Terorismul Contemporan

Table of Contents

Introducere

Cap. I Considerații privind terorismul contemporan

1.1 Terorismului contemporan. Cauzele apariției

1.2 Clasificarea terorismului contemporan

1.3 Evolutia doctrinara a terorismului contemporan

Cap. II Forme de manifestare a terorismului contemporan

2.1. Terorismul internațional

2.2.Terorismul de stat

2.3 Tehnici teroriste actuale

2. 4 Fizionomia terorismului actual

2.5 Radicalizarea – fenomen al terorismului contemporan manifestat in penitenciare

2.5.1 Imamii din penitenciare

2.5.2 Diferențele dintre teroriști

Cap. III Combaterea terorismului contemporan

3.1. Strategii de contracarare adoptate de UE

3.2. Rolul și locul principalelor servicii de informații românești în combaterea amenințărilor asimetrice

3. 3. Concepția apărării împotriva terorismului

3.4. Structuri de reacție împotriva terorismului

3.5. Politici pentru combaterea terorismului

Cap. IV Studiu de caz: Radicalizarea în mediul penitenciar

4.1 Definirea conceptelor

4.2 Teroriștii din penitenciare

4.3 Moduri de recrutare

4.4 Forme ale radicalizării penitenciare

4.5 Procesul de radicalizare

4.6 Regimurile penitenciare aplicate teroriștilor

4.7 Implicații pentru România

CONCLUZII

Introducere

Terorismul reprezintă principalul fenomen care poate afecta securitatea internațională și națională. Acesta a suferit schimbări radicale, în special după Septembrie 2001, când elemente decisive la nivel de alcătuire precum globalizarea economică, „transparența” frontierelor, dezvoltarea tehnologiei etc. au contribuit cu succes la aceasta.

Analizând cele mai importante evenimente teroriste de ultimă oră desfășurate atât în Europa (Spania, Marea Britanie), cât și în Asia (Indonezia, Pakistan) sau în Orientul Mijlociu (Liban, Spania, Irak etc.) putem sesiza apariția unui nou tip de terorism, amplu din punct de vedere motivațional, al sponsorizării și al consecințelor în formare pe care le are pentru securitate. Terorismul contemporan nu mai cunoaște granițe – este global – iar efectele sale sunt de departe mult mai letale.

Experiența cumulată în domeniul prevenirii și contracarării terorismului își pierde din relevanță pe măsură ce formele de organizare integrată, constituite din celule semiindependente, lipsite de ierarhie, de comandă unică, iau locul ierarhiilor graduale, caracteristice grupărilor teroriste din anii ’70 – ’80, iar finanțarea organizațiilor teroriste este tot mai subtilă și mai greu de identificat.

Pentru a câștiga supremație în rândul celorlalte grupări extremiste, pentru a se impune în fața membrilor comunităților pe care, declarativ, le reprezintă și, totodată, pentru a stârni teamă la nivelul factorilor de putere și la nivelul societății civile vizate, acțiunile teroriste au căpătat în timp un caracter tot mai spectacular.

În analiza terorismul contemporan trebuie luate în calcul o serie de mutațiile survenite în evoluția acestui fenomen. Astfel, este necesară acordarea unei importanțe deosebite următoarelor puncte-cheie în stabilirea diferențelor dintre terorismul clasic și cel contemporan:

În prezent, pe măsură ce aparatul de control și comandă al grupărilor teroriste clasice s-a erodat, membrii acestora au îmbrățișat ideea că independența acțională este benefică îndeplinirii ambițioaselor tipuri de operațiuni planificate, remarcându-se o dorință sporită de a produce un număr masiv de victime, în mod nediscriminatoriu. Revendicările grupărilor teroriste clasice erau clar cunoscute, fiind de natură politică, națională sau religioasă.

grupările teroriste contemporane nu reprezintă entități organizaționale bine definite, care să dispună de un aparat de comandă vizibil, fiind mai degrabă organizații amorfe, mai puțin distincte;

pentru unele grupări, terorismul reprezintă mai puțin un mijloc de a atinge un scop decât scopul însuși.

Alte caracteristici ale terorismului contemporan sunt:

expansiunea terorismului religios, politic și naționalist;

îmbunătățirea metodelor de acțiune teroristă, prin utilizarea mijloacelor netradiționale de acțiune violentă, prin orientarea predilectă către locuri/zone aglomerate;

amplificarea acțiunilor executate cu multă cruzime și mult cinism;

acordarea unei importanțe deosebite dotării tehnice a grupărilor teroriste;

perfecționarea pregătirii teroriștilor prin participarea acestora la conflictele din Afganistan, Irak, Africa etc.;

preocuparea permanentă de a achiziționa arme de distrugere în masă/chimice/biologice etc..

