Terorismul Politic In Italia Brigazile Rosii, de la Primele Atentate la Reluarea Ofensivei Revolutionare

Terorismul politic în Italia:

Brigăzile Roșii, de la primele atentate la reluarea ofensivei revoluționare

Cuprins

Listă de abrevieri

Introducere

Capitolul 1. Noțiunea de terorism – considerații generale

1.1. Definiții

1.2. Ce nu este terorismul

1.3. Originile și evoluția istorică a terorismului

1.4. Elementele acțiunilor teroriste

1.4.1. Forme de manifestare

1.4.2. Psihologia terorismului

1.4.3. Cauzele atacurilor teroriste

1.4.4. Scopuri și ținte

1.5. Importanța combaterii terorismului

Capitolul 2. Terorismul politic în Europa de Vest și manifestarea sa în Italia: Brigăzile Roșii

2.1. Contextul politic în RFG și în Italia la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial

2.2. Terorism politic în Europa de Vest: câteva teme și variații

2.3. Grupări teroriste în Europa de Vest

2.3.1. Fracțiunea Armata Roșie din Germania

2.3.2. Italia în contextul de la sfârșitul anilor ’60 – cadru general

2.4. Brigăzile Roșii – de la ideologie la utilizarea violenței

2.4.1. De la mișcările muncitorești la formarea Brigăzilor Roșii

2.4.2. Brigăzile Roșii – formare, scopuri și ideologie

2.4.3. Primele structuri organizatorice (1972-1974)

2.4.4. Acțiunile împotriva statului

2.4.5. Formarea Direcției Strategice

2.4.6. Atacarea inimii statului – Episodul Aldo Moro

2.4.7. Atacarea închisorilor și sfârșitul grupării (1979-1981)

Capitolul 3. Noile Brigăzi Roșii și reluarea ofensivei revoluționare

3.1. Contextul politic în Italia de la începutul anilor ’90 până în 2003

3.2. Formarea Nucleelor Comuniste Combatante – obiective strategice și organizare

3.3. Atacul în inima statului: asasinările lui Massimo D’Antona și lui Marco Biagi

3.4. Începutul unui sfârșit – de la criza din interiorul organizației răspunsul final al statului

Concluzii

Bibliografie selectivă

Listă de abrevieri

BR – Brigăzile Roșii

BR-PCC – Brigăzile Roșii pentru construcția Partidului Comunist Combatant

CPM – Colectivul Politic Metropolitan

DC – Partidul Democrația Creștină

FGCI – Federația Tinerilor Comuniști Italieni

GAP – Grupurile de Acțiune Partizană

NCC – Nucleele Comuniste Combatante

PCI – Partidul Comunist Italian

PDS – Partidul Democraticilor de Stânga

RAF – Fracțiunea Armata Roșie

Introducere

Terorismul nu este un fenomen nou, variate forme de violență datând de mai multe decenii. Putem afirma însă că, schimbarea ordinii internaționale, produsă în urma evenimentelor de foarte mare amploare din decursul secolului al XX-lea (cele două Războie Mondiale, Războiul Rece, expansiunea regimurilor totalitare și crimele produse în urma acestora), a determinat și o transformare sau de ce nu, o reinterpretare a fenomenului terorist.

Se poate observa însă că, inclusiv în prezent, la început de secol XXI, terorismul este un fenomen aflat în continuă schimbare și care, din ce în ce mai mult, capătă noi dimensiuni, determinate și de tranziția la putere a regimurilor democratice. De asemenea, este necesară și identificarea organizațiilor teroriste și a modului lor de operare pentru ca guvernele statelor implicate să poată adopta strategii pentru diminuarea fenomenului.

Studiul de față se axează pe o analiză asupra fenomenului terorist. Fiind o arie complexă, vom porni de la cadrul general și vom continua prin a identifica efectele asupra Europei de Vest din perioada ce urmează sfârșitului celui de-al Doilea Război Mondial și implicațiile terorismului începând cu această perioadă. De aceea, vom pune accentul pe ideologia teroristă de stânga din Italia, mai exact cea utilizată de Brigăzile Roșii, grupare care a luat amploare începând cu mișcările studențești din anul 1968 și a atins apogeul odată cu capturarea și uciderea liderului Partidului Democrația Creștină, Aldo Moro, în anul 1978. Vom încheia prin analizarea ofensivei reluate de către un nou nucleu de stânga desprins din istorica organizație, cât și prin determinarea efectelor sale în interiorul statului.

Dat fiind faptul că Italia este un stat cu o poziție strategică în Europa, vom urmări în ce măsură terorismul politic a condus la o situație stabilă sau nu și dacă numărul impresionant de victime a atras atenția guvernării statului astfel încât să determine schimbarea la nivelul unui public-țuintă: clasa proletară. De aceea, noutatea acestui studiu este dată de modul în care teroriștii acționează în cadrul atentatelor și efectele acestor evenimente la nivel politic în cadrul statului italian.

Cadrul teoretic al acestei lucrări este dat de conceptul de terorism, care din punct de vedere practic cuprinde o serie de elemente comune identificabile precum utilizarea violenței, scopuri și obiective politice, provocarea fricii sau a terorii în rândul unui grup-țintă până la cazuri extreme precum uciderea victimelor.

Ipoteza de la care am pornit în elaborarea acestei lucrări este reprezentată de necesitatea de a oferi un cadru cât mai complex de analiză a fenomenului brigadist, pornind de la ideologia folosită și efectele devastatoare în interiorul statului, până la motivele eșecului grupării. Astfel, lucarea de față își propune să ofere un studiu critic al abordărilor explicate dintre cele mai recente cu privire la Brigăzile Roșii. Am ilustrat această necesitate datorită faptului că, deși există o serie de lucrări de specialitate, în România nu putem identifica o încercare mai amplă care să constituie tema cercetării în domeniu, cu excepția unor articole de mici dimensiuni.

Am fi putut studia orice organizație teroristă care urmărea un angajament pentru marxism și lupta de clasă definite în mod variat, și care ar fi căutat să aducă sfârșitul capitalismului și apariția unei dictaturi a proletariatului. Tema centrată asupra Brigăzilor Roșii a fost aleasă datorită complexității fenomenului căruia au dat naștere și rezistența lor în timp determinată de incapacitatea autorităților statului de a găsi cale de mediere sau de capturare a teroriștilor.

Putem deduce astfel că, pe parcursul acestei analize, ne vom limita în principal la ideologia brigadistă și efectele induse de aceasta. Așa cum brigadiștii însuși au declarat ulterior activității, doreau să instaureze o dictatură a proletariatului, iar cum nu au reușit acest lucru de-a lungul existenței lor, au continuat represiunea îndreptată celor mai înalte structuri ale statului. Pentru ei, de fapt, nu erau mai importante efectele fizice, cum de altfel aceasta este o caracteristică generală a terorismului. Efectul psihologic, utilizarea terorii erau aspecte mai importante pentru a înlătura democrația care, conform ideologiei lor, se poate realiza prin utilizarea violenței extreme.

Obiectivul acestei lucrări este reprezentat de realizarea unei analize a terorismului, atât din perspectivă teoretică, prin situarea într-un cadru general, cât și din perspectivă practică. Din acest ultim punct de vedere, vom limita aria de cercetare la spațiul european vestic și contextul de după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Particularizând acest cadru, vom detalia ideologia celei mai importante organizații teroriste de stânga din Italia, Brigăzile Roșii și evoluția acesteia într-o perioadă dată: 1968-1981/1990-2003.

Întrebarea la care prezenta cercetare încearcă să răspundă se referă la măsura în care Brigăzile Roșii au reușit prin actiunile lor, de-a lungul existenței, să ducă la reformarea sistemului politic italian și să aducă dreptate clasei muncitorești, scopurile primordiale care le-au unit încă de la înființarea grupării. Mai mult decât atât, dacă și-au îndeplinit cauza, care au fost efectele pe termen mediu și lung și de ce a fost nevoie de reluarea ofensivei prin intermediul Brigăzilor Roșii pentru construcția Partidului Comunist Combatant, prin păstrarea cadrului asasinatelor la nivelul liderilor care efectuau acțiuni reformatoare importante.

Astfel, cercetarea își propune să reliefeze particularitățile ideologice ale nucleului istoric al Brigăzilor Roșii, cât și obiectivele prioritare ale noilor Brigăzi Roșii de la începutul anilor ’90.

Dat fiind faptul că terorismul reprezintă o arie tematică complexă, vom structura lucrarea în trei capitole, pornind de la general la particular, cât și un număr de subcapitole.

Capitolul întâi cuprinde cadrul teoretic pentru identificarea terorismului ca formă violentă de război psihologic. Astfel, prin intermediul unor considerații generale referitoare la definirea și elementele principale ale acțiunilor teroriste, de tipul formelor de manifestare, cauzelor, scopurilor sau țintelor, vom putea înțelege de ce terorismul reprezintă un pericol social, mai ales urmărind caracterul său de a influența o audiență sau de a aduce frica în rândul unui public. Acest lucru se datorează și faptului că unul din scopurile principale ale teroriștilor are în vedere nevoia instituirii unei schimbări prin atacarea guvernelor pe care ei le consideră incapabile să aducă bunăstarea în țara lor. În plus, prima etapă în transformarea individului care alege clandestinitatea își are originile într-o percepție puternică de persoană respinsă de societate, fapt ce îl determină să considere just modul său violent de acțiune la nivel social, cât și organizarea în grupuri de mici dimensiuni care să ofere legitimitate cauzei sale.

Tot în cadrul primului capitol vom încerca să enunțăm originile și evoluția istorică a terorismului, modalitate care ne va oferi prilejul să observăm că principalele evenimente cu implicația terorismului din istorie au contribuit la amploarea fenomenului în epoca contemporană, mai ales începând cu anii ’60, perioadă caracterizată de o complexitate a acțiunilor violente și psihologia acestora care îl diferențiază de alte fenomene.

În continuare, capitolul al doilea este structurat astfel încât să pătrundă în nucleul cercetării noastre, pornind de la un cadru politic general, pentru a-i stabili evoluțiia la nivelul Europei de Vest, cu precădere în perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial care a generat acțiuni violente, în special în Germania de Vest, prin formarea Fracțiunii Armata Roșie și Italia, prin Brigăzile Roșii.

Această întoarcere spre stânga s-a datorat, în mare parte, schimbărilor electorale, cum sunt cele din Germania de Vest, Austria și Suedia, și au anticipat schimbările încă și mai drastice din anii ’70 si de la inceputul anilor ’80, când socialiștii francezi și comunștii italieni au ajuns în punctul culminant al ascensiunii lor, însă, în esență, electoratul a rămas stabil. Sistemele electorale au exagerat niște schimbări relativ mici.

În Italia, perioada de la sfârșitul anilor ’60 a fost dominată de lupte interne care au acționat pentru a impune presiune la nivelul societății și care au atins punctul culminant printr-o serie de greve în masă ale clasei muncitorești prin care se dorea instaurarea unei revoluții. Aceste evenimente au avut loc pe fondul incapacității guvernelor de a reforma sistemul, motiv pentru care muncitorii erau obligați să recurgă la propriile tactici și metode pentru a contribui la situația lor fără a beneficia de sprijinul sindicatelor sau al partidelor. Acest efect al muncitorilor pe termen lung, din Italia, particularizează alte tipuri de acțiuni și atinge un nivel nemaiîntâlnit odată cu manifestările studenților în cadrul universităților și formarea grupurilor revoluționare în cadrul celor mai mari fabrici din Italia, cu precădere în Milano și în Torino.

Acesta este cadrul pe care îl vom urmări pentru a ajunge la contextul formării Brigăzilor Roșii, organizația teroristă cea mai reprezentativă pentru Italia, amploarea acțiunilor acesteia, respectiv impactul creat la nivel social și politic, cât și factorii care au dus la dezvoltarea grupării. Dorind să ne îndeplinim obiectivele, vom porni de la contextul politic al anilor de plumb din Italia – mișcările studențești și din fabrici care au dus la fondarea grupării, continuând apoi cu cele mai reprezentative acțiuni realizate de aceasta, cât și cu efectele și rezonanța asupra societății și politicului.

De asemenea0 si de la inceputul anilor ’80, când socialiștii francezi și comunștii italieni au ajuns în punctul culminant al ascensiunii lor, însă, în esență, electoratul a rămas stabil. Sistemele electorale au exagerat niște schimbări relativ mici.

În Italia, perioada de la sfârșitul anilor ’60 a fost dominată de lupte interne care au acționat pentru a impune presiune la nivelul societății și care au atins punctul culminant printr-o serie de greve în masă ale clasei muncitorești prin care se dorea instaurarea unei revoluții. Aceste evenimente au avut loc pe fondul incapacității guvernelor de a reforma sistemul, motiv pentru care muncitorii erau obligați să recurgă la propriile tactici și metode pentru a contribui la situația lor fără a beneficia de sprijinul sindicatelor sau al partidelor. Acest efect al muncitorilor pe termen lung, din Italia, particularizează alte tipuri de acțiuni și atinge un nivel nemaiîntâlnit odată cu manifestările studenților în cadrul universităților și formarea grupurilor revoluționare în cadrul celor mai mari fabrici din Italia, cu precădere în Milano și în Torino.

Acesta este cadrul pe care îl vom urmări pentru a ajunge la contextul formării Brigăzilor Roșii, organizația teroristă cea mai reprezentativă pentru Italia, amploarea acțiunilor acesteia, respectiv impactul creat la nivel social și politic, cât și factorii care au dus la dezvoltarea grupării. Dorind să ne îndeplinim obiectivele, vom porni de la contextul politic al anilor de plumb din Italia – mișcările studențești și din fabrici care au dus la fondarea grupării, continuând apoi cu cele mai reprezentative acțiuni realizate de aceasta, cât și cu efectele și rezonanța asupra societății și politicului.

De asemenea, vom împărți activitatea brigadiștilor în funcție de obiectivele lor stabilite în anumite perioade. Astfel, conform unei etapizări prealuate de la Luigi Manconi, acest capitol va avea în vedere faza întâi de dominație brigadistă determinată de acțiuni îndreptate inițial împotriva fabricii, apoi a statului, a represiunii și ajungând la o etapă de activități de maximă intensitate și violență, îndreptate împotriva închisorii și, cel mai important, împotriva inimii statului.

Pentru a dezvolta această periodizare, vom descrie și analiza o serie de atentate, sechestre și asasinări reprezentative epocii în care Brigăzile Roșii au operat: răpirea judecătorului Mario Sossi sau uciderea judecătorului Francisco Coco, prin intermediul cărora teroriștii doreau să demonstreze că erau în măsură să atace statul și pe reprezentanții instituțiilor sale.

Mai mult decât atât, tot în capitolul II vom prezenta și episodul brigadist referitor la atacarea inimii statului, în speță capturarea și uciderea liderului creștin-democraților, Aldo Moro, prin prisma reconstruirii oferite în principal de liderul grupării și conducătorul acțiunii, Mario Moretti.

Adversarul de bază al Brigăzilor Roșii era capitalismul, motiv pentru care ei s-au declarat în favoarea revoluției și au contribuit la apariția unui confinct lipsit de mediere la nivel instituțional. Articularea acestui conflict duce la sfârșitul grupării și totodată, sfârșirea în închisoare a celor ma importanți membri, elemente pe care le vom analiza în ultima parte a acestui capitol.

Al treilea capitol urmărește o analiză obiectivă asupra noii organizații care se formează cu sprijinul brigadiștilor aflați în închisoare în mare măsură. Vom avea în vedere cu precădere etapele parcurse de noii brigadiști, de la formarea Nucleelor Comuniste Combatante și până la executarea celor mai importante acțiuni, care le-a permis să își atribuie denumirea de Brigăzile Roșii pentru construcția Partidului Comunist Combatant, sub conducerea Nadiei Leoce și a lui Mario Galesi.

Inițial, vom urmări contextul politic în Italia anilor ’90 pentru a înțelege motivul care a dus la „renașterea” organizației. Cu toate că se reia ofensiva revoluționară de stânga, noua grupare se va diferenția prin tactică și strategie, cât și prin faptul că s-au confruntat cu avansul tehnologic, factor care a determinat închiderea unui nou ciclu al epocii brigadiste și cel mai probabil ultimul important până la acest moment.

În fapt, acest ultim capitol reprezintă un studiu obiectiv asupra poveștii terorismului contemporan în Italia care își continuă ciclul prin intermediul relansării proiectului revoluționar brigadist la un alt nivel, asemenea unui „puzzle de fraze și imagini care ne descrie în mod direct, autentic, tragic, ceea ce s-a întâmplat în Italia între 1990 și 2003, ce a dus la renașterea Brigăzilor Roșii, ce vrea să însemne în zilele noastre ‹‹atacul în inima statului››”.

Totodată, acest capitol va oferi lămuriri cu referire la linia programatică și strategică a organizației, elemente care au contribuit la decizia de a ataca doi membri importanți pentru administrația publică, Massimo D’Antona și Marco Biagi, în timp ce lucrau la reformarea sistemului de muncă în Italia, cât și răspunsul final al statului privind gruparea. Aceste două acțiuni vor constitui cadrul pentru represiunea de aplicare a legii și au determinat dizolvarea grupării după aceea.

Atât nucleul istoric, cât și noile Brigăzi Roșii coicind cu persistența terorismului de extremă stânga din Italia. Ambele structuri, vom vedea, au încercat să răstoarne statul democratic italian și să îl înlocuiască cu o dictatură a proletariatului. Difererențele dintre cele două grupări se vor regăsi la nivelul strategiilor abordate, tacticilor și organizării, cum ar putea reprezenta de exemplu, faptul că noile Brigăzi Roșii nu utilizau atacuri spontane, ci erau atent planificate. Vom vedea însă, pe parcursul acestei lucrări, dacă după conștientizarea gravitatății fenomenului care a persistat pentru mai mult de treizeci de ani în Italia, dacă prin înțelegerea protagoniștilor săi, a modului lor de a opera în cadrul celor mai importante acțiuni, structurii organizative, dar mai ales ideologiei lor, vom putea oferi o soluție care să contribuie la prevenirea unui viitor atribuit terorismului în Italia.

De aceea, partea finala a acestei cercetări, destinată concluziilor, reprezintă prilej prin care vom încerca să oferim explicații suplimentare, în manieră detaliată, cât și să aducem o serie de elemente noi privind această abordare, respectiv care este viitorul Italiei în condițiile în care amploarea Brigăzilor Roșii a luat sfârșit. Putem spune că a avut loc și sfârșitul terorismului? Concluziile sunt destinate și identificării punctelor tari, cât și a acelora forte privind abordarea în domeniul terorismului italian, lăsând și loc de interpretări, motivul constând în linia pe care o vom urmări pe parcursul lucrării – ideologia Brigăzilor Roșii.

Din acest motiv, prin intermediul acestei cercetări, vom încerca să găsim o explicație a rolului pe care Brigăzile Roșii l-au avut în Italia, consecințele generate, amploarea ideologiei lor și cele mai importante acțiuni, așa cum vom arăta în continuare, toate pentru a influența o audiență prin folosirea violenței care să determine schimbarea la nivel politic în țara lor.

Metodologia folosită în realizarea acestei cercetări cuprinde o serie de lucrări de specialitate realizate, în mare parte, pe baza mărturiilor teroriștilor care au efectuat cele mai violente acțiuni, Alberto Franceschini, Mario Moretti sau Cinzia Banelli. Am ales această variantă ca fiind favorabilă pentru complexitatea cercetării noastre în speranța că vom putea verifica veridicitatea acțiunilor și ideologiei îndeaproape, în esență de la partizanii italieni ai organizației de cea mai mare rezonanță din istoria italiană.

În realizarea ultimului capitol, vom atribui o contribuție importantă lui Antonio Petrillo, a cărui muncă din cadrul poliției de stat – serviciul antiterorism, s-a materializat în atenția publică prin intermediul lucrării sale „Dentro le BR-PCC. La storia delle ‹‹nuove›› Brigate Rosse raccontata con le parole dei terroristi”. Autorul a investigat acțiunea teoristă prin intermediul materialelor în a căror posesie a intrat după capturarea ultimilor brigadiști și găsirea ascunzătorilor acestora și care au purtat în mare măsură semnătura Cinziei Banelli.

Pentru realizarea acestei lucrări vom utiliza ca metode de studiu informații sintetizate, analize de conținut, observații, discursuri și citate. Bazată fiind pe documente oficiale, această lucrare oferă o abordare obiectivă. Metodele folosite pentru realizarea acestei lucrări vor fi după cum urmează. În primul rând vom folosi informațiile teoretice din diferite lucări de specialitate oficiale pentru a arăta caracteristici esențiale ale fenomenului terorist și evoluția sa în vestul Europei și studiind Italia ca arie de manifestare la nivel înalt a terorismului de stânga. A doua metodă folosită este cea a observației. Pe parcursul cercetării, vom folosi informații primare pe care le vom interpreta, vom stabili obiectivul principal al cercetării prin identificarea surselor necesare pentru realizarea unei cercetări concise, a cărei veridicitate să nu fie pusă sub semnul întrebării. Cea de-a treia metodă folosită este cea prin care vom utiliza o serie de citate din lucrări de specialitate sau discursuri și declarații ale liderilor teroriști cu scopul de a scoate în evidență elementele esențiale privind abordarea de față.

Studiul va fi realizat pe baza unei bibliografii atent selectate, realizată de lucrări de specialitate, atât în partea teoretică, cât și pentru reconstituirea și analiza activității Brigăzilor Roșii, prin care vom acoperi noțiunile și teoriile definitorii în domeniu.

Capitolul 1. Noțiunea de terorism – considerații generale

Definiții

Terorismul nu este un fenomen deloc nou, beneficiind de o serie de transformări de-a lungul timpului. De aceea, cu toate că există nenumărate definiții pentru terorism oferite de specialiști, nu există una general valabilă acceptată și utilizată. Însă, să nu uităm că interesul pe care profesioniștii trebuie să îl acorde acestor situații sporește în zilele noastre, când avem de-a face cu amploarea terorismului în multe regiuni ale lumii și cu impactul său asupra publicului.

Pentru a continua discursul în direcția terorismului și pentru a face o analiză strategică a acestuia, este important să oferim câteva definiții propuse de mai mulți specialiști în domeniu, observând astfel că este dificil de trasat o direcție unică de caracterizare a fenomenului.

