Terorismul Islamic In Contextul Globalizarii. Statul Islamic

Abstract

Lumea islamică a începutului de mileniu trei exprimă sinteza infuențelor autohtone care nuanțează filonul Islamic autentic, a tensiunilor din interiorul lumii islamice, a decalajelor exogene dintre spațiul Islamic și Occident și nu în ultimul rând a percepțiilor diferite asupra raporturilor dintre Islam și Occident. Vorbim astfel de fenomenul intercondiționărilor endogene și exogene, fenomen caracteristic scenei internaționale, tablou în care proiecțiile și percepțiile au un rol decisiv în implementarea politicilor externe cu ajutorul diplomației din ce în ce mai specializate ale secolului XXI.

Accelerarea schimbărilor sociale, existența ideologiilor politico-religioase aflate în divergență cu modernismul regimurilor laice occidentale sunt problemele cu care se confruntă lumea islamică. La rândul ei, modernitatea este privită ca o proiecție a hegemoniei politico-economice occidentale. Tehnologia alături de ideologia liberal- democrată constituie elementele unificatoare ale civilizației occidentale, dar acestea sunt resimțite ca factori de agresiune împotriva unei civilizații fundamentate pe valori ancestrale.

Religia este liantul care tinde adesea să învingă contrastele de orice natură la nivel comunitar sau regional. Sentimentul identitar va găsi întotdeauna un ultim resort în religie atunci când celelalte dimensiuni identitare, de raportare valorică și normativă subminează echilibrul construit. Religia redevine un element vital atunci când este percepută ca fiind indispensabilă perpetuării identității unei comunități.

Reîntoarcerea la izvoarele credinței și culturii islamice, predilecția pentru instrumentalizarea politică a religiei duce inevitabil la clivaje religioase în interiorul comunității islamice și în afara acesteia.

Obiectivele prezentului demers academic sunt reprezentate de identificarea multidimensionalității cauzelor terorismului originar în spațiul islamic, a posibilelor evoluții ale conflictului, nu în ultimul rând de identificarea posibilelor soluții viabile în concordanță cu legislația internațională în vigoare.

CUPRINS

INTRODUCERE / 4

I.TERORISMUL ÎN AREALUL ISLAMIC. CONTEXTUL GLOBALIZĂRII / 5

II. PERSPECTIVA REALISTĂ. PERSPECTIVA CONSTRUCTIVISTĂ. DIMENSIUNEA PSIHO-COMUNICAȚIONALĂ A COMUNICĂRII COMUNICARE DE MASĂ. PROPAGANDĂ / 12

III. STUDIU DE CAZ . STATUL ISLAMIC / 31

3.1 STATUL ISLAMIC. ORIGINI, EVOLUȚIE. SIMBOLURI / 31

3.2 CAUZELE TERORISMULUI STATULUI ISLAMIC /37

3.2.a PARAMETRUL IDENTITAR RELIGIOS / 37

3.2.b PARAMETRUL SOCIAL ȘI ANTITETATISMUL / 40

3.2.c PARAMETRUL ANTIIMPERIALIST / 43

3.2.d PARAMETRUL PSIHO-COMUNICAȚIONAL / 48

3.3 REACȚII INTERNAȚIONALE. SOLUȚII POSIBILE / 55

CONCLUZII / 73

ANEXE / 79

BIBLIOGRAFIE / 80

INTRODUCERE

Prezenta lucrare reprezintǎ un demers analitic, sintetic și simpatetic care descrie raportul existent între variabilele relațiilor internaționale, religia islamică, terorismul originar în arealul islamic și fundamentul simbolic, în contextul globalizării.

Resortul motivațional al acestei lucrǎri devine scop; ideea libertǎții deciziei invitǎ la cunoașterea variabilelor în relațiile internaționale, religia islamică, științele comunicării și a mecanismelor declanșatoare a claselor de comportamente, vizează relația determinativǎ între comunicarea simbolicǎ, perceptele autentice ale religiei islamice, simbolurile Statului Islamic, comprimarea simbolică a spațiului și a timpului și capacitatea acestora de mobilizare la distanță. Astfel, structura lucrǎrii apeleazǎ firesc la sistemul interdisciplinaritǎții. Metodologia prezentei cercetări empirice calitative este cea a analizei documentelor.

Acest demers propune analiza cauzelor terorismului Statului Islamic din perspectivă regională, cât și în contextul sistemului internațional, urmând să indentifice câteva dintre soluțiile posibile, de ordin transdisciplinar, respectiv din perspectiva politică și comunicațională, cu aplicabilitate pentru diplomația preventivă și pentru cea de peace- building.

Dacă realismul încadrează cel mai elocvent problema Orientului Mijlociu, constructivismul relevă dinamica negocierii constante a identității societății islamice, a atribuirii de identitate antagonistă statelor-națiune occidentale, comunicarea simbolică, comunicarea de masă oferă explicațiile propagării ideii de teroare în spațiul public internațional și de recrutare la mișcarea teroristă a Statului Islamic, odată cu forța imensă a presiunilor asupra guvernelor statelor- națiune și asupra organizațiilor internaționale guvernamentale care operează în baza principiului consensului.

Se impune un efort laborious în mentalul colectiv, ponind chiar de la elementul politico- religios atât de important în arealul islamic ; amplificarea acestor valențe este asigurată de caracterul repetitiv al celor două dimensiuni, politice și religioase. Relația dintre violență, radicalizare, terorism se încadrează în curentul construcției identitare, motivaționale.

I.TERORISMUL ÎN AREALUL ISLAMIC. CONTEXTUL GLOBALIZĂRII

Mitologia greacă face referire la Phobos – teroarea- și Deimos -frica-, numele dat celor doi cai care trăgeau carul de luptă al lui Ares, zeul războiului.

Simbolistica terorii și fricii este extrem de semnificativă. Astfel, teroarea și frica sunt resorturi psihologice interrelaționate ale războiului. Sufixul “- ism”al noțiunii de terorism denotă un caracter sistematic; terorismul este asimilat cu calitate doctrinară, dar și cu un mod acțional deliberat care poate distorsiona coduri de percepere sociale.

Dacă sofismul religiei face incontestabile valorile sale, ideologia politică este privată de această garanție absolută, fiind pusă în situația de a crea și recrea argumentele necesare impunerii propriilor valori, fără a putea apela la instanța unei autorități incontestabile. Retorica terorismului este polarizantă, axată pe ideea „noi contra lor", promovează ideea de unitate prin antagonizare; este revanșardă și potențial constantă.

Terorismul, prin dimensiunea sa simbolică și psihologică influențează credințele, atitudinile, mentalitățile, convingerile, curentele de opinie, cercurile diplomatice și centrele de decizie politică, determinând imaginile dorite despre celălalt în funcție de interese conjuncturale sau fundamental structurate pe perioade mai lungi.

Dacă excludem războaiele, nu există altă formă de violență mai importantă decât terorismul, ca armă a actorilor non-statali, fenomen a cărei individualizare a dus la identificarea a mai multe categorii motivaționale ale terorismului: ca formă de luptă pentru independență, terorismul împotriva statului, terorismul împotriva ordinii internaționale, terorismul ca factor destabilizator al societății moderne. Astăzi, orice formă de violență cu conotații politice este considerată terorism. Motivațiile teroriste sunt multiple, ținând cont că are ideologie și obiective proprii: împotriva represiunii sociale, economice, religioase sau imperialiste, sau chiar ale unor combinații ale acestora. Țintele terorismului sunt necombatante, iar scopul este politic.

O definiție a Departamentului American de Stat descrie terorismul ca fiind “violență premeditată, motivată politic, dirijată împotriva unor ținte necombatante de către grupuri subnaționale sau agenți clandestine, cu intenția de a influența o audiență”.

Parametrii care se regăsesc în cele mai multe definiții ale terorismului sunt: “ agentul este un grup sau o persoană; acționează în numele autorității de stat sau împotriva acesteia; violență extremă; efect psihologic calculat, respectiv producerea de teamă prin amenințare sau vătămare a populației civile; act politic, de impunere prin coerciție și persuasiune; acțiune premeditată, planificată, însă imprevizibilă pentru potențialele victime; victime alese simbolic, rar în mod aleatoriu; presiuni asupra guvernelor și opiniei publice pentru a accepta solicitările teroriștilor; destabilizarea instituțiilor oficiale politice, economice, juridice, și destabilizarea societății; încălcarea deliberată a regulilor sociale și a legislației statului țintă; propagarea cu ajutorul mass-media. “

Formele inițiale de manifestare ale terorismului au avut la bază motivații religioase, în timpul ocupației Imperiului Roman în Orientul Mijlociu, în secolul I î. Hr, primele grupări care ar putea fi considerate teroriste fiind sicarii și zeloții, de origine iudaică. Ulterior, Secta Asasinilor, localizată în Iranul medieval a apărut ca o consecință a neînțelegerilor doctrinare din cadrul islamismului. Printre concepțiile comune acestei secte se numără ideea instaurării dreptății generale, a egalității sociale, stăruința de a admite adevăratul imamat al lui Ali și revenirea lui Mehdi, singurul considerat capabil de a înăbuși conflictele. Religia este astfel integrată în ansamblul unei culturi, ansamblu care, la rândul lui, se răsfrânge și se manifestă prin respectivele valori religioase. În nucleul fiecărei culturi se află valorile și credințele religioase ; acestea interferează cu valorile estetice, morale și politice, înfluențând ansamblul respectivei culturii. Participarea simbolică la un model exemplar invită la anularea timpului profan.

Terorismul religios promovează convingerea că religia deține singura deschidere spre o eră mesianică ; folosește fenomenul religios pentru a justifica violența “ aproape fără limite asupra oricui care nu este membru religios sau membru al sectei religioase ale teroriștilor” pentru a promova scopuri comandate de către divinitate. Definiții clare ale terorismului religios, în special cele care pot fi folosite pentru a distinge de alte tipuri de terorism sunt rare.

Barry Rubin aduce una dintre cele mai interesante contribuții la această discuție. Mai degrabă decât concentrându-se pe terorism, Rubin încearcă să definească, radicalismul și în acest sens, descrie o definiție în trei părți: Islamul este răspunsul la problemele societății, la problemele regiunii: implementarea Islamului și rezolvarea problemelor necesită confiscarea și deținerea puterii de către grupări islamiste radicale; interpretarea Islamului este doar cea oferită de un grup politic specific și leaderii săi. Terorismul în numele religiei a devenit modelul predominant pentru violența politică în spațiul islamic contemporan. Din punctul de vedere al radicalilor religioși din Orientul Mijlociu, violența în numele lui Allah este un comportament perfect rațional, divinitatea este de partea lor. Aceștia se consideră agenți morali ai societății, consideră că orice doctrină politică sau fenomen social trebuie să aibă fundamentul religios. Religia este elementul central al terorismului originar în spațiul islamic, caracterizat prin asimetrie, transnaționalism, este un fenomen tentacular, teritorializat și deteritorializat (cazul Statului Islamic) , cu militanți care lovesc atât în civilii propriei societăți, cât și în cei ai adversarilor.

Terorismul este folosit ca instrument de presiune politică. Astfel, obiectivele terorismului se înscriu în general în următoarea scală: cucerirea puterii politice prin violență; opoziția la imperialism; lupta pentru reforme sociale (altele decât cele obișnuite, de regulă, prin distrugerea violentă a celor existente); lupta pentru putere; lupta pentru identitate; crearea și întreținerea stării de haos. Noul terorism în era globalizării folosește invadarea mediilor de comunicare; agresarea cu subproduse culturale (filme, imagini video, reviste etc.) care cultivă sentimentul de apartenență, violența, individualismul, egoismul, lipsa de respect față de valorile proprii. Motivația religioasă a terorismului este frecventă; statisticile arată că dintre apartenenții la religia islamică se recrutează cei mai mulți teroriști. Noul terorism este tentacular și are strategii de luptă asimetrică prin lovirea punctelor slabe și provocarea de pierderi umane de netolerat. Extrem de important de menționat este faptul că, în esență religia islamică și terorismul sun doi termeni contradictorii. Islamul condamnă și respinge toate formele de teroare, violență, nedreptate, tiranie și opresiune. Încercările de a pune semnul egal între cei doi termeni sunt lipsite de fond, eronate, propagandistice; religia islamică, ca și alte religii, pune accentul pe compasiune, toleranță și pace. Terorismul nu este o trăsătură a religiei islamice. Coranul condamnă în mod categoric și foarte clar terorismul. Terorismul în arealul islamic nu reprezintă decât o interpretare denaturată a micului Djihad; prin acțiunile lor, teroriștii încalcă principiile de bază ale Islamului. Religia este intrinsec pacifistă, dar poate influența negativ dacă este vazută ca putere, sau revendicare politică internă sau externă.

Motivația religioasă a terorismului este frecventă; statisticile arată că dintre apartenenții la religia islamică se recrutează cei mai mulți teroriști. Solidaritatea islamică militantă este tentaculară și are strategii de luptă asimetrică prin lovirea punctelor slabe și provocarea de pierderi umane de netolerat. Deși terorismul religios are profilul identității religioase, de multe ori își are originea în sisteme de credință similare, acestea apar din medii istorice, politice și culturale unice, specifice. Cu puține excepții, cele mai multe mișcări religioase sunt fundamentate în cadrul acestor influențe idiosincratice.

Terorismul în secolul XXI îmbracă multe forme și este foarte dificil de definit. Ceea ce pentru unii este un act de terorism abominabil, un gest criminal, pentru alții este o acțiune eroică săvârșită în scopul nobil de a-și apăra propria cultură și mod de viață. De remarcat este faptul că amprenta comportamentală a teroriștilor relevă mai mult despre ei decât doctrina la care clamează apartenența.

Implicațiile tot mai mari a fluxurilor globalizante în politica și economia statelor islamice determină reacții trecute prin filtrul tradiționalismului majoritar islamic, cu nuanțele sale conservatoare, reformiste sau seculariste. Dacă conservatorismul musulman trasează limite care sunt în neconcordanță cu democrația și cu drepturile omului, reformismul musulman consideră progresul economic și uman ca fiind important; ei sunt deschiși la interpretarea legii islamice în contextul actual; secularismul musulman ia drept model experiența occidentală a secularizării din dorința de a promova dezvoltarea la nivelul țării din care provin. Religia este deseori invocată de marile și puternicele țări islamice ca justificare cultural istorică pentru dominația lor asupra altor țări islamice.

Termenul globalizare este extrem de controversat, este multidimensional, însă fără o definiție precisă sau universal acceptată. ”Împrumutând din instrumentarul științelor exacte, fenomenul globalizării poate fi caracterizat prin două mărimi : intensitate (pentru latura sa intensivă) și amplitudine (pentru latura sa extensivă). Abordarea conjugată a celor două mărimi permite ameliorarea unei prime diferențe în literatura de specialitate, aceea dintre două macrotipuri de definire a fenomenului globalizării: unul care focalizează creșterea interconectării și a interdependenței, a interacțiunilor și a fluxurilor transnaționale; și altul care accentuează anvergura fenomenului (acoperirea geografică), traductibilă în comprimarea simbolică a spațiului și a timpului în așa fel încât evenimente locale pot fi rapid antrenate de evenimente produse la mare distanță. Ca intensitate, globalizarea presupune integrare, interconectare, interdependență, deschidere, coeziune sistemică, multilateralitate într-o dinamicã centripetă, în timp ce localizarea înseamnă dezintegrare, independență, autarhie, închidere, entropie sistemică și unilateralitate într-o dinamică centrifugă. Ca amplitudine, globalizarea admite ca sinonimi termenii globalism, compresie spațială, universalizare, omogenitate, în timp ce localizarea semnifică prin opoziție naționalism/regionalism, distensie spațială, separatism, eterogenitate.” Globalizarea este un set foarte complex, contradictoriu, al instituțiilor, al relațiilor sociale, implicând fluxuri de bunuri, servicii, idei, tehnologii și forme culturale.

Procesul globalizării are cinci dimensiuni, dintre care trei propriu-zise: politică, economică, culturală, una de tip vector, cu rol facilitator: dimensiunea tehnologică, și una ca epifenomen al primelor patru, respectiv, dimensiunea socială.

Dimensiunea politică a globalizării subsumează integral una dintre cele două accepțiuni ale termenului globalism ca semnificând perceperea unor probleme ca poluarea, terorismul, migrația, traficul sau consumul de droguri etc. ca fiind o preocupare globală, probleme care nu mai pot fi gestionate eficient de către state, cărora li se contestã deopotrivă eficiența organizaționalã și legitimitatea instituțională. Într-o a doua perspectivă, globalismul semnifică abolirea distincției dintre interesul național și regional din restul sistemului, ceea ce explică tendința statelor hegemon de a adopta măsuri intervenționiste în politica externă. Este imperativă astfel, includerea actorilor nonstatali în procesul de formulare și implementare a politicilor publice în spiritul guvernanței globale. În esență, termenul presupune noi mecanisme și structuri de guvernământ la nivel local și global care să includă un proces decizional complex, extins și dinamic mișcări sociale, organizații civice, ONG-uri, companii multi/transnaționale, mass-media globale, piețe globale de capital, comunități științifice, mișcări religioase.

Dimensiunea economică se referă la acceptarea la nivel global a unui set de reguli, practici, mecanisme economice, internaționalizarea producției, reconfigurarea diviziunii internaționale a muncii, relaxarea frontierelor tarifare , creșterea progresivă a controlului actorilor nonstatali asupra instrumentelor economice, a politicilor monetare și fiscale. Economia internaționalizată presupune intensificarea comerțului internațional, dar având economiile naționale ca principali actori, în timp economia globalizată se referă la subsumarea, fuzionarea, rearticularea economiilor naționale în cadrul unui sistem global de procese și tranzacții internaționale.

Dimensiunea culturală vizează agregarea unui set minim de valori culturale împărtășite global, procesul de hibridizare și diseminare a unor simboluri, semnificații și valori culturale în direcția dezvoltării treptate a unei culturi globale sau a unei conștiințe globale. Transformarea sistemului internațional și procesele de globalizare au dus la un puternic curent de revitalizare a diferențelor și la o nouă percepție asupra identităților. Paradoxul este că globalizarea anunță întoarcerea religiei și a problematicii identitare. Interacțiunile crescânde dintre oameni, culturi, prin comerț, turism, comunicații etc., generează nevoia de identitate și comunitate, întrucât pe măsură ce oamenii se confruntă cu idei și modele străine, ei își definesc identitatea lor prin ceea ce ei nu sunt. Lumea de azi este caracterizată de sinteza global/local. Multiculturalitatea este noua paradigmă a globalizării, care nu are însă suporturi în tradițiile culturale unitare. Revenirea identității nu este necesar o sincopă a procesului de globalizare, ci o fază necesară a lui. Termeni ca "invazie culturală" și "imperialism cultural" sunt folosiți deseori pentru a semnala și descrie realitatea acestor decalaje și amenințări asupra identităților culturale.

Dimensiunea tehnologică semnifică expansiunea globală, uniformizarea tehnologiilor, informațiilor, comunicațiilor, transporturilor, ca principal vector, principala dimensiune responsabilă pentru comprimarea simbolică a spațiului și a timpului. Inovația și difuzia tehnologică antrenează schimbări organizaționale în toate sferele, la toate nivelurile, schimbări orientate spre flexibilizare, adaptabilitate într-un mediu global dinamic. Realitatea internațională contemporană este marcată puternic de mass-media. Existența mass-media și a unei opinii publice internaționale din ce în ce mai interconectate a făcut ca atentatele teroriste să provoace valuri de emoții populare astfel încât să exercite presiuni asupra guvernelor.

Dimensiunea socială semnifică expansiunea geografică a interacțiunilor, reflexivității sociale, uniformizarea stilului de consum, creșterea mobilității populaționale cu intensificarea fenomenului migraționist, dezvoltarea unor mișcări sociale transnaționale, inclusiv teroriste, comprimarea spațiului și a timpului din punctul de vedere al implicațiilor lor sociale. Intensificarea interacțiunilor transnaționale, uniformizarea limbajului comunicării la nivel global, uniformizarea stilului de consum constituie pilonii genezei unei societăți globale. Astfel, globalizarea poate fi definită ca “lărgirea, adâncirea și accelerarea interconectării la nivel planetar în toate aspectele vieții sociale contemporane, de la cel cultural la cel infracțional, de la cel financiar la cel spiritual. “

De globalizare profită și actorii non statali ai gupărilor teroriste care dispun de resurse superioare. Astfel, tehnologiile asociate globalizării permit coordonarea de la distanță a unor acte teroriste programate.

Vulnerabilitățile impuse de globalizare au creat nu numai noi medii conflictuale, noi riscuri și amenințări dar și dimensiuni inedite din partea politicilor de securitate care presupun dezvoltarea unor capabilități de gestionare a crizelor și de derulare a operațiunilor multifuncționale adaptate.

II. PERSPECTIVA REALISTĂ. PERSPECTIVA CONSTRUCTIVISTĂ. DIMENSIUNEA PSIHO-COMUNICAȚIONALĂ A COMUNICĂRII COMUNICARE DE MASĂ. PROPAGANDĂ

Perspectiva realistă există în gândirea politică și strategică încă din cele mai vechi timpuri, fiind împărtășită de gânditori de seamă precum Tucidide, Machiavelli, Jean-Jacques Rousseau sau Thomas Hobbes. De aici și forța realismului: o teorie universal valabilă care transcende timpul, spațiile geografice și perioadele istorice.

Realismul a depășit de mult granițele unei simple teorii a relațiilor internaționale; mai corect ar trebui să vorbim de “realisme”. Putem afirma că toți teoreticienii realiști au în centrul preocupărilor lor rolul puterii în asigurarea securității. Puterea apare ca un scop în sine sau ca mijloc pentru supraviețuire într-un mediu anarhic. Indiferent dacă puterea este un scop în sine sau un mijloc pentru supraviețuire într-un mediu anarhic, acumularea ei creează premisele instituirii unui sistem hegemonic. Statele, actori raționali, au tendința naturală să contracareze tendințele hegemonice ale altor state, de unde și balanța de putere care se instituie între ele și care are caracter permanent, indiferent dacă este recunoscută ca atare sau nu. Realismul nu promite o lume mai bună, ci explică de ce lumea funcționează în anumiți parametrii.

Realismul clasic este o paradigmă conservatoare, o paradigmă centrală în relațiile internaționale, a cărei premisă fundamentală este de esență filozofică: natura umană și considerațiile asupra acesteia: omul este rău, egoist, supus unei înclinații naturale către căutarea puterii, a dominației, care trăiește într-o permanentă nesiguranță. Realismul ca teorie a relațiilor internaționale reprezintă un mod de gândire rațional; pe de o parte, se pune problema comportamentului statelor, pe de alta, cea a orientării propriului comportament în funcție de cel al altor state. Statele nu sunt constrânse în comportamentul lor extern decât de acțiunile celorlalte state și de propriile lor interese și capacități. Balanța de putere pentru realismul clasic, nu este decât un mecanism de reducere a posibilităților războiului și a conflictelor. Relațiile internaționale sunt guvernate de legi dure, universale, obiective care nu țin de o moralitate globală, ci de acțiunile individuale ale statelor, acțiuni pragmatice, menite să asigure siguranța acestora pe plan internațional. Realismul, ca și idealismul, urmărește investigarea conceptelor fundamentale a cadrelor de gândire pentru a explica și exprima realitatea: putere, rațiune, interes. Carr susține complementareitatea celor două viziuni deoarece utopia nu poate exista fără o raportare la realism și viceversa. Pentru E.H. Carr, războiul este inevitabil. Războiul nu este generat de o incapacitate a statelor de a se înțelege între ele, ci este în mod fundamental rezultatul unor interese conflictuale care, într-un mediu internațional anarhic, conduc la tensiuni, la conflict armat. Potrivit lui Morgenthau, “politicile internaționale, la fel ca orice tip de politică reprezintă o luptă acerbă pentru putere.” Un mod de guvernare eficient, privat de emotivitate, evaluează politicile în baza efectului pe care acestea l-ar putea avea asupra propriei puteri și nu după standarde morale. Realiștii resping orice viziune care ar putea oferi un cadru pentru cooperare între state, singurul motiv care le-ar putea împinge spre cooperare fiind nevoia de descurajare a unei amenințări comune. Morgenthau descrie cooperarea(alianțele) ca funcție a echilibrului de putere.Comportamentul statelor este prezentat în manieră inductivă.

