioada 1939-1940. Între 1941 și 1952 vor avea loc 1.076.563 de arestări și 59.563 de execuții. Aceste cifre nu redau un complet tablou al terorii: nu sunt luați în calcul cei morți sub tortură, cei care au murit în cursul transferurilor și nici cei decedați în Gulag.
Statul totalitar stalinist nu este monolitul imuabil căruia el se străduia să îi dea această imagine în exterior. Orice regim totalitar se sprijină pe o anarhie subiacentă, revers inevitabil al puterii nelimitate a despotului. Pentru că o putere absolută este, în mod necesar, arbitrară. Comunismul a adus acest arbitrar la cote fără precedent. Tirania personală a lui Stalin s-a exercitat din cauza a ceea ce Mikoian numea un „bordel instituțional”, comparabil celui ce caracteriza Germania hitleristă. Dar proliferarea birocrațiilor, harababura perpetuă a cadrelor, rivalitățile dintre diferitele organisme nu se traduc prin opoziții politice și nu slăbesc câtuși de puțin strânsoarea în care se sufocă cetățeanul sovietic, supravegheat de vecini, denunțat de informatorii infiltrați printre apropiații săi, controlat la locul lui de muncă și acasă. În ciuda luptelor între clanuri și a turbulențelor la vârf, la bază, mașina de control și represiune funcționează ca un ceasornic. Homo sovieticus trăiește zi și noapte cu frica arestării. Neîndrăznind să se destănuie nimănui, izolat, obligat să ducă o viață cotidiană istovitoare, trăind într-o locuință insuficientă, prost hrănit, supus agresiunii unei propagande neîncetate și care folosește o limbă de lemn ce erodează inteligența și morala, obligat să mintă și să se prefacă a crede, total dependent de stat, infantilizat, fără proiecte de viitor și fără puncte de sprijin în trecut, el nu își găsește refugiu decât în alcool sau în cinism.
Slăbiciunea unui astfel de sistem, care ignoră delegarea puterilor, ține de faptul că el depinde de voința unui singur om. Moartea șefului antrenează în mod infailibil destabilizarea întregii piramide a partidului-stat. Dar presiunea fricii acumulate sub Stalin este atât de mare, încât sistemul se va menține, din inerție, încă aproape patruzeci de ani.
CAPITOLUL 4
SISTEMUL COMUNIST MONDIAL
În mai puțin de cinci ani (1945-1949), sistemul comunist înregistrează un avans extraordinar în lume. În 1939, numai URSS-ul și protectoratul său, Mongolia exterioară, se puteau revendica da la ideologia marxistă. Imediat după Revoluția din 1917, comuniștii au încercat să preia puterea în Finlanda, Germania, Slovacia și Bulgaria, dar încercările lor au eșuat. Iar în țările unde partidele comuniste erau bine implantate, ca în Franța, speranța declanșării revoluției se diminuase treptat ca urmare a însăși politicii Kominternului. Însă după zece ani de la izbucnirea celui de-al doilea război mondial, comunisștii se aflau nu numai în fruntea Uniunii Sovietice și Mongoliei (al cărei regim fusese consolidat printr-un acord chino-sovietic în 1945), dar și la conducerea a opt state din Europa de Est și meridională: Albania, Germania de Est, Bulgaria, Ungaria, Polonia, România, Cehoslovacia, Iugoslavia și, în Asia, în fruntea Chinei populare și a Republicii Populare Democrate Coreene.
În zece ani, numărul populației care trăia sub steagul comunist se mărește de cinci ori, de la 170 de milioane în 1939, la mai bine de 845 de milioane în 1949. Aceste cifre, oricât de impresionante ar fi, nu exprimă decât o parte din ceea ce a reprezentant expansiunea comunismului în lume. În jurul acestui „nucleu dur”, în țări cu regim liberal sau aflate sub dominație colonială, partidele comuniste cunoscuseră, imediat după război, progrese uimitoare, atât în Asia (unde Ho Si Min, fondatorul Partidului comunist indochinez, proclamase, încă din august 1945, republica Democrată Vietnam), cât și în Europa (unde efectivele partidelor italian și francez se măriseră în mod considerabil). În asemenea condiții, fără un optimism exagerat, se puteau imagina succese noi și rapide: „După ce partidul nostru, în 1917, a cucerit puterea – declara Stalin în octombrie 1952, la al XIX-lea Congres al PCUS – și a luat măsuri concrete pentru lichidarea jugului capitalist și al marilor proprietari funciari, reprezentanții partidelor frățești, admirând curajul și succesul partidului nostru, i-au acordat titlul de <<brigadă de șoc>> a mișcării revoluționare și muncitorești mondiale (…) Cu siguranță, acest rol de onoare era foarte greu de îndeplinit, câtă vreme <<brigada de șoc>> era unică și obligată să facă singură față rolului de avangardă. Dar acest lucru este de domeniul trecutului. Acum este cu totul altfel. De vreme ce din China și Coreea până în Cehoslovacia și Ungaria au apărut noi <<brigăzi de șoc>> sub forma unor țări cu democrație populară, acum lupta partidului nostru a devenit mai ușoară și munca însăși se realizează cu mai multă bucurie…”.
În prima fază, între 1944 și 1947, Stalin dă dovadă de o mare prudență tactică pentru a le permite comuniștilor să-și dezvolte influența și să preia controlul aparatelor de stat, fără totuși a proceda la sovietizarea regimurilor din Europa de Est și fără a se angaja într-o confruntare deschisă în Europa de Vest. El vrea să lărgească spațiul aflat sub dominație sovietică și, simultan, să continue Marea Alianță. Este mai ales obsedat ca nu cumva să piardă pacea după ce a câștigat războiul, așa cum a fost adesea cazul în istoria Rusiei.
În întreaga Europa, comuniștii au la Eliberare misiunea de a aplica directivele date de Moscova Partidului Comunist Polonez în iulie 1944: să formeze un guvern susținut de majoritate, să facă concesiile și compromisurile necesare pentru satisfacerea nevoilor imediate ale populațiilor epuizate de anii de război și pentru crearea condițiilor favorabile „planurilor noastre pe termen lung”.
În Europa Răsăriteană, pe drumul larg deschis de Armata Roșie, în furgoanele căreia se întorc în țările lor cadre comuniste care și-au petrecut anii de război în URSS, partidele comuniste constituie guverne de coaliție – fronturile naționale – în principal cu social-democrații și cu partidele agrariene. Dar, majoritatea cazurilor, ele își asigură posturile-cheie (Apărarea, Justiția, Poliția), care le vor permite la momentul potrivit să pună integral mâna pe putere. Ele inițiază reforme agrare sinonime cu redistribuirea pământurilor, precum și un proces de naționalizare a industriei. În ciuda popularității unora dintre aceste măsuri, comuniștii nu dispun de forțe suficiente pentru cucerirea puterii în alegeri libere. Pentru a-și consolida pozițiile, ei trec atunci la anihilarea adversarilor lor.
Opozanții, în special membrii elitelor „vechilor regimuri” dinainte de război, sunt arestați sau eliminați. Epurările, vizându-i inițial pe colaboraționiști, permit eliminarea a numeroși adversari reali sau presupuși. Administrațiile și armatele fac și ele obiectul epurărilor. Cât despre opoziția parlamentară și partenerii de coaliție, ei vor fi îndepărtați progresiv, recurgându-se la faimoasa „tactică a salamului”, brevetată de conducătorul comunist maghiar Mátyás Rákosi. Dar, până în 1946, încă nu se pune problema sovietizării democrațiilor populare pe cale de a se naște. După cum îi explică Stalin, în iunie 1945, liderului PC german Wilhelm Pieck, ora impunerii unui sistem de tip sovietic încă n-a venit. Numai Iugoslavia lui Tito și Albania lui Enver Hojda își angajează țările încă de la Eliberare, prin violența de masă, pe calea sovietizării, sub toate aspectele.
În Europa Occidentală, tactica frontului național e identică, dar condițiile aplicării ei sunt foarte diferite. Mai întâi din cauza prezenței armatelor americană și britanică, dar și din cauza impactului forțelor ieșite din Rezistență, cum este cazul mișcării gaulliste în Franța. De astfel, în cursul unei întrevederi cu Thorez la Kremlin pe 19 noiembrie 1944, Stalin ordonă ca PCF să privilegieze o politică de alianță cu forțele de stânga și să participe la redresarea țării pentru a evita integrarea Franței într-un bloc atlantic. Ca și PCI , PCF va face așadar jocul parlamentarismului și al participării la guvernare.
La doi ani de la sfârșitul războiului, bilanțul este pozitiv: chiar dacă nu este nici instituționalizat, nici stabilizat, sistemul comunist mondial este pe cale de constituire și se poate deja prevala de poziții puternice. URSS a reușit să impună recunoașterea frontierelor sale occidentale din iunie 1941, deci a tuturor cuceririlor teritoriale datorate pactelor germano-sovietice. Ea și-a recuperat teritoriile pierdute în 1905 grație intrării în războiul contra Japoniei, în august 1945. Partidele comuniste sunt la putere, singure sau în cadrul unor coaliții, în șapte state din Europa Centrală și de Est, ca și în viitoarea RDG; ele participă la guvernare în Franța și în Italia; organizațiile de masă – sindicate, mișcări ale tineretului etc. – și-au mărit audiența și mișcări de eliberare națională – nu toate controlate de comuniști – se dezvoltă în coloniile franceze și britanice, îndeosebi în India, Indochina și în lumea arabă.
Cea de-a doua fază, de consolidare a puterii, se va dovedi a fi mult mai delicată. În anii 1946-1947, tentativele de expansiune s-au soldat cu un eșec, dar spațiul comunist se stabilizează, în timp ce comuniștii încearcă să-și întărească pozițiile inclusiv prin continuarea jocului de-a „democrația burgheză”, chiar dacă aceasta este tot mai explicit în Europa de Est.
Se organizează alegeri în Polonia, România, Ungaria, Bulgaria și Cehoslovacia. Comuniștii nu pot spera nicăieri obținerea majorității. Și totuși, manipularea rezultatelor, arestările și eliminarea opozanților în ajunul scrutinului, în Polonia, Bulgaria sau în România, le permit să câștige aceste alegeri. Partidele membre ale coaliților își păstrează poziții importante, îndeosebi social-democrații, când nu sunt chiar majoritare, ca în România, la scrutinul din octombrie 1946. Doar PC cehoslovac a câștigat alegerile legislative din mai 1946, fără a obține totuși majoritatea absolută a voturilor și a fotoliilor de deputați.
Chiar înainte de cotitura din 1947, comuniștii organizează o politică de monopolizare a spațiului politic prin absorbția, de bunăvoie sau cu forța, a partidelor social-democrate într-un partid unic condus de comuniști, tactică inaugurată în cursul războiului din Spania. Procesul de sovietizare este deci în mers, dar evenimentele anului 1947, doctrina Truman, expulzarea de la guvernare a PCF și a PCI, Planul Marshall, crearea Kominform, îl vor accelera.
Înființarea Kominform, în septembrie 1947, constituie o etapă majoră în edificarea sistemului comunist mondial. Dar această reinstituționalizare, provizorie, e foarte diferită de cea care prevala în Internaționala Comunistă. Ea este limitată la inima sistemului: URSS, partidele-stat din Europa de Răsărit, mai puțin Albania, și cele mai puternice două partide comuniste occidentale, PCF și PCI. În discursul său, Jdanov stabilește structura în trei compartimente ale sistemului comunist pentru Războiul Rece: partidele-stat, mișcarea de eliberare națională și cu organizațiile de masă. Ea este mai degrabă produsul împrejurărilor decât al unui plan strategic îndelung elaborat. Proiectul i-a fost deja propus, încă din 1945, de către Tito lui Stalin, dar acesta l-a respins. Dacă totuși se decide pentru el în 1947, e pentru că amplificarea tensiunilor cu Occidentul face în ochii săi indispensabilă întărirea disciplinei și a controlului în sânul lagărului comunist. Acum plouă cu critici împotriva celor care, ca PCF și PCI, n-au văzut din timp schimbarea liniei.
Doctrina Jdanov marchează sfârșitul fronturilor naționale și intrarea în comunismul „de Război Rece”. Odată cu „lovitura de la Praga”, comuniștii preiau totalitatea puterii în Europa de Est, încheie procesul de sovietizare și instaurează o teroare de masă. Semnarea unor tratate bilaterale între URSS și fiecare democrație populară în parte, prezența masivă a consilierilor sovietici, inclusiv în posturi de miniștri, și crearea în ianuarie 1949 a CAER desăvârșesc vasalizarea Europei de Est. PCF și PCI efectuează pline de zel o cotitură radicală pentru a se conforma noii linii „lagăr contra lagăr”.
Începând din 1948, sistemul comunist intră în cea de-a treia fază, marcată în același timp de o nouă expansiune și de o criză profundă. Spațiul comunist se lărgește atât la Vest, cât și la Est. La Vest, crearea RDG instaurează un partid-stat suplimentar. Întreaga Europă Centrală și Răsăriteană este acum integrată în acest asamblu. Dar cea mai spectaculoasă dinamică o cunoaște sistemul comunist din Asia. Pe când Stalin a rămas multă vreme prudent în privința acestei regiuni și sceptic în ceea ce privește capacitățile comunismului chinez de a cuceri puterea, victoria lui Mao din 1949 relansează la Moscova optimismul revoluționar. Ea este și la originea războiului din Coreea și la cea a ofensivei lui Ho Și Min din Vietnam. Această expansiune în Asia provoacă schimbări profunde în sistemul comunist mondial. Desigur, Mao este un kominternist format la școala stanilistă și, într-un prim moment, el nu contestă superioritatea Uniunii Sovietice, țară de la care așteaptă sfaturi, dar și ajutor militar și financiar. Dar PC chinez, ca și PC nord-coreean, nu este integrat în Kominform. Și, mai ales, Mao a dobândit o autonomie și un prestigiu personal care constituie o amenințare potențială pentru hegemonia sovietică asupra sistemului.
În 1949, sistemul se consolidează pe plan militar datorită exploziei primei bombe atomice sovietice și, în ciuda radicalizării ideologice legate de aplicarea doctrinei Jdanov, el își lărgește influența prin campanii de masă organizate în jurul temei „luptei pentru pace”. Aceasta permite ralierea atât a mediilor culturale occidentale, cât și a unor largi sectoare ale opiniilor publice, mobilizate acum, sub acest slogan, în slujba apărării Uniunii Sovietice și a „lagărului socialist”.
Dar aceste succese nu pot masca deflagrația înregistrată prin schisma lui Tito, prin eșecul răsunător al blocadei Berlinului, prin înfrângerea comunismului în războiul civil din Grecia și prin incapacitatea comuniștilor de a cuceri puterea astfel decât prin violență. În afară de asta, numeroase partide comuniste, din America Latină și din Orientul Mijlociu, sunt interzise și supuse unor represiuni ca urmare a divizării lumii în două tabere.
Dintre cele patru elemente citate, schisma iugoslavă produce consecințele cele mai importante și mai durabile asupra sistemului comunist mondial. Ruptura din iunie 1948 cu Tito, care reprodusese totuși aproape identic modelul sovietic în Iugoslavia, este un semn de fragilitate a Moscovei. Refuzând să intre în rând, Tito aduce o gravă atingere unui principiu fundamental: supunerea necondiționată față de URSS și Stalin, pentru care această repunere în discuție este inacceptabilă; el lansează o violentă campanie de preluare a controlului asupra partidelor comuniste din Kominform, care se traduce printr-un val de procese și de epurări în întreaga Europă de Est. Schisma nu-i singura cauză a acestui val de teroare care atinge grupurile conducătoare comuniste, dar îndeosebi societățile. Epurările nu ocolesc nici partidele comuniste occidentale, afacerea Marty-Tillon, în cadrul PCF, chiar dacă amploarea lor este mai redusă.
În 1949, structurile și principiile sistemului comunist mondial refondat în 1945 sunt refăcute. Ele vor subzista până la prăbușirea lui, în 1989. Forța și slăbiciunile acestui sistem au apărut clar în anii de după război. Ele vor fi la originea succeselor și a eșecurilor următorilor patruzeci de ani.
Dacă este adevărat că regimul comunist a fost primul din istoria umanității care s-a îndreptat sistematic și exclusiv împotriva propriului popor, la fel de real este faptul că sistemul pe care îl edificase printr-un efort important s-a prăbușit în urma disoluției interne, măcinat de propriile contradicții. Dacă fascismul și nazismul au fost eradicate prin intervenția externă a Aliaților din cel de-al doilea război mondial, comunismul s-a autodizolvat prin momente precum revoluția ungară din 1956, congresul al XX-lea al PCUS, revolta cehoslovacă din 1968 sau, în special, prin încercarea lui Gorbaciov de a introduce o serie de reforme unui regim a cărui esență consta tocmai în remarcabila sa opacitate.
Pe la mijlocul anilor 1980, o nouă generație de lideri se afla în fruntea puternicelor blocuri militare care dominau arena internațională, lideri care se dezic de practicile politice ale predecesorilor. Dacă Nixon și Brejnev erau conducători eficienți, dar extrem de pragmatici, iar Mao fusese nevoit să facă un pas înapoi după catastrofa Revoluției Culturale, reacția împotriva acestui fel de exercitare a puterii s-a materializat în ascensiunea unor lideri idealiști, Reagan și Gorbaciov, în timp ce în China, realistul Deng reprezenta un curent radical opus modelului promovat de Mao.
Născut în 1931, Mihail Gorbaciov avea 54 de ani în momentul preluării puterii, ceea ce în comparație cu ultimii doi predecesori îl făceau un tânăr dornic de a reforma un sistem, în mod evident, gripat. Gorbaciov era jurist de formație, cu studii efectuate la Moscova, dar devenit inginier agronom și conducător al Tineretului Comunist din regiunea Stavropol. Între anii 1970 și 1978 a îndeplint funcția de prim-secretar al partidului în regiunea Stavropol, după care a plecat la Moscova pentru a prelua succesiunea colegului său Kulakov, în funcția de secretar federal responsabil cu agricultura. În 1979, devine membru supleant al Politbiro, apoi membru titular al acestuia în 1980. În perioada respectivă, intră în clientela lui Suslov și, mai ales, a lui Andropov. Ulterior, acest traseu îl va propulsa în funcția cea mai importantă în statul sovietic.
În 1985 și la începutul lui 1986, Gorbaciov s-a mulțumit să perfecționeze sistemul și să îl oblige să funcționeze de la sine, fără a întreprinde schimbări profunde. În următoarea perioadă, dorința reformatoare a liderului sovietic se va concretiza prin lansarea a două concepte cheie, glasnost și perestroica, sloganuri ce promit o reformă în profunzime a mijloacelor de expresie și a sistemelor economic și politic, dar marchează și o distanțare clară față de politica inițiată de Andropov. Politica promovată de noua conducere se baza pe o nouă viziune, întrucât sistemul sovietic deviase de la „teoria leninistă” și avea nevoie de o restructurare care să pătrundă adânc în cadrul subsistemelor și nu doar luarea unor măsuri de fațadă. Obiectivul restructurării era demolarea consecințelor epocii stagnării, epoca brejnevistă pe care, la rândul său, le moștenise din perioada stalinistă.
În privința politicii externe, rezultatele noului curs de acțiune au fost remarcabile. La 2 iulie 1985, în postul de ministru de externe a fost numit Eduard Șevarnadze, în locul lui Andrei Gromîko. Împreună cu Mihail Gorbaciov au reușit să revoluționeze, practic, politica externă sovietică, beneficiind de un imens capital de simpatie în întreaga lume. Gorbaciov a inițiat o nouă gândire politică, bazată pe câteva componente: politica externă nu mai trebuia gândită și compusă prin prisma factorului ideologic; confruntarea dintre cele două puteri, URSS și SUA era neproductivă, iar puterea militară nu garanta automat securitatea; statul sovietic trebuia să își revizuiască obiectivele în domeniul politicii externe.
Contradicțiile și limitele perestroiciii au făcut ca sistemul politic să nu poată fi reformat. Astfel că între ceea ce și-a dorit inițiatorul reformelor în URSS și ceea ce a rezultat în final a fost o mare diferență. Voința de a permite o reală libertate de exprimare în mass-media a antrenat nu numai o sporire a aspirațiilor pentru libertate și democrație, ci și formularea de critici care au vizat nu numai birocrația, ci și sistemul comunist însuși, exprimând preferința unei părți a societății sovietice pentro o democratizare de tip occidental. Ori, în mod evident, Gorbaciov nu avea în vedere modelul occidental atunci când a lansat conceptele de glasnost și perestroica, concepte care vizau perfecționarea mecanismului social-economic comunist și, în nici un caz, răsturnarea regimului politic. Până în anul 1990, atât demersurile cât și acțiunile politice ale lui Gorbaciov, pendulau între hotărârea pentru reforme radicale și teama că astfel de reforme vor șubrezi ireversibil fundamentul pe care se sprijinea sistemul comunist. De-abia după 1990 Gorbaciov a înțeles necesitatea faptului că trebuia să se meargă mai departe declarând în acest sens că „însăși logica perestroicii, dificultățile din domeniul economic și social ne obligă să schimbăm în mod fundamental sistemul economic. Este vorba de elaborarea unui nou model economic, diversificat, cu forme diferite de gestiune și proprietate dotat cu o infrastructură modernă”.
În pofida acestei viziuni, starea economiei sovietice a continuat să se înrăutățească. Toate reformele preconizate de Gorbaciov nu au reușit decât să sporească lipsurile, dezorganinzând angrenajele tradiționale fără a fi înlocuite cu noi circuite, situație care a generat frământări sociale grave. Aceste evenimente l-au determinat pe liderul sovietic să treacă la impunerea unor măsuri radicale care anunțau dispariția sistemului comunist. Plenara din februarie 1990 a aprobat abandonarea rolului conducător al partidului introducând astfel multipartidismul și trecerea la un regim prezidențial democratic. Cu toate că proiectul de Uniune era menit să prevină dezintegrarea statului sovietic, imperiul nu și-a mai putut opri descompunerea. Puciul conservator din august 1991 nu va mai putea să schimbe cursul destinului pe care îl luase istoria sovietică.
Aceste evoluții au condus la disoluția comunismului în toate țările europene care cunoșteau acest tip de regim totalitar. În Polonia și Ungaria, grație unei societăți civile mature și extrem de hotărâte, trecerea la democrație s-a făcut, în mod surprinzător la prima vedere, de sus în jos. În Polonia, în urma unui dialog între 57 de delegați ai partidului și reprezentanții Bisericii și Solidarității, s-a convenit intrarea opoziției în Parlament, care devine bicameral și legalizarea Solidarității. În următorul an, aceasta va câștiga toate locurile pe care le putea câștiga, 99 din 100 în Senat, respectiv 161 în Dietă. La 18 august Tadeusz Mazowiecki a devint cel dintâi prim-ministru neocomunist de după 1945, având în subordine un guvern care cuprindea 13 membri ai Solidarității. La 29 decembrie, Dieta decide abolirea rolului conducător al Partidului Comunist și trecerea la economia de piață.
În Ungaria, partidul comunist a luat decizia, la 2 mai 1989, de a elimina gardul electrificat de la frontiera cu Austria, iar o lună mai târziu a legalizat circulația liberă spre Occident. A doua măsură fundamentală, după dialogul cu opoziția, a fost abolirea rolului conducător al Partidului Comunist, ceea ce, automat, duce la recunoașterea multipartidismului și la votarea unei legi fundamentale ce revizuiește Constituția din 1949 și transformă Ungaria în republică.
În Cehoslovacia, prăbușirea regimului comunist s-a realizat prin ceea ce istoricii au denumit „revoluție de catifea”, în sensul unei mișcări pacifiste care a pus capăt monopolului Partidului Comunist din Cehoslovacia. În iunie 1989, un grup de intelectuali în frunte cu Vaclav Havel au redactat un memoriu intitulat Doar câteva propoziții prin intermediu căruia se cerea democratizarea internă a țării. Pe parcursul verii anului 1989, au avut loc mari demonstrații în piețele și pe străzile orașelor din Cehoslovacia. Pe fondul mitingurilor și grevelor din întreaga țară, care se înmulțeau progresiv, secretarul general al Partidului Comunist, M.Jakes, împreună cu ceilalți membri din conducere au demisionat, urmați de primul ministru Adamec și președintele Gustav Husak, după care Parlamentul i-a încredințat funcția de președinte lui Vaclav Havel. Sub presiune populară, în contextul respectiv, regimul comunist cehislovac s-a prăbușit extrem de rapid și, mai ales, în mod pașnic.
Prăbușirea comunismului în Germania de Est a venit că o consecință logică a evenimentelor care se succedau cu repeziciune în blocul sovietic dar mai ales că urmare a hotărârii Moscovei de a nu mai ajuta regimurile comuniste neostaliniste aflate în profundă criză de sistem. În fața presiunii populare din ce în ce mai intensă, la 8 octombrie 1989 CC al PS Unit German l-a eliberat din funcție pe Erich Honecker și l-a ales pe Egor Krenz. În condițiile în care noul guvern a anunțat eliberarea de vize pentru Germania occidentală, mulțimea a luat cu asalt punctele de control. La 9 noiembrie 1989, zidul Berlinului, poate cea mai pregnantă expresie a Războiului Rece, a fost dărămat, ca un prim pas spre reunificarea celor două țări, eveniment care s-a produs, oficial, la 3 octombrie 1990. Comunismul devenise istorie și în partea estică a Germaniei.
În Bulgaria, pe fondul contestării regimului de către intelectuali și, pe alocuri, de populație, o grupare din cadrul conducerii comuniste au constituit un front opozant care a determinat, la 9 noiembrie 1989, majoritatea Biroului Politic să voteze pentru demiterea lui Jikov din funcția de prim-secretar al partidului și de președinte al Consiliului de Stat. A doua zi, populația a năvălit în centrul Sofiei, iar după câteva zile s-a constituit și opoziția democratică. Primele alegeri libere au avut loc pe 10 și 17 iunie 1990, iar Jelio Jelev, șeful opoziției, a fost ales președinte al Bulgariei.
În decembrie 1989, toate statele europene care cunoscuseră apăsarea sistemului comunist de tip sovietic, eliminaseră sau erau în faza terminală de eliminare a acestor regimuri, cu o excepție. În timp ce în țările menționate, se desfășurau etapele disoluției totalitarismului, în România conducătorii statului și ai partidului refuzau să ia în calcul evidența și se pregăteau de noi realizări. Într-un final, sfârșitul a venit inevitabil și aici, numai că pe o cale extrem de violentă și sângeroasă și care va produce adânci traume în societatea românească. Cu toate acestea, ultimul deceniu de regim comunist a cuprins în sine germenii autodistrugerii, iar falimentul total al sistemului a fost încetinit doar de obstinația cu care fanaticii puterii au știut să se agațe cu orice preț de mecanismele sale.
CAPITOLUL 5
SISTEMUL TOTALITAR NAZIST
Mai presus de toate, orice lucrare care își propune să analizeze fenomenul nazist trebuie în mod necesar să se constituie într-un teribil avertisment asupra a ceea ce poate să se întâmple atunci când absența rațiunii se întâlnește cu fanatismul și intoleranța deasupra unei țări aflate în derivă existențială. Nu numai că evenimentele care au fost posibile din cauza nazismului nu trebuie să se mai repete, dar ele nu trebuie niciodată să se scufunde invariabil în uitare, pentru că uitarea aduce întotdeauna cu sine nepăsarea. Ori nepăsarea, ignoranța reprezintă terenul fertil pe care se înalță tocmai semințele ideologiilor extremiste și, în fond cauza primară pentru care a fost posibil nazismul. Ce poate fi mai adevărat decât ceea ce, cu două secole în urmă, tot în urma a ceea ce părea să fie un cataclism, observa Edmund Burke: „Pentru ca răul să triumfe este suficient ca cei buni să nu facă nimic”.
Hitler și Partidul Național-Socialist German au avut șansa extraordinară pentru evoluția lor de a îmbina esența unui regim totalitar cu cele mai înaintate mijloace de comunicare din istorie, în epoca respectivă și au știut, într-adevăr să transforme ansamblul acestor canale de comunicare într-una din cele mai performante mașinării de propagandă din istorie. Spre deosebire de comuniștii sovietici, care, în pofida faptului că își cultivau și întrețineau o dimensiune mitologică, nu își consumau energiile pentru a încerca să explice poporului modul în care înțelegeau să îl conducă, naziștii au dorit un consens veritabil între regimul pe care îl întruchipau și cetățenii pe care îi reprezenta. În plus, marile proiecte pe care Hitler le-a gândit și chiar a reușit să le pună în practică, printre care cel mai important a fost cel de readucere a Germaniei la statutul de cel mai puternic stat de pe continent, ar fi fost mult mai greu de realizat, dacă ele nu erau cunoscute de masele largi ale poporului german, care își exprimau prin aceasta, girul moral asupra lor.
Din aceste motive, atracția față de studierea perioadei respective se dezvăluie de la sine. Pentru că, oricât ne-am strădui, la o primă vedere pare paradoxal faptul că o națiune atât de puternică ca cea germană, cu o tradiție culturală și ideologică extrem de bine conturată, a reușit să cadă atât de ușor în capcana pusă la cale de un grup demagogic și incapabil, al cărui lider era un biet utopic cu o calitate bună a discursului, dar măcinat perpetuu de propriile obsesii și contradicții. Nu numai simplul fapt al votului popular acordat partidului nazist uimește, ci și modul în care societatea germană interbelică s-a aliniat în siajul unei mișcări fanatizate de ură și care își fundamenta existența pe ideologia rasială ce presupunea exterminarea în masă a adversarilor seculari ai spiritului german. Chiar dacă un regim totalitar își poate impune, prin forță, politicile, nu acesta este cazul în Germania, unde o bună parte a populației a aderat necondiționat la practica politică nazistă. Care să fi fost, totuși, cauza? O regăsim în revenirea internă din punct de vedere economic al Germaniei, în refacerea puterii armate și a prestigiului extern, în anexarea furibundă de teritorii sau, chiar, în xenofobie și antisemitism?
Este posibil să o regăsim în fiecare dintre acestea sau în toate. Dar, dincolo de potențialul de seducție al acestor evenimente, a contat mult mai mult, folosirea judicioasă de către regimul nazist a mijloacelor moderne de propagandă. Radioul, ziarul, cinematograful, discursul, muzica, toate au fost chemate să își îndeplinească forța de persuasiune. Poporul german a crezut în nazism și a crezut în Hitler pentru că i s-a spus să creadă, nu într-o manieră agasantă, nu într-un mod brutal, ci printr-o îmbinare fericită și un dozaj atent și inteligent al elementelor care țin de teoria și practica comunicării. Dacă a existat un domeniu în care naziștii au excelat până la capăt, aceasta a fost, fără îndoială, domeniul propagandei.
A scrie și a analiza nazismul ca fenomen istoric este un lucu foarte dificil dat fiind unicitatea caracterului său precum și caracterului atât de nefast al consecințelor pe care acesta l-a produs. În plus, existența în paralel a unui alt regim totalitar, nu mai puțin criminal în dimensiunea exprimării sale interne, comunismul a îngreunat sarcina istoricilor de a surprinde esența totalitarismului specific secolului al XX-lea. Este motivul pentru care o serie de istorici au interogat cu prudență posibilitatea de a istoriciza Al Treile Reich sau de a îl defini în raport cu adversarul său ideologic, comunismul. Pot fi cele două regimuri puse în legătură? A fost nazismul, așa cum susținea, de pildă, Ernst Nolte o reacție la dictatura comunistă sau, în fond, cele două ideologii care s-a potențat prin ură reciprocă aparțin, inevitabil, condițiilor în care civilizația occidentală s-a prăbușit în abis odată cu izbucnirea primului război mondial?
În deslușirea acestor dileme, precum și a multor altele, este vitală înțelegerea originilor nazismului precum și a contextului în care ascensiunea acestuia a fost posibilă. După al doilea război mondial, majoritatea istoricilor au încercat să demontreze că traseul imperialismului german, de la 1871 până la primul război mondial, precum și prima fază a perioadei interbelice sunt înlățuite din punct de vedere al dezvoltării ideologice al cărui corolar a fost apariția național-socialismului. În fața înfrângerii depline dar și a consecințelor survenite în urma ei, precum și dezvăluirii actelor barbare săvârșite de regimul nazist, chiar germanii însăși păreau, într-un soi de asumare a unei vini colective, a-și însuși opiniile potrivit cărora cursul istoric pe care-l urmase Germania ducea inevitabil pe cale războiului și a distrugerii. Reconstrucția germană presupunea acceptarea excepției pe care o constituia Germania în cursul istoriei europene și trebuia să plătească prețul cerut de creșterea sa extraordinară ce ținuse Europa în șah timp de decenii.
Elementul cheie care ar fi caracterizat Germania între 1871 și 1918 a fost convingerea acestora în superioritatea lor rasială. Bazele acestei credințe pot fi regăsite în zorii secolului XIX, după ce Prusia se prăbușise inexplicabil de ușor în fața armatelor franceze conduse de Napoleon. Filosoful Johann Fichte, în celebra sa lucrare Cuvântări către națiunea germană, este cel care bune bazele naționalismului romantic, fenomen altfel generalizat în epocă, evidențiind calitățile eroice ale națiunii germane și puritatea sa rasială. Principiile expuse de Fichte au pus bazele ideologiei rasiale germanice volkish, bazată pe crearea și păstrarea unei comunități naționale și rasiale, cu puternice reflexe xenofobe și antisemite. La această ideologie au aderat largi categorii sociale, precum militarii sau profesorii. Dincolo de ideologia rasială, se remarcă și celelalte elemente care singularizau cea mai puternică națiune de pe continent în preajma primului război mondial: sistemul politic, nefiresc și autoritar, armata, structurată pe considerente strategice, naționalismul, antisemitismul, programul naval care sugera dorința de cucerire și așa mai departe. Un întreg compex de factori care alcătuiesc un rechizitoriu extrem de necruțător la adresa Germaniei imperiale. Ele au stat la baza vinovăției germane în declanșarea războiului, pe de o parte și pentru conturarea ideologiei naziste, pe de altă parte.
Odată cu trecerea timpului ce a produs, în mod necesar, obiectivitatea istorică, analizele s-a mai echilibrat ori s-au mai nuanțat. Mai mulți istorici occidentali, între care se remarcă cei francezi, altădată cei mai înverșunați critici ai politicii germane, au recunoscut că evoluția Germaniei nu ducea inevitabil spre catastrofă și nici nu avea drept unic scop provocarea unui război care să schimbe ordinea europeană. În fapt, la o cercetare atentă, se poate deduce că Germania imperială nu era nici mai naționalistă, nici mai puțin democratică și, mai ales, nici mai antisemită decât multe dintre statele europene. Darwinismul german nu este un produs al gândirii germane ci, apare, în state cu tradiție democratică, precum Franța sau Anglia, dacă e să ne gândim la Gobineau sau Chamberlain. Mai mult, nici un istoric serios contemporan nu mai susține vina exclusivă a Germaniei pentru izbucnirea primului război mondial. Declanșarea conflictului a fost rezultanta unui sistem mondial creat pe poziții antagonice, la care se adaugă un context nefericit marcat de lipsă de viziune diplomatică, neînțelegere și confuzie.
Asta nu înseamnă că, dintre cele două variante, suntem obligați să alegem exclusiv una dintre ele. Este neîndoielnic că bazele ideologice ale nazismului au fost puse în cursul existenței Germaniei moderne, dar probabilă că nu ar fi căpătat amploare dacă nu exista desfășurarea atât de nefericită pentru Germania, a primului război mondial. Cu alte cuvinte, semințele doctrinare fuseseră aruncate, dar sunt șanse extrem de mici ca ele să fi germinat în cadrul unei societăți prospere. Ori, sfârșitul primul război mondial, așa cum arătam și în primul capitol, a modificat profund și radical a condiției Germaniei, redusă de la statutul de cel mai puternic stat european cu veleități imperiale la condiția unui stat de rangul al doilea. Cu atât mai mult cu cât Germania câștigase, de o manieră categorică, războiul în est și nu cunoscuse prezența trupelor adverse pe teritoriul său. Dar, mai ales, sistemul de la Versailles a produs o puternică deziluzie în cadrul societății germane, întrucât acesta a fost, în mod evident, principial viciat atât timp cât a urmărit doar pedepsirea drastică a Germaniei și nu instituirea unui climat de pace și securitate.
Scufundarea Germaniei nu era nici pe departe la apogeu, iar șocurile se succedau unul după altul. Sfârșitul primului război mondial a produs o situație extrem de delicată exprimată prin Revoluția din 1919, abdicarea împăratului Wilhelm al II-lea, instituirea Republicii de la Weimar precum și proliferarea a zeci de organizații politice sau militare care proliferau ideologii extremiste. Situația economică s-a deteriorat constant, Germania trecând, în perioada de după 1922, prin cea mai severă inflație din istorie, context în care banii își pierduseră în totalitate semnificația. În 1923, pe fondul crizei plăților de război datorate de Germania, armatele franeze și belgiene au ocupat zona bazinului Ruhr, eveniment menit a umili o dată în plus Germania.
O relativă stabilizare părea să se fi realizat între anii 1923-1929, ce corespund cu activitatea diplomatică remarcabilă a lui Gustav Stresemann, ministru de externe și, ulterior, cancelar al Germaniei. Acesta a reușit să pună capăt izolării diplomatice germane și să normalizeze relațiile cu celalte state puternice paralel cu începutul unei revigorări economice. Pe 3 octombrie 1929, însă, Stresemann murea, dispariția sa căpătând astfel un caracter simbolic pentru că reprezenta și sfârșitul perioadei de conciliere. Pe 29 octombrie 1929 debuta marea criză economică ceea ce va duce la modificarea dramatică a situației internaționale indiferent de principiile care o guvernaseră până atunci. Germania a fost una din țările cele mai afectate de consecințele marii crize economice. În 1932, producția industrială ajunsese la 58% față de nivelul din 1928, exporturile și importurile scăzuseră la jumătate, produsul intern brut a scăzut de la 89 de miliarde la 57 de miliarde de mărci, în timp ce șomajul crește de la 1,4 la 5,6 milioane de oameni. Toate clasele sociale sunt afectate cu brutalitate, mai ales prin reducerea masivă a puterii de cumpărare din cauza caracterului galopant al inflației. Societatea germană nu a mai fost pregătită să absoarbă acest ultim șoc.
În contextul dificil al sfârșitului războiului mondial, în martie 1918, s-a constituit la Bremen, un Comitet de inspirație naționalistă care milita „pentru o pace germană justă”, printre fondatori aflându-se și Anton Drexler. Ulterior, mișcarea s-a constituit în partid politic sub denumirea de Partidul Muncitorilor Germani, iar din 1921 își ia denumirea de Partidul Național –Socialist al Muncitorilor Germani. Era doar încă un partid, printre atâtea altele, în special de inspirație socialistă, care fuseseră înființate în Germania în această perioadă. În iulie 1919, trimis de armată să monitorizeze întrunirile acestui partid, un soldat frustrat de consecințele războiului, se va înscrie în partid și se va impune rapid ca unul din liderii săi. Este vorba, bineînțeles de Adolf Hitler.
Deja în 1921, Hitler devenise forța matrice a partidului. Grație forței sale oratorice și a discursurilor energice pe care le profera, numărul de membri de partid a crescut la aproximativ 3300. Hitler a încurajat, de asemenea, constituirea unui serviciu propriu de ordine, o secție sportivă care se va transforma în aripa paramilitară a partidului sub denumirea de „Secția de asalt” (S.A.). Tot în această perioadă, sunt puse bazele tehnicilor de propagandă, salutul nazist, svastica, uniformele, ceea ce îi va conferi partidului un caracter inconfundabil. Aderă la partid mulți dintre viitorii săi lideri precum Hermann Goering, Himmler, Rudolf Hess sau Alfred Rosenberg, cel care va creiona bazele ideologiei naziste.
În 1923, se desfășoară unul dintre cele mai importante evenimente din existența Partidului nazist, chiar dacă s-a soldat cu un eșec, Puciul de la Munchen. Pe fondul ascensiunii fascismului în Italia ca și a momentului ocupației franceze la care ne-am referit, Hitler a decis trecearea la faza acțiunii directe, astfel că la 8 noiembrie 1923 și-a pregătit trupele să preia controlul unei „revoluții naționale”. Fără sprijinul armatei și al poliției, puciul nazist a fost înăbușit fără dificultate, 14 membri naziști au fost uciși în confruntare iar mulți alții răniți, în timp ce Hitler a fost arestat sub acuzația de trădare. În ianuarie 1924, va fi condamnat la cinci ani de închisoare, dar regimul de detenție va fi unul relativ ușor, ceea ce îi va permite scrierea crezului său politic și ideologic, Mein Kampf. După mai puțin de un an de închisoare, Hitler va fi eliberat și se va dedica în întregime reconstituirii Partidului Național-Socialist.
În această perioadă, Hiler va reorganiza partidul pe care îl înzestrează cu o structură mai centralizată. De pildă, șefii de provincii (gauleiters) urmau să fie numiți direct de șeful partidului în loc să fie aleși. În cel mai complicat loc, la Berlin, gauleiter a fost numit Joseph Goebbels. Secția de asalt a fost reformată și, în 1927, a revenit la numărul de 20 000 de membri. În plus, Hitler a dezvoltat o altă trupă de șoc, S.S., o veritabilă gardă pretoriană subordonată lui, condusă de Himmler. Tot acum sunt puse bazele mai multor organizații care vor ajunge foarte puternice după preluarea puterii: Tineretul hilerist, ligile juriștilor, învățătorilor sau studenților.
Așa cum precizam, în absența crizei economice, e greu de crezut în ce alt context ar fi putut prelua naziștii puterea. La alegerile precedente înregistraseră procente insignifiante: 6,5% în mai 1924, 3% în decembrie 1924 și 2,6% în mai 1928; creșterea electorală survine odată cu debutul crizei economice: deja 18,3% în septembrie 1930, dar 37,4% în iulie 1932, urmată de un recul, 33,1% în noiembrie 1932, apoi 43,9% în martie 1933. Iarăși e greu de crezut că un puci, ca cel din 1923, ar fi adus pe naziști la putere; deja această cale fusese testată fără rezultatul scontat. Democrația l-a adus pe Hitler la putere, aceasta fiind una din primele legende care s-au succedat în jurul lui Hitler, și anume a modului ocult în care acesta a preluat sau a „cucerit” puterea. Obținuse un important sprijin popular, nu total e drept, dar restul a fost completate de situația dificilă în care se găsea Germania de la Versailles încoace. Președintele Hindenburg, în pofida faptului că îl detesta pe Hitler, a fost nevoit să îl numească cancelar pe acesta pentru că părea singurul capabil să pună bazele unei majorității parlamentare; a contribuit la aceasta și dorința unor politicieni precum von Papen care au văzut în Hitler un politician docil pe care îl vor controla. Rezultatul a fost exact pe dos. Cert este că, spre deosebire de comuniștii, naziștii au ajuns la putere printr-un proces electoral democratic. În schimb, exercitarea puterii nu a mai avut nici o legătură cu practicile democratice.
Nazismul a avut șansa venirii la putere în același timp cu începutul refacerii economice pe plan global, așadar, inclusiv în Germania. Este o dezbatere interesantă cât e meritul naziștilor în repornirea economiei și absorbirea șomajului și cât au beneficiat de pe urma contextului favorabil. În 1932, economia germană era încă încremenită și existau peste șase milioane de șomeri. Național-socialismul „a eliminat șomajul, a repus în mișcare economia germană și a fost capabil să finanțeze un efort de reînarmare care, în puțini ani i-a permis Germaniei să își depășească cu mult toți vecinii.”
Nu există nici un dubiu, totuși, că tocmai caracterul totalitar al regimului, care a coexistat cu proprietatea și economia privată, a făcut posibilă revenirea economică. Naziștii au dezvoltat importante lucrări publice precum construcția de autostrăzi, au investit masiv în industria grea și cea de armament, ceea ce, alături de reintroducerea serviciului militar, au contribuit semnificativ la reducerea șomajului. Standardul general de viață s-a îmbunătățit, salriile au crescut, deși nu fulminant, dar compensând prin revenirea securității sociale.
A existat, evident, și reversul medaliei: pierderea în mară măsură de către germani a libertăților. Nazismul a distrus sistemul democratic, opoziția politică sau sindicatele, înlocuind aceste structuri cu unele proprii. Rasismul a devenit componenta ideologică a noului regim, alături de antisemitism care începe să prindă contur ca politică de stat. Totodată, au apărut lagărele de concentrare unde erau deportați dușmanii regimului (încă la un nivel mic, de vreme ce în 1936 existau internați câteva mii de prizonieri politici; comparația cu universul concentraționar al Rusiei sovietice format din milioane și milioane de oameni este inutilă). Cu toate acestea, și în lumina realizărilor externe, a existat o aderență neîndoielnică a unei bune părți din societatea germană pentru realizările pe care și le însușea regimul nazist. Și dacă nu ar fi izbucnit al doilea război mondial, sunt șanse ca regimul nazist să fi devenit unul dintre cele mai populare din istoria contemporană a Germaniei.
Politica de forță în câmpul relațiilor internaționale a fost cea care a dat consistență regimului nazist. Hitler a realizat, probabil că metoda diplomației și a revizuirilor pașnice, încercate de Stresseman, erau sortite eșecului, astfel că a jucat totul pe cartea agresitivității, agresivitate susținută de reconstrucția unei puternice armate germane. În 1936, Hitler a recurs la una din cele mai îndrăznețe mișcări tactice: ocuparea zonei demilitarizate a Renaniei, ceea ce, în termenii Tratatului de la Versailles dar și a celui de la Locarno, reprezenta o nouă încălcare grosolană a cauzelor sale. Germania și-a motivat gestul prin semnarea pactului franco-sovietic din acel an în sensul în care interpreta semnarea acestui tratat drept contrară atât intereselor sale cât și obligațiilor asumate prin Pactul Societății Națiunilor. Pentru această criză, emblematic rămâne modul prin care au înțeles să reacționeze marile puteri, deși o intervenție decisă a acestora ar fi putut calma spiritele și ar fi putut obliga pe Hitler să își regândească acțiunile. Din punctul de vedere german, reocuparea militară a Renaniei era un lucru firesc. Cu atât mai mult, uimește lipsa de reacție a puterilor occidentale cu cât efectivele armatei germane angajate în acțiune erau ridicole. În cadrul procesului de la Nurenberg, Generalul Keitel spunea că „am reocupat Renania cu numai trei batalioane…un singur regiment francez ne-ar fi dat peste cap…După ce Hitler a văzut ce ușor a fost totul, au urmat toate celelalte, una după alta.” Chiar și Hitler, ne spune Albert Speer, a stat multă vreme în cumpănă în legătură cu reacția externă. „Noi, ar fi spus Hitler, încă n-aveam o armată demnă de acest nume; cea pe care o dețineam era așa de slabă, încât n-ar fi putut ține piept nici măcar numai polonezilor. Dacă francezii și-ar fi pus mintea cu noi, ne-ar fi învins fără dificultate; în câteva zile rezistența noastră ar fi fost la pământ. Iar ceea ce aveam ca forțe aeriene era de-a dreptul ridicol: câteva Ju-52 de la Lufthansa, și nici măcar pentru astea n-aveam bombe suficiente.” Asta l-a determinat pe Hitler să declare, de asemenea, că „dacă a trăit vreodată sub presiunea unei angoase pe care spera să nu o mai trăiască, atunci aceasta a fost în timpul crizei renane.”
Într-adevăr, încurajat de acest succes, Hitler și-a pus în aplicare pas cu pas planul său de refacere a puterii Germaniei și, mai mult, de dominare a lumii în numele superiorității rasei ariene. Germania va interveni, de pildă, în cadrul războiului civil din Spania prin sprijinirea facțiunii de extremă dreapta condusă de Franco, opusă taberei susținută de comuniști. În 1938, Germania va realiza Anschluss-ul, unirea cu Austria, interzisă, de asemenea, de tratatul de la Versilles. Din nou, marile puteri nu au avut reacție, e drept, în contextul în care Austria, ca stat populat de germani, își exprimase de-alungul perioadei interbelice dorința de a fi alipită Germaniei. A urmat recuperarea regiunii sudete, posibilă prin Pactul de la Munchen, prin care Anglia și Franța consimțeau la cererile teritoriale ale lui Hitler în numele prezervării păcii universale. Ulterior, Cehoslovacia a fost dezmembrată de Germania, care nu s-a mulțumit cu teritoriul pe care îl primise. Lovitura de teatru, din punct de vedere diplomatic, a fost reprezentată de semnarea Pactului Ribentrop-Molotov, la 23 august 1939. Pe această bază, Uniunea Sovietică și Germania își delimitau sferele de influență în Europa. Rusia va putea să anexeze statele baltice și Basarabia cu Bucovina de Nord, în timp ce Hitler a căpătat mână liberă pentru intervenția militară în Polonia, care se opunea cu fermitate retrocedării Danzigului. La 1 septembrie 1939, începea al doilea război mondial.
Războiul mondial, cel mai distrugător conflict din istoria umanității, a început favorabil pentru Germania, care în 1940 domina, direct sau indirect aproape întreg continentul european, cu excepția Marii Britanii și Uniunii Sovietice. Greșeala fatală a lui Hitler a fost atacarea, la 22 iunie 1941, a aliatului său rus, pe care îl dorea exterminat astfel încât imensele teritorii rusești să fie colonizate cu cetățeni germani. Din 1942, mai ales după bătălia de la Stalingrad, Germania a început să piardă teren în fața unei formidabile coaliții militare, formată din Statele Unite ale Americii, Marea Britanie și Uniunea Sovietică, dar a continuat să reziste încă trei ani, inexplicabil, într-un mod fanatic din partea populației. În 1945, Germania se afla în ruine, fiind învinsă și umilită într-un mod mai mult decât categoric. Cu armata rusă la câțiva kilometri de buncărul său, la 30 aprilie 1945, Hitler se sinucide, eliberând prin moartea sa poporul german. Popor care, suferise, la rândul său numeroase traume: pierderilor militare li s-au adăugat imensele pierderi în rândul populației civile; o dată cu intrarea sovieticilor în Germania lucrurile au degenerat, dacă ar fi să ne gândim numai la violul în masă îndurat de aproximativ 1 400 000 de femei germane și la jaful organizat de armata sovietică. În plus a avut loc un proces de expulzare a germanilor care trăiau în teritorii ce ieșeau de sub suveranitate germană, aproximativ 11 milioane de germani, constituind „cea mai amplă purificare etnică pe care a cunoscut-o Europa.” Sfârșitul nazismului a atras cu sine prăbușirea Germaniei, divizarea sa teritorială și mai ales, impregnarea în conștiința colectivă a caracterului agresiv pe care Germania l-a practicat cu începere din anul 1933.
Manipularea totalitară reprezintă o întoarcere la practicile anterioare modernității, în opoziție cu liberalismul secolului al XIX-lea și, mai ales, înseamnă negarea dreptului la opțiune a cetățenilor. Evident, regimurile totalitare specifice secolului al XX-lea nu reprezintă o premieră în istorie din prisma mecanismelor de ordin legislativ sau administrativ, în schimb șochează prin brutalitatea lor și, în premieră, prin folosirea la o scară fără precedent a mijloacelor media, expresie a tot ce acumulase omenirea în materie de cunoștiințe tehnologice. De pildă, construcția imaginii liderului se face, la fel ca în cultele imperiale, centralizat, dar, de această dată, și în mod diseminat, din casă în casă și din comunitate în comunitate. Media modernă va fi supusă unei severe cenzuri din partea oficialităților, cultura este pusă la index, se fac liste cu titluri agreate și titluri interzise, în timp ce comunicarea se face în mod unilateral, doar prin canale oficiale și prin metode atent selecționate. Teroarea devine componenta esențială a realității cotidiene.
În 1925, când Mein Kampf a fost publicată, ideile lui Hitler asupra propagandei de război erau mai degrabă o reflecție a reacției naționaliste survenite în urma propagndei învingătorilor din război care așezau culpa morală a declanșării conflictului exclusiv pe umerii Germaniei. Deși, în realitate, propaganda germană a funcționat mai bine decât cea britanică, Hitler era determinat să nu subestimeze acest aspect, complet neglijat, în viziunea sa. Convins de rolul esențial al propagandei pentru orice mișcare politică și ideologia pe care se sprijină, Hitler a intuit că aceasta trebuie să acționeze ca o mișcare de masă. La întrebarea pe care singur, și-a adresat-o, „Cui trebuie să i se adreseze propaganda, intelighenției educate sau maselor mai puțin educate?”, Hitler răspundea în mod categoric: „Propaganda trebuie să se adreseze întotdeauna și exclusiv maselor”. De altfel, Hitler nu și-a ascuns niciodată disprețul la adresa maselor, pe care le considera vulgare și corupte, în consecință, ușor de controlat.
Regimul nazist a fost primul din istorie care a creat, în mod oficial, un minister al propagandei. Ca mnistru al Propagandei, Goebbels coordona presa, radioul, cinematografia și editurile, în timp ce o „Cameră a Culturii Naționale” subordona întreeaga viață intelectuală. Odată cu preluarea puterii, forța persuasivă a propagandei era mai mult decât necesară pentru omogenizarea atitudinilor politice ale cetățenilor germani. În acest sens, la prima conferință de presă pe care a convocat-o, ministrul Propagandei Naționale, Joseph Goebbels, declara că „În ceea ce mă privește, văd că prima sarcină a noului minister stabilirea coordonării dintre guvern și întregul popor…Nu este suficient ca poporul nostru să se împace, mai mult sau mai puțin, cu regimul nostru, să se lase convins să adopte o atitudine neutră în ceea ce ne privește; dorim mai degrabă să influențăm oamenii până când vor capitula în fața noastră, până când vor înțele că, din punct de vedere ideologic, ce se petrece astăzi în Germania nu reprezintă un scop în sine, ci este un mijloc de a atinge acest scop. Dacă utilizând aceste mijloace se poate atinge ținta, atunci mijlocul este bun. Dacă satisface sau nu criteriile strict estetice este mai puțin important”. Aceste cuvinte sunt esența crezului ideologic nazist în ceea ce privește rolul propagandei, pe de o parte și modalitățile de implementare a ei, pe de altă parte.
La puțin timp după preluarea puterii de către naziști, pe 4 februarie 1933 a fost emis decretul pentru Protejarea poporului german, prin care se dorea restricționarea demonstrațiilor politice și sindicale, dar, de asemenea, era pornită o amplă campanie de purificare a cărților contrare spiritului german veritabil. În octombrie 1933, a fost promulgată legea editorială, care urmărea să reglementeze existența presei în cadrul celui de-al Treilea Reich. De pildă, secțiunea a cincea a legii impunea condiții specifice pentru ca o persoană să îndeplinească calitatea de editor: să fie cetățean german, să nu își fi pierdut drepturile cetățenești, să provină din părinți aerieni și să nu fie căsătorit cu un non-arian, să fi fost instruit pentru această profesie și să dețină calitățile intelectuale solicitate. Mai departe, legea stipula tipurile de materiale pe care un editor nu avea permisiunea să le publice: cele care îndrumă greșit cititorii amestecând scopurile individuale ale autorului cu cele ale comunității, cele care puteau fragiliza pozziția Germaniei în interior sau în exterior, cele care afectau capacitățile de apărare ale poporului german și așa mai departe. Legea prevedea înființarea unei Reichsverband der Deutschen Press (Asociația națională a presei germane), instituție publică din care fac parte, în mod imperativ, toți editorii. Un Tribunal Profesional urma să reglementeze litigiile și să aplice măsuri de coerciție editorilor, dar ministrul Propagandei putea, în mod independent, penaliza un editor, ceea ce, evident, deschidea larg poarta abuzurilor.
În mod cert, cea mai importantă consecință a acestei legi a fost schimbarea structurii acționariatului la majoritatea narilor case de presă din Germania. Dacă, în 1933, Partidul Național-Socialist German deținea în jur de o sută douăzeci de cotidiene, aproximativ 2,5% din piață, în 1939, partidul avea peste o mie cinci sute de case de presă și mai mult de două mii de publicații. La finalul războiului, procentul de ziare deținute crescuse la 80%. Ministerul Propagandei organiza, de asemenea, două conferințe de presă zilnic prin care purtătorii de cuvânt ai Ministerului punea la dispoziția presei informații însoțite de indicații exacte asupra modului în care acestea urmau să fie folosite.
Ministerul Informării publice și al Propagandei, condus de Joseph Goebbels, a coordonat în cei 12 ani de existență a regimului național-socialist, absolut toate componentele media susceptibile a influența percepția cetățenilor germani asupra realității. Departamentul I al ministerului era dedicat aspectelor administrative (buget, personal, juridic și organizatoric). Departamentul al II-lea, cel de Propagandă, era, mai presus de toate, un mediu în care se concepeau campaniile statului nazist, în special cele cu tentă rasială, dar se ocupa și de comunicarea externă, fie către germanii din alte țări sau simpatizanți ai nazismului situați în exteriorul granițelor germane. De asemenea, avea rolul de a promova programul și politicile guvernului, sărbătorile naționale, inaugurări fastoase sau, chiar, zilele de naștere ale liderilor. Misiunea sa va deveni foarte importantă în timpul războiului, când i-a revenit dificila sarcină de a ține moralul germanilor la cote satisfăctoare. Acest departament va fi responsabil de răspândirea unor legende cu largă notorietate, care să ajute la încrederea populației în victoria finală, de pildă, legenda armelor secrete pe care Hitler urma să le lanseze împotriva Aliaților, nu puțini fiind cei care au crezut acest zvon. În momentele de final, când armata sovietică înainta pe teritoriul german, Departamentul a reușit să producă filme documentare care conțineau atrocitățile soldațlor sovietici, în special violurile. Filmele erau inserate în jurnalele de știri sau proiectate în locuri special amenajate pentru soldați, stimulați în acest mod să lupte împotriva invadatorului.
Departamentul al III-lea cordoona activitatea radiofonică. Spre deosebire de presă sau cinematograf, care aparțineau capitalului privat, radiofonia era reglementată de stat încă din 1925, ceea ce a ușurat sarcina naziștilor. Atât Hitler, cât și Goebbels au intuit imediat potențialul enorm pe care îl comporta acest mijloc media. Mai mult, ministrul Propagandei declarase, în dese rânduri, că radioul este cel mai modern și mai important mijloc de propgandă în masă și prevestea că va depăși cu mult în popularitate presa scrisă. În aprilie 1934, stațiile regionale de radio au trecut de sub controlul landurilor în subordinea Companiei de Radio al Reich-ului, al cărui director era un apropiat al lui Goebbels, în timp ce noile programe au fost subordonate departamentului de presă al ministerului. Din cauza faptului că în 1932, mai puțin de 25% din gospodăriile germane dețineau un aparat radio,u fost create milioane de posturi de radio ieftine și s-a depus un efort considerabil în direcția sensibilizării germanilor pentru a le cumpăra și a le asculta emisiunile. În schimb, programele aveau o arie limitată de transmisie, astfel încât propaganda nazistă internă să nu fie exportată peste hotare. Astfel, în 1939, 70% dintre germani aveau acces la radio, ceea ce însemna cel mai ridicat procent din lume.
Având în centru ideea de saturație a publicului, Goebbels a orientat programele radio spre divertisment care „trebuia să servească la destinderea vieții de zi cu zi”, iar 35% din timp era dedicat politicii și activității guvernamentale. Momentul central al transmisiunilor îl constituiau discursurile lui Hitler, care erau ascultate în direct fie în fabrici, unde lucrul era oprit temporar, fie în școli sau la megafoane amplasate strategic în locuri publice. Un exemplu de eficiență al propagandei prin radio îl constituie campania întreprinsă în rândul cetățenilor din regiunea Saar, care urmau să decidă, prin intermediul unui referendum, viitorul provinciei, în sensul revenirii la Germania sau alipirii la Franța. În 1935, 91% din populație a votat pentru revenirea la Germania.
Departamentul al IV-lea, presa scrisă, asigura ghidarea conținutului editorial înspre scopurile dezirabile regimului. În viziunea lui Goebbles, presa „trebuie să funcționeze ca un pian în mâna guvernului, uniformă în principii, dar poliformă în nuanțe pentru a nu plictisi”. Ziarele reprezentau un factor esențial de influențare a opiniei publice, din acest motiv, pe lângă știrile oficale, atent selecționate și prezentate, existând o gamă variată de campanii sociale care să solidarizeze cetățenii în jurul valorilor național-socialiste. Scopul final al propagandei prin presă era „unul educațional, acela de a-i conduce pe cetățeni către Stat, astfel încât toți să participe la activitățile acestuia”.
Un alt mijloc media foarte atractiv pentru naziști s-a dovedit a fi cinematograful, industria filmului în general, chiar dacă se afla într-un stadiu incipient în perioada respectivă. Până în 1933, oricum nu era privit ca un instrument de propagandă demn de luat în seamă. Primul film oficial realizat de naziști a fost înregistrarea unor secvențe de la Congresul din 1927, dar destinația lui era de uz intern, pentru ca ceilați membri să îl vizioneze. Un film de mare succes a fost producția din 1934, Triumph des Willens, cu premii obținute la festivalurile de film de la Veneția și Paris grație perspectivei revoluționare de montaj și a sunetului, pe un fundal din Wagner și cu textul „Film făcut la ordinul Fuhrerului la 20 de ani de la izbucnirea războiului mondial, la 16 ani de la începutul mizeriei Germaniei și la 19 luni de la începutul renașterii germane: 1934 Congresul Partidului”. În timpul războiului, evident, acest mijloc de ideologizare s-a extins cu accentul pus pe seama deformării adversarilor combatanți.
Muzica modernă a avut de suferit în Germania nazistă fiindu-i impuse numeroase restricții. Opera compozitorului rus Igor Stravinsky a fost marginalizată și ridiculizată, în timp ce jazzul, apanajul afro-americanilor era considerat degenerat și a fost interzis. Cenzura s-a extins, în unele cazuri, și asupra unor mari clasici germani. În schimb, în teatru s-a încercat impunerea unei noi direcții, dar cum cetățenii preferau producțiile ușoare, Goebbels a înțeles acest lucru și a insistat pentru difuzarea muzicii ușoare și a producțiilor de divertisment.chiar și filmele dintre 1939-1945 au avut o pondere scăzută de conținut politic. Restul producțiilor erau comedii, povești de dragoste, musicaluri sau filme horror.
Antisemitismul a fost o constantă în istoria europeană, evreii reprezentând o minoritate care se evidenția prin trăsături distincte ce țineau de credință, cultură și mod de viață în raport cu majoritatea creștină. Bazele urii la adresa evreilor se pot regăsi în ostilitatea religioasă cu care a fost întâmpinat rolul acestora în uciderea lui Iisus Christos și data de secole. Fenomenul ca atare nu constituie apanajul nazismului sau al ideologiei germane în genere, dimpotrivă, evreii au găsit un spațiu prielnic de afirmare în Germania, dar este cert că ideologia nazistă a dus la paroxism ura de rasă împotriva acestei populații, tradusă, din nefericire, în încercarea de exterminare fizică a întregii populații de sorginte evreiască.
Esența faptelor care rezidă în jurul fenomenului Holocaustului au un caracter tulburător pentru istoricii contemporani întrucât ridică probleme de morală și filosofie care subminează condiția de om și profesia de istoric. Mai mult, este greu de înțeles cum o națiune puternică și prosperă, înzestrată cu un grad de cultură extrem de ridicat, așa cum era națiunea germană, a fost capabilă de comiterea unei atrocități fără precedent în istorie. De asemenea, întrebarea este în ce măsură Holocaustul a fost consecința unei obsesii maladive a lui Hitler și care a fost gradul de implicare al poporului german, în ansamblu. Oricum, fără a generaliza, cercetarea atentă a contextului epocii respective denotă un grad de aderență destul de ridicat al cetățenilor germani la politica statală nazistă, nu neapărat la procesul fizic de exterminare, cât la încercarea de marginalizare și excludere a evreilor în afara cadrelor societății germane.
În perioada interbelică, așa cum subliniam, Hitler a denunțat în permanență pericolul evreiesc asupra Germaniei și al poporului german, începând cu pacea din 1919 până la marea criză economică din 1929-1933. Cu toate acestea, până în 1939, dictatorul nazist nu a aviut luări publice de poziție în privința exterminării fizice a evreilor. Este drept că în Mein Kampf, Hitler a scris că dacă, în timpul primului război mondial, câteva mii de evrei ar fi fost gazați viața a mai multor milioane de oameni ar fi fost salvată, ceea ce poate fi o prefigurare a sinistrelor fapte din timpul războiului, dar, cel puțin, până la declanșarea conflictului, Hitler s-a mărginit doar la a își exprima dorința îndepărtării evreilor din Germania. Oricum, se poate lesne observa că Hitler a fost, de departe, figura centrală a antisemitismului german și principalul inspirator al apariției unei politici de stat care să urmeze această direcție. Cu toate acestea, propaganda regimului și partidului nazist a încercat, în permanență să absolve atât Germania cât și pe Hitler prin prezentarea disonantă a faptelor: Germania era victima inocentă, în raport cu atotputernica evreime internațională. Din acest motiv, acțiunile Germaniei erau doar o ripostă, încă palidă, la acțiunile evident dușmănoase ale evreilor îndreptate cu bună știință împotriva Germaniei. Grandomania și paranoia erau fundamentele acestei campanii propagandistice. Era, cu alte cuvinte, sindromul criminalului care își percepe întotdeauna victima drept un agresor împotriva căruia este nevoit să se apere. Pe tot cuprinsul acestei perioade, propaganda nazistă a însoțit teza fundamentală potrivit căreia acțiunile germanilor, traduse în paranoia și genocid, erau reacții la adresa războiului de agresiune impus Germaniei.
Legile de la Nurnberg comportă un caracter de unicitate întrucât își propun să pedepsească însăși existența întruchipând, din acest punct de vedere o ruptură radicală cu evoluția dreptului german. „Dintr-un punct de vedere îngust juridic, scrie Ernst Nolte, ele pot oferi, prin codificare, o îmbunătăție a unei situații practice arbitrare, apărându-ne, fără îndoială, credibil faptul că specialiștilor direct implicați le-a reușit chiar impunerea și includerea paragrafelor celor mai puține dăunătoare pentru evrei”. Cu toate acestea, principiul pe care legile au fost fondate trebuie, în mod clar, separate de circumstanțele în care au apărut, astfel că momentul impunerii pachetului legislativ rămâne, fără doar și poate, un moment de cotitură în radicalizarea politicii antievrești. Din anumite puncte de vedere, legile de la Nurnberg își pot găsi echivalentul în „legile rasiale” adoptate de-a lungul timpului în Statele Unite împotriva populației afro-americane sau de deposedarea legală a drepturilor și libertăților fundamentale pentru cetățenii Uniunii Sovietice. Există, totuși, o mare diferență între un drept dat și revocare, pe de o parte precum și între existența socială și cea biologică, pe de altă parte. Din aceste motive, legile de la Nurnberg constituie o absolută noutate istorică.
În vara anului 1935, Germania se afla în plină ascensiune prin readucerea provinciei Saar în granițele sale precum și prin anunțarea ostentativă a unui vast plan de refacere militară, lucru nesancționat de puterile oficale. Chiar și în aceste condiții, frustrarea naziștilor nemulțumiți de incapacitatea lui Hitler de a mobiliza o campanie radicală internă a avut drept consecință canalizarea energiilor distructive, din nou, în scopuri antisemite din partea activiștilor de partid. În aceste condiții, guvernul nazist s-a străduit să devieze valurile de violență spre zone care puteau conferi o aparență de legalitate. În iulie 1935, ministrul de interene al celui de-al Treilea Reich, Frick a prezentat guvernelor landurilor din Germania un memorandum prin intermediul căruia aceștia erau informați despre planurile de interzicere a căsătoriilor într arieni și non-arieni. Aceste planuri au fost anunțate, cumva surprinzător, chiar de Hitler pe 15 septembrie. Membrilor Reichstagului, care fuseseră special convocați la Nurnberg, unde se țineau întrunirile anuale de partid, Hitler intenționase, inițial să le vorbească despre direcțiile de politică externă. Când, la sfatul ministrului de externe, Konstantin von Neurath, discursul a fost anulat, Hitler a căutat să aducă în atenție teme pe care le considera de interes general: Legea pentru Protejarea Sângelui German care interzicea căsătoriile sau relațiile sexuale înte germanii arieni și evrei și Legea Cetățenilor Reichului, care le retrăgea evreilor cetățenia germană. Chiar și în acest context, fanaticii din partidul nazist au fost dezamăgiți de conținutul pachetului legislativ întrucât simțeau că ele sunt rodul unui compromis făcut de Hitler, care prefera sfaturile funcționarilor de stat în detrimentul activiștilor de partid.
Legile de la Nurnberg au conferit baza juridică pentru ideologia rasistă și antisemită a statului nazist. Formulările din pachetul legislativ sunt greu de închipuit pentru dimensiunea civilizației în secolul XX: „Admițând că puritatea sângelui este esențială pentru supravețuirea rasei Germane, Reichstag-ul a votat în unanimitate următoarea lege: 1. Căsătoria între Evrei și Germani este interzisă; 2. Relațiile sexuale între cetățenii Evrei și Germani în afara căsătoriei sunt interzise (…) 1. Este cetățean german numai cel care se trage din sânge german (…) Cetățeanul Reichului singur se bucură de plinătatea drepturilor politice; 2. Le este interzis evreilor să exploateze magazine cu vânzări en detail, întreprinderi de expediții sau agenții comerciale, unde să primească comenzi cât și exercitarea unei meserii pe cont propriu; 3. Un evreu nu mai poate conduce o întreprinder (…) Participarea la manifestații culturale și mai ales la reprezentații de teatru și cinema, la concerte, la conferințe, spectacole artistice de dans și la expozițiile culturale nu mai trebuie permisă evreilor”. Se statua prin legiferarea acestor măsuri scoaterea în totalitate a evreului din cadrul vieții economice, sociale, dar și culturale germane, asta după ce fusese înstrăinat ca cetățean și lipsit de cele mai elementare drepturi politice. Un certificat care să ateste originea, numit Ariernachweis (certificat de arian) era introdus ca o condiție prealabilă obținerii cetățeniei germane. Evreilor le era, de asemenea, interzisă arborarea drapelului german, efectuarea salutului nazist, în general, orice manifestare specifică condiției de cetățean german.
În jurul definirii conceptului de evreu s-a purtat o veritabilă luptă birocratică, al cărui rezultat a fost un hățiș legislativ. De pildă, Legea Serviciului Civil din aprilie 1933 nu făcea distincție între evreii cu descedenți integral evrei și evrei cu descendență parțial evreiască. Activiștii de partid nu puteau accepta să nu existe delimitare între cei cu sânge parțial arian și cei cu sânge integral evreiesc. Din acest motiv, unii oficiali de partid au cerut în mod imperativ ca evreii cu origine parția evreiască să fie subiectul acelorași reglementări ca și evreii cu origine integral evreiască, în timp ce funcționarii ministerului de interne au pledat pentru un tratament mai favorabil pentru persoanele în care originea germană era predominantă. În noiembrie 1935, minstrul de interne a emis un act care completa pachetul de la Nurnberg prin care era definit drept evreu orice persoană descendentă din cel puțin trei bunici evrei, în contrast cu Legea Serviciului Civil care definise non-arienii drept persoanele cu descendență din unul sau mai mulți bunici evrei. Persoanele cu doar doi bunici evrei erau clasificați ca evrei dacă aparțineau comunității religioase evreiești sau erau căsătoriți cu un evreu. În cele din urmă, în ciuda acestor eforturi de clasificare pentru a determina cine era evreu, chiar și o persoană care nu avea nici un bunic de origine evreiască, putea fi considerat evreu prin simpla apartenență a acestuia la comunitatea religioasă evreiască.
Au fost create două categorii pentru persoanele cu origine rasială mixtă. Prima categorie, Mischling de gradul unu, includea orice persoană cu doi bunici evrei care nu aparțineau religiei iudaice și nu era căsătorit cu un evreu. Persoanele care aveau doar un bunic evreu au fost clasificați drept Mischling de gradul doi. Regulamente speciale de căsătorie au fost create pentru fiecare din cele două categorie. Un Mischling de gradul unu trebuia să obțină aprobarea oficială să se căsătorească cu un german sau cu un Mischling de gradul doi. Căsătoria cu alt Mischling de gradul unu era permisă, ca și cea cu un evreu, dar în acest caz persoana respectivă era clasificată drept evreu. Un Mischling de gradul doi, pe de altă parte, nu avea nevoie de aprobare specială pentru a se căsători cu un german, dar îi era interzisă căsătoria cu un evreu sau cu un alt Mischling de gradul doi și avea nevoie de aprobare specială pentru a se căsători cu un Mischling de gradul unu. Persoanele aparținând ambelor categorii mixte continuau să fie excluse din serviciul civil și din partid, iar în armată puteau îndeplini stagiul militar doar ca simpli soldați.
Legile de la Nurnberg au legalizat, așa cum subliniam, un sistem de segregare rasială și i-au întors pe evrei la condiția pe care o aveau înainte de emancipare. Totodată, Legile de la Nurnberg au diseminat o largă paletă de reguli profund discriminatoare atât la nivel local, cât și la nivel regional. O serie de ordonanțe municipale ulterioare le-au interzis evreilor accesul în sălile de cinema, la piscinile publice, în parcuri sau alte facilități de recreere. În orașele și stale germane se puteau întâlni foarte des afișe sau semne pe care era incripționat: „Evreii nu sunt doriți aici!”. În timp ce boicotul din aprilie 1933 a fost, așa cum am arătat, abandonat numai după o zi din cauza presiunilor externe, foarte multe boicoturi economice au continuat să se desfășoare la nivel local. Angajații publici, membrii de partid sau membrii S.A. nu aveau voie să frecventeze magazinele a căror patroni erau de origine evreiască. De altfel, cu timpul, măsuri punitive au fost exercitate și împotriva germanilor care dovedeau o apropiere prea mare în raport cu evreii. De pildă, contractorii care făceau afaceri cu evrei pierdeau eventualele posibilități de a încheia contract cu statul pentru realizarea unor lucrări publice. Persuasiunea cu care propaganda se insinua, alături de aceste condiții au avut un efect profund în câmpul relațiilor sociale, evreii fiind marginalizați, disprețuiți și condamnați la o „moarte socială”. Chiar și germanii care nu erau, structural, antisemiți, au preferat să întrerupă orice contact pe care l-ar fi putut avea cu anturajul evreu. Deși căsătoriile în vigoare nu au fost afectate de Legile de la Nurnberg, mulți germani au preferat să divorțeze de partenerul lor evreu.
Deși pare paradoxal, mulți membri ai comunității evreiești au primit cu un sentiment de ușurare apariția sistemului legislativ de la Nurnberg, deoarece au văzut în acesta o bază legislativă pentru existența lor ulterioară în cadrul societății germane, char dacă din condiția de minoritate alienată și segregată. Comunității evreiești îi era permis în continuare să dețină propriile școli, să editeze propriile ziare, să aibă acces la propriile servicii de sănătate și instituții de cultură, în timp ce profesorii evrei erau încă plătiți de la bugetul de stat al Reichului german. Deși nu aveau voie să arboreze svastica, evreii puteau să afișeze Steaua lui David. Chiar dacă unii evrei își mențineau iluzia efemerității regimului nazist, marea majoritate a comunității iudaice a sperat ca noile legi, cel puțin, să pună capăt abuzurilor la care erau constant supuși, în special din partea trupelor S.A. Este drept că, pentru o perioadă de timp, violența la adresa evreilor a intrat pe o pantă descentă, dar acest lucru a fost posbil mai mult grație faptului că Germania urma să găzduiască Jocurile Olimpice, în 1936. Oricum, Legile de la Nurnberg, conjugate cu celelalte măsuri luate împotriva evreilor au determinat emigrarea a aproximativ 150 000 de oameni (30% din populația evreiască) între 1933-1938, în timp ce majoritatea au preferat, în fața alternativei de a își pierde ireversibil casa și averea, să rămână în Germania.
Izbucnirea celui de-al doilea război mondial și cucerirea de către germani a mai multor teritorii care înglobau comunități considerabile de evrei au avut drept consecință modificarea dramatică a soluției la problema evreiască. În al doilea rând, circumstanțele externe reclamau măsuri mult mai radicale, Hitler declarând că vrea ca Reichul să fie „curățat de evrei”. Inițial, era luată în calcul o deportare în masă a evreilor într-o rezervație din Madagascar, mulți evrei fiind duși în sudul Franței și pregătiți pentru deportare. În ceea ce privește Europa de Est, existau planuri pentru o colonie evreiască la Lublin, în sudul Poloniei. Campania din Rusia, care începuse să stagneze, a apropiat tot mai mult pe conducătorii naziști de așa-numita „soluție finală”.
Naziștii experimentaseră deja exterminarea fizică a grupurilor umane prin politica adoptată față de persoanele care sufereau de handicap mental sau handicap fizic sever. Dubele de gazare precum și personalul impilcat în acest program, care a provocat uciderea a mai multor zeci de mii de oameni, au fost transferat pe frontul de est, în 1941. În acel an, din septembrie până în decembrie au fost testate mai multe metode de exterminare prin intermediul diverselor tipuri de gaz otrăvitor. Primele experimente au avut loc la Auschwitz, unde au fost uciși câteva sute de prizonieri ruși prin folosirea unui gaz obținut din Cyclon-B, numele comercial al unui pesticid pe bază de acid hidrocianic.
Odată îmbunătățite tehnicile de gazare, s-a decis deportarea tuturor evreilor din Europa în zonele estice. țări aliate precum Italia, Ungaria sau România sau state ocupate precum Franța, Belgia, Olanda sau Luxemburg au fost nevoite să contribuie la identificarea și deportarea evreilor aflați sub autoritatea lor. În ianuarie 1942, a fost convocată o conferință la Wannsee, în frumoasele împrejurimi cu lacuri din jurul Berlinului, conferință la care au participat mai mulți oficiali cu rang înalt și în cadrul căreia s-a oficializat adopatarea „soluției finale” ca unică cale de rezolvare a problemei evreiești. Această conferință a reprezentat o etapă foarte importantă în cadrul procesului de exterminare, participanții primind instrucțiuni clare de a își intensifica eforturile în vederea suprimării evreilor.
În iulie 1942, șeful SS, Himmler a pus la cale un plan care prevedea exterminarea a trei milioane de evrei polonezi, plan cunoscut sub numele de operațiunea Reinhard. Au fost construite trei principale centre de exterminare: Belzec și Sobibor, în sud-estul Poloniei și Treblinka, în apropiere de Varșovia. Mai mult de un milion jumătate de evrei se estimează că au fost uciși în aceste veritabile rețele ale morții. Alte lagăre au îmbinat obligarea evreilor la muncă forțată cu exterminarea acestora. Cel mai celebru dintre acestea este complexul construit la Auschwitz, unde se estimează că au murit un milion de oameni ca urmare a gazării, înfometării sau a bolilor. Cocncomitent, în celelalte țări europene, echipe speciale SS au fost însărcinate cu colectarea și deportarea evreilor spre centrele de detenție și de exterminare. În acest fel, unii evrei din vestul Europei au fost transportați mai întâi în ghetourile din est și mai apoi în lagărele de concentrare, în timp ce alții au fost trimiși direct în centrele de exterminare.
În ceea ce privește responsabilitatea pentru această catastrofă umană fără precedent, istoricii sunt încă relativ confuzi în privința rolului exact jucat de Adolf Hitler. Din punct de vedere oficial, evident că nu există și nu s-a găsit niciodată dovada unui ordin direct, scris sau verbal, prin care Hitler să pună la cale organizarea acestui genocid. Pe de altă parte, e greu de crezut că o operațiune de o asemenea amploare, se putea desfășura fără, cel puțin, girul moral al conducătorului suprem dintr-un regim dictatorial. Dincolo de Hitler, responsabilitatea morală cade pe umerii unui înteg sistem strucurat pe bazele unei ideologii rasiale care presupunea ura de clasă. În acest sens este relevantă opinia istoricului Momsen, care scrie că „Nu se poate dovedi, spre exemplu, că însuși Hitler a dat ordinul punerii în practică a soluției fianale, deși aceasta nu înseamnă că nu aproba lucrul în sine. Faptul că efectiv se aplica această măsură nu poate fi pus numai pe seama lui ci a complexității pe care o avea procesul de luare a deciziilor în cel de-al Treilea Reich, ceea ce determinase o radicalizare progresivă și cumulativă”.
În timp ce toate semnele indicau o înfrângere dureroasă, la începutul anului 1945, germanii erau de multe ori auziți spunând că ar prefera „un sfârșit infernal decât un infern fără sfârșit”. Și, pe bună dreptate, se poate spune că au avut parte de un sfârșit cu adevărat infernal. În aprilie 1945, Germania era o țară în ruine, sufocată de propria neputință și prizoniera contradacțiilor care au măcinat-o până la finalul implacabil. Lărgind tabloul, descoperim un întreg continent, Europa distrus de la un capăt la altul, ca și celelalte zone geografice afectate, unele din plin, altele mai puțin, dar fără ca vreuna din ele să scape integral.
Al doilea război mondial a fost cel mai distructiv conflict din istoria omenirii din toate punctele de vedere posibile și în funcție de orice criteriu analizat. În conflict au fost antrenate un număr de 61 de state, cu o populație de 1,7 miliarde de oameni ceea ce, la timpul respectiv, reprezenta ¾ din populația planetei. Operațiunile militare s-au desfășurat pe teritoriul a 40 de state din Europa, Asia și Africa, însumând o suprafață de 22 milioane km p. Dintre toate continentele, Europa a fost cea mai afectată de război, întrucât a cunoscut cele mai dure operațiuni militare și cu profunde repercusiuni. Forțele militare ale celor două tabere combatante au atins proporții greu de imaginat: 110 milioane de oameni, cu 40 milioane mai mulți decât în primul război mondial. Încă o caracteristică unică celui de-al doilea război mondial a fost faptul că, pentru prima dată în istorie, nu s-a mai făcut distincția dintre componenta civilă și componenta militară, toate mijloacele fiind subsumate efortului de război. Este motivul pentru care, din nou în premieră, pierderile civile, în proporție de aproape două treimi, le-au depășit pe cele militare. Pierderile totale umane se cifrează în jurul cifrei de 50 milioane de oameni, la care se adaugă alte câteva zeci de milioane de răniți, mutilați sau căzuți în prizonierat. Paradoxal, deși Aliații au fost învingători, au avut pierderi considerabil mai mari în raport cu statele Axei, raportul fiind de 85% la 15%, în condițiile în care doar Uniunea Sovietică a pierdut peste 27 milioane de oameni. Mii de orașe și sate au fost rase de pe fața pământului, instalații feroviare și echipamente industriale au fost distruse iremediabil.
Mai presus de toate, a frapat în desfășurarea celui de-al doilea război mondial, caracterul criminal al purtării acestuia. Este drept că, în conflict au fost angrenate, cele mai abominabile regimuri pe care umanitatea le-a cunoscut, comunismul și nazismul, dar chiar și așa, frapează absența oricărui considerent umanitar. Este vorba, evident, de ceea ce germanii și-au propus și, parțial au reușit: exterminarea slavilor pe teritoriul cărora urmau să fie colonizați germani și dispariția fizică a evreilor în numele idealului rasist promovat cu atâta forță de naziști. Dar nu numai atât; deși nu au degenerat în genocid, crimele Aliaților nu sunt mai puțin condamnabile, din anumite puncte de vedere, dacă e să ne referim la mascrul din pădurea Kathyn sau la bombardarea populației civile din Dresda. Și mai presus de toate, este vorba de folosirea – altă noutate a celui de-al doilea război mondial – a armamentului nuclear, de asemenea împotriva populației civile, în orașele japoneze Hiroshima și Nagasaki. Dacă pentru judecarea regimului nazist a fost instituit Tribunalul de la Nurnberg, crimele Aliaților nu au mai fost judecate, în fond cine ar fi putut să o facă?
Acesta este tabloul unei lumi aflate în derivă după traumele survenite ca și consecință a celor două războaie mondiale. Dar, așa cum observa Lucian Boia, dacă lumea putea evita foarte ușor primul război mondial, al doilea nu mai putea fi în nici un caz evitat. Inabilitatea sistemului de la Versailles, ascensiunea regimurilor totalitare, la care s-a adăugat marea criză economică au împins omenirea spre un nou conflict cu consecințe profunde pentru o bună parte a planetei. În primul rând, Europa, oricum aflată în scădere de viteză încă de la începutul secolului, pierde definitiv superioritatea pe care a deținut-o secole la rând în favoarea Statelor Unite ale Americii și, mai nou, a Chinei. Reacția a venit sub forma constituirii Uniunii Europene, dar care mai are, multe etape de străbătut până să devină un organism supranațional viabil.
Mai aproape de sfârșitul războiului, consecințele negative s-au repercutat, în primul rând în cazul Germaniei și Japoniei dar și în cazul statelor din estul Europei. Japonia, împotriva căreia, așa cum am precizat, s-a folosit bomba atomică a fost învinsă fără drept de apel și încheie războiul într-un mod umilitor. Germania va fi cea mai afectată: pe lângă imensele pierderi umane și materiale din timpul războiului, va suporta un regim de ocupație militară al Aliaților care va avea drept consecință divizarea Germaniei în două state distincte, Republica Federală Germană și Republica Democrată Germană. Mai mult, RDG va fi transformată într-u stat satelit sovietic prin impunerea unui regim comunist subordonat Moscovei ca și prin prezența militară sovietică pe teritoriul său. Sumbrul simbol al acestei situații este reprezentat de ridicarea, în 1961 a Zidului Berlinului. Au existat multe ziduri în istoria civilizației umane, deseori materiale, concrete, alteori doar bariere imaginare, mentale reprezentând demarcații de civilizație. Dar, invariabil, toate zidurile erau menite a proteja, a fortifica sau a apăra. Ele reprezentau granița între două structuri antagonice, între identitate și alteritate, între cei care considerau că au de apărat o civilizație și cei barbari, ignoranți ale căror unice scopuri erau cele expansioniste. Tocmai de aceea, Zidul Berlinului, menit nu a proteja, ci a separa, nu a prezerva, ci a divide o națiune, devine simbolul lumii postbelice, separată de o linie groasă de demarcație, consecință directă a celui de-al doilea război mondial.
Captarea statelor din estul Europei și înglobarea lor în lagărul comunist de către Uniunea Sovietică, indiferent de rolul pe care îl jucaseră în al doilea război mondial, este o nedreptate istorică flagrantă. Timp de jumătate de secol, Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia, Ungaria, Bulgaria, România și Albania vor fi obligate să suporte apăsarea unui regim absurd, cu pretenție de religie a umanității și care, propunându-și instaurarea unui paradis terestru, sfârșește în a abrutiza și antagoniza niște populații prizoniere în menghina de granit a represiunii de ordin totalitar. Dacă pentru Uniunea Sovietică, sfârșitul războiului mondial, a plasat-o în poziția de mare învingător, pentru statele menționate consecințele acestei victorii au fost dintre cele mai nefaste. Mai mult, foștii aliați Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică devin adversare, în numele superiorității ideologice, într-un nou conflict, Războiul Rece purtat mai puțin pe câmpul de luptă cât la nivel economic, social și cultural. Bilanțul celui de-al doilea război mondial, după cum se poate lesne observa, este unul dintre cele mai nefaste pentru întreaga umanitate.
Atunci, cum a fost posibilă apariția și desfășurarea la cote inimaginabile, a unui astfel de conflict? În încercarea de a identifica cauzele primului război mondial, s-au scris zeci de mii de lucrări care propun argumente contradictorii, alcătuind cea mai bogată literatură de specialitate asupra cauzelor unui conflict. În schimb, cauzele celui al doilea război mondial au fost mult mai puțin cercetate și analizate întrucât au fost identificate de la sine ca avându-și originea în cadrul Germaniei naziste. Așa cum remarcă și Eric Hobswam, „originile celui de-al doilea război mondial au produs o cantitate incomparabil mai mică de literatură istorică de specialitate decât cauzele primului război mondial, din motive lesne de înțeles. Cu foarte rare excepții, nici un istoric serios nu s-a îndoit vreodată de faptul că Germania, Japonia și, cu oarecare ezitări, Italia fuseseră agresorii. Statele târâte în război împotriva acestor trei, indiferent dacă fuseseră capitaliste sau socialiste, nu doriseră război și cele mai multe dintre ele au făcut tot ce au putut să îl evite. În termenii cei mai simpli, răspunsul la întrebarea cine sau ce a provocat cel de-al doilea război mondial se poate da în două cuvinte: Adolf Hitler.”
Este o dispută interesantă în sânul istoricilor asupra rolului pe care îl joacă personalitățile în istorie. Marxismul a încercat să minimalizeze importanța lor și a atribuit maselor rolul de a făuri istoria. La fel, Școala Analelor din Franța a avut o contribuție deloc neglijabilă la studiul structurilor de civilizație surprinse în durata lor lungă. În fond, s-a arătat aceste structuri își continuă existența în pofida conflictelor, regilor, conductorilor, destinați a fi efemeri. Dar poate fi trecută cu vederea așa ușor influența pe care o comportă, într-un context dat, anumite figuri istorice? Care ar fi fost evoluția civilizației elenestice dacă nu ar fi existat Alexandru Macedon sau ce direcție ar fi luat istoria Romei republicane dacă nu apărea Augustus? Ar mai fi arătat Franța la fel dacă nu existat Carol cel Mare în Evul Mediu și Napoleon în epoca modernă? Ce ar fi devenit Lenin și Stalin fără activitatea lui Marx? Și, în fine, cum ar fi arătat lumea contemporană dacă nu ar fi existat Adolf Hitler?
În mod cert, ar fi fost o lume mai bună. Pentru că oricât de dificil era contextul mondial, oricât de prilelnice ar fi fost condițiile în Germania pentru proliferarea curentelor extremiste și oricât de nociv a fost sistemul de la Versailles, este neîndoielnic că doar o personalitate de natura lui Hitler a putut să îndrepte axul istoriei în direcția autodistructivă a calamității totale. Hitler a fost, în bună măsură, produsul epocii sale dar a reprezentat și un straniu amestec impregnat de originalitate și obsesie dusă la extrem. În el poporul german și-a proiectat fețele lui Ianus: pe de o parte Hitler a reușit să refacă economia germană, să amelioreze societatea, să obțină succese externe fulminante care i-au redat Germaniei statutul de mare putere iar, pe de altă parte, a pregătit, în tot acest timp, groapa în care avea să se prăbușească atât regimul cât și poporul său. În plus, eficiența conducerii sale, atâta cât ar fi fost, este în mod sever umbrită de caracterul rasist și antisemit pe care l-a impregnat Germaniei și care s-a tradus în unele din cele mai grave atrocități ale istoriei umane. Dictatura lui Hitler a echivalat cu prăbușirea civilizației moderne și a dezvăluit limita cea mai de jos a condiției umane.
Evident, nu trebuie să cădem în extrema cealaltă și să vedem în Adolf Hitler drept unicul și indiscutabilul factor al evenimentelor care au ruinat lumea în prima jumătate a secolului al XX-lea. Ar fi o explicație prea simplă și la îndemâna oricui. Mecanismele istoriei sunt mult mai complicate decât atât: ele pot fi, la un moment dat dirijate de o personalitate excepțională, dar, în mod cert, funcționează de la sine. De pildă, înaintea lui Hitler a existat Stalin și a existat Mussolini. Înainte măcar ca Partidul Nazist să preia puterea, Ucraina era martora celui mai grav genocid din istorie săvârșit împotriva propriului popor de către statul sovietic, în timp ce italienii învățau că Il Duce are întotdeauna dreptate. Bineînțeles, anterioritatea modelului sovietic în materie de crime în masă nu poate să scuze niciodată comportamentul regimului hitlerist, în fond nici un regim nu este obligat să își însușească metode externe, ci doar reîntregește tabloul lumii în preajma războiului. Tabloul care recompune epoca războiului nu este expresia unei dihotomii alb-negru ci este un tablou unicromatic, respectiv negru.
Aceastea fiind spuse, alăturarea a două regimuri sau a două personalități, criminale, prin natura lor poate însemna relativizarea unora în raport cu celelalte, ceea ce nu este de dorit. Cert este că, în principal, din cauza politicii naziste care a vizat, în spiritul viziunilor milenariste utopice, cucerirea spațiului vital și crearea unui Reich care să dureze o mie de ani, expresie a perfecțiunii rasiale și ideologice, lumea s-a aflat într-o cumpănă existențială, când sfârșitul unei considerabile părți din rasa umană nu părea chiar foarte departe. Se poate argumenta că, cel puțin, regimul nazist, și-a primit pedeapsa meritată, dar oare poate fi cuantificată o astfel de răspundere? În plus, Albert Speer ne dezvăluie în memoriile sale dorința nebunească a lui Hitler de a distruge întreaga Germanie înainte de sosirea invadatorului, ceea ce, dacă ar fi fost în practică, ar fi dat germanilor un sens mult mai aproape de real al cuvântului apocalipsă. Poporul german nu se ridicase la înălțimea misiunii sale și trebuia să plătească prețul reclamat, în viziunea Fuhrerului, fără a lua în considerare că nici măcar propriul său geniu nu a mai putut salva țara de la dezastru. Hitler nu a fost singurul care își crease o lume imaginară, unde era liber să își exhibe orice fantasmă, ceea ce explică și mare parte din cecitatea cu care a fost urmat pentru o bună perioadă de timp de un număr apreciabil de oameni. Iată de pildă, ce scria, în zilele de final ale Reichului, Gerda Bormann soțului ei: „Într-o zi se va naște Reichul visurilor noastre. Mă întreb dacă noi sau copii noștri vor trăi să îl vadă?” „Am toate speranțele că vom trăi!”, nota Martin Bormann printre rânduri. „Știi, continua scrisoarea Gerdei, în unele privințe aceasta îmi amintește de Amurgul Zeilor din Edda. Monștrii iau cu asalt podul Zeilor, cetatea Zeilor se prăbușește și totul pare pierdut; iar apoi se înalță, deodată, o nouă cetate și mai frumoasă ca înainte…Nu suntem primii care încep o luptă pe viață și pe moarte cu puterile infernului, iar faptul că ne simțim siliți și, de asemenea, capabili, să facem asta ar trebui să nea dea încredere în victoria finală”. În mod cert, au fost ultimii.
Cu puțin înainte de sfârșitul celui de-al doilea război mondial, în mai 1945, un asistent al generalului american Mark Clark îi explica acestuia că Aliații trebuie să își însușească învățămintele Tratatului din 1919 și să nu mai impună o „pace cartagineză” Germaniei înfrânte. „Știi, ar fi răspuns generalul Clark, nu se mai aude nimic de cartaginezi în zilele noastre” De germani s-a mai auzit și încă se mai aude cu destulă putere și în zilele noastre. Chiar și după înfrângerea totală din cea de-a doua conflagrație militară a secolului XX, Germania, dezarmată, umilită și divizată, a reușit să se integreze, în sfârșit printr-o manieră neconflictuală, familiei europene și organismelor internaționale contemporane. Deși, în 1990, reunificarea germană a produs câteva temeri în rândul cancelariilor europene și nu numai, aceasta s-a dovedit a fi de bun augur, mai ales pentru că, din punct de vedere simbolic, a reprezentat o ruptură radicală cu trecutul apropiat și nu ușor de suportat al germanilor. Dacă însă din punct de vedere politic, statul german este pe deplin reabilitat, memoria colectivă rămâne impregnanta de teza rolului nefast și ofensei împotriva umanității pe care Germania le-a practicat prin declanșarea celui de-al doilea război mondial.
CONCLUZII
Nici un secol nu a fost martor și nu a cunoscut atât de multe suferințe cumplite, atâta ură organizată și violență devastatoare precum secolul al XX-lea. Lagărele de concentrare au reprezentat forma extremă de umilire a ființelor umane, de distrugere a identităților lor, de dezumanizare ineluctabilă și anihilare în masă. Ambele mișcării partinice, comunismul și nazismul, au detestat și au denunțat liberalismul, democrația și parlamentarismul ca forme de degradare a adevăratei politici, cea care ar transcede în fapt toate clivajele prin consacrarea unor comunități perfecte, caracterizate de absența claselor și unificarea raselor. Fundamental ateiste, atât comunismul cât și nazismul și-au amenajat obiectivele politice în discursuri străbătute de o pretinsă emancipare acționând ca religii politice menite să elibereze individul de obligațiile moralei și legalității tradiționale.
Explicațiile psihologice și psihopatologice legate de aceste regimuri criminale fără precedent în istorie nu sunt suficiente. Deși Stalin și Hiler au fost indiscutabil mânați de impulsuri paranoide excesive și extremiste, ar fi greu să îl privim pe Lenin ca pe un individ dezechilibrat mintal, așa cum o recunoște și filosoful rus Nikolai Berdiaev. Mai degrabă, accentul trebuie să cadă pe spiritul transformării radicale și înnoiriii ce a mobilizat masele ce au dus înainte ambele mișcări de-a lungul existenței lor. Mnazismul și comunismul au fost întrupări sau materializări ale unei „experiențe revoluționare” a situării pe marginea istoriei și a schimbării cursului ei în mod proactiv, eliberată de constrângerile timpului normal și moralității convenționale. Ambele s-au născut printre ruinele primului război mondial, într-o Europă ce părea să fi intrat într-o nouă eră în care politicul trebuia să fie radical reorientat înspre zorii glorioși ai noilor civilizații de stânga sau de dreapta.
Esența și misterul experiențelor totalitare pot fi rezumate prin respingerea completă a tuturor barierilor și tuturor constrângerilor pe care politicul, civilizația, moralitatea, religia, sentimentele naturale de compansiune și ideile universale de fraternitate le-au ridicat spre a modera, reprima sau sublima potențialul uman pentru violență individuală sau colectivă. Similitudinile existente între experimentul comunist și nazist (rolul determinant al partidului, preeminența ideologiei, omniprezenta poliție secretă, fascinația tehnologică, cultul frenetic al „omului nou”, celebrarea cvasireligioasă a liderului carismatic) nu ar trebui să oblitereze diferențe la fel de importante, una dintre acestea fiind absența proceselor-spectacol naziste sau epurările permanente în interiorul partidului. Cu toate acestea, distincția dintre dintre nazism și comunism este mai curând relativă decât absolută, mai degrabă dinamică decât fundamentală.
Comunismul și nazismul au împărtășit o obsesie comună pentru progresul continuu, împotriva spectrului damnabil al stagnării. Mao afirma cândva că „revoluțiile noastre sunt precum bătăliile. După o victorie, trebuie să ne propunem imediat o altă misiune. În acest fel, în loc de trufie, cadrele și masele vor fi permanent încărcate de fervoarea revoluționară”. Nu acesta este și cazul nazistului? El trebuie să meargă mereu înainte, nu trebuie să se oprească doar pentru că lipsesc anumite obiective precise, iar fiecare obiectiv îndeplinit nu este decât o etapă din rutina continuă a viitorului pe care el susține că îl construiește, a destinului național pe care susține că îl împlinește. Pe calea veșnicei transformări, atât comunismul cât și nazismul au plănuit sau, mai degrabă, au tins către dispariția individului prin inventarea unor criterii de credință, loialitate și apartenență, obligatorii în egală măsură, cristalizate într-un mit politic director, ceea ce definește religiozitatea unei existențe colective.
Nazismul și comunismul, ca mișcări politice, au fost rezolvări ale unei „crize de sens” resimțită pretutindeni și dureros pe teritoriul Europei. Născute din barabaria dezastruoasă și violențele fără precedent ale primului război mondial, acește mișcări apocaliptice au anunțat „judecata de apoi” în această lume și au încercat să imanentizeze escatologicul, să construiască raiul pe pământ, să elimine distincția dintre cetatea omului și cetatea lui Dumnezeu. Între 1914 și 1918, în patru ani, credința în evoluție, progres și istorie a fost distrusă, în vreme ce războiul a sfâșiat urzeala istoriei și i-a separat pe toți, brusc și definitiv. Comunismul și nazismul erau reacții la această extraordinară anomie. Din acest punct de vedere, comunismul și nazismul au fost modernisme politice radicale.
BIBLIOGRAFIE
P.Albert, A-J.Tudesq, Istoria radioteleviziunii, Institutul European, Iasi, 2003
Normann Angell, The Story of Money, New York, 1930
John R.Barber, Istoria Europei moderne, traducere de Daniela Truția, Editura Lider, București, 1993
Alain Besancon, Originile intelectuale ale leninismului, Editura Humanitas, București, 2007
A.Beevor, Berlin, traducere de Daniela Truția, Editura Rao, București, 2005
Isaiah Berlin, Idei politice în secolul al douăzecilea, în Patru eseuri despre libertate, traducere de Laurențiu Ștefan-Scarlat, Editura Humanitas, București, 1996
Lucian Boia, Tragedia Germaniei, 1914-1945, Editura Humanitas, București, 2010
David Bullock, Războiul civil rus, 1918-1922, traducere de Felicia Luca și Ovidiu Buriană, Editura Speculum, Iași, 2012
Rodney Castleden, Conflicte care au schimbat lumea, Editura Meteor Press, București, 2009
Ioan Cernea, Saint Simon, Fourier, Owen, Editura Academiei R.P.R., București, 1957
Adrian Cioroianu, Focul ascuns în piatră. Despre istorie, memorie și alte vanități contemporane, Editura Polirom, Iași, 2002
Robert Conquest, Marea teroare: o reevaluare, traducere de Marilena Dumitrescu, Editura Humanitas, București, 1998
Robert Conquest, Recolta durerii: colectivizarea sovietică și teroarea prin foamete, traducere de Bogdan Nicolae Marchidan, Editura Humanitas, București, 2003
Stephane Courtois, Nicolas Werth, Jean-Louis Panne, Andrzej Paczkowski, Karel Bartosek, Jean-Louis Margolin, Cartea neagră a comunismului. Crime, teroare, represiune, traducere de Maria Ivănescu, Editura Humanitas, București, 1998
Stephane Courtois (coord.), Dicționarul comunismului, traducere de Mihai Ungureanu, Aliza Ardeleanu, Gabriela Ciubuc, Editura Polirom, Iași, 2008
Claude David, Hitler și nazismul, traducere de Marian Ștefănescu, Editura Corint, București, 2004
F-G Dreyfus, A.Jourcin, P.Thibault, P.Milza, Istoria Universală, vol.3, Evoluția lumii contemporane, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2009
Doru Dumitrescu, Mihai Manea, Mirela Popescu, Culegere de surse istorice. Lumea modernă. Lumea contemporană, Editura Nomina, Pitești, 2011
Jacques Droz, Istoria Germaniei, din limba franceză de Ecaterina Crețulescu, Editura Corint, București, 2000
Paul Dukes, Istoria Rusiei, 882-1996, traducere de Gabriel Tudor, Editura All, București, 2009
Enciclopedia Universală Britannica, vol.13, Editura Litera, București, 2010
Friedrich Engels, Anti-Duhring, E.S.P.L.P., București, 1955
Richard J.Evans, Al Treilea Reich, vol.I, traducere din limba engleză de Alin Matei, Editura Rao, București, 2009
Denis Fabian, Prăbușirea comunismului în Europa de Est, Cahul, 2010
Niall Ferguson, Războiul lumii.Epoca urii, traducere din limba engleză de Alina Predescu, Editura Rao, București, 2008
S.Friedlander, Nazi Germany and the Jews, Phoenix, London, 2009
Mary Fulbrook, O scurtă istorie a Germaniei, traducere de Marius Stan, Institutul European, Iași, 2002
Francois Furet, Trecutul unei iluzii. Eseu despre ideea comunistă în secolul XX, traducere din franceză de Emanoil Marcu și Vlad Russo, Editura Humanitas, București, 1996
Francois Furet, Reflecții asupra Revoluției Franceze, Editura Humanitas, București, 2011
Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, traducere din franceză de Em.Galaicu-Păun, Istoria continentului european. De la 1850 până la sfârșitul secolului al XX-lea, Editura Cartier, Chișinău, 2001,
A.James Gregor, Fețele lui Ianus. Marxism și fascism în secolul XX, traducere de Liviu Bleoca, Editura Univers, București, 2002
A.Guyot, P.Restellini, Arta nazistă, Editura Corint, București, 2002
Paul Hazard, Gândirea europeană în secolul al XVIII-lea. De la Montesquieu la Lessing, traducere de Viorel Grecu, Editura Univers, București, 1981
Robert L.Heilbroner, Filozofii lucrurilor pământești. Viețile, epocile și doctrinele marilor economiști, traducere din engleză de Dorin Stanciu, Editura Humanitas, București
Eric Hobsbawm , Era Revoluției 1789-1848, traducere de Radu Săndulescu, Editura Cartier, Chișinău, 2002
Eric Hobsbawm, Secolul extremelor, traducere de Anca Irina Ionescu, Editura Lider, București, 1994
Ulrich Im Hof, Europa Luminilor, traducere de Val Panaitescu, Editura Polirom, Iași, 2003
Industrial Revolution in Europe, 1750-1914, edited by James Farr, Thomson Gale, New York, 2003
Anton Joachimsthaler, Sfârșitul lui Hitler, traducere de Anca Irina Ionescu, Editura Lider, București
Paul Johnson, Stalin, traducere din engleză de Liliana Donose-Samuelsson, Editura Humanitas, București, 2014
Marion A.Kapalan, Between Dignity and Despair: Jewish Life in Nazi Germany, Oxford University Press, New York, 1998
Ian Kershaw, Hitler, traducere din limba engleză de Dan Criste, Editura Meteor Press, București, 2012
Ian Kershaw , Hitler, germanii și soluția finală, traducere de Dan Criste, Editura Meteor Press, București, 2010
Ian Kershaw, Sfârșitul. Rezistența sfidătoare și înfrângerea Germaniei lui Hitler, 1944-1945, Editura Corint, București, 2013
Paul Kennedy, Ascensiunea și decăderea Marilor Puteri. Tranformări economice și conflicte militare din 1500 până în 2000, traducere de Laurențiu Ursu, Editura Polirom, Iași, 2011
Leszek Kolakowski, Principalele curente ale marxismului, vol.1, Fondatorii, traducere din limba engleză de S.G.Drăgan, Editura Curtea Veche, București, 2009
Geoff Layton, Germania: Al Treilea Reich, traducere de Popa Corina, Editura All, București, 1997
V.I.Lenin, Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului, în Despre problema națională și național-colonială, Editura de Stat pentru Literatură Politică, București, 1958
V.I. Lenin, Teze cu privire la momentul actual, în Opere complete, ediția a doua, vol.36, Editura Politică, București, 1965
Nora Levin, The Holocaust: The Destruction of European Jewry, 1933-1945, Schocken, New York, 1973
Marea conflagrație a secolului XX. Al doilea război mondial, Editura Politică, București, 1974
Thomas Mann, Germania și germanii. Eseuri, Editura Humanitas, București, 1998
David R.Marples, Rusia în secolul XX. În căutarea stabilității, traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu, Editura Meteor Press, București, 2014
Karl Marx, Capitalul, vol.I, în Karl Marx, Friederich Engels, Opere, Editura Politică, București, 1963
Karl Marx, Friedrich Engels, Manifestul Partdidului Comunist, Editura Politică, București, 1962
Martin McCauley, Stalin și stalinismul, traducere din limba engleză de Ioana Bârzeanu, Editura Meteor Press, București, 2010