Cu toate acestea, vom prezenta o definire hibridă, oferită de doi cercetători olandezi de la Universitatea Leiden, Alex Schmid și Albert Jongman: „Ei au colectat 109 definiții academice și oficiale despre terrorism și le-au analizat pentru a le găsi componentele principale. Au descoperit că elementul ‹‹violență›› a fost inclus în 83,5% din definiții și obiectivele politice în 65%, în timp ce 51% au subliniat elementul de provocare a fricii și teoririi. Doar 21% dintre definiții au menționat direcționarea arbitrară și nediscriminatorie, pe când doar 17,5% au inclus victimizarea civililor, noncombatanților, persoanelor neutre sau a neparticipanților”.

Mai mult decât atât, definițiile oferite fenomenului terorist sunt destul de similare și beneficiază de mai multe elemente comune precum: utilizarea violenței, obiective politice sau intenția de a răspândi frica în rândul unei populații-țintă, până la „utilizarea violenței pentru a stimula frica și anxietatea în rândul inamicilor, definită pe baza apartenenței la o categorie generală a populației, de un grup mic care acționează în numele poporului și îngrijorat că forțele puternice conspirau împotriva lor”. Toate acestea reprezintă aspecte care aduc completări pentru definirea terorismului în sensul modern înțeles astăzi.

În viziunea altor experți în studierea terorismului, în particular Martha Crenshaw a oferit o definiție conform căreia terorismul reprezintă „o formă particulară de violență politică ce implică atacuri asupra unui număr mic de victime cu scopul de a influența audiența”.

În mod evident, terorismul implică acțiuni percepute ca fiind aducătoare de rău în societate, care prin folosirea violenței fizice și psihice poate să aibă, în nenumărate cazuri, ca scop final uciderea victimelor. De aceea, în înfăptuirea unor asemenea acțiuni, „utilizarea violenței este motivată de un principiu moral mai bun sau mai ridicat”, iar de cele mai multe ori, „victimele actelor de violență sunt suporterii unui sistem politic care refuză libertatea și care caută să oprime și să reprime cel puțin o parte a populației”.

În încercarea de a defini termenul de „terorism”, o serie de autori precum Hoffman, Kushner și Claridge pun accentul în lucrările lor pe scopurile teroriștilor, adică pe încercările acestora de a ataca guvernele pe care ei le consideră incapabile să aducă bunăstarea în țara lor. Din acest motiv, teroriștii „caută să submineze și să distrugă un sistem politic și chiar un mod de viață oportun sau bun”. Din definiția lor rezultă faptul că „terorismul implică obiective și motive politice. Este violent sau amenință violența. Este conceput pentru a genera frică în rândul unei audiențe țintă care se extinde dincolo de victimele imediate ale violenței. Violența este condusă de o organizație identificabilă. Violența implică un actor sau actori non-statali, fie ca făptuitor, victima violenței sau ambele. În sfârșit, actele de violență sunt desemnate să creeze putere în situații în care anterior aceasta a lipsit”.

Leonard B. Weinberg oferă o altă perspectivă asupra terorismului, utilizând două metode pentru definirea sa ca fenomen: perspectiva istorică (asupra căreia vom reveni mai târziu) și cea denotativă, respectiv „simpla citare a cazurilor sau exemplelor fenomenului asupra căruia ne concentrăm”. Pentru exemplificarea celui de-al doilea caz, „s-a utilizat o serie de guverne naționale la scară largă și organizații internaționale în epoca actuală atunci când ei voiau să impună sancțiuni penale sau să citeze anumite tipuri de violență sau, adesea, comportamentul motivat din punct de vedere politic”.

Această abordare, utilizată pentru a oferi complexitate fenomenului terorist, implică o serie de acțiuni precum: „bombardări, asasinări, răpiri și luare de ostatici, jafuri, piraterie și skyjacking. Acestea sunt acte comise de un singur individ sau de grupuri mici de oameni. Ei acționează, de asemenea, dacă drepturile penale ale celor mai multe amenințăti la adresa națiunilor, dacă aceste acte sunt comise din motive de câștig personal sau răzbunare personală, sub forma crimelor”.

În sfârșit, este evident că „pentru ca violența politică să constituie act de terorism, trebuie să existe o organizație identificabilă. Un individ nu este în măsură să întreprindă acțiunile, să ajungă la publicul-țintă și să prezinte cererile politice pentru schimbări necesare pentru încetarea violenței”.

Și nu în ultimul rând, ne vom opri asupra definirii terorismului din perspectiva politică, elementul principal al acestei lucrări. Astfel, se poate afirma cu ușurință, prin analiza unor fenomene ce au avut loc de-a lungul istoriei, că terorismul politic este o construcție „folosită de guverne, de mass-media și chiar de academicieni pentru a indica fenomene care au foarte puține lucruri în comun. Astfel, pentru unii, terorismul înseamnă acte violente ale grupărilor împotriva statelor; pentru alții, opresiunea unui stat față de proprii cetățeni; și pentru încă alții, acte de război ale statelor împotriva altor state”.

Ce nu este terorismul

În încercările de a defini terorismul, putem opera cu distincții care ne vor ajuta să înțelegem fenomenul și să îl separăm de restul acțiunilor care implică violența și nu numai. În acest sens, cea mai uzuală diferențiere, care se regăsește în multe dintre manualele despre terorism, este aceea dintre terorismul clasic și războiul de gherilă. Printr-o simplă definire a ceea ce înseamnă războiul de gherilă, vom putea stabili cu ușurință caracteristici esențiale pentru identificarea terorismului.

Astfel, vom susține că „terorismul nu este o ideologie, ci o strategie care poate fi utilizată de indivizi, grupări sau state pentru diferite scopuri. Este o strategie, însă care uneori este confundată cu alte măsuri politice violente, cel mai comun cu războiul de gherilă și diferite tipuri de violență inițiate de către stat, cum este genocidul, de exemplu”.

Confuziile frecvente reies din faptul că „grupările și indivizii care folosesc terorismul se referă uneori la ele însele ca la gherile sau gherile urbane care duc războiul împotriva unor state sau unui regim politic”. De fapt, trebuie să reținem că de cele mai multe ori „trupele teroriste fac o distincție între combatanți și noncombatanți, dar într-un mod exact opus modului în care organizațiile de gherilă își definesc țintele. În timp ce organizațiile de gherilă duc războiul împotriva forțelor guvernamentale slabe și prin design sau accidental aplicate victimelor civile de-a lungul traiectoriei, grupările teroriste, de obicei, evită atacarea armată a adversarilor, preferabil în locul comiterii actelor de violență împotriva civililor neînarmați”.

O altă confuzie poate apărea și din faptul că „un act de terorism nu este așa cum uneori se crede că e, așa cum sunt asasinările unor personalități politice sau sabotarea proprietății publice sau private. Ambele activități violente pot fi efectuate în scopuri politice, de exemplu, când o persoană sau bunurile atacate au un sens simbolic mai larg pentru o audiență lărgită, dar aceasta nu trebuie să fie întotdeauna cauza”.

În practică, trebuie reținut faptul că „inventarul operațional al teroriștilor este oarecum limitat. Ei plasează încărcături explozive în locuri publice, asasinează oponenți politici, efectuează atacuri cu arme de calibru mic asupra publicului larg și îi iau ostatici prin răpire, deturnare sau baricadându-i în clădiri. În cele mai multe cazuri, capacitatea lor este foarte îngustă. Să luăm în considerare, de exemplu, o grupare cunoscută cum e Fracțiunea Armata Roșie germană. Într-o perioadă dată a existenței sale, a avut mai mult de treizeci de membri activi, capabili să asasineze mai mulți oficiali publici și oameni de afaceri, să răpească doi și să organizeze un incident de baricadare-luare de ostatic”.

Pentru a conclude seria definițiilor pentru terorism, așa cum este el perceput, mai ales în urma evenimentelor care au marcat spațiile naționale și internaționale din ultimele decenii, putem prelua remarca analistului Schmid, conform căreia „natura terorismului nu este inerentă în actul violent în sine. Unul și același act…poate fi terorist sau nu, depinde de intenție și de circumstanțe”.

Originile și evoluția istorică a terorismului

În funcție de sensurile pe care terorismul le-a dobândit odată cu trecerea timpului, se poate realiza o trecere în revistă a celor mai reprezentative momente din istoria fenomenului prin prisma evenimentelor și acțiunilor teroriste. În acest fel, vom putem înțelege și analiza cauzele care determină asemenea acțiuni, scopurile, și de ce nu, care sunt costurile și beneficiile.

Prin determinarea istorică a fenomenului vom putea dobândi instrumentele necesare pentru a ne îndrepta către soluții pentru combaterea terorismului, mai ales în Europa de Vest, principala arie asupra căreia această lucrare se concentrează.

Dacă ne referim strict la spațiul european, putem afirma că terorismul, așa cum bine știm, nu este un fenomen nou, „cauzarea morții și mizeriei de către grupurile dizidente care doresc să obțină finalități politice are loc de milenii”. Pentru a confirma acest fapt, legăm originile terorismului de anul 1789, an ce a declanșat, în concepția europeană, apariția termenului de „terorism”, respectiv în contextul Revoluției Franceze: „teroarea modernă s-a născut odată cu Revoluția Franceză – și cu ea și expresia de terorism”, moment în care „Robespierre a considerat că teroarea este un mijloc justificabil pentru a-i elimina pe cei care s-au opus regimului său. Prima înregistrare a termenului a avut loc la Academia Franceză în 1798, unde a fost listat ca un sistem sau regulă de teroare”.

Nu putem susține, însă, că acesta a fost primul moment din istoria omenirii în care ne-am confruntat cu prevalența fenomenului terorist. Acest fapt contribuie la complexitatea formei pe care a căpătat-o teroarea în prezent, cu toate că scopul primordial se reduce în continuare la utilizarea ilegitimă a violenței.

Pentru a-i determina cele mai îndepărtate rădăcini istorice, trebuie să căutăm mai adânc. Astfel, existau trei grupări „care au încercat să sperie sau mai degrabă să terorizeze oamenii în propriul lor mod de viață religios”. Prima grupare care intră în această categorie destul de timpurie este cea a Fanaticilor („Zealots”), „un grup de evrei care a atacat destul de deschis autoritățile romane și grecești pentru a le transmite mesajul conform căruia ei nu i-au dorit ca guvernatori. Al doilea grup a fost „Sacarii”, tot evrei, însă ei au recurs la uciderea altor evrei care au trecut la alte culturi religioase”. În fine, cea de-a treia categorie este cea a „Asasinilor” care, „realizând că banda lor e prea mică pentru a merge la luptă, au ales să utilizeze teroarea pentru a le permite să-și mențină autonomia religioasă prin instaurarea fricii în rândul înamicilor săi”.

Un alt context timpuriu care a determinat apariția termenului de terorism ca atare poate fi reprezentat de perioada anilor 1618-1648, marcată de Războiul de Treizeci de Ani, care „a fost probabil singurul conflict al vremii respective în cadrul căruia teroarea a fost utilizată în mod sistematic. Acel război, de altfel, a fost în mare parte generatorul conflictelor religioase care au cuprins Europa în secolele al XVI-lea și al XVII-lea și a păstrat mereu anumite caracteristici de război civil, care în același timp implică aproape fiecare mare națiune a epocii, cu excepția Angliei și Rusiei”. Pacea de la Westphalia nu a însemnat doar sfârșitul războiului, ci „a marcat sfârșitul total al războielor de tip religios și campaniilor de teroare care le acompaniau. Reluarea practicii a trebuit să aștepte până în 1789”.

Pornind de la aceste premise, vom plasa terorismul într-un context cultural și istoric mai recent, condiție necesară în general în cazul majorității fenomenelor politice. Rezultă de aici că dualitatea dintre ideile teroriștilor și implementarea acestora oferă o viziune mai clară a ceea ce terorismul a vrut să însemne timp de trei decenii, respectiv o perioadă în care activitățile mișcărilor teroriste erau în strânsă legătură cu ideologia marxistă promovată. „Urmând teroarea, secolul al XIX-lea a marcat o lungă pauză pentru terorismul de stat, care nu a fost reinstalat într-o acțiune semnificativă până în 1917”.

În acest context, se poate susține că scrierile lui Marx „au furnizat o critică a inegalității și a limitărilor prezente în societățile capitaliste existente în secolul al XIX-lea în Europa”. Principala consecință a ideologiei promovate de acesta constă în faptul că „a fost crezută de mai mulți aderenți. Credincioșii și susținătorii anarhismului, marxismului, marxism-leninismului, maoismului și a altor variante au fost motivați de teorii și au folosit teorii pentru a-i încuraja pe alții să întreprindă acțiuni împotriva sistemelor politice capitaliste sau altor sisteme non-marxiste”.

Fenomenul beneficiază însă de schimbări, mai ales în contextul celui de-al Doilea Război Mondial, când „a fost mai frecvent utilizat cu rolul de a sprijini mișcările de rezistență. […] De această dată, de altfel, contextul istoric a fost favorabil organizațiilor care doreau independența, până când imperiile coloniale și-au pierdut legitimitatea ca urmare a războiului”.

De aceea, este evident că Al Doilea Război Mondial a marcat „o ruptură strategică cu trecutul și a schimbat totul, printre altele, și transformarea terorismului într-un instrument de rezistență. Despre terorismul contemporan nu se poate discuta până în anii 1960, dar s-a născut în cadrul celui de-al Doilea Război Mondial și în războaiele de eliberare națională care l-au urmat și a continuat pe parcursul anilor 1940, 1950 și 1960”.

Această perioadă de după cel de-al Doilea Război Mondial a fost marcată în principal de „tranziția de la războaiele de eliberare națională la terorismul contemporan, ambele inspirate din luptele naționale de dinainte și de ideologia marxist-leninistă abordate de cele mai multe mișcări de independență. Terorismul ca fenomen modern s-a afirmat după 1968, vestind sosirea unei noi ere in istoria terorismului”.

În această perioadă, dominată de instabilitate politică, „grupările teroriste de stânga au început să apară cu regularitate. Studenți în mai multe țări occidentale au fost atrași de astfel de grupări precum Weathermen, Brigăzile Roșii, Fracțiunea Armata Roșie, Montoneros, Tupamaros și alții. Cele mai multe din aceste organizații au mari atracții pentru tineri, mai ales în anii ’60 când demonstrațiile și protestele studenților păreau să fi slăbit democrațiile capitaliste și să fi stabilit scena pentru grupări poate chiar mai progresiste din partea stângii pentru a domina în statele lor”.

Elementele acțiunilor teroriste

Forme de manifestare

Fără îndoială, așa cum am afirmat că avem de-a face cu serie de definiții atribuite fenomenului terorist, putem deduce că există și variate forme, tehnici și metode care duc la manifestarea terorismului. Astfel, terorismul devine un fenomen cu o complexitate aparte, în cadrul căruia psihologia acțiunilor primează și îl diferențiază de alte evenimente. De aceea, pentru a putea analiza acțiunile teroriste cu elementele sale comune, vom începe prin a prezenta multiple forme de terorism, cât și strategiile care îi determină pe teroriști să își urmeze scopurile finale.

Astfel, putem afirma că „activitatea teroristă ia o varitate de forme. Cea mai comună distincție utilizată este între terorism „from below” și terorism „from above” sau, cu alte cuvinte, terorismul grupărilor private și cel al statelor”.

În acest context, terorismul grupărilor private implică și primirea asistenței, „de obieci urmărind scopuri și obiective proprii diferite de cele ale guvernelor străine care sponsorizează sau promovează în secret operațiunile lor”. Mai mult decât atât, „utilizarea insurgenței sau a grupărilor de terorism „from below” ca înlocuitori pentru guvernele care doresc să submineze alte regimuri pare o formă diferită de activitate aplicată de către statele teroriste propriei populații, situație în care statul are în mod tipic organe de poliție complete și aparat militar la dispoziție să efectueze aceste operațiuni violente”.

A doua distincție folosită în analiza terorismului este aceea între delimitarea sa internă și internațională. În acest sens, remarcăm că, pe de o parte, „terorismul intern se referă la situații în care toți participanții relevanți – grupări teroriste, victime și audiență – se găsesc în aceeași țară. În timpul anilor ’70, Brigăzile Roșii italiene au comis acte de violență împotriva altor italieni pentru a câștiga susținerea unei audiențe a clasei muncitoare italiene pentru a face o revoluție împotriva statului italian”. Pe de altă parte, terorismul internațional se referă la „situațiile în care există un amestec internațional în cadrul grupării teroriste, victimele sale, publicul destinatar și localizarea activităților sale”.

Psihologia terorismului

După ce am realizat o succintă descriere a formelor variate ale terorismului, vorm analiza în rândurile care urmează factorul psihologic care determină întreprinderea acțiunilor teroriste. Vom începe, astfel, prin a preciza că „esențialul în baza psihologică a luptei teroriste s-a schimbat puțin începând cu secolul al XIX-lea, când lucrările anarhiste au formulat pentru prima oară principiile acestei strategii. Ideea de bază a fost formulată prin sintagma ‹‹propagandă prin fapte››”. Astfel, în mod evident, putem susține că „terorismul este o strategie bazată pe impactul psihologic. Mai mulți autori au obervat importanța elementul psihologic în cadrul teorismului, care este de altfel recunoscută în definițiile oficiale ale termenului”.

Mai mult decât atât, „referințele la intenția terorismului de ‹‹a influența o audiență›› din cadrul definiției date de Departamentul de Stat al SUA sau scopul său de ‹‹a înscrie frica în rândul publicului sau a unei secțiuni din public›› în definiția britanică legală din 1974, fac referire la efectele psihologice ale acestui mod de război”, ceea ce ne determină să avem o bază în înțelegerea fenomenului, mai ales că vin din partea unor actori importanți pe scena internațională.

Astfel, se remarcă faptul că grupările de tip terorist au o serie de caracteristici, printre care: sunt de mici dimensiuni, iar „apartenența membrilor variază de la câțiva indivizi la mii, iar numărul majoritar de la zeci la câteva sute de persoane. Chiar și cele mai slabe guverne au o forță de luptă extrem de mare în comparație cu cele ale insurgenților teroriști. În aceste condiții, insurgenții nu se pot aștepta să câștige lupta în mod fizic. Descriind strategia teroristă ca o formă de război psihologic, nu se explică în mod specific cum teroriștii speră să câștige prin aceasta. Deși teroriștii au fost rareori suficient de clari în stabilirea unui plan strategic complet, coerent, este posibil să se discearnă mai multe idei strategice pe care teoriștii le dețin, de tipul unui concept cardinal practic al luptei lor”. Cu alte cuvinte, este vorba despre faptul că teroriștii sunt motivați de forța psihologică asupra cauzei pentru care luptă, mai ales în lipsa unui aport fizic de mari dimensiuni, cum se întâmplă în cele mai multe dintre cazuri.

Astfel, elementul psihologic pune în lumină însăși motivația primordială a unei grupări teroriste și anume faptul că „actul terorist a fost cel mai bun mesager al nevoii de răsturnare de regim și torța care ar lumina calea pentru a face acest lucru. Teroriștii revoluționari au sperat că atacurile lor i-ar tranforma dintr-un club conspirațional mic într-o mișcare revoluționară masivă”. Astfel, fiind atenți la alegerea țintelor simbolice de tipul „șefilor de stat și guvernatori și miniștri opresivi infami, cu scopul atragerii atenției la justificarea cauzei lor”.

O altă dimensiune a factorului psihologic poate fi crearea unei strategii a haosului/a tensionării identificată în concepția unor autori. Această formă strategică „este tipică insurgenților de dreapta. Insurgenții speră că, în anumite circumstanțe, publicul va cere ca guvernarea liberală ‹‹slabă›› să fie înlocuită cu un regim puternic. Pentru a crea atmosfera de dezordine și nesiguranță, teroristul recurge la atacurile cu bombă aleatorii în locuri publice”.

De aceea, la nivel psihologic, „strategia haosului nu este plan global de preluare a puterii. Aceasta este doar un mod de a crea starea de spirit publică care, insurgenții speră, le va da o șansă mai bună să-și continue lupta într-un mod nespecificat”.

Cauzele atacurilor teroriste

Cea mai simplă clasificare a grupărilor teroriste pentru a pute fi identificate cauzele care le determină acțiunile și măsurile uneori drastice se referă la „grupurile care urmăresc scopuri religioase, scopuri naționale/etnice/lingvistice/regionale, scopuri ideologice de dreapta, obiective ideologice de stânga, grupuri ale căror scopuri au implicat un amestec clar al obiectivelor în măsura în care niciunul nu predomină și nu utilizează terorismul de către guverne, mai ales în contexte în care grupuri neoficiale efectuează acțiunea, mai degrabă, decât agențiile guvernamentale”.

Dacă privim mai îndeaproape, vom observa că „în esență, forma de insurgență – terorismul, războiul de gherilă, protestul în masă sau orice combinație a acestora – este în realitate determinată în principal de condiții obiective decât de concepții strategice ale insurgenților”.

De aceea, cel mai important factor este capacitatea. „De obiecei, insurgenții utilizează fiecare mod posibil de luptă care le poate avansa cauza. […] De multe ori, pentru că revoltele/insurgențele sunt puține, terenul nu este favorabil pentru războaiele de gherilă, iar forțele guvernului nu sunt eficiente, terorismul este singurul mod de insurgență valabil. Uneori, relebii sunt capabili să conducă războiul de gherilă, dar în același timp să continue utilizarea terorismului. Actuala formă de contestare este forjată într-un proces continuu de fricțiune împotriva realității dure, iar practic terorismul este mereu parte din aceasta”.

Mai mult decât atât, când discutăm despre cauzele fundamentale ale apariției terorismului, putem lua în considerare percepțiile lui Horgan sau Richardson, conform cărora „prima etapă a procesului de transformare a individului o constituie instalarea percepției (reală sau imaginată) de persoană respinsă de societate și de sentimentul că acest statut de paria este cauza dezamăgirilor repetate suferite de individ sau de comunitate”.