O caracteristică a terorismului contemporan este și adoptarea formei de organizare de tip rețea, cu o ierarhie minimă. Structurile de securitate americane apreciază că, în prezent, cea mai mare amenințare teroristă vine din zona statelor islamice. Grupările teroriste fundamentalist-islamice au adoptat forma de organizare de tip rețea, membrii acestora întâlnindu-se doar pentru a comite un act terorist. Atentatele din SUA, puse la cale de gruparea lui Ossama bin Laden, au fost executate de o organizație de tip rețea, cu centrul de comandă și control în Germania, case conspirative în Spania și ținte vizate pe teritoriul american.

Utilizarea tehnologiilor de comunicare și informare, care oferă grupărilor teroriste posibilitatea de a comunica în timp real la distanțe mari, facilitează modul de organizare tip rețea. Yehudit Barsky, analist în problema terorismului din Orientul Mijlociu, a menționat în lucrarea sa că „în contrast cu controlul strict din majoritatea țărilor din Orientul Mijlociu, liderii grupărilor teroriste care și-au mutat domiciliul în Occident nu au nicio problemă în obținerea de tehnologii de comunicare de ultimă generație.

Împrăștiați prin tot Occidentul, folosesc mijloace tot mai moderne de comunicare – casete audio și video, fax-uri, și mai nou internetul".

În fața unui asemenea inamic, principala cale de acțiune a luptei antiteroriste ar putea fi intensificarea colaborării între state, organizații guvernamentale și neguvernamentale.

Cap. I Considerații privind terorismul contemporan

Atunci când definim acest fenomen este important să urmărim diferențierea între scopurile lui și mijloacele de îndeplinire ale acestora întrucât o grupare teroristă nu poate fi asimilată unei mișcări de eliberare națională deoarece, chiar dacă scopul final este legitim, mijloacele folosite (atentate care au ca rezultat victime din rândul populației, în scopul de a exercita presiuni politice asupra actorilor instituționali), nu justifică atingerea acestor scopuri.

Folosirea deliberată a violenței împotriva populației în scopul obținerii de beneficii politice, ideologice sau religioase ar putea reprezenta o nouă definiție a terorismului.

La „Conferința Internațională pentru Unificarea Legii Penale", din anul 1925, Q. Saladana introducea conceptul de „crimă internațională" (care includea crimele împotriva drepturilor omului și crimele comise împotriva șefilor de state sau a reprezentanților diplomatici ai acestora), aceasta fiind considerată ca o primă încercare de a defini terorismul. Ulterior, cele patru conferințe internaționale care au urmat au fost reale eșecuri în încercarea de a defini termenul de terorism, din cauza faptului că statele lumii au fost incapabile să ajungă la un acord asupra definirii „crimei politice" sau actului terorist.

Dată fiind Rezoluția 52/210 a Adunării Generale ONU, atentatele teroriste sunt definite ca fiind: „actele criminale înfăptuite în scopuri politice, cu intenția de a provoca populației o stare de teroare și care nu pot fi justificate în nici o circumstanță, indiferent de motivațiile politice, filozofice, ideologice, rasiale, etnice, religioase sau de orice altă natură care le-ar putea justifica".

Una dintre cele mai simpliste definiții este cea de "scop și metodă": Terorismul mai poate fi definit ca o tactică de luptă neconvențională care poate fi manifestat prin acte de violență, sabotaj sau amenințare, executate împotriva unui stat, organizații, categorii sociale sau împotriva unui grup de persoane civile, având ca scop precis producerea unui efect psihologic general de frică și intimidare. Obiectivul țintă al acestora este exercitarea presiunii asupra entității respective cu scopul de a-i determina acțiunea conform dorințelor teroriștilor. Acest lucru va avea loc în cazul în care acest obiectiv nu poate fi finalizat prin mijloace convenționale.

Terorismul este un fenomen caracteristic conflictului asimetric, fiind purtat în exclusivitate de pe poziții inferioare de forță (militară, politică sau economică) și este o tactică de ultim resort.

Există multe alte cazuri însă în care terorismul este în mod echivoc asociat cu insurgența, fanatismul, războiul psihologic, crimele de război și atrocitățile comise de forțe armate regulate sau cu operațiuni clandestine. Cazurile în care această confuzie este întreținută în mod intenționat din rațiuni de propagandă, există însă.

Dificultatea în a defini termenul de ,,terorism” reprezintă o problemă de percepție culturală, politică și socială a actului de violență și a scopului politic urmărit prin teroare.

Într-un studiu al terorismului, Alex Schmid, analizează conținutul pentru 109 definiții ale terorismului (vezi ANEXA1) găsind următoarea frecvență a conceptelor folosite:

Violență și forță (apar în circa 83.5% dintre definiții)

Motivații politice (65%)

Frică, accent pe teroare (51%)

Amenințare (47%)

Efecte psihologice și reacții anticipate (41.5%)

Discrepanță între obiective și victime (37.5%)

Acțiuni intenționate, planificate, organizate și sistematice (32%)

Metodă de luptă, strategie și tactică (30.5%).

Ministerul Apărării al S.U.A în „US Federal Regulations Code", definește terorismul ca fiind „folosirea ilegală a forței, violenței sau amenințarea cu violență din partea vreunei organizații revoluționare la adresa persoanelor sau bunurilor, urmărind să constrângă guverne sau societăți, slujind adesea unor obiective politice sau ideologice”.

Ministerul Justiției al Statelor Unite vede acest fenomen ca pe „orice comportament infracțional violent care, evident, urmărește să intimideze sau să constrângă populația civilă; să influențeze modul de guvernare prin intimidare sau constrângere; să afecteze modul de guvernare prin asasinate și răpiri”.

Biroul Federal de Investigații, instituție care se ocupă de colectarea informațiilor din interiorul Statelor unite ale Americii, confruntată permanent cu situații de risc terorist, folosește pentru încadrarea juridică a actelor de terorism următoarea definiție: „folosirea ilegală a forței sau a violenței împotriva persoanelor sau bunurilor, cu scopul de a intimida sau constrânge un guvern, populația civilă sau orice alt segment al acestora, pentru provocarea unor obiective sociale sau politice”.

Departamentul Apărării al SUA emite următoarea definiție a teroismului: „terorismul este folosirea cu bună știință a violenței, nejustificată legal și pentru a produce teamă, cu intenția de a forța sau intimida guvernele sau societățile să le accepte revendicările, care sunt în general politice, religioase sau ideologice".

Totodată, Departamentul de Stat al SUA alcătuiește următoarele concepte privind fenomenul terorist:

termenul de „terorism" definește violența premeditată, motivată politic, îndreptată împotriva țintelor non-combatante de grupările sub-naționale sau de agenți clandestini, de obicei cu intenția de a influența o audiență;

termenul de „terorism internațional" vede terorismul ca pe o implicare a cetățenilor sau teritoriilor care aparțin mai mult decât unei singure țări;

termenul de „grup terorist" este definit ca orice grup care practică sau subordonează grupuri semnificative care practică terorismul internațional.

Paul Pillar, fost adjunct al Centrului de Combatere a Terorismului din cadrul CIA, identifică patru elemente – cheie ale atentatului terorist:

este un act premeditat și nu o violență impulsivă;

este politic și nu infracțional, ca în cazul violenței folosită de grupări partamentul Apărării al SUA emite următoarea definiție a teroismului: „terorismul este folosirea cu bună știință a violenței, nejustificată legal și pentru a produce teamă, cu intenția de a forța sau intimida guvernele sau societățile să le accepte revendicările, care sunt în general politice, religioase sau ideologice".

Totodată, Departamentul de Stat al SUA alcătuiește următoarele concepte privind fenomenul terorist:

termenul de „terorism" definește violența premeditată, motivată politic, îndreptată împotriva țintelor non-combatante de grupările sub-naționale sau de agenți clandestini, de obicei cu intenția de a influența o audiență;

termenul de „terorism internațional" vede terorismul ca pe o implicare a cetățenilor sau teritoriilor care aparțin mai mult decât unei singure țări;

termenul de „grup terorist" este definit ca orice grup care practică sau subordonează grupuri semnificative care practică terorismul internațional.

Paul Pillar, fost adjunct al Centrului de Combatere a Terorismului din cadrul CIA, identifică patru elemente – cheie ale atentatului terorist:

este un act premeditat și nu o violență impulsivă;

este politic și nu infracțional, ca în cazul violenței folosită de grupări criminale;

este îndreptat împotriva civililor și nu a țintelor militare sau a trupelor combatante;

este executat de către grupări sub-naționale și nu de către forțele armate ale unui stat.

Uniunea de Luptă Împotriva Terorismului, organism aflat în serviciul vicepreședintelui SUA, definește terorismul ca fiind „folosirea ilegală a violenței sau amenințarea cu violența împotriva persoanelor sau bunurilor, urmărind obiective politice sau sociale. De obicei urmărește să intimideze sau să constrângă un guvern, persoane sau grupuri, pentru a le modifica linia politică sau comportamentul”.

Există o definiție juridică britanică ce conține elemente menționate anterior: „din punct de vedere legal, terorismul reprezintă utilizarea violenței în scopuri politice și cuprinde toate tipurile de violență care urmăresc inducerea sentimentului de frică în rândul populației sau al unei părți din populație”.

Concluzionând, putem defini terorismul ca pe o folosire deliberată a violenței sau amenințării cu violența a grupurilor naționale sau state suverane, cu scopul de a atinge obiective strategice sau politice. Teroriștii folosesc diferite mijloace pentru a crea o stare de frică paralizantă, care să cuprindă și să copleșească un anumit segment al populației, depășind sfera obiectivelor civile sau militare atacate sau amenințate.

Astăzi, încercarea de a omite divergențele de ordin politic care au stat atâta timp în calea realizării unui consens internațional în abordarea teoretică și practică a fenomenului, se impune identificarea și transpunerea în practică a tuturor mijloacelor și metodelor eficiente de prevenire și ripostă antiteroristă, având în vedere evoluțiile actuale ale terorismului.

A fost astfel creată de către țara noastră, în plan conceptual, într-o formulă unitară adecvată abordărilor operaționale integrate, prin Strategia Națională de Prevenire și Combatere a Terorismului, o definiție incipientă a terorismului, care să participe prin racordare la reglementările internaționale, la optimizarea cadrului normativ și doctrinar operant în materie de securitate națională.

Strategia Națională de Prevenire și Combatere a Terorismului definește actul terorismului ca tip de exprimare socială, circumscris activităților și preocupărilor obligatorii ale instituțiilor cu atribuții în domeniul prevenirii și combaterii terorismului, diferențiindu-l de alte manifestări umane violente.

1.1 Terorismului contemporan. Cauzele apariției

Terorismul constă într-o sumă de factori cauzali – psihologici, economici, politici, religioși și sociali. Analiștii, precum Martha Crenshaw, au o abordare organizațională a terorismului, clasificându-l ca un mod de acțiune rațional/strategic, caracteristic unui grup de interes structurat ci nu unui individ: „actele de terorism sunt comise de grupuri care iau decizii colective, bazate pe credințe comune, deși nivelul de angajament individual față de grup și credințele acestuia variază".

Acest tip de abordare organizațional poate fi relevant pentru anumite grupări cum ar fi cele de gherilă care au o structură tradițională. Nu poate fi însă folosit pentru organizațiile teroriste de tip rețea. Grupările teroriste de factură religioasă se află de cele mai multe ori sub controlul unui singur lider ceea ce este puțin probabil ca deciziile să fie luate în mod deliberat, prin implicarea tuturor membrilor. În mod analog, liderul suprem poate asculta sfaturile locotenenților săi, însă decizia finală îi aparține.

Răspunsul potrivit căruia orice flagel social trebuie stârpit în mod primordial prin eliminarea cauzelor sale, se justifică pe deplin având în vederea că analiza factorilor generatori nu a dat rezultatele scontate. Problematica fenomenului terorist impresionează în literatura de specialitate prin poziția nu foarte înaltă ocupată în ierarhia datelor prezentate de către analiștii în domeniu.

Unul dintre studiile care are ca subiect abordarea problematică într-un mod realist și cuprinzător pare a fi cea a profesorului american H.H.A. Cooper, care subliniază că „răspunsul la întrebarea: de ce o persoană devine terorist ? este de găsit prin referire la individ și nu la cauze politice, condiții sociale sau altceva”. Autorul însă care a reușit să exprime în cel mai fidel mod această manieră de gândire și tratare, a fost Edward Hyams care a subliniat faptul că „a căuta cauzele acestui fenomen echivalează cu încercarea de a-i asigura legitimitate”.

Vorbind despre posibilele cauze ale asasinatelor politice, profesorul american I. Simion susține că „principala cauză a fost și este încă lipsa de dorință și de inițiativă a claselor conducătoare de a rezolva problemele arzătoare cu care este confruntată societatea. Violența generează violență. Actul individual de violență este răspunsul la o situație politică și socială”.

Aceste probleme care se manifestă prin eșecul prevenirii și combaterii terorismului decurg din faptul că nu există o asimilare clară a cauzelor care conduc la acte de terorism. Atât guvernele cât și comunitatea internațională nu sunt în măsură să ajungă la un punct de vedere asupra acestui fenomen și tocmai de aceea au eșuat în a-l controla până în prezent. În esența sa, terorismul este expresia radicală a unui conflict profund. El apare ca o aglomerare de acțiuni fondate pe nemulțumire, frustrare, sperante, emoții și țeluri nerealizate.

Cercetarea cauzelor care furnizează terorismul, sublinia E. David, nu reprezintă o încercare de legitimare a lui, dimpotrivă, ea este destinată punerii în lumină a nucleelor care în cele mai multe situații îl generează. Sărăcia, injustiția, segregația rasială alimentează continuu acest fenomen. Frank C. Carluci III, Secretar al Apărării în timpul administrației lui G. Bush, consideră că în mod esențial terorismul poate fi considerat ca fiind o formă de luptă politică destinată atingerii unor scopuri politice.

Acesta face parte din categoria conflictelor de mică intensitate și este caracterizat ca fiind o formă de război desfășurat la limita minimă a violenței, război în care spre deosebire de cel clasic în care rolul cel mai important este purtat de puterea militar-convențională, aici conotațiile politice, economice și sociale se află în prim plan. Principalul scop urmărit de terorism este de natură politică, oricare ar fi psihologia de grup sau motivele personale ale indivizilor care recurg la acte de terorism. Prezența unor țeluri politice este esențială, lucru ce separă terorismul de alte acte criminale. Terorismul este astfel alăturat indivizilor sau grupurilor care urmăresc răsturnarea regimurilor politice prin corectarea unor deficiențe sociale sau erodarea ordinii politice internaționale.

Pornind de la aceste considerente se poate identifica ceea ce se numește „terorism politic”. Un terorist politic este acea persoană care face uz în mod sistematic de ucidere, rănire, distrugere și alte mijloace de intimidare coercitiva în vederea atingerii unor obiective politice. Motivat politic, terorismul presupune întotdeauna o instanță sau autoritate politică.

Terorismul consideră că existența injustiției economice și sociale nu poate fi înlăturată prin nici o altă metodă decât prin violență. Un terorist – așa cum sublinia un comentator al fenomenului – este cel care face politică omorând. De aceea, terorismul a fost adesea denumit tactica ultimei soluții. Cea mai importantă caracteristică operațională a terorismului este folosirea premeditată a amenințării cu violența. Acolo unde acest element lipsește, oricât de oribilă ar fi fapta, ea nu se încadrează în terorism.

Analiștii terorismului contemporan înscriu, de asemenea, drept o caracteristică organizațională de mare semnificație a terorismului, faptul că acesta se practică cel mai adesea în grup. Grupurile teroriste impun constrângeri puternice membrilor lor, dar pentru mulți dintre aceștia apartenența la grup „poate deveni un element motivațional mai important decât doctrina sau scopurile politice ale grupului” .

Analiza fenomenului terorist modern scoate în evidență și alte cauze, proprii acestui început de mileniu:

conflictele politico – militare din diferite state și zone ale lumii, dominate de interese contradictorii, dintre care un loc important îl ocupă lupta pentru putere, dusă în secret, de către cercuri și forțe interne sau externe, inclusiv de către organizații de tip criminal ori terorist;

expansiunea continuă și tot mai accentuată a fundamentalismului islamic și intensificarea luptei, inclusiv prin mijloace teroriste, pentru înlăturarea de la putere a unor regimuri politice seculare și instaurarea unor conduceri de esență islamică;

continuarea folosirii, pe plan intern și internațional, a terorismului de stat ori de „sponsorizarea” în interes propriu, de către servicii secrete sau cercuri interesate, a unor organizații sau grupuri teroriste;

conflictele sociale din diverse state ale lumii, determinate de situații interne de diverse nuanțe (religioase, politice, economice, xenofobe, rasiste, extremiste, naționaliste, separatiste etc.);

posibilitățile nelimitate de cooperare și conlucrare între organizațiile și grupările teroriste, chiar de nuanțe și de ideologii diferite, cu structuri ale crimei organizate internaționale;

vidul de putere sau insuficienta structurare a instituțiilor ce au atribuții în combaterea fenomenelor infracționale grave, situație întâlnită mai ales în fostele țări socialiste;

lipsă de coordonare la nivel global, zonal și regional a măsurilor antiteroriste necesare combaterii acestui fenomen;

propagarea tot mai intensă și în detaliu a actelor teroriste prin mass-media, ceea ce oferă publicