Terorismul, Fenomen Complex Plurideterminat

Cuprins

Terorismul și combaterea acestuia

INTRODUCERE

Capitolul I

Terorismul, fenomen complex plurideterminat

1.1. Concept

1.2. Tipuri de manifestare ale terorismului

1.3. Paradigmele analizei fenomenului terorist

1.4. Terorismul și teroriștii

1.5. Esența actională a terorismului

1.6. Analiza din perspectiva juridică a terorismului

Capitolul II

Istoricul și evoluția terorismului

2.1. Apariția terorismului

2.2. Terorismul "clasic

2.3. Terorismul în timpul celui de-al doilea război mondial

Capitolul III

Combaterea fenomenului terorist

3.1. Universul violenței politice

3.2. Importanța combaterii terorismului și pericolul social ce îl reprezintă

3.3. Preocupări antiteroriste interne

3.4. Politici pentru combaterea terorismului

3.5. Complexul de acțiuni ofensive împotriva terorismului

3.6. Strategia Natiunilor Unite de Combatere a Terorismului

3.7. Organizarea și modul de acțiune a grupurilor teroriste

3.8. Combaterea terorismului si tehnologiile de vârf

Capitolul IV

Organizații internaționale de combatere a terorismului

4.1. Comunitatea internațională

4.2. Punctele strategiei

4.3. Prevenirea și combaterea terorismului de către organizațiile internaționale

Concluzii

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Acestă lucrare a apărut din dorința de a îmbina teorii și opinii legate de terorism în general și combaterea acestui flagel mondial, pentru a creea o imagine cât mai clară asupra apariției și evoluției acestui fenomen în decursul istoriei. Terorismul presupune folosirea deliberată și sistematică a unor mijloace de natură să provoace teroarea, de exemplu asasinatele și răpirile. A fost mult timp considerat o problemă internă a unei țări, în sec.XX a devenit unul dintre cele mai periculoase flagele pentru securitatea internațională, iar în zilele noastre combaterea cât mai eficientă a acestui flagel internațional și diminuarea consecințelor dezastruoase sunt pe lista celor mai arzătoare probleme pentru securitatea statelelor. Soluționarea acestor probleme se poate face doar prin unificarea eforturilor la nivel național și internațional. Terorismul este un fenomen specific mediului uman care trebuie investigat și analizat așa cum este, într-un mod obiectiv pentru a-i dezvălui sensurile și mecanismele, pentru a-i afla izvoarele și în consecință, pentru a-i anihila cauzele și distruge structurile și efectele. Studiul debutează cu o prezentare în primul capitolul intitulat “TERORISMUL FENOMEN COMPLEX PLURIDETERMINAT” prin care am ilustrat dificultatea definirii termenului, folosindu-mă astfel de o bibliografie foarte variată în încercarea de a identifica cât mai multe caracteristici definitorii ale fenomenului, am prezentat categoriile și tipurile de manifstare a acestui fenomen cauzele care au permis organizarea și dezvoltarea terorismului dar și o analiză juridică și a acțiunilor acestor grupuri. În cel de-al doilea capitol intitulat „ISTORIA ȘI EVOLUȚIA TERORISMULUI” este prezentat un scurt istoric al terorismului de la apariția terorismului încă din secolul al XIII-lea folosit de către un ordin islamic disident secret sub denumirea de „Asasini”, la terorismul clasic din secolul al XVIII-lea si XIX-lea practicat în timpul Revoluției Franceze din 1789,folosit sub forma unui instrument de teroare de către Țarul Nicolae I și de către state precum SUA, Irlanda, România,până la celde-al doilea Război Mondial care a debutat printr-un act terorist ca o justificare penrtu atacarea Poloniei. Capitolul trei tratează „COMBATEREA FENOMENULUI TERORIST” concentrând atenția asupra importanței războilului împotriva terorismului. Sunt evaluate politici și strategii de prevenire, identificare și cunoaștere a acțiunilor și grupurilor teroriste, perspectiva civil-militară europeană de prevenire și combatere a terorismului și tehnologiilor de vârf care ar putea ajunge în mâinile acestor grupări, dar si politici europene active de combatere și descurajare a acestui flagel în baza legilor și acordurilor internaționale. Ultimul capitol se referă la „ORGANIZAȚII INTERNAȚIONALE DE COMBATERE A TERORISMULUI”. Combaterea terorismului a fost de interes pentru comunitatea internațională începând cu 1937 când, Liga Națiunilor a elaborat „Convenția pentru prevenirea și pedepsirea terorismului”. Ulterior, Națiunile Unite și alte organizații internaționale, regionale și inter-guvernamentale s-au ocupat cu terorismul dintr-o perspectivă juridică și politică. Din 1963,comunitatea internațională a elaborat instrumente juridice universale legate de prevenirea și eradicarea terorismului internațional, care constituie regimul juridic universal împotriva terorismului. În plus, Adunarea Generală a ONU și Consiliul de Securitate au adoptat mai multe rezoluții referitoare la terorism. Terorismul face parte din acele amenințări asimetrice permanente, flexibile, aleatoare, surprinzătoare, greu de anticipat, de supravegheat, de controlat și, mai ales, de contracarat, care mențin o stare permanentă de alertă, nesiguranță și teamă. Acesta trebuie controlat și îngrădit de la nivelul global la cel regional, ulterior la nivel subregional și național, până la ultima verigă-individul. Eforturile politico-diplomatice adecvate pentru a duce eforturile de la efecte la cauze și de realizare a cooperării regionale, reprezintă o condiție obligatorie în obținerea succesului în lupta pentru combaterea terorismului internațional în spațiul sud-est European, pe termen lung. Terorismul anilor viitori va reflecta dezvoltările tehnologice ulterioare, schimbările sociale, transformările structurale la nivel statal, regional și mondial, ca și transferurile de influență evidente într-o lume în schimbare determinate "power-shift" (dinamica centrelor de greutate a puterii).

Capitolul I

Terorismul, fenomen complex plurideterminat

1.1. Concept

Terorismul ca formă de manifestare a violenței presupune folosirea sistematică și deliberată a unor mijloace de natură să aducă teroarea în rândul nostru, de exemplu răpirile și asasinatele. Termenul de „terorism” greu de definit, dificultatea constă în faptul că acesta se limitează numai asupra unor anume tipuri de conflicte fiind determinați doar de anumiți factori. Altă dificultate este caracteristica conceptului de a presupune aprioric împărțirea în: „A face parte dintr-un grup și a te simți în afara grupului”. Etimologic noțiunea de terorism este provenită de la „teroare” – theros – Phobos – Deimos din mitologia greacă. Conflictul, războiul și lupta presupun recurgerea la forță, la violență și distrugere. Produsele psihologice ale acestui proces sunt teroarea și frica. Când vorbim despre teroare ne ducem cu gândul la o stare de spaimă, frică, o teamă indusă prin amenințare sau violență. Recurgerea la forță de către un individ în vederea prejudicierii integrității unei persoane reprezintă violența. Terorismul este considerat de către unii specialiști în domeniu ca fiind cea mai organizată formă de teroare, alți specialiști o văd ca pe o activitate socială organizată – teroarea fiind numai o stare psihică. Scopul actelor de terorism este creearea panicii generale, victima principală nu este atât de importantă, dorindu-se răsfrângerea efectelor asupra unui grup sau mulțime de oameni. Cu toate că sunt produse victime individuale terorismul este o crimă la adresa întregii societăți. De aici putem trage concluzia că teroarea este un fenomen psihologic natural, iar terorismul reprezintă valorificarea conștientă a acesteia. Terorismul are caracter coercitiv menit să influențeze prin manipulare voința victimelor sale directe și a publicului țintă. Pentru a-și păstra nealterată credibilitatea, terorismul materializează sistemic amenințarea în violență sângeroasă. Astfel, sociologii definesc terorismul ca fiind utilizarea de grup către un grup, al violenței sub acoperire, în scopul atingerii unor obiective politice, deci, poate fi considerat o forma de strategie violentă, de constrângere, folosită pentru a schimba libertatea de opțiune a celorlalți. Definirea conceptuală ar consta în caracteristicile terorismului grupate în patru categorii generale: obiective, strategii, operații și organizare. Pentru ca terorismul să se diferențieze de actele criminale este indiscutabil necesară prezența unui obiectiv de natură politică, indiferent de psihologia indivizilor care recurg la astfel de acte. Teroriștii cred că singura metodă prin care se poate înlătura injustiția este violența, de aceea a fost definit ca fiind tactica ultimei soluții. De aceea multe oraganizații teroriste își justifică acțiunea apelând la adevăruri supreme, „instanțe superioare”, „Jihad”, sau „revoluții mondiale – cataclismice”. Cu toate că nici o religie nu justifică practicarea actelor de teroare, terorismul religios este o realitate, de exemplu atentatele sinucigașe practicate de grupările Siki sau Tamile, de grupările Shiite din Liban sau de integraliștii palestinieni intră oarecum în contradicție cu islamul care proscriu suicidul. Dacă obiectivul tactic sau scopul imediat al unei grupări teroriste este acela de a creea teroare, obiectivul stategic îl constituie folosirea panicii, a dirijării nemulțumirii publice generale de starea de teroare ce poate obliga puterea la concesii politice pe linia scopurilor propuse. Din acest punct de vedere terorismul poate fi înteles și ca o tactică psihologică, care folosește frica și publicitatea ca elemente determinante. Un rol extraordinar de mare în crearea psihozei publice referitoare la terorismul internațional, l-a jucat publicitatea „Masacrului de la Munchen” (teroriștii demonstrând că au capacitatea de a ține în șah o lume întreagă). Terorismul operează prin folosirea premeditată a amenințărilor prin violență, iar la un moment dat chiar punerea lor în aplicare. Altă caracteristică a terorismului este constituită de clandestinitatea (partizanii terorismului acționează acoperit). De aici putem trage concluzia că terorismul este clandestin și violent. O altă caractetistică importantă a terorismului este că acesta se practică în grupări mici, care, însă se pot transforma în unități operative în cadrul unor oranizații mai mari. Așa cum precizam mai sus, terorismul se practică în grupări mici care poartă denumire de „grupări teroriste”. Aceste grupări teroriste sunt entități suborganizaționale, deoarece, odată cu mărirea grupului operațional se mărește și dificultatea menținerii disciplinei, evitându-se totodată și posibilitățile de infiltrare și demascare din interior. Grupurile teroriste sunt formate pe principii subnaționale, pentru a realiza scopuri subnaționale, de aceea loialitatea pentru națiune – stat la acest tip de organizare este practic inexistentă. Înțelegerea fenomenului terorist trebuie abordată din trei puncte de vedere diferite:

– Perspectiva publicului;

– Perspectiva specialiștilor;

– Perspectiva teroriștilor.

Percepția publică a terorismului este influențată de răspunsurile emoționale vis-a-vis de organizațiile teroriste responsabile cu atacuri împotriva intereselor naționale proprii sau ale altor țări aliate ( referire la condamnarea morală a teroriștilor și a sponsorilor acestora). Perspectiva teroriștilor asupra terorismului – aceasta poate fi cea a membrului, a individului, sau cea colectivă – a întregului grup terorist. Perspectivele individuale sunt la fel de diferite ca și membrii înșiși reflectând circumstanțele individuale și psihologia personală. Expertul în terorism, Brian Jenkis nota: „Fiecare grup terorist are propriul său repertoar, propriul său modus operandi. Armata Republicană irlandeză nu se angajează în deturnarea de avioane sau răpiri de persoane. Brigăzile roșii din Italia îi împușcă pe reprezentanții presei numai în picioare, iar teroriștii germani sunt recunoscuți ca planificatori meticuloși”. Grupurile teroriste au o psihologie și scopuri extrem de dificile, fiind greu de e organizare este practic inexistentă. Înțelegerea fenomenului terorist trebuie abordată din trei puncte de vedere diferite:

– Perspectiva publicului;

– Perspectiva specialiștilor;

– Perspectiva teroriștilor.

Percepția publică a terorismului este influențată de răspunsurile emoționale vis-a-vis de organizațiile teroriste responsabile cu atacuri împotriva intereselor naționale proprii sau ale altor țări aliate ( referire la condamnarea morală a teroriștilor și a sponsorilor acestora). Perspectiva teroriștilor asupra terorismului – aceasta poate fi cea a membrului, a individului, sau cea colectivă – a întregului grup terorist. Perspectivele individuale sunt la fel de diferite ca și membrii înșiși reflectând circumstanțele individuale și psihologia personală. Expertul în terorism, Brian Jenkis nota: „Fiecare grup terorist are propriul său repertoar, propriul său modus operandi. Armata Republicană irlandeză nu se angajează în deturnarea de avioane sau răpiri de persoane. Brigăzile roșii din Italia îi împușcă pe reprezentanții presei numai în picioare, iar teroriștii germani sunt recunoscuți ca planificatori meticuloși”. Grupurile teroriste au o psihologie și scopuri extrem de dificile, fiind greu de analizat. De asemenea trecutul și experiențele membrilor grupului, mediul politic și social în care aceștia operează sunt greu de înțeles. Justiția,în loc să încerce să definească terorismul în terminologia legislației de drept comun se rezumă la extinderea jurisdicției asupra actelor considerate „teroriste”. Acest lucru se datorează dificultății înțelegerii acestui procedeu denumit ”terorism”. Terorismul este văzut de militari ca o formă de conflict de intensitate scăzută, la celălalt capăt al firului fiind unui conflict armat care se sfârșește cu un război. Un analist militar nota: „terorismul a devenit din ce in ce mai mult o manifestare a schimbării naturii conflictelor armate sau o nouă formă de ducere a războiului, rezultată din revoluția ce acompaniază schimbările din arena politică internațională” . În urma desfășurării ultimelor conflicte militare, luând exemple Vietnamul și continuând cu Afganistanul, insurgența Taniila din Sri Lanka, și lista poate continua, terorismul a fost perceput ca o nouă formă de purtare a războiului. Folosirea bombelor neconvenționale (booby-traps) contra populației civile, alegerea țintelor civile pentru a distruge voința adversarilor și a continua lupta, dispariția diferenței dintre combatanți și necombatanți, toate acestea par să justifice aserțiunea – parafrazându-1 pe Clausewitz – potrivit căreia „terorismul este o continuare politică a ducerii războiului cu alte mijloce”. Brian Crozier fost director pentru Europa al Institutului American pentru Studierea Conflictelor concluziona:

– „Ceea ce deosebește terorismul atât de vandalism, cât și de crima nonpolitică este violența motivată de scopuri politice.

– Terorismul internațional este violența motivată politic și social.

– Terorismul internațional reprezintă un act care este esențialmente motivat politic și care transcede frontierele naționale.

– Terorismul transnațional este practicat de indivizi independenți, care se bucurau sau nu de sprijinul unor state simpatizante. Terorismul internațional este opera unor indivizi sau grupuri controlate de un stat suveran.

– Violența, pentru a deveni terorism, trebuie să fie politică. Strategia teroristă nu urmărește înfrângerea forțelor regimului militar ci înstrăinarea morală a maselor față de guvern, până când izolarea devine totală și ireversibilă.

– Terorismul este folosit pentru a crea o atmosferă de dispersare sau frică, pentru a zdruncina încrederea cetățeanului de rând în guvern și în reprezentanții săi.