În plus, pentru a identifica cauzele declanșării actului terorist în sinea sa, trebuie să considerăm terorismul, parafrazându-l pe Horgan, asemenea unui proces „‹‹format din etape distincte›› care operează la nivel psihologic individual, de grup și social. Acest mix de forțe psihologice, sociale și politice interacționează simbiotic și nu trebuie abordate separat. Cu alte cuvinte, aceste forțe acționează pe căi diferite pentru a obține răspunsuri diferite de la persoane diferite”. Aceasta este esența actelor teroriste. În plus, trebuie să avem în vedere un alt lucru esențial, respectiv „identificarea legăturii dintre insecuritatea ontologică și terorism, care reprezintă un pas important spre elaborarea unor politici eficiente de luptă împotriva terorismului”.

În mod succint, vom afirma că „în zilele noastre, terorismul ‹‹învinge›› războiul de gherilă ca armă preferată și aproape exclusivă a celor slabi împotriva celor puternici. Obiectivul său principal este mintea. În acest sens, terorismul este cea mai violentă formă de război psihologic, iar impactul său psihologic este considerat de cele mai multe ori ca fiind mai puternic decât efectele fizice”.

Scopuri și ținte

Vom începe prin a aminti că terorismul este „o tehnică violentă, una care poate fi folosită de grupuri sau state care urmăresc diverse obiective”.

De aceea, „un scop pentru care terorismul a fost folosit este acela al provocării. Prin comiterea actelor de violență teribile, în mod particular, teroriștii speră deseori să provoace inamicii în realizarea unor represalii nediscriminatorii împotriva unui segment de populație care cred ei că simpatizează cu cauza lor. Când acest lucru se întâmplă, teroriștii cred că puternica brutalitate a reacției îi va transforma din pasivi și indiferenți în susținători activi ai obiectivelor lor care vor reuși să vadă inamicul din aceeași perspectivă ca teroriștii”.

Cu cât este mai mult, teroriștii își aleg cu grijă atât obiectivele, cât și țintele, iar acțiunile lor au „un rol în susținerea grupului care este responsabil pentru actele de violență. Uciderea sau mutilarea dizidenților poate servi ca un avertisment pentru ceilalți membri ai bandei cu privire la consecințele potențiale în caz de trădare”.

Să considerăm că putem emite o regulă generală urmărită de grupările teroriste, aceasta fiind reprezentată de „capacitatea lor de a efectua operațiuni relativ complicate, fie prin mutarea dintr-o locație în alta, fie prin extinderea acțiunii de-a lungul timpului, ori prin ambele. Grupările teroriste capabile să efectueze astfel de atacuri în mai multe etape au de obicei rețele organizaționale elaborate și suport logistic mai mare decât cele capabile să comită un simplu atac”.

Mai mult decât atât, este absolut evident că atât tacticile, cât și armele teroriștilor pot fi printre cele mai variate de la o grupare la alta: „o organizație care este dispusă să își riște existența și membrii în atacuri va fi mereu capabilă să încerce violența. Armamentul sofisticat nu este esențial pentru a începe o luptă, chiar dacă ar fi de mare valoare. Gama de ținte potențiale este foarte mare; resursele unei organizații teroriste și existența măsurilor de siguranță vor influența de multe ori alegerea. În cele din urmă, teroriștii au mereu un avantaj. Ei pot ataca orice, oriunde și oricând. Nu putem proteja totul întotdeauna”.

În general, nu e suficient ca o grupare să își aleagă într-un moment inițial țintele și obiectivele, ci să le redefinească pe parcurs, în funcție de posibilele obstacole pe care le pot întâlni. În acest fel, ar fi foarte simplu chiar și pentru autoritățile statului să identifice grupările teroriste dacă ar urmări aceleași tactici. Astfel, „unele grupări au avut succes în aducerea schimbărilor, în timp ce altele au eșuat în cele din urmă când statul a optat pentru represiune în locul compromisului. O grupare teroristă care are succes inițial va fi mai capabilă să facă alegeri. Va trebui să continue să fie de succes în alegerea țintelor. Alegerile referitoare la arme, tehnici și ținte vor deveni importante în aceste contexte. Alegerile sărace ar putea duce la pierderi ale organizației și eventuala cădere, chiar dacă după un început promițător”.

Un factor important în identificarea scopurilor teroriștilor poate fi reprezentat de ideologiile lor care „acoperă în mod virtual toate viziunile politice posibile, soluțiile la probleme sau probleme percepute și perspective”. În acest sens, este de înțeles că „aproape orice ideologie poate fi folosită pentru a sprijini utilizarea violenței și terorismul în circumstanțe asemănătoare. Guvernul poate fi, sau poate fi perceput ca fiind controlat de o elită care urmează o ideologie diferită sau chiar contradictorie. Rezultatul final constă în faptul că adepții unei ideologii vor deveni dizidenți, iar doar ca dizidenți religioși și naționaliști se pot simți obligați să recurgă la violență. Dacă viziunile lor nu sunt auzite sau chiar ignorate, dizidenții ideologici pot simți nevoia să recurgă la violență pentru a-și afirma punctul de vedere despre politici sau despre sistemul politic”.

În perioada contemporană, „termenul de ‹‹terorism›› face frecvent trimitere la grupuri ale căror obiective sunt revoluționare în sensul în care ei urmăresc redistribuirea radicală a bogăției, puterii și a statutului în societate. Astfel de grupuri mărturisesc uneori un angajament pentru marxism, definit în mod variat, și caută să aducă sfârșitul capitalismului și apariția unei dictaturi a proletariatului. Obiectivele revoluționare pretind să aducă sfârșitul exploatării unui singur segment al societății, clasa muncitoare și obținerea răscumpărării prin împingerea societății către un stagiu nou și mai echitabil al dezvoltării”. Deducem că, în ciuda trecerii timpului, putem traduce acțiuni teroriste prezente prin prisma unelor din trecut, căci cu toate că vremurile se schimbă, acțiunile teroriste sunt asemănătoare, însă există dimensiuni care le-au diferențiat dintotdeauna.

Importanța combaterii terorismului

Așa cum am mai afirmat de la început, avem de-a face cu un lucru cert și anume faptul că terorismul, indiferent de formele pe care le are în societatea actuală, nu este un fenomen nou. Mai mult decât atât, „de la sfârșitul anilor ’60 până în prezent trăim prin ceea ce Walter Laqueur a numit ‹‹epoca terorismului››”. De aceea, pentru a-l înțelege, a trebuit să realizăm, cât se poate de succint, diviziunea între fundalul condițiilor care stabilesc cadrul pentru desfășurarea și înfăptuirea acțiunilor teroriste și evenimentele specifice existente la un moment dat în cadrul unei societăți care precedă și totodată oferă și stimulează cadrul utilizării terorismului.

Cert este că, în principiu, terorismul este considerat un pericol la adresa societăților, indiferent de natura sa. De aceea, este nevoie de îmbunătățirea strategiilor și tacticilor care să ajute la combaterea fenomenului sau cel puțin la diminuarea sa în rândul societăților dintre cele mai dezvoltate.

Cu toate acestea, „există pericolul ca strategiile de luptă împotriva terorismului, ce reduc fenomenul terorist la simple acțiuni ale unor indivizi furioși sau la ideea că anumite culturi sau religii sunt ostile prin natura lor, să identifice o dinamică socială deja periculoasă prin lărgirea comunităților de suport atât de necesare emergenței terorismului. Terorismul trebuie înțeles, așadar, ca o tactică socială complexă utilizată de indivizii ale căror acte de violență îndreptate împotriva opresorilor imaginați sau reali sunt motivate de un mix de procese psihologice colective și individuale”.

Însă, atât timp cât „inițiativele de luptă împotriva teorismului la nivelul comunităților sunt considerate ca fiind niște opțiuni soft impuse în special asistenților sociali și liderilor comunității pentru ca majoritatea resurselor statului să poată fi direcționate spre susținerea inițiativelor de politică hard-power”, nu vom avea de-a face cu o evoluție în acest domeniu.

Să nu uităm că au trecut multe decenii de când terorismul este considerat pericol social, a cauzat daune fizice și morale în rândul societăților europene, chiar și a acelora suficient de dezvoltate, și continuă să o facă. E nevoie, în primul rând, de cooperare internă și internațională pentru găsirea unui consens care să permită redefinirea sistemului internațional în materie de terorism, dar, mai mult decât atât, de înțelegerea cauzelor istorice care au determinat apariția și dezvoltarea terorismului.

Capitolul 2. Terorismul politic în Europa de Vest și manifestarea sa în Italia: Brigăzile Roșii

2.1. Contextul politic în RFG și în Italia la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial

Ultimii ani ai celui de-al Doilea Război Mondial au oferit premisele schimbării pentru istoria relațiilor politico-diplomatice, mai ales din perspectiva statelor învinse din Europa, Italia și Germania. Având la bază mai multe dimensiuni asupra înfrângerii, cele două state ale fostei Axe aveau nevoie de planuri de reconstrucție, urmărite în funcție de contextul politic de după pierderi.

Astfel, putem remarca că cele două state înfrânte aveau de-a face în principal, după război, cu stabilirea unor elemente de tipul dimensiunilor înfrângerii și consecințelor care au derivat din acestea. De aceea, cu toate că atât Italia, cât și Germania se aflau în situații aproximativ asemănătoare la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, cât și faptul că aveau de parcurs cale lungă până la refacere, Italia a fost cea care a beneficiat de avantajul unui parcurs mai scurt și mai liniar decât cel al Germaniei.

Perioada cuprinsă între 1943-1946 a înseamnat pentru Italia delimitarea unor „noi echilibre politice și, mai ales, o poziție mai puțin favorabilă în fața puterilor victorioase. Chiar dacă limitările inițiale – avute în prezența forțelor militare anglo-americane și instituirea unei comisii aliate de control care, de fapt, a determinat liniile fundamentale ale reconstrucției și care a activat și asupra activității guvernului în funcție – au garantat, cel puțin pe plan juridic, continuitatea statului și guvernului italian în formarea noilor structuri politice”. Aceasta a reprezentat apoi, încă din timpul războiului, „prima tentativă de a reface noul stat, utilizând unele cărămizi ale celui care era prăbușit folosind altele noi›”.

Mai mult decât atât, la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, în Italia a avut loc eliberarea din 25 aprilie 1945, când statul a trebuit să se confrunte cu multe probleme precum alegerea instituțională între monarhie și republică, necesitatea unei noi Constituții și deschiderea unei politici de reconstrucție materială, economică și morală a țării. Cadrul politic a beneficiat de o prezență puternică a partidelor de stânga (comuniste și socialiste) care aspirau la modificarea în mod radical a societății italiene: alegerile administrative din 1946, primele cu sufragiu universal masculin și feminin, au văzut afirmarea Partidului Democrația Creștină, condusă de Alcide de Gasperi.

În luna februarie 1945, când statele sovietice încă ocupau partea orientală europeană, are loc Conferința de la Yalta cu scopul stabilirii divizării Europei între SUA și URSS. Astfel, URSS-ului i-au fost recunoscute cuceririle deja realizate de către Armata Roșie și cu toate acestea, nu au ajuns la un acord asupra situației Germaniei, care a fost divizată inițial în patru zone de influență (sovietică, americană, engleză și franceză). Din acest motiv, în 1948, Statele Unite ale Americii au decis unificarea zonelor de influență în Germania pentru a răspunde blocajului de acces impus de sovietici, care în mod clar era opus oricărui tip de proces de unificare. Așa iau naștere în anul următor cele două Germanii: Republica Federală Germană (RFG) – occidentală și Republica Democratică Germană (RDG) – orientală.

În 1947 este semnat Tratatul de Pace de la Paris, prin care Italia trebuia să cedeze teritorii Franței, Iugoslaviei și Greciei și să acorde independența Albaniei. În ajutorul Italiei vin Statele Unite ale Americii care, prin intermediul planului Marshall (1948-1953), au ajutat la inițierea unei noi etape în dezvoltarea industrială italiană. În urma semnării tratatului, se poate remarca faptul că Italia „era din nou, cel puțin la nivel formal, un stat suveran”.

Tot în această perioadă, are loc în Italia și începutul „fazei dificile de recontrucție a rapoartelor internaționale, de definire și de impunere a politicii externe. Pentru dominarea alegerilor guvernului Romei, în acea perioadă în care nu se reușea impunerea rolului pe care și-l putea asuma pe arena internațională, Italia s-a confruntat mai ales cu dorința de relegitimare și de reintroducere în condiții egale între alte state, cu obiectivul revizuirii pașnice a tratatului de pace”.

2.2. Terorism politic în Europa de Vest: câteva teme și variații

Acest capitol urmărește să prezinte premisele care au dus la apariția unor grupări teroriste de tip politic în Europa, cu precădere zona occidentală, Fracțiunea Armata Roșie în Germania și Brigăzile Roșii în Italia, cât și legăturile dintre cele două formațiuni. Astfel, prin realizarea unei analize și pe baza unor statistici ale unor probleme de tip regional ale violenței contemporane la nivel ideologic și politic, vom pune bazele prezentării unui studiu de caz prin care vom pune în practică bazele teoretice ce vor fi prezentate în rândurile ce urmează.

Vom începe prin enunțarea unor statistici prin care dorim să demonstrăm amploarea fenomenului numai în partea vestică a Europei, cât și intensificarea acestuia mai ales începând cu anii ’70. Fără a ne referi la o anumită categorie de acțiune teroristă, observăm că „din 1970 până în 1981, aproximativ 3851 de operațiuni teroriste interne și internaționale au avut loc în Europa, aproximativ 1464 de persoane ucise, 2834 de răniți și cu daune materiale de aproximativ 500 milioane de dolari. Este normal să ne asumăm că violența politică și ideologică este acum o manieră unitară de conflict. Terorismul va continua și probabil se va intensifica din cauză că multe rădăcini ale violenței contemporane vor rămâne nerezolvate și multe cauze vor apărea în următoarele luni și ani ai acestui deceniu”.

Având în vedere abundența lor, putem afirma că „peste 200 de grupări teroriste au fost active în Europa din 1970. Printre cele mai mediatizate sunt Amata Republicană irlandeză, o mișcare militantă catolică, care lupta pentru unificarea provinciei protestatante predominantă în Irlanda de Nord – Ulster – acum sunt dominație britanică, cu Republica Irlandeză; Fracțiunea Armata Roșie, o grupare urbană extremistă în Germania de Vest, care dorea răsturnarea capitalismului și a sistemului parlamentar predominant în țară; Brigăzile Roșii, o mișcare radical-marxistă în Italia, determinată să distrugă dominația capitalistă a guvernului și să creeze un stat comunist sau Națiunea Bașcilor și Libertății (ETA), o mișcare clandestină militantă care caută o patrie separată în Spania”.

Din dorința de a restrânge aria de cercetare pentru a ne apropia de nucleul cercetării noastre, vom urmări o serie de statistici asupra terorismului în Europa de Vest, definit ca fiind „cel mai activ mediu terorist din lume” într-o perioadă dată. Conform unor estimări, „47% din cele mai semnificative acte de terorism între anii 1970 și 1980 au avut loc în Europa de Vest”. Mai mult decât atât, „Europa de Vest a fost și continuă să fie pe câmpul de luptă în primul rând pentru activitatea politică teroristă”.

Mai mult decât atât, aceeași regiune europeană este singura care se confruntă cu patru niveluri ale activității teroriste, acestea fiind indigen, supra-indigen, internațional și direcționat de către stat. Acest lucru este cert, căci cu toate că unul sau mai multe dintre aceste niveluri pot fi găsite și în alte regiuni ale lumii, doar partea occidentală a Europei se confruntă cu toate nivelurile de terorism în măsură semnificativă.

În rândurile următoare vom oferi completări pentru fiecare nivel de terorism și vom exemplifica grupările teroriste semnificative pentru fiecare nivel.

Vom începe prin a face o diferențiere între primele două niveluri ale teorismului, din care reiese faptul că „în timp ce grupările indigene își limitează operațiunile la o singură țară, de obicei țara lor de origine, grupările supra-indigene suplimentează atacurile lor indigene cu operațiuni periodice în afara țării de origine”. Principalele state ca se confruntă în mod serios cu activitatea teroristă de tip indigen în Europa de Vest sunt Spania, Germania de Vest, Turcia, și Italia, iar cu terorismul supra-indigen putem aminti Irlanda de Nord.

Al treilea nivel este reprezentat de activitatea teroristă internațională, „generată în mod primar de operațiuni ale grupărilor teroriste internaționale principale. Ele realizează majoritatea atacurilor în afara țării principale vizate, cauzează probleme suplimentare și se concentrează asupra statelor din Europa de Vest deja amenințate de activitatea teroristă indigenă și împovărate de atacurile supra-indigenilor”.

În fine, ultima categorie, activitatea teroristă direcționată de către stat este „cel mai înalt nivel de activitate teroristă care se găsește în Europa de Vest. Acest tip de activitate este direcționată de un stat împotriva frontierelor externe”.

2.3. Grupări teroriste în Europa de Vest

În continuare, vom limita cercetarea la două regiuni vest-europene, Italia și Germania, care de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și mai ales prin intermediul mișcărilor de la sfârșitul anilor ’60, au creat premisele dezvoltării terorismului politic sau, în mod particular, activitățile teroriste de tip indigen.

2.3.1. Fracțiunea Armata Roșie din Germania

Având în spate un istoric suficient de non-liniar și cu o serie de evenimente nefavorabile, mai ales după înfrângerea din cel de-al Doilea Război Mondial, putem admite că Germania de Vest face parte din grupul statelor în cadrul cărora s-a manifestat terorismul la nivel indigen, însă puțin mai limitat față de alte regiuni europene.

O caracteristică a terorismului german de vest constă în faptul că acesta a venit mai mult din partea stângii, principala amenințare fiind reprezentată de Fracțiunea Armata Roșie, cunoscută ca Baader-Meinhof Gang la începutul anilor 1970 și a fost înființată de Andreas Baader și alți câțiva militanți radicali dintr-o Germanie postbelică măcinată de frământări interne.

Printre principalele caracteristici ale grupării se numără faptul că se autointitula „‹‹grup de gherilă urbană cumunist››, […] a activat între anii 1970-1993 și a fost una dintre cele mai violente grupări de stânga de după război în Germania”.

Organizația a reprezentat o amenințare pentru Germania din două motive principale. Primul este reprezentat de „amenințarea nivelului ridicat de atacuri asupra personalităților importante de către nucleul dur al RAF (acei membri care locuiesc în completă clandestinitate și care sunt implicați în cea mai recentă ofensivă a RAF din 1977). Al doilea aspect al amenințării RAF constă în nivelul scăzut al atacurilor de tip ‹‹Molotov›› realizate de susținătorii și simpatizanții RAF”.

Asemenea majorității grupărilor teroriste, RAF „se face responsabilă pentru o serie de atacuri violente, în special atentate cu bombă și răpiri, în urma cărora și-au pierdut viața 34 de persoane. Banda Baader-Meinhof a fondat alianțe temporare cu grupări similare ca Action Directe din Franța și, alături de alte mișcări cu orientări ideologice apropiate, a jucat un rol important în globalizarea terorismului”.

Particularizând amploarea acțiunilor RAF, observăm că majoritatea atacurilor sale au fost realizate în Republica Federală Germania, cu toate că au întreprins și acțiuni în afară. Cu toate acestea, din 1975 s-a înregistrat implicarea în patru atacuri în Europa de Vest, ceea ce înseamnă că acțiunile lor au atins și nivelul supra-indigen. O acțiune remarcantă poate fi ilustrată în luna iunie 1979, când „teroriștii RAF au încercat să-l asasineze pe Comandantul Suprem Aliat al NATO în Europa (SACEUR), Alexander Haig în Obourg, Belgia”.

2.3.2. Italia în contextul de la sfârșitul anilor ’60 – cadru general

Spre deosebire de cazul german, „problema terorismului indigen în Italia are originile în stânga politică, care, pe baza uzuală, este mai activă și țintește un sector mai larg de reprezentanți de stat decât teroriștii de dreapta”. Cu alte cuvinte, în Italia, „problema teroristă indigenă a început odată cu escaladarea din 1976. Atacurile teroriste păreau să fi atins apogeul, totuși, în 1979. În 1975, au avut loc 702 incidente în Italia. Au fost 1353 în 1976, 1926 în 1977, 2238 în 1978, 2514 în 1979 și 1200 în 1980”.

Însă, înainte de manifestarea terorismului indigen în Italia la mijlocul anilor ’70, avem de-a face cu o situație generată de grupările studențești și grevele munictorești din anii 1968-1969, perioadă cunoscută în istorie drept „anii de plumb” (anni di piombo).

Mai mult decât atât, învechirea și deteriorarea sistemelor univesitare au încurajat și, în unele cazuri radicalizat, comportamente studențești împotriva oficialilor guvernamentali, creând cadrul formării extremismului: „inevitabil, acest mediu caustic infuzat cu răspândirea unui stil al anilor 1920 cu ideologie marxist-leninistă a dus la una dintre perioadele cele mai violente din Italia. Aici, grupările activiste studențești s-au format în cadrul mișcărilor lucrătorilor și pledarea ulterioară a violenței a fost folosită ca mijloc de a urmări un război de clasă. Dezvoltarea acestor organizații radicale centrate predominant în jurul percepției că organizațiile comuniste, cum ar fi Partidul Comunist Italian, precum și oficiali sindicali din fabrici au pierdut din vedere idealurile originale stabilite în mișcarea comunistă inițială. Unele dintre aceste idealuri au implicat angajamentul neașteptat al tinerilor italieni de a extinde disponibilitatea nivelului universitar de educație și, de asemenea, promisiunea guvernului de a oferi condiții mai bune de lucru clasei muncitoare în cadrul fabricilor din țară. În consecință, deoarece aceste zone de angajament guvernamental la oameni au început să scadă, la fel au făcut oamenii angajați ai guvernului italian de a menține ordinea socială în cadrul politic actual”.

În perioada respectivă, cea de la sfârșitul anilor ’60, o serie de „studenți activiști italieni au văzut cooperarea între liderii Partidului Comunist și oficialii Creștinilor Democrați ca o declarație politică de non-sprijin pentru societatea clasei muncitoare ca multe dintre politicile inițiate care au fost percepute ca dăunătoare pentru protecția lucrătorilor din fabrică”.

Dacă revenim la implicațiile istorice ale terorismului, vom observa că, „destalinizarea Uniunii Sovietice a ajutat diminuarea tensiunilor din timpul Războiului Rece dintre influențele occidentale și comuniști europeni. Acest fenomen a oferit afaceriștilor italieni posibilitatea de a plasa strategii de afaceri comuniste asemenea modelelor capitaliste. Filosofiile de afaceri occidentale, cu toate acestea, au fost observate de unii ca fiind una dintre cauzele principale ale disparităților crescute între lucrătorii de comerț și liderii de sindicat utilizați de proprietarii companiei pentru avansarea tehnologică în fabricile lor în detrimentul forței de muncă”.

Acesta este cadrul care a generat îngreunarea situației sociale în Italia în perioada „anilor de plumb” de la sfârșitul anilor ’60: creșterea tensiunilor dintre muncitori și liderii sindicali, la care se adaugă nemulțumirea tot mai crescută a studenților frustrați și alienați, au dus la formarea mai multor grupări radicale de stânga. Unul dintre aceste grupuri, Brigăzile Roșii, rămân în istorie ca fiind printre organizațiile extremiste cele mai dominante și violente pe care Italia le-a văzut de la Al Doilea Război Mondial”

2.4. Brigăzile Roșii – de la ideologie la utilizarea violenței

2.4.1. De la mișcările muncitorești la formarea Brigăzilor Roșii

Brigăzile Roșii au luat naștere pe fondul unor episoade police semnificative și dureroase pentru societatea italiană, cel mai timpuriu fiind masacrul din localitatea Reggio Emilia, situată în nordul țării, din 7 iulie 1960 care este poate „evenimentul cel mai dramatic din istoria regiunii de la sfârșitul războiului încolo: o manifestație în piața publică contra guvernului Tambroni sprijinit de Mișcarea Socială Italiană […] În fond, trecuseră abia cinsprezece de la fascism și ce s-a întâmplat? Fasciștii au intrat în zona guvernului, în timp ce poliția a ucis cinci comuniști”.

Această acțiune a generat o serie de consecințe, cea mai notabilă fiind în interiorul PCI, unde s-a deschis o dezbatere pentru mai mult de un deceniu și a contribuit la alegerea extremă a luptei armate. O parte considerabilă a bazei comuniste nu credea în alegerea democratică și pașnică a socialismului. Mai mult decât atât, aceeași manifestație a determinat o serie de controverse în cadrul grupului de conducere, determinând accentuarea unor alegeri care erau procesate deja de câțiva ani: alegerea italiană a socialismului, democrația și pluralismul politic.

În acest context avem de-a face cu un personaj care se va dovedi extrem de important pentru istoria BR: Alberto Franceschini și ideile acestuia despre sistemului politic furnizate în mare parte de către bunicul său mai ales în anii de după război, dat fiind faptul că a crescut într-o familie comunistă și într-un oraș comunist din Italia – Reggio Emilia, locul desfășurării masacrului. Astfel, anii adolescenței au fost caracterizați de Franceschini ca fiind teribili, plini de contraste sociale și politice văzute la modul dramatic, în timp de război civil, când sărăcia era dominantă și la bază se afla lipsa totală de comunicare între partea comunistă și opoziție. Din unele mărturisiri ale acestuia, masacrul din 1960 a reprezentat confirmarea celor spuse de bunicul său, că toate discursurile sale despre rezistența trădată erau adevărate, dar cel mai important „l-au determinat pe Franceschini să se îndepărteze de partid în 1963 și să încerce alte opțiuni”.

După această experiență, Franceschini decide că cea mai bună soluție este revenirea sa în FGCI, grupare de anarhiști, în cadrul căreia membri erau în mare parte tineri de 15-16 ani, aflați la primul lor contact cu acest tip de acțiuni. Pentru aceștia, „FGCI din Reggio era un loc foarte confortabil, unde toți subiecții în oarecare mod antagoniști, puteau găsi un refugiu. […], iar mulți dintre ei lucrau în corporații, unde erau exploatați în mod brutal”.

Astfel, până în acest moment avem de-a face cu o grupare regională de tineri, crescuți pe baza ideologiei comuniste și care, nemaisuportând nedreptățile la care au luat parte, au decis că „pentru a transforma societatea era nevoie de răsturnarea raporturilor de putere. Și singurul mod pentru a modifica rapoartele de putere era să se facă o revoluție, să se recurgă la utilizarea violenței”. Opiniile acestora despre oamenii legii în perioada anilor 1968-1969 se rezuma la faptul că aceștia erau corupții din cadrul bugheziei și puterii. Aceasta este ideea moralismului din care s-a născut o parte a culturii comuniste a epocii. Era vorba despre dihotomia între baza muncitorească și populară și nivelul serviciului public, mai mult de origine studențească decât muncitorească, cu tineri licențiați sau care erau pe cale să își termine studiile.

Proiectul acestei grupări se rezuma la construirea unei structuri armate care să înlăture acest tip de conducere, iar muncitorii și studenții să nu mai fie nedreptățiți. Din mărturisirile lui A. Franceschini: „Ne iluzionăm că ar putea fi posibil cu adevărat să facem revoluție în Italia. […] Universitatea pentru noi reprezenta locul puterii, locul supunerii noastre. Am ocupat facultățile, am făcut ceea ce am vrut, citeam cărțile care ne interesau, am anulat examene.[…] Eram convinși că, dacă eram rebeli, am fi învins. Am transferat această convingere la experiența noastră din Reggio, împreună cu patrimoniul relațiilor pe care le-am construit în aulele universitare împreună alte mișcări ale stângii revoluționare”.

În perioada următoare, se pot remarca două evenimente care au accentuat necesitatea unui proiect revoluționar în Italia. Primul este Congresul Național al PCI din Bologna, unde Enrico Berlinguer a fost ales vice-secretar, eveniment ce a condus partidul către direcția opusă celei dorite de gruparea revoluționară. Printre ideile de bază ale lui Berlinguer se remarcă critica adusă sistemului sovietic după invazia Cehoslovaciei și deschiderea sa către direcția socialistă și cea a DC. Cel de-al doilea eveniment a avut loc pe baza vizitei președintelui american Nixon în Italia, când membrii FGCI au decis să participe pentru a-și face publică cauza.

Consecințele acestor serii de întâmplări într-un interval destul de scurt au dus inevitabil la separarea FGCI și determinarea membrilor acesteia să găsească un loc de întâlniri, iar soluția a constat în închirierea unui apartament pe Strada Emilia. Noul grup se numea „Colectivul politic muncitori-studenți”, iar în concepția unor membri, a fost etichetat drept „apartamentul”. Principalul scop al acestor întâlniri se baza pe refuzarea totală a capitalismului și a societății de consum. Pentru ei, revoluția reprezenta un proces politic direct executat de o mișcare de avangardă care ar fi dus la schimbarea condițiilor sociale și apoi a indivizilor.

Având în vedere acest lanț de evenimente, putem remarca că „itinerariul care a dus la formarea Brigăzilor Roșii este înrădăcinat în decembrie 1969. […] Renato Curcio și Corrado Simioni au abandonat Cub Pirelli și au fondat Colectivul Politic Metropolitan”. Rapoartele dintre grupul din „apartament” și CPM au fost de natură politică, iar Simioni era cel care pregătea rețeaua logistică.

Masacrul din piața Fontana, care a avut loc pe 12 decembrie 1969 este momentul care a determinat accelerarea acțiunilor. Drept consecință, în august 1970 are loc fuziunea totală dintre cele două grupări. Mai mult decât atât, dacă nu ar fi fost evenimentul din piața Fontana, BR nu ar fi existat astăzi. A urmat transferul lui Franceschini la Milano, timp în care s-au pregătit primele atentate, primul fiind îndreptat împotriva conducătorului Sit-Siemens, Leoni.

Între timp, Simioni a fondat în secret și în interiorul CPM un grup numit Zie Rosse, prin intermediul căruia dorea să realizeze acțiuni la nivel înalt care nu erau cunoscute de ceilalți membri, nici măcar de Curcio sau Franceschini, cu atât mai puțin la nivelul avantajelor financiare obținute. De aceea, apare un moment când că apar neînțelegeri evidente între Simioni și restul grupului. Apoi, în toamna anului 1970, membrii CPM au organizat o nouă reuniune a colectivului de coordonare, moment în care au încetat complet relațiile grupului cu Simioni. După această experiență, gruparea și-a modificat strategia: conducerea proceselor fără a se mai fi divizați

2.4.2. Brigăzile Roșii – formare, scopuri și ideologie

Dispariția unui membru aparent foarte important al CPM, Simioni, a dus la o reorientare a obiectivelor grupării ce avea să devină cunoscută sub numele de Brigăzile Roșii, tocmai pentru a nu înrăutăți situația și din nevoia de a acționa asemenea unui grup de oameni uniți, cât și la dorința de afirmare, de a-și face cunoscute cauzele.

Alegerea numelui are legături cu foste formațiuni partizane comuniste: Brigăzile Garibaldi. Adjectivul a fost adăugat după lungi discuții între preferința unora pentru „roșii” și a altora care doreau să fie ales „comuniste”. Adjectivul „comuniste” ar fi fost reprezentativ la nivel ideologic, însă „roșii” a fost ales căci părea marca cea mai populară la acel moment al formării lor.

Întâlnim același context și în alegerea simbolului: „steaua era simbolul Brigăzilor Garibaldi și al Armatei Roșii. A apărut și pe steagul Vietkong. Și mai presus de aceștia, era simbolul Tupamaros, mișcarea de gherilă uruguaiană, punct de referință important. A fost gândit chiar în termeni de marketing, dorindu-se construirea unei mărci cu un mesaj ușor de înțeles. Desenarea acestui simbol a fost mai dificilă, însă după multe încercări, au încercat să facă un cerc cu ajutorul unei monede de 100 de lire și să deseneze o stea în interior. Aceasta li s-a părut cea mai bună soluție, căci o găseau naturală comparativ cu altele.

Brigadiștii au ales clandestinitatea pentru a avea șansa constituirii puterii proletare armate, unul dintre scopurile lor principale: „nu exista un scenariu inițial, totul era în regim de urgență. La început, BR nu aveau nimic care să semene cu o strategie. Am subestimat tendințele unei lungi perioade, cum este exemplul restructurării capitalului astfel încât să se recupereze, distrugându-l și recompunându-l după exigențele sale”.

Punându-se problema celor care ar fi dorit să îi imite, brigadiștii admit că aceasta era și ideea. De exemplu, bombele care au incendiat la primele lor atentate au fost construite cu materiale cumpărate din supermarketuri. Ideea promovată era de a avea o structură pe cât de lejeră posibil, fără depozite pentru materiale. Singura problemă era găsirea lucrurilor necesare și combinarea lor, ideea fiind preluată din concepția lui Che Guervara.

La nivel social, brigadiștii se confruntau cu represiunea de stat: „bombele din piața Fontana elimină orice iluzie asupra unei dezvoltări liniare și pacifică a luptelor armate. Este primul episod de terorism simțit sau acoperit de stat din interiorul său. […] Din acel moment BR au devenit forțe capabile să determine ceea ce conta cu adevărat. De fiecare dată când se ajungea într-un punct exact, se întâmpla ceva ce determina spațiile din exterior și nu se știa de unde”.

Adversarul de bază al BR era capitalismul, motiv pentru care ei s-au declarat în favoarea revoluției. De aceea, ei critică modul de producție, de organizare a muncii. Doresc să influențeze deciziile în fabrici, iar înainte de acestea pe cele ale sindicatului. De aici și apariția unui confinct care nu găsește mediere la nivel instituțional. Toate aceste idei nu fac decât să articuleze ideea generală a scopului primordial pentru care se naște mișcarea brigadistă: doresc să mențină și să dezvolte ofensiva muncitorească, pornind de la Milano și avansând către Torino. Cu alte cuvinte, brigadiștii își manifestă o tendință spre egalitarism, care a pornit, așa cum bine știm de la luptele studențești, apoi în fabrică, unde schimbă organizarea muncii și negocierea, și dau naștere unui fenomen politic la nivel înalt în interoiorul statului. Astfel că BR indică în gherilă forma de putere proletară în interoriorul marilor metropole.

După rezolvarea problemelor de natură administrativă, brigadiștii au trecut la etapa următoare a dezvoltării activității: constituirea unor nuclee proprii în fabricile din Milano și în cartierele milanze, mai ales în Quarto Oggiaro și în Loreteggio, continuând cu alte elemente necesare precum învățarea tehnicilor pentru crearea documentelor false. Astfel, cu documente noi, puteau închiria apartamente necesare pentru actele înfăptuite în calitatea lor de clandestini. Banii pentru aceste acțiuni proveneau în general din autofinanțări, adică din jafuri. Centrul inițial de putere era la Milano. Prezența lor în fabrici era resimțită mai ales la Sit-Siemens și la Pirelli Milano, Lancia și Fiat Torino, ceea ce înseamnă că în jurul brigadiștilor, reprezentați inițial de Franceschini, Curcio și de soția sa, Mara Cagol, se aflau aproximativ 1000-1500 de persoane.

BR nu vor fi niciodată un partid, cu atât mai puțin unul armat. În Italia exista la nivel înalt contradicția între proletariat și burghezie, se acumula alternativa de guvernare, nu erau BR cele care o reprezentau, dar lucrau pentru a îndeplini un scop social – schimbarea politică. BR coexistă în interiorul guvernului și construiesc instrumentele puterii pentru proletariatului armat. La ordinea zilei exista un conflict cu puterea în centrul său, BR reprezentând o mișcare antagonistă, iar fiecare acțiune a lor face vizibilă forța.

Teoretic, prima lor acțiune are loc în octombrie 1970, „în zona Città Studi, garajul de sub locuința lui Giuseppe Leoni, șeful fabricii Sit-Siemens, a fost incendiat cu două sticle de benzină. Pe ușa garajului, se găsea o stea cu cinci colțuri și era scris ‹‹Brigate rosse››. Niciun pliant de revendicare”. Cu toate acestea, prima acțiune importantă înfăptuită a fost reprezentată de „incendiul de pe pista de probă de la Pirelli din regiunea Lainate. Era o acțiune puțin mai complexă: era nevoie de pătrunderea în interior prin evitarea gărzilor, deci riscau schimburi de focuri”. Trei dintre acele mijloace de transport au fost distruse complet, restul rămân intacte. În fața intrării în parcare, a fost lăsat un pliant prin care se desemna că BR au fost responsabile de acest eveniment.

Din punct de vedere propagandistic, efectul pe care l-a avut incendiul a fost răsunător, „atât de mare încât timp de mai mulți ani s-a scris că BR s-au născut acolo, în Lainate. De fapt, pentru cine privea din exterior, acțiunea era răsunătoare, căci presupunea existența unei conduceri care s-a mutat din punct de vedere militar și care a provocat daune consistente. […] Astfel, plecând din cartierul Quarto Oggiaro, au început să construiască și brigăzi în cartiere”.

În acel moment, respectiv în anul 1971, BR începeau să se dezvolte din ce în ce mai mult, punctând asupra importanței comunicării în cadrul unei lupte de o asemenea rezonanță. Astfel, acțiunile lor erau definite de „propaganda armată”, căci urmăreau să influențeze și să modifice modul persoanelor de a gândi referitor la importanța acțiunilor promovate de ei pentru a determina schimbarea la nivelul societății. „Prin urmare, totul avea loc pe planul comunicării și al mass-media”.

Cu toate acestea, există și un nivel al contradicțiilor în ceea ce privește BR, dat fiind statutul lor de avangardă armată care atacă obiectivele unice și simbolice și care nu ar trebui să aibă nimic în comun cu tradiția comunistă. Cu toate acestea, BR erau considerate marxist-leniniste: „de la Marx încoace, mișcarea muncitorilor atacă violența asemenea unui impact în masă, revoluția unei clase împotriva alteia”.

Pe acest fundal, efectul la nivel politic nu a întârziat să apară, căci la scurt timp de la apariția lor sub numele de BR, alte grupări de stânga revoluționară au început să își arate interesul pentru o posibilă cooperare cu ei, mai exact grupări precum Lupta Continuă, Puterea Muncitorească sau GAP. Ceea ce le unea era faptul că toate grupările se bazau pe utilizarea violenței. Pentru brigadiști era fundamentală menținerea legăturii cu alte grupări de acest tip, considerând că în acest mod se poate afirma o luptă armată pe parcursul unui conflict social. Această strategie, considerau ei, ar fi condus la alegeri comune, adică la revoluția proletariatului, la distrugerea statului burghez care reprezintă în esență scopul lor primordial.

În contextul suprasolicitării, „muncitorii au făcut ce puteau, ceea ce făcea parte din orizontul lor. Dar când restructurările aduc schimbări în fabrică vizibile și în rândul lor, se prăbușește mitul muncitorilor în masă. […] BR voiau să fie un nucleu. Ceea ce îi diferențiază de alte grupări armate este faptul că combăteau schema insurgentă a partidului separat de brațul armat. Acțiunea armată nu e altceva decât un mod de a face politică”, conform viziunii lor.

După apariția ideii de cooperare, un personaj remarcant pentru evoluția BR se dovedește a fi Feltrinelli, șeful grupării GAP. Astfel, Franceschini, alături de Feltrinelli doreau să ducă la constituirea căii de luptă pentru lota armată. În 1969 nu existau nici GAP, nici BR. Feltrinelli era convins că însuși fasciștii ar fi organizat o lovitură de stat, în speță masacrul din piața Fontana din 1969 și că alegerea lui Berlinguer ar fi dezarmat PCI-ul din fruntea pericolului dreptei. De aceea, Feltrinelli decide să aleagă calea clandestină prin crearea formațiunii GAP. Mai mult decât atât, Feltrinelli decidea care sunt regulile pentru clandestinitate, iar fondatorul BR le respecta în mod riguros. Din punct de vedere politic, ideile lui Feltrinelli urmăreau promovarea importanței în cadrul BR a unei alianțe cu socialiștii, adică cu sovieticii, cu statele din Estul Europei. În schimb, în concepția brigadiștilor, statele socialiste nu puteau reprezenta un aliat pentru revoluția urmărită de ei, dat fiind faptul că modelul lor de societate nu putea fi aplicat societății italiene.

Ceea ce este cu adevărat important în relația Feltrinelli – BR, este reprezentat de capacitatea conducătorului GAP de a menține relații la nivel european mai ales: „era o persoană cu o remarcabilă autonomie intelectuală, dar în același timp, cu rapoarte extrem de strânse cu statele din Est și în centrul unei vaste rețele de relații internaționale. Caracteristici care îl puteau face cu siguranță ‹‹un agent influent››, într-un context mai amplu decât cel italian”.

Se poate afirma că perioada studiată până în acest moment, 1968-1971, este dominată de activități îndreptate împotriva fabricii, în speță împotriva nedreptăților și exploatării excesive a muncitorilor. De asemenea, avem de-a face și cu dominația tot mai crescută a actelor săvârșite de brigadiști, care doresc să își facă cunoscută cauza be baza unui plan de comunicare bine organizat. Mai mult decât atât, „în cadrul acelor ani existau două concepții despre violența de clasă. Una, tradițională și ca urmare a partidelor comuniste, recunoaște că violența chiar și armata pot fi necesare, dar dacă se subordonează strategiei de masă, concepție defensivă care considera violența o necesitate incomodă. Cealaltă concepție este ofensivă, depășește în planul ideologic discursul generic despre violență și vorbește de lupta armată în sensul cuceririi altor spații. Se atacă inamicul oriunde s-ar afla el, nu se limitează la apărarea cu armele a terenului unde ajunge lupta în masă”.

De aceea, acțiunile din următorii ani vor fi de o rezonanță și mai intensă dat fiind ecoul, urmările și găsirea unui front comun reprezentativ pentru brigdadiști.

2.4.3. Primele structuri organizatorice (1972-1974)

Din punct de vedere politic, ieșirea lui Feltrinelli din scenă a provocat în mod substanțial două consecințe, prima dintre acestea fiind sfârșitul proiectului revoluționar, iar cea de-a doua, că brigadiștii au pierdut omul care obținea pentru ei contactele. De aceea, în interiorul lor se deschide o puternică dezbatere.

Această perioadă este marcată de jafuri executate pretutindeni, în special în interiorul băncilor. După episodul de la Lainate, BR trec la acțiuni mai serioase, deci devin brusc punctul de referință al unui proces revoluționar mai amplu. Mai exact, în acea perioadă, între martie și aprilie 1971, de exemplu, apare în prim-plan Mario Moretti, el fiind și cel care insistă asupra schimbărilor reale la nivel organizațional.

La venirea sa, Moretti a propus să fie organizate și puse în practică acțiuni de tipul sechestrului, devenind astfel „nu un clandestin, ci un militant cu o viață normală, implicat tot timpul în organizație”. Acesta reprezintă momentul când unele baze brigadiste au căzut. BR s-au născut cu adevărat în 1972, când brigadiștii rămași (Pierino Morlacchi, Curcio, Franceschini, Margherita și Moretti) trebuiau să înfrunte prima înfrângere și multitudinea e probleme cu care se confruntau dintr-o dată.

După ce au rezolvat necesitatea reorganizării și stabilirea modelului clandestin ca o cheie a activității lor, brigadiștii rămași aveau nevoie să se strecoare printre polii industriali principali, organizându-se în „coloane autonome din punct de vedere politic, compartimentate, capabile să acționeze fără să depindă de cineva. […] Astfel, s-au divizat între Milano și Torino. Sloganurile erau „să revendicăm fabrica”, „să revendicăm totul” și au avut un impact mai diferit mai ales în rândul studenților.

Amintim că moartea lui Feltrinelli a provocat în interiorul BR ruperea relațiilor la nivel inrternațional, inclusiv cele cu RAF. Mai mult decât atât, „în timpul grevelor pentru contractul corporatist integrativ de toamnă-iarnă, BR efectuează sechestrul șefului de personal de la Fiat, Ettore Amerio – 10-18 decembrie 1973”, perioadă în care au fost contactați de „Serviciile Israeliene, interesate să întrepătrundă un raport” cu BR.