Premisele realiste postuleazǎ statele ca fiind cei mai importanți actori ai mediului internațional a cǎror interes este definit în termeni de putere- statul ca actor unitar, rigid și previzibil; statul- actor rațional, al cǎrui scop este maximizarea de beneficii și asigurarea securitǎții naționale. Morgenthau enunță cele „șase principii ale realismului politic”, un set de reguli care avea să stea la baza teoriei „tradiționale” sau „clasice” a realismului. Acestea pot fi rezumate astfel: politica este guvernată de legi obiective izvorâte din natura umană; elementul central al politicii internaționale este interesul definit în termenii puterii; interesul este un element obiectiv și universal valabil, însă însușirile acestuia pot varia în funcție de context; principiile morale universale nu pot fi aplicate în acțiunile statelor; aspirațiile de ordin moral ale unui anumit stat nu sunt aceleași cu legile morale universale; sfera politică este autonomă. Morgenthau susține necesitatea separării absolute dintre ceea ce este moral dezirabil și ceea ce este politic real.

Conform gândirii neorealiste, sistemul internațional este format din structura internațională și state. Caracteristicile centrale ale structurii internaționale sunt: principiul conducător este anarhia (nu există o autoritate supremă asupra statelor), există asemănări fundamentale între actori (statele sunt entități similare, funcția lor principală fiind cea de supraviețuire sau securitate), iar capacitățile actorilor sunt împărțite în două mari categorii: militare și economice. În dezvoltarea teoriei relațiilor internaționale, neorealiștii evită conceptele abstracte ca „natura umană” pe care le utilizează realismul clasic, în favoarea unor elemente palpabile. Printre adepții cei mai reprezentativi ai acestei teorii se numără Kenneth N.Waltz, Stephen Walt, etc.

Cel mai important teoretician al realismului structural este Kenneth Waltz, care a schițat principiile neorealiste în lucrarea sa “Teoria politicii internaționale”   în anul 1979. Abordarea waltziană este una holistă, abordare care vede “dinamica întregului ca perpetuându-se de la sine”. Acesta preia și adaptează ideile lui Morgenthau, adăugând elemente din științe precum economie, sociologie, filosofie ș.a. Waltz susține că structura internațională pune presiune asupra statelor, acestea fiind preocupate de potențialul lor economic și militar în fața celorlalte state din sistem. Acest fapt face ca lupta pentru putere a actorilor să fie inevitabilă în cadrul sistemului internațional, iar astfel conflictul devine un lucru firesc, cooperarea fiind elementul problematic. Statele trebuie să fie interesate de obținerea și menținerea puterii, iar rezolvarea independentă a problemelor este întotdeauna dezirabilă. Autorul pleacă de la dihotomia existentă între caracterul ierarhic și centralizat al sistemelor interne, și cel descentralizat și anarhic al celor externe. Anarhia, absența unei autorități politice în sistemul internațional, devine punctul central al teoriei. Sistemul internațional este anarhic și astfel, statele sunt preocupate de supraviețuire. “ Sub condiția anarhiei, statele se pot baza doar pe ele însele, principala lor preocupare fiind aceea de a-și gestiona nesiguranța.” Anarhia este cea care împiedică statele să încheie acorduri de cooperare permanentă. Conform lui Waltz, balanța de putere poate fi explicată ca un rezultat al constrângerilor sistemului internațional. Statele, ca unități omogene, variază în puterea lor relativă și doresc să-și conserve autonomia, iar modul principal prin care ele își satisfac preferințele este auto-ajutorarea. În “Teoria politicii internaționale” sunt prezentate cele patru caracteristici principale ale neorealismului: interesul național determină acțiunile statului; necesitatea unor politici externe provine din concurența nereglementată dintre state; analizarea acestei necesități poate determina crearea politicilor ce vor servi cel mai bine interesului național.Testul definitiv al politicilor adoptate este succesul, prin succes înțelegându-se conservarea și întărirea statului. Sistemul internațional este, conform teoriei waltziene, compus din trei elemente de bază: principiul ordonator (anarhia), diferențierea unităților (caracterizate prin similaritatea funcțiunilor și caracteristicilor statului) și distribuția capabilităților. Astfel, interacțiunile din acest sistem suportă efectul regulator al structurii sistemului. În formularea lui Waltz, statele nu acționează, ci reacționează la presiunile sistemului, comportamentul statelor este prezentat în manieră deductivă. Ca urmare a austerității coordonatelor teoretice asumate de Waltz, și a dificultății explicării unor evenimente, procese și fenomene punctuale au apărut mai multe reacții în interiorul perspectivei realiste dintre care cele mai cunoscute sunt cele propuse de R. J. Mearsheimer (capacitatea ofensivă a statelor), S. Walt (problema percepției amenințărilor), R. Gilpin (tranziția hegemonică) sau B. Posen (deciziile militare prin lentila trăsăturilor organzaționale).

Departe de a fi o paradigmă epuizată a teoriei relațiilor internaționale, realismul revine în prim planul cercetării relațiilor internaționale cu un nou curent: realismul neoclasic. Realismul neoclasic încearcă să identifice transformările sistemului internațional la începutul secolului al XXI-lea, prin influența unor factori precum globalizarea economiei, tranzițiile de putere și creșterea influenței actorilor non-statali. Abordările realiste nu explică cooperarea, integrarea regională, rolul ideologiei în politica externă și nici rolul actorilor non-statali.

Realismul neoclasic propune un program de cercetare coerent, un lucru care a lipsit realismului clasic și formulează ipotezele privind comportamentul statelor într-o manieră deductivă, nu inductivă. Este criticată lipsa de dinamism; abordarea contrazice teoria păcii democratice. În raport cu neorealismul, realismul neoclasic diferențiază între unitățile sistemului internațional, fără a deveni o teorie reducționistă. Spre deosebire de neorealismul lui Keneth Waltz, realismul neoclasic se ocupă cu studierea și explicarea politicii externe. Realiștii neoclasici consideră anarhia ca fiind cauza permisivă conflictelor internaționale și nu cea fundamentală. Un punct de vedere pe care cele două curente realiste îl împărtășesc este rolul variabilelor sistemice în determinare politicii externe.

Particularitatea realismului neoclasic constă în integrarea variabilelor de la nivelul unității -constrângeri de politică internă sau percepții/preferințe ale elitelor- în cadrul modelului explicativ. Aceste variabile intermediare intervin între variabila independentă- structura sistemului internațional și variabilă dependentă- politica externă.  Sunt criticate premisele fundamentele care susțin că decidenții politici au acces automat la toate resursele statului, conducătorii statului nu trebuie să negocieze cu actorii societali pentru formularea și aplicarea  politicilor și că acești actori societali nu pot răspunde într-un mod flexibil la variațiile echilibrului de putere în cadrul sistemului internațional.

Curentul realismului neoclasic poate fi definit prin adăugarea unor explicații derivate din politica internă precum sistemul politic sau motivațiile deciziilor elitelor, cum sunt evaluate amenințările de către decidenții politici, cine decide până la urmă gama de acțiuni și măsuri acceptabile în cadrul politicii externe, în ce măsură și până la ce nivel  actorii interni influențează deciziile de politică externă, cum și în ce circumstanțe factorii de natură internă vor împiedica statele să aplice strategii fundamentate pe teoria echibrului de putere și a balanței amenințărilor, cum mobilizează și extrag statele de la societate resursele necesare implementării politicii externe și de securitate națională, accentul pus pe lupta pentru putere, în detrimentul securității. Steven E. Lobell susține că statele nu reacționează numai la variațiile în distribuția agregată a puterii, ci și la variații unitare ale elementelor puterii naționale. În ciuda abordării statocentrice, realismul neoclasic evită să reifice statul, acceptând că acesta nu este echivalent cu națiunea, iar controlul sau exercitarea suveranității asupra unui teritoriu poate varia. De asemenea, procesele de evaluare a amenințărilor, de adaptare strategică și implementare a politicilor externă și de securitate națională sunt negociate tacit cu nivelul societal. Teoreticienii realismului neoclasic sunt conștienți că anumite state nu acționează la nivel internațional ca actori unitari din diferite cauze: lipsa de consens la nivelul elitelor politice, clivaje interne, lipsa coeziunii interne și vulnerabilitatea internă a regimului. Utilitatea abordării realismului neoclasic în explicarea politicii externe a unui stat va depinde de claritatea constrângerilor sistemice cu care acesta se confruntă. Cunoașterea sistemului internațional presupune cunoașterea caracteristicilor interne și a acțiunilor hegemonului. Teoria statului formulată de către realismul neoclasic este în momentul de față destul de minimală, dar aduce în atenție câteva concepte extrem de utile : cabinetul de politică externă și a grupurilor conflictuale. ”Presiunile din sistem trebuie să fie traduse prin variabile intermediare la nivel de unitate, cum ar fi percepția factorilor de decizie și a structurilor de stat”

Fenomenul globalizării nu este pe placul realiștilor; acesta contestă practic primatul statului în mediul internațional. Viziunea globalistă susține popularea sistemului internațional cu un număr în creștere de actori non-statali, de la corporații multinaționale, la organizații internaționale, chiar la grupuri teroriste, actori a căror influență pe plan internațional este mult peste cea a statelor. Interconectarea, interdependența dintre acești actori angrenează toate elementele spațiului internațional în același proces, iar maximizarea intereselor se face doar prin intermediul celorlalți. Totuși, criticile realiștilor sunt la adresa inegalităților provocate de globalizare. Contrar postulatelor globaliste, acest proces crește disparitățile dintre marile puteri economice și statele mici, mai puțin dezvoltate. Practic, globalizarea servește doar intereselor hegemonice ale marilor puteri. În paralel, globalizarea determină și o stare de insecuritate accentuată. Astfel, pentru realiști ca Robert Kaplan- “anarhia inerentă”-globalizarea devine o sursă de conflict între state, societăți și grupuri în sistemul internațional. Aceștia exprimă convingerea că fragmentarea, mai mult decât curentele unificatoare ale globalizării, va modela, în mod paradigmatic, ordinea internațională a secolului XXI.

Constructivismul accentuează rolul teoriilor constitutive ca fundamental distincte de teoriile cauzale și caracterul central al interpretării ca instrument de cunoaștere. Distribuția ideilor este singura în măsură să capteze și să cultive incontestabil esența sistemului internațional. Într-o primă direcție, constructivismul înseamnă o poziție metateoretică referitoare la științele sociale, bazată în principal pe argumente de factură epistemologică și ontologică, reunind un număr mare de teorii distincte, sens în care se suprapune în mare măsură peste ceea ce Keohane denumea, în 1998, curent reflectivist sau ceea ce autori din științele sociale britanice și o parte dintre autorii americani, ca Tickner, în 2005, numesc postpozitivism. Într-o a doua direcție, constructivismul se referă la o anumită abordare teoretică a relațiilor internaționale și a științelor sociale în general, cu implicații asupra agendei de cercetare și a metodelor folosite, împărtășită de mai mulți autori. Realitatea este construită, constituită de fenomene sociale.

Varietatea abordărilor constructiviste este extinsă. O distincție a acestor abordări ar fi social-constructivismul și constructivismul critic. Primul acceptă existența unei realități obiective, în timp ce constructivismul critic subliniază faptul că realitatea înconjurătoare este construită. Altfel spus, social-constructiviștii recunosc existența fizică incontestabilă a obiectelor materiale, respectiv, resurse materiale, capacități militare, în timp ce constructiviștii critici argumentează faptul că semnificația acestor obiecte materiale este posibilă și există doar prin intermediul ideilor, a înțelesului pe care noi îl atribuim acestor obiecte prin limbaj. Actorii internaționali nu au un comportament prestabilit, unitar sau previzibil. Din contră, comportamentul, acțiunile comportamentale ale entităților internaționale sunt definite și formulate după interacțiunea prealabilă cu ceilalți actori. Sistemul internațional este o creație socială în ansamblul său, la fel cum componentele sale definitorii, mai exact, procesele, actorii și structurile internaționale sunt produse sociale. Potrivit adepților constructivismului, lumea socială se constituie din înțelesuri intersubiective (sensul pe care membrii unei comunități îl atribuie unui lucru), cunoaștere subiectivă (cunoașterea deținută de fiecare actor) și obiecte materiale, a căror existență fizică este incontestabilă. Constructivismul social abordeazǎ problematica relațiilor internaționale din perspectiva mediului social ca spațiu intersubiectiv. Interacțiunea socială are efecte transformatoare asupra intereselor și identităților.

Una dintre premisele esențiale ale constructivismului este că factorii materiali prezenți în relațiile internaționale de exemplu, teritorii, distanțe, capacități militare, resurse naturale nu semnifică nimic în absența unor procese sociale complexe prin care li se atribuie un anumit sens. “ Sistemul internațional este constituit în primul rând de idei și abia apoi de forțe materiale. “Resursele materiale dobândesc un sens pentru acțiunea umană numai prin intermediul structurii de cunoaștere larg împărtășite în care sunt inculcate.

“Aceasta teorie aduce în atenție și importanța discursului și a limbajului; acestea modelează felul în care realitatea internaționalǎ este perceputǎ. Teoria social constructivistă postulează că actorii acționează față de obiectele sociale (fenomene, procese, alți actori) în baza semnificației percepute a acestora. Constructivismul vine să sublinieze că aceleași coordonate pot să semnifice lucruri complet diferite, în funcție de modul în care actorii implicați se percep pe sine, se percep reciproc și percep raporturile dintre ei. Schimbările relevante se pot petrece în modul în care societățile se redefinesc pe sine sau în relațiile cu ceilalți actori internaționali. Actele de comunicare internațională, modalitățile în care discursul internațional modelează realitatea prin generarea unor așteptări de convergență între normele declarate și conduita practică, modalitățile în care realitățile construiesc discursul politic, toate acestea au devenit subiecte de cercetare pentru constructiviști. O ramură interesantă în cadrul acestor preocupări este constituită de autorii care își concentrează atenția asupra modalităților în care limbajul și discursurile academice despre relațiile internaționale contribuie la construirea realității internaționale.” Autori constructiviști precum Kratochwill, subliniază că actele de vorbire sunt mijloace de construire a înțelesurilor intersubiective, dar ele au și o dimensiune ilocuționară, ele exprimă anumite intenții comunicative cu consecințe practice directe, faptul social fiind produs în discurs. Actele de vorbire nu descriu pur și simplu realitatea, o și construiesc.

O altă premisă majoră a teoriilor constructiviste este că înțelesurile pe care le atribuim lumii sociale, rezultă din interacțiunile agenților. Cu alte cuvinte, actorii internaționali (statele, organizațiile, corporațiile) atribuie sensuri, identități, roluri celorlalți actori și structurilor (ca de altfel și sistemului internațional în ansamblul său) plecând de la interacțiunile trecute, prezente și anticipate cu aceștia. Interesele actorilor sunt ingredientul de bază al identităților, iar identitățile (și interesele) se constituie prin interacțiune. Actorii nu apar în relațiile internaționale dotați ab initio, în mod autonom, cu un set de interese, ci își construiesc și reconstruiesc interesele și prin ele identitatea, în procesul de definire a situațiilor în care se află. Realitatea nu este doar condiționată, ci chiar constituită prin interacțiune socială cu efecte transformatoare; astfel, identitățile și interesele nu pot fi separate: “ identitățile implică automat un set de interese cu privire la modalități de a acționa în anumite direcții.”

“ Identitățile sunt baza intereselor” iar “interesele sunt dependente de identități” . Ideea identității este privită de constructiviști ca un atribut flexibil, mobil, fluid al actorilor internaționali, în contrast cu raționaliștii, care definesc identitatea actorilor internaționali ca fiind unitară, fixă și exogenă, neglijând tocmai momentul interactiv, inerent în orice relație socială. Practic, identitatea este o noțiune intersubiectivă, formarea sa presupunând dezvoltatrea unui simț al sinelui cât și al celuilalt.În relațiile internaționale, acest fapt înseamnă că identitatea unui stat va depinde întotdeauna de noțiunile grupului de state din care face parte. Drept urmare, un alt concept central al acestei ramuri a teoretizării relațiilor internaționale este cel de cultură. Puterea și interesul sunt realități construite la nivelul ideilor iar cultura are un rol determinant în construirea acestora. Viziunea propusă de Wendt este holistă, este cea a constructivismului structural în care statele au internalizat sau sunt pe cale să internalizeze cultura unui sistem global de interacțiune în care puterea și interesul sunt definite tocmai prin această cultură. Relațiile internaționale pot fi înțelese nu prin mecanismele prin care puterea și interesele se manifestă ca atare ci prin felul în care acestea sunt gândite, construite și înțelese de către actorii-state prin intermediul acestui sistem global și a culturii acestuia.

Recurența practicilor sociale, reconfirmată în identitatea statelor, în comportamentul lor de politică externă, consacră sistemului internațional un caracter eminamente social. “Constructivismul statuează că sistemul internațional, ca parte a realității sociale, construiește actorii, contribuie la constituirea lor și la modul în care ei se autodefinesc. În egală măsură, sistemul internațional este construit, constituit și reconstituit prin fiecare interacțiune dintre actorii sistemului. Sistemul internațional este rezultatul agregat al interacțiunilor actorilor internaționali. Orice interacțiune îl reafirmă sau îl modifică, incremental sau radical. O serie de interacțiuni inovatoare pot aduce, pentru constructiviști, o schimbare a sistemului. Simultan însă, actorii internaționali există ca actori sociali determinați doar prin înțelesul, rolul și acțiunea lor, toate concepute în interiorul și în funcție de percepția asupra coordonatelor sistemului internațional. Una dintre cele mai importante modalități în care sistemul internațional construiește actorii este influențarea decisivă a proceselor prin care actorii își definesc interesele.“ Ipoteza constructivistă denotă un proces de selecție a intereselor, multiplicând căile de acțiune ale actorilor în sistemul internațional și explicitând de ce unele practici sociale au devenit interese și de ce altele nu. Anarhia nu este o structură dată sau fixă a sistemului internațional ci, mai degrabă o construcție socială. “ Anarhia este ceea ce statele fac din ea.”Același demers este aplicat pentru identitățile colective și interese.Cu alte cuvinte, indentitatea potențialului adversar contează, nu doar capacitățile militare.Drept urmare, “ înțelesul de anarhie poate avea diferite semnificații pentru diferiți actori.”Alexander Wendt introduce trei culturi distincte ale sistemului internațional- hobbesiană, lockeană și kantiană- care sunt bazate pe roluri relaționale diferite, repectiv, dușman, rival și prieten;trei ipoteze care duc la strategii diferite, respectiv, de auto-ajutorare, recunoaștere mutuală și auto-stăpânire. Social constructivismul relațiilor internaționale propune o viziune mai profundă asupra globalizării, investigând caracterul constitutiv al acestuia.

Pentru constructiviși, globalizarea economică, politică și socială sunt procese construite în timp, la crearea ei contribuind practic toți actorii internaționali. În baza analizei interacțiunilor constitutive, a înțelegerilor intersubiective, constructiviștii argumentează faptul că globalizarea există doar datorită faptului că procesele internaționale care o definesc au ajuns să fie identificate ca aparținându-i, sedimentându-se treptat în mentalul colectiv internațional. Odată formată această convingere, globalizarea a început să fie percepută ca atare și a început să fie reprodusă și reîntărită prin practicile sociale, prin politicile statelor. Desigur, această influență este mutual constitutivă, în sensul că, odată cu afirmarea sa în spațiul internațional, globalizarea începe să determine și să exercite un anumit impact modelator asupra practicilor statelor. Automat, în cadrul acestui proces au de suferit și identitățile și interesele actorilor. Constructiviștii nu sunt chiar atât de radicali în ceea ce privește consecințele unei lumi globalizate, considerând că totul este într-o mare măsură contextual, într-o continuă formare, depinzând de interacțiunile specifice dintre state, de identitățile și convingerile pe care acestea le dezvoltă atât înaintea cât și după stabilirea unei relații.

Constructivismul reprezintă încă o teorie controversată pentru domeniul relațiilor internaționale, dar, în pofida absenței unor steoriotipii conceptuale, prezența și viziunea pe care o promovează asupra sferei politicilor mondiale reprezintă un dat incontestabil. Autonomismul constructivismului decurge din tentativele sale de reevaluare a caracterului politicii internaționale.

Interdisciplinaritatea și transdisciplinaritatea susțin proiecțiile disciplinei comunicǎrii, practici care încearcǎ sǎ gǎseascǎ un temei comun al cercetǎrilor. Astfel, în perspectiva retoricǎ, comunicarea este arta practicǎ a discursului; semiotica vede comunicarea ca mediere intersubiectivǎ cu ajutorul semnelor; fenomenologic, comunicarea este teoretizare a experienței și a dialogului; cibernetica teoretizeazǎ comunicarea ca proces informațional, iar psihologia socialǎ ca proces al expresiei, interacțiunii și influenței. Din punct de vedere socio-cultural comunicarea este un proces simbolic care produce și reproduce modele socio-culturale împǎrtǎșite. Nu în ultimul rând, în tradiția criticǎ, autenticul comunicǎrii apare în procesul reflecției discursive.

Actul comunicǎrii umane se realizeazǎ prin intermediul reprezentǎrii și verbalizǎrii ca atribut al acesteia; conținutul informațional al reprezentǎrii valorificǎ experiența perceptivǎ, percepția ca cea mai simplǎ formǎ de comunicare. Imaginea, reprezentarea are valoare de simbol în contextul unui transfer simplu în realitate ; simbolul exprimǎ percepția, trǎirea la nivelul subconștientului, sub o formǎ camuflatǎ a încǎrcǎturilor semantice sau afective. Capacitatea simbolizant interpretantǎ se datoreazǎ unui efort socializat. Un simbol existǎ în funcție de un individ sau o colectivitate, el include atât experiența individualǎ cât și cea socialǎ. Comunicarea umanǎ ca act, sistem, cod sau mijloc stǎ la baza organizǎrii și dezvoltǎrii sociale, influențeazǎ raporturile dintre oameni și intervine în cunoașterea realitǎții. Capacitatea de a clasifica experiențele, de a le codifica și de a le comunica simbolic este specificǎ comunicǎrii umane.

Interacționismul simbolic al lui Herbert Blumer studiazǎ modul în care actorii sociali interpreteazǎ simbolurile nǎscute prin interacțiune socialǎ. Comunicarea umană este și comunicare simbolică. Pe lângǎ relația emițǎtor-receptor, apare și procesul fundamental al interacțiunii și al interpretǎrii mesajelor, iar interpretarea este guvernatǎ de interacțiunea individului cu mediul, într-un anumit loc, timp, moment. “Interpretarea are loc etapizat : etapa identificǎrii mesajului, cea de selectare, regrupare, verificare a înțelesurilor și cea de adaptare a acestora la contextul în care se aflǎ.“

Pentru James Carey principala caracteristică este “transmiterea simbolurilor la distanță în scopuri de control “. O asemenea abordare a comunicării are un caracter instrumental, implică relații cauză-efect și un flux unidirecțional. Carey îmbrățișează abordarea alternativă a comunicării ca ‘ritual’, potrivit căreia ‘comunicarea este legată de termeni precum participare, asociere, camaraderie, de împărtășirea și asumarea unei credințe comune […]. Abordarea rituală nu este preocupată de amplificarea mesajelor în spațiu, ci de conservarea societății în timp; nu de răspândirea informației, ci de reprezentarea credințelor împărtășite’. ”

Conceptul de comunicare de masă este un ansamblu de fenomene socio-culturale strâns legate de evoluțiile în domeniul științei și tehnologiei, ceea ce implică unele trăsături specifice. Georges Friedman este de părere că: „sub neologismul mass-media se ascunde o nouă realitate, în același timp tehnică, socială și etică – un nou tip de om este în cauză, care vrea să se exprime și care într-adevăr se va naște. În alți termeni, se poate spune că semnul timpului este tocmai timpul semnelor. În tot cazul, multiplicarea și accelerarea neîncetată a semnelor fac urgentă o nouă lectură. O lectură critică presupune cunoașterea progresivă a tehnicii noilor mijloace de comunicare, posibilității lor de semnificare, în raport cu mediul sociocultural în care ele se desfășoară”.