– Terorismul constă în acte de violență planificate, folosite în scopuri politice explicite, îndreptate împotriva unei puteri organizationale sau structuri statale și care implică un număr relativ mic de conspiratori.

– Provocarea sau amenințarea cu provocarea unei stări de neliniște prin violența ieșită din comun, în scopuri politice, de către un individ sau un grup, fie în favoarea, fie în defavoarea autorității guvernamentale existente .

– Terorismul există atât în contextul rezistenței violente împotriva statului cât și atunci când acesta se exercită în interesul statului”. (Crozier, 1974). Terorismul neguvernamental înseamnă folosirea extinsă sistematică a violenței ofensive, a crimei și distrugerii vizând oficialitățile guvernamentale și populația în general, ca și proprietatea publică și privată, în scopul de a determina indivizii, grupurile, comunitățile, entitățile economice și administrative să-și schimbe comportamentul și strategiile actuale, astfel încât să corespundă cererilor politice ale teroriștilor. Modul în care acționează teroriștii pentru a obține efectul scontat, acela de terorizare al maselor, se bazează pe luarea prin surprindere,dar și pe izbucnirea de violențe acolo unde în mod normal nu s-ar produce astfel de lucruri. Terorismul reprezintă îmbinarea perfectă a actelor de violență ofensivă împotriva proprietății publice și private pentru a constrânge unele persoane, grupuri, comunități să-și modifice comportamentul și politica promovată. Prin acest sistem organizat de intimidare numit „terorism” se creează instabilitate în cadrul unei societăți democratice. Teroriștii internaționali caută lansează atacuri imprevizibile și nediscriminatorii asupra maselor pentru a schimba echilibrul politico – economic al lumii.

1.2. Tipuri de manifestare a terorismului

Se disting următoarele categorii de manifestare a terorismului:

a)terorismul politic – în cadrul acestui tip de terorism se regăsesc asasinatele ”organizate și sistemice” cu finalitate politică;

b)terorismul de stat – „recurgerea din partea unui stat la acte de natură teroristă în lupta cu unele mișcări sau persoane considerate subversive, aici se înscriu: exercitarea sistemică a actelor de coerciție bazate pe utilizarea pe scară largă a forței și printr-un larg evantai de mijloace violente, menținerea unor grupuri sociale, etnice sau religioase, în condițiile de inferioritate prin oprimare și represiune, politica de segregare rasială și a aparhaid”. c)terorismul ordinar sau banditismul – acest tip de terorism se caracterizează prin lipsa scopurilor politice, urmărindu-se obținerea unor foloase materiale sau avantaje prin acte de violență săvârșite individual sau în grup; De asemenea, se poate vorbi și de terorismul internațional existent la două nivele diferite și anume: a) individual, în cazul actelor de terorism intern (individual sau de grup), la care intervine fenomenul de extraneitate referitor la autori, victima sau locul de executare a actului și locului de producere a efectelor sale; b) statal, atunci când acțiunea este îndreptată asupra unei națiuni. Terorismul internațional poate fi și el de două feluri:

– „terorism de drept comun sau banditism internațional (când vizează foloase materiale)

– „politic (această clasificare a apărut în urmă cu câteva decenii)”.

În opinia fostului director pentru Europa al Institutului American pentru Studierea Conflictelor, Brian Crozier, terorismul este de două feluri și anume terorism diversionist (urmărește publicitatea, dobândirea unui prestigiu, discreditarea, demoralizarea autorităților, provocarea acestora să ia măsuri de represiune excesive care ar duce la înstrăinare a populației, ar accelera cheltuielile de înarmare și ar genera, în cele din urmă, un val de nemulțumiri în rândul opiniei publice) și terorism coercitiv(vizează demoralizarea populației civile, slăbirea încrederii sale în autoritățile mandatate cu apărarea status-quo-ului, instaurarea unui sentiment de teamă).

Grupările terorise se clasifică astfel

– Grupări etnice, religioase, naționaliste;

– Grupări care se autointitulează drept revoluționare;

– Grupări anarhiste, care se remarcă prin absența unor scopuri clare și precise, ideologia lor fiind confuză și eclectică.

– Grupări patologice sau individuale, care nu revendică scopuri de ordin politic, ideologic definite, motivația lor constând în lipsa de acomodare într-o anumită societate, organizare socială, familie;

– Grupări neofasciste de extremă dreapta (cum au fost cele italiene denumite" Ordine Nero", "Rasa del Venti", care în unele țări acționează cu acordul tacit și sprijinul guvernelor (Ojo per Ojo- ochi pentru ochi) Guatemala, Excadroanele morții – Brazilia s.a.).

– Mercenarii ideologici, pe care îi întâlnim cel mai frecvent în

grupările cu câmp de acțiune transnațională (exemplu: Rengo Segikun -Japonia ). Alte forme de terorism -1990 -1996 –clasificate de Departamentul SUA:

a.Terorismul organizațional

Acest tip de terorism se caracterizează prin grupări mici, unite și omogene politic, cu poziții radicale. Aceste grupări apelează la terorism pentru a câștiga influența (ex. "17 Noiembrie" – Grecia, GRAPO, IRAULTZA și ETA – Spania, Action Direct – Franța, RAF -Germania, Asaia- Armenia, celulele comuniste combatante din Belgia etc.).

b.Terorismul practicat în contextul insurgențelor.

Insurgenții pot fi rebeli politici sau separatiști etnici. Rebeliunile se caracterizează prin scară largă de acțiune (la nivel național sau regional) luptând contra guvernului existent. Acțiunile teroriștilor(insurgenților) se desfășoară în limita granițelor unui stat fiind de gherilă sau de natură paramilitară. Insurgenții folosesc o metodă teroristă menită să distrugă credibilitatea guvernului, sprijinul politic și legitimitatea prin terorizarea civililor. Aripa militară „Noua Armată Populară” folosește actele de terorism pentru a arăta populației că guvernul legal din Filipine nu este capabil să le asigure protecție. La fel de periculoase sunt actele teroriste care demnonstrează vitalitatea unei grupări insurgente care a suferit pierderi într-o luptă „deschisă” împotriva armatelor guvernamentale, cum a fost și cazul din Salvador, Columbia sau cazul ex – Iugoslaviei și arealului din fosta URSS, în condițiile revoltelor izbucnite în urma căderii regimurilor comuniste.

c. Terorismul sponsorizat

State suverane precum cele arabe și asiatice care au un regim politic dictatorial sponsorizează și sprijină unele grupuri teroriste sau acțiuni ale acestora pentru a deține controlul. „A fost inclusă și Siria în această categorie până la izbucnirea crizei din Golf, când președintele Assad a optat pentru o politică de deschidere spre vest. Doborârea unui avion sud-coreean, în noiembrie 1987, a relevat legăturile Coreei de Nord cu grupările teroriste, aceasta fiind introdusă pe lista sponsorilor internaționali”. Sponsorizarea terorismului de către un stat poate atinge mai multe nivele de implicare:

– implicarea directă în operații teroriste (Coreea de Nord în cazul doborârii avionului sud-coreean în 1987, Afganistanul prin trimiterea de agenți în Pakistan, în vederea susținerii unei campanii de atentate, Libia – doborârea în 1989 a avionului PAN-AM deasupra Scoției, etc).

– încurajarea, asistența logistică și sprijinul material acordat grupurilor teroriste în producerea de atentate în interesul statelor sponsor (Iran, Libia, Irak, etc.);

– procurarea de armament, explozibil, asistență în domeniul instrucției, asigurarea de liberă trecere și „sanctuare” (locuri de retragere) precum și justificarea ideologică din partea statului sponsor (țările menționate deja, Yemenul de Sud, Ungaria, fosta RDG, Bulgaria, în perioada guvernării comuniste ). Pentru a-și atinge anumite scopuri ale politicii externe sau în vederea măririi influenței și puterii în cadrul unor mișcări religioase ori revoluționare, statul sponsorizează actele de terorism, considerând terorismul ca un mijloc complementar al politicii de stat.

Alte tipuri de terorism (existente în literatura de specialitate).

a. Terorismul patopolitic organizație alcătuită din rebeli universitari alienați mintal și evadați care urmărește eliminarea fizică a tuturor celor ce „uneltesc contra poporului” dușmanii acestei oraganizații sunt prezentați ambiguu: „clasa fascistă – capitalistă și toți agenții supuși opresiunii și exploatării”. Violența este singurul mod prin care se exprimă și funcționează, iar membrii acestor organizații nu dau dovadă de raționalitate. b.Terorismul psihotic (psihopatie) are următoarele caracteristici: comportament anormal, persoanele prezintă probleme de inadaptabilitate socială, se manifestă irațional și violent. Exemple de-a lungul istoriei:

– Încercarea lui Giuseppe Zangara de a-l asasina pe președintele F.Roosevelt în 1938, având ca motivație ura împotriva tuturor președinților și regilor;

– Sirhan Sirhan a declarat că l-a ucis pe R. Kennedy din dragoste pentru Palestina;

– Guvernatorul Statului Alabama a fost împușcat de Arthur Buner deoarece, acesta din urmă credea că este mai bine să te caute cineva pentru crimă decât să nu fi căutat deloc de nimeni; Toate aceste violențe și actele de terorism își au explicația în simplitatea sa, o persoană integrată într-un astfel de grup poate captura un avion scump cu ajutorul unui pistol, poate cere o recompensă iar apoi se retrage sub protecția oferită de ostateci. În continuare terorismul criminal se manifestă cu virulență, răpirile de persoane devenind la ordinea zilei, pe tot cuprinsul globului pământesc, teama de răpiri asigurâng profituri foarte mari „gărzilor de corp”, confiscarea de bunuri, sechestrările de nave răpirea sau asasinarea unor persoane, primesc motivații politice. Și asasinarea de către Mafia a unor, magistrați, procurori, polițiști și personalități sunt activități teroriste cu motivație criminală. Folosirea violenței în scop de intimidare are un caracter premediatat de aici rezultând chiar natura teroristă a acestor fenomene.

c.Terorismul autorizat. Datorită acestor evenimente au apărut peste tot în lume convenții privind folosirea forței în scopuri corective de către un stat. Aceste convenții se referă la situațiile de război civil sa război între două state. Legile războiului ( Convenția de la Geneva, 1973 ) au fost dezvoltate deoarece sunt universal avantajoase pentru părțile aflate în conflict. Scopul acestor convenții este de a interzice uciderea deliberată a civililor, folosirea gazelor de luptă, torturarea civililor, în același timp sunt flexibile și deschise la „schimbări”, luăm exemplul orașelor Hiroshima și Nagasaki. Regimurile politice se deosebesc între ele, unele folosind tehnici de menținere a ordinii interne ce pot fi catalogate ca acte de terorism autorizat, de exemplu tortura, procese publice, epurații. Aceste practici țin de fascism și stalinism. Unele guverne sau conduceri de stat au autorizat urmărirea dizidenților dincolo de granițele statelor – cazul asasinării lui Trotki în Mexic, asasinării rușilor albgardiști de la Paris, a naționaliștilor ucrainieni în Germania, campania de asasinate organizată de Israel în Europa și Orientul Mijlociu ca răspuns la atacurile fedainilor palestinieni; cazul implicării CIA în asasinatele politice împotriva unor personalități americane sau străine; regele Hussein al Iordaniei a fost victima a numeroase atentate sponsorizate de inamicii săi politici din țările arabe vecine.

d. Terorismul autorizat mutual (vigilenții). Un regim politic amenințat preferă ca „voluntarii” să acționeze fără o aprobare oficială în cazuri în care evită să se implice. Astfel, polițiștii din escadroanele negre – Brazilia omorau „în afara serviciului” criminalii „notorii” din Guatemala, organizațiile Mano Bianca și Ojo por Ojo, fără ca autoritășile să se mai fi sesizat. O parte a „vigilenților” operează fără sprijinul și recunoașterea statului respectiv.

e. Terorismul organizational. Pentru a se face distincție între grupările teroriste, poartă în cazul pedepsirii unor membrii feloni, semne distincte și evidente pentru atenționare. Statul sau instituția amenințată cataloghează teroriștii în urma pedepselor rapide, crude și vizibile, iar activitățile acestora sunt clasate ca terorist-organizaționale.

f.Terorismul pragmatic. Se caracterizează prin uzarea violenței în vederea creării unui sprijin de masă materializat în extorcarea de fonduri sau obținerea de sprijin în organizarea de greve, manifestații, etc.

g.Terorism funcțional . Se folosește în cazurile în care, datorită mijloacelor specifice teroriste o organizație poate dobândi un avantaj strategic.

h.Terorismul manipulativ. Cel mai des apare sub forma unei situații de negociere în care teroriștii amenință cu distrugerea unor bunuri sau cu uciderea unor ostatici în cazul neîndeplinirii cererilor. Mass – media este cea care manipulează opinia publică.

i.Terorismul simbolic – victima aleasă trebuie să reprezinte simbolul „dușmanului” atentatul reprezintă în acest caz mai mult decât o simplă răzbunare sau eliminarea unui personaj incomod. Exemplu: asasinarea în 1978 a premierului spaniol Luis Carrero Blanco, de către ETA, sistemul politic care refuza autonomia bascilor în Spania fiind ținta. Un reputat autor care s-a ocupat de acest domeniu, Karl A. Seger, preciza în lucrarea „Manualul de antiterorism” că există trei mari categorii de manifestare a fenomenului terorist contemporan. Seger susține că grupările teroriste pot fi: cele nesprijinite de stat, cele patronate de stat și cele dirijate de stat. Există anumite grupuri – formațiuni mici – care nu sunt susținute de stat, antrenate de un interes special, de exemplu, cei ce se opun avortului, cei care incendiază clinicile cu acest profil etc. Din cauza posibilităților limitate aceste grupuri nu posedă infrastructura necesară pentru acțiuni îndelungate. Teroriștii din această categorie sunt deseori prinși deoarece nu posedă deprinderile și cunoștințele profesioniștilor . Spre deosebire de grupurile mici de care vorbeam mai sus, grupurile susținute de stat, sunt instruite și înzestrate de stat cu armament, primind de asemenea sprijin logistic și administrativ din partea unor state suverane. Departamentul de Stat al SUA precizează că grupurile din această categorie sunt răspunzătoare pentru 70% din incidentele teroriste internaționale. De exemplu, „euro-terorismul” a apărut sub forma unei alianțe a diferitelor grupări teroriste din centul și vestul Europei, încheiată la jumătatea anilor 60 cu sprijinul unor țări din blocul răsăritean. Alianța își propune acțiuni comune împotriva instalațiilor NATO și a altor obiective cu relevanță în condițiile accentuării războiului rece. Grupările promarxiste din America Latină au primit sprijin masiv din Cuba, suprasolicitarea capacității de sponsorizare a acestui stat aducând regimul castrist în pragul colapsului economic și social. Țările care ajută teoriștii nu o fac gratis. În alte cazuri insurgenții cumpără echipamentele și armele folosite. Țările sponsor sprijină teroriștii în traficul de droguri, jafuri armate, răpiri pentru răscumpărare sau să folosească șantajul, pentru a obține fonduri pentru autosusținere financiară și materială prin care să se micșoreze cota „ajutoarelor frățești”. Grupurile dirijate de către stat – cele pe care acestea le organizează, aprovizionează și controlează, de exemplu în anul 1984, hanul din zona Golfului Persic și Africii de Nord a hotărât să formeze o unitate specială (2500 oameni) care să ajute la răspândirea proriului gen de fundamentalism islamic, unitate constituită din tineri cu experiență de luptă, necăsătoriți și gata să execute misiuni kamikadze. Karl Seger avertiza în legătură cu dezvoltarea terorismului patronat de o țară pentru că acesta nu putea duce decât la creșterea semnificativă a pericolului, grupările fiind tot mai bine echipate, instruite și înarmate gata să găsească ajutor logistic peste tot în lume.