Mai târziu, după ce s-au organizat între Milano și Torino, au format fronturi care reprezentau o combinație de structuri organizative și sectoare de intervenție împărțite în trei categorii: frontul fabricilor, cel logistic (care trebuia să sistematizeze organizația, adică să procure bazele, casele, armele, imprimantele ilegale pentru materialele de propagandă) și cel al contra-revoluției (trebuia să analizeze scena politică, statul, să se documenteze despre proiectele burgheziei pe termen mediu). Toate aceste lucruri au loc în contextul unei societăți tehnologizate în contextul vremii, iar pentru brigadiști era important să aibă la dispoziție birouri, tipografii, mici laboratoare de electronică.

Desigur că fundalul politic italian i-a determinat să își continue activitatea, fiind motivați mai ales de faptul că „mare parte din stânga revoluționară trăia coșmarul loviturii de stat. Exista convingerea că o confruntare politică s-ar fi transformat în mod inevitabil în ciocniri violente.

[…] În cadrul acelor ani, exista și o parte substanțială a burgheziei, a clasei dominante, care în mod cert nu avea încredere în regulile democrației. Altfel, comuniștii ar fi fost considerați partea dăunătoare care dorea să facă revoluție, în timp ce alții ar fi fost niște sfinți”.

Având în vedere acest scenariu, se poate afirma că anul următor, 1974, este crucial pentru istoria brigadistă. Ceea ce se întâmplă în cazul terorismului roșu e aplicabil în această perioadă și pentru alte tipuri de organizații clandestine: valuri de arestări, organizații puse în afara legii, lideri importanți care mor în circumstanțe misterioase, mai precis o serie de acțiuni de impact de ambele părți.

2.4.4. Acțiunile împotriva statului

Când BR au decis să introducă „atacul la adresa statului”, au pornit de la Genova, căci acolo avea loc procesul membrilor GAP, iar răspunzător la acel proces era judecătorul Sossi și avea grijă de tot sub supravegherea unui alt magistrat, Francisco Coco. Mai mult decât atât, tot la Genova, BR aveau o bază și câțiva colegi care îi sprijineau, iar în anul următor au construit și o coloană în regiune. Genova reprezenta primul pol industrial a carei populație începea să se micșoreze, iar PCI avea o dominație de lungă istorie și tradiție, lucru care a atras atenția BR.

Sechestrarea propriu zisă a lui Sossi a avut loc pe 18 aprilie 1974, fiind lansată sub forma unui atac la adresa statului și organizat în detaliu de către Franceschini. Sossi a fost ales căci în viziunea brigadiștilor apărea ca fiind un magistrat reacționar, adică o reîncarnare a inamicului, ceea ce ei numeau ca fiind „procesul de reformă neogolist” al statului, prin care se sintetiza cultura împreună cu o concepție reacționară.

Reacția lui Sossi în vederea propriei salvări se rezumă la faptul că statul ar trebui să negocieze eliberarea sa și să renunțe la căutarea locului unde se afla, în contextul în care poliția făcea numeroase încercări să găsească locul unde era ținut Sossi de către BR pentru evitarea complicațiilor. Printre convinegerile lui Sossi se regăsea și utilizarea secretelor sale asemenea unei arme de șantaj pentru a constrânge statul să îl ajute la eliberare.

Pe durata sechestrului, brigadiștii aveau un interlocutor, Corrado Corghi, care propune eliberea lui Sossi ca soluție și eliberea colegilor BR deținuți și trimiterea acestora în Cuba. Această soluție benefică pentru ambele părți, atât pentru BR, cât și pentru sta,t eșuează odată cu intervenția lui Berlinguer, care îi oferă mită lui Fidel Castro.

Au existat o serie de consecințe în interiorul organizației provocate de eșuarea tratativelor, mai ales faptul că statul a negat eliberarea brigadiștilor deținuți, pe cale de consecință ostaticul ar fi trebuit omorât, nu eliberat. Cu toate acestea, la sugestia lui Sossi, brigadiștii îl eliberează la Milano, tocmai pentru a nu fi în aria de competență a sa ca magistrat genovez.

Pentru brigadiști, sechestrul lui Sossi a reprezentat prima mare acțiune armată împotriva statului cu efecte importante și care a beneficiat de atenția sporită din partea presei/media. Mesajul transmis de ei prin această acțiune de sechestrare era ceea ce au vrut mereu să demonstreze, adică faptul că erau în măsură să doboare statul.

2.4.5. Formarea Direcției Strategice

Cea mai dură lovitură pentru BR până la acest moment a avut loc pe 8 septembrie 1974, odată cu arestarea a doi membri esențiali, Renato Curcio și Alberto Franceschini. Silvano Girotto a avut rol decisiv în capturarea celor doi, mai ales că a intrat în contact cu BR prin intermediul unui partizan în care aveau încredere și de aceea niciodată nu le-a dat motive să îl suspecteze, era considerat parte din organizație. Acest moment al arestării celor doi membri importanți, Curcio și Franceschini, iar în anul următor, 1975, când moare Mara Cagol, membru de mare rezonanță, în urma unui schimb de focuri cu carabinierii, reprezintă sfârșitul nucleului istoric al BR.

Pierderea celor trei membri ai BR a însemnat nevoia unui nou început, căci în acel moment abia se forma un consiliu director cu membri cu experiență politică și militară și vine represiunea și îi înlătură. Singurul care a rămas în BR de la început până la sfârșit a fost Moretti. Cu alte cuvinte, „după acel 8 septembrie, au fost lichidați militanții nucleului istoric, dar nu și BR, care de altfel se reorganizează. Din acel moment, odată cu transformarea imprimată de noul grup conducător, a început escaladarea violenței care ar fi condus la anii de plumb și la asasinarea lui Moro, pe 9 mai 1978: după, nimic nu a mai fost ca la început”.

După arestarea lui Curcio și Franceschini, doi vechi membri cu lungă experiență și care reprezentau elementul de echilibru, din vechiul consiliu director au mai rămas Margherita și Moretti, cărora le-a revenit sarcina de a încerca să restructureze executivul. De data aceasta, sarcina era mai dificilă, căci era nevoie de reconstruirea unei structuri executive, pierderea celor doi având loc într-un moment de expansiune pentru BR.

La propunerea lui Margherita, brigadiștii stabilesc un plan pentru eliberarea unuia dintre cei închiși, alegându-l pe Curcio. Misiunea are succes, au beneficiat de ajutor din partea unui avocat, Eduardo Di Giovanni, iar apoi se divid din nou între Milano și Torino. Cu toate acestea, Curcio nu a avut timp să ajute organizația, căci va fi arestat din nou, după mai puțin de un an.

În aprilie 1975, noua structură brigadistă a reușit să formeze Direcția Strategică, prin intermediul căreia doreau „să construiască Partidul Combatant în prezența unei mișcări de clasă, antagonist și care să intervină pentru separarea puterii statului, care e o anexă a statului imperialist al multinaționalelor și are drept scop suprimarea acestei unități sau să fie reabsorbită prin PCI compromisului istoric”. Astfel, o analiză unitară are ca rezultat Direcția Strategică, „un bun punct de convergență între tendința care are în centru lupta din fabrici și cea care privilegiază atacul la adresa statului”.

Pe cale de consecință, rezoluția se dovedea cu adevărat unitară cu un nucleu strategic al mișcării de clasă. PCI era conceput diferit de BR dinainte de conceperea Direcției Strategice, fiind văzut drept un vechi partid democratic, care avea obiective diferite de ale lor. Însă, în acel moment, devenise partidul care reducea interesele clasei muncitoare în favoarea celor ale statului. Forța BR la acel moment era extraordinară, căci în sfârșit se urmărea o linie comună, singulară și împărtășită de toți membrii.

În cea de-a doua jumătate a anilor ’70, situația se schimbă în interiorul organizației, unde s-a terminat etapa procesului articulat de clasă, moment care a dus de fapt la eșecul lor. Este vorba despre statul mișcării și despre forța represiunii care îi induc să devină BR în forma cunoscută. Aceste lucruri se întâmplă mai ales odată cu luna mai 1976, când începe procesul brigadiștilor din Torino și care durează aproape doi ani, iar cei închiși răspund încercărilor statului de a transforma pentru prima dată un proces într-unul de natură politică.

În 1975 se decide formarea unei coloane la Roma, unde era concentrat aparatul de putere politică, capitala țării, centrul puterii, oferindu-le un cadru eficient pentru a avansa. Motivele pentru care au luat această decizie nu se refereau doar la acțiuni, căci ar fi fost suficient un centru cu membri hotărâți. Roma reprezenta pentru ei posibilitatea de a antrena o coloană adevărată și proprie, așa cum au făcut în marele zone industriale italiene. Astfel, în 1976, au mobilizat toate coloanele pentru atacarea mijloacelor poliției și carabinierilor în toate orașele unde erau prezenți, acțiune minusculă la care a participat pentru prima dată coloana din Roma, și care a avut un mare efect în rândul membrilor din cartiere, mai ales datorită forței de atracție puternică a luptei armate.

După aceste evenimente, se poate afirma că anul 1976 este și mai crucial pentru BR, care se găsesc în mijlocul represiunii și al acțiunilor împotriva aparatelor represive, în timp ce Italia se îndreapta către un guvern majoritar comunist. Este vorba de „avansarea stângii, care depășește DC, pe care brigadiștii o vedeau ca pe o probă care ar crește nevoia de transformare” în contextul alegerilor electorale.

În tot acest timp, brigadiștii pregăteau prima lor operațiune care se sfârșește cu moartea și anume atentatul procuratorului Coco. Această acțiune va reprezenta un salt imens pentru ceea ce vor deveni brigadiștii și va avea o valoare simbolică importantă: „Coco este procurorul din Torino care stabilește obiectivul procesului care se referă la negarea politizării BR. Pe acest fond, brigadiștii văd două scenarii: unul tradițional al vechii stângi și anume ca procesul să decurgă normal și să se sfârșească prin respingerea acuzațiilor, celălalt, care reprezintă esența procesului, acela al nerecunoașterii faptelor comise, ca și cum nu ei au fost în centrul acelor acțiuni”.

Coco a fost ales datorită faptului că era simbolul magistratului. În cadrul acestei acțiuni, brigadiștii nu au mai oferit mediere, căci nu mai era necesară în contextul morții. Totodată, decizia uciderii procurorului Coco vine într-un moment în care nu mai era vorba de o înțelegere, ci de atacare, în contextul avansării stângii care îi uimește pe brigadiști.

Forța simbolică a acțiunilor BR a întrecut orice limită și a dezechilibrat toate miturile. Astfel, la procesul de la Torino, membrii au pus în aplicare refuzarea procesului, ruptura. Se pune în practică o nouă tactică odată cu evenimentele de la Torino, când se modifică procedura, procesul are loc în absența inculpatului, lucru care depășește rolul de mediere a magistraturii și determină conflictul să se transforme într-unul definitiv, total.

2.4.6. Atacarea inimii statului – Episodul Aldo Moro

Ultimele evenimente i-au determinat pe brigadiști să recurgă la plănuirea unor atacuri cu efecte de lungă durată și de aceea „între 1975 și 1976, vechile BR, cele născute din experiența din ‹‹apartament››, din CPM condus de Curcio și din grupările catolice, sunt restabilite total. La acel moment, Moretti, unicul supraviețuitor dintre brigadiștii care se aflau în clandestinitate, se afla în avantaj. Și așa s-a deschis un nou ciclu al istoriei BR”.

Mai concret însă, atacarea inimii statului s-a remarcat mai ales în Rezoluția Strategică din aprilie 1975: „DC nu e doar un partid, ci inima neagră a unui partid care de 30 de ani oprimă masele muncitorești populare ale țării. […] Lichidarea DC-ului și a regimului său este premisa indispensabilă pentru a ajunge la o transformare istorică efectivă în Italia. Aceasta este tema principală a momentului”. Această decizie se traduce prin decizia luată: „pe 16 martie 1978, la Roma, BR îl sechestrează pe Aldo Moro, președintele DC și ucid persoanele care îl escortau: Oreste Leonardi, Domenico Ricci, Giulio Rivera, Francesco Zizzi și Raffaele Iozzino”.

Alegerea lui Moro de către brigadiști s-a efectuat dintr-un motiv simbolic: doreau să atace DC, iar Moro era președintele partidului. Din confesiunile lui Moretti reiese că ideea de a-l sechestra pe Moro a venit din dorința de a ataca DC la un nivel înalt, l-au localizat pe Moro în Piața Giochi Delfici ca personaj care reprezenta întreaga istorie a DC – a fost la guvernare timp de 40 de ani.

Mai mult decât atât, Alegerea lui Moro era, desigur, în acord cu ideologia brigadistă, căci „în realitate, obiectivul BR nu era omul politic Moro, cum nu ar fi fost nici Giulio Andreotti: în schimb, erau văzuți ca niște simboluri. Jumătatea strategică a discursului lor politic era ‹‹să atace inima statului››. După sechestrului magistratului Mario Sossi, din primăvara anului 1974, BR au decis să atace la un nivel mai înalt, să aleagă un nou obiectiv strategic”.

Pregătirea sechestrului a durat cinci luni și a constat în urmărirea și cunoașterea rutinei lui Moro, lucru puțin dificil căci Moro călătorea, avea multe obligații și de aceea nu respecta un program care să se repete zilnic. Într-un final au ales strada Fani căci era punctul unde schimbul de focuri se putea controla mai bine, mai ales după ce Moretti susținea că „un sechestru este operațiunea cea mai dificilă a unei gherile. Durează mult, efectele politice sunt deflagrante, dar falimentul militar amenință mereu”.

Capturarea propriu-zisă are loc prin pătrunderea unei mașini a brigadiștilor cu plăcuța de înmatriculare de corp diplomatic printre cele care îl escortau pe Aldo Moro, iar în urma schimbului de focuri unde mor cinci oameni care îl escortau. Moretti este cel care face schimbul lui Moro din mașina în care se afla în mașina BR. L-au mutat pe Moro într-o altă mașină și aveau nevoie să îl ascundă, în mod evident, timp în care victima nu a opus rezistență din cauza stării de șoc în care se afla la acel moment. Din acel moment, Moro a devenit pentru brigadiști unul dintre cei mai importanți „prizonieri politici, nu persoane sechestrate”.

Reconstruirea contextului sechestrului lui Aldo Moro, începând cu 16 martie 1978, timp de 55 de zile în mâinile brigadiștilor, uciderea sa și motivele care i-au condus spre strada Fani, poate fi simplificat prin intermediul unei declarații oferite de către liderul BR, Mario Moretti, cel care s-a ocupat în mod direct de această acțiune: „alegerea conflictului cu statul, adică ‹‹atacarea inimii statului›› ca formulă simplificată și retorică, nu are o dată într-o zi sau lună, vine din evoluția experienței noastre, când realizăm că raportul între proprietatea industrială și stat e strictă și nu se poate ataca una fără intervenția celeilalte. Prin conflict nu înțelegem războiul între aparatul nostru militar, aproape inexistent, și cel al statului. Ținteam atacarea anumitor articulări. Prima a fost magistratura, cu sechestrul judecătorului Sossi”.

Fundalul executării acestei acțiuni de mare amploare se poate rezuma la faptul că BR au dorit să schimbe dezechilibrele politice cu care statul se confrunta de foarte mulți ani. De aceea, putem susține că anul 1978 a fost unul dificil de înfruntat pentru brigadiști: „scenariul politic era dominat de DC, care la alegerile din ’76 aveau 38,7% și 262 deputați, obținând majoritatea relativă; comuniștii au atins 34,4% și 228 deputați.[…] Lupta armată dorită de BR părea de neconceput, grupările clandestine se reproduceau în ritm neîncetat, iar Moretti a observat că ‹‹la mijlocul acelui an ne aflam la puterea maximă și în fruntea unor blocaje și dileme politice care nu sunt depășite până la sfârșirea BR. Când sfârșim, nu o facem din cauza luptei din punct de vedere militar – deși și acest factor a contat – ci pentru că a fost perturbată structura socială care ne alimenta, nu am reușit că găsim altă cale››”.

Inițial, brigadiștii nu au luat în calcul faptul că Moro a fost dispus să negocieze bătălia pentru propria eliberare. Însă, apoi înțeleg că acest lucru este natural, considerându-l pe Moro un personaj capabil să se ocupe de activități politice chiar și când se află într-o situație atât de critică: „Moro a înțeles că era în pericol și că putea încerca să se salveze pariind ultima carte pe care o avea: secretele. […] Și din acel moment, efectiv, o victorie italiană se transformă într-un caz internațional, intrând în joc puteri superioare ale politicii și ale guvernelor și se începe o serie de tratative complexe pentru salvarea lui Moro, dar mai ales pentru protejarea secretelor pe care le-ar fi dezvăluit”. Se întâmplă la fel ca în cazul Sossi, care reprezintă de fapt o anticipare a cazului Moro, unica diferență fiind reprezentată de finalitatea celor două acțiuni.

Această fațadă a lui Moro a fost necunoscută de brigadiști până la acel moment: era lipsit de putere, ignorat de prieteni și de partid. Conștientizând gravitatea situației cu care se confuntă, Moro scrie: „sunt în mâinele BR, sunt un prizonier politic, mă aflu în această etapă imensă nu pentru că le sunt antipatic, ci pentru că sunt președintele DC, nu sunt aici să răspund pentru mine, ci pentru voi toți. Și adaugă: Vă deranjează, dacă într-o țară, conflictele sociale iau această experiență, o soluție trebuie găsită, are loc un efort ca să nu mai fie și alți morți, aceasta trebuie să fie alegerea, nu pura și simpla represiune, dacă DC nu o face să devină altceva decât aceea pe care o cunoaștem și o distribuim. Este un discurs departe de a fi banal despre cum să înfruntăm conflictul social”.

Lui Moro i se confirmă faptul că BR l-au răpit atunci când vede steagul roșu cu steaua cu cinci colțuri pe perete. Moretti susține că „steagul e un ritual obligatoriu: trebuia să îi facem o fotografie pe fundalul lui pentru a o trimite ziarelor, ca de obicei, împreună cu primul comunicat”.

Efectul uciderii lui Moro interiorul organizației este surprins Mai ales că în urma trimiterii comunicatului numărul 9, în care se concludea faptul că Aldo Moro a fost ucis, s-a continuat aceeași linie, de acuzare a DC și socialiștilor pentru că au refuzat să acorde libertatea celor 13 brigadiști în închisoare în schimbul eliberării lui Moro. Însă cel mai concret, declarațiile lui Moretti, fac referire la simbolistica acțiunii: „Am zis tot ce aveam de zis, voiam să demonstrăm că se poate ataca și se pune sub acuzație șeful DC și am reușit. Am atins efectul maxim de propagandă pe care nimeni nu l-a putut atinge. Pentru a încheia, e suficient să fie admis că există o chestiune privitoarea la prizonierii politici. […] Ceea ce e indispensabil, care e o chestiune politică de princiu, e că să se recunoască de altă parte că în Italia sunt prizonieri politici. Dacă cineva ar fi zis doar: ‹‹Opriți-vă, să discutăm››, ne-am fi oprit, am fi discutat”.

Sechestrarea lui Moro sau „campania de primăvară” a avut ca obiectiv ofensiva revoluționară. Se dorea crearea unei contra-revoluții împotriva statului imperialist al multinaționalelor, guvernului care stabilește liniile politice de dezvoltare socială pentru fiecare țară occidentală împotriva clasei muncitorești. Pentru Italia, partidul condus de Moro trebuia să respecte această linie.

Nu există nici urmă de îndoială că sechestrul și uciderea lui Aldo Moro reprezintă apogeul activității teroriste a BR: „acțiunea care exprimă cea mai mare ‹‹putere a focului›› și cea mai sofisticată tehnică militară și, împreună cu maximul impact politic nemaiobținut altă dată și nemaiatins mai târziu. Și, totuși, se poate spune că sechestrul și uciderea lui Aldo Moro au reprezentat o înfrângere pentru BR și începutul crizei lor istorice. Nu e o evaluare în unanimitate comună, însă cel care scrie e convins: si pentru multe motive. Primul e de natură tehnico-militară. Să se observe activitatea teroristă post-1978. Nu doar că nu există o acțiune comparabilă cu ‹‹nivelul de conflict/ciocnire›› semnată de sechestrul Aldo Moro, dar frecvența, intensitatea și puterea atacurilor succesive sunt semnificativ minore”.

În 1978, sechestrul și uciderea lui Moro au marcat un punct de cotitură nu doar în țară, ci și în istoria BR, având loc în special pe fondul ignorării de către autorități a acestei acțiuni întreprinse de brigadiști, mai ales din partea oficialilor din aria comunistă: „istoria BR este una în această poveste. PCI părea o mare forță democratică, nu revoluționară, dar care pentru străzile sale, opuse de ale noastre, ținteau la o transformare”.

De aceea, privind în ansamblu, putem observa că „povestea celor 55 e zile reprezintă un fel de ‹‹călătorie halucinantă […] între cruzime și neglijențe grave››, în cadrul căreia se amestecă și se intersectează interese politice chiar și internaționale, finalizate cu eliminarea politicianului reținut involuntar, cu murdării, medii private de ‹‹unele persoane ale vârfului suprem al statului și al conducerii›› care ‹‹cunoșteau prizonieratul lui Moro din strada Montalcini încă din primele zile de după încăierarea din strada Fani››”.

Ceea ce este cu adevărat important, comparativ cu alte acțiuni ale BR, este că „mențineau legătura cu grupări teroriste din alte state, unele dintre acestea datând încă de la începutul anilor ’70. […] Nu e o speculație să afirmăm că BR ar fi fost inspirate și în strada Fani din strategia militară a RAF și ar fi acționat împreună cu membrii grupării germane, prin proiectarea sechestrului lui Moro”. Cu alte cuvinte, „cu RAF, raporturile au fost inițiate în vara anului 1978. Au fost singurele contacte pe care le-am avut de câteva ori în Italia […] Am încercat să găsim puncte comune cu RAF pentru a ajunge la omogenitatea acțiunilor, dar nu am fost nici pe aproape de o asemenea posibilitate”.

De aceea, „utilizarea terorismului în scopuri politice, ca o funcție de luptă între partidele politice – așa cum era inițial utilizarea extremismului cu teoria opozanților extremiști – confirmă că și între forțele politice a întârziat să își facă apariția înțelegerea reală a fenomenului terorist”.