Cuvântul propagandă apare pentru prima oară în 1689 și provine din expresia latină congregatio de propaganda fide (congregație de propagare a credinței). Termenul presupune transmiterea unei informații către public, astfel încât să nu fie percepută de informator ca mincinoasă ci, ca expresie a singurului adevăr existent.

Referitor la dimensiunea psiho- comunicațională, înțelegem prin conștiințǎ (lat.cum- cu, scientia-știință), o ”modalitate procesuală superioară a sistemului psihic uman, elaborată prin activitate socială și enculturație, mijlocită prin limbă, bazată pe un model comunicațional intern și intern-extern, constând din reflectare decodificată prin cunoștințe, autoorganizare cu efecte emergente și autoreglaj la nivelul coordonării necesităților subiective cu necesitatea obiectivă, esențială”.Prin inconștient înțelegem un „ansamblu de dispoziții, stări, procese psihofiziologice și psihice care, momentan sau stabil, nu sunt conștiente, nu se conștientizează[…]”. Prin subconștient ne vom reprezenta conceptul prin care „[…]sunt desemnate fenomenele și însușirile psihofiziologice și psihice ce nu persistă permanent în sfera conștiinței dar pot păși selectiv și cu ușurință pragul acesteia în raport cu împrejurările.” Percepția o vom înțelege, în general, drept un ”proces psihic complex-senzorial și cu un conținut obiectual realizând reflectarea directă și unitară a ansamblului însușirilor și structurii obiectelor și fenomenelor, în forma imaginilor primare sau a perceptelor.” În fine, subliminal vom considera tot ceea ce este „[…] inferior pragului conștiinței, care nu devine conștient.”

Cumulând, vom referi percepția subliminalǎ ca: procesul psihic complex-senzorial, cu un conținut obiectual prin care se realizează reflectarea directă și unitară a ansamblului însușirilor și structurii obiectelor și fenomenelor (în forma imaginilor primare sau a perceptelor), proces care este inferior pragului conștiinței, ca modalitate procesuală superioară a sistemului psihic uman, elaborată prin activitate socială și enculturație, mijlocită prin limbă, bazată pe un model comunicațional intern și intern-extern, constând din reflectare decodificată prin cunoștințe, autoorganizare cu efecte emergente și autoreglaj la nivelul coordonării necesităților subiective cu necesitatea obiectivă, esențială și proces care nu devine conștient dar nu în sensul unui ansamblu de dispoziții, stări, procese psihofiziologice și psihice care, momentan sau stabil, nu sunt conștiente (deci ca proces inconștient), ci în sensul unor fenomene și însușiri psihofiziologice și psihice ce nu persistă permanent în sfera conștiinței dar pot păși selectiv și cu ușurință pragul acesteia în raport cu împrejurările și/sau mecanismele care acționează (deci ca proces subconștient). Percepția subliminalǎ este deci percepția în afara conștientului ca proces nu inconștient ci subconștient și care nu atinge pragul conștiinței.

Mecanismul de funcționare a mesajelor subliminale este condiționat și de factori/variabile de altă natură (simbolică, culturală, socială etc.). Mesajele subliminale pot influența mult mai ușor comportamentul unei persoane dacă domeniul din care face parte mesajului subliminal este din centrul psihologic al subiectului expus. Reacțiile afective sunt mai mult influențate de stimulii subliminali subconștienți decât de cei percepuți conștiet

Doina Ruști susține că în subconștient “[…] pătrund fără alegere tot felul de informații. Sub influența lor se decide direcția pe care o urmează un individ. Informația de sub prag nu vine ordonat, nu hotărăște opiniile unui om, dar poate să creeze blocaje, să bulverseze mersul unui gând, să reapară în vise ori în memorie. Datele despre subconștient pot fi anticipate în funcție de evenimentele care se petrec, în vecinătatea conștiinței. De aceea, modul de influențare a unei ființe prin informația neconștientizată depinde de situarea fiecăruia față de ceilalți. Nu doar istoria individuală are importanță, ci contextul general și felul în care fiecare se raportează la ceilalți. ”Persistând asupra citatului și aplicând o hermeneutică deductivă vom observa următoarele aspecte legate de subconștient:-omul nu deține soluția prin care să controleze și/sau să trieze informațiile care pătrund în subconștient; -o informație care a fost asimilată de subconștient nu are forța necesară pentru a influența opiniile persoanei, dar poate crea stări de confuzie, bloca raționamente și chiar reapărea simbolic. Comprehensiunea fenomenelor care au loc în subconștient poate fi dată de analiza și interpretarea proceselor care au loc în vecinătatea conștiinței. Influențarea psiho-atitudinală exprimabilă la nivel comportamental este dependentă de modul în care individul se raportează la ceilalți și în mare parte dependentă de context.

Metodologic, porțile subconștientului sunt în general două: o poartă dinspre conștient și una dinspre inconștient. Cheia capabilă să dechidă aceste porți este cheia subliminală. Dacă fenomenele și însușirile psihofiziologice și psihice pășesc selectiv și cu ușurință pragul conștiinței în raport cu împrejurările, atunci cheia subliminală reprezintă un activator al proceselor decantate de conștient în subconștient. Și dacă inconștientul reprezintă un „ansamblu de dispoziții, stări, procese psihofiziologice și psihice care, momentan sau stabil, nu sunt conștiente, nu se conștientizează[…]“atunci cheia subliminală poate acționa înspre conștientizare urmând apoi traiectul către subconștient. Procesul se reia, în mod firesc. “Imersarea subliminală se întemeiază în principal, pe refulări, repetiție, sugestie și artă.” Refularea, din perspectivă psihanalitică, reprezintă “procesul efectuat de subconștient, prin care anumite imagini, idei, tendințe sau dorințe neplăcute pentru subiect sau care contravin normelor morale sunt îndepărtate din conștiință, respinse din sfera proceselor conștiente în cele inconștiente sau sunt menținute în afara câmpului conștiinței.” Este deci posibil ca mesajele subliminale să constituie un activator capabil să genereze fenomene psiho-atitudinale, care la rândul lor pot determina comportamente. Repetiția schimbǎ perspectiva realului. Afirmat și perceput o dată sau de o mie de ori, mesajul subliminal poate să nu aibă efect. Repetat în mod constant este perceput ca adevărat și poate influența comportamentul subiecților expuși. Cert este că prin repetiție se produce involuntar o sedimentare treptată a mesajului până la acceptarea totală a acestuia, fie el liminal sau subliminal. Un model ritual bine fundamentat ar putea retușa anumite simboluri, insera și sedimenta credințe noi prin repetitivitatea unei afirmații. Sugestia la nivel subliminal atinge un grad mai înalt de subtilitate, care nu trece prin criticile severe ale cogniției active/conștiente. Subiecții expuși la mesaje de tip subliminal reacționează într-adevăr slab la stimuli exacți sau mult prea concreți, dar aceasta nu îi face mai vulnerabili și mai receptivi la sugestie. În general sugestia poate fi definită “atât ca acțiune (persuasivă, prin care un individ impune altuia o idee, o credință sau o tendință), cât și ca fenomen (de supunere față de o idee, tendințǎ sau credință, cu origine într-o acțiune exterioară și care comportă o ‘strangulare’ a puterii și a libertății de voință a celui sugestionat).” Admisă drept acțiune persuasivă de impunere, la nivel subliminal nu se poate infera că subiectul va reacționa în consecință dacă ideea, credința sau tendința nu fac parte dintr-o zonă de preferențialitate spre care individul se îndreaptă și la nivel conștient. Luată drept fenomen, sugestia ca fenomen de supunere are o forță insuficientă în cadrul unor mesaje subliminale de a determina reacția scontată. Astfel, acesta este expus atât la mesaje liminale (explicite și/sau sugerate) cât și la mesaje subliminale (explicite și/sau sugerate). Dubla expunere îl obligă să realizeze la nivelul sistemului nervos central operații de comprehensiune a mesajului liminal, diminuând impactul celui subliminal, fie el sugerat sau nu. Arta, cel de-al patrulea pilon al imersării subliminale este poate și cel mai important. Prin accentul grav pe care îl pune pe forma expresiei, aceasta presupune identificarea publicului țintă cu mesajul pe baza unor binomuri antagonice de ordin afectogen, (de exemplu bine-rău, urât-frumos, dragoste-ură) cu solvabilitate mereu spre dimensiunea pozitivă. Repetiția și arta sunt două metode care pot influența considerabil receptorii umani.

Un logo simbolic are patru atribute esențiale : abstractizant, cumulativ, reconstitutiv și de semnalare a apartenenței. Abstractizarea presupune o distanțare față de realitate deși păstrează intrinsec o legătură cu aceasta. Distanțarea față de realitate reprezintă un obstacol pentru mesajul subliminal care în acest caz prin folosirea logo-ului “solicită“ subconștientului un act de gândire și identificare a realității camuflate. Cu toate acestea, dacă legătura este una puternic înrădăcinată în bazinul rezidual al subiectului expus atunci mesajul subliminal scurtează calea, reprezentând în fond stimulul pentru un act reflex de tip pavlovian.

Cumularea elementelor semantice definitorii într-un logo este esențială. Semantica intențională construită de H.P. Grice explică înțelesul vorbitorului drept o formă de acțiune intențională. Pe baza acesteia, semantica intențională face din înțelesul unei propoziții rostite o funcție a credinței pe care o induce de obicei receptorului. Aplicând semantica intențională logo-ului simbolic în uzanța subliminală deducem că o puternică încărcătură afectogenă este capabilă să inducă un mesaj receptorului astfel încât acesta să cumuleze elementele semantice la nivel subconștient, procesarea rațională fiind exclusă pentru a face loc influenței asupra unei clase de comportament.Caracterul reconstitutiv este de asemenea deosebit de relevant deoarece fără de acesta receptorul nu ar putea identifica în mod eficient ideea transmisă, atât la nivel liminal cât și subliminal. Semnalarea apartenenței printr-un logo simbolic este poate cel mai important atribut. Dacă subiectul își recunoaște apartenența la “familia“ de valori, idei, credințe și/sau convingeri prin intermediul logo-ului atunci logo-ul poate la nivel subliminal nu numai să influențeze comportamentul receptorului, ci și să fortifice zonele sale de receptivitate crescută. Mai mult decât atât, prin hibiridizarea logo-ului simbolic cu mesajul se poate acționa asupra identității subiecților. O tehnică des folosită este cea a problematizării și ulterior a propunerii soluției convenabile. Receptorului îi sunt propuse două lumi : una contemporană, difuză, dificil de descifrat și una veche, clară, ușor de analizat. Problematica derivă din neconcordanța celor două planuri temporale, iar soluția din arhitectura mesajului.Identitatea subiecților poate fi alterată cu relativă ușurință dacă problematizarea are loc la nivel liminal, iar soluționarea (atât prin mesaj text, cât și prin mesaj imagine și/sau iconic tip logo) atât la nivelul liminal, cât și la cel subliminal.

Logo-ul ca obiect totemic prezintă particularități care se impun a fi analizate. Coeziunea simbolică a unei comunități poate fi dată și prin focalizarea rituală asupra unui totem. Substratul afectiv al subconștientului, orientat către coeziune socială este puternic receptiv în acest sens. Fiecare membru este puternic marcat de un simbol al coeziunii, prezent, de obicei, în multe forme, de la întruchiparea acestuia sub formă umană până la obiectele simbol. Subliminalul este travestit în liminal. Sensul unitar al logo-ului tip totem rezoneazǎ astfel, dinspre crezul proiectat înspre subconștientul rezultat, educat valoric, atitudinal și afectiv. Transferul uni sau bidirecțional de putere influențatǎ de la subiect cǎtre un anumit obiect sau proces real, prin intermediul manipulǎrii entitǎții simbolizante, a început sǎ fie folositǎ sistematic, acțiunea ritualǎ de control al realitǎții având un rol deosebit în politic.

Controlul iluziei informaționale și iluzia controlului comportamental sunt elemente constitutive ale subliminalului, care se determinǎ și amplificǎ reciproc. Noțiunea de mesaj subliminal semnificǎ percepția subconștientă de mesaje neconștientizabile transmise intenționat prin mediile de comunicare de către sursǎ, cu scopul de a influența comportamentul subiecților expuși . Controlul iluziei informaționale este una dintre componentele sale esențiale. Orice informație include o realitate pe care o reflectă într-un grad mai mare, mai mic sau deloc. Iluzia informațională, seducție psihicǎ la care este supus subiectul atunci când percepe conștient o informație, iar subconștient o alta. Cât timp emițătorul – mai precis sursa politicǎ – dominǎ aceste iluzii informaționale, probabilitatea ca influența asupra comportamentului receptorului să producă efecte manifeste se intensificǎ. Iluzia controlului comportamental este cea de-a doua componentă structurală a mesajelor subliminale, la nivel procesual generatǎ de prima. Orice persoanǎ are dreptul la propria libertate de decizie. Dacă însă asupra lui se exercită acest control al iluziei informaționale atunci de fapt se naște inevitabil o iluzie a controlului comportamental. Scopul este de a persuada, dar dacă scopul se folosește de mesajul subliminal atunci publicul nu poate decât sǎ absoarbǎ mesajul și este determinat sǎ se supunǎ afectelor și instinctelor.

III. STUDIU DE CAZ STATUL ISLAMIC.

3.1 STATUL ISLAMIC. ORIGINI, EVOLUȚIE. SIMBOLURI

Statul Islamic nu este doar un grup terorist. Este o organizație politică și militară
care deține o interpretare radicală a islamului ca filosofie politică și încearcă să-și impună viziunea prin forță, asupra musulmanilor și non-musulmanilor deopotrivă. Potrivit hărților publicate de Statul Islamic, acesta va include în cinci ani, în Vest Spania, apoi din Africa de Nord, întreaga Africă de Vest, inclusiv Nigeria, prin Libia și Egipt, Africa Centrală, statele Lacul Victoria, Etiopia și Somalia, Arabia Saudită, statele din Golf, Yemen până Asia Centrală începând cu Azerbaidjan, Pakistan și partea de sud-vest a Chinei, de asemenea Iran și Turcia (denumite Anatol) în întregime, părți ale Europei, în principal din Balcani. ( vezi anexa Fig. I, ISIS Map Showing Its 5-Year Expansion)

Expulzați din Al-Qaeda, Statul Islamic pretinde a fi conducătorul legitim al tuturor sunniților musulmanii din întreaga lume. Ei au stabilit ceea ce ei consideră a fi un stat care include întinderi mari teritoriale în Siria și Irak, guvernate în Raqqa, Siria. Aderenții săi susțin că practică islamul adevărat, declarându-i pe cei care nu sunt de acord cu ei Takfir (eretici). Această denumire este folosită ca justificare religioasă pentru uciderile islamice. Adversarii statului sunt sacrificați. Inițial fondat de Abu Musab al-Zarqawi, activa în Al-Qaeda Irak (AQI), acesta a participat la luptele din Irak; în 2013 s-au alăturat Războiului Civil Sirian, dar în loc să se concentreze asupra înfrângerii regimului lui Bashar al-Assad, s-au concentrat pe construirea Statului Islamic. La 29 iunie 2014, Statul Islamic a declarat instituirea unui califat islamic, leader-ul acestuia fiind Abu Bakr al-Baghdadi – autointitulat calif.

Războaiele civile din Irak (2006-2007, 2014-prezent) și Siria (2011-prezent) au fost catalizatori majori pentru polarizarea și radicalizarea din regiune. Războiul civil sirian, în special, a atras mii de luptători străini; și Irakul este acum locul unde toate aceste evoluții converg, ca sediu al unui radicalism islamic al"Califatului" și care, foarte probabil devin o rampă de lansare pentru agresiune împotriva Iordaniei, Arabiei Saudită, Libanului, Egiptului și pentru atacuri teroriste din întreaga lume.

Statul Islamic a început ca un grup numit Jamaat al-Tahwid wa-i-Jihad
(JTWJ), fondat în 1999 de către Abu Musab al-Zarqawi. Inițial s-a concentrat pe încercarea pentru a efectua o schimbare de regim în Iordania, însă, Zarqawi a avut prima experiență ca jihadist în Afganistan. După invazia din 2003 a Irakului, Zarqawi a devenit proeminent ca insurgent împotriva forțelor americane prezente, iar ura sa personală pentru șiiți rămâne o parte integrantă a ideologiei statului islamic. De-a lungul anului 2013 și începutul anului 2014, ISIS a construit baza sa de putere în Siria, stabilirea în Raqqa, aceasta a dobândit control total după eliminarea, înglobarea celorlalte grupuri rebele.

În ianuarie 2014, au luat părți din Fallujah și Ramadi în provincia Anbar. La începutul lunii iunie, ISIS a șocat prin atacul nordului Irakului, preluarea orașului Mosul, al doilea cel mai mare oraș din Irak, cu ajutorul unei alianțe incomode a ex-Baathists și a altor rebeli suniți. La 29 iunie 2014, în prima zi a Ramadanului, Statul Islamic a declarat califatul pentru a avea loialitatea imediată a tuturor musulmanilor din întreaga lume. Ideologia statului islamic este Salafist-jihadistă. Toate deciziile se bazează pe o interpretare extremistă a sharia (legea islamică), care este pusă în aplicare brutal în zonele controlate de Statul Islamic. Gândirea Salafistă se bazează pe ideea de întoarcere la forma presupus pură a Islamului. Doctrina lor le permite să proclame ca fiind Takfir (eretici) musulmanii care se abat de interpretarea lor strictă a Islamului. Pedeapsa pentru erezie este moartea. Există o divizare ideologică în cadrul comunității Salafiste bazată pe implicarea în procesul politic și acceptabilitatea folosirii violenței. Salafismul ca mișcare a început în Egipt. Acesta s-a dezvoltat concomitent cu wahhabismul, doctrină promovată de clericul Mohammed Ibn Abd al-Wahhab (decedat în 1792), doctrină austeră și violentă a Islamului, devenită doctrină de stat în Arabia Saudită. Termenii sunt adesea folosiți alternativ, dar strict vorbind Wahhabismul este un subset al Salafismului, ambele promovând orientarea fundamentalistă a islamului, nu o școală structurată de gândire. Poliția moralității, Hisbah, patrulează pe străzi pentru a se asigura că legea sharia este urmată întocmai. Alcoolul, tutunul, drogurile sunt interzise. Este absolut interzis să se predea arta, muzica, educația civică, sociologia, istoria, filosofia, psihologia, iar educația religioasă se desfășoară exclusiv în Madrassa (școli religioase). Copiii sunt folosiți pentru executarea de crime și îndoctrinați. Pedepsele pentru diferite fărădelegi includ crucificarea, biciuirea, amputarea și moartea.Aceasta este o parte din strategia de intimidare a acestora, strategie care vizează calmarea zonele pe care le controlează. Prin afișarea extremei violențe, propagandă a fricii, își controlează inamicii. Distrugerea izvoarelor istorice vine să susțină acțiunile criminale la nivelul simbolurilor civilizaționale. Strategia de propagandă a Statului Islamic, pe lângă cea de recrutare on-line, include adesea solicitări explicite de violență anti semite din întreaga lume.

Veniturile din vânzările de petrol, taxele de trecere pe traficul rutier comercial, vânzarea de echipamente capturate, precum și activitățile criminale tradiționale ca răpirea pentru răscumpărare, jaful , extorcarea de fonduri și taxele de protecție, nu au o destinație administrativă specializată. Capturarea de cantități mari de echipament militar, vehicule, depozite de combustibil, însușirea de bunuri abandonate de la refugiați sau de la cei uciși asigură asemenea resursele pentru continuarea campaniei si recompensarea adepților.

Faptul că Statul Islamic a fost capabil să dezvolte un control în stil colonial asupra provinciei Raqqa și o parte a provinciilor din jur se datorează capacității sale de a exploata fragmentarea socială creată în ultimii patruzeci de ani de regimul Assad. Statul Islamic folosește o combinație de forță, clientelism și manipulare a rivalităților locale. Șase luni de la începerea revoluției siriene, Bashar al-Assad a vizitat Raqqa. Cu această ocazie, liderii tribali majori din Raqqa au promis public credință față de președinte. Doi ani mai târziu, într-o ceremonie similară, aceleași triburi au promis supunere Statului Islamic. Începând ca o facțiune rebel jihadistă, Statul Islamic lupta în același timp împotriva Free Syrian Army, a rebelilor islamiști, a milițiilor kurde și ocazional împotriva regimului Assad.

Controlul teritorial al Statului Islamic depinde de alianțe cu diverși actori locali, grupuri tribale în primul rând sunnite, victime ale guvernelor Shia dominate de Bashar al Assad și Nouri al Maliki. Cu toate acestea, Statul Islamic a demonstrat preluarea de zone deținute de adversari mai slabi, indiferent de poziția lor politică sau convingeri fragmentate sectarian, precum și zone care oferă resurse, precum petrolul, apa și grâu. Apelul ideologic religios Salafist puternic este cel de reîntoarcere la simplitatea și unitatea pe care le imagina zorii Islamului, în paralel cu preluarea textuală a războiului global contra terorismului islamic și influența viciată a Occidentului necredincios. Acceptarea valorii nominale a textului religios pentru justificarea crimelor la scară largă și pentru stilul absolutist de guvernare constitituie semnele distinctive ale Statului Islamic.

Ambiția militară a Statului Islamic rămâne în continuare controlul teritoriului în Irak și Siria și consolidarea puterii, a conceptului Takfiri de guvernare perfectă, pretins ca alternativă la corupția endemică și proasta guvernare a regimului Assad, facilitând controlul asupra publicului. Imaginea este aceeași în Irak, cu Statul Islamic preluând toate avantajele coferite de nemulțumirea larg răspândită în zonele sunnite ale țării, cu practicile discriminatorii ale guvernului șiit de la Bagdad. Regimul lui Bashar Al-Assad s-a menținut la putere, dar controlează doar regiunea capitalei Damasc și coasta de nord-vest. Zone întinse din centrul, nordul și estul Siriei sunt controlate de Statul Islamic sau de alte grupări de rebeli islamiști moderați, cu care au intrat în conflict. Siria refuză să permită necondiționat accesul în propriul spațiu aerian, chiar dacă este vorba despre același dușman comun, momentul fiind cel al revenirii în arena diplomației internaționale.

Armata irakiană a cedat foarte ușor teren în fața Statului Islamic, iar principala forță care se opune jihadiștilor este reprezentată de milițiile kurde (Peshmerga), ceea ce pune o nouă problemă de ordin strategic: regiunea autonomă Kurdistan arată că este în stare să se auto-susțină, fapt care provoacă o problemă în plus și neliniște regională.

Suportul local este asigurat de covingerea reducerii pierderilor materiale și influenței suferite de populație în 2003. Exploatarea religiei ca instrument de îndoctrinare, motivare și de control este parte esențială a modelului administrativ al Statului Islamic. Poliția religioasă, respectiv poliția morală vine să susțină normele de aplicare Sharia. Interpretarea Takfiri a Islamului nu este în fapt capabilă de nici o funcție utilă pntru societate, însă se poate dovedi un catalizator pentru o schimbare majoră în regiune. Statul Islamic a încercat, de asemenea consolidarea câștigurilor teritoriale prin dezvoltarea unei capacități administrative, pentru a construi cadrul unei tehnocrații civile, însă menținerea infrastructurii existente, a unei economii funcționale nu este sustenabilă.