Terorismul și violenta endemică

Deși este greu de crezut, în momentul de față, în lume mai există mai locuri în care legea pumnului este sfântă. Spre exemplu, în Uganda străinii nu puteau conta pe protecție, iar din nefericire convențiile diplomatice nu aveau nicio autoritate. Exemplele Liberiei sau Abisinei „negusul roșu”, al fostei Iugoslavii, al republicilor din fosta Uniune Sovietică, al Somaliei, Angolei, Ruandei și Burundiului, sau Sierrei-Leone dovedesc că terorismul și violența endemică sunt fenomene cu putere de perpetuare în timp, cu efecte destabilizatoare „prin simpatie” , pentru întregi zone geografice.

1.3. Paradigmele analizei fenomenului terorist

Terorismul își găsește determinarea și cauzalitatea fenomenului în cinci mari teorii, atunci când obiectul studiului îl constituie violența mișcărilor și grupurilor nedirijate de stat. 1. Paradigma crizei – În viziunea acestei teorii, terorismul apare ca fiind efectul unei crize (sistemică sau fortuită, se poate situa la paliere diferite cum ar fi nivelul statului, al sistemului politic, al culturii, al economiei, al scării valorilor). Paradigma frustrării relative a fost în mare vogă în anii 60/70 când noțiunea de violență politică dobândise un ascendent, o mai mare importanță decât cea de terorism. Noțiunea de criză lipsește foarte rar din analiza conceptului de terorism, valoarea acestei paradigme fiind semnificativă. Tocmai de aceea violența teroristă este vazută ca un mijloc utilizat rațional de către interesat pentru a-și atinge scopul. În acest caz, avem de-a face cu o sociologie politică a terorismului, ceea ce presupune necesitatea reconstituirii de „terrokriegspiel” (joc de război terorist), care poate integra și alte instrumente în afara violenței purepremeditate, cum ar fi cazul relației foarte studiate cu mediile de publicitate, cu mass-media și cu "cutiile de rezonanță socială" (școli, stadioane, instituții de cultură etc.). 2. Paradigma instrumentală – pentru instrumentaliști, accentul analitic al demersului de conceptualizare poate fi pus pe exterioritate a actorului în raport cu un sistem politic în sânul căruia ar încerca să penetreze violența premeditată folosită sistematic fiind, în acest caz un mijloc mai puțin costisitor sau una din puținele resurse de care dispune actorul – acesta este una din temele centrale ale concepției „mobilizării resurselor”, idee susținută de Charles Tilly și Anthony Oberschall. Uneori, paradigma instrumentală depășește plaja de operare strategică față de un potențial inamic, definind efortul actorului pentru utilizarea terorii violente în direcția potențării unei poziții sau acțiuni în favoarea unei mișcări sociale sau a unei comunități care constituie țelul, cauza lui de referință. Prin această prismă se poate explica emergența terorismului pragmatic, vizându-se în acest caz „trezirea la militantism sau acțione” a unei clase prea calme pentru gustul terorismului sau a unei națiuni care nu are încă o conștiință de sine în accepția actorului respectiv. Importanța abordării instrumentale constă în aceea că se relevă unele aspecte ale terorismului care altfel nu s-ar distinge de alte feluri de violență, acest tip de abordare permite încadrarea terorismului în jocurile politicomilitare, acolo unde se poate exercita raționalitatea sa instrumentală. Terorismul iese de cele mai multe ori din raționalitate, prezentând imaginea nebuniei sau a unei acute lipse de sens, transformând calitatea paradigmei instrumentale într-o limită de abordare. Astfel că această paradigma a eșuat în tentative de a deveni remediul explicativ al terorismului, unii cercetători optând pentru o alternativă de explicare, abordare a fenomenului prin prisma culturală. 3. Paradigma culturală cunoaște două variante de dezvoltare și pune accentul pe cultura sau subcultura, în cadrul căreia ar fi favorizată trecerea la terorism. Exemplu – sfârșitul anilor '70, când terorismul de extremă stânga părea să-și localizeze zonele de emergență doar în Italia, Germania de Vest și Japonia, s-a susținut teza unei culturi politice și intelectuale proprii acestor țări, care cunoscuseră fascismul și nazismul. S-a subliniat ideea că o cultură a violenței, ca cea pe care a cunoscut-o tineretul din Liban sau din Ulster, caracteristică și tinerilor palestinieni născuți în Intifada sau a copiiilor bosniaci, somalezi, ramalii sau siki, crescuți în zone de violență endemică, poate fi determinată în trecerea acestora la forme extreme de comportament. A doua variantă culturalistă, pornind de la determinarea mediului socio¬cultural, constă în examinarea procesului de formare a personalității actorilor teroriști. 4. Paradigma ideologică – Conform acestei gândiri baza terorismului se inspiră din reprezentări, doctrine, mituri, ideologii. 5. Paradigma socială – caracteristic acesteia, terorismul ia amploare pe fondul declinului sau slăbirii unor mișcări sociale, nu pentru a exprima slăbiciunile cauzei de referință ci substituindu-se acestora în mod artificial, voluntarist, cu atât mai violent cu cât această substituire este artificială.

1.4. Terorismul și teroriștii

Obsesia teroriștilor de a convinge grupul social țintă, să privească lumea așa cum o privesc ei, potrivit propriului standard de legitimitate politico-socială, reprezintă una din caracteristicile terorismului La baza emergenței oricărui act de terorism stă sistemul de convingeri format din imagini, simboluri și mituri dominante, de percepții și interpretări eronate care determină trecerea de la nemulțumire și frustrare la acțiuni violente și speranțe de schimbare a statului real dar neconform al societății atacate. Convingerile subiecților unui act terorist poate să provină din surse cum ar fi cadrul social – politic în care aceștia trăiesc și se formează. Acest cadru social-politic poate să cuprindă factori culturali cum sunt religia, cultura, istoria, tradițiile, care se transmit membrilor grupului prin formele lor specifice de socializare. Teroriștii odată ce au intrat în război cu societatea vor trebui să accepte marginalizarea, clandestinitatea și autoizolarea plină de nesiguranță și tensiune fapt care duce la creearea unui set de convingeri foarte rigid contrare cu realitatea socială dată. Ripostele țărilor amenințate de aceștia duc la inhibarea deschiderii mentale a acestor insurgenți neputându-se ajunge la un compromis sau la un schimb de opinii. Majoritatea teroriștilor se consideră victime, ei neînțelegând de ce sunt considerați agresori, se autopercep ca fiind cei oprimați: țărani, muncitori, minoritari, sau grupări incapabile de a se apăra singure. Aceștia se consideră mai sensibili, niște idealiști care sunt mai presus de societate, aceasta nemeritându-i. Tendința organică a terorismului spre pseudo-legitimizare este reflectată de folosirea curentă a termenilor juridici extrem de elaborați pentru a încadra atentatul terorist într-o aură justificativă și legalistă. În viziunea lor, teroriștii nu consideră atentatul drept crimă sau asasinat ci „execuții după judecare”, victimele fiind „trădători”, cei care au vândut țara. Teroriștii își proiectează imaginea actelor lor cu ajutorul simbolisticii militare, încercând să acrediteze ideea unui război convențional între două tabere – ei și restul lumii. Pentru teroriști, victimele atentatelor, chiar și cele întâmplătoare sunt reprezentanți ai „dușmanului” – în cazurile rare în care ei admit existenta unor victime nevinovate – cazul atentatelor oarbe, răspunzător este guvernul care a refuzat să le satisfacă cererile sau le-a ignorat amenințările. De asemenea refuzarea responsabilității pentru actele de violență este tot o caracteristică a terorismului. Odată ce o persoană devine terorist apare și acel sentiment de vinovăție față de faptele care le-a săvârșit, motiv pentru care în mintea acestuia apare fenomenul de autoconvingere prin care încearcă să dea vina pe ceilalți, că totul s-a întâmplat din vina lor, nu a lui și trece peste standardele normale ale unui comportament moral sau social. Din această cauză teroriștii au încredere doar în canalele proprii de informații neacceptând păreri sau informații din altă parte. Astfel, modelul de „rea credință înnăscută a inamicului” îi face pe teroriști să nu accepte realitatea dramatică, absurditatea demersurilor lor, orice gest conciliator fiind interpretat ca o încercare de înșelare. În acest sens, un exemplu elocvent îl constituie atentatul din estul Londrei (9 februarie 1996) într-un moment în care detensionarea dintre IRA și guvernul britanic părea deja o realitate. Avertismentele lui Jerry Adams privind neîncrederea crescândă a Sirm Fein-ului și a radicalilor IRA au fost confirmate la Docklans, explozia provocând demolarea mai multor clădiri, doi morți și peste o sută de răniți, pagubele totale fiind de 85 milioane de lire sterline. În concluzie este foarte greu ca teroriștii să accepte starea de pace ei fiind exterm de limitați din acest punct de vedere, adaptându-se la falsitatea convingerilor lor sau refuzul de a găsi o soluție de ieșire dintr-o situație practic fără ieșire duce la un șoc emoțional ce poate reedita o astfel de tragedie.

1.5. Esența acțională a terorismului

În cazul terorismului acțiunea capătă relevanță în condițiile în care „ținta” vizată acționează conform previziunilor teroriste, fie pierzând sprijinul politic al publicului, fie pierzându-și capacitatea politică pentru care a fost atacată. Țintele vizate pot avea reacții care să le slăbească autoritatea politică, potențând involuntar terorismul (intimidarea generală a publicului – care inițial este o țintă primară). Unul din potențialele surse de emergență a terorismului este reacția violentă datorată fie regimului politic, fie indulgenței față de terorism. Ținta incapabilă să răspundă la teroare este amenințată să-și piardă credibilitatea și totodată încrederea în sine pentru a lupta contra terorismului. Așa se întâmplă și atunci când teroriștii își pot alege momentul și victimele acțiunii lor, când primesc sume de bani pentru răscumpărare (scandalul „Irangate”), își transmit platformele și revendicările prin massmedia, distrug simbolurile autorității de stat menite să protejeze cetățenii și neachitarea de aceste atribuții, duce la pierderea legitimității lor. Terorismul poate deci, subzista numai în situațiile în care opțiunile puterii implică costuri mai mari decât beneficiile. Terorismul nu poate rezista în fața unei puteri ce se dovedește flexibilă, deschisă spre reforme ce-i favorizează pe moderați și ușurează situația celor oprimați sau defavorizați de sistem. Reformele nu constituie un panaceu dacă nu sunt dublate de flexibilitate politică, înțelegerea raporturilor de forțe, a percepției publice sau a măsurii.

1.6. Analiza din perspectiva juridică a terorismului

Douglas Kash observă: „deși terorismul este în preajma noastră de mult timp, avem încă dificultăți în definirea și prevenirea sa și chiar în pedepsirea actelor teroriste ”. Sub raport juridic – primele tentative de definire a terorismului au apărut în timpul „Conferințelor Internaționale pentru Unificarea Legii Penale” cu ajutorul lui Quintilliano Saladana care a introdus în cadrul Academiei de la Haga în 1925, conceptul de „crimă internațională” care includea în sfera sa de definiție, crimele împotriva drepturilor omului și crimele comise împotriva șefilor statelor străine sau reprezentanților diplomatici ai acestora. Conferința de la Haga (1935) a definit terorismul ca pe „un act voluntar comis împotriva vieții, integrității fizice, sănătății sau libertății oficialităților; orice act care primejduiește o comunitate, creează o stare de teroare în vederea schimbării autorității publice sau împiedicarea acțiunilor acesteia, sau care urmărește deranjarea relațiilor internaționale”. În 1935-1936 Conferința Ligii Națiunilor Unite pentru prevenirea și pedepsirea terorismului a adoptat definirea actelor teroriste ca: „acte criminale îndreptate împotriva unui Stat, astfel gândite și concepute să creeze teroare în mințile persoanelor particulare, a grupurilor sociale sau a opiniei publice”. În 1972, administrația Americană a înaintat un memoriu intitulat „The United States 1972 Draft Convention for the Prevention and Punishment of Certam Acts of International Terrorism” ( Presupunerea SUA privind legiferarea convenției pentru prevenirea și pedepsirea anumitor acte de terorism internațional-1972) celei de a șasea Adunări Generale a Organizației Națiunilor Unite. ONU a stabilit un „Comitet Ad-Hoc pentru terorismul internațional” structurat în trei subcomitete dintre care unul avea rolul de a stabili o definiție viabilă a fenomenului, grup care negăsind o definiție juridică unanim acceptată a propus următoarele elemente pentru a fi introduse în aceasta: a) Acte de violență și alte acte represive comise de regimurile coloniale, rasiste sau străine împotriva popoarelor sau oamenilor care luptă pentru libertatea lor; b) Tolerarea sau asistența din partea statelor, a organizațiilor, grupurilor, mercenare sau fasciste a căror activitate teroristă este direct îndreptată împotriva statelor suverane; c) Actele de violență comise de indivizi sau grupuri de indivizi care amenință sau suprimă viața oamenilor nevinovați, amenință drepturile și libertățile fundamentale ale oamenilor – acestea nu includ dreptul inalienabil la auto-determinare și independență a popoarelor aflate sub regimuri coloniale, rasiste sau alte forme de dominație străine, nici legitimitatea luptei acestora; d) Actele de violență comise de indivizi sau grupuri de indivizi în scopuri private, a căror efecte nu sunt în legătură cu un stat. De atunci au fost adoptate sau propuse o sumă de definiții de către diverse organizații internaționale sau regionale, însă abia la jumătatea anilor '80 s-au înregistrat unele progrese. În 1985, 9 decembrie – Națiunile Unite au adoptat pentru prima dată o rezoluție de condamnare a actelor teroriste, definindu-le „acte criminale”. Terorismul internațional a fost definit ca „ un act de distrugere a domniei legii”. Comunitatea Europeană, Belgia, Spania, Portugalia au declarat: „Prevenirea și pedepsirea actelor criminale trebuie asigurată, iar luarea de ostatici și alte crime nu mai trebuie tratate ca acte politice care îi protejează pe participanți de extrădare sau condamnare”. Suedia a anunțat: „Legitimitatea unei anumite cauze, cum ar fi lupta pentru auto-determinare sau independență, nu legitimează în sine folosirea unor forme de violență, în special violența contra persoanelor nevinovate. De asemenea, nu trebuie să mai existe locuri de azil pentru teroriști”. Rezoluția a cerut tuturor statelor să ia măsurile necesare la nivel național în vederea eliminării rapide și complete a terorismului. SUA a încercat să acționeze independent, punându-și la punct propriile concepte privind terorismul și elaborând pe baza acestora o legislație relativ solidă. În timp, definiției terorismului, în legislația Americană, i s-au adus semnificative îmbogățiri: „Actul privind riposta la terorismul internațional 1985”, „Raportul pregătitor al Subcomitetului pentru Securitate și terorism din Cadrul Comisiei pe Probleme Judiciare și de Terorism Sponsorizat de Stat” etc. Diferențele dintre interpretările pe care statele lumii le dau aceleiași fapte de la terorism până la exercițiul valid al rezistenței naționale, grupate individuale creează dificultăți în enunțarea unor principii legale de ripostă laterorism. La celebra butadă „Ceea ce este terorism pentru tine, este lupta pentru libertate pentru mine” unii autori au răspuns că diferență dintre teroriști și luptătorii pentru libertate, constă în faptul că teroriștii ucid victime nevinovate, în timp ce luptătorii pentru libertate, salvează vieți luptând cu riscul proprii vieți până când libertatea va învinge. ONU nu a putut arbitra conflictele de interese presupuse de această problemă, legitimând, într-o oarecare măsură, unele acte cuprinse în „zona cenușie” a domeniului de definiție a terorismului. Astfel, în decembrie 1973 a votat Rezoluția 3103, care legitimează conflicte armate conexe la lupta popoarelor contra colonialismului și rasismului. În 1974, ONU a adoptat „Definiția agresiunii” care poate justifica unele acțiuni teroriste dacă acestea contribuie la lupta anticolonială sau ajută mișcările în favoarea autodeterminării. Astfel, definiția terorismului trebuie să fie general acceptată, funcțională, aplicabilă și maleabilă, pentru a răspunde celor patru deziderate trebuie să cuprindă și următoarele două elemente: a)un act de violență sau amenințarea cu violență- acest act are un scop politic, ținta sa fiind civilii sau proprietățile unui stat. b)folosirea unor inocenți- ca ținte sau obiecte de șantaj în vederea obținerii de avantaje politice transformă automat „lupta pentru libertate” în crimă.