2.4.7. Atacarea închisorilor și sfârșitul grupării (1979-1981)

Din vara anului 1978 până în aprilie 1981, când are loc arestarea liderului brigadiștilor, Mario Moretti, BR trec de la operativitatea elevată la un moment dramatic al crizei. Motivele se regăsesc în fundalul descris de după perioada sechestrului Moro, prin obstacolul întâlnit de brigadiști dat de disproporția dintre imaginea lor în mediul social de tip violent și îngustarea prospectivei de acțiune. În acest context, chiar dacă nu ar fi fost vânați de aparatul de stat, brigadiștii tot s-ar fi confruntat cu o puternică criză. Cu toate acestea, la acel moment, ei păreau o grupare puternică și „poate nu de italieni. Poate agenții cuiva, locul comun pentru care ceva funcționa cu precizie și durată trebuie să nu fie italian. Această conspirație se folosește pentru cei care credeau că în Italia a fost pentru alți zece ani un război al stângii în măsura în care doreau ținerea în frâu a aparatelor statului”.

Însă, cu toate că se confruntau cu o criză în interior, la sfârșitul anilor ’70 brigadiștii fac o o greșeală vizibilă în cadrul coloanei din Genova, prin decizia de a-l ataca pe Guido Rossa, muncitor din cadrul PCI. Acesta îl denunță pe un brigadist, Francesco Berardi, și el muncitor. În acest context dramatic pentru BR, Moretti susține: „e unicul episod de acest gen pe care îl cunosc – un muncitor care îl denunță pe altul la poliție. […] Greșim de două ori: am subestimat pericolul pe care clasa muncitoare îl transformase într-un amestec de informatori. Și am greșit în a ne gândi că o contribuție de acea natură, între muncitori, s-ar rezolva cu armele”.

De aceea, era de așteptat ca hotărârea de ucidere a lui Rossa să fie luată de coloana din Genova: „am încercat să îl atacăm în timp ce cobora din mașină, a fost un fel de încăierare, colegii au tras și, în loc să-l rănească, l-au ucis. Moartea e mereu un act grav, iar de această dată este o greșeală politică care nu conduce la controlul rigid al folosirii armelor”.

Acest episod dramatic marchează un punct de tranziție în interiorul BR. De aceea, anul 1979 reprezintă pentru ei un an al schimbărilor: „nu mai puteau fi ce au fost până atunci. Prin atacarea cu adevărat a inimii statului, la nivel simbolic mai înalt și prin faptul că au denenit mai mari, poate mai mult decât era de așteptat. Concepuți fiind în alt mod, erau catalizatorii unui proces, nu doar protagoniștii”.

Uciderea lui Guido Rossa a generat o serie de consecințe, cea mai importantă fiind neexistența limitării, faptul că în sfârșit au reușit să determine statul să dorească mediere, dar și faptul că propaganda armată își pierde esența inițială: „singurul mesaj pe care îl poți trimite e de distrugere, stă în cadre care se decontează la aparatul de stat. Dar ce sens avea strategia noastră dacă nu puteam puncta mediațiile tactice? Eram direcționați să spunem că gherila urbană e forma politicii revoluționare a vremii noastre, dar prin definiție politică e mediere. Și acum nu mai reușeam să facem acest lucru. Colegii experți înțelegeau acest lucru, iar dificultățile pe care le aveam la început erau nimicuri comparativ cu acest lucru”.

La nivelul percepției dintre colegii brigadiști, „în 1978, se percepe din afară prima divizare în cadrul BR”. Din acel moment, situația se schimbă, odată cu decizia BR de a ataca sistemul penitenciar în regim special, cu scopul de a elibera multitudinea de colegi închiși.

Pentru a pune în aplicare această nouă strategie, însuși liderul organizației argumentează: „proiectăm o campanie pe care o consider capodopera politică a BR, operațiunea Urso, cu care închidem Carcera Asinara. Reușim să dividem magistratura care nu mai voia să jertfească pentru ceea ce considera ca fiind dificiența sistemului politic, păstrăm ferm principiul egalității, dar mai ales pentru a conclude cu eliberarea lui Urso”. Campania de iarnă, așa cum poate fi identificată acțiunea privind răpirea judecătorului Giovanni D’Urso, „BR l-au capturat și, pentru eliberarea ostaticului, printre alte sute care susțineau închiderea carcerei Asinara, o insulă de unde nu se putea scăpa”.

Deciza de a ataca sistemul penitenciar de maximă securitate, „ar fi oprit riscul unei hemoragii. În rest, din carcere sar voci mereu mai numeroase ale militanților care au traversat vadul sau cred că sunt pe cale să o facă. Apoi, în afară de uciderile orientate de pentiti sau orice răscoală mai mult sau mai puțin răsunătoare, nu par să existe instrumente eficiente pentru arestarea avalanșei temute, ideea de a captura un reprezentant al sistemului carcerelor, poate ar fi funcționat ca o frână. Dacă apoi, puterea ar fi refuzat orice tratative, era sigur că un singur sechestru ar fi făcut să explodeze contradicții zgomotoase”.

Ceea ce urmează este sfârșitul grupării, moment ce coincide și cu arestarea lui Moretti pe 4 aprilie 1981, la Milano, după ce a fost semnalat de către Renato Longo, hoț și traficant de droguri, infiltrat în cadrul BR de către DIGOS din Pavia Cera și de șeful de la Mobile Filippi.

Mai mult decât atât, „în 1981 BR se divid, devind Partidul Gherilă și Partidul Comunist Combatant. […] Erau altceva, din punct de vedere politic nou, care trece peste vechile BR, nu găsesc nimic. Epilogul apare în scurt timp, se pulverizează organizația. O organizație rămasă unitară pentru 12 ani, care în 1981 devine un arhipelag”.

Pierzându-și esența ideologică odată cu criza generată, „începând din 1981, nu se va regăsi singura siglă a organizației dacă nu e acompaniată de cea a noilor componente: BR-Coloana Walter Alasia, BR-Partidul Gherilă și BR-pentru construirea PCC. Propriu-zis, acestea din urmă sunt BR-PCC care, primele, dau viață ‹‹campaniei antiimperialiste››, cu sechestrul de la Verona (17 iulie 1981-28 ianuarie 1982) a responsabilului logistic al sectorului Sud-Est al NATO, generalul James Lee Dozier, și la distanță de câțiva ani (15 februarie 1984), cu uciderea la Roma a responsabilului logistic al forței multinaționale ONU în Sinai, generalul Leamon Hunt”.

Rămâne faptul că, fără dubii, aceste grave înfrângeri ale BR coincid cu „două momente de maxim efort organizativ și de cea mai complexă implicare a mijloacelor militare. Și acest lucru chiar dacă cele două înfrângeri au trăsături foarte diferite și contextul în care loc și pentru subiecții implicați și mai ales pentru impactul politico-instituțional diferit pe care l-au determinat. În cazul sechestrului Moro are loc o victorie tactică parțială care nu conservă o înfrângere strategică. În cazul sechestrului lui Dozier are loc și o înfrângere tactică (descoperită în ‹‹ascunziș››, eliberarea celui răpit), care determină o adevărată și proprie anulare a consecințelor dezastroase pentru o organizație teroristă. Câțiva ani după, în 1984, confruntarea politică și programatică din interiorul BR aduce o diviziune radicală între opțiuni diverse, care determină formarea unei poziții ‹‹întâi›› și ‹‹a doua››”.

Cheia tuturor problemelor au fost pentiti, adică brigadiștii capturați au decis să colaboreze cu justiția. Însă „pentiti BR sunt puțini […] comparativ cu alte mișcări armate de lungă durată și de dimensiunile pe care ale noastre le-au avut […]. Din ’72 până în ’79, denunțul practic nu există, în afară de cazuri nesemnificative. E adevărat că din ’79 încolo devine un alt lucru față de clasicul spionaj, se asumă valențe politice și nu pot fi subestimate. Dar mai semnificativ este faptul că asupra acestor surpări statul a efectuat o contorsionare juridică. Pentitismo devenea fundamentul sistemului juridic, dreptul devine război”.

Într-o scrisoare din 1987, brigadiștii rămași în libertate și-au exprimat viziunea asupra faptului că nu se mai puteau reface, fără să fie nevoie să fie închiși: „Noi închidem, dar fără a fi disociați sau pentiti”. Scrisoarea a fost „cu adevărat o noutate. Am luat cuvântul, nu pentru a-l schimba cu alte beneficii sau pentru a ne distanța de BR. Din contră. Am recunoscut în mod public că acele condiții cu zece ani în urmă au indus concurarea armelor și lupta pentru o schimbare care nu existau încă. Aveam în mod direct o organizație luptătoare, făcută de noi lupta armată și am convins multă lume să o facă”.

Cu toate acestea, aceeași scrisoarea privea, conform lui Moretti, „platforma politică asupra căreia cu siguranță am fost de acord era minimă în mod absolut. Consta în a susține public: ‹‹Noi am deschis această experiență, noi o închidem››. Și cerem și din cealaltă parte, cea a statului, un act politic. Punct și gata. Dacă am fi deschis atunci o dezbatere, am fi zdrobit și ce mai rămăsese. Și în fapt, e dificil de făcut și acum. Nu întâmplător am scris că doar în cuvântul liber constă adevărul”.

Apariția scrisorii BR și a declarațiilor lui Moretti apar în contextul în care se dorea „concluderea experienței noastre și pentru ceea cea am putut, bine. Am spus: ‹‹Nu mai rămâne decât una din condițiile ciclului luptelor din care am luat naștere, continuând să luptăm nu vom ajunge în niciun loc››. Și nu era puțin ca un act politic, era un act de claritate pe care trebuia să îl facem și l-am făcut”. Acestea sunt principalele remarci brigadiste ale anului 1987, an în care „soluția politică, așa cum ne-am imaginat-o în acel an, e moartă pe de o parte. Pentru că nu eram în măsură să ne asumăm identitatea, și pentru că stânga continuă să arunce afară și să elimine povestea BR. Pentru că statul ar fi trebuit să adopte o soluție politică dacă prizonierii negau că au fost un fapt politic real? […] Până când stânga nu se măsoară cu anii ’70 nu se va măcina lupta armată ca parte a propriei istorii, contradicție proprie, nu era niciun final”.

De aceea, putem conclude această primă epocă de o violență extraordinară a Brigăzilor Roșii, prin redarea unei replici a fondatorului grupării, Alberto Franceschini: „BR sunt un fenomen autohton absolut, italian, totul în interiorul unei tradiții culturale care aparține stângii”.

Capitolul 3. Noile Brigăzi Roșii și reluarea ofensivei revoluționare

3.1. Contextul politic în Italia de la începutul anilor ’90 până în 2003

La începutul anilor ’90, în Italia nu numai că se resimțea tragedia lăsată moștenire de vechiul nucleu brigadist, la care am făcut referiri în cea de-a doua parte a acestei lucrări, ci și o fază de tranziție profundă la nivel politic, social și administrativ.

BR sunt unica organizație marxist-leninistă europeană care renaște continuu din propria cenușă, lucru care nu s-a întâmplat „nici în Franța cu Action Directe, nici în Germania cu RAF. S-a întâmplat și continuă în Italia cu Brigăzile Roșii. Și motivul va fi căutat în mod evident în particularitățile istoriei italiene, în specificul evoluției sociale și politice. O ipoteză plauzibilă, deja susținută în trecut, leagă nașterea BR de așa-zisa ‹‹rezistență trădată››”.

În acest sens, putem afirma că anii ’90 în Italia sunt de mare dinamism, în cadrul cărora în universitățile italiene se răspândește iarăși ideea de protest prin intermediul mișcărilor studențești, când PCI se transformă în PDS, ani dominați de consecințele clivajului tot mai accentuat între dreapta și stânga politică.

În această perioadă, acțiunile pe plan internațional contribuie la întărirea ideii de protest în interiorul Italiei: „intervenția militară a SUA în golful Persic provoacă o serie de reacții și contribuie la o radicalizare a protestului din partea unor componente ale mișcării antagoniste, gata să își asume responsabilități politice în cadrul conflictului de clasă cu burghezia, pe baza principiilor propuse în mod tradițional de ideologia marxist-leninistă”.

Acesta este principalul fundal prin care „câteva componente radicale, acelea care în limbajul marxist-leninist sunt avangardele revoluționare mai mature, se coagulează în cadrul unui proiect cu aspect subversiv în liniile patrimoniului ideologic și programatic ale Brigăzilor Roșii”.

În mod concret, noile BR erau identificate la momentul nașterii lor, 1990, drept Nucleele Comuniste Combatante, respectiv platforma din care se va crea structura noilor Brigăzi Roșii pentru construcția Partidului Comunst Combatant. Această formațiune complet nouă va lua naștere într-o perioadă cracterizată la nivel internațional de „transformări politice, sociale și economice influențate de evenimente istorice”, context în care „noile BR se hrănesc cu un mit, revoluția comunistă, căreia în Italia îi e atât de greu să moară. Supraviețuiesc chiar și căderii Zidului Berlinului și tragediilor din Est. Acel mit persistă pe fondul radicalizării în mod profund în cadrul culturii politice și în imaginația socială a unei părți a țării, chiar dacă astăzi foarte minoritară”.

În paralel, se poate afirma că după anul 1990 au avut loc schimbări majore în Italia. Cu toate acestea, „unicii care rămân încă ancorați în trecut sunt NCC care, simțindu-se pregătiți de salt, nu fac decât să menajeze un proiect conceput cu zece ani în urmă […] care a marcat istoria terorismului în Italia”.

Tocmai de aceea, din declarațiile primului lider al vechiului nucleu comunist, Fraceschini, reiese faptul că noii brigadiștii vor avea de suportat mai multe obstacole decât nucleul istoric, căci va fi mai dificil să își impună ideologia la nivelul statului: „referințele lor stau în interiorul ideii comuniste care continuă să supraviețuiască mitului revoluționar. Acesta este idea care trebuie înlăturată o dată pentru totdeauna. […] Noi aveam un pachet politic din care să trăim: PCI, stânga. Noii brigadiștii nu au deloc o casă”.

Mai mult decât atât, putem include în seria schimbărilor și nașterea oficială a monedei euro pe 1 ianuarie 1999. Două luni mai târziu, Romano Prodi este ales președintele Uniunii Europene.

În acest context, Italia se confruntă cu o delicată situație financiară și socială, caracterizată de încetinirea ritmului de creștere economică și de tendințe de inflanție puternice. Criza ocupațională este caracterizată de o flexibilitate pe piața muncii, respectiv introducerea unor norme împotriva șomajului concretizate prin pachetul Treu care au avut un parcurs birocratic destul de lung, fiind aprobate abia în 1997, la doi ani după inițiativa Ministerului Muncii.

După ce în 2001 se stabilește Guvernul II Berlusconi, Italia se confruntă cu situație conflictuală la nivel intern, dominată de ciocniri sociale, instituționale, cât și cu o criză economică dificilă: în anul 2002, se înregistrează cea mai scăzută rată de ocupare a locului de muncă dintre statele europene, fapt ce determină guvernul să propună reformarea pieței muncii. Acest eveniment atrage protestul organzațiilor sindicale printr-o „manifestare națională la Roma pe 23 martie a anului succesiv. În cadrul acestui scenariu delicat și efervescent, BR au început deja să studieze viitoarea victimă”.

3.2. Formarea Nucleelor Comuniste Combatante – obiective strategice și organizare

NCC reprezintă „un nucleu născut dintr-o agregare de subiectivități revoluționare particulare asupra recunoașterii propunerii BR-PCC, strânse în jurul relansării inițiativei revoluționare și activității pentru a da continuitate”.

Această nouă structură revoluționară urmează calea luptei armate, respectiv linia atacării statului, organizată „urmărind canoanele tradiționale oferite de experiența brigadistă sau compartimentare și clandestinitate”, „ceea ce face din Italia unicul stat occidental în care continuă să supraviețuiască și să revină în mod ciclic acest tip de terorism”.

Noua formațiune revoluționară a păstrat o mare parte din structura tradițională și ideologia originală a BR. Au fost criticați pentru acest lucru, spunându-se că BR-PCC era prea militaristă și ierarhică și a pierdut legătura cu muncitorii.

Remarcăm, astfel, că încă nu vorbim de o structură brigadistă, ci o grupare revoluționară care încearcă să lupte pentru drepturile proletariatului prin acțiuni care implică violența și pentru a le fi recunoscute meritele. Cu toate aceasta, părerile pot fi împărțite: „Există o posibilitate concretă ca lupta armată să se întoarcă? Dacă unii convinși spun că, în spatele gratiilor, mândri de eticheta de ‹‹ireductibili››, ar fi încurajat un nou atentat. Alții par sceptici, indiferenți, contrariați”.

În esență, obiectivul NCC, începând cu anul 1990, anul formării lor, „se rezumă la atacul în inima statului: de reținut că decizia Nucleelor de imitare a strategiei teroriste a BR nu e numai reductivă, dar cu adevărat derutantă. Opțiunea strategică a luptei armate a fost operată la origini, în momentul în care a fost aleasă recuperarea moșternirii brigadiste, chiar dacă ar fi înviat la o fază succesivă uciderea politică, în cadrul unui proiect subversiv în care era nevoie de timp și de etape intermediare”.

Cu toate că trecuseră puțin timp de la capturarea „vechilor brigadiști” și mai mult de 11 ani de la tragica ucidere a lui Aldo Moro, a fost suficint pentru a determina reapariția unei structuri de luptă armată, gândită ca unică strategie politică pentru lupta proletariatului. Cu alte cuvinte, „câțiva militanți comuniști au inițiat o nouă bătălie pentru realizarea unei adevărate revoluții socialiste. Astfel, cu orice probabilitate, au renăscut BR și de aceea în Italia acea experiență subversivă părea fără sfârșit, dacă nu vrem să o reconectăm la o ‹‹simplă luptă a clasei muncitorești pentru cucerirea puterii dorite››”.

Această experiență nu este așadar nouă, în sensul că ideologia e înrădăcinată în viziunea vechiului nucleu al BR al anilor ’80, fapt ce ușurează sarcina noii grupări: „pentru zeci de ani nu sunt efectuate acțiuni ieșite din comun. Dar cum s-a întâmplat deja în cazul BR, cineva din ultimii ajunși reține că foștii șefi sunt trădători și astfel refac lupta. […] Noii brigadiști erau, cu fiecare posibilitate, suporteri de zeci de ani ai anilor ’80. Nu e caz că sunt toți romani sau toscani, că provin exact din zone geografice ale celor mai multe rădăcini ale BR-PCC”.

În perioada anilor 1990-1991 se face vizibilă apariția primei structuri organizative a grupării NCC, în armonie cu practica și filosofia formațiunilor marxist-leniniste: „organul director, în limbajul noilor brigadiști, se numește ‹‹sediu central››, în timp ce nucleele teritoriale, împărțite în Roma, Florența și Pisa sunt ‹‹sedii locale››”.

Noua structură și-a făcut debutul prin intermediul unor pliante de revendicare din cadrul unor unor acțiuni ofensive clasice – mici explozii sau atentate între anii 1992-1994. Pliantele prezintă poziția NCC și logo-ul brigadist compus din steaua cu cinci colțuri inserată într-un cerc. În partea de jos figura sigla: Nucleele Comuniste Combatante pentru construcția Partidului Comunist Combatant”. Nicio urmă de BR și de acțiuni halucinante la nivel social în această perioadă.

În urma acestor revendicări, are loc un moment de ruptură în cadrul sistemului carcerelor: „majoritatea brigadiștilor deschiși proiectului politic al NCC, în timp ce o parte consistentă este în favoarea propunerii strategice a grupului de teroriști care au plănuit și executat acțiunile”.

De aceea, la nivel general, putem remarca cum „munca brigadiștilor nu poate fi efectuată pe un teren deschis în masă, confruntându-se cu problema (cu adevărat epocală) unei reconstrucții a presupunerilor politice și sociale a ceea ce odată se numea transformarea existențialului”.

Pe baza acestor evenimente de mici dimensiuni, dar simbolice pentru ceea ce va însemna BR-PCC începând cu anul 1999, „se trece la o fază preliminară de verificare din partea deținuților ‹‹ireductibili››: ei sunt cei care au scris istoria Brigăzilor Roșii și pot evalua pe bună dreptate corectitudinea alegerilor operate de varii avangarde revoluționare în activitate”.

Începând cu anul 1995, gruparea beneficiază de afirmarea a doi lideri. Nadia Desdemona Lioce împreună cu Mario Galesi sunt cei care mediază contactele cu sediul din Toscana, al cărui membră fusese inițial Lioce, prin intermediul lui Giuliano Pinori și apoi al Cinziei Banelli. Această structură va deveni o excepție comparativ cu cea a anilor ’70 din cauza lipsei de mijloace economice și financiare și pentru aproape absenta disponibilitate de întruchipare a figurii brigadiste „cu normă întreagă”.

În această perioadă, mai exact începând cu 1998, organizația va funcționa pe baza unor „proiecte de lucru elaborate în sediul central, adică de Lioce și Galesi, apoi transmise militanților sub formă de fișiere, care erau studiate pentru a fi supuse dezbaterii”. Totodată, este promovată o structură organizativă formată din trei niveluri: „primul era responsabilul rețelei privind performanța generală a entității și joacă rolul de legătură politică și tehnică între centru și această periferie. Al doilea este un colectiv directiv compus din responsabilul rețelei și din responsabilul micilor nuclee. Are responsabilitatea de pregătire și verificare programul de muncă și să îl conducă. […] Al treilea nivel este reprezentat de nucleele mici, fiecare cu un responsabil. […] Această structură propunea convocarea reuniunilor formale a celor trei niveluri și întâlniri bilaterale între responsabilul de rețea și cei ai micilor nuclee”.

Un rol fundamental în cadrul perioadei 1997-1998, cunoscută drept faza restructurărilor interne, a avut un rol important Laura Proietti, atât în cadrul sediului local de la Roma, cât și pentru întreaga formațiune: „Proietti cunoștea perfect condițiile economice ale organizației – de aceea poate fi considerată casieră – și a principalelor dinamici organizative ale grupării”.

Mai mult decât atât, tot în această perioadă, respectiv în 1998, organizația planifică și reorganizarea articulărilații periferice toscane, a căror criză a durat mai mult de doi ani: „coordonarea centralizată sau programul care conduce la viitoarea fuziune ale sediilor toscane ale NCC este încredințat lui Mario Galesi și este realizat cu un minim de diferențiere între forțe, permițând cunoașterea directă dintre doi referenți din Pisa și din Florența, adică Cinzia Banelli și Roberto Morandi”.

Cu toate acestea, se poate afirma că orice plan pe care NCC îl aveau referitor la reorganizare, restructurări, acțiuni noi, se ivea de o problemă majoră: procurarea banilor necesari pentru a-și putea susține cauzele. Cu alte cuvinte, „necesitatea unei noi autofinațări este soluționată de grupare printr-un jaf la oficiul poștal din Mezzana, regiunea Pisa, care le aduce aproximativ 225 milioane de lire”.

Numai după ce este rezolvată chestiunea economică, organizația se poate concentra asupra obiectivului care i-a unit membrii încă de la începutul anilor ’90, cât și stabilirea unui moment prielnic pentru a se face trecerea către BR-PCC: „a sosit momentul tentativei către saltul pentru atacul în inima statului”, ceea ce în limbajul brigadist de mai multe decenii se traduce prin exercitarea unei asasinări. Asemenea BR, succesorii lor au căutat răsturnarea statului italian democratic și capitalist, dar diferă prin tactică și strategie. Similar cu BR și alți succesori ai săi, și noile BR au fost divizate prin arestări și cooperarea foștilor militanți cu poliția.

Într-o altă ordine de idei, acestea sunt „obiectivele care au acompaniat NCC încă de la nașterea lor, dând dovadă în mod constant de eforturi politice și militare și pe care toți le-au distribuit ca evoluție naturală dintr-o experiență fondată pe patrimoniul ereditar al BR”.

3.3. Atacul în inima statului: asasinările lui Massimo D’Antona și lui Marco Biagi

Ceea ce este cu adevărat important în cadrul existenței noilor brigadiști este noua etapă a existenței lor, motiv ce ne determină să remarcăm asemănările cu vechiul nucleu, cât și faptul că, cel mai probabil, fără experiența istorică, ei nu ar fi reușit să se grupeze și să redea viață unei ideii care încetase să mai existe în viziunea celor mai mulți, cu toate că parcursul a fost mai dificil decât era de așteptat.

De aceea, putem afirma că acțiunile din anii precedenți i-au determinat pe noii brigadiști să pregătească, la sfârșitul anului 1998, o acțiune de asasinat și „să devină militanți ai BR pentru construcția PCC”. Acest lucru se traduce, așa cum am mai subliniat, prin atacul în inima statului sau prin acțiuni de asasinare a unor personalități politice cu o importanță simbolică italiană în ochii brigadiștilor, ceea ce înseamnă că „în mod decisiv, trecutul se întorcea. Dar de câte ori? Nu se sfârșise? Așa părea, după aproape 11 ani de tăcere. Apoi, gherila sau ceea ce era, a găsit un nou obiectiv”.

Cele mai importante acțiuni pe care le vom urmări în următoarele rânduri sunt ilustrate de uciderea lui Massimo D’Antona din 1999, respectiv a lui Marco Biagi în 2002. Scopul acestor acțiuni urmăresc, în principal, obiective tradiționale asemenea celor ale vechiului nucleu brigadist din anii ’70-’80, însă prin comparație vom evidenția o serie de particularități esențiale care fac diferența între vechiul și noul nucleu al BR: „asasinarea consilierilor ministeriali Massimo D’Antona și Marco Biagi, în 1999, respectiv 2002, marca, de fapt, reluarea terorii roșii brigadiste care culminase în martie 1978 cu răpirea și asasinarea liderului creștin-democraților, Aldo Moro, și a celor cinci gărzi de corp ale sale”.

Mai mult decât atât, prin aceste acțiuni, noile BR „au atacat proiectele politice ale fracțiunii dominante a burgheziei imperialiste, în cadrul căreia se centraliza puterea executivului, neo-corporativismul, alternanța dintre coalițiile guvernului concentrate pe interesele burgheziei imperialiste și federalismul constituie condițiile pentru guvernarea crizei și conflictul de clasă în această fază istorică caracterizată de stagnare economică și de război imperialist”.

Profesorul Marco Biagi, la fel ca Massimo D’antona, era consultant al Ministrului Muncii, însă pentru brigadiști el reprezenta „planificarea dominantă a burgheziei imperialiste sau, în limbajul lor complex, era simbolul și reprezentantul politicii centrale antiproletare a statului, individualizată în acea etapă, pentru remodelarea pieței muncii”. Mai mult decât atât, Marco Biagi era principalul responsabil de redactarea Cartei Albe, document prin care se propunea reformarea Titlului V din Constituția italiană, prin care se urmărea depășirea neajunsurilor federalismului italian, pornind de la explozia cheltuielilor guvernamentale și eliminarea ineficiențelor și politica guvernului pentru ocuparea forței de muncă.

O etapă importantă în istoria brigadismului roșu italian este reprezentată de pregătirea asasinatelor, bazată pe „achiziționarea de informații mereu mai minuțioase anchete (urmăriri, contraole la domiciliu, la locul de muncă, asupra familiei) conduse cu o precizie maniacă. […] A doua parte a etapei operative implică pregătirea mijloacelor necesare pentru executarea atentatului”.

De menționat este faptul spre deosebire de alte asasinări, pregătirea în cazul profesorului Biagi este „facilitată de prezența unor date informative achiziționate în cursul verii anterioare”, ceea ce înseamnă că studierea noii victime a necesitat mai multă cercetare de această dată, instrucțiunile au fost mai riguroase și nu au făcut decât să demonstreze „atenția obsesivă pentru detaliile care caracterizează ‹‹planurile›› militare ale grupării”.

În practică, totul decurge conform vechiului scenariu brigadist în cazul profesorului D’Antona: „pe 18 mai totul e pregătit. Trei echipe și doi militanți într-o dubă furată, poziționată pe strada Salaria (Roma) în zilele precedente, împreună cu un alt mijloc analog parcat pe cealaltă parte a străzii. Era vorba doar de așteptarea și de repetarea în mod mecanic, ca un recital, o secvență dramatică învățată. Pe 20 mai, toate piesele acestui mozaic se unesc. Pe 20 mai, profesorul D’Antona iese din casa la 8:30 și pornește spre biroul său de pe strada Bergamo. Dar reușește să parcurgă câțiva metri”, căci este împușcat de teroriști.

Scenariul tradițional nu este lăsat la o parte nici în cazul atacării lui Marco Biagi, la mai puțin de trei ani după acțiunea împotriva profesorului D’Antona: pe 19 martie 2002, la ora 8 seara, profesorul Biagi ajunge în stația de la Bologna și se îndreaptă către parcare unde a lăsat bicicleta pentru a porni către casă. La câțiva metri de el este plasată o echipă a BR, care anunță imediat prin intermediul radioului ceilalți colegi. Din acest moment, toți brigadiștii au minutele limitate pentru a efectua sarcinile propuse.

O dată îndeplinite misiunile, următoarea etapă în logica brigadistă este reprezentată de dispariția echipei organizatoare, urmărind un protocol. Și această etapă are un rol simbolic în cadrul existenței noilor BR, căci prin fugă „sunt pregătiți să se întoarcă în întunericul din care au ieșit. Sau la viața lor cotidiană lipsită de suspiciuni. […] Militanții NCC se pot considera satisfăcuți: au reușit să ducă atacul în inima statului și acum au dreptul și datoria de a-și asuma denumirea organizației: BR”.

Ceea ce mai putem remarca este faptul că „militanții s-au schimbat, dar strategia, linia programatică, ideologia de referință, modalitatea de acționare, principiile fundamentale, lexicul au rămas la fel. În mod dramatic la fel”, lucru demonstrat chiar prin revendicarea celor două acțiuni importante în istoria BR-PCC.

Pentru brigadiști, niciodată nu acțiunea în sine, ci „cuvintele, siglele, sloganurile, au o importanță substanțială. Fără asasinări, militanții NCC nu s-ar fi putut numi militanți ai BR-PCC. Dacă D’Antona nu ar fi fost mort, dacă atentatul ar fi reușit doar parțial, nu ar fi existat o revendicare cu sigla BR, ci cea a NCC”.

Pliantul tradițional de revendicare al asasinării lui Massimo D’Antona a fost făcut public printr-o serie de apeluri telefonice de la cabine publice directe către mijloacele de informare în care se explică în detaliu simbolistica acțiunii: „în ziua de 20 mai 1999, la Roma, BR-PCC l-au lovit pe Massimo D’Antona, consilier legislativ al ministrului muncii, Bassolino, și reprezentant al executivului pe masa permanentă a ‹‹Pactului pentru ocupare a locului de muncă și dezvoltare››…cu această ofensivă, Brigăzile Roșii pentru construirea Partidului Comunist Combatant au reluat inițiativa de luptă, intervenind în centrul conflictului pentru dezvoltarea războiului de clasă de lungă durată, pentru cucerirea puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului”.

Cu toate că acțiunea noilor BR a avut un parcurs tradițional, în sensul transmiterii comunicatelor prin intermediul telefonării la ziare pentru propagarea documentului de revendicare, activitate care nu se limitează la Roma, ci se extinde în zilele următoare și la Milano, pe 30 iunie 1999, sunt găsite într-o cabină publică „20 de copii ale pliantului de revendicare a uciderii lui D’Antona, în mod evident lăsate acolo de către un militant al grupului: acel militant era Cinzia Banelli, găsită în posesia unei cartele telefonice utilizată nu doar pentru contactarea familiei, ci și pentru telefonarea de la o cabină publică milanează către un telefon mobil al organizației”.

Cea mai mai vizibilă diferențiere între cele două cazuri de ucidere efecutate de noii brigadiști se poate remarca în cazul revendicării asasinării lui Marco Biagi, acțiunie primită ca un șoc pentru statul italian, ridicând temerile renașterii violenței politice și a determinat întrebări în parlament cu privire la eșecul poliției privind protejarea profesorului.

De această dată, revendicarea acțiunii are un istoric mai diferit, căci s-a realizat prin metoda electronică, o noutate „testată și pregătită de noile BR-PCC în cursul anilor precedenți”. Mai exact, revendicarea asasinării lui Biagi a fost mediată printr-un „computer prsonal conectat la un telefon mobil, cu difuzarea comunicatului către peste 500 de adrese electronice, printre care sedii sindicale, centre sociale, organizații. Este vorba despre o noutate absolută în istoria BR-PCC, care până în acel moment au utilizat revendicări ‹‹clasice›› prin intermediul pliantelor”.

Această inovație în structura revendicării asasinării lui Biagi se datorează avansului tehnologic de la începutul anilor 2000, perioadă în care BR-PCC „voiau să pară actualizate și au trimis revendicările prin e-mail. Au decis să îl asasineze pe Biagi, în ideea că l-au considerat un idealist și promotor al unei linii și formulări legislative ale unui proiect de remodelare ale unor reglementări privind exploatarea muncii salariale și ale unei refefiniri atât a relațiilor neocorporative între executiv, Confindustrie și sindicatul confederal, cât și a funcționării negocierilor neocorporative în raport cu noul model de democrație reprezentativă”.

Responsabilul cu revendicarea asasinării lui Biagi a fost unul din militanți, „Marco Mezzasalma, expert informatician și responsabilul logistic al operațiunii. Această concluzie rezultă în principal dintr-un motiv logic: pentru revendicarea de natură experimentală sub profil tehnologic era nevoie de prezența în locul militantului capabil în materie”.

Iată și bilanțul celor două acțiuni de amploare a noilor BR: pe de o parte, se poate remarca o puternică legitimizare și susținere din partea brigadiștilor deținuți care laudă operațiunile și relansează validitatea strategiei luptei armate, le sunt recunoscute „corectitudinea aparatului ideologic ales ca referință și corectitudinea practicilor politice și militare urmărite”. Pe de altă parte, „cei care erau considerați mai puțin maleabili, pentiti sau disociați, […] prevedeau distanțele de la care au intrat din timp în lumea terorismului”. Din cauza acestor polemici, „continuitatea subiectivă dintre ‹‹vechile›› și ‹‹noile›› BR este, într-adevăr foarte limitată”.

Mai mult decât atât, „brigadiștii aveau nevoie să atragă atenția deținuților care au făcut parte din vechiul nucleu. […] Ceea ce contează pentru o organizație care vrea să practice lupta armată, nu este susținerea de sine provenită din închisoare, ci cea revitalizantă care derivă din consensul obținut în mediile revoluționare. Exact ceea ce va marca, în analogie cu ceea ce s-a întâmplat deja după uciderea lui Massimo D’Antona”.

Există și un moment de cumpănă în interiorul organizației după momentul revendicării uciderii lui Massimo D’Antona. Acesta este de fapt momentul care i-a determinat pe noii brigadiști să recurgă și la asasinarea lui Biagi: prima acțiune nu le adusese succesul mult dorit și nicidecum nu a atras schimbarea în cadrul sistemului politic italian. Cu toate că au urmărit modul tradițional, în sensul că noile BR au efectuat atacul în inima statului, relansarea inițiativei dezarticulante la nivel maxim ar fi trebuit, conform așteptărilor BR-PCC, „să deschidă noi scenarii pentru organizație, fie sub profil politic, fie sub acela al propagandei. […] Începe o etapă neașteptată pentru noile Brigăzi Roșii, caracterizată de defecțiuni și crize ideologice. O fază de recesiune și izolare”.

În consecință, noile BR nu au avut parte de impactul la care se așteptau și mai mult decât atât, se confruntau și cu propriile contradicții interne, care ating apogeul cu pierderea altor doi militanți între 1999 și 2000: „unul e cu siguranță Laura Proietti care, după ce a participat la uciderea lui Massimo D’Antona și la următorul jaf din Siena, abandonează gruparea”.

3.4. Începutul unui sfârșit – de la criza din interiorul organizației răspunsul final al statului

În ciuda faptului că bilanțul era pozitiv la nivelul organizației în urma succesului asasinării lui Marco Biagi, iar toate forțele au fost recuperate, acest lucru a fost provizoriu, căci s-a schimbat complet într-un timp foarte scurt. Drept consecință, în primăvara anului 2002, noile BR se confruntă cu o criză profundă la sediul central care va duce de fapt la ultimele luni de existență. Astfel, „dacă uciderea lui D’Antona a provocat cel puțin două defecțiuni în interiorul organizației, uciderea lui Biagi are efecte colaterale mai devastante. Între 2001 și 2002 se înregistrează o criză profundă în cadrul sediului central sau între cei doi militanți care îl compuneau, Galesi și Lioce, din motive de natură programatică și ideologică”.

Pentru a acoperi o parte din necesitățile organizației în contextul crizei interne se decide plănuirea unui alt jaf care le-ar fi stabilizat cel puțin situația economică: astfel, „primul obiectiv al BR-PCC este ‹‹restaurarea condițiilor de autonomie materială cu care să susțină viitoarea dezvoltare a conflictului››”. Alegerea locației îi aparține lui Galesi, respectiv un oficiu poștal localizat în Florența, acțiunea nu va mai fi dusă la sfârșit din cauza problemelor tehnice.

În aceste condiții membrii BR-PCC au fost nevoiți să plănuiască un nou atac al unui oficiu poștal pentru data de 4 ianuarie 2003, dar nu are finalitatea dorită de brigadiști din cauză că Cinzia Banelli, care făcea parte din echipa organizatoare, a lipsit nemotivat și a fost nevoie să fie anulată operațiunea, care va fi reluată ulterior, cu mențiunea că Paolo Broccatelli îi ia locul lui Banelli. Acțiunea a avut succes, finalizându-se cu un câștig de 62 000 de euro pentru brigadiști.

Se poate deduce, în acest context, din nou, importanța pe care brigadiștii o atribuie încrederii colective: „absența bruscă și nejustificată a lui Banelli, care constrânge organizația să refacă un jaf și la o serie de activități în regim de urgență și riscante, nu putea trece neobservată”. Din acest motiv, nucleul central a demarcat „campania So” prin care s-a luat „decizia finală […] împotriva lui Banelli […], adică excluderea, doar cu menținerea unui raport de solidaritate externă cu organizația”.

După excluderea unui membru important din organizație, în anul următor, 2003, „conducerea organizației brigadiste este compusă din patru militanți: Nadiei Lioce și lui Mario Galesi li se alătură Roberto Morandi și Diana Blefari Melazzi”. Acest lucru se traduce prin extinderea sediului central pe fondul problemelor interne acumulate după asasinarea lui Biagi.

Deși prin această strategie, noii brigadiști prevedeau o relansare a cauzei promovate până în acel moment, aceasta se va dovedi de fapt „punctul culminant pentru noile BR și autoritățile italiene”. Începând cu martie 2003 nu mai putem admite că noile BR vor putea „relansa cu succes lupta armată în Italia pentru cucerirea puterii politice din partea proletariatului”.

Cu alte cuvinte, cei doi lideri principali ai organizației, Nadia Lioce și Mario Galesi, se aflau într-un tren direct către Florența, iar după control al documentelor de către poliția feroviară, a avut loc un schimb de focuri care s-a încheiat cu moartea lui Galesi, după ce fusese transportat la spital, cât și cu arestarea Nadiei Lioce.

Referitor la momentul arestării lui Lioce, „interesant este faptul că, în urma raidului ulterior al poliției italiane […], au fost găsite arme, de la pistoale și grenade de mână la material explozibil la nivel înalt”. Acest lucru a fost posibil căci „în momentul arestului, Nadia Lioce a fost găsită în posesia unei adunături de chei […] ale ascunzătorilor, lucru înțeles abia ulterior, când analiza apelurilor telefonice generată de cartele preplătite folosite de brigadiști au evidențiat numeroase contacte cu un utilizator de telefon fix, localizat la Roma”. Bineînțeles că acțiunea poliției nu a avut succesul dorit pentru că restul brigadiștilor s-au mobilizat imediat pentru „a curăța” apartamentul respectiv, „operațiune definită de ei ‹‹dezinvestire›› […] prin transportarea materialelor organizației din ascunzătoare către un magazin închiriat într-o altă regiune a Romei”.

Aceste ultime evenimente sunt mai mult decât tragice pentru organizație, căci absența liderilor organizației înseamnă imposibilitatea BR-PCC de a mai fi operativă: „moartea lui Mario Galesi și arestul Nadiei Lioce reprezintă o lovitură dură pentru ceilalți militanți ai organizației. O lovitură sub un profil uman și politic din care va fi imposibil să se refacă.”.

În sprijinul colegilor rămași în libertate, Nadia Lioce își face simțită vocea din închisoare, fiind singura în acel moment care „nu se dezarmează și trimite un semnal clar colegilor săi și către universul revoluționar: ceea ce s-a întâmplat este doar un moment nesemnificativ în cadrul conflictului dintre stat și proletariat. Nimic nu s-a pierdut, linia propusă de 30 de ani de BR este încă valabilă. Niciun pas în urmă”. Aceasta susține că „avantajul obținut odată cu pierderile din organizație nu sunt suficiente pentru a schimba politica defensivă pe care statul e constrâns să și-o asume în fața conducerii strategice ofensive a luptei armate pentru comunism”.

Tot în primăvara anului 2003, organizația se confruntă cu o nouă paradigmă: „militanții rămași sunt conștienți de dificultatea situației și că nu pot propune obiective greu de realizat, ținând cont de cantitatea și de calitatea forțelor rămase. […] Dintre toate ipotezele luate în considerare, cea în principal realistă privește mutarea activității militante la un nivel sustenabil, adică în termenii nucleului revoluționar”, însă nu au succes căci, pe 24 octombrie 2003, au urmat arestările lui Paolo Broccatelli, Laura Proietti, Marco Mezzasalma, Alessandro Costa, Roberto Morandi, Cinzia Banelli, moment care reprezintă sfârșitul efortului brigadiștilor de a relansa revoluția proletară.

Ca răspuns la activitatea extremistă a BR ancorată în Italia pentru multe decenii, „autoritățile italiene au decis să intensifice și extindă operațiunile de combatere a terorismului împotriva BR-PCC și rețelele sale”.

Eșecul noii grupări s-a datorat mai ales faptului că nu au reușit să se impună la nivelul societății și administrației italiene la nivel înalt, în ciuda faptului că au executat acțiuni care au implicat pierderi umane.

Pe durata existenței lor, noii brigadiști „descriu lumea așa cum era: dar în ce măsură voiau să facă vizibil ceea ce au observat (în schimbare) sau nu? Au o atitudine de supunere și de presupunere comparativ cu experiența precedentă. Au scris că au ‹‹învins erorile generației precedente››, spun că ar fi avansați, presupun că au făcut lucrurile mai bine”.

Însă acest lucru nu e sigur, din moment ce erau inferiori ca număr, capacitate, cât și ca apartenența la un colectiv mai puțin înrădăcinat în istorie decât experiența vechiului nucleu: „ceea ce va rămâne din BR-PCC după 2 martie 2003 nu era un grup în plin proces de ‹‹dezinvestire››, ci un nucleu de teroriști ireductibil pregătiți să continue lupta armată, deși cu modalități și activități diverse”.

Cadrul politic și instituțional nu le-a mai permis acest lucru, societatea refuza să mai aibă încredere în puterea revoluționară a BR și „spunem aceste lucruri fără niciun dubiu. […] Se întâmplă doar să ajungem la un episod în cadrul căruia se simte nevoia și ale cărui consecințe negative sunt sub ochii tuturor”.

Concluzii

Amploarea Brigăzilor Roșii a luat sfârșit. Dar terorismul în Italia?

Pentru a oferi răspunsuri la aceste întrebări este nevoie de o serie de reflecții asupra evenimentelor redate în cadrul celor trei capitole ale acestei lucrări, mai ales asupra acțiunilor îndeplinite de către cea mai longevivă organizație teroristă din Italia – Brigăzile Roșii.

Trăim într-o lume dominată din ce în ce mai mult de conflicte la nivel politic și de aceea este nevoie de cooperare, iar liderii politici să înțeleagă realitățile istorice care au permis apariția ideologiei teroriste de extremă stânga. Totodată este nevoie și de conștientizarea nivelului de risc pentru evoluția revoltelor în masă care amenință destul de grav activități ce implică păstrarea ordinii publice și securității unui stat de către administrația locală.