Tactica propagandei este inclusă în planul lor de acțiune. Statul Islamic este bine cunoscut pentru lansarea de videoclipuri terifiante, respectiv filmarea și difuzarea crimelor pline de cruzime, ca cele ale jurnaliștilor americani James Foley și Stephen Sotloff și a britanicului David Haines. Acest tactică de propagare a crimelor este multiplicată în strategia lor on-line, tweeting mesaje pe mai multe platforme diferite pentru a asigura vizibilitate maximă și utilizarea masivă a social media. Aceste mesaje sofisticate sunt parte integrantă a operațiunilor Statului Islamic, promovate agresiv în presa engleză glossy, Dabiq. Numele revistei este luat de la o locație în eshatologia musulmană, subliniind recursul la apelul milenar al statului islamic. Islamismul a preluat din iudaism și creștinism doctrina învierii morților și a unei judecăți universale cu pedepse sau recompense eterne după faptele fiecăruia în timpul vieții. Mai târziu, în urma contactului cu învățăturile persane , islamismul consideră importantă credința în reîncarnarea marilor profeți ai trecutului. Așteptarea unui "Mahdi", echivalentul musulman al "Mesiei", care va revela adevărul și îi va conduce pe drept credincioși într-o viață mai bună pe pământ, a dus în special în Iran la inițierea unor noi doctrine islamice.

Statul Islamic este cel care încearcă să reînvie începutul Islamului în epoca modernă, Califatul, ca un sistem de guvernare considerat de credincioși monarhie religioasă care investește puterea în mâinile califului, autoritatea exclusivă în declararea jihad-ului și în interpretarea textelor islamice. În teorie, califatul are jurisdicție religioasă și politică unică pentru întreaga ummah musulmană. Ultimul Califat, a fost desființat de turci, de către liderul Mustafa Kemal Ataturk a în 1924. Califul este o figură simbolică extrem de importantă în termeni islamiști, iar restabilirea califatului a fost un scop urmărit întotdeauna de către grupurile jihadiste, de la Frăția Musulmană din Egipt la Jamaah Islamiyah în India. Spiritual vorbind, califul este succesorul fondatorului Islamului, Mohammed. În scopul de a crește legitimitatea, liderul Statului Islamic, Abu Bakr al-Baghdadi, își susține descendența de la Mohammed prin utilizarea denumirii "al-Qurayshi ". Mulți lideri musulmani, chiar lideri ai altor grupuri teroriste, au a respins califatul Statului Islamic, susținând că acesta nu îndeplinește condițiile prealabile religioase necesare pentru a fi un veritabil califat. „Fundamentalismul islamic se încadrează într-o altă categorie de conștiință politică în care identitatea religioasă caracterizează și determină cadrul normativ și acțional al adepților, indiferent de caracterul public sau privat al vieții individului". Statul Islamic nu se percepe ca entitate separată, ci ca simbol al Islamului.

Simbolurile Statului Islamic fac apel exclusiv la culoarea neagră a simbolismului panarab expresie a înfrângerii dușmanilor și a trecutului sumbru, fundal al steagului mișcării teroriste a Statului Islamic . Cercul auriu sau alb încadrează cel mai important percept religios islamic, respectiv, “Nu există alt Dumnezeu, numai Allah, Muhammed este profetul lui”, devenit sloganul mișcării teroriste. Cercul, simbol universal al perfecțiunii vine să completeze subtil mesajul mesianismului grupării teroriste și susținerea divină. Îmbinarea negrului cu albul este expresia hierogamiei cosmice.

3.2 CAUZELE TERORISMULUI STATULUI ISLAMIC

3.2.a PARAMETRUL IDENTITAR RELIGIOS

Parametrul identitar religios de legitimare a acțiunilor violente ale Statului Islamic stă în retorica interpretării conveniente a pasajelor din Coran, validat de paradigma constructivistă prin importanța discursului și a limbajului care modelează felul în care realitatea este perceputǎ ; aceleași percepte coranice pot să semnifice lucruri complet diferite, în funcție de modul în care Statul Islamic se percepe pe sine, adepții și recruții acestei mișcări teroriste se percep reciproc și percep raporturile dintre ei. Interpretarea discursului Statului Islamic are loc etapizat : cea de selectare, regrupare, și cea de adaptare a acestora la contextul în care se aflǎ. Legea umană este eludată și în acest fel devine caducă. Ijtihad înseamnă interpretare. Toate deciziile referitoare la Ijtihad trebuie să se facă după o înțelegere detaliată a principiilor propuse de Coran, trebuie să sublinieze supremația lui Allah în viața tuturor musulmanilor. Savanții religioși Ulema sunt cei cărora li s-a acordat dreptul de interpretare a textelor sofisticate ale Coranului.

Doctrina politică a islamului divizează lumea în „dar i-islam” (casa păcii), a armoniei inter-islamice, bazată pe umma (solidaritatea islamică) și „dar i-harb” (casa războiului), bazată pe Djihad, războiul sfânt pe care fiecare musulman trebuie să-l ducă mai întâi cu sine pentru credință și autopurificare (marele Djihad), apoi pentru a lupta împotriva „infidelilor”, a „falșilor” musulmani sau a celor care nu acceptă religia islamică (micul Djihad), aceasta fiind în prezent semnificația cea mai răspândită printre islamiști. Autarhia economică, indigenizarea elitelor sau fundamentalismul islamic reprezintă tot atâtea fațete ale micului Djihad. Micul Jihad trebuie să fie folosit pentru a proteja și a promova integritatea Islamului și să apere Ummah (comunitatea) împotriva necredincioșilor dacă aceasta este invadată armat. Utilizarea forței în toate celelalte cazuri este interzisă de Allah. Djihad derivă din verbul djahada, cu sensul de a exercita, a lupta sau a depune eforturi. Forma de bază a Djihad-ului este un efort spre un obiectiv nobil, nu de sacrificare a necredincioșilor, termenul este prezentat în dimensiunea sa morală, deși foarte subtil, în ciuda faptului că Jihadul a fost folosit istoric pentru legitimarea violenței în scopuri de auto-apărare. Într-un context curent, atât mass-media occidentale și teroriștii islamici se referă la acte de terorism ca Djihad. Este interpretat ca o datorie, ca o obligație, ca pretext, o simplificare drastică a conceptului de Djihad; nu există zone gri. Fundamentaliștii Statului Islamic recurg la lectura selectivă a Coranului, în căutarea unor anumite pasaje care sprijină viziunea lor asupra lumii islamice anterioare. Mai mult, lectura lor este politică, iar rezultatul este că terminologia din Coran este introdusă într-un context politic modern. Cel mai adesea, aceste citate sunt eliminate din contextul lor original și prin urmare, semnificațiile sunt transformate, se dobândește o nouă semnificație adaptată contextului actual. Este omisă deliberat corelarea semnificației celor două Djihad-uri, respectiv impactul pozitiv al marelui Djihad, în consecință, diminuarea, chiar anularea micului Djihad. Lumea islamică nu are o autoritate religioasă care să asigure o unitate de vederi și comportament.

Islamul se bazează pe presupunerea că comunitatea (Ummah) transcende statul, care este perceput ca un produs artificial care subminează unitatea naturală a credincioșilor. Ummah se referă la comunitatea tuturor musulmanilor, indiferent de dispoziție sectariană, și este unică în capacitatea sa de a îmbrățișa toți credincioșii, însă devine un instrument social puternic pentru ideologia fundamentalistă, folosită ca factor motivațional în mobilizarea și recrutarea de persoane în organizația politică și militară a Statului Islamic. Scopul final pentru Ummah, ca și comunitate religioasă, este de a pune în aplicare legea religioasă, respectiv Sharia, care se bazează pe patru surse islamice: Coranul, sunna, consensul comunității musulmane, precum savanții religioși și qiyas, sau analogiile.

Sharia (šarī‘a) reprezintă legea sacră a islamului, iar fiqh este interpretarea ei, adică jurisprudența. Nu există deosebire între legea religioasă și legea laică. În fiecare țară musulmană, aplicarea Shariei depinde de gradul de secularizare al statului respectiv. Sharia se aplică tuturor domeniilor vieții economico-sociale, pornind de la relațiile familiale, dreptului de succesiune, de la plata impozitelor, abluțiunilor rituale, rugăciunilor etc. Juriștii islamici (fuqaha) orânduiesc toate activitățile umane potrivit unei scări valorice care merge de la „proscris” până la „interzis”, trecând prin trepte intermediare. Cele patru izvoare acceptate de aceștia sunt Coranul, sunna (tradiția Profetului), iğma‘ (consensul mărturiilor) și qiyas (analogia). Unde lipsește Coranul și Sunna, intervine iğma‘, consensul comun al Imamilor sau al celor mai înalte autorități musulmane care este și jurisprudență, și dacă lipsește iğma‘ atunci intră în valoare qiyas, hotărârea după cazuri analoge.

Sharia este un concept important pentru fundamentaliștii Statului Islamic, care caută să stabilească o societate musulmană reglementată de legea divină în loc de legile seculare, respinse pentru lipsa de relevanță pentru Ummah. Conceptul de Ummah este folosit în două moduri. Ca expresie a societății ideale dar și ca instrument politic pentru unirea musulmanilor în lupta lor pentru realizarea acestui deziderat. Însă, existența unui stat islamic real, este condiționată dialectic între structurile religios-politice și conștiința Ummah. Societatea ideală, conform interpretării Statului Islamic, este opusă tuturor societăților non-islamice, inclusiv societăților musulmane guvernate de legi seculare. Aceste guverne nelegitime reprezintă o amenințare pentru idealul Ummah, iar singura modalitate de a atinge libertatea de comunitate, precum și pentru individ este de a stabili o Ummah pură bazată pe Sharia interpretată convenient. Islamul constituie baza pentru unirea tuturor musulmanilor. Islamul este cel mai mic numitor comun, un liant social și spiritual.

Schismele islamului au avut totdeauna trei dimensiuni inextricabile: genealogică, teologică și politică. Prima sciziune în blocul confesional islamic a fost determinată, în secolul al VII-lea, de apariția khariğismului. Khariğiții sunt considerați ca fiind puritanii islamului, punând un mare accent pe fapte: credința nu era suficientă, dacă un musulman greșea, acesta înceta să mai facă parte din comunitatea musulmană (Ummah).În prezent, lumea islamică este dominată de două mari orientări: șiismul și sunnismul, iar fractura ideologică dintre șiiți și sunniți a căpătat și o dimensiune politică. Sunnismul (de la sunna = tradiția profetului), constituie orientarea majoritară în islam (aproape 90% din totalul credincioșilor musulmani), potrivit căreia nu este necesar să fii profet pentru a fi calif (khalifa, de la khlf = a urma, urmaș al Profetului). Prin contrast, șiismul (circa 10% din totalul musulmanilor), consideră că singura putere legitimă după dispariția lui Muhammad a fost cea a lui Ali. Celelalte secte islamice au apărut mai târziu, după sec. al VIII-lea, având o răspândire limitată și un număr mult mai mic de adepți. Dintre acestea se remarcă wahhabismul, o sectă islamică militantă, întemeiată de Muhammad ibn 'Abd al-Wahhab (1703-1792), ce a stat la baza formării Arabiei Saudite. Această doctrină fundamentalistă face parte din categoria mișcărilor religioase care proslăvesc reforma moravurilor pentru o reîntoarcere la origini.

3.2.b PARAMETRUL SOCIAL ȘI ANTITETATISMUL

Religia are un rol important pentru viața socială în societățile musulmane contemporane. Civilizația musulmană s-a clădit pe fundamentul civilizațiilor preexistente, eterogene, însă foarte puternice. Biografia islamului își are deci rădăcinile în istoria multimilenară a Orientului Apropiat și Mijlociu, al cărui teritoriu era dominat de trei mari curente religioase: politeismul semitic, iudaismul arabizant și creștinismul bizantin. Difuzia islamului a avut, prin urmare, pe lângă componenta religioasă și o pronunțată componentă socială. Termenul islam provine din verbul arab slm, aslama cu sensul de a se supune, a se dărui în întregime, însemnând deci „supunere” (față de Allah). Înțelesul său transcede prin urmare caracterul strict religios, desemnând atât o componentă laică, cultura islamică (cu tot ansamblul său de norme sociale, etice, juridice) cât și religia monoteistă care are la bază Coranul și al cărei Profet (an-nabiyy) este Muhammad (Mohamed).

Nu există o interpretare monocauzală a fundamentalismului islamic. În urmărirea acestui argument este benefică examinarea procesului, interdependent de modernitate, opresiune, pierderea sensului existențial. Accentul este pus pe identitate socială, în efortul de a stabili adevărata Ummah. Stabilitatea identității sociale Ummah reprezintă condiția stabilității în spațiul islamic, spațiu în care disparitățile economice, etnice, lingvistice, antagonismele religioase subminează edificarea structurilor instituționale ale unui stat modern și se recurge astfel la resortul religios. Imensitatea și eterogenitatea spațiului islamic exclude existența unui stat lider, fapt care reprezintă cauza principală a conflictelor interne și externe ale lumii islamice.

“Mecanismele instrumentalizării politice ale religiei sunt legate de operarea unui reducționism doctrinar al religiei. Mitologia de grup elimină apelul pacifist universal al religiei, plasând-o pe orbita unui trecut eroic. Sacralizarea trecutului dezvoltă strategii agresive de prezervare culturală și politică, exacerbând ostilitatea mediului politic. De asemnea, mutarea accentului de la valoarea morală și spirituală pe care o are pentru individ, la funcțiile simbolice pe care le deține în cadrul societății constituie un mecanism, urmat de transformarea doctrinei religioase într-o strategie agresivă și politizată.”

Paradigma constructivistă validează comportamentul politico-religios din Orientul Mijlociu. Una din cheile de lectură în politica regiunii este cea a identităților, a modului în care socialul este atașat reprezentărilor particulare în funcție de care se formează adeziunile, solidaritățile, comportamentele. Problema identităților în Orientul Mijlociu, din perspectivă politică, se leagă mai întâi de glisarea dintre identitățile particulare- religioase, entice, regionale- și fidelitatea față de stat. Statele din Orientul Mijlociu sunt creații artificiale care nu au naționalisme articulate coerent, ci atașate de noile state printr-un proces istoric și teritorializate în manieră particulară; există astfel o substanțială incongruență între teritoriu și identitate care are ca rezultat contestarea loialității față de stat, de identități sub-, supra- statale, iar existența unor identități concurente oferă elitelor în mod constant oportunitatea de a defini, redefini identitatea țării în funcție de propriile interese și imperative politice la un moment dat.

Raportarea mărcii identitare transformată în ideologie îl plasează pe individ într-un ansamblu transetatist cu normativitate și ierarhie proprie, în care identitatea națională este indusă și are ca rezultat revolta minorităților în state care revendică o altă marcă identitară. Fuziunea elementului politic, juridic și spiritual într-un singur sistem complex contravine principiului democratic al separației puterilor în stat, iar dihotomia sacru-laic nu este recunoscută ca atare în islam. Religia islamică este doar un instrument politic folosit pentru polarizare și mobilizare.

În condițiile globalizării, crizele sociale sunt însoțite, de cele mai multe ori, de crize de identitate, generatoare de violențe neașteptate. Se apreciază că cea mai importantă criză se referă la identitatea și la concepția sa privind societatea. O posibilă explicație a crizelor identitare ar fi influența și efectele supranaționalului asupra microregionalului, în sensul că supranaționalitatea determină revendicări regionale, ceea ce înseamnă că mondializarea va accentua procesul divizării. De asemenea, sentimentul este unul al anihilării provocărilor economice, politice și culturale asupra civilizației islamice. Printre factorii care au amplificat resentimentele civilizației islamice față de Occident și implicit resurgența fundamentalismului religios se numără dominația politico-economică, totalitarismul politic din statele de origine, respingerea secularismului democratic, eșecul societății de a ține pasul cu modernizarea tehnologică accelerată, izolarea și denigrarea culturală. Liniile de despărțire și frontierele dintre acțiunile guvernelor, forțelor militare și populației civile, sectorului public și celui privat au devenit mult mai estompate și neclare.

Factorii religioși, culturali și etnici pot reprezenta o interfață, o motivare a acțiunii politice islamice și mai puțin o sursă a acesteia. Islamul este o teocrație laică care nu recunoaște Biserica, prin urmare relația dintre religie și politică în spațiul Islamic pune în discuție doua aspecte: în ce măsura funcția de conducător al comunității reprezintă o investitură religioasă și care este aparatul reprezentativ al puterii religioase cu care puterea politică poate întreține dialog.

Utilizarea eronată a termenilor fundamentalism Islamic, radicalism islamic, islamism sau muhamedanism conduce la confuzia islamului cu terorismul.Tradiționalsimul islamic nu se fondează pe un proiect politic ci pe un proiect social, dar politicul motivat religios și radicalismul islamic au un punct comun ceea ce constă în refuzul modernității, acesta fiind automat asociat cu elemente străine ce provin din Occident. Radicalismul islamic este fanatism religios iar fundamentalismul are la bază o mișcare de opoziție față de teologia liberală sau modernistă.

Schimbarea socială rapidă, urbanizarea sunt efecte ale procesului de modernizare ale globalizării, iar această evoluție a avut un impact profund asupra societăților tradiționale musulmane. Rețelele sociale și modelele familiale au fost dezrădăcinate și transferate într-un mediu nou. Pentru unii această schimbare de habitat a însemnat pierderea unei rețele tradiționale de sprijin.

Societatea musulmană este redusă la gradul de spectator și victimă, nu de participant la propriul destin, iar concepul musulman de onoare face acest fenomen greu de suportat. Corelația dintre consecințele modernității și opresiunea reală sau imaginară creează un vid în spațiul social islamic, iar dorința de a schimba circumstanțele nefericite poate conduce la acțiuni violente.

3.2.c PARAMETRUL ANTIIMPERIALIST

Apartenența la un grup se bazează pe percepții interne și externe ale identității, iar în situațiile în care liderii politici occidentali folosesc termenul de cruciadă/ război împotriva terorismului, formularea este preluată literal. Ura față de Occident este raționalizată printr-o comparație a valorilor, cultura occidentală devine antiteza Islamului. Acuzațiile împotriva Occidentului abundă; ele sunt politice, economice, sociale, culturale și chiar de natură personală. Fundamentalismul este exact ceea ce pretinde a fi: un pas înapoi în timp și o ideologie bazată pe cel mai mic numitor comun în rândul societății musulmane fragmentate. Natura răspunsului față de terorism va avea un impact semnificativ asupra contemporanității, iar sincronizarea este o chestiune care trebue luată în considerare.

Formarea statelor naționale în regiune este integrată în problematica mai largă a intensificării politicilor imperiale ale marilor puteri europene și a destructurării sistemului politic otoman sub presiunea acestora. Orientul Mijlociu contemporan este în mare parte un rezultat al proiectelor exogene, a presiunii coloniale, intruzioniste care afectează inclusiv statele care reușesc să-și păstreze o relativă tradiție și identitate: Egiptul, Iranul, Turcia, Arabia Saudită. Perioada postcolonială este cea care determină emergența unui sistem concret, identificabil, regional, cu state care interacționează politic, economic, socio-cultural, dar care și rivalizează. Idealul de coeziune sub presiunea ideologiilor panarabe este constant subminat de orientarea pro occidentală a elitelor conducătoare; aceasta a înhibat abilitatea liderilor regionali de a acționa în manieră contrară. Intensificarea problemei palestiniene și a conflictului arabo-israelian structurează în timp raporturi regionale între majoritatea actorilor statali și non- etatiști ai lumii arabo-musulmane. Alinierea treptată la cele două tabere ale Războiului Rece au dus la fragmentarea regiunii în multiple noi falii și alianțe fluide și temporare, cu dispersarea capabilităților și împărțirea puterii. Intensificarea interacțiunilor permite manifestarea statelor arabe și ale organizărilor supraetatiste- Liga Arabă, Organizația Conferinței Islamice, OPEC, sau a structurării unor spații particulare- Golful Persic, regiunea Mării Roșii, etc. După războiul din Golf, sistemul regional se integrează treptat, în grade diferite, în circuitul global al interacțiunilor internaționale.

În ceea ce privește capacitatea de a influența stabilitatea regională și globală rezultate din criteriile cumulate a poziției geografice și strategice, a potențialului demografic și a ratei de creștere a populației, a potențialului economic și militar, a capacității organizatorice și nu în ultimul rând al mărimii teritoriului identificăm state islamice care pot avea capacitate pivotală: Egipt, Arabia Saudită și Iran. Pe de o parte, economia și armata saudită sunt dependente de capitalurile americane iar pe de altă parte fundamentalismul wahhabist constituie o pepinieră a terorismului islamic îndreptat împotriva occidentului. Între cooperarea obedientă cu SUA și refuzul violent al valorilor Occidentale, conducătorii regatului saudit au demonstrat că sunt incapabili să reformeze țara sau să prezinte un mesaj coerent atât pe scena internă cât și cea internațională.

Arabia Saudită se mulțumeste cu rolul de partener tăcut. Păturile sărace, figurante practic în viața politică găsesc refugiul pe tărâm religios, se transformă ușor în mase de manevră ușor de manipulat. Panislamismul wahhabit nu se limitează la construcția de moschei și universități coranice, ci adesea susține financiar organizații care evoluează de multe ori și în afara cadrului legal al țărilor care le adăpostesc. Al Qaeda se numără printre principalele sale produse.

Destinul Iranului este marcat de revoluția islamică din 1979 atât pe plan regional cât și internațional.Țara devine o teocrație bazată pe aplicarea strictă a legilor islamice la nivelul tuturor componentelor vieții economico- sociale. Una din cele mai liberale țări sub regimul șahului Reza Pahlari devine acum liderul panșiismului agresiv bazat pe o atitudine critică față de Occident. Principalul imperativ iranian devine exportul revoluției islamice. Mai întâi, Teheranul reproșează din ce în ce mai mult conducătorilor monarhiilor arabe faptul că s-au îndepărtat prea mult de perceptele islamului și că exploatează petrolul în favoarea companiilor occidentale. Iranul caută să atragă radicalii islamiști, acuzând în același timp alianța Ryadului cu statele occidentale. Această politică dă o lovitură de imagine Arabiei Saudite care se erijase în lider al unei renașteri islamice, generând o primă fractură a lumii islamice contemporane care se va împărți în susținători Teheranului și susținători ai Ryadului. Pe fondul acestor clivaje dintre arabii suniți și persanii șiiți se adaugă și propaganda anti-sionistă care conduce la activarea grupărilor radicale din teritoriile palestiniene; Iranul devine un jucător cheie în problema palestiniană prin islamizarea conflictului. Aceasta politică s-a concretizat prin transformarea, în anul 1982, cu sprijinul grupării revoluționare iraniene și a milițiilor paramilitare Amal din sudul Libanului, în unificarea Hezbollah, apoi urmează gruparea radicală Jihadul Islamic, Hamas care vizau distrugerea Israelului și crearea unui stat Palestinian Islamic de la Marea Mediterana pâna la Marea Iordanului. După 1989 se afirmă curentul reformator, care va acorda prioritate dezvoltării economice în dauna condiționărilor ideologico-religioase.

Rolul Islamismului ca doctrină național politică diferă de la o țară la alta, de la unul fundamental în Iran și Arabia Saudită sau Egipt, la unul nesemnificativ în Turcia. Turcia este cea mai apropiată de secularism, însă ceea ce este numit în mod tradițional secularism turcesc, nu este același lucru cu secularismul occidental. Spre deosebire de modelul american de secularizare, care separă în mod rigid biserica de stat și cere acesteia să nu se amestece în chestiunile de natură politică, modelul Turciei a promovat la aproape toate nivelurile totala dominare și controlul religiei de către stat. Religia este deseori invocată de marile și puternicele țări islamice, inclusiv ca justificare cultural istorică pentru dominația lor asupra altor țări islamice.

De asemenea, este important să amintim ambivalența rezervelor de petrol care înzestrează spațiul Islamic: atragerea capitalului occidental și segregarea economică a spațiului islamic. Liderii islamici moderați sesizează avantajele modelului economic și cultural occidental, favorizează pătrunderea societăților transnaționale în spațiul Islamic pe fondul laicizării și democratizării societății, calmării tendințelor ultrareligioase și a combaterii manifestărilor teroriste. Cu alte cuvinte, resursele de petrol atrag capital care rezolvă problema apei, capitalul atrage inevitabil și produsele culturii de consum occidentale și se intră în contradicție cu tradițiile autohtone, favorizând riposta sub forma accentuării tendințelor fundamentaliste.

Se pot distinge la nivelul întregului ansamblu politico- islamic, patru categorii de state: tradiționaliste- Maroc, Oman, Siria-; fundamentaliste- Iran, Arabia Saudită, Egipt-; moderniste- Emiratele Arabe Unite, Kuweit, Qatar, Bahrain și naționaliste- profound divizate politic și etnic, mizele endogene ale islamului politic fiind date de clivajele și alianțele stabilite la nivelul acestora.

Destinul globalizant al Islamului a înregistrat cea mai traumatizantă întâlnire pentru majoritatea musulmanilor cu Occidentul, devenit un simbol impenetrabil și de neînțeles al dominației imperialismului. Imperativul religios pentru terorism este cea mai importantă caracteristică definitorie, religia în cheie extremistă ca forța conducătoare se află în spatele letalității crescânde a terorismului internațional. Factorii culturali și etnici reprezintă o interfață, o motivare a acțiunii politice islamice și mai puțin o sursă a acesteia.

“ Identitățile sunt baza intereselor” iar “interesele sunt dependente de identități” , astfel, terorismul islamic exploatează o singură identitate, pe cea religioasă extremă, inducând ideea că aceasta ar fi amenințată de modernism și democrație, pornește de la politica prezervării identității religioase și ajunge la politica intereselor antiimperialiste inculcată pe fundalul antietatic al societății islamice. Discursul coranic este interpretat în termeni identitari și exclusiviști.

Perspectiva constructivistă nu subliniază doar rolul proceselor de construire a identității proprii ci și de atribuire a identității celorlalți, în acest caz, aceștia fiind antagonizați și diabolizați ca imperialiști. Actele de vorbire sunt mijloace de construire a înțelesurilor intersubiective, dar ele au și o dimensiune ilocuționară, ele exprimă anumite intenții comunicative cu consecințe practice directe, faptul social fiind produs în discurs. Cultura maselor și mediatizarea excesivă reprezintă apostazii impulsionând provocarea identității prin renașterea religioasă, în scopul limitării impactului globalizării. Statul Islamic a devenit un simbol identitar puternic pe fondul vulnerabilităților și asimetriilor impuse de globalizare.

La baza islamului politic pot sta trei categorii de factori: religioși- divizările ideologice și culturale ale islamului embrionar; politici- particularitățile temporal-spațiale ale reacțiilor autohtone la stimuli externi; economici- disparități economico-sociale care au atras sau nu capital occidental, cu implicații asupra stimulării contactelor interculturale, generatoare de conflict.

Chris Heffelfinger realizează un model cu “pași ai radicalizării” ; modelul are patru pași: introducerea – atunci când indivizii iau contact cu ideologia extremistă și cu discursul aferent și modelul de abordare; în faza a doua, imersiunea presupune asumarea de către individ a gândirii extremiste și solidificarea tipului de gândire extremist (fapt ce ar corespunde nivelului apariției contradicțiilor între opțiunile persoanei ce va deveni terorist și va utiliza violența și societatea căreia îi aparține, semenii săi). În cel de-al treilea stadiu al lui Heffelfinger apare frustrarea, respectiv manifestarea insatisfacției pentru lipsa de acțiune a celor cu care împarte aceeași credință radicală și dorință de a schimba lucrurile. În final, cel de al patrulea nivel este cel al acțiunii, respectiv al stadiului de rezoluție al individului radicalizat, condiționat și pregătit să treacă la acțiune violentă în susținerea ideologiei extremiste la care se revendică. În mod special, problema martiriului, devine manifestarea finală de sens și identitate. Conceptul de onoare este reflectat în relațiile individuale, sociale islamice și pot obliga un individ să acționeze violent dacă simte că onoarea lui este afectată negativ.

Efectele modernizării pot fi dăunatoare pentru onoarea individuală, precum și o modalitate de a restabili demnitatea personală este de a acționa spiritual într-un mediu radical. Islamul nu trebuie subestimat; este un mediu puternic, capabil să genereze crize multi-dimensionale. Revitalizarea religioasă izvorăște aproape întotdeauna de la o nevoie de răspunsuri spirituale la probleme reale. Baza pentru o nouă identitate este deja prezentă sub forma Islamului. Problematica religioasă este piatra de temelie pe care sunt plasate problematici suplimentare. Terorismul este un apel special pentru cei marginalizați la nivel individual sau social.

Procesul de legitimare devine mai ușor în imaginea abstractă a inamicului, iar procesul de socializare într-un grup presupune stabilirea unor standarde și limite de gândire și acțiune; este compromisul ideal pentru acceptarea socială și mântuirea spirituală.

3.2.d PARAMETRUL PSIHO-COMUNICAȚIONAL

Aspectul dimensiunii psiho-comunicaționale, respectiv al mecanismelor de imersare a simbolurilor folosite de Statul Islamic sunt analizate ca dublând exponențial vectorul tehnologic al globalizării.

Noile orientări filosofice consideră că, privită în complexitatea ei structurală, comunicarea este suportul ontologic al omului și al culturii. În fundamentul cultural al unei societăți se află resortul spiritual și afectiv ce orientează adesea în forme mai puțin vizibile, opțiunile, deciziile și comportamentele practice ale oamenilor. Conceptul de cultură a devenit unul de importanță strategică. Lumea secundă a culturii este un univers de semne, iar semnele sunt utilizate pentru comunicare. Cultura și comunicarea sunt două fețe ale sistemului simbolic, dar și ale celui instrumental, privite din perspectivă interdisciplinară. Limbajele simbolice prin care societățile și grupurile umane își codifică experiența istorică au o eficiență modelatoare chiar asupra modului în care oamenii își organizează viața practică.

În acest sens, dualitatea conflictelor identitare islamice au o legătură intrinsecă a simbolisticii sacre și a identității privită ca rezultat al unei ordini superioare. Lumea socială, argumentează Ștefan Stănciugelu, funcționează simultan ca un sistem de relații de putere și ca un sistem simbolic. Vorbim astfel de puterea simbolului, putere care reprezintă, în opinia lui J. B. Thompson, o semnificație cel puțin egală cu puterea economică (activitatea productivă), puterea politică (activitatea de coordonare a indivizilor) și puterea coercitivă (folosirea efectivă a amenințării cu folosirea forței fizice pentru a sprijini exercitarea puterii politice).

Puternic ancorat în tradiții, islamul acordă o deosebită atenție simbolisticii. Simbolurile și elementele de imagine ale Statului Islamic au au rolul de a crea în mentalul colectiv asocierile dorite. Capitalizarea simbolicǎ aplicǎ și obiectelor materiale. Corelare a unei stǎri modale cu marcajul simbolizant al obiectului are și în acest caz forță mobilizatoare, datoratǎ dimensiunii afective. Obiectul-simbol al steagului Statului Islamic are rolul de identificare cu evenimentele teroriste, mai mult, așa numita legitimare a acțiunilor teroriste este cumulată semantic în simbolistica cu valoare universală a perfecțiunii cercului și a nonculorii negre ca susținere la nivel subliminal ; a simbolului- idee“Nu există alt Dumnezeu, numai Allah, Muhammed este profetul lui”, la nivel liminal. Substratul afectiv al subconștientului, orientat către coeziune socială este puternic receptiv în acest sens. Fiecare membru al Statului Islamic este puternic marcat de un simbol al coeziunii, prezent de obicei, în multe forme, de la întruchiparea acestuia sub formă umană până la obiectele simbol. Subliminalul este travestit în liminal, subconștientul rezultat este educat valoric, atitudinal și afectiv. Forma și conținutul ideii, a cuvântului devin cumulativ simbol. Cu toate că folosirea logo-ului( vezi anexa Fig.II, ISIS Flag) “solicită“ subconștientului un act de gândire și identificare a realității camuflate, legătura este una puternic înrădăcinată în bazinul rezidual al maselor societății islamice, prin folosirea semnificației nonculorii negre a steagului Statului Islamic, respectiv de înfrângere a dușmanilor și trecutul sumbru, reprezentând în fond stimulul unui act reflex pentru comportamentul criminal și motivarea acestuia. Semantica intențională este camuflată la nivel subliminal în nonculoarea neagră a steagului Statului Islamic, iar legitimarea se face la nivel liminal în slogan, ambele conferind un caracter reconstitutiv puternic al unui islam pur, în paralel cu semnalarea apartenenței care explică recrutarea de noi membrii. Asistăm la o hibiridizare a logo-ului simbolic cu mesajul prin care se acționează asupra identității recruților cărora le sunt propuse două lumi: una contemporană, difuză, dificil de descifrat și una veche, clară, ușor de analizat. Problematica derivă din neconcordanța celor două planuri temporale, iar soluția violenței din arhitectura mesajului.

Simbolurile acțiune, crimele abominabile, au menirea de a propaga, atât în spațiul occidental, cât și în cel islamic teroarea și frica, ca resorturi psihologice interrelaționate. Caracterul sistematic este triplat în intensitate atât de sufixul “- ism”al noțiunii de terorism, asimilat cu calitate doctrinară, dar și cu un mod acțional deliberat, de modalitatea, constanța și repetitivitatea concertată a crimelor, inculcate în mentalul colectiv de mass media internațională. Încărcătura afectogenă a simbolisticii mesajelor, predispoziția receptorului, labilitatea decizională etc. pot prin prezența sau absența lor să sporească sau să diminueze efectele mesajelor subliminale. Religia islamică, liant al vieții sociale prezervǎ identitatea și crește coeziunea socialǎ, însă nu este autentică dacă este promovată prin reducționismul doctrinar al Statului Islamic. Efectele acestor mesaje nu sunt generatoare doar de comportamente violente aleatorii, ci susține clasa de comportamente violente, datorită non-specificității mesajelor subliminale întrucât ele sunt procesate semantic în cadrul interpretării cognitive. Pentru îndeplinirea criteriului obiectivitǎții, interpretarea simbolurilor trebuie sǎ graviteze în jurul axelor simbolice autentice, a celor aflate în concordanță cu perceptele coranice autentice.

Cel mai important aspect este dat de logica afectivǎ binarǎ care anuleazǎ vunerabilitatea lipsei de “-corespondențǎ dintre semnificația autentică a mesajului transmis și cel recepționat-“, iar logica afectivă binară, cu rezolvare înspre negativ, poate produce dintre cele mai nedorite efecte pentru societatea islamică și cea Occidentală supusă direct sau mediatic proceselor de imersare subliminală, prin refulare- reactivarea evenimentelor conflictuale trecute, prin repetiția simbolurilor-acțiuni al crimelor abominabile, prin sugestia trimiterii la Islamul pur, respectiv propagarea în sfera publică a subproduselor culturale.

Altfel spus, luptele pentru putere se duc în societate inclusiv la nivel simbolic și constau în tendința de apropiere a bunurilor simbolice apreciate ca semne distinctive la nivelul întregului social. Statul Islamic face uz și abuz de violență simbolică cu capital religios în termenii prozelitismului, al mobilizării doctrinare.

Comunicarea de masă este “procesul de producere instituționalizată și de răspândire generalizată a bunurilor simbolice prin fixarea și transmiterea informației sau a conținutului simbolic“Selectarea mediatică are tendința de a simplifica, de a omite, de a reduce. Procesului de selecție mediatică constrângător i se adaugă subiectivismul individului, spațiul cultural din care provine dar și suma cunoștințelor acumulate în timp și promovarea propriilor puncte de vedere.

Asistăm astfel la o dublă selecție: una de pervertire a simbolurilor autentice religiei islamice, respectiv selectarea nonculorii negre ca expresie a înfrângerii dușmanilor, trecutul sumbru și a sloganului “Nu există alt Dumnezeu, numai Allah, Muhammed este profetul lui”, ca fiind cel mai mic numitor comun a musulmanilor arealului islamic și a musulmanilor migranți și neintegrați în majoritatea lor, ignorând restul mesajelor coranice; cea de a doua selecție, cea mediatică, ambele pliate pe suma cunoștințelor sau lipsa acestora, a maselor din arealul islamic și non-islamic. Asistăm și la o dublă transmisie: cea mediatică și cea a transmiterii simbolurilor la distanță în scopuri de control . O asemenea abordare a comunicării are un caracter instrumental, implică relații cauză-efect și un flux unidirecțional.

Comunicarea în conflictele asimetrice prezintă particularități rezultate din însăși specificitatea acestui tip de confruntare; nu se realizează direct, se adresează unei a treia părți care este opinia publică. Masele se hrănesc cu informații și simboluri înmagazinate și transmise în timp real, utilizând multiplicare permisă de tehnologia digitală care a condus la comprimarea informației, la conversia, integrarea informațiilor în sisteme sau aplicații informatice și computerizate, la convergența dintre sistemele de telecomunicații, sistemele media tradiționale (în special televiziunea) și informația computerizată (informația este „scrisă“ utilizând același vocabular, prin urmare, informația poate circula între cele trei sisteme).

Criteriul timpului real datorat vectorului tehnologic caracteristic globalizării aplică transmiterii simbolurilor care invită la anularea timpului profan. Cu alte cuvinte, invitația la violență lansată de mesajul liminal și subliminal al totemului Statului Islamic, de modificare a percepțiilor cu privire la timp și spațiu, de anulare a timpului profan se face în timp real. Fenomenul este ubicuu, iar riscul este prezent, începând cu decalajul cognitiv, continuând cu instituționalizarea și pervertirea mesajului prin selectivitate și terminând cu asimetria relației autor- public, conferind un caracter nenegociabil fenomenului doctrinar reducționist mediat, simultan cu dependența de informații, cu formarea atitudinilor și influențarea comportamentelor, cu mimetismul violenței la scara mai mică sau mai mare, cu reordonarea opiniilor, cu proiecția aflată la baza tehnicii de a crea solidaritatea de grup, cu identificarea cu acesta, în consecință cu polarizarea acțională. Consecința comportamentului apare în realitatea efectivă însă din partea maselor, în majoritatea lor aflate la distanță și lipsite de competențe sau resurse altele ca cele ale unei majorități care pun presiune asupra decidenților politici; sub presiunea majorității, opinia tinde să devină mediocră, pornind de la tendința de a ajunge la cel mai mic numitor comun; metabolizarea informației fiind caracteristică fiecărei comunități sociale în parte. Evaluarea corectă a informației este filtrată de fenomenul stereotipal și posibil eronat valoric, dar cu un bagaj afectiv asociat percepțiilor subiective proprii, favorizante deformării realității și prejudecății. Miturile și simbolurile propagate de Statul Islamic creează și mențin stereotipurile mentale. Principala calitate a simbolului este conservarea unității, este depozitar de emoții, de înțelesuri acumulate în parcursul istoriei, favorizează percepții și interpretări comune, raportări similare, reacții identice, unifică prin estomparea sau ștergerea deosebirilor dintre idei, judecăți și evaluări. Dezintegrarea simbolului întrerupe „transferul emoției de la individ la simbol “și viceversa; este tocmai motivul pentru care Statul Islamic alege să pervertească reducționist sub cel mai mic numitor comun reprezentat de slogan. Cumulând semantic, nonculoarea neagră a steagului Statului Islamic invită subonștient la violență sub egida legitimității divine din slogan, înregistrată conștient. Funcția simbolului se relevă cu deosebire în două situații tipice, remarcă autorul american. Mai întâi, în momente dificile, critice, presante, când „este mai important să acționezi decât să înțelegi“ și când „acțiunea va înregistra un eșec dacă se așteaptă acordul fiecăruia“, întrucât este nevoie de reacție rapidă și de unitate. În asemenea împrejurări, opinia greșită poate provoca mult rău, iar opiniile aflate în conflict se pot dovedi dezastruoase, pentru că dizolvă unitatea. La fel de util este simbolul în perioadele în care „masele de oameni trebuie să coopereze într-un mediu nesigur și exploziv“. În orice contexte ar fi prezente, simbolurile „direcționează emoția către o țintă comună“, reprezentând „un mecanism de solidaritate și unul de exploatare“Granițele dintre aceste roluri sunt foarte fine și oricând rolul pozitiv al simbolului poate trece într-un registru manipulator. Propaganda Statului Islamic servește infuențării percepțiilor maselor societății globalizate, obținând comportamente de masă induse. Datorită fluxurilor de comunicare internaționale, conținutul comunicării va fi întotdeauna preponderent particular: național, zonal, regional. Mass media are capacitatea de a stabili agenda politică, iar de aici, la securitizare mai este un pas; totul are loc în piața bunurilor simbolice.

În limbajul politic internațional, termenul Djihad este generalizat cu conotația negativă a terorismului, termen care nu face distincția și corelația dintre cele două semnificații genuine ale Coranului- nu au o semnificație neutră, ci una negativă. Ele au intenția de a convinge interlocutorul, de a-l face să preia punctul de vedere sau să-l împiedice să reia punctul inițial de vedere. Mesajul și informația în comunicarea din mediul internațional sînt puternic influențate de interesele pe care le au actorii și de folosirea tehnicilor de manipulare de orice tip pentru a le promova., deci și a celor de ordin comunicațional. Limbajul anterior menționat este unul deja conflictual. Ambele cazuri folosesc strategia de alterare a matricilor identitare. Statul Islamic are nevoie de susținerea opiniei publice proprii și de terorizare a societății internaționale, vor căuta să o obțină prin orice mijloace, inclusiv prin manipularea cu ajutorul mass media. Conflictele mediatizate au impus o nouă logică în care accentul cade pe informație, însă riscul constă în suprapunerea propagandei și informării. Statul Islamic folosește comunicarea mediatică pentru a difuza teroarea și psihoza violenței. Important de remarcat este tehnica propagandei Statului Islamic de a identifica un dușman comun. Propaganda Statului Islamic privează individul de spiritul său critic și îl duce nu de la doctrină la comportament, ci de la comportament la doctrină; dialogul nu există. Imaginile publice ale acțiunilor teroriste ale Statului Islamic s-au impus și continuă să se impună prin forța de penetrație pe care o au mijloacele de comunicare în masă. Ele au ajuns peste tot acolo unde produsele mediatice pot să ajungă. Iar forța acestor imagini a fost asigurată de însăși modul în care se reproduc și se perpetuează mesajele și conținuturile informative în comunicarea mediatică. Pe scurt, și redundanța specifică comunicării mediatice reușește să impună aceste imagini memoriei colective. Demersurile pretins critic analitice nu sunt altceva decât tot discursuri mediatice reasamblate în limbaj simbolic și imagologic, regăsindu-se o relație biunivocă între discursul politic și discursul mediatic. Media devenine „camera de ecou pentru acțiunile teroriste, aceste ecouri putînd provoca o contagiere a fenomenului terorist în tot spațiul public și în toate grupurile excluse din dezbaterile publice”

Sistemul comunicațional și de imagine al Statului Islamic este fundamentat pe manipularea psihică. Un întreg arsenal propagandistic este folosit. Mesajul cel mai important pe care îl transmit este acela că societatea e neputincioasă, ordinea de drept e strîmbă și astfel legitimează acțiunile teroriste. Fenomenul globalizării, al interdependențelor nu mai este unidirecțional, dinspre Occident spre civilizațiile și societățile nonoccidentale, ci unul multidirecțional.

Motivația individuală și de grup pentru aderare are de-a face și cu dinamica rețelelor sociale care oferă direcție, identitate, scop, apartenență și emoție, mai mult decât cu înțelegerea religioasă. Multiplicarea media, social-media face conflictul să ajungă un fenomen exponențial, acordă conectivitate unor persoane rămase circumscrise tradițiilor și practicilor grevate ancestral, cu tendințe ireversibile.

3.3 REACȚII INTERNAȚIONALE. SOLUȚII POSIBILE

Atât timp cât guvernanța statală nu satisface așteptările musulmanilor, va exista un flux constant de recruți în rândurile Statul Islamic. În pofida multor puncte slabe ale abordării textelor religioase adoptate de Statul Islamic, inclusiv a viziunii apocaliptice, mesajul este puternic. Lipsa de alternative atractive pentru musulmanii care decid să se alăture Statului Islamic ca modalitate de a-și regăsi identitatea este un factor puternic pentru amplificarea fenomenului terorist. În ciuda opoziției internaționale pentru practicile represive ale Siriei și într-o măsură mai mică pentru acțiunile guvernului irakian, nimic nu este convingător pentru a forța o schimbare. Statul Islamic, actor non-statal, apare mai eficient și mai motivat decât orice alt actor statal regional, cu excepția cazului în care reforma politică este în măsură să atragă sprijinul maselor. În cele din urmă, stagnarea culturală, educațională și evident cea religioasă în Orientul Mijlociu și Africa de Nord nu încurajează un nou mod de gândire pentru viitor, ci dimpotrivă, dorința de a reveni la trecut. Teroriștii Statului Islamic și alte grupări teroriste armate care au aderat mișcării și-au perfecționat o manieră sofisticată de exploatare a așa numitelor „zone gri", în care guvernele dispun de o autoritate scăzută, în care se găsesc importante cantități de armament, populație săracă, preponderent musulmană, corupția este răspândită, iar principiile statului de drept sunt ca și inexistente. Pentru Statul Islamic, zonele gri reprezintă adevărate paradisuri pentru finanțarea activităților lor, considerând că serviciile de informații occidentale nu dispun de capacitatea, resursele sau interesul de a le urmări acțiunile în astfel de regiuni. Îndoctrinarea religioasă sectariană, imposibilitatea de a purta un război clasic împotriva“ necredincioșilor” ne poate conduce la concluzia că acțiunile teroriste sunt alegeri raționale la nivel colectiv. Atacurile cibernetice constituie o formulă consacrată deja pentru era globalizării, iar Statul Islamic folosește astfel de răspunsuri la adresa aliaților occidentali ai coaliției conduse de SUA. Rivalitățile regionale, fragmentarea și ascendența altor grupuri islamiste armate la Statul Islamic continuă să submineze aceste eforturile de stabilizare regională. Statele Unite ale Americii își iau angajamentul de a construi capacitatea opoziției moderate, inclusiv prin furnizarea de asistență militară și nonmilitară membrilor opoziției armate moderate. Presiunile de confruntare între Frontul Islamic și Statul Islamic par să fi subminat coeziunea Frontului, în ideologie, strategie, priorități și tactici preferate, fapt care a încurajat persoane, unități și grupuri în cadrul acestuia să-și reconsidere pozițiile. Asimetria care există în aria militară între regimul Statului Islamic și opoziția moderată este problematică pentru asigurarea unui proces politic serios.

Angajamentul dintre Statele Unite ale Americii și aliații săi împotriva Statului Islamic din august 2014 a adus o schimbare dramatică în dinamica pe câmpul de luptă, în Siria, și în special în Irak prin lovituri aeriene, care continuă ca tactică și astăzi. Acestea au ca răspuns cu scopul avertizării, uciderea constantă de ostateci ca aparținând în special țărilor coalizate, dar și arealului islamic, considerați Takfir- eretici. Statul Islamic folosește atacurile coaliției conduse de SUA cu alte puteri occidentale pentru a consolida narativ recrutarea din statele majoritar non-musulmane, îndemnând la atacuri asupra occidentalilor sau cetățenilor din țările membre ale coaliției internaționale.

Capacitatea remarcabilă a unui grup terorist teritorializat, relativ mic și într-o anumită măsură marginalizat, de a se stabili ca o amenințare la adresa păcii și securității internaționale este fără precedent. Primăvara arabă, care a condus la căderea guvernelor a patru țări înainte de a permite Statului Islamic să prindă rădăcini în Siria, este doar o parte a contextului acestui accident al istoriei. Valorificarea eșecului statelor islamice la nivel social, economic și politic a permis consolidarea teritorială a Statului Islamic. Acțiunile militare vor limita extinderea ariei sale fizice, dar nu vor distruge recursul său în Irak și Siria sau chiar în alte zone, dacă nu există ceva viabil să îi ia locul.

Examinarea opțiunilor pentru slăbirea și anihilarea Statului Islamic, ridică întrebări cu privire la modul cel mai adecvat de a urmări combaterea terorismului și asigurarea securității regionale, fără consolidarea regimului Assad în raport cu grupurile de opoziție și civili. Apar probleme similare referitoare la combaterea Statului Islamic fără susținerea altor grupări islamiste anti-SUA.

Alianța NATO nu s-a angajat la o acțiune concretă
precizând la summit-ul de la Wales din septembrie 2014 că va lua în considerare orice solicitare din partea guvernului irakian de a lansa o misiune de antrenament și consolidarea capacităților forțelor irakiene pentru securitate. Țări membre NATO ca Franța,Germania, Canada, Turcia, Italia, Polonia, Danemarca și altele s-au alăturat eforturilor de combatere a Statului Islamic.

În ceea ce privește răspunsurile colective la acțiunile teroriste, nu mai este contestat faptul că este posibilă autorizarea folosirea forței împotriva teroriștilor ca actori non- statali în cadrul Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite, acțiunile teroriste fiind calificate ca amenințare la adresa păcii. Deficiențele practice ale mecanismului securității colective propus de Națiunile Unite sunt recunoscute chiar de Carta Organizației. Capitolul VIII al acestui document afirmă dreptul statelor suverane de a participa la acorduri regionale de securitate.Terorismul este de mare interes pentru instituția liberală a securității colective a Organizației Națiunilor Unite, în special pentru Consiliul de Securitate. Unul dintre cele mai importante rezultate a fost crearea Comitetului de combatere a terorismului al ONU (Counter Teerrorism Committee) în 2001; mandatul comisiei, a fost a fost revizuit în Rezoluția CSONU 1624 din anul 2005, conturând diverse sarcini ca"incriminarea finanțării terorismului, suprimarea furnizării de adăposturi sigure, hrana sau suport pentru teroriști, precum și schimbul de informațiilor cu guvernele […]."Lucrând în mod constant la realizarea mandatului său, CTC a devenit o parte vitală în lupta ONU împotriva terorismului.

"Reafirmând necesitatea de a combate prin toate mijloacele, în conformitate cu Carta Organizației Națiunilor Unite și cu dreptul internațional în vigoare, inclusiv a drepturilor internaționale ale omului, refugiaților și dreptul umanitar, amenințările la adresa păcii și securității internaționale provocate de actele teroriste,…, subliniind în acest sens rolul important jucat de Organizația Națiunilor Unite în conducerea și coordonarea acestui efort, …, constatând cu îngrijorare amenințarea continuă la adresa păcii și securității internaționale de Isil, ANF și toate celelalte persoane, grupuri, întreprinderi și entități asociate cu Al-Qaeda, reafirmând hotărârea sa de a aborda toate aspectele legate de această amenințare,…, acționând în temeiul capitolului VII din Carta Națiunilor Unite,…, își reiterează apelul la toate statele să ia toate măsurile care sunt necesare și adecvate și în conformitate cu obligațiile care le revin în temeiul dreptului internațional pentru a contracara instigarea de acte teroriste motivate de extremism și intoleranță comise de persoane fizice sau entități asociate cu Isil, ANF și Al-Qaida …” Unul dintre principiile fundamentale ale dreptului internațional public contemporan este cel al nerecurgerii la folosirea forței. Carta Organizației Națiunilor Unite (ONU) interzice statelor amenințarea cu forța sau folosirea ei, fie împotriva integrității teritoriale sau independenței politice a vreunui stat, fie în orice alt mod, incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite. Acest principiu cunoaște două excepții: măsurile de constrângere aplicabile de către Consilul de Securitate ONU și dreptul statelor la autoapărare individuală și colectivă. Aceste excepții au fost nu demult invocate ca justificări ale acțiunii militare lansate împotriva Irakului. Mai mult, administrația Statelor Unite ale Americii a creat a nouă doctrină, prin care conținutul dreptului statelor la autoapărare a fost redefinit. Conform articolului 51 al Cartei ONU, "nici o dispoziție din prezenta Cartă nu va aduce atingere dreptului inerent de autoapărare individuală sau colectivă în cazul producerii unui atac armat împotriva unui Membru al Națiunilor Unite, până când Consiliul de Securitate va fi luat măsurile necesare pentru menținerea păcii și securității internaționale." Formularea acestui articol a dat naștere la mai multe controverse. Conținutul dreptului la autoapărare nu este definit și nu se stabilește nici natura măsurilor pe care Consiliul de Securitate trebuie să le adopte pentru a pune capăt conflictului în cauză. Așa cum Oscar Schachter a afirmat, "regulile dreptului la autoapărare sunt departe de a fi considerate un ghid de conduită capabil să furnizeze norme clare pentru numeroasele cazuri posibile."De asemenea, articolul 51 nu face nici o referire la dreptul la autoapărare anticipativă. De altfel, majoritatea autorilor consideră că această prevedere exclude legalitatea anticipării. Cu alte cuvinte, articolul 51 nu îngăduie exercitarea dreptului la autoapărare înainte ca atacul armat să aibă loc. Adepții acestei opinii aduc mai multe argumente pentru dovedirea naturii restrictive a prevederii menționate. Astfel, conform unor păreri, expresia "în cazul producerii unui atac armat" implică precedarea exercitării dreptului de autoapărare de către producerea unui atac armat. De asemenea, se face referire și la principiul general conform căruia excepțiile trebuie interpretate restrictiv. Articolul 51 (dreptul la autoapărare) fiind o excepție a principiului nerecurgerii la folosirea forței, trebuie, la rândul lui, interpretat restrictiv și astfel, latura sa anticipativă (nefiind prevăzută expres) nu este permisă.

Teoriile Relațiilor Internaționale creează o distincție clară, binară
între actorii non-statali și actorii statali și ignoră multe cazuri în care
granițele dintre ele sunt neclare, cazul arealului islamic. Statocentrismul abordărilor realiste și liberale nu a ținut seama de toate schimbările structurale care au loc în sistemul internațional, aceste abordări nu pot explica atacurile teroriste la nivel global, mai mult, realismul caracteristic Orientului Mijlociu privește „modelul „politicii globale” influent în mediile liberal-instituționaliste contemporane ca instrument de politică externă al statului sau, în cel mai bun caz, dintr-o perspectivă mai pronunțat structurală, ca „modificator” indus de sistem asupra comportamentului statelor." Însă, “utilizând nivelul sistemic de analiză, se cuvine remarcată ca explicație și actuala răspândire difuză și incontrolabilă a armamentului, ceea ce pare să indice pe viitor luarea în considerare, în calculele balanței de putere, nu doar a statelor, ci și a unor actori nonstatali cu interese politice majore.” ; este cazul Statului Islamic anti-imperialist, în ceea ce privește răspândirea armamentului. Judecând după distribuția capabilităților și după iminența și amploarea fenomenului terorist , existența unei singure superputeri în sistemul internațional, cea a Statelor Unite ale Americii(variabilă independentă) poate cauza tendințe antihegemonice, de echilibrare, din partea actorilor statali, posibili sponsori ai terorismului – și actori nonstatali, gruparea teroristă a Statului Islamic (variabila dependentă).

Cazul coalizării de forțe conjugate contrateroriste ale statelor, conduse de Statele Unite ale Americii, cu implicații strategice și financiare majore împotriva fenomenului terorist teritorializat al Statului Islamic este precar și fragil în condițiile în care actori statali regionali majori ai Orientului Mijlociu ca Arabia Saudită,se află într-o continuă rivalitate pentru hegemonia regională cu Iranul. Arabia Saudită acționează militar prin participarea la loviturile aeriene împotriva statului Islamic în Siria, trimite avioane de luptă pentru a participa la primele lovituri ale coaliției, însă unii observatori ridică probleme cu privire la Arabia Saudită ca partener de coaliție datorită propriilor decapitări publice și a altor încălcări ale drepturilor omului. Faptul că a oferit 500 milioane dolari ajutor umanitar în Irak, la fel ca celelalte state arabe membre ale coaliției, este tentant în a fi explicat prin ipoteza constructivistă, însă limitele ipotezei constructiviste, limita timpului necesar pentru a ajunge la o constanță a încrederii în regiunea Orientului Mijlociu și problema fervorii identitar religioase care nu confirmă stabilitatea identităților, vin să contrazică acest tip de explicație la acest moment. Lipsa de credibilitate a Iranului și a Arabiei Saudite afectează o evoluție de succes pe termen lung a coaliției conduse de SUA. Participarea statelor arabe la coaliția internațională condusă de SUA este pur conjuncturală și folosită ca instrument de politică externă; argumentul istoric regional de factură realistă este imbatabil. “ Pacea este supusă condiților timpului și spațiului și trebuie stabilită prin metode și condiții de urgență diferite în relațiile concrete, de zi cu zi ale națiunilor.” Comprehensiunea în manieră realistă este validă în analiza relațiilor interarabe interetatiste, caracterizate de loialități și alianțe inconsistente în pofida istoriei lor recente și a unei structurări adesea fragile și emergente, dar mai ales în pofida unor discursuri și strategii de construire a unor unități politice: lipsa de consistență și eficiență a Ligii Arabe este unul din exemplele relevante în acest sens. Avantajele cooperării pot fi traduse în capabilități de putere, iar grija pentru distribuirea câștigurilor obstrucționează posibilitatea unei cooperări. Comportamentele în cheia realismului statocentric sunt foarte vizibile în momentele de criză și conflict, imperativul supraviețuirii care le guvernează existența le determină să considere orice alt stat drept un potențial agresor sau, în cel mai bun caz, un rival: coalizarea majorității statelor arabe în momentul ocupării Kuweitului de către Irak, fiind inacceptabilă eventuala supraputere în regiune, ar fi destructurat întreg echilibrul regional; alinierea siriano-iraniană, în momentele conflictului Iran-Irak, în pofida diferențelor ideologice, pentru a balansa axa Bagdad-Riyad, schimbarea politicilor agresive ale statelor arabe față de Israel, după înfrângerea din 1967, reacomodarea treptată și recunoașterea Israelului ca partener rațional de negocieri. Astfel, în acest mediu ostil, se confirmă cele două motive pentru care statele cooperează între ele: echilibrarea, respectiv, crearea unei alianțe împotriva unei amenințări dominante, și atașarea la locomotivă, respectiv alinierea statelor cu sursa de pericol.

Statul Islamic este o amenințare pe termen lung pentru stabilitatea Orientului Mijlociu. Efectele regionale ale acțiunilor Statului Islamic sunt considerabile. Orientul Mijlociu este regiunea unde statele vor căuta întotdeauna alianțe de moment prin care să-și satisfacă interesele de putere. Raza de acțiune a Statului Islamic este pe teritoriul suveran a două state – Siria și Irak, iar strategia militară și informațională este coordonată de SUA. Pornind de la aceste coordonate, situația este foarte complicată, majoritatea actorilor având interese paralele sau divergente. Strategia SUA se bazează coaliția a șaizecișidouă de state pentru a anihila Statul Islamic; în prezent, și Suedia se angajează să participe cu forțe militare; politica americană din zonă urmărește să țină în echilibru toate aceste variabile. Fiecare vecin statal al Siriei este puternic afectat de conflict; fenomenul este unul al importului și exportului unui conflict care nu ar fi putut exista fără faliile religioase specific regionale. Dualismul fervorii religioase este dublat de politicile de stat; aspirațiile regionale au axa reformei religioase, generând un adevărat antreprenoriat al violenței și instabilității structurale. O ofensivă totală împotriva Statului Islamic trebuie să fie precedată de atragerea sunniților din Irak către jocul politic central, în Bagdad, unde trebuie să-și aibă reprezentate interesele în mod real, pentru a nu fi atrași total de mirajul “jihadismului” promovat de Statul Islamic la scară globală.

Iranul și Arabia Saudită rămân principalii concurenți regionali în Orientul Mijlociu. Cei doi mari actori regionali, sunt puși acum în fața unei amenințări comune, Statul Islamic, amenințare ce reprezintă riscuri directe pentru interesele de putere din regiune.

Iranul a fost și rămâne exportator al activismului și al revoluției șiite- actualmente în Yemen, rebelii șiiți ar fi sprijiniți de Teheran în lupta violentă pentru putere în Sana'a-, iar Arabia Saudită răspunde cu atacuri aeriene; Iranul acționează în cadrul ordinii curente, rezistent la modificările granițelor și încercând să se impună ca putere nucleară; deși Iranul nu este un partener de coaliție recunoscut, a fost activ în lupta împotriva Statului Islamic, a trimis trupe, echipament militar și ajutor umanitar în Irak; într-o regiune formată din state arabe sunnite, Iranul șiit este o excepție care încearcă să domine regiunea unui front unit de state arabe. Iranul poate spera să domine regiunea prin proxy-uri șiite, fie sub formă de regimuri sau prin forțe independente de facto, ca Hezbollah, sau prin puterea nucleară. Puterea este greu de cuantificat; influența care emană dintr-un centru de putere poate să se manifeste în diferite domenii. Hegemonia pe bază de împuternicire este în mod inerent instabilă, pe fondul unui sectarism violent. Statul Islamic reprezintă o amenințare paradoxală pentru Iran. Instabilitatea provocată de conflict beneficiază implicarea iraniană prin proxy-uri; cu toate acestea, un colaps al ordinului statal ar fi în detrimentul intereselor iraniene, așa cum are nevoie Iranul să domine sistemul regional. În acest context, Iranul este angajat în negocierile nucleare cu comunitatea internațională, extrem de benefică pentru Iran. Negocierea ar ușura povara economică în timp ce o probabilă cursă a înarmării nucleare regionale ar asigura descurajarea reciprocă. Deși dorește să continue alimentarea instabilități în interiorul statelor din regiune, Iranul are un interes vital în propria stabilitate economică internă. „Dacă din punct de vedere al alegerii raționale nu se va pleca de la premiza folosirii armamentului nuclear ci de la premiza capacității de proiecție a interesului național la nivel regional și apoi global”, într-o lume globalizată, puterea economică va rămâne una fundamentală, ceea ce poate constrânge Teheranul să ajungă în cele din urmă către un acord.

Arabia Saudită, la rândul său, a continuat tradiția de a direcționa energiile islamiste radicale spre exterior, determinată să blocheze mișcări iraniene spre hegemonie și pentru a sprijini regimuri și grupuri din zonă sunnite. În același timp, se află în situația precară de a fi în mijlocul unei succesiuni extrem de delicate după moartea regelui Abdullah, împreună cu o amenințare tot mai mare de forțe la frontierele sale. Chiar dacă pare să fie în defensivă, aceasta ar putea decide la un moment dat că interesele sale sunt cel mai bine servite cu o așezare pe baza status quo-ului teritorial, cel puțin pe termen scurt.

Turcia, este implicată pasiv în conflict, atât datorită refugiațiilor sirieni, dar și datorită relațiilor intense și profund ambivalente cu numeroase grupuri de opoziție, -kurzii cu rezistența sunnită în Siria -, dar și cu ​​Irakul și Siria. Turcia a refuzat inițial să semneze acordul semnat de țările arabe, însă ulterior permite utilizarea teritoriului și spațiului aerian pentru scopuri umanitare și logistice, precum și adoptarea unor măsuri suplimentare de combatere a fluxului de luptători străini în Siria.

Egiptul, pe de altă parte, afectat de luptele interne de la alungarea lui Hosni Mubarak se confruntă cu propria insurgență din ce în ce mai violentă în peninsula Sinai și dorea alierea cu Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite și Kuweitul pentru a contrabalansa Iranul.

Iordania și Libanul suferă probleme similare, dar cu intensitate variabilă. Ambele sunt puternic afectate de conflict și preocupate asupra limitării efectelor eventual dezastruoase ale unui spillover deschis pe teritoriul lor. Libanul este pe punctul unui război civil reînnoit cu Hezbollah-ul și facțiunile sunnite care se luptă între ele în Siria; Iordania este axată pe securizarea frontierelor și lupta pentru monarhie, pe lupta împotriva dușmanilor interni și externi. Pentru puterile regionale, apariția Statului Islamic constituie o amenințare de dezintegrare, o amenințare existențială. Astfel, Egiptul, Irakul, Iordania, Libanul și cele șase state din peninsula Arabiei s-au pus de acord asupra câtorva puncte comune de acțiune: să oprească fluxul de luptători străini către zona Statului Islamic, să contracareze ideologia acestuia, să nu mai acorde impunitate jihadiștilor, să oprească fluxurile de bani către Statul Islamic, să acorde ajutor umanitar și să reconstruiască zonele afectate, să sprijine statele care înfruntă amenințări imediate din partea Statului Islamic și să se alăture unei campanii militare coordonate. Aceste state acționează într-un echilibru precar. Pe de o parte, trebuie să combată Statul Islamic, care reprezintă o amenințare pentru propria organizare statală, pe de altă parte, trebuie să promoveze interesele sunniților și să contracareze influența Iranului șiit în regiune, reafirmând astfel reacțiile regionale în manieră realistă.

Membrii permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU Federația Rusă și China
nu sunt membri ai coaliției, dar Rusia a promis sprijinul său pentru eforturile de combatere a terorismului susținând în același timp că membrii coaliției ar trebui să includă guvernul Assad în eforturile lor.

Dacă în ultimul deceniu, conflictele din Orientul Mijlociu au fost purtate pentru hegemonia regională, în paradigma actuală conflictul vizează starea Orientului Mijlociu. Statul Islamic, ca nou jucător în conflict, atrage noi linii între sine și puterile de status-quo, apoi, practic fiecare stat și regimul regional, dar și dincolo de arealul Orientului Mijlociu, chiar și actori non-statali ca Hezbollah. Această situație este în interesul regimului sirian, neparticipant încă la coaliție. Pentru a consolida zona de sub controlul său, cu costul opoziției interne, consolidat militar, s-ar putea prezenta ca singura alternativă realistă pentru o opoziție jihadistă și, prin urmare, ca un partener potențial pentru Occident și puterile regionale. Regimul Assad se poziționează astfel se vede ca o forță care ar putea apăra status quo-ul (ante), ordinea regională actuală și frontierele sale, împotriva forței revizioniste a Statului Islamic. În acest sens, Siria mizează pe interesul comun actual al tuturor puterilor din regiune.

O eventuală pace se va baza pe cel mai mic numitor comun al majorității, respectiv, menținerea ordinii statale. În timp ce Israelul a fost un observator pasiv al conflictului, o apropiere strategică între Tel Aviv și Teheran ar putea fi o opțiune politică informală pentru ambele state. Pacea ar fi o confirmare a ordinii statale regionale care este atât în interesul elitelor conducătoare regionale, cât și în interesul Occidentului.

Însă, nu ar fi o lectură în cheie realistă să se presupună că parametrii actuali ai relațiilor intra-regionale ale Orientului Mijlociu vor rămâne constanți. Turcia s-a dovedit a fi un partener volatil pentru aproape fiecare stat, însă rolul Turciei este și rămâne esențial. Arabia Saudită ar putea face calculele sale strategice, fără alianța SUA ca o condiție sine qua non. Centrul Orientul Mijlociu se dezintegrează, puterile periferice sunt oscilante, iar puterile externe se confruntă cu decizii strategice fundamentale. Pacea ar fi o confirmare a ordinii statale regionale care este atât în interesul elitelor conducătoare regionale, cât și în interesul Occidentului. O pace în Siria nu este posibilă fără acordul vecinilor săi. Această concluzie subliniază posibilele căi de ieșire din conflict, cu condiția ca toate părțile să obțină un loc la masa negocierilor și ca toate interesele să fie percepute ca inerent legitime, începând cu percepția de legitimitate statală a statelor Orientului Mijlociu. Procesul principal de pace promovat de ONU din Geneva și Montreux nu a reușit; nu s-au îndeplinit aceste criterii. În al doilea rând, aceasta ar putea exista o înțelegere informală a "puterilor de status-quo" – în esență, toate statele implicate plus Hezbollah, cum că orice prelungire a conflictului ar putea destabiliza simultan statele Orientului Mijlociu și consolida puterea revizionistă, în cazul de față un actor non-statal, ca Statul Islamic. Un interes comun din regiune ar putea fi menținerea ordinii statale. Cel puțin pentru moment, raționamentul statal ar trebui să anuleze agenda revizionistă. Concluziile pot părea a avea o natură teoretică în natură, dar nefolositoare în practică. Până se ajunge la o soluție globală, inițiativele localizate par sortite eșecului.

Conflictul, caracterizat printr-un concurs între conceptele laice și religioase ale politicii interne și regionale, conduce la un ordin regional de dezintegrare; miza este chiar conceptul statalității în Orientul Mijlociu. Rezultatul este un masiv flux bidirecțional de luptători și refugiați. Posibilitatea de a influența activ reduce pragul de intervenție, iar conflictul este astfel masiv internaționalizat. Fluxul de luptători din regiune, veritabilă desfășurare de forțe statale și non-statale este eclipsat de fluxul de refugiați. Războiul civil sirian are rezultatul a sute de mii de pierderi de vieți și a provocat un flux uriaș de refugiați.

Acțiunile de ajutor umanitar sunt sub incidența logicii în cheie constructivistă, a normelor internaționale legate de protecția persoanelor aflate în zone de risc sau de conflict, iar supuse acestor norme cu caracter internațional sunt obligatoriu și cele ale coaliției conduse de SUA. Cercetarea constructivistǎ se axeazǎ pe normele internaționale și efectul lor în acțiunea statelor, pe rolul ideilor, normelor, culturii, identităților și a cunoașterii împărtășite, pe natura mutual constitutivă a intereselor și a identității actorilor. “Securitatea sau insecuritatea sunt calități relaționale și reflectă stabilitatea sau schimbarea identității comunităților implicate. În al doilea rând, securitatea este relaționată intereselor care trebuie să fie securizate.”Identitatea este depozitară, fixează standarde prin puterea discursivă, și este anterioară acțiunii; aduce rezolvări dilemei de securitate înainte ca acestea să apară sau rezolvă dilema de securitate în registrul socializării. Răspunsul umanitar internațional este masiv, complex și se luptă pentru a ține pasul cu evoluțiile care au degenerat dincolo de nevoile anticipate și continuă să facă acest lucru. Misiunea ONU de Asistență în Irak (UNAMI) și alte organizații partenere facilitează răspunsul umanitar. Eforturile de coordonare ale Oficiului ONU pentru coordonarea afacerilor umanitare(UNOCHA) dispun suma de 231 milioane dolari cauzei umanitare. Consiliul de Securitate al ONU a adoptat două rezoluții în 2014 care vizează creșterea accesului umanitar și livrarea ajutorului în Siria. Rezoluția 2139 din februarie 2014 a cerut ca partidele "să permită accesul prompt umanitar rapid și Rezoluția 2165 din iulie 2014 a autorizat agențiile umanitare ONU și partenerii lor de implementare în oferirea de asistență transfrontalieră cu notificare, mai degrabă decât consimțământul guvernului sirian. Însă violența, insecuritatea, guvernele și interferențele de opoziție, continuă să împiedice acordarea ajutorului umanitar. Normele internaționale și identitățile influențează culturile strategice de securitate, până la „localizarea actorilor în cadrul unor structuri sociale, care deopotrivă constituie actorii și care sunt constituite de interacțiunile dintre actori” Rosen oferă o definiție coordonată, în acest sens modelată de influența constructivismului: „cultura strategică de securitate implică asumări, credințe și alegeri despre comportamentul militar internațional, în special referitor la deciziile de a recurge sau nu la război, preferințele pentru ofensivă sau pentru modelul defensiv, sau pentru cooperare și dezistare la război” Se generează preferințe, iar preferințele exprimate pe temelia unui întreg edificiu de norme intersubiective, devin comportament extern. Constructivismul nu vede securitatea în termeni eminamente militari. Distribuția ideilor este singura în măsură să capteze și să cultive iminent esența sistemului internațional. Ipoteza constructivistă denotă un proces de selecție a intereselor, multiplicând căile de acțiune ale actorilor în sistemul internațional și explicitând de ce unele practici sociale ca acțiunile umanitare au devenit interese și de ce altele nu. Puterea, în abordarea constructivistă, nu mai reprezintă acea categorie instrumentală a politicii externe, promovată prin factori economici și militari. Limbajul, cultura, ideile antrenează standarde prin care puterea colectează sensuri noi. Uniunea Europeană este prin excelență o comunitate de securitate. Emanuel Adler și Michael Barnett definesc comunitățile de securitate ca fiind” o regiune transnațională compusă din state suverane, ale căror popoare mențin așteptări întemeiate asupra schimbărilor pașnice.”Politica de prevenire a conflictelor, de construire a păcii, de mediere, ajutorul umanitar, promovarea drepturilor omului, politica de dezarmare și non-proliferare, promovarea politicii pentru dezvoltare și cooperare, fac parte din strategia de politică externă și de securitate comună a Uniunii Europene, care are un caracter progresiv; nu poate fi citită decât în registrul constructivist și are rolul de a pregăti terenul unei culturi de politică externă prin construirea de atitudini pacifiste în rezolvarea diferendelor internaționale. Datorită accentuării efectelor co-constitutive ale reglementărilor și politicilor europene externe și de securitate, se poate studia modul în care integrarea europeană modelează identitățile sociale și interesele statelor membre. Astfel, Uniunea Europeană, chiar nefiind actor statal, este membru al coaliției, calitate în care a angajat mai mult de 200 milioane dolari în asistența umanitară în Irak și Siria, contribuție a statelor membre.

Pe de altă parte, islamofobia este o realitate care, alături de terorism, constituie impedimente pentru cultura păcii. Occidentul este gazda fenomenului care aduce în atenția publică insuficienta cunoaștere a culturii islamice și nevoia de respect a diversității culturale. Confruntările sunt profunde și complexe deoarece culturile sunt profund încorporate în psihicul persoanelor. Sugestia că Islamul este o problemă pentru umanitate cum este revendicat în discursul odios al islamofobiei, este de a nega Islamului valorile de pace, compasiune, și toleranță. Această linie de gândire reflectă irațional și vicios prejudecățile diseminate. Pericolul acestui tip de etichetare este încadrarea tuturor musulmanilor într-o sigură categorie.

Eliminarea percepțiilor eronate despre Occident și Islam ar trebui să fie un prim pas, important în promovarea unei culturi mondiale a păcii. Denigrarea intenționată și sistematică a Islamului, sub forma unor campanii de incitare la ură religioasă vizează consecințe negative pentru musulmani, indiferent că se află în Occident sau în arealul islamic, pornește de la impactul negativ asupra demnității și identității lor. Amploarea provocării necesită creșterea cooperării, a acțiunilor coordonate și a unei înțelegeri reale și reciproce cu privire la cauzele profunde ale fenomenului complex al islamofobiei și terorismului islamic. Această isterie este reflectată în mare parte de mass-media și își are rădăcinile în evoluțiile care decurg din "războiul împotriva terorismului". Mass-media, intenționat sau nu, a interiorizat și promovat politica contra-terorii. Rezultatul este că în acoperirea mass-media se omogenizează și se instituționalizează semantic Islamul, Djihadul – fără distincțiile necesare-și terorismul, astfel încât Islamul apare în sine ca amenințare, iar într-o lume globalizată conflictele tind să ia amploare în timp real. Instituționalizarea semantică în jurul valorii de Islam susține o contrapolitică pe ordinea de zi, atât în politica internă cât și în cea externă. Dacă SUA avertizează că „Teroarea este dușmanul, nu Islamul”, nu același lucru se poate spune despre aliații săi.În paralel, musulmanii de pe teritorii occidentale nu ezită să combată ideologia eronată a Statului Islamic.Triada migrație – securitate- islamofobie se înscrie în logica evenimentelor teroriste.

Islamofobia se articulează în statele cu procente destul de mari de migranți musulmani și chiar politizată. Pegida este cel mai recent grup transnațional de activism anti-islamic din Europa. Difuzia rapidă a acestor mișcări, a consolidat mobilizări ulterioare pe plan global. Islamofobia conturează imaginea negativă a musulmanilor discriminați datorită unor contexte faptice, imaginate sau atribuite identificării cu religia islamică. Identitatea devine realmente problematică în momentul în care musulmanii părăsesc societățile tradiționale emigrând. Situația comportă o serie de anomalii în condițiile în care identitatea unui individ musulman nu mai este susținută de societate, asupra lui existând o presiune puternică pentru a se conforma normelor culturale predominante din societățile occidentale.

O altă discuție care conduce la islamofobie în calitate de factor destabilizator este construcția politică ce legitimează astfel de atitudini. Dezbaterile cu privire la interzicerea simbolurilor Islamice într-o serie de state europene amplifică starea de tensiune între migranții musulmani și populația majoritară, ridicând o serie de semne de întrebare în ceea ce privește asocierea apartenenței religioase a cetățenilor cu ideea de amenințare la adresa identității statelor națiune. Discuțiile care privesc interzicerea anumitor simboluri religioase islamice descriu în prezent rolul identității naționale și locul religiei în societățile europene. Guvernele naționale vorbesc despre nivelul economic scăzut al acestei minorități, despre criza identității, slaba educație și incapacitatea lor de a se integra în societățile occidentale în măsura în care deteritorializarea a dizolvat sentimentul de apartenență la vreun stat națiune. Același guverne vorbesc despre tendința musulmanilor din vest de a forma comunități religioase închise, ceea ce duce la ghetorizare și radicalizare. Pe acest fond, declarațiile care pun într-un con de umbră multiculturalismul, nu numai că nu vor stopa amenințarea teroristă, o vor amplifica exponențial.

Mișcările sociale pot avea un impact drastic asupra puterii de stat. Schimbarea socială poate avea consecințe directe asupra statului în cadrul structurii internaționale. Realismul structural nu vede o astfel de dinamică; analiza s-ar muta de la nivelul sistemic de analiză și ar pierde din rigorile sale. Cu toate acestea, realismul structural trebuie să fie interesat de consecințele unei astfel de dinamici, având în vedere modul în care aceasta poate avea un impact suficient de mare în cadrul sistemului internațional. Impactului acestei influențe de presiune socială este dat de probabilitatea comportamentelor neunitare ale statelor, diferite de actorul rațional și unitar văzut de realismul structural tradițional; în funcție de împrejurări, un stat poate să nu fie nici rațional, nici unitar, în special în situații care necesită o examinare mai mare a modului în care statele percep pericolele, și modul în care politica internă ar putea constrânge sau permite anumite tipuri de răspunsuri.

Variabila intermediară, factorul de presiune social ca factor de constrângere politică explică relația cauză și rezultatele observate. Această variabilă intermediară intervine între variabila independentă, structura sistemului internațional și variabilă dependentă, politica externă. Din cauza impactului actorilor societali asupra politicii externe și datorită incapacității acestora de a evalua în mod eficient o situație, statele pot să nu aleagă întotdeauna un comportament unitar sau cele mai bune strategii sau politici pentru a face față amenințărilor.

Uniunea Europeană răspunde triadei migrație – securitate – islamofobie înscrise în logica evenimentelor teroriste cu imperativul necesității de a preveni și combate radicalizarea și extremismul: “Într-o lume globalizată amenințările teroriste pot fi contracarate numai prin cooperare internațională și acțiunile naționale hotărâte în deplină conformitate cu dreptul internațional, valorile fundamentale și standardele internaționale privind drepturile omului.”Rămâne însă riscul comportamentului neunitar al statelor ca răspuns la presiunea factorului social, fără un discurs unitar la nivel diplomatic și media la nivel internațional care să evite instituționalizarea și omogemizarea semantică a Islamului, Djihadului și terorismului, – fără distincțiile necesare-; Islamul apare în sine ca amenințare, iar într-o lume globalizată, scenariul apocaliptic se poate contura în timp real la scară globală.

Marginalizarea discursivă și în consecință acțională a Statului Islamic este una dintre strategiile prioritare. Mobilizarea populației de origine, a țărilor gazdă, a publicului global, a populațiilor din țările aliate și neutre și agențiilor guvernamentale implicate presupune unitate în efort, cu rezultate asupra percepției maselor și în consecință asigurarea succesului de raliere a tuturor forțelor non-militare, cel puțin într-o primă instanță, ca o contrapondere uriașă la mijloacele propagandistice ale Statului Islamic, folosite pentru popularizarea cauzei lor. Concursul mobilizării concertate la toate nivelurile, în paralel cu perturbarea financiară poate asista și trebuie să premeargă efortuluiului în vederea instaurării unui proces politic normal.

Este nevoie de sincronizarea aspectelor coercitive cu cele de raliere și implicare a tuturor palierelor internaționale în războiul contra terorismului Statului Islamic și mișcărilor teroriste aderente, justificat și legitim la scară globală, însă nu cu un preț amplificat inutil și apocaliptic.

CONCLUZII

Gruparea Statului Islamic folosește violența motivată identitar-religios ca instrument de presiune politică, pornind din arealul Orientului Mijlociu, areal în care rolul Islamismului ca doctrină național politică diferă de la o țară la alta, iar reacțiile la dominația politico-economică a imperialismului occidental și modernismului sunt: totalitarismul politic, respingerea secularismului democratic, eșecul societății de a ține pasul cu modernizarea tehnologică accelerată, izolarea și denigrarea culturală, toate trecute prin filtrul tradiționalismului majoritar islamic, cu nuanțele sale conservatoare, reformiste sau seculariste. Unitatea lumii musulmane în promovarea terorismului islamic este departe de a fi realizată, însă odată cu instituționalizarea războiului, actorii non-statali, respectiv grupările teroriste, sunt cei care revendică politic sub formă de proxy-uri cu interfață identitar religioasă, pe fondul influențelor idiosincratice. Aspirațiile regionale au axa reformei religioase, generând un adevărat antreprenoriat al violenței și instabilității structurale. Dualismul fervorii religioase, operarea convenientă a unui reducționism doctrinar al religiei, plasarea religiei pe orbita trecutului eroic sunt dublate de politicile de stat.

Efectele negative ale fenomenului globalizării sunt concretizate în fragmentare, polarizare și anomie, factorul tehnologic facilitează răspândirea proliferării în rețele transfrontaliere, chiar transcontinentale a activităților infracționale dintre cele mai virulente, cu efecte destabilizatoare atât la adresa securității și stabilității interne a statelor, cât și a securității internaționale, efecte negative care se suprapun într-o societatea islamică deja fragmentată în toate dimensiunile ei. În condițiile globalizării, crizele sociale din spațiul islamic sunt însoțite de cele mai multe ori de crize identitare, generatoare de violențe abominabile. Sfidările induse de procesul globalizării economice, politice, culturale, tehnologice, sociale au generat noi tensiuni și factori de risc, noi medii conflictuale, noi riscuri și amenințări dar și dimensiuni inedite din partea politicilor de securitate care presupun dezvoltarea unor capabilități de gestionare a crizelor și de derulare a operațiuni multifuncționale adaptate. Globalizarea pune și problema secularismului, îl destabilizează prin limitarea relevanței sale. Reîntoarcerea la religie implică noi dimensiuni ale autonomiei politice și ale identității culturale; resurgența religioasă islamică se manifestă pe fondul intensificării globalizării, a tendinței de omogenizare a fenomenului globalizant. Fenomenul globalizării, al interdependențelor nu mai este unidirecțional, dinspre Occident spre civilizațiile și societățile nonoccidentale, ci unul multidirecțional.

Ipoteza constructivistă explică parametrii identitar-religioși de legitimare a violenței Statului Islamic prin retorica interpretării conveniente a pasajelor din Coran; parametrul social, prin înțelesul islamului care transcede caracterul strict religios, desemnând atât o componentă laică, cultura islamică cu ansamblul de norme sociale, etice, juridice cât și religia monoteistă, antietatismul prin substanțiala incongruență între teritoriu și identitate și parametrul antiimperialist prin atribuirea de identități antagonizante care polarizează acțional, toate caracteristice fenomenului terorist ale Statului Islamic. Astfel, factorul identitar are importanță strategică în condițiile globalizării; baza pentru o nouă identitate este deja prezentă sub forma Islamului; Islamul nu trebuie subestimat; este un mediu puternic, capabil să genereze crize multi-dimensionale.

Dualitatea conflictelor identitare islamice au o legătură intrinsecă a simbolisticii sacre și a identității privită ca rezultat al unei ordini superioare. Statul Islamic face uz și abuz de violență simbolică cu capital religios în termenii prozelitismului, al mobilizării doctrinare. Capitalul simbolic al Statului Islamic reușește simultan legitimarea acțiunilor violente și mobilizarea noilor recruți, cât și răspândirea terorii, propagate de vectorul tehnologic caracteristic globalizării. Cumulând semantic mesajul totemic al Statului Islamic, nonculoarea neagră invită subonștient la violență sub egida legitimității divine din slogan, înregistrată conștient. Propaganda Statului Islamic privează individul de spiritul său critic și îl duce nu de la doctrină la comportament, ci de la comportament la doctrină; dialogul nu există; însă, existența unui stat islamic real, este condiționată dialectic între structurile religios-politice și conștiința umma. Modificarea percepțiilor cu privire la timp și spațiu, de anulare a timpului profan se face în timp real și un flux unidirecțional conferă un caracter nenegociabil fenomenului terorist reducționist doctrinar mediat; evaluarea corectă a informației este filtrată de fenomenul stereotipal și posibil eronat valoric, dar cu un bagaj afectiv asociat percepțiilor subiective proprii, favorizante deformării realității și prejudecății. Semnalarea apartenenței sugerate simbolic explică recrutarea de noi membrii și grupări teroriste; se acționează asupra identității recruților cărora le sunt propuse două lumi: una contemporană, difuză, dificil de descifrat și una veche, clară, ușor de analizat. Problematica derivă din neconcordanța celor două planuri temporale, iar soluția din arhitectura mesajului. Pentru cazul Statului Islamic, logica afectivă binară găsește rezolvare în negativ și susține clasa de comportamente violente.

Asistăm la o dublă selecție: una de pervertire a simbolurilor autentice religiei islamice, și selecția mediatică, ambele pliate pe suma cunoștințelor sau lipsa acestora, a maselor din arealul islamic sau non-islamic, selecții care stabilesc agenda politică. Jocul în piața bunurilor simbolice fac extrem de fragilă limita între securitate și securitizare. Asistăm și la o dublă transmisie: cea mediatică și cea a transmiterii simbolurilor la distanță în scopuri de control. O asemenea abordare a comunicării are un caracter instrumental, implică relații cauză-efect și un flux unidirecțional.

Motivația individuală și de grup pentru aderare are de-a face cu dinamica rețelelor sociale care oferă direcție, identitate, scop, apartenență și emoție, decât cu înțelegerea religioasă.

Pe de altă parte, atât timp cât guvernanța statală nu satisface așteptările musulmanilor, va exista un flux constant de recruți în rândurile Statul Islamic. Rivalitățile regionale, fragmentarea și ascendența altor grupuri islamiste armate la Statul Islamic continuă să submineze aceste eforturile de stabilizare regională. Statul Islamic folosește atacurile coaliției conduse de SUA cu alte puteri occidentale și pentru a consolida narativ recrutarea din statele majoritar non-musulmane, îndemnând la atacuri asupra occidentalilor sau cetățenilor din țările membre ale coaliției internaționale. Mai mult, dacă sofismul religiei face incontestabile valorile sale, ideologia politică este privată de această garanție absolută, fiind pusă în situația de a crea și recrea argumentele necesare impunerii propriilor valori, fără a putea apela la instanța unei autorități incontestabile. Valorificarea eșecului statelor islamice la nivel social, economic și politic a permis consolidarea Statului Islamic și din aceleași cauze, fenomenul este extins. Posibilitatea de a influența activ reduce pragul de intervenție. Conflictul dintre forțe statale și non-statale este eclipsat de fluxul de refugiați.

Teoriile Relațiilor Internaționale creează o distincție clară, binară
între actorii non-statali și actorii statali și ignoră multe cazuri în care
granițele dintre ele sunt neclare; este cazul Orientului Mijlociu. Statocentrismul abordărilor realiste și liberale nu a ținut seama de toate schimbările structurale care au loc în sistemul internațional, aceste abordări nu pot explica atacurile teroriste la nivel global. Utilizând nivelul sistemic de analiză și luând în considerare faptul că Statului Islamic se află în posesia celor mai noi tipuri de armament, indică luarea în considerare, în calculele balanței de putere, nu doar a statelor, ci și a unor actori nonstatali cu interese politice majore. Judecând după distribuția capabilităților și după iminența și amploarea fenomenului terorist a Statului Islamic, existența unei singure superputeri în sistemul internațional, cea a Statelor Unite ale Americii(variabilă independentă) poate cauza tendințe antihegemonice, de echilibrare, din partea actorilor statali, posibili sponsori ai terorismului – și actori nonstatali, gruparea teroristă a Statului Islamic, anti-imperialist, (variabila dependentă).

Orientul Mijlociu este regiunea în care statele vor căuta întotdeauna alianțe de moment prin care să-și satisfacă interesele de putere, participarea majoritară a statelor din Orientul Mijlociu la coaliția condusă de Statele Unite ale Americii riscă să fie și aceasta una conjuncturală, care să servească intereselor de moment. Mai mult, realismul caracteristic Orientului Mijlociu privește modelul „politicii globale” ca instrument de politică externă al statului sau, în cel mai bun caz, dintr-o perspectivă structurală, ca „modificator” indus de sistem asupra comportamentului statelor. Pentru puterile regionale și nu numai, apariția Statului Islamic constituie o amenințare de dezintegrare, o amenințare existențială. Centrul Orientul Mijlociu se dezintegrează, puterile periferice sunt oscilante, iar puterile externe se confruntă cu decizii strategice fundamentale. Pacea ar fi o confirmare a ordinii statale regionale care este atât în interesul elitelor conducătoare regionale, cât și în interesul Occidentului. Însă, nu ar fi o lectură în cheie realistă să se presupună că parametrii actuali ai relațiilor intra-regionale vor rămâne constanți, anulând efortul conjugat al statelor membre ale coaliției. Factorul nuclear în regiune schimbă parametrii relaționali la nivel regional și internațional poate scăpa Iranul de sancțiuni colective, conferind acestuia o mare libertate de acțiune, ce poate fi îngrădită, în ultimă instanță, doar de alte puteri nucleare. Cel puțin pentru moment, raționamentul statal ar trebui să anuleze agenda revizionistă la nivel regional. Însă, până la o soluție globală pe termen lung, inițiativele localizate par sortite eșecului.

Liniile de efort ale coaliției includ nu doar  acordarea de sprijin militar ci și împiedicarea fluxului de luptători străini, îngrădirea financiară a Statului Islamic ci și abordarea crizei umanitare din regiune, aspect explicat de perspectiva constructivistă care denotă un proces de selecție a intereselor, multiplicând căile de acțiune ale actorilor în sistemul internațional și explicitând de ce unele practici sociale ca acțiunile umanitare au devenit interese și de ce alte practici nu. Efectele benefice ale globalizării facilitează succesul acțiunilor umanitare în regiunea de conflict. Explicația de factură constructivistă nu aplică însă statelor arabe membre ale coaliției datorită limitei timpului necesar pentru a ajunge la o constanță a încrederii în regiune și datorită problemei fervorii identitar religioase care nu confirmă stabilitatea identităților în Orientul Mijlociu.

Pericolul triadei terorism-imigrație-islamofobie este pericolul încadrării tuturor musulmanilor într-o sigură categorie, pericol alimentat de media și facilitat de fenomenul globalizării în toate dimensiunile acestuia. Instituționalizarea semantică a terorismului în jurul valorii de Islam, selecția mediatică intenționată sau nu care coincide cu agenda politică, susținerea unei contrapolitici pe ordinea de zi, atât în politica internă cât și în cea externă și jocul în piața bunurilor simbolice fac extrem de fragilă limita între securitate și securitizare. Mai mult, identitatea devine realmente problematică în momentul în care musulmanii părăsesc societățile tradiționale emigrând. Mișcările sociale antiislam pot avea un impact drastic asupra puterii de stat; procesele de evaluare a amenințărilor, de adaptare strategică și implementare a politicilor externă și de securitate națională sunt negociate tacit cu nivelul societal ; radicalizările sociale în oglindă, dimensiunea publică a violenței pot avea impact asupra politicii externe ale statelor și consecințe dezastruoase pentru securitatea internațională, iar astfel de dinamici interesează realismul structural, tocmai datorită incapacității la nivel social de evaluare acurată a evenimentului, actori societali nu pot răspunde într-un mod flexibil la variațiile echilibrului de putere în cadrul sistemului internațional; riscul este acela al comportamentului neunitar al statelor. Contextele discriminare-antidiscriminare sînt legate în primul rînd de caracterul cultural ireductibil al națiunilor, pe care nici democratizarea, nici liberalizarea și nici măcar modernizarea nu au putut să le anuleze. Multiculturalitatea este noua paradigmă a globalizării, care nu are însă suporturi în tradiții culturale unitare.

Rolul diplomației preventive trebuie jucat prin efortul de a contesta legitimitatea narațiunilor extremiste și astfel, reducerea recursului lor. Concertarea acțiunilor militare, cu cele de limitare a resurselor financiare trebuie susținute de o strategie contranarativă de concertare a acțiunilor comunicaționale, de contracarare a recrutărilor, convertirea percepțiilor eronate a maselor asupra Islamului și Occidentului, de delegitimare a narativului extremist, în lipsa unor canale oficiale de comunicare la nivel diplomatic cu Statul Islamic. Este nevoie de o o dimensiune relativ nouă, anticipativă, legată de abordarea într-o manieră extinsă a surselor de risc, inclusiv a celor de ordin comunicațional și o strategie discursivă care să vizeze stabilitatea identităților în arealul islamic. Rolul diplomației preventive trebuie jucat prin efortul de a contesta legitimitatea narațiunilor extremiste și reducerea recursului lor.

Este nevoie de sincronizarea aspectelor coercitive cu cele de raliere și implicare a tuturor palierelor internaționale în războiul contra amenințării reale și iminente a terorismului Statului Islamic și mișcărilor teroriste aderente, justificat și legitim la scară globală, însă nu cu un preț amplificat inutil și apocaliptic.

ANEXE

FIG.I ISIS Map Showing Its 5-Year Expansion

FIG. II ISIS Flag

BIBLIOGRAFIE

Cărți

Adler, Emanuel, Barnett, Michael, Security Communities, Cambridge Studies for International Relations, Cambridge University Press, Cambridge,1998

Anghelescu, Nadia, Introducere în Islam, Ed. Enciclopedică, București, 1993

Apahideanu, Ionuț, “Globalizarea între concept și realitatea desemnată” în Manual de Relații Internaționale/ coord.: Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu ; Daniel Biró, Lucian-Dumitru Dîrdală, Olivia Toderean, et al., Polirom, Iași, 2006

Apahideanu, Ionuț,“Problema nivelurilor de analiză în Relațiile Internaționale”, în Manual de Relații Internaționale/ coord.: Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu ; Daniel Biró, Lucian-Dumitru Dîrdală, Olivia Toderean, et al., Polirom, Iași, 2006

Blumer, Herbert, “Symbolic Interactionism. Perspective and Method “, 1969, apud Armand și Michelle Mattelart,  Istoria teoriilor comunicǎrii, Editura Polirom, Iași, 2003

Bogomilova, Nonka, Instrumentalizarea etnică a religiei, Editura Altera , Târgu- Mureș, 1999

Bronwlie, Ian, International Law and the Use of Force by States, Oxford University Press, London, 1963

Bucchi, Massimiano, Science in Society : An Introduction to the Social Studies of Science, translation by Adrian Belton, Routledge, London, 2004

Castells, Manuel, The Rise of the Network Society, The Information Age: Economy, Society and Culture, Cambridge, MA, 1996

Cioculescu, Șerban Filip, “Terorismul, un fenomen străvechi, dar totodată nou și cuprinzător “, în Relațiile internaționale contemporane, Teme centrale în politica mondială , coord. Daniel Biró, Polirom, Iași, 2013

Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicționar de simboluri, I – III, Ed. Artemis, București, 1995

Cook, David, Islam and Politics in Historical Perspective, University of California Press, California, 2005

Dicționarul explicativ al limbii române, Institutul de Lingvistică, București, 1975

Dunne, Timothy; Schmidt, Brian C.,”Realism”în Jon Baylis, Steve Smith(eds.), The Globalization of World Politics, 2nd Edition, Oxford University Press, New York, 2001

Earle, William J., Introducere în filosofie, Editura All, București, 1999

Eliade, Mircea, Culianu, Petru, “Islamul”, în Dicționar al religiilor, Editura Humanitas, București, 1996

Fierke, Karin M.,” Constructivism” în Steve Smith, Milija Kurki, Tim Dunne, International Relations Theories: Discipline and Diversity, Oxford University Press, New York, 2007

Friedman, Georges, Dictionnaire des medias, Mome, Paris, 1971

Garcin-Marrou, Isabelle, Media vs. Terorism, Editura Tritonic, București, 2005

Guzzini, Stefano, Realism și relații internaționale, Institutul European, Iași, 2001

Heffelfinger, Chris, Radical Islam in America, Potomac Books, New York, 2011

Heilbrunn, Benôt, Logo-ul, București, Editura Comunicare.ro, București, 2002

Held, David; McGrew, Anthony; Goldblatt, David; Perraton, Jonathan, Global Transformations. Politics, Eonomics and Culture, Polity Press, Cambridge. 1999

Honderich, Ted, Violence for equality, Harmondsworth: Penguin, London, 1980

Jackson, Robert; Sørensen, Georg, Introduction to International Relations: Theories and Approaches, 3rd Edition, Oxford University Press, New York, 1999

Kelsen, Hans, The law of the United Nations, London Institute of World Affairs, London, 1964

Le Bon, Gustave, Opiniile și credințele, Editura Științifică, București, 1995

Lippman, Walter, Public Opinion, Transaction Publishers, New Brunswick, 1991

Lobell, Steven E.; Ripsman, Norin M.; Taliaferro, Jeffrey W., Neoclassical Realism, the State, and Foreign Policy, Cambridge University Press, New York, 2009

Malanczuk, Peter, Akehurst's Modern Introduction to International Law, Routledge, Londra, 1997

McQuail, Dennis; Sven, Windhal, Modele ale comunicării, Editura Comunicare.ro, București, 2004

Morgenthau, Hans, Politics Among nations : the Struggle for Power and Peace, (ediția a 3-a), Alfred A.Knopf, New York, 1985

Morgenthau, Hans, Scientific Man vs. Power Politics, University of Chicago Press, Chicago, 1946

Mucchielli, Alex, Arta de a influența. Analiza tehnicilor de manipulare, Polirom, Iași, 2002

Neveanu, Paul Popescu, Dicționar de psihologie, Editura Albatros, București, 1978

Organizația Națiunilor Unite, Carta Națiunilor Unite, June 26, 1945, Monitorul Oficial, http://www.anr.gov.ro/docs/legislatie/internationala/Carta_Organizatiei_Natiunilor_Unite_ONU_.pdf, accesat la 29.05.2015

Pevenhouse, Jon C.; Goldstein, Joshua S., Relații internaționale, trad. de Andreea-Ioana Cozianu, Elena Farca, Adriana Ștraub, Polirom, Iași, 2008

Robertson, Ronald, Globalization: Social Theory and Global Culture, Sage Publications, Newburry Park, CA., 1992

Ruști, Doina, Mesajul subliminal în comunicarea actuală, Editura Tritonic, București, 2005

Schachter, Oscar, International Law in Theory and Practice, Martinus Nijhoff Publishers, London, 1991

Schwartz, Stephen: The Two Faces of Islam, Doubleday – Random House, New York, 2002

Stănciugelu, Ștefan, Violență, mit și revoluție,  Editura AlI, București, 1998

Thomson, John B., Media și modernitatea. O teorie socială a mass media, Antet, București, 2000

Todorean, Olivia, “Constructivismul în Relațiile Internaționale” în Manual de Relații Internaționale/ coord.: Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu ; Daniel Biró, Lucian-Dumitru Dîrdală, Olivia Todorean, et al., Polirom, Iași, 2006

Tran, Vasile, Stănciugelu, Irina, Patologii și terapii comunicaționale, Editura Comunicare.ro, București, 2011-2012

Tran, Vasile; Stǎnciugelu, Irina, Teoria comunicării, Editura Comunicare.ro, București, 2003

UNESCO, Mai multe voci, o singură lume,  International Commission for the Study of Communication Problems /coord. Sean MacBride, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982

Ungureanu, Radu Sebastian, “Identități și comunități politice“, în Relațiile internaționale contemporane, Teme centrale în politica mondială, coord. Daniel Biró, Polirom, Iași, 2013

Waltz, Kenneth N., Man, the State and War, Columbia University Press, New York, 1959

Waltz, Kenneth N., Teoria Politicii Internaționale, trad. de Nicoleta Mihǎilescu, Polirom, Iași, 2006

Woods, Ngaire,” Order, globalization and Inequality in World Politic”s, în Ngaire Woods, Andrew Hurrel(eds.), Inequality, Globalization and World Politics, Oxford University Press, New York, 1999

Articole de specialitate din reviste științifice academice

Chase, Ray; Hill, Emilt; Kennedy, Paul, “Pivotal States and U.S Strategy”, Foreign Affairs, vol.75, nr.1, 1996

Epley, Nick, “Science or Science Fiction? Investigating the possibility (and plausibility) of subliminal persuasion”, Laboratory Manual, Departament of Psychology, Cornell University, 2001, www.csic.cornell.edu/201/subliminal.html, accesat la 11.03.2015

Farell, Theo “Constructivist Security Studies: Portrait of a Research Program”, International Studies Review, 2002

Hoffman, Bruce, “Holy Terror: The Implications of Terrorism Motivated by a Religious Imperative”, Rand Corporation, California, 1993, disponibil la http://www.rand.org/pubs/papers/P7834.html, accesat la 11.03 2015

Hopf, Ted, “The Promise of Constructivism” in International Relations Theory, International Security”, Vol 23, No.1, Summer, 1998

Kaplan, Robert, “The Coming Anarchy”, The Atlantic Monthly, February 1994, disponibil la http://www.theatlantic.com/magazine/archive/1994/02/the-coming-anarchy/304670/, accesat la 15.03. 2015

Kay, Sean,”Globalization, Power and Security”, Security Dialogue, Vol.35, No.1, 2004

Meashimer, John J.,“The False promise of International Institutions”, în International Security, Vol. 19, No. 3, 1994/1995

Risse, Thomas, “Social Constructivism Meets Globalization” în David Held, Anthony McGrew, Understanding Globalization; Theories and Controversies, PolityPress, 2004, http://kms1.isn.ethz.ch/serviceengine/Files/ISN/27152/ipublicationdocument_singledocument/79afd9dc-809d-483e-937f-943ded860370/en/12_Risse-04.pdf., accesat la 22.03.2015

Rose, Gideon, "Neoclassical Realism and Theories of Foreign Policy" World Politics, 51(1), 1998

Rosen, Stephen Peter ,“Societies and Military Power”, Cornell University Press, New York 1996

Rubin, Barry, “Islamic Radicalism in the Middle East: A Survey & Balance Sheet” Middle East Review of International Affairs vol. 2., No.2, 1998

US Department of State: “Patterns of Global Terrorism”, May 2002, p. xvi, http://www.state.gov/documents/organization/10286.pdf, accesat la 7.02.2015

Wendt, Alexander, “Anarchy is what States make of it: the Social construction of Power Politics”, în International Organization, 46 (2), 1992

Wendt, Alexander, “Collective Identity Formation and the International State”, în American Political Science Review, 88(2), 1994

Wendt, Alexander, “Constructing International Politics”, International Security, 20(1), 1995

Wiktorovicz, Quintan “Geneology of Radical Islam “, Studies in Conflict &Terrorism , Routledge,Taylor&FrancisGroup,2005,http://insct.syr.edu/wpcontent/uploads/2013/03/Wicktorovitcz.2005.Geneology-of-Radical-Islam.pdf,doi : 10.1080/10576100590905057, accesat la 7.02.2015

Articole în jurnale on-line

“About Us.” UN Counter Terrorism Committee. United Nations 11 Nov. 2013, http://www.un.org/en/sc/ctc/aboutus.html, accesat la 28.05.2015

“Al Qaeda a cerut manifestanților egipteni să declanșeze “războiul sfânt” ”, InfoMondo Militar, 9 Februarie, 2011, http://militar.infomondo.ro/actualitate/al-qaeda-a-cerut-manifestantilor-egipteni-sa-declanseze-razboiul-sfant.html, accesat la 29.05.2015

Associated Press, “Egypt, Gulf Arab allies eye alliance against Islamist extremism”, Ynet news.com, http://www.ynetnews.com/articles/0,7340,L-4587623,00.html, accesat la 29.05.2015

Avraham, Rachel, “Iran and Pakistan collaborate with ISIS in Afghanistan”, Jerusalem ON LINE, May 19, 2015, http://www.jerusalemonline.com/news/world-news/around-the-globe/iran-and-pakistan-collaborate-with-isis-in-afghanistan-13533 , accesat la 28.05.2015

Avraham, Rachel, “ISIS rings thwarted from entering the Palestinian Authority” Jerusalem ON LINE, May 19, 2015, http://www.jerusalemonline.com/news/middle-east/israel-and-the-middle-east/isis-rings-thwarted-from-entering-the-palestinian-authority-13535, accesat la 29.05.2015

Bender, Jeremy, “As ISIS Routs The Iraqi Army, Here's A Look At What The Jihadists Have In Their Arsenal”, Business Insider, http://www.businessinsider.com/isis-military-equipment-breakdown-2014-7?op=1, accesat la 28.05.2015

Berlinger, Joshua, “The names: Who has been recruited to ISIS from the West”, CNN, February 26, 2015, http://edition.cnn.com/2015/02/25/world/isis-western-recruits/index.html, accesat la 9.03.2015

Berntzen, Lars Erik; Weisskircher, Manès, ”How anti-Islamic Pegida spreads across Western Europe” Times, European University Institute, April 7, 2015, http://times.eui.eu/anti-islamic-pegida-spreads-across-western-europe.html, accesat la 9.04.2015, accesat la 11.04.2015

Blakkarly, Jarni, “Anti-Islam demonstrations held across Australia”, Aljazeera, April 4, 2015 http://www.aljazeera.com/news/2015/04/australia-anti-islam-demonstrations-150404034222577.html , accesat la 9.04.2015

Blanchard, Cristopher M., CSR Report for Congress, The Islamic Traditions of Wahhabism and Salafiyya, January 24, 2008, https://www.fas.org/sgp/crs/misc/RS21695.pdf, accesat la 29.05.2015

Blanford, Nicolas, “Hezbollah prepares major offensive against ISIL”, Aljazeera America, March 24, 2015,http://america.aljazeera.com/articles/2015/3/24/hezbollah-prepares-major-offensive-against- isil.html?utm_content=main&utm_campaign=ajam&utm_source=facebook&utm_medium=SocialFlow

Bothelo, Greg, “ISIS executes British aid worker David Haines; Cameron vows justice”, CNN, September 14, 2014, http://edition.cnn.com/2014/09/13/world/meast/isis-haines-family-message/accesat la 7.02.2015

Cohen, Gal, “Watch: Saudi Arabia attacks Yemen”, Jerusalem ON LINE, March 26, 2015,

http://www.jerusalemonline.com/news/middle-east/the-arab-world/watch-this-is-what-the-attack-on-yemen-looked-like-12490 , accesat la 11.04.2015

Cojocariu, Oleg, “Arabii finanțează o armată ISIS care să avanseze spre zona post-sovietică”, Pagina de Rusia.ro, March 23, 2015, http://www.paginaderusia.ro/expert-afgan-arabii-finanteaza-o-armata-isis-care-sa-avanseze-spre-zona-post-sovietica/, accesat la 9.04.2015

Curry, Colleen, “See the Terrifying ISIS Map Showing Its 5-Year Expansion”, abc News, July 3, 2014, http://abcnews.go.com/International/terrifying-isis-map-showing-year-expansion-plan/story?id=24366850 ,accesat la 9.03.2015

Dalgleish, James,(edt), Lange, Jason(rep), “New global grouping meets to counter Islamic State finances”, Reuters, March 20, 2015, http://uk.mobile.reuters.com/article/worldNews/idUKKBN0MG1SE20150320, accesat la 9.04.2015

Drennan, Justine, “Who Has Contributed What in the Coalition Against The Islamic State?”November 12, 2014, Foreign Policy, Magazine, http://foreignpolicy.com/2014/11/12/who-has-contributed-what-in-the-coalition-against-the-islamic-state/ , accesat la 28.05.2015

Drennan, Shane, “Constructing Takfir“, CTC Sentinel, June 15, 2008, https://www.ctc.usma.edu/posts/constructing-takfir-from-abdullah-azzam-to-djamel-zitouni, accesat la 7.02.2015

European Union, Delegation to the Council of Europe, “Council of Europe action against extremism and radicalisation leading to terrorism” Strasbourg, 19 March 2015,

"http://eeas.europa.eu/delegations/council_europe/documents/20151803_01_en.pdf, accesat la 28.05.2015

Francis, David, ”Obama: Terror, Not Islam, Is the Enemy”, Foreign Policy.com, February 18, 2015,

http://foreignpolicy.com/2015/02/18/obama-terror-not-islam-is-the-enemy/ , accesat la 11.03.2015

“French TV network back on air after 'ISIL' hack”, Aljazeera, April 10, 2015, http://www.aljazeera.com/news/2015/04/french-tv-network-air-isil-hack-150409235313636.html , accesat la 11.04.2015

Friedland, Eliot, “The Islamic State “, The Clarion Project, http://www.onislam.net/english/ask-about-islam/islam-and-the-world/politics-and-economics/166232-the-relevance-of-the-caliphate-in-islam.html?Economics, April 1, 2014, accesat la 7.02.2015

Friedland , Eliot, “The Islamic State’s (ISIS, ISIL)Magazine”, The Clarion Project, 2014, September 10, 2014, http://www.clarionproject.org/news/islamic-state-isis-isil-propaganda-magazine-dabiq, accesat la 7.02.2015

“How ISIS Uses Anti-Semitism”, Virtual Jerusalem, February 11, 2015, http://virtualjerusalem.com/news.php?Itemid=16068, accesat la 11.03.2015

Ibish, Hussein, ”The ISIS Theater of Cruelty”, The New York Times, February 18, 2015, http://www.nytimes.com/2015/02/19/opinion/the-isis-theater-of-cruelty.html?_r=0 , accesat la 11.03.2015

IntelCenter Database, Full list, “These Groups Have Pledged Allegiance To ISIS (MAP)”, The World Post, March 11, 2015, http://www.huffingtonpost.com/2015/03/11/isis-affiliates-map_n_6849418.html?ncid=fcbklnkushpmg00000014 , accesat la 9.04.2015

israelnationalnews.com “Saudi Arabia Looks for New Executioners, Beginners Welcome”, Virtual Jerusalem, May 29, 2015, http://www.virtualjerusalem.com/news.php?Itemid=16981, accesat la 29.05.2015

Joffe, Lawrence, “Obituary: Abu Musab al Zarqawi “, The Guardian, June 8, 2006, http://www.theguardian.com/news/2006/jun/09/guardianobituaries.alqaida , accesat la 7.02.2015

O'Brien, Alexi, “Lebanon army struggles to protect border from ISIL”, Aljazeera, March 22, 2015, http://www.aljazeera.com/news/middleeast/2015/03/lebanon-army-struggles-protect-border-isil-150322164440320.html , accesat la 9.04.2015

Mastraci, Davide, ”Islamophobia Sells in Canada”, Aljazeera America, March 2, 2015, http://america.aljazeera.com/opinions/2015/3/islamophobia-sells-in

canada.html?utm_content=opinion&utm_campaign=ajam&utm_source=facebook&utm_medium=SocialFlow , accesat la 11.03.2015

Mandhai, Shafik, ”Baghdadi’s Vision of a New Caliphate”, Aljazeera, July 1, 2014, http://www.aljazeera.com/news/middleeast/2014/07/baghdadi-visionnew-caliphate-20147184858247981.html, accesat la 7. 02.2015

Marowe, Ann, “Broken Ruins, Ruined Societies: It’s Not Just ISIS Destroying History”, The Daily Beast, March 16, 2015, http://www.thedailybeast.com/articles/2015/03/16/broken-ruins-ruined-societies-it-s-not-just-isis-destroying-history.html?source=TDB&via=FB_Page, accesat la 11.03.2015

McClam, Erin and Williams, Abigail, “Which Countries Are Doing What in the ISIS Coalition?” NBC News, September 26, 2014,

http://www.nbcnews.com/storyline/isis-terror/which-countries-are-doing-what-isis-coalition-n212596, accesat la 9.03.2015

McDonnell, Patrick J., “Syria opposition threatens to pull out of talks after U.N. invites Iran”, Los Angeles Times, January 1, 2014,

http://www.latimes.com/world/worldnow/la-fg-wn-un-iran-syria-peace-talks-20140120-story.html, accesat la 11.03.2015

North Atlantic Treaty Organization, Official text:Wales Summit Declaration, September 5, 2014, http://www.nato.int/cps/en/natohq/official_texts_112964.htm, accesat la 29.05.2015

Nazed, Faher, ”Revealed: Saudi Arabia's Plan to Transform the Middle East. Get Ready for SaudiArabia’s Monroe Doctrine”, The National Interest, April 1, 2015, http://nationalinterest.org/feature/revealed-saudi-arabias-plan-transform-the-middle-east-12514, accesat la 9.04.2015

Pellerin, Cheryl, ”Coalition forces begin operations in Tikrit” , DoD News, Defense Media Activity, U.S. Central Command, March 25, 2015, http://www.centcom.mil/en/news/articles/coalition-forces-begin-operations-in-tikrit, accesat la 9.04.2015

Reitman, Janet, “The Children of ISIS”, Rolling Stone, March 25, 2015, http://www.rollingstone.com/culture/features/teenage-jihad-inside-the-world-of-american-kids-seduced-by-isis-20150325?page=9 , accesat la 9.04.2015

“Russia, China are quiet when it comes to ISIS”, New York Daily News, September 4, 2014, http://www.nydailynews.com/news/world/russia-china-quiet-isis-article-1.1928732, accesat la 29.05.2015

Russia Today, “Pakistan To Offer Nukes To Saudi Arabia?”EurAsia Rewiew, May 18, 2015, http://www.eurasiareview.com/18052015-pakistan-to-offer-nukes-to-saudi-arabia/, accesat la 28.05.2015

Saul, Heather, “Isis publishes penal code listing amputation, crucifixion and stoning as punishments – and vows to vigilantly enforce it”, The Independent, January 22, 2015, http://www.independent.co.uk/news/world/middle-east/isis-publishes-penal-code-listing-amputation-crucifixion-and-stoning-as-punishments–and-vows-to-vigilantly-enforce-it-9994878.html?fb_action_ids=1491421430997465&fb_action_types=og.shares, accesat la 9.03.2015

Scarborough, Rowan, “ ‘Islamist extremists,’ phrase rejected by Obama, embraced by allies”, The Washington Times, March 25, 2015,

http://www.washingtontimes.com/news/2015/mar/25/islamist-extremists-phrase-rejected-by-obama-embra/ accesat la 11.04.2015

Sieczkowski, Cava, “ISIS Ideology Is Not True To Islam, And These Imams Are Fighting Back”, The World Post, March 27, 2015, http://www.huffingtonpost.com/2015/03/27/imam-isis-haqiqah-magazine_n_6956028.html?ir=World&ncid=fcbklnkushpmg00000014 , accesat la 11.04.2015

Siegel, Jacob, ”Islamic Extremists Now Crucifying People in Syria-and Tweeting Out the Pictures” , The Daily Beast, April 30, 2014, disponibil la,http://www.thedailybeast.com/articles/2014/04/30/islamic-extremists-now-crucifyingpeople-in-syria-and-tweeting-out-the-pictures.html, accesat la 7.02.2015

Stinson, Jeffrey, “Mosques increasingly not welcome in Europe”, USA Today, July 17, 2008, http://www.usatoday.com/news/religion/2008-07-16-mosques_N.htm, accesat la 11.03.2015

STOCKHOLM – Agence France-Presse, “ Sweden to join US-led coalition against ISIL”, Daily News, April 9, 2015, http://www.hurriyetdailynews.com/sweden-to-join-us-led-coalition-against-isil.aspx?pageID=238&nID=80822&NewsCatID=359 , accesat la 11.04.2015

Tietzi, Shannon, “Chinese Official: Uyghurs Joining Islamic State”, The Diplomat, March 12, 2015, http://thediplomat.com/2015/03/chinese-official-uyghurs-joining-islamic-state/ , accesat la 9.04.2015

Trott, Bill, “U.S. military warned of possible Islamic State attacks at home: report”, December 1, 2014, Reuters, http://www.reuters.com/article/2014/12/01/us-mideast-crisis-usa-security-idUSKCN0JF2YA20141201, accesat la 29.05.2015

United Nations, Security Council Adopts Resolution 2170 (2014), “Condemning Gross, Widespread Abuse of Human Rights by Extremist Groups in Iraq, Syria”, August 15, 2014, http://www.un.org/press/en/2014/sc11520.doc.htm, accesat la 28.05.2015

U.N. Assistance Mission for Iraq, Press Release, “U.N. Declares a ‘Level 3 Emergency’ for Iraq to Ensure More Effective Humanitarian Response,” August 13, 2014. http://reliefweb.int/report/iraq/un-declares-level-3-emergency-iraq-ensure-more-effective-humanitarian-response , accesat la 28.05.2015

Van Ostaeyen, Pieter, “Abu Bakr al-Baghdadi- A Short Biography of the Isis Sheikh”, World Press, July 15, 2013, http://pietervanostaeyen.wordpress.com/2013/07/15/abu-bakr-al-baghdadi-a-short-biography-of-the-isissheikh/, accesat la 7. 02.2015

Van Ostaeyen, Pieter, “ Islamic State of Iraq and Syria ‘ Takes Control of 1/3 of Iraq”, The Clarion Project, June 11, 2014, http://www.clarionproject.org/news/islamic-state-iraq-and-syria-controls-one-third-iraq, accesat la 7.02.2015

Van Ostaeyen, Pieter, “The Islamic State Restores the Caliphate”, Word Press, June 29, 2014, http://pietervanostaeyen.wordpress.com/2014/06/29/the-islamic-state-restores-thecaliphate/ , accesat la 7.02.2015

Waltz, N. Kenneth, “Why Iran Should Get the Bomb?”, Foerign Affairs, Magazine, June 15, 2012, https://www.foreignaffairs.com/articles/iran/2012-06-15/why-iran-should-get-bomb, accesat la 11.04.2015

“What is Islamic State ?”, BBC News, September 26, 2014, http://www.bbc.com/news/world-middle-east-29052144 , accesat la 7.02.2015

Yetkin, Murat “Turkey joins anti-ISIL coalition, opens İncirlik for logistics ops,” Hurriyet Daily News Online, September 10, 2014, http://www.hurriyetdailynews.com/turkey-joins-anti-isil-coalition-opens-incirlik-for-logistics-ops.aspx?PageID=238&NID=71511&NewsCatID=409 , accesat la 28.05. 2015

Zelin, Aaron Y., “The Massacre Strategy. Why ISIS brags about its brutal sectarian murders, Politico Magazine , June 17, 2014, http://www.politico.com/magazine/story/2014/06/the-massacre-strategy-107954.html accesat la 7.02.2015

Surse Video on-line

“Enforcing Sharia in Raqqa : The Islamic State “(Part 3), Vice News, August 13, 2014, https://news.vice.com/video/the-islamic-state-part-3 accesat la 7.02.2015