Capitolul II

Istoricul și evoluția terorismului

2.1. Apariția terorismului

Termenul "terorism" a apărut destul de târziu în dicționare. Verbul „a teroriza” a intrat în vocabularul limbii franceze în anul 1796, acest lucru fiind atestat de Dicționarul Robert, noțiunea totuși conștientizată de omenire la începuturile istoriei. Teroarea și frica au fost instrumente foarte convingătoare ale violenței sau forței, încă din Antichitate. Pentru realizarea unui scop politic era utilizată în mod frecvent violența. Terorismul a fost folosit politic încă din secolul XII-XIII, de către „Asasini” un ordin islamic secret din perioada medievală, (grup de musulmani sectanți fanatici care acționau sub influența drogurilor prin teroare și crimă răspândind teroare în rândul „necredincioșilor”). Pe vremea enigmaticului fondator „Bătrânul din munți” , „Asasinii” ismaeliți au fost primii care au folosit crima sistematică și planificată inducând teroarea prin transformarea atenatelor în armă politică, iar prin amenințarea cu moartea atât a conducătorilor musulmani cât si a celor creștini din Levantul secolului al XIII-lea au luat bani. „Asasinii” au dat dovada unui manierism vădit în materie de atentate, folosind întotdeauna pumnalul, niciodată săgeata sau otrava, acesta fiind modul lor de operare, inconfundabila semnătură a grupării având scopul de a teroriza „țintele” secundare, opinia publică, și martorii. Victimele grupării constau în două pături sociale – prima, compusă din prinți, ofițeri, miniștri sau "Gadis" – lumea clericală, selecția victimelor reprezentând și astăzi o caracteristică a terorismului simbolic. Dublul asalt al mongolilor și al sultanului mameluc din Egipt, Baybars, prin campania pe care a condus-o, a dus la distrugerea puterii organizației „Asasinii”. În secolul I Î.Hr., sicarii și zelații evrei au supraviețuit cam 60 ani, spre deosebire de „ hashashini”, însă influența lor a fost notabilă, dovedind că terorismul mesianic are tradiții adânci, începând încă din Antichitate. Aceștia au provocat o revoltă a hebreilor împotriva ocupației romane, revolta fiind înfrântă de legiunile romane, și finalizându-se cu distrugerea Templului, centru ritual al Iudaismului, decimarea populației evreiești din Cipru și Egipt, dar și producerea „celui de-al Doila Exil” sau „Diaspora”. În anul 70 i. Hr., la Masada, a avut loc masacrul culminant, înregistrându-se una din primele sinucideri colective de proporții din istoria omenirii. Forma cea mai cunoscută de manifestare a „prototerorismului” , a fost reprezentată de teroarea mesianică, adepții acesteia prevedeau o zi în care viața pe acest pământ va trece de la starea de confruntare continuă („statis”) și luptă la una de armonie perfectă, în care istoria va înceta, iar Dumnezeu va fi prezent în viețile tuturor, salvându-i doar pe aceia care merită protecția Sa. Adepții ei, considerau teroarea mesianică, premergătoare a „Armaghedonului” sfârșitul lumii, partizanii acesteia înclinând sa acționeze în vederea apropierii „ceasului mîntuirii”. Asiro-caldeenii, erau recunoscuți pentru cruzimea cu care își tratau prizonierii, la fel și persanii, ceva mai târziu. Hopliții spartani efectuau periodic raiduri de decimare a „hiloților”, populație majoritară, pentru a menține echilibrul de forțe între clasa dominantă și majoritatea aservită, fapt ce constituia unul din fundamentele statului persan. Mulți istorici au subliniat faptul că teroarea este o stare psihică iar terorismul se referă la o activitate socială organizată (și cu toate controversele existenței între aceștia) nimeni nu poate nega faptul că teroarea este cheia care declanșează terorismul. Teroarea – element constitutiv al multor acțiuni grupale, semnalat încă din antichitate, fiind un fenomen natural, terorismul reprezentând exploatarea conștientă a acestuia.

2.2. Terorismul „clasic”

Teroarea este numele generic dat perioadei ce a urmat preluării puterii de către cea mai radicală grupare a „montagnearzilor” iacobini, perioada în care violența fizică, asociată cu amenințarea prin folosirea violenței a fost practicată în scopul creării bazei unei noi ordini sociale (revoluția Franceză din 1789). O metodă de legitimare a unui guvern minoritar și de justificare a menținerii sale la putere a fost folosirea premeditată a terorii, astfel, Comitetul Siguranței Publice condus de Robespierre i-a lovit la scurt timp și pe republicani. Victime ale terorii au devenit și hebartiștii, cei aflați la stânga politică a iacobinilor , dar și cei conduși de Danton. Fiind mutilat si cu falca zdrobită de un glonț, deja arestat, Robespierre nu a fost acuzat de dezlănțuirea terorii, însă iacobinii au fost acuzați de terorism, având o conotație ilegală. Termenul „terorist” a căpătat semnificații diferite în funcție de grupul social care-l folosea, astfel „teroriștii iacobini” căzuți în opoziție de către reprezentanții Directoratului, în timp ce pentru aristocrații francezi din emigrație, teroriștii erau toți republicanii, inclusiv soldații armatei Republicii Franceze. Caracteristica dominantă a conceptului de terorist pentru secolul XVIII o constituie utilizarea terorii și a violenței în numele statului (perioada Restaurației) indiferent dacă acesta este revoluționar și reacționar. Termenul de terorism, începând cu 1880 a fost asociat cu violența și teroarea premeditată antistatală sub impactul teroriștilor ruși și anarhiștilor din anii 1990. Cazul Rusiei – Ivan cel groaznic (secolul al XVI-lea) a folosit teroarea nediscriminatorie pentru a insufla teama în rândul majorității populației indiferent de convingerile sau intențiile acesteia. Țarul Nicolae I a transformat politica secretă în – Ohrana – un instrument de guvernare prin teroare discriminatorie – îndreptată spre grupuri țintă și capabilă a fi reglată ca intensitate potrivit nevoilor impuse de situație. Opozanții ruși au ajuns la concluzia că bunele intenții nu erau suficiente pentru a răsturna guvernarea sălbatică a „Părintelui Maicii Rusii” — preluarea puterii politice obținându-se prin insuflarea sentimentului de teamă în rândul celor aflați la putere. Dacă guvernanții ar fi fost loviți cu propriile arme, apelul la teroare și terorism, masele populare ar fi putut fi motivate să se ridice la lupta deschisă. Atentatele teroriste contra reprezentanților, hotărârea de a distruge orice tentative de rezistență, astfel, anarhiștii ruși au renunțat la cooperarea cupopulația asuprită, s-au automarginalizat social, apelând și ei tot la teroarea nediscriminatorie. Așa s-a întâmplat și cu „Irish Fenias”, asociația secretă irlandeză fondată la New York, SUA, în 1857 cu scopul răsturnării dominației engleze din Irlanda, care a renunțat relativ la pregătirea unei insurecții armate antibritanice în fruntea unei campanii de asasinare a reprezentaților autorităților britanice în scopul terorizării populației protestante. În secolul al XlX-lea, s-a practicat „teroarea țăranilor” în Andaluzia, în Irlanda, în estul Poloniei și în nordul Germaniei, îndreptată împotriva marilor latifundiari, a perceptorilor, reprezentanților guvernamentali, cât și împotriva țăranilor prea „docili” față de autorități. Terorismul a reprezentat o atracție mare pentru indivizii asociali, marginalizați, iluminați sau dereglați psihic. De altfel, caracteristica anarho-terorismului clasic, o constituie individualismul acțional, reprezentat prin atentatori singuratici în marea lor majoritate, dezechilibrați mintal, care au atacat regi, președinți, lideri politici din motive confuze sau chiar nebuloase. 1898- Elisabeta, împărăteasa Austriei și regina Ungariei a fost înjunghiată de Luigi Luccheni , anarhist singuratic, convins că „orice măsură este bună împotriva celor bogați și puternici” doar pentru a ocupa un loc în istorie. 1878- Karl Nobiling, profesor în filozofie, nemaigăsind nici o valoare vieții pentru care-și pierduse interesul a încercat să-1 asasineze pe împăratul Wilhelm I, cu o pușcă de vânătoare. 1881- C.l. Guiteau, 1-a asasinat pe cel de-al douăzecilea președinte al SUA pe peronul gării „Baltimoc & potomoc Depot”, cu un revolver „British Bulldog”, pentru faptul că președintele nu îi remarcase ”talentele politice și diplomatice”. 1901- a fost asasinat președintele SUA, William McKinley în timpul unui ritual numit „Shakehands” de către Leon F. Czdgosz, individ timid, sperios, însă animat de ideea celor care erau deasupra lui. Epoca modernă s-a confruntat cu asaltul teroriștilor individuali, cu iluminiștii de sorginte divină, dar și cu mișcări clandestine promotoare ale unui terorism organizațional mascat sub fațada unor idealuri înalte în istorie rămânând ca perioada de înflorire a societăților secrete. Organizațiile anarho-revoluționare și radical extremiste au renunțat la ideea unei revoluții „simfone și sincrone” asemănătoare celor din 1848-1849, în favoarea unor comploturi ce vizau folosirea violenței, teroarei, împotriva adversarilor politici, instituțiilor statului, neconforme și indezirabile cu idealurile și obiectivele urmărite de ele. Complotul – înțelegere secretă, stabilită între mai multe persoane care uneltesc o acțiune contra unei persoane,contra siguranței statului. Atentatul – încercare de încălcare a unui drept, de distrugere a unor concepții, tentativă de răsturnare a ordinii politice sau sociale a unui stat, vătămare corporală, încercare de omor, de obicei împotiva unui șef de stat sau de guvern. În România Tudor Vladimirescu a fost răpit de căpitanii eteriști ai lui Alexandru Ipsilanti și ucis în mod bestial (complot străin). Ultima manifestare a folosirii terorismului simbolic ca soluție în rezolvarea problemelor economice, sociale, naționale sau politice a fost Atentatul de la Sarajevo. Membrii acestei grupări care au participat la asasinarea arhiducelui Frantz Ferdinand au închis suita anarhiștilor solitari care credeau că pot schimba ordinea socială cu ajutorul unei bombe sau a unui revolver. Atentatul de la Sarajevo a constituit și punctul de tranziție spre alte forme de manifestare a terorismului și anume: sponsorizat, terorismul mutual regăsindu-se în perioada interbelică și postbelică. În perioada interbelică terorismul devine o formă de agresiune externă, dar și un mijloc de constrângere internă. Lichidarea fizică sau terorizarea adversarului luată în calcul ca o premisă indiscutabilă, este semnificativă pentru unele concepții „politice”, ca de exemplu, cea a ambasadorului nazist Roland Koestner, care declară imediat după consumarea atentatului terorist soldat cu asasinarea premierului român Ion G. Duca – 29 decembrie 1934: „Ei bine aflați că la Berlin, unii naziști pretind că, cu cinci sau șase asemenea asasinate politice, Germania ar putea face economie de un război și ar putea obține tot ce ar vrea în Europa”. Promotorii terorismului de stat prin intermediul propriului aparat de propagandă au incitat deschis la ură și asasinat. Intr-un articol apărut în presa fascistă italiană, în septembrie 1934, se afirmă: „Va veni o zi în care un student va expedia un glonț, încheind aroganțele ministrului Afacerilor Străine al României și vom termina astfel cu Titulescu”. Tot în 1934 , sub sprijinul Oficiului de Politică Externă a Partidului Național Socialist Muncitoresc din Germania condus de către Alfred Rosemberg, a fost elaborat un plan de atentate teroriste, acestea urmând sa fie puse în aplicare de către cei 364 de agenți infiltrați în străinătate,dar și de celulele „G” (Gegner) ale SS care coordonau acțiunile grupurilor teroriste. Cel de al patrulea punct al acestui program prevedea asasinarea lui Carol al II-lea iar cel de al unsprezecelea punct asasinarea lui Titulescu. Țintele viitoarelor atentate urmau să provină din țările de origine ale țintelor teroriste, puterile revanșarde constituindu-și o adevărată „coloană a cincea” în toate țările vizate . Legătura directă dintre teroriștii europeni și țările sponsor provenite din Axa Berlin- Roma- Tokio- Budapesta este evidențiată de poziția oficială a acestora cu privire la atentatele produse. În ianuarie 1934, o mașină infernală condusă de ostași croați a aruncat în aer o parte a liniei ferate Belgrad- Zagreb, la numai câteva minute după trecerea unui tren expres în care se aflau Edvard Benes și Nicolae Titulescu. Imediat după aceasta, ziarul berlinez „ B. Z. am Mittag” anunță ca: „atentatele de-a lungul căilor ferate iugoslave vor continua”, ziarul extremei drepte iugoslave „L'Etat Croate Independent” declară: „dacă miniștrii Micii înțelegeri ar fi sărit în aer, în vagonul lor, nimeni nu i-ar fi putut acuza pe croați, întrucât ei se găsesc în stare de legitimă apărare. Domnii Benes, Titulescu și Javtic nu sunt decât niște provocatori, care n-au ce căuta la Zagreb”. Aceeași publicitate finanțată de Oficiul de Politică Externă a NSDAP declară agresiv: „Domnului Barthon, regele Alexandru, domnilor Benes și Titulescu să nu le treacă prin minte că pot să se joace după bunul lor plac cu soarta altor popoare, destinul îi va convinge curând”. Faptul că terorismul a fost susținut de stat a condus la accesntuarea atentatelor, asasinatelor politice și violențe, crime care au distrus statutul democratic al țărilor vizate de extremiști. Începutul acestei sumbre campanii teroriste a fost deschis de organizațiile paramilitare germane, imediat după încheierea primului război mondial; primele victime au fost liderii germani Karl Liebnech, Roza Luxemburg, alte personalități social – democrate, asasinate în 1919, în 1922 a fost ucis Ealther Rathenau, ministrul Republicii de la Weimar, Gregov Strasser, adversar a lui Hitler, asasinat în Cehoslovacia în 1934. România a devenit țara violențelor politice când s-a înființat Garda de Fier, condusă de Corneliu Codreanu. Atunci când guvernul condus de L G. Duca a decis scoaterea în afara legii, căpitanul Gărzii de Fier C.Z.Codreanu a trimis spre publicare o scrisoare prin care amenința întreg guvernul român cu exterminarea, „D-ta și Titulescu v-ați iscălit moartea”. Amenințarea a fost pusă în practică la 20 decembrie 1934 când unul din comandourile teroriste 1-a asasinat pe loan G. Duca, pe peronul gării Sinaia. Campaniile de lichidare a oponenților din străinătate, sponsorizarea grupărilor extremiste din țările țintă ale agresiunii au reprezentat acte clare de terorism astfel: NKVD – atentate și asasinate – 1920-1930, "dușmanii Uniunii Sovietice" dispăreau subit, erau răpiți, găsiți morți. De aceeași soartă se bucurau și membrii NKVD care dezertau (Ignace Reiss, găsit împușcat la Lausarme, generalul Vallter Krivitsky, asasinat la Washington DC, Leon Trotky – unul din cofondatorii Uniunii Sovietice – victimă a terorismului sovietic, Erwin Wolf, secretarul lui Trotsky, asasinat în drum spre Spania. Ținte ale terorismului bolșevic nu au provenit numai din emigrație, Lenin și succesorul său, Stalin și-au lichidat inclusiv „tovarășii de drum”. Cazul lui Serghei Kirov, secretarul Partidului Comunist din Leningrad, împușcat de un agent CEKA, Leonid Viktorevici Nicolaev – împușcat pe coridoarele Comitetului Central. Victime ale terorismului de stat german: Cancelarul Austriei, Engelbert Dolfuss, asasinat deoarece pedepsise grupele teroriste progermane care încercau destabilizarea Austriei în vederea realizării „Anschlussului” (Alipirea Austriei la cel de-al II-lea Reich). Atentatul terorist de la Marsilia, soldat cu asasinarea regelui Iugoslaviei, Alexandru 1. Karagheorghevici, a ministrului francez de externe, Louis Barthou, amândoi aflați pe lista neagră nazistă, deoarece aceștia militau în direcția stabilirii unui sistem de alianțe al statelor balcanice care să le facă capabile să reziste agresiunii fasciste din zonă ( acordurile politico militare din cadrul „Micii înțelegeri”). Autorii atentatului erau membrii unor organizații teroriste macedonene și ustași croați, instruiți în Ungaria, la Janka Puszta, o bază de pregătire a diversionisților amiralului Horthy; pe de altă parte Mussolini deschisese larg porțile taberelor de instrucție de la Borgador și Olivetti, extremiștilor croați în scopuri identice. Promotorii terorismului de extremă dreaptă sau stângă din perioada interbelică au ajuns la concluzia că puterea politică se obține prin dirijarea violenței și terorii spre anumite cruciade. Ideologia bolșevică și nazistă au conferit noi dimensiuni utilizării permanente a terorii în lupta de clasă, astfel, teroarea rămânea un simplu instrument în procesul de escaladare a unui război psihologic declanșat împotriva tuturor, chiar împotriva propriului popor, cu victime alese la întâmplare, nu după criteriul dreptății justiției sau libertății. Deși, teoretic, trebuie să facem distincție între „teroare” ca fenomen psiho-social distructiv și „terorism” ca metode și procedee de acțiuni pentru a genera teroare, în perioada interbelică cele două noțiuni rămân strâns legate. Dacă în perioada interbelică, Europa a parcurs perioada cea mai dramatică și mai sumbră a istoriei sale, America s-a confruntat cu terorismul tacit acceptat de stat, Ku-Klux-Klanului sau campaniile de terorizare a liderilor și activiștilor sindicali sau antisegregaționiști și cu terorismul criminal susținut de capii rețelelor de crimă organizată și terorismul psihopat. Acest tip de terorism îl reprezenta atentatul contra președintelui Franklin Daleano Roosevelt de la 15 februarie 1933 – comis de Joe Giuseppe Zongara (psihopat cu idei fixe a ucis primarul orașului Chicago, o femeie și doi bărbați, imobilizat înainte să-l lovească și pe președinte a strigat: „O să-i împușc pe toți președinții”).

2.3. Terorismul în timpul celui de-al doilea război mondial

Și cel de al doilea război mondial a debutat printr-un act terorist, capii celui de al treilea Reich căutând o justificare pentru atacarea Poloniei. La 1 septembrie 1939 a fost atacat postul de radio din Gleiwitz, o localitate aflată în apropierea graniței cu Polonia, de către un grup format din gradați SS și deținuți de drept comun. Pentru a da impresia că este vorba de un atac polonez neprovocat comandoul era îmbrăcat în haine poloneze, fiind împușcați deținuții (Heinrich Himmler orchestrând atacul împreună cu agenții Gestapoului), iar Hitler a invitat ziariștii străini să vadă pe „atacatorii polonezi uciși pe teritoriul german”. Perioada de violență endemică ce a prefigurat războiul, a fost estompată de grozăviile celei de-a doua conflagrații mondiale care a durat 2.174 de zile și a provocat moartea a 55 milioane de oameni, înregistrându-se 25.298 victime pe zi. Războiul a determinat și moartea a jumătate din populația evreiască a lumii. Actele teroriste care au fost comise in această perioadă s-au îndreptat împotriva conducătorilor politici și militari ai țărilor implicate în război, unele dintre acestea fiind plănuite și înfăptuite de către inamic, altele fiind săvârșite de apropiații demnitarilor vizați, urmărindu-se atragerea simpatiei învingătorilor dar și răsturnarea grupului conducător. Comandantul flotei imperiale nipone, amiralul Isaroku Yamamoto, a fost omorât de către serviciile speciale americane care au prăbușit și un avion de pasageri deasupra Golfului Biscaia; generalul Sikorski, comandantul forțelor poloneze libere, a murit intr-un accident aviatic produs deasupra Gibraltarului în 1943, acesta fiind unul dintre puținele persoane care-l condamnau pe Stalin pentru măcelul de la Katyn, poziția antisovietică a generalului punând Marea Britanie într-o situație generată față de URSS. Bombardamentele atomice de la Hiroshima și Nagasaki, dar și bombardarea orașului Tokio cu bombe incendiare au fost tratate cu discreție de către învingători. „Commando Order”, directiva dată de Hitler și aplicată de OKW, a constituit prima controversă ce a privit executarea militarilor din trupele de diversiune, aceștia fiind considerați teroriști. Ei acționau în adâncimea dispozitivului german, de obicei îmbrăcați în haine civile, desfășurând acțiuni de sabotaj în teritorile ocupate, prin terorizarea garnizoanelor germane, asasinarea funcționarilor, a colaboraționiștilor, dar și prin răpirea unor ofițeri superiori Werhrmacht. Principalul cap de acuzare lansat de germani contra trupelor de comando aliate îl constituia chiar ghidul lor de comportare în luptă: pe prima pagină figura motto-ul „act like bandits, not soldiers” (acționați ca bandiții și nu în calitate de militari). Astfel, comandoul britanic „Antropoid”, format din cetățeni cehoslovaci (Josef Gapcik și Jan Kubis fuseseră instruiți în taberele SAS de la Garramour și Cammus Darrah) au fost parașutați în Cehoslovacia cu misiunea de a-l asasina pe „Reichprotektorul” Heydrich, Șef al Oficiului General de Securitate a Reichului (RSHA) în subordinea căruia se afla Gestapoul, Sicherheitsdienst (SD) și Poliția Criminală. Heydrich era general SS (SS -Obergruppenfuthrer) și general de poliție. Heydrich era vizat de englezi din cauza bănuielii că ar fi descoperit legăturile dintre Intelligence Service și amiralul Canaris, șeful spionajului militar german (Abwehr). Heydrich, Șef al Oficiului General de Securitate a Reichului, în timp ce se deplasa într-un Mercedes, a fost surprins de comandoul britanic „Antropoid”, și a murit în urma exploziei provocate. Autoritățile germane au luat măsuri drastice la fel ca și actul pe care-l provocaseră, astefel că înteaga localitate Lidice a fost distrusă și toți locuitorii acesteia au fost omorâți. Execuțiile în masă, practicate ca represalii au fost generalizate în est, dar folosite ca metodă de intimidare/terorizare și în vest (Orodour sur Gloue-Franța, Roma și Grotele Arobatine). Armata Roșie a fost vinovată pentru toate execuțiile în masă din Ucraina, republicile caucaziene, dar și Polonia și țările baltice. Japonezii au decimat cu premeditare populația civilă și prizonierii de război din Filipine, Thailanda, Malaezia și China (terorism de război). Mișcările de gherilă din zona Pacificului au aplicat violența, amenințarea cu violența în vederea subminării moralului inamicului și a terorizării populației civile „neutre”.

Capitolul III

Combaterea fenomenului terrorist

Democrațiile occidentale au fost surprinse începând cu 1970 de valurile de terorism care au lovit America, Orientul Mijlociu și Europa. Odată cu atacurile organizate și sistematice ale grupărilor teroriste transnaționale și internaționale, responsabilii naționali au înțeles că universul violenței politice este mult mai larg, proprii cetățeni putând să devină ținte.

3.1. Universul violenței politice

Violența inițiată sau proiectată de o țară poate fi împărțită în două tipuri, acestea fiind: violența statală împotriva propriilor cetățeni și violența statală ce poate fi îndreptată contra altui stat. Forma războiului convențional dată de acțiunile agresive ale unor state îndreptate împotriva altor state, duce la ciocnirea a doua armate regulate. Statele dispun de paliere acționale mai joase, însă la fel de violente ca și războiul care este considerat a fi forma de violență politic motivată, cea mai des întâlnită în istoria omenirii; este cazul loviturilor aeriene limitate, acțiunilor de comando sau infiltrarea diversionisților. Prin aceste subpaliere acționale se reflectă gradul sau capacitatea de reacție a unui stat. Atunci când forța și violența unui stat este folosită împotriva propriilor cetățeni întâlnim două categorii de acțiuni: în prima categorie sunt incluse procesul normal și legal de impunere a legilor și acțiunilor de apărare a siguranței naționale, ordinii și liniștii publice , legalității constituționale, iar cea de a doua categorie cuprinde folosirea ilegală și abuzivă, de către un guvern, a violenței politice, având scopul de a teroriza și intimida cetățenii, fiind astfel prevenite unele manifestări de opoziție. În toate regiunile totalitare( țările comuniste din Asia și Europa de Est, unele țări islamice, fasciste și naziste) s-a folosit abuziv și ilegal violența de stat, dar și în statele cu regim pseudo democratic unde acționau „Escadroanele morții” din țări din Africa și America Latină, provenind din forțe care foloseau teroarea pentru a intimida cetățenii în scop preventiv. În ultima perioadă violența politică a avut o evoluție rapidă prin rivalități religioase, etnice sau social-ideologice, numeroase grupuri sociale subdezvoltate au devenit focare de violență motivată de obiective sau de scopuri minore acceptate de grupuri minoritare cum ar fi protejarea mediului ambiant și a animalelor, problemele legate de avorturi. Violența cetățenilor ce are ca țintă statul, poate fi spontană sau organizată, manifestându-se ca un pumn impulsiv, fiind o expresie a nemulțumirilor, dar fără a avea vreun obiectiv politic clar, o planificare anterioară sau o conducere planificată. Această categorie de violență intră conceptual în categoria insurgenței având ca scop final răsturnarea guvernului. Revoluția, gherila, terorismul, lovitura de stat și răscoala sunt principalele forme de insurgență, ele diferă prin strategiile de ridicare la luptă a populației contra sistemului statal. Un exemplu de violență politică a cetățenilor împotriva statului: ridicarea cetățenilor palestinieni împotriva administrației israeliene „ Intifada”. Lovitura de stat este o răsturnare bruscă, puternică și neașteptată, în vederea înlăturării unui guvern aflat la putere: „Coup d'Etat” – reprezintă luarea puterii de către un individ sau un număr mic de persoane care controlează pârghii importante în sistemul de conducere. Lovitura de stat era caracterizată de Edward Luttwak ca strategia „de infiltrare a unui segment mic dar bine plasat de persoane în aparatul de stat în vederea preluări controlului și puterii”. Rebelii trebuie să coopereze cu o parte din armată și cu forțele de securitate în paralel pentru a avea succes și pentru a duce la bun sfârșit realizarea surprizei. La sfârșitul anului 1969, cu ocazia inaugurării celei mai moderne conducte petroliere din Africa de Nord, căpitanul libian Moamar Gaddafi a primit comanda gărzii regale, reușind să organizeze în cadrul bazei militare de la Bab-Iziza un nucleu de puciști, iar în timpul vizitei oficiale în Turcia a regelui Idriss, Gaddafi a arestat generalii suspecți de loialitate și a ocupat principalele posturi de comandă, administrația, ministerele și centrala electrică din Tripoli. În Irak au fost executați 300 de ofițeri ai forțelor aeriene și ai garzii Republicane, deoarece au fost bănuiți că ar fi complotat împotriva regimului condus de Saddam Husein, la sfârșitul lunii august 1996. Loviturile de stat se caracterizează prin faptul nu se dorește vărsare de sânge și sunt planificate pentru a se desfășura rapid. Revoluția -presupune o transformare bruscă, radicală și violentă a structurilor sociale, politice sau economice ale unui regim dat; revoluția nu este o strategie de insurgență ci mai degrabă ea este o tentativă de schimbare de sistem. Schimbările revoluționare nu presupun, în unele cazuri, un plafon ridicat de violență politică. În unele cazuri violența politică este prezentă dar se manifestă la intervale scurte de timp, spre exemplu revoluția din România din decembrie 1989, iar în alte cazuri, revoluțiile s-au prezentat ca niste procese sângeroase și lungi spre exemplu revoluția chineză. Modelul leninist al strategiei revoluționare se caracterizează prin antrenarea maselor populare pe o perioada de pregătire lungă dar cu o confruntare directă și scurtă; acest model a fost adoptat de multe mișcări din lumea a treia Africa, America latină. Gherila -„război limitat" – este cea mai veche formă de conflict ce a apărut înaintea războiului convențional. Această formă de război se caracterizează prin faptul că inamicul puternic este combătut de niște formațiuni paramilitare sau militare relativ mici. Această formă difuză de război a servit în numeroase cazuri, ca formă auxiliară de luptă, împotriva inamicilor, în cazul insurecțiilor ea rămânând practic singura formă de luptă contra statului propriu sau agresorului. Ca strategie, gherila se caracterizează astfel:

– evitarea luptei directe, decisive;

– optează pentru uzura inamicului prin mici încleștări;

– folosesc un stil flexibil cu operațiuni "lovește și fugi";

– procedează la fel ca orice subunitate de infanterie atunci când pregătesc o ambuscadă sau atacul unui obiectiv. Răscoala -reprezintă materializarea violenței proiectate de mulțime, este neorganizată deoarece nu dispune de structuri de comandă sau eșaloane ierarhice, nu este direct controlată de un lider, este scurtă și neplanificată. Răscoala are o durată variată, putând dura ore, zile, și chiar săptămâni. În multe orașe s-au organizat unități speciale de poliție "anti-riot" (antidemonstrație), ceea ce demonstrează că răscoala urbană a devenit un fenomen endemic. Terorismul – în contextul violenței politice contemporane are un loc aparte. Acțiunile teroriste reprezintă o formă politică diferită de gherilă, războiul convențional, răscoala sau agresiune statală brutală și ilegală, purtate sistemic, ele constituie o strategie distinctă a insurgenței motivate politic. Terorismul se manifestă prin violența către alt individ, individ contra stat, stat contra individ sau stat contra stat, în condițiile în care principiile de conviețuire pașnică, respectul față de viața semenilor, devin deziderate teoretice bune pentru alții.

3.2. Importanța combaterii terorismului și pericolul social ce îl reprezintă

Terorismul este o faptă care poate atinge toate laturile vieții sociale. O caracteristică importantă a investigării unor fapte de această natură este evidențiată de acele persoane care aplică legea ce cooperează în baza unui cadru legislativ adecvat să se folosească de cele mai performante metode și mijloace de investigație și înarmați cu informații valoroase care au ca scop prevenirea unor astfel de fapte. Combaterea actului terorist necesită un suport logistic foarte consistent, motiv pentru care este condiționat de infracționalitatea economico-financiară, ajungându-se la pierderi de vieți omenești și pagube financiare de neimaginat. Acest flagel are ca trăsătură fundamentală realizarea scopului de impunere a forței și a violenței ilegale împotriva ordinii de stat de către adepții săi care, de regulă, sunt persoane anonime, dar bine organizate și ce acționează sistematic pentru realizarea obiectivului propus. Importanța combaterii acestui fenomen rezultă din aceea că este o tactică de luptă de gherilă, având ca rezultat final realizarea unor scopuri politice, evidențiindu-se caracterul său violent care are drept obiectiv realizarea unor rupturi „psihologico-afective” între membrii unei societăți și conducerea acesteia, a unei explozii de opinii mass-media al căror impact este destabilizator și nu în ultimul rând a sentimentului de frustrare care apare în rândul cetățenilor, defăimând autoritatea în toate formele ei și promovând injustiția, pe care apreciază că nu o poate înlătura nimeni și nimic. Importanța combaterii terorismului, a pericolului social pe care îl reprezintă este foarte bine reflectat în cuvântul președintelui S.U.A. George W. Bush din 06.11.2001, când afirmă că „SUA nu-și va găsi liniștea până când grupările teroriste cu accesibilitate globală nu vor fi găsite, oprite și înfrânte”.

3.3. Preocupări antiteroriste interne

Nici România, nu a fost exclusă de la identificarea unor organizații extremist–teroriste de pe teritoriul ei care, chiar dacă nu au fost îndreptate împotriva statului român, pot avea ca obiectiv principal alte state, membrii acestora fiind preocupați intens de acumulări financiare printr-o serie de activități ca:

– Deținerea unui statut legal cu scopul de a acoperi prezența acestor grupări teroriste pe teritoriul românesc, folosindu-se de orice mijloace și metode, de la cele mai joase și neînsemnate structuri ale statului sau private, până la cele mai înalte poziții și funcții;

– Derularea unor operațiuni licite sau ilicite care în cele din urmă sunt transferate organizației “mamă”, de unde apoi sunt îndreptate către scopurile pentru care au fost create;

– Racolarea specialiștilor din diferite domenii de activitate care să planifice în cele mai mici detalii toate acțiunile respectivei grupări, care au un scop bine definit;

– Strângerea de informații și date sub diferite acoperiri, despre viitoare ori actuale ținte, atât în străinătate cât și din țară;

– Derularea unor acțiuni bazate pe tenacitatea de a găsi acele persoane care se convertesc rapid la doctrina lor, a unor activități desfășurate în rândul celor fără cultură, fără un loc de muncă stabil etc. În țara noastră din cauza unor măsuri care au fost luate cu ocazia trecerii de la dictatură la democrație de la o economie bazată pe un plan unic la o piață liberă, flagelul extremist–terorist a găsit mediu favorabil. Piața drogurilor este domeniul aflat în strânsă legătură cu aceste grupări teroriste, care au făcut din România nu numai un teritoriu de tranzit ci si un spațiu geografic de depozitare si consum al drogurilor „depozit”. Sunt persoane de cetățenie turcă care nu sunt străine acestei transformări, deoarece migrând masiv au traversat România în drumurile lor spre occident, folosindu-se astfel de mijloace auto care erau utilizate in scopul amenajării unor ascunzători privind operațiuniile ilegale cu droguri. Una din astfel de filiere specializate în traficul de droguri pe teritoriul nostru, ar fi organizația separatistă „Kadek” care este condusă de Congresul pentru Democrație și Libertate din Kurdistan, ale cărei acțiuni au avut loc și la București. Circa 80% din drogurile capturate în Europa, au legătură cu această organizațieacest lucru fiind susținut de unele surse de informare internațională. Grupările teroriste sunt stăpâne și în domeniul emigrației transfrontaliere ilegale, ai cărei conducători sunt în mare parte musulmani, care racolează persoane ce doresc să ajungă ilegal în țările din occident fiind sprijiniți de organizația Kadek, cât și de ultranaționaliștii organizației. Traficul cu bani sau spălarea de bani sunt alte domenii favorabile acelor societăți cu capital străin ce rulează sume foarte mari reușind să strângă fonduri pentru acte teroriste în favoarea acestor organizații musulmane. Traficul de persoane este supravegheat de instituțiile statutului, care au evidențiat o serie de modalități de intrare–ieșire ilegală în și din România, dintre care cele mai elocvente ar fi:

– crearea, obținerea și utilizarea unor documente ce au fost falsificate și cu vize false aplicate;

– “titlu” de turist și intrarea în mod legal în țară prin Aeroportul Internațional „Henri Coandă”;

– forțarea frontierei de stat a României de către călăuze bine instruite in special pe zona limitrofă cu Republica Moldova și Ucraina;

– pătrunderea în țară ascunse în diferite mijloace de transport a unor persoane;

– activitatea susținută a contrabandiștilor pe Dunăre, sprijiniți inclusiv de funcționari ai statului;

– obținerea vizelor de tranzit de consulate prin diferite mijloace;

– acțiunile la frontierele cu Ungariei și Serbia;

– activitatea de introducere-scoatere a persoanelor în România cu ajutorul trenurilor internaționale.

3.4. Politici pentru combaterea terorismului

Combaterea terorismului este atât o problemă politică cât și una militară. Statele Unite ale Americii, Uniunea Europenă, Alianța Nord-Atlantică, precum și organismele internaționale destinate să asigure protecția națiunilor, să prevină războiul și să organizeze și gestioneze bunele relații dintre ele, au decis să organizeze lupta antiteroristă. Pentru combaterea terorismului trebuie să se urmeze o politică care să se bazeze pe cunoașterea lui și pe exterminarea cauzelor care-l formează. Cunoașterea și recunoașterea a acestui flagel cuprinde următoarele politici:

– de finanțare a structurilor și acțiunilor îndreptate împotriva terorismului;

– de prevenire;

– de eradicare a cauzelor;

– de evaluare;

– de contracarare a efectelor

– de investigare;

– de pregătire a forțelor, mijloacelor și populației pentru a duce un război antiterorist.

Civilizația deține hotărârea politică pentru organizarea luptei antiteroriste. Protecția se vizează prin lege și printr-un sistem de constrângeri și de acțiuni ale statului, comunității, proprietății, cetățeanului, instituțiilor, și sistemelor de valori împotriva acțiunilor teroriste. Toate aceste acțiuni politicile antiteroriste au ca obiectiv:

– informarea corectă asupra activităților, persoanelor, organizațiilor și instituțiilor teroriste, a celor care sprijină sau finanțează terorismului de orice fel;

– supravegherea structurilor, instituțiilor și activităților care sunt bănuite că generează, încurajează sau susțin terorismul;

– prevenirea oricăror acțiuni de tip terorist;

– distrugerea rețelelor, organizațiilor și bazelor terorismului din toată lumea, oriunde ar fi ele.

3.5. Complexul de acțiuni ofensive împotriva terorismului

3.5.1 Culegerea informațiilor

Guvernul american dorește lansarea unei rețele Internet securizate denumită GovNet. Scopul este de a securiza telecomunicațiile. Acesta este pe de o parte un mijloc de apărare împotriva ciberterorismului și pede altă parte de efectuare a unei ofensive împotriva acestui tip de terorism. Scopul acestei rețele este de a împiedica introducerea de viruși și pirateria informațională. O asemenea rețea se dorește a fi separată de cea publică. Asupra aceste rețele planează totuși incertitudine deoarece nimeni nu garantează însă că o astfel de rețea nu poate fi penetrată. Un exemplu rezidă chiar în rețeaua Pentagonului, care deși este foarte bine protejată, a fost penetrată de un virus. Securizare informațiilor dau naștere multor întrebări. Se dezvoltă deja un fel de super-Internet, Internet 2, care beneficiază deja de cele mai bune tehnologii furnizate de IBM și de alți producători de tehnologii înalte și de fibră optică și care leagă sute de universități și laboratoare. SUA s-a hotărât să disloce contra terorismului considerabile resurse materiale, tehnice și financiare inclusiv pentru securizarea rețelelor Internet, indiferent că sunt sau nu amenințate de pericolul terorist.

3.5.2 Sisteme de supraveghere și de monitorizare a terorismului

Pentru ca fenomenul „terorism” să înceteze trebuiesc cunoscute anumite aspecte cum ar fi dinamica și cauzalitatea lui. Terorismul a devenit o provocare foarte gravă, care impune constrângeri și restricții cu care toată lumea trebuie să se obișnuiască, iar guvernele, forțele armate și forțele speciale trebuie să le pună în aplicare. Sistemele de monitorizare și de supraveghere a terorismului presupun structuri și infrastructuri, distribuite peste tot în lume. Sistemele de monitorizare sunt îndeajuns de flexibile încât să facă față flexibilității tacite a terorismului și în același timp oferă informațiile necesare înaintării acțiunilor împotriva terorismului. Aceste sisteme sunt constituite din componente naționale și internaționale, prin intermediul cărora se poate acționa și coopera în toate mediile. Un astfel de sistem este alcătuit din:

– componente de supraveghere electronică de mare sensibilitate;

– componente de validare și corectare oportună a acestor decizii;

– componente de cercetare directă, prin agenți și agenții de influență;

– componente de decizie rapidă;

– componente de comunicații rapide și securizate;

– componente de analiză a datelor și informațiilor.

Agentul de informații este cel mai important factor în supravegherea acțiunilor teroriste, deoarece este omul dotat și ajutat de toate mijloacele necesare și de un sistem eficace.

3.6. Strategia Națiunilor Unite de Combatere a Terorismului

Eforturile Națiunilor Unite în lupta împotriva terorismului au fost ghidate de strategia globală adoptată de statele membre în septembrie 2006. Strategia Natiunilor Unite de Combatere a Terorismului – având forma unei Rezoluții și a unui Plan de Acțiune (A/RES/60/2008) – este un instrument unic pentru îmbunătățirea rezultatelor luptei împotriva terorismului la nivel național, regional și internațional. Adoptarea sa marchează primul moment din istoria Națiunilor Unite în care statele membre au căzut de acord asupra unui cadru strategic și operațional de lupta împotriva terorismului. O dată cu Rezoluția Adunării Generale (A/RES/62/272) din septembrie 2008, statele membre și-au reafirmat angajamentul față de Strategie și au susținut întărirea eforturilor în implementarea sa. Strategia are la bază patru piloni de acțiune: măsuri care să stabilească ce anume contribuie la răspândirea terorismului; măsuri de construire a capacității statelor de a preveni și de a combate terorismul și întărirea rolului sistemului ONU în acest sens; măsuri de asigurare a respectării drepturilor omului pentru toți și supremația legii ca bază a luptei împotriva terorismului.

3.6.1 Punctele strategie

– Strategia ONU reprezintă un cardu internațional colectiv împotriva grupărilor teroriste. Se bazează pe condamnarea uniechivocă și puternică a actelor de terorism în toate manifestațiile și formele sale comise în orice împrejurare, scop sau de oricine.

– Această strategie stabilește în jur de cinsprezece măsuri concrete prin care se identifică răspândirea și favorizarea actelor de teroare precum și întărirea instituțiilor statelor și a ONU pentru a combate și preveni terorismul toate aceste măsuri pentru protecția dreptului omului.

– Prin această strategie sunt îmbunătățite activitățile pe care le derulează statele membre, organizațiile regionale si sistemul Națiunilor Unite într-o strategie comună.

– Principala responsabilitate de aplicare a strategiei o au statele membre, dar și Națiunile Unite. Angajamentul a fost luat de statele membre odată cu revizuirea Strategiei în anul 2008.

– Strategia include un numar important de inițiative, cum ar fi:

– A fost îmbunătățită eficiența și coerența luptei împotriva terorismului la nivel de asistență tehnică pentru ca toate statele sa poată avea un rol în acestă luptă

– A fost promovată solidaritatea la nivel mondial față de victimele actelor de terorism, s-au aplicat mecanisme de asistență medicală pentru victime si familiile acestora.

– A fost stabilită o bază de date unică a actelor biologice pentru a se conștientiza cât mai bine pericolul creat de acestea și s-a îmbunătățit sistemul de sănătate al țărilor

– Implicarea organismelor subregionale și regionale a societăților civile în lupta contra terorismului și crearea de parteneriate în sectoarele private pentru combaterea actelor teroriste asupra persoanelor vulnerabile

– Folosirea Interentului pentru a evidenția și răspândi la scară mare amenințarea pe care grupările teroriste o reprezintă

– Creșterea securității documentelor (ID) de călătorie și modernizarea sistemelor de control și a vămilor pentru a preveni transportul materialelor ilegale și a teroriștilor.

– Combaterea finanțării terorismului și a spălării banilor prin îmbunătățirea cooperării între state.

– Este specificat în mod clar în strategie că terorismul nu este asociat cu nicio civilizație religie grup etnic sau naționalitate.

– În Strategie este specificat și faptul că cei care favorizează finanțarea teroriștilor sunt direct responsabili aduși în justiție pe principiul jurisdicției și extrădării

– Statele membre au obligația de a ratifica și aplica prevederile Strategie (13 instrumente si 3 amendamente) pentru a se consolida o bază legală și eficientă împotriva terorismului.

– Strategia a creat o platformă comună United Nations Counter-Terorism Implementation Task Force care a fost inființată de către Secretarul General în 2005 pentru ca acțiunile Națiunilor Unite să aducă împreună cele 24 de agenții, birouri, programe și departamente, inclusiv departamentele specializate în lupta împotriva terorismului din Consiliul de Securitate.

– Principala prioritate a strategiei este susținerea supremației legii și apărarea depturilor omului. Importanța promovării și protejării drepturilor omului în contextul luptei împotriva terorismului a fost specificată și retificată în Rezoluția A/RES/62/272 din septembrie 2008, cand statele membre au revizuit aplicarea Strategiei.

– În septembrie 2010, cele 192 de țări membre ONU și-au reînoit angajamentul pentru spirjinul Strategiei dar au repetat și o soluție comună în aplicarea acesteia într-o manieră integrată și sub toate aspectele sale.