De aceea, pentru a evita repetarea sau reapariția fenomenelor trecute, este nevoie de înțelegerea fenomenelor teroriste din istorie și a greșelelor care au condus la apariția acestora. În acest context, putem afirma că amploarea și eșecul Brigăzilor Roșii din Italia reprezintă un studiu de caz important asupra terorismului de extremă stânga, prin intermediul căruia am putut stabili parametrii și dinamica care duc la dezvoltarea unei organizații extremiste europene și care sunt efectele pe termen mediu și lung asupra societății.

Lucrarea de față reprezintă o cercetare amănunțită prin care s-a urmărit de la început situarea terorismului într-un context politic de extremă stânga, manifestarea acestuia în partea vestică a Europei, cu precădere în Germania de Vest și în Italia. Având la bază acest context, am urmărit evoluția BR, de la mișcările muncitorești și până la cele mai violente acțiuni îndreptate în inima statului, cât și reluarea acestei ofensive la un alt nivel al terorismului începând cu anii ’90.

În Italia, terorismul politic a luat forma ascensiunii războiului de clasă care avea la bază fluxul mișcărilor sociale din interiorul statului, variind de la simple manifestații pentru cererea drepturilor muncitorilor, până la o serie de atacuri de o violență extremă soldate cu sechestrări și ucideri ale unor personalități importante la nivel politic. Aceste forme de violență își au rădăcinile în răspândirea comunismului de tip marxist de la începutul secolului al XX-lea în rândul unei părți substanțiale a societății europene. Putem afirma însă, că aceste acțiuni au atins punctul culminant începând cu anii ’60. Astfel, în Italia s-au manifestat o serie de mișcări violente ale muncitorilor sau ale studenților din cadrul universităților reprezentative de tipul celei din Trento. Acesta este cadrul care a contribuit, câțitiva ani mai târziu, la formarea celei mai vibrante organizații teroriste din istoria Italiei, pornind de la mici nuclee în interiorul fabricilor, la crearea unor structuri rezistente care să producă atacul în inima statului.

În general, nemultumirile se manifestau pe fondul tensiunilor tot mai crescute dintre muncitori și liderii sindicali, ale studenților frustrați de calitatea sistemului universitar. Toate acestea sunt elemente care au contribuit la dorința tot mai mare de a forma grupuri care să lupte pentru ca drepturile lor să fie recunoscute la nivelul societății, iar posibilitatea optimă a constat în formarea grupurilor de extremă stânga.

Acesta este fundalul pe care l-am detaliat la începutul capitolului al doilea pentru a înțelege nevoia la nivelul societății italiene de a recurge la decizii radicale prin formarea nenumăratelor grupări antagoniste, dintre care cea mai estremistă și violentă după cel de-al Doilea Război Mondial, din Italia, a fost reprezentată de BR.

Astfel, este vorba despre un sistem politic prin care nu se oferea siguranță clasei muncitoare din Italia, amplificat de reducerea locurilor de muncă, motiv pentru care muncitorii din marile fabrici sunt cei care încep să militeze din ce în ce mai mult pentru schimbare, iar acest lucru, conform viziunii lor, poate fi realizat prin intermediul unei revoluții de clasă. Așa se nasc BR: pentru a susține o ofensivă și oferi legitimitate unei asemenea categorii de populație, pentru a le oferi forță, un sistem prin care să se poată organiza astfel încât să își îndeplinească obiectivele.

Așa cum am arătat pe parcursul acestei lucrări, părea că nimeni și nimic nu îi putea opri pe brigadiști de la îndeplinirea cauzei lor, de parcă nu exista opoziția și lideri politici care să ofere alternative astfel încât să fie oprită ascensiunea acestora.

BR au luat amploare pe baza ideii că sistemul politic a pierdut din vedere idealurile originale stabilite în mișcarea comunistă inițială, de tipul promisiunilor guvernului de a extinde reformele în sistemul educațional, cât și condiții mai bune de lucru clasei muncitoare în cadrul fabricilor din țară. În consecință, eșecul guvernului italian de a menține ordinea socială a determinat o parte consistentă a populației să recurgă la extremism ca formă de a cere drepturile, mai ales că în perioada de la sfârșitul anilor ’60 se confruntau cu imaginea încă vie a fascismului și a imaginii lăsate la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.

Urmărind evoluția BR, am putut stabili că ei nu se adresau oricărui tip de public. Acest lucru îi determină să fie un caz de terorism de extremă stânga clasic și de o complexitate aparte totodată, căci au dorit să atace o elită politică: magistratura, lideri creștini-democrați, economia națională, democrația. În esență doreau să oprească schimbarea care nu corespundea ideologiei lor. Aceasta din urmă se traduce prin revoluție, luptă de clasă, caracteristici care se opun de altfel democrației.

Am utilizat, pe parcursul acestei lucrări, un discurs liniar, prin care am dorit să enunțăm firul logic al poveștii, ascensiunea grupării, obiectivele strategice, organizarea, dar și cele mai importante acțiuni, explicate și analizate cronologic, urmărind în principal lucrări de specialitate italienești la a căror constituire au contribuit însuși teroriștii, prin acordarea unor interviuri de mari dimensiuni și detaliate privind esența „poveștii” la care au luat parte.

Astfel, am putut arăta contextul dezvoltării BR începând cu 1970, bazat de doctrina marxist-leninistă, dintre care cel mai important aspect al ideologiei grupării focusându-se asupra dorinței de instaurare a dictaturii proletariatului.

Reconstruind firul cronologic al istoriei brigadiste, am putut realiza o evoluție în etape a atacurilor executate: prima este cea a acțiunilor îndreptate împotriva fabricilor care coincide cu faza dezvoltării lor ca grupare de luptă armată în perioada 1968-1971, anul 1971 fiind recunoscut oficial și pentru faptul că a avut loc fondarea lor sub numele de Brigăzile Roșii, stabilirea simbolistică a acțiunilor, dar și al stabilirii emblemei lor. Urmează etapa atacurilor îndreptate împotriva statului, în cadrul cărora s-a recurs la răpirea magistraților Mario Sossi și Massimo de Carolis, amplificate de uciderea judecătorului Francisco Coco, în perioada dintre 1974 și 1977. În cadrul aceleiași perioade, mai exact în 1975 au format Direcția Strategică, constituită din rezoluții strategice, prin intermediul căreia se stabilesc detaliile unei operațiuni, de la obiective la modalitatea de acțiune violentă, îndreptate împotriva statului.

Activitatea nucleului istoric brigadist a atins apogeul odată cu instalarea etapei violente, sau faza morettiană, urmată imediat de criza din interiorul organizației. Această perioadă a fost marcată de arestarea liderului grupării, Alberto Franceschini și a prietenului său, Renato Curcio, cât și de lovitura din urma uciderii Marei Cagol. Această etapă este destinată și atacului în inima statului care atinge punctul culminant odată cu uciderea liderului creștin-democraților, Aldo Moro, după 55 de zile de la răpire. Acest scenariu este urmat de o etapă împotriva imperialismului care are în centru uciderea lui Guido Rossa în 1979, dar și de răpirea generalului Dozier în 1981, recuperat însă după 42 de zile.

Cu Moro începe și declinul BR, căci a reprezentat „ o acțiune răsunătoare, a fost urmărită de toată lumea, am ținut în frâu statul. Păreau, și la nivel operativ erau, de neînvins. Dar l-au sechestrat pe Moro pentru a aduce o dinamică în fața politicii, să reaprindă conflictul între stânga și guvern, și nu a mers așa. La jumătatea anului 1978, se aflau la maximul forței și în fruntea blocajelor și dilemelor politice pe care nu le-am nu le-au învins până la sfârșitul BR”.

În general, acesta este scenariul pe care l-am urmărit în reconstituirea activității nucleului istoric brigadist, al cărei eșec a început să fie vizibil odată cu decizia de a ataca închisorile de maximă securitate unde se aflau o parte substanțială a brigadiștilor, diviziunea în coloana din Milano, Walter Alasia și partidul de gherilă din Torino, dar și de arestarea în 1981 a lui Mario Moretti. Mai mult decât atât, eșecul a fost vizibil și prin intermediul fenomenului de pentitismo, prin care brigadiștii capturați au decis să colaboreze cu justiția.

Astfel, pe parcursul acestei lucrări, am putut observa că o organizație extremistă nu moare odată cu închiderea unui lider, ci se dezvoltă în funcție de contextul vremii alături de un lider nou. De aceea, deciziile la nivelul BR erau luate la nivel coletiv, indiferent de crizele din interiorul organizației legate de probleme de ordin logistic, tehnic sau economic: „comparativ cu alte organizații, noi suntem o organizație cimentată foarte mult de un spirit unitar, iar diferențele se manifestă nu ca fisuri, ci ca ciocniri verbale, acute, haotice, și de multe, nu pentru a face simplă distincția”.

Odată cu această etapă, BR au fost învinse din cauza acțiunilor sale. Ei au produs daune la nivel social, au perturbat ordinea democratică, moment în care nu au mai putut continua lupta armată. A rămas doar un număr impresionant de persoane ucise, dintre care și colegi brigadiști. Nu se poate spune decât că odată cu sfârșitul BR s-a încheiat o etapă a terorismului în Italia. Marea capacitate a mișcărilor, mai ales a acelora de stânga amplifică nevoia refacerii cauzei brigadiste.

Ne-am fi putut opri la studierea cazului nucleului istoric brigadist. Alegerea de continuare a terorismului de stânga prin reluarea ofensivei de către BR-PCC constă, în principal, in dorința de a oferi complexitate studiului nostru și de a oferi o viziune diferită asupra democrației, participării și puterii într-un context în care statul italian se confrunta încă, la începutul anilor ’90, cu dorința unei structuri care a promis să lupte în continuare pentru drepturile proletariatului și să creeze noi condiții pentru dezvoltarea unui război de clasă de lungă durată. În plus, această nouă formațiune a constituit o excepție, căci după cum am arătat, după fiecare acțiune întreprinsă, noilor BR le era foarte dificil să se refacă din punct de vedere economic.

Dorind să analizăm la nivel complex noul stadiu al terorismului în Italia, am împărțit activitatea noilor BR în două etape. Ofensiva a fost introdusă din nou în rândul societății italiene într-un context în care era de preferat să fie uitat conflictul dus la extreme de BR. Însă, capacitatea de rezistență a extremismului, pe fondul unei societăți pline de istorie a determinat manifestarea primei etape, în cadrul căreia am studiat activitatea NCC. Aceasta era sintagma care îi legitima pe teroriști să înfăptuiască atentate, de regulă pentru a-și procura necesarul economic pentru a se dezvolta în direcția unor atacuri în inima statului.

Această etapă a durat până în momentul deciderii situării luptei revoluționare la un alt nivel, cel al atacurilor în inima statului realizate prin asasinate. Cele mai importante victime au fost, în acest context, Massimo D’Antona și Marco Biagi. Prin intermediul acestor acțiuni, ale căror particularități le-am expus în detaliu pe parcursul acestei lucrări la nivel comparativ, gruparea și-a putut atribui denumirea de BR-PCC și s-a putut baza, în principal, pe sprijinul și aprobarea brigadiștilor aflați în închisoare.

Deciziile de atacare a celor doi oficiali ai Ministerului Muncii, Massimo D'Antona și Marco Biagi au avut loc într-un moment care corespundea cu lucrul acestora la reformele pieței muncii care nu corespundeau cu ideologia urmărită de brigadiști. Astfel, am urmărit, pe parcursul celui de-al treilea capitol, modalitățile prin care organizația a continuat să pună în aplicare utilizarea tactică a asasinărilor și atentatelor teroriste pentru a crea haos în comunitățile locale italiene pentru a demonstra lipsa de securitate a guvernului.

În esență, am dorit să oferim o serie de explicații înșiruite logic despre cum o organizație teroristă ancorată în istoria Italiei s-a dovenit multă vreme mai presus de capacitatea guvernului de a oferi bunăstarea necesară într-o societate democratică. În plus, noile BR diferă de nucleul istoric prin tacticile și strategiile abordate, motiv pentru care am dorit să le arătăm parcursul, să arătăm cine au fost, cum au luat naștere, cum erau organizate, cine sunt liderii principali care au crezut cu tărie că pot reîntoarce timpul prin crearea unui nou cadru care să corespundă în continuare cu povestea terorismului în Italia. Speranța că trecutul este ciclic în viziunea teroriștilor ne oeferă multe puncte de reflecție.

De aceea, o explicație poate fi oferită prin intermediul diviziunilor interne care au avut loc în anii ’80, urmând ca ulterior să se facă investiții în progresul la nivel organizațional. Problema pe care a întâmpinat-o noile BR nu este de natură strategică sau ideologică, ci costă în faptul că, contrar percepțiilor brigadiștilor, cu timpul, progresul tehnologic nu a fost în favoarea lor. Astfel, s-au confruntat cu o societate tot mai tehnologizată, la începutul anilor 2000, care le-a depășit ideologia și credibilitatea că mai pot produce răsturnarea sistemului democratic. În fond, trecuseră peste 30 de ani de la formarea „organizației-mamă”, de când în societatea italiană se distribuiau după fiecare atac pliante de revendicare ale acțiunilor, care nu făceau decât să aducă teroare la nivel social.

Pliantele de revendicare a acțiunilor sunt foarte importante în istoria brigadismului roșu, reprezentând un principiu fundamental prin care se enunță particularitatea grupării, contrastul dintre clasa muncitoare și statul burghez, cucerirea puterii politice din partea proletariatului prin intermediul luptei armate, atacul în inima statului ca agresiune la planificarea dominantă a burgheziei imperialiste într-o fază istorică determinantă. Toate aceste contraste reprezintă principii ale căror semnificație a fost pusă spre interpretare prin intermediul acestei lucrări, căci scot la iveală, în mod esențial, toate canoanele comportamentale ale militanților BR de-a lungul timpului. Acesta este contextul care oferă unicitate grupării: în principal, este vorba despre atacarea politicului la nivel înalt.

Am urmărit activitatea într-un context cronologic, activitate care de altfel a culminat în anul 2003, atât pentru noile BR, cât și pentru autoritățile italiene odată cu sfârșitul celor doi lideri ai grupării, uciderea lui Mario Galesi și arestarea Nadiei Leoce, cât și de încercările eșuate ale restului membrilor de a se reforma în contextul unei crize profunde. Interesant este faptul că de această dată au fost vizibile cercetările poliției, materializate prin găsirea materialelor importante ale brigadiștilor, cât și a unor instrumente de tipul armelor și materialului explozibil.

De aici și răspunsul Italiei pentru terorismul de stânga. Era imposibil ca un asemenea fenomen să nu atragă atenția guvernării unui stat democratic. La nivel social, în urma puternicului istoric terorist și a coșmarului creat rămâne o amintire vie a unei structuri teroriste puternice, capabilă să utilizeze violența extremă pentru a înlătura reprezentanții propriei țări. De aceea, o serie comisii parlamentare s-au mobilizat în anchetarea „adevărului”, obținând astfel o cantitate impresionantă de informații prin intermediul cărora au creat legături și răspunsuri privind fenomenul terorist.

Dar autoritățile italiene s-au mințit multă vreme. Cel mai probabil era mai simplu să se facă presupuneri și tot așa presupuse căutări și cercetări. Era nevoie, însă, să privească în interiorul propriului stat, căci se confruntau cu problema comunismului, într-o perioadă care corespundea cu tragediile din Europa de Est, care a persistat timp îndelungat în rândul unei părți consistente de populație. Aceasta poate fi considerată una din greșelile sau incapacitatea administrației italiene. În plus, putem spune că avansul tehnologic a venit în ajutorul autorităților pentru descoperirea noilor BR, căci ei nu au comis erori strategice. Însă activitatea extremistă tot mai crescută a sporit preocupările autorităților italiene, mai ales prin decizia de extindere a operațiunilor de combatere a terorismului și rețelelor dezvoltate de acesta, ulterior arestării și membrilor noilor BR, în special.

Astfel, pe parcurul acestei lucrări, am încercat să dovedim complexitatea acțiunilor brigadiste, datorat în mare parte mesajului pe care doreau să îl transmită, pe de o parte, pentru susținerea în rândul publicului și pe de alta, prin atacarea administrației publice italiene. Această strategie a constituit factorul evoluției lor, cât și cel care le-a determinat eșecul: declinul lor a început în momentul „rupturii” inevitabile dintre organizație și operațiunile informaționale ale poliției de luptă împotriva terorismului.

Au trecut aproape 40 de ani de la nașterea Brigăzilor Roșii. Am evocat și analizat principalele lor acțiuni. Impactul creat la nivelul societății italiene nu a mai fost realizat de către o altă organizație teroristă. Însă, dacă ofensiva revoluționară a fost reluată de BR-PCC la începutul anilor 1990, putem deduce că au fost ultimii? Răspunsul ar putea fi pozitiv într-un context în care societatea contemporană este tot mai avansată. Mai mult decât, așa cum am mai susținut, există un trecut puternic legat de ideologia comunistă și care ar putea, oricând, să determine nașterea altei organizații revoluționare. Ar fi mult prea impresionant și totodată înspăimântător să se refacă iar și iar Brigăzile Roșii.

Bibliografie selectivă

Cărți:

ALEXANDER, Yonah, MYERS, Kenneth A., Terrorism in Europe, Editura St. Martin’s Press, New York.

CHALIAND, Gérard, BLIN, Arnaud, The history of terrorism from antiquity to Al-Qaeda, , 2007.

FASANELLA, Giovanni, FRANCESCHINI, Alberto, Che cosa sono le BR. Le radici, la nascita, la storia, il presente, Editura BUR Futuropassato, Milano, 2004.

GUIOTTO, Maddalena, Italia e Germania Occidentale nel Dopoguerra, Editura Leo S. Olschki, Firenze, 1997.

IMPOSIMATO, Fernando, I 55 giorni che hanno cambiato l’Italia. Perché Aldo Moro doveva morire? La storia vera, Editura Newton Compton editori, Roma, 2014.

LUTZ, James M., LUTZ, Brenda J., Global terrorism, Editura Routledge, New York, 2004.

MANCONI, Luigi, Terroristi italiani. Le brigate rosse e la guerra totale 1970-2008, Editura Rizzoli, Milano, 2008.

MORETTI, Mario, intervista con Carla Mosca e Rossana Rossanda, Brigate Rosse – Una storia italiana, Editura Oscar Mondatori, Milano, 2007.

PETRILLO, Antonio, Dentro le BR-PCC. La storia delle „nuove” Brigate Rosse raccontata con le parole dei terroristi, Editura Laurus Robuffo, Roma, 2013.

TESSADORI, Vincenzo, „Qui Brigate rosse”. Il racconto, le voci, Editura Baldini&Castoldi, Milano, 2014.

WEINBERG, Leonard B., DAVIS, Paul B., Introduction to political terrorism, SUA, McGraw-Hill Publishing Company, 1989.

WILLIAMS, Anne, HEAD, Vivian, Terror attacks, Editura Futura, Marea Britanie, 2006.

WRIGHT-NEVILLE, David, Dicționar de terorism, traducere de Sorina Pricop, Editura CA Publishing, 2010.

Link-uri și documente oficiale:

Cadran Politic, http://www.cadranpolitic.ro/?p=3961.

, Red Brigades Fighting Communist Party, secțiunea Mapping Militant Organizations, , http://web.stanford.edu/group/mappingmilitants/cgi-bin/groups/view/233.

SUNDQUIST, Victor H., Political Terrorism: An Historical Case Study of the Italian Red Brigades, în Journal of Strategic Security, Numărul 3, 2010.

Filme:

Il Caso Moro, regia Giuseppe Ferrara, 1986.

Bibliografie selectivă

Cărți:

ALEXANDER, Yonah, MYERS, Kenneth A., Terrorism in Europe, Editura St. Martin’s Press, New York.

CHALIAND, Gérard, BLIN, Arnaud, The history of terrorism from antiquity to Al-Qaeda, , 2007.

FASANELLA, Giovanni, FRANCESCHINI, Alberto, Che cosa sono le BR. Le radici, la nascita, la storia, il presente, Editura BUR Futuropassato, Milano, 2004.

GUIOTTO, Maddalena, Italia e Germania Occidentale nel Dopoguerra, Editura Leo S. Olschki, Firenze, 1997.

IMPOSIMATO, Fernando, I 55 giorni che hanno cambiato l’Italia. Perché Aldo Moro doveva morire? La storia vera, Editura Newton Compton editori, Roma, 2014.

LUTZ, James M., LUTZ, Brenda J., Global terrorism, Editura Routledge, New York, 2004.

MANCONI, Luigi, Terroristi italiani. Le brigate rosse e la guerra totale 1970-2008, Editura Rizzoli, Milano, 2008.

MORETTI, Mario, intervista con Carla Mosca e Rossana Rossanda, Brigate Rosse – Una storia italiana, Editura Oscar Mondatori, Milano, 2007.

PETRILLO, Antonio, Dentro le BR-PCC. La storia delle „nuove” Brigate Rosse raccontata con le parole dei terroristi, Editura Laurus Robuffo, Roma, 2013.

TESSADORI, Vincenzo, „Qui Brigate rosse”. Il racconto, le voci, Editura Baldini&Castoldi, Milano, 2014.

WEINBERG, Leonard B., DAVIS, Paul B., Introduction to political terrorism, SUA, McGraw-Hill Publishing Company, 1989.

WILLIAMS, Anne, HEAD, Vivian, Terror attacks, Editura Futura, Marea Britanie, 2006.

WRIGHT-NEVILLE, David, Dicționar de terorism, traducere de Sorina Pricop, Editura CA Publishing, 2010.

Link-uri și documente oficiale:

Cadran Politic, http://www.cadranpolitic.ro/?p=3961.

, Red Brigades Fighting Communist Party, secțiunea Mapping Militant Organizations, , http://web.stanford.edu/group/mappingmilitants/cgi-bin/groups/view/233.

SUNDQUIST, Victor H., Political Terrorism: An Historical Case Study of the Italian Red Brigades, în Journal of Strategic Security, Numărul 3, 2010.

Filme:

Il Caso Moro, regia Giuseppe Ferrara, 1986.