Roj Medvedev, Despre Stalin și stalinism: consemnări istorice, traducere de Margareta Sipos, Editura Humanitas, București, 1991
Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria secolului XX, vol.2, traducere de Monica Timu, Editura All, București, 1998
Simon Sebag Montefiore, Stalin. Curtea țarului roșu, traducere de Cătălin Drăcșineanu, Editura Polirom, Iași, 2014
Oliver Nay, Istoria ideilor politice, traducere de Vasile Savin, Editura Polirom, Iași, 2008
Friedrich Nietzsche, Ecce Homo, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999
Ernst Nolte, Fascismul în epoca sa. Action francaise. Fascismul italian. Național-Socialismul, traducere de Viorel Bucur, Editura Vivaldi, București, 2008
Ernst Nolte, Războiul civil european, 1917-1945. Național-socialism și bolșevism, traducere de Irina Cristea, Editura Runa, București, 2005
Richard Pipes, Scurtă istorie a Revoluției Ruse, traducere din engleză de Cătălin Pârcălabu, Editura Humanitas, București
Karl Popper, Societatea deschisă și dușmanii săi, vol.1, Vraja lui Platon, traducere de D.Stoianovici, Editura Humanitas, București, 2000
Gheorghe Popescu, Evoluția gândirii economice, ediția a IV-a, Editura C.H.Beck, București, 2009
Gheorghe Popescu, Karl Marx economistul, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2008
David Priestland, Steagul roșu. O istorie a comunismului, traducere de Corina Hărdăreanu, Editura Litera Internațional, București, 2012
Bogdan Teodorescu, Cinci milenii de manipulare, Editura Tritonic, București, 2007
Charles Tilly, Revoluțiile europene (1492-1992), traducere de Victor Cherata, Editura Polirom, Iași, 2002
Vladimir Tismăneanu, Diavolul în istorie. Comunism, fascism și câteva lecții ale secolului XX, traducere din limba engleză de Marius Stan, Editura Humanitas, București, 2013
Vladimir Tismăneanu, Marius Stan, Dosar Stalin: genialissimul generalissim, Editura Curtea Veche, București, 2014
Vladimir Tismăneanu – Reinventarea politicului, Editua Polirom, Iași, 1997
Virgiliu Țârău, Alegeri fără opțiune: primele scrutinuri parlamentare din Centrul și Estul Europei după cel de-al doilea război mondial, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2005
Jean Sevillia, Incorectitudinea istorică, Editura Humanitas, 2012
Martin Seymour Smith, 100 cele mai importante cărți din istoria omenirii, Editura Lider, București, 2007
Timothy Snyder, Tărâmul morții. Europa între Hitler și Stalin, traducere din engleză de Dana-Ligia Ilin, Editura Humanitas, București, 2012
L.L. Snyder, Encyclopedia of The Third Reich, Robert Hale, London, 1976
Albert Speer, În umbra lui Hitler. Memorii, traducere de Ion Nastasia, Editura Nemira, București, 1997
Alexandr Soljenițîn, Arhipeleagul Gulag, vol.1, traducere de Nicolae Iliescu, Editura Univers, București, 2008
Jean-Francois Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, traducere de Silvia Albișteanu și Ana Zbarcea, Editura Polirom, Iași, 1998
Francois Soulet, Istoria Europei de Est de la al doilea război mondial până în prezent, traducere de Marius Roman, Editura Polirom, Iași, 2008
Boris Souvarine, Stalin: studiu istoric al bolșevismului, traducere de Doina Jela Despois, Editura Humanitas, București, 1999
Roderick Stackelberg, Hitler's Germany. Origins, Interpretations, Legacies, Routledge, London, 2002
Victor Suvorov, Epurarea. De ce a decapitat Stalin armata?, traducere de Radu Părpăuță, Editura Polirom, Iași, 2011
Constantin Vlad, Diplomația secolului XX, Fundația Europeană Titulescu, București, 2006
Dmitri Volkogonov, Lenin. O nouă biografie, traducere de Anca Irina Ionescu, Editura Orizonturi-Editura Lider, București, 1994
Dmitri Volkogonov, Troțki, eternul radical, Editura Lider, București, 1996
David Welch – Propaganda and the German Cinema, I.B.Tauris Publishers, London, New York, 2001
David Welch, The Third Reich Politics and Propaganda, Routledge, London, 1993
David G.Williamson, Al Treilea Reich, traducere de Gâtlan Marius și Iris ManuelaEditura All, București, 2012
BIBLIOGRAFIE
P.Albert, A-J.Tudesq, Istoria radioteleviziunii, Institutul European, Iasi, 2003
Normann Angell, The Story of Money, New York, 1930
John R.Barber, Istoria Europei moderne, traducere de Daniela Truția, Editura Lider, București, 1993
Alain Besancon, Originile intelectuale ale leninismului, Editura Humanitas, București, 2007
A.Beevor, Berlin, traducere de Daniela Truția, Editura Rao, București, 2005
Isaiah Berlin, Idei politice în secolul al douăzecilea, în Patru eseuri despre libertate, traducere de Laurențiu Ștefan-Scarlat, Editura Humanitas, București, 1996
Lucian Boia, Tragedia Germaniei, 1914-1945, Editura Humanitas, București, 2010
David Bullock, Războiul civil rus, 1918-1922, traducere de Felicia Luca și Ovidiu Buriană, Editura Speculum, Iași, 2012
Rodney Castleden, Conflicte care au schimbat lumea, Editura Meteor Press, București, 2009
Ioan Cernea, Saint Simon, Fourier, Owen, Editura Academiei R.P.R., București, 1957
Adrian Cioroianu, Focul ascuns în piatră. Despre istorie, memorie și alte vanități contemporane, Editura Polirom, Iași, 2002
Robert Conquest, Marea teroare: o reevaluare, traducere de Marilena Dumitrescu, Editura Humanitas, București, 1998
Robert Conquest, Recolta durerii: colectivizarea sovietică și teroarea prin foamete, traducere de Bogdan Nicolae Marchidan, Editura Humanitas, București, 2003
Stephane Courtois, Nicolas Werth, Jean-Louis Panne, Andrzej Paczkowski, Karel Bartosek, Jean-Louis Margolin, Cartea neagră a comunismului. Crime, teroare, represiune, traducere de Maria Ivănescu, Editura Humanitas, București, 1998
Stephane Courtois (coord.), Dicționarul comunismului, traducere de Mihai Ungureanu, Aliza Ardeleanu, Gabriela Ciubuc, Editura Polirom, Iași, 2008
Claude David, Hitler și nazismul, traducere de Marian Ștefănescu, Editura Corint, București, 2004
F-G Dreyfus, A.Jourcin, P.Thibault, P.Milza, Istoria Universală, vol.3, Evoluția lumii contemporane, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2009
Doru Dumitrescu, Mihai Manea, Mirela Popescu, Culegere de surse istorice. Lumea modernă. Lumea contemporană, Editura Nomina, Pitești, 2011
Jacques Droz, Istoria Germaniei, din limba franceză de Ecaterina Crețulescu, Editura Corint, București, 2000
Paul Dukes, Istoria Rusiei, 882-1996, traducere de Gabriel Tudor, Editura All, București, 2009
Enciclopedia Universală Britannica, vol.13, Editura Litera, București, 2010
Friedrich Engels, Anti-Duhring, E.S.P.L.P., București, 1955
Richard J.Evans, Al Treilea Reich, vol.I, traducere din limba engleză de Alin Matei, Editura Rao, București, 2009
Denis Fabian, Prăbușirea comunismului în Europa de Est, Cahul, 2010
Niall Ferguson, Războiul lumii.Epoca urii, traducere din limba engleză de Alina Predescu, Editura Rao, București, 2008
S.Friedlander, Nazi Germany and the Jews, Phoenix, London, 2009
Mary Fulbrook, O scurtă istorie a Germaniei, traducere de Marius Stan, Institutul European, Iași, 2002
Francois Furet, Trecutul unei iluzii. Eseu despre ideea comunistă în secolul XX, traducere din franceză de Emanoil Marcu și Vlad Russo, Editura Humanitas, București, 1996
Francois Furet, Reflecții asupra Revoluției Franceze, Editura Humanitas, București, 2011
Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, traducere din franceză de Em.Galaicu-Păun, Istoria continentului european. De la 1850 până la sfârșitul secolului al XX-lea, Editura Cartier, Chișinău, 2001,
A.James Gregor, Fețele lui Ianus. Marxism și fascism în secolul XX, traducere de Liviu Bleoca, Editura Univers, București, 2002
A.Guyot, P.Restellini, Arta nazistă, Editura Corint, București, 2002
Paul Hazard, Gândirea europeană în secolul al XVIII-lea. De la Montesquieu la Lessing, traducere de Viorel Grecu, Editura Univers, București, 1981
Robert L.Heilbroner, Filozofii lucrurilor pământești. Viețile, epocile și doctrinele marilor economiști, traducere din engleză de Dorin Stanciu, Editura Humanitas, București
Eric Hobsbawm , Era Revoluției 1789-1848, traducere de Radu Săndulescu, Editura Cartier, Chișinău, 2002
Eric Hobsbawm, Secolul extremelor, traducere de Anca Irina Ionescu, Editura Lider, București, 1994
Ulrich Im Hof, Europa Luminilor, traducere de Val Panaitescu, Editura Polirom, Iași, 2003
Industrial Revolution in Europe, 1750-1914, edited by James Farr, Thomson Gale, New York, 2003
Anton Joachimsthaler, Sfârșitul lui Hitler, traducere de Anca Irina Ionescu, Editura Lider, București
Paul Johnson, Stalin, traducere din engleză de Liliana Donose-Samuelsson, Editura Humanitas, București, 2014
Marion A.Kapalan, Between Dignity and Despair: Jewish Life in Nazi Germany, Oxford University Press, New York, 1998
Ian Kershaw, Hitler, traducere din limba engleză de Dan Criste, Editura Meteor Press, București, 2012
Ian Kershaw , Hitler, germanii și soluția finală, traducere de Dan Criste, Editura Meteor Press, București, 2010
Ian Kershaw, Sfârșitul. Rezistența sfidătoare și înfrângerea Germaniei lui Hitler, 1944-1945, Editura Corint, București, 2013
Paul Kennedy, Ascensiunea și decăderea Marilor Puteri. Tranformări economice și conflicte militare din 1500 până în 2000, traducere de Laurențiu Ursu, Editura Polirom, Iași, 2011
Leszek Kolakowski, Principalele curente ale marxismului, vol.1, Fondatorii, traducere din limba engleză de S.G.Drăgan, Editura Curtea Veche, București, 2009
Geoff Layton, Germania: Al Treilea Reich, traducere de Popa Corina, Editura All, București, 1997
V.I.Lenin, Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului, în Despre problema națională și național-colonială, Editura de Stat pentru Literatură Politică, București, 1958
V.I. Lenin, Teze cu privire la momentul actual, în Opere complete, ediția a doua, vol.36, Editura Politică, București, 1965
Nora Levin, The Holocaust: The Destruction of European Jewry, 1933-1945, Schocken, New York, 1973
Marea conflagrație a secolului XX. Al doilea război mondial, Editura Politică, București, 1974
Thomas Mann, Germania și germanii. Eseuri, Editura Humanitas, București, 1998
David R.Marples, Rusia în secolul XX. În căutarea stabilității, traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu, Editura Meteor Press, București, 2014
Karl Marx, Capitalul, vol.I, în Karl Marx, Friederich Engels, Opere, Editura Politică, București, 1963
Karl Marx, Friedrich Engels, Manifestul Partdidului Comunist, Editura Politică, București, 1962
Martin McCauley, Stalin și stalinismul, traducere din limba engleză de Ioana Bârzeanu, Editura Meteor Press, București, 2010
Roj Medvedev, Despre Stalin și stalinism: consemnări istorice, traducere de Margareta Sipos, Editura Humanitas, București, 1991
Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria secolului XX, vol.2, traducere de Monica Timu, Editura All, București, 1998
Simon Sebag Montefiore, Stalin. Curtea țarului roșu, traducere de Cătălin Drăcșineanu, Editura Polirom, Iași, 2014
Oliver Nay, Istoria ideilor politice, traducere de Vasile Savin, Editura Polirom, Iași, 2008
Friedrich Nietzsche, Ecce Homo, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999
Ernst Nolte, Fascismul în epoca sa. Action francaise. Fascismul italian. Național-Socialismul, traducere de Viorel Bucur, Editura Vivaldi, București, 2008
Ernst Nolte, Războiul civil european, 1917-1945. Național-socialism și bolșevism, traducere de Irina Cristea, Editura Runa, București, 2005
Richard Pipes, Scurtă istorie a Revoluției Ruse, traducere din engleză de Cătălin Pârcălabu, Editura Humanitas, București
Karl Popper, Societatea deschisă și dușmanii săi, vol.1, Vraja lui Platon, traducere de D.Stoianovici, Editura Humanitas, București, 2000
Gheorghe Popescu, Evoluția gândirii economice, ediția a IV-a, Editura C.H.Beck, București, 2009
Gheorghe Popescu, Karl Marx economistul, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2008
David Priestland, Steagul roșu. O istorie a comunismului, traducere de Corina Hărdăreanu, Editura Litera Internațional, București, 2012
Bogdan Teodorescu, Cinci milenii de manipulare, Editura Tritonic, București, 2007
Charles Tilly, Revoluțiile europene (1492-1992), traducere de Victor Cherata, Editura Polirom, Iași, 2002
Vladimir Tismăneanu, Diavolul în istorie. Comunism, fascism și câteva lecții ale secolului XX, traducere din limba engleză de Marius Stan, Editura Humanitas, București, 2013
Vladimir Tismăneanu, Marius Stan, Dosar Stalin: genialissimul generalissim, Editura Curtea Veche, București, 2014
Vladimir Tismăneanu – Reinventarea politicului, Editua Polirom, Iași, 1997
Virgiliu Țârău, Alegeri fără opțiune: primele scrutinuri parlamentare din Centrul și Estul Europei după cel de-al doilea război mondial, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2005
Jean Sevillia, Incorectitudinea istorică, Editura Humanitas, 2012
Martin Seymour Smith, 100 cele mai importante cărți din istoria omenirii, Editura Lider, București, 2007
Timothy Snyder, Tărâmul morții. Europa între Hitler și Stalin, traducere din engleză de Dana-Ligia Ilin, Editura Humanitas, București, 2012
L.L. Snyder, Encyclopedia of The Third Reich, Robert Hale, London, 1976
Albert Speer, În umbra lui Hitler. Memorii, traducere de Ion Nastasia, Editura Nemira, București, 1997
Alexandr Soljenițîn, Arhipeleagul Gulag, vol.1, traducere de Nicolae Iliescu, Editura Univers, București, 2008
Jean-Francois Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, traducere de Silvia Albișteanu și Ana Zbarcea, Editura Polirom, Iași, 1998
Francois Soulet, Istoria Europei de Est de la al doilea război mondial până în prezent, traducere de Marius Roman, Editura Polirom, Iași, 2008
Boris Souvarine, Stalin: studiu istoric al bolșevismului, traducere de Doina Jela Despois, Editura Humanitas, București, 1999
Roderick Stackelberg, Hitler's Germany. Origins, Interpretations, Legacies, Routledge, London, 2002
Victor Suvorov, Epurarea. De ce a decapitat Stalin armata?, traducere de Radu Părpăuță, Editura Polirom, Iași, 2011
Constantin Vlad, Diplomația secolului XX, Fundația Europeană Titulescu, București, 2006
Dmitri Volkogonov, Lenin. O nouă biografie, traducere de Anca Irina Ionescu, Editura Orizonturi-Editura Lider, București, 1994
Dmitri Volkogonov, Troțki, eternul radical, Editura Lider, București, 1996
David Welch – Propaganda and the German Cinema, I.B.Tauris Publishers, London, New York, 2001
David Welch, The Third Reich Politics and Propaganda, Routledge, London, 1993
David G.Williamson, Al Treilea Reich, traducere de Gâtlan Marius și Iris ManuelaEditura All, București, 2012
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Totalitarism Un Sistem Politic Nedemocrat (ID: 108306)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.