3.7. Organizarea și modul de acțiune a grupurilor teroriste

Unele grupuri au ales o distribuire pe "verticală", având în vârful piramidei o structură centrală (8 membri, Celulele Comuniste Combatante și 20 membri – cazul „Fracțiunii Armata Roșie” – în jurul acestui nucleu gravitează „sprijinitori activi” ; 70 (organizația Arabă „15 Mai" condusă de Mohamed EI-Amuri sau Abu Ibrahim), 100 (frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei -Comandamentul Special condus de Salini Abu sau Abu Mahmed, 200 ("Fracțiunea Armata Roșie"), al treilea nivel constituit din "simpatizanți" ai căror număr variază de la câteva sute la câteva mii. „Septembrie Negru” -acționează în fostele țări socialiste împotriva unor diplomați iordanieni sau reprezentanți ai OEP. In Europa Occidentală grupările și organizațiile teroriste autohtone au trecut la „acțiunea directă” asupra unor obiective ale NATO, în Italia „Brigăzile Roșii" au evidențiat o orientare către personalitățile de importanță simbolică (foste oficialități care nu beneficiază de protecție). Orientarea acțiunilor asupra obiectivelor de infrastructură – 40% din acțiunile teroriste au vizat obiective economice (anii 1985 – 1996, după care s-a trecut la confruntarea directă cu "piloții" societății vizate, la lovirea unor obiective vulnerabile importante, cum ar fi elementele sistemului energetic național și cel de transporturi (aeroporturi, căi ferate, poduri), campania teroristă din Europa de Vest împotriva unor obiective NATO. Concluzia analiștilor este că infrastructura tinde să devină un" călcâi al lui Ahile" al țărilor vizate de terorism. O trăsătură a terorismului autohton din Europa occidentală o reprezintă preocuparea pentru limitarea daunelor colaterale. Prin această limitare grupurile doresc să atenueze "imaginea" pe care opinia publică și-a format-o despre terorism. Se urmărește ca atentatele să facă cât mai puține victime în rândul populației civile, fără a-i diminua efectele. Apariția și prolifierea terorismului și accentuarea caracterului internațional al fenomenului terorist sunt strâns legate de nevoia de diversificare a surselor de ordin logistic cu care se află în strânsă interdependență. Potrivit oficialităților germane „Fracțiunea Armata Roșie” ar dispune de milioane de dolari suma acumulată prin răpiri de persoane și spargeri de bănci; oficialitățile italiene apreciază că terorismul se finanțează cu „colaborarea criminalității de drept comun, în special prin traficul de droguri”. Teroriștii de tipul lui Abu Nidal, considerat unul din cei mai periculoși teroriști șefi de grup, acționează nu din convingeri ideologice, cât mai ales pentru notorietate și bani.

3.8. Combaterea terorismului si tehnologiile de vârf

Au fost folosite tehnologii de vârf în cazul raidului aviației israeliene în Tunisia, și anume:

– alimentarea în zbor;

– utilizarea datelor de cercetare prin satelit privind dislocarea obiectivelor vizate;

– bruiajul pe frecvențe de lucru ale stațiilor de radio locație de pe litoralul nord-african. Deznodământul este semnificativ în „episodul Achille Lauro”: avioanele de tip F – 14 de pe portavionul „Saratoga” din Flota a VI – a au interceptat avionul egiptean care îi transporta la Tunis pe autorii deturnării și doi negociatori palestinieniși, obligându-l să aterizeze la baza aeriană NATO de la Sigonella, cei patru teroriști fiind arestați de către autoritățile italiene. Avându-se la bază informații certe despre teroriști, interceptarea s-a executat conform planului.

Capitolul IV

Organizații internaționale de combatere a terorismului

4.1. Comunitatea internațională

Combaterea terorismului a fost de interes pentru comunitatea internațională începând cu 1937 când, Liga Națiunilor a elaborat „Convenția pentru prevenirea și pedepsirea terorismului”. Ulterior, Națiunile Unite și alte organizații internaționale, regionale și inter-guvernamentale s-au ocupat cu terorismul dintr-o perspectivă juridică și politică. Din 1963,comunitatea internațională a elaborat instrumente juridice universale legate de prevenirea și eradicarea terorismului internațional, care constituie regimul juridic universal împotriva terorismului. În plus, Adunarea Generală a ONU și Consiliul de Securitate au adoptat mai multe rezoluții referitoare la terorism. În special ca răspuns la atacurile din 11 septembrie 2001, Consiliul de Securitate a adoptat Rezoluția 1373 (2001) , la 28 septembrie(2001), care a declarat că: "… actele, metodele și practicile teroriste sunt contrare scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite". Acesta a invitat statele membre să "devină părți cât mai curând posibil la convențiile și protocoalele internaționale relevante" . Această rezoluție a stabilit, de asemenea, “Comitetul de combatere a terorismului”(CTC) a Consiliului de Securitate pentru a monitoriza punerea în aplicare a rezoluției de către toate statele și de a creste capacitatea statelor de a lupta impotriva terorismului , inclusiv prin statele membre la un nivel acceptabil de conformitate cu convențiile și protocoalele relatate impotriva terorismului. CTC a devenit organism al Națiunilor Unite care să conducă la promovarea unei acțiuni colective împotriva terorismului internațional. La summitul mondial din 2005, șefii de stat și de guverne au mandat Adunarea Generală pentru a elabora o strategie contra terorismului pentru a promova raspunsuri cuprinzatoare si coordonate la una dintre amenintarile majore ale umanitatii. In aprilie 2006, Secretarul General a emis recomandări pentru o strategie globală de luptă împotriva terorismului (60/825), care a condus la adoptarea în unanimitate de către Adunarea Generală, la 8 septembrie 2006, a “Strategiei Natiunilor Unite Contra Terorismului Global(60/288)”. Odată cu Rezoluția Adunării Generale (A/RES/62/272) din septembrie 2008, statele membre si-au reafirmat angajamentul fata de Strategie si au sustinut intarirea eforturilor in implementarea sa. Strategia are la baza patru piloni de actiune: masuri care sa stabileasca ce anume contribuie la raspandirea terorismului; masuri de prevenire si combatere a terorismului; masuri de construire a capacitatii statelor de a preveni si de a combate terorismul si intarirea rolului sistemului ONU in acest sens; masuri de asigurare a respectarii drepturilor omului pentru toti si suprematia legii ca baza a luptei impotriva terorismului.

4.2. Punctele strategiei

Strategia este primul cadru largit, colectiv și international adoptat in lupta impotriva terorismului. Se bazeaza pe condamnarea consistenta, uniechivoca si puternica a terorismului sub toate formele si manifestarile sale, comis de oricine, oriunde si in orice scop, de catre statele membre. Strategia include un număr important de inițiative, cum ar fi:

• Îmbunatățirea coerenței și a eficienței luptei impotriva terorismului la nivel de asistență tehnică, astfel incat toate statele sa-si poata juca rolul in mod eficient.

• Aplicarea unor mecanisme de asistenta a victimelor terorismului si a familiilor acestora, promovarea solidaritatii internationale fata de victimele terorismului.

• Implicarea societatii civile, a organizatiilor regionale si sub-regionale in lupta impotriva terorismului si dezvoltarea de parteneriate cu sectorul privat pentru prevenirea atacurilor teroriste asupra tintelor vulnerabile

• Explorarea mijoacelor inovatoare pentru a sublinia amenintarea tot mai mare pe care o reprezinta terorismul in spatiul virtual (Internet)

• Modernizarea vamilor si a sistemelor de control, precum si cresterea gradului de securitate a documentelor de calatorie pentru a preveni transportul teroristilor si al materialelor ilegale

• Îmbunatățirea cooperării pentru a combate spălarea de bani și finanțarea terorismului

• Strategia specifică în mod clar că terorismul nu poate fi asociat cu nicio religie, naționalitate, civilizație sau grup etnic. Statele Membre trebuie sa identifice conditiile care conduc la raspandirea terorismului prin imbunatatirea programelor de prevenire a conflictelor, negociere, mediere, conciliere, mentinere si construire a pacii. Ele trebuie, de asemenea, sa acorde importanta initiativelor care promoveaza toleranta inter-religioasa si interculturala, care reduc marginalizarea grupurilor vulnerabile, cum ar fi tinerii, si care promoveaza incluziunea sociala. Statele membre trebuie sa tina cont de nevoile victimelor prin adoptarea de sisteme de asistenta la nivel national si regional.

• Departamentul de Afaceri Politice -mizeaza pe prevenirea conflictelor prin asistenta oferita Secretarului General, emisarilor sai speciali si misiunilor politice angajate in diplomatia preventiva. DPA colaboreaza totodata si cu alte entitati ONU, cu statele membre, organizatiile regionale si sub-regionale si cu societatea civila in prevenirea conflictelor. Reprezentantii speciali si emisarii Secretarului General au facilitat incheierea de acorduri de pace in multe zone de conflict din lume. Ca urmare a deciziilor luate la Summitul Mondial din 2005, s-a constituit o Unitate Suport de Mediere in cadrul DPA care sa ofere sprijin operational proceselor de pace si care sa reprezinte un depozitar de informatii pentru mediatori. In prima jumatate a anului 2008, DPA a utilizat aceasta Unitate pentru a oferi sprijin in 15 procese de mediere a pacii.

• Organizația pentru Educație, Stiință și Cultură a Națiunilor Unite (UNESCO) promovează dialogul intre civilizatii, culturi si popoare, inclusiv dialogul inter-religios, prin intermediul schimburilor de experienta pe tema calitatii educatiei la diferite nivele ale societatii care promoveaza drepturile omului, cetatenia participativa si toleranta, retele ale jurnalistilor din mai multe medii culturale si training-uri pe tema medierii interculturale. UNESCO cere contributia Agentiilor si Programelor ONU cu privire la aderarea si aplicarea de catre acestea a Programului de Actiune intr-o Cultura a Pacii, prezentandu-l sistematic si consolidat in documentele oficiale ale ONU.

• Departamentul de Informații Publice colaborează cu statele membre, mass media, institutiile educationale si cu societatea civila pentru a promova dialogul, respectul, toleranta si diversitatea culturala. DIP a organizat o serie de seminarii intitulate „Să nu invățăm intoleranța”, care au avut drept scop examinarea diferitelor manifestari ale intolerantei si discutarea modului in care acestea pot fi prevenite prin educatie si prin accesul la informatie.

• Raportorul Special pentru Promovarea și Protecția Drepturilor Omului în Acțiunile Împotriva Terorismului, operează în cadrul noului Consiliu al Drepturilor Omului, promoveaza rolul respectarii drepturilor omului in procesul de eliminare a conditiilor favorabile raspandirii terorismului. Acestea sunt puse in practica prin munca la nivel national, inclusiv prin vizite in statele respective, si prin elaborarea de rapoarte tematice pentru Consiliul Drepturilor Omului si Adunarea Generala.

• Institutul de Cercetare Inter-regional al Națiunilor Unite în domeniul Criminalității ți Justitiei a construit, impreuna cu Alianta ONU pentru Civilizatie, un proiect care are drept scop promovarea dialogului intercultural si inter-religios in statele mediteraneene.

• Organizația Internațională a Aviației Civile este în proces de dezvoltare a unei conventii internationale care va stabili un mecanism de compensare suplimentara a rudelor victimelor terorismului care implica aviatia civila.

• În afară de acțiunile individuale intreprinse de membrii CTITF, acestia au depus si eforturi comune in grupurile de lucru pentru „Prevenirea si Rezolvarea Conflictelor”, „Indepartarea Radicalismului si Extremismului care conduc la Terorism” si „Sprijinul pentru Victimele Terorismului”. Activitatile acestor grupuri de lucru includ oferirea de indrumari mediatorilor de pace si negociatorilor ONU cu privire la analizarea aspectelor pe care le implica activitatea lor impotriva terorismului.

4.3. Prevenirea și combaterea terorismului de către organizațiile internaționale

După cum se recunoaste în Strategie, teroriștii au nevoie atat de mijloace pentru a-si duce la bun sfarsit atacurile, cat si de un set de tinte valoroase, de aceea, conform acestui pilon tematic o mare varietate de actiuni sunt recomandate statelor membre pentru a nu permite accesul teroristilor la resurse si pentru a proteja anumite tinte vulnerabile.

• Șaisprezece instrumente legale universale (13 instrumente si trei amendamente) au fost dezvoltate si adoptate sub auspiciile Natiunilor Unite si organizatiilor interguvernamentale aferente. Majoritatea acestor instrumente sunt in vigoare si ofera un cadru legal pentru actiuni multilaterale impotriva terorismului si incrimineaza anumite acte de terorism, inclusiv jefuirea civililor, luarea de ostatici, atacuri cu bomba, finantarea activitatilor teroriste. Acestea sunt completate de rezolutii ale Adunarii Generale (49/60, 51/210 si 60/288) si ale Consiliului de Securitate (1267 (1999), 1373 (2001), 1540 (2004), 1566 (2004) si 1624 (2005)).

• Comitetul de Acțiune Împotriva Terorismului și Directoratul Executiv al Comitetului sunt responsabile pentru monitorizarea implementarii rezolutiilor 1371 (2001) si 1624 (2005) ale Consiliului de Securitate si pentru facilitarea asistentei tehnice pentru statele care o solicita. Pe baza rapoartelor multiple ale celor 192 de state membre si a surselor aditionale de informare, Comitetul a intocmit evaluarile preliminare ale implementarii rezolutiei 1371 (2001) de catre toate statele membre si s-a angajat de atunci intr-un dialog cu acestea pentru a se asigura ca aceste directii sunt suficient de largi si de precise.

• Sub regimul de sancțiune a Al-Qaida și a talibanilor, care este administrat de Comitetul 1267 al Consiliului de Securitate,Consiliul cere statelor sa impuna interdictii de circulatie si embargo pe armele tuturor indivizilor si entitatilor care se afla pe Lista Consolidata a Comitetului 1267 pe baza legaturilor acestora cu Al-Qaida, Osama Bin Laden si/sau cu talibanii. Aceste sanctiuni se aplica oriunde s-ar afla indivizii si entitatile mentionate. Din februarie 2009, Lista Consolidata contine 396 nume de indivizi si 112 entitati, iar 48 de state au impus sanctiuni financiare pe baza acestei liste.

• Echipa de Monitorizare care asista Comitetul 1267 in promovarea si aplicarea acestor sanctiuni a adunat pana in prezent 9 rapoarte de sinteza cu privire la aplicarea sanctiunilor, schimbarea in ceea ce priveste natura amenintarilor de la aparitia Al-Qaida si a talibanilor si cele mai bune masuri pentru a le face fata. Echipa a vizitat peste 80 de state membre pentru a discuta cu acestea cum sa imbunatateasca regimul sanctiunilor si a stabilit un regim de cooperare cu 34 de organisme internationale si regionale. A stabilit, de asemenea, patru grupuri de informatii si agentii de securitate din mai multe state si un grup de bancheri si alte forme de grupuri financiare private, pentru a colecta cat mai multe propuneri.

• Comitetul stabilit in baza rezolutiei 1540 (2004) si expertii sai au examinat rapoartele din 155 de state member si dintr-o organizatie (Uniunea Europeana) in eforturile lor de a respecta prevederile rezolutiei 1540 (2004) a Consiliului de Securitate, in timp ce se lucra la identificarea deficientelor si la imbunatatirea sugestiilor pentru a impiedica actorii non-statali sa intre in posesia armelor de distrugere in masa si a componentelor acestora.

• Componenta militară a operațiunilor de menținere a păcii ale Națiunilor Unite a oferit in ultimii cinci ani un mediu mai sigur in 16 zone de conflict din intreaga lume. Acest fapt a ajutat la limitarea oportunitatilor teroriste din aceste regiuni.

• Agenția Internațională pentru Energie Atomică aplică cel de-al doilea Plan de Securitate Nucleară (NSP) – primul a acoperit perioada 2002-2005, iar al doilea perioada 2006-2009 – prin care se doreste imbunatatirea securitatii globale a materialelor radioactive in folosinta, depozitarea si transportul substantelor radioactive si sprijinirea statelor in construirea propriului regim de siguranta nucleara.

• Departamentul pentru Dezarmare continuă să construiasca o singura baza de date cu bio-incidente, asa cum o cere Strategia. Baza de date este disponibila pentru proiecte pilot desfasurate de statele membre, la cerere. In mod aditional, DD este mandatat sa updateze si sa mentina lista cu experti si laboratoare disponibila Secretarului General in vederea investigatiilor eficiente cu privire la diferitele arme biologice folosite. In 2008, Biroul a continuat sa actualizeze lista expertilor si a laboratoarelor, punand accent pe capacitatile tehnice ale fiecaruia. Aceasta actualizare a permis identificarea unor puncte sensibile in anumite domenii de expertiza. Sub mandatele existente, DD continua sa lucreze la ghidarea tehnica si procedurala pentru diferite investigatii.

• Organizația Internațională a Aviației Civile încheie tratate, stabilește standarde internaționale și recomandă practici (SARPs), precum și material de ghidare pentru protejarea avioanelor, a aeroporturilor și a altor facilități de navigație aeriană. SARPs adoptate de Consiliul acopera, printre altele, masuri pentru prevenirea interferentelor in afara legii si faciliteaza procedura de trecere a granitelor. Începand cu 2002, OIAC a efectuat peste 181 audite pe securitatea aviatiei pentru a determina nivelul de aplicare a standardelor de aviatie. In 2008 a initiat un al doilea ciclu de audit, iar pana la 31 ianuarie 2009 au fost efectuate deja 25 de vizite de audit. OIAC continua sa sprijine eforturile statelor pentru a rezolva deficientele in materie de siguranta si securitate identificate prin audit, cautand resurse de la state, organizatii internationale, industrie si alte parti interesate.

• Organizația Maritimă Internatională a adoptat măsuri obligatorii pentru a întări securitatea maritima, inclusiv Codul de Securitate pentru Navele Internationale si Facilitatile Portuare care a fost aplicat de catre 158 de state membre reprezentand 99% din flota comerciala mondiala (in jur de 40 000 de nave) angajata in voiaje internationale, aproape 10 000 de facilitati portuare dezvoltandu-si si avand aprobate planurile de securitate.

• Biroul Națiunilor Unite pentru Combaterea Criminalității și a Drogurilor sprijină statele membre să-și consolideze cooperarea internațională în combaterea actelor care ar putea fi legate de terorism, inclusiv traficul de droguri sub toate aspectele sale, comertul ilegal cu arme si spalarea banilor. Biroul asista statele in ratificarea si aplicarea Conventiei ONU impotriva Crimei Organizate Transnationale, a celor 3 protocoale si a Conventiei ONU impotriva Coruptiei, asistandu-le in folosirea prevederilor acestor instrumente in cercetarea spetelor penale nationale, in adoptarea de noi cadre de asistenta legala reciproca, extradare, in cooperarea in materie de consolidare legislativa, precum si in intarirea asistentei tehnicei si a formarii profesionale.

• Institutul Inter-regional de Cercetare al Națiunilor Unite în domeniul Criminalitatii si Justitiei a lansat, in colaborare cu Comisia Europeana si cu asistenta tehnica a IAEA, OPCW, EUROPOL, WCO si Centrul SECI, un Sistem de Management al Informatiei pentru a preveni traficul ilicit si folosirea in scopuri teroriste a materialelor chimice, biologice, radiologice sau nucleare in Europa de Sud-Est si in Caucaz. Programul isi propune sa imbunatateasca schimbul de informatii si expertiza intre tari si organizatii internationale si regionale.

• Organizația Mondială a Sănătății e preocupata de acordurile de sanatate publica si de solutionarea urgentelor in materie de sanatate cu o dimensiune internationala, indiferent de origine sau sursa, in cadrul Reglementarilor Internationale de Sanatate (2005). Un Sistem de Alerta si Raspuns Global detecteaza evenimentele legate de sanatatea publica, produce o evaluare a riscurilor si este capabil sa mobilizeze o retea internationala de parteneri in domeniul sanatatii publice pentru a asista tarile. A fost pregatit un ghid pentru a asista tarile sa evalueze si sa-si amelioreze capacitatea de gestiune a sanatatii publice in domeniul incidentelor teroriste de natura biologica, chimica, radiologica sau nucleara. OMS a dezvoltat standarde si furnizeaza programe de formare in biosiguranta si biosecuritatea laboratoarelor, pentru a incuraja utilizarea si pastrarea in siguranta a materialelor biologice, reducand astfel riscul diversiunii lor.

• Organizația Internațională a Poliției (INTERPOL), cea mai mare organizație internatională de profil, cu 187 de state membre, oferă printr-o Unitate Speciala un forum pentru expertii in domeniul combaterii terorismului in care se schimba bune practici, precum si informatii operationale pentru a identifica grupurile teroriste active si membrii acestora, inclusiv ierarhiile organizationale, metodele de training, finantarea si recrutarea pentru suspectilor si grupurilor teroriste. INTERPOL poseda o gama larga de baze de date globale care contin informatii cheie (de exemplu indivizi dati in urmarire, amprente, fotografii, profile ADN, etc) si a dezvoltat tehnologii pentru aceste date, in special baza sa de date cu Documentele de Calatorie Furate si Pierdute (SLTD) disponibila la punctele de trecere a frontierei. INTERPOL coordoneaza schimbul de alerte si avertismente despre teroristii sau suspectii dati in urmarire si asista Consiliul de Securitate al ONU in aplicarea sanctiunilor impotriva Al-Qaida si a talibanilor, furnizand autoritatilor preocupate de consolidarea legislativa informatii relevante despre indivizi si entitati care se supun regimului de sanctiuni ONU. La cerere, INTERPOL asista statele membre in investigatiile acestora dupa un act terorist, mobilizand Echipele de Raspuns la Accidente (IRT). In plus, tot la cerere, INTERPOL poate mobiliza o Echipa de Sprijin in caz de Eveniment Major (IMEST) pentru a asista tarile membre in pregatirea, coordonarea si aplicarea detaliilor legate de securitatea evenimentelor majore. IMEST are si capacitatea si resursele de a se transforma rapid in IRT daca o situatie de criza se transforma intr-un eveniment major.

• În afara acțiunilor operate de entitatile Task Force pe baza individuala, membrii CTIT au depus eforturi colective in cadrul unor grupuri de lucru pentru “Intarirea Protectiei Tintelor Vulnerabile”, “Prevenirii si Raspunsului la Atacurile Teroriste de tip WMD”, “Combaterea Finantarii Terorismului” si “Combaterea Folosirii Internetului in Scopuri Teroriste”. Activitatile acestor grupuri de lucru includ stabilirea unui centru de informare in cadrul Secretariatului General al INTERPOL-ului, facilitand schimbul de resurse si bune practici in ceea ce priveste protectia obiectivelor vulnerabile si, la cerere, oferind asistenta tarilor membre care dezvolta sau intaresc strategii de protectie; un exercitiu de bilant asupra aplicarii standardelor internationale de combatere a finantarii terorismului si un raport continand recomandari despre cum poate fi imbunatatita aplicarea; de asemenea, un exercitiu de cartografie si o intalnire a partilor interesate bazata pe contracararea folosirii internetului in scopuri teroriste.

Concluzii

În ceea ce privește teorismul, putem spune cǎ acesta se prezintǎ ca un fenomen complex, cu manifestǎri extrem de violente desfǎșurate de cele mai multe ori prin surprindere, împotriva unor ținte precise, care în general nu se pot apǎra. Se spune cǎ terorismul este arma săracului. Această aserțiune este însǎ adevǎratǎ numai în parte, deoarece terorismul este arma estremistului, a celui care dorește sǎ ucidǎ, sǎ înspǎimânte, sǎ domine prin teroare. Din vremea năvălirilor barbare și pânǎ astǎzi, au existat, existǎ și vor exista oameni care cred în terorism, care practică terorismul și, în numele unor principii pe care ei le slujesc, vor cǎuta sǎ impunǎ și altora un astfel de comportament. Terorismul nu va putea fi eradicat. Sub o formǎ sau alta, el va exista mereu. Omenirea poate sǎ- l punǎ însǎ sub supraveghere, sǎ-i limiteze efectele, să se protejeze împotriva lui. Prima măsură de protecție antiteroristă este cunoașterea profundă a acestui fenomen, depistarea cauzelor care-l generează și acțiunea asupra lor. Cunoașterea este însă foarte dificilă, iar acțiunile asupra cauzelor presupun, de fapt, armonizarea lumii, rezolvarea marilor probleme cu care se confruntă. Astăzi, aceste probleme țin de accesul la resurse, de regimurile politice și de drepturile omului. Mâine, poate, ele se vor muta în efortul supraviețuirii, în lupta pentru spațiu și pentruinformație. Până atunci, trebuie să facem față provocărilor de azi, să distrugem focarele degeneză și de proliferare a acțiunilor teroriste și să prevenim cauzele care duc la manifestarea acestui fenomen. În lumea contemporană, majoritatea statelor lumii manifestă preocupare pentruredefinirea strategiei lor de securitate în condițiile în care amenințările cărora trebuie săle facă față își au rădăcini în locuri dintre cele mai surprinzătoare, iar terorismul este dince în ce mai prezent, mai specific și mai ancorat în capabilități materiale. Deși este greu de acceptat de către lumea civilizată, fenomenul terorist a devenit orealitate cu implicații globale greu de prevenit și de gestionat. El nu se mai prezintă doar ca un gest criminal mărunt produs în disperare de cauză la o anumită evoluție asistemului social.Acum, el s-a consacrat ca o acțiune îndreptată împotriva ordinii de drept, deosebit de violentă, desfășurată în afara și împotriva normelor internaționale. Terorismul este perceput și poate fi văzut ca o acțiune deliberată, menită a cunoaște o audiență largă, pentru a scoate în evidență un mesaj sau a atrage atenția asupra sa. Scopul și intenția unei asemenea acțiuni poate avea un impact sinistru asupra populației unei națiuni sau la nivel regional și global. În definirea terorismului există păreri diferite, ONU prezentându-l ca ,,o stare de anxietate inspirând acțiuni violenterepetate, angajate de actori statali, grupări sau indivizi ce acționează clandestin, pentrumotive foarte diverse, criminale sau politice în care, în deplin contrast cu asasinatele, ținta directă a violenței nu reprezintă și ținta principală”.

Bibliografie

– Brian N Jeniks. The Terorist Mindset and terorist decisionmaking (Psiholgia teroristă și modul de decizie teroristă) Santa Monica. California. Rând. June 1979.

– Stephen Sloan. Beating International Terrorism, An action Strategz for preemtion and punishment ( Înfrângând terorismul internațional. O strategie a prevenirii și pedepsei) Maxwell Air Force Base. A la AirUniversityPress. December 1986.

– Brian Crozier-A Study of Postwar Insurrections .

– Dr. loan V. Maxim. Terorismul. Editura Politică București, 1989.

– Dr. Ion Suceava și Petre Olaru. Miraj și Realitate. Ed. Militară.

– Apud: Terrorist Group Profiles (Profilul grupărilor teroriste). US Gouvemement Printing Office, Washington D.C. 1993-1994.

– Chestor A. Andreescu “Jihadul islamicde la înfrângerea terorii și războiul sfânt la speranța libertății”.

– Karl A Seger The Antiterorism Handbook (Manualul antiterorist) Presido. N. Y. 1990.

– F.C. 1 00-37 Terrorism Conenteraction (Contracararea terorismului global) US Army Combined Arms Center Fort Leovenworth, KS July, 1987.

– Pattems of Global Terroism (Fundamente ale terorismului global) 1987 UG Government Printing Office. 1988.

– Michael Wieviorka. Leș cahiers de la Securite Interieure. Institut des Hautes Etudes de la Securile Interieure, nr.l aprilie-iunie 1990 p.95 traducere de Livia Patrașcanu în 8.0. nr. 1/1995 al IND .

– Douglas Kash – What's in the name? (Ce ascunde sub un nume?), Counterterrorism & Security, Făli) 1994 SUA

– Edward Luttwak. Coup d'Etat (Lovitura de stat), Cambridge, 1979.

– George W. Busch , Discurs privind Strategia Națională pentru combaterea terorismului, Washignton D.C., 2001.

– Rus Traian Augustin, Terorismul, Un concept de actualitate.

– Legea nr. 51/1991, Privind Siguranța Națională.

– www.unodc.org

– www.onuinfo.ro

Bibliografie

– Brian N Jeniks. The Terorist Mindset and terorist decisionmaking (Psiholgia teroristă și modul de decizie teroristă) Santa Monica. California. Rând. June 1979.

– Stephen Sloan. Beating International Terrorism, An action Strategz for preemtion and punishment ( Înfrângând terorismul internațional. O strategie a prevenirii și pedepsei) Maxwell Air Force Base. A la AirUniversityPress. December 1986.

– Brian Crozier-A Study of Postwar Insurrections .

– Dr. loan V. Maxim. Terorismul. Editura Politică București, 1989.

– Dr. Ion Suceava și Petre Olaru. Miraj și Realitate. Ed. Militară.

– Apud: Terrorist Group Profiles (Profilul grupărilor teroriste). US Gouvemement Printing Office, Washington D.C. 1993-1994.

– Chestor A. Andreescu “Jihadul islamicde la înfrângerea terorii și războiul sfânt la speranța libertății”.

– Karl A Seger The Antiterorism Handbook (Manualul antiterorist) Presido. N. Y. 1990.

– F.C. 1 00-37 Terrorism Conenteraction (Contracararea terorismului global) US Army Combined Arms Center Fort Leovenworth, KS July, 1987.

– Pattems of Global Terroism (Fundamente ale terorismului global) 1987 UG Government Printing Office. 1988.

– Michael Wieviorka. Leș cahiers de la Securite Interieure. Institut des Hautes Etudes de la Securile Interieure, nr.l aprilie-iunie 1990 p.95 traducere de Livia Patrașcanu în 8.0. nr. 1/1995 al IND .

– Douglas Kash – What's in the name? (Ce ascunde sub un nume?), Counterterrorism & Security, Făli) 1994 SUA

– Edward Luttwak. Coup d'Etat (Lovitura de stat), Cambridge, 1979.

– George W. Busch , Discurs privind Strategia Națională pentru combaterea terorismului, Washignton D.C., 2001.

– Rus Traian Augustin, Terorismul, Un concept de actualitate.

– Legea nr. 51/1991, Privind Siguranța Națională.

– www.unodc.org

– www.onuinfo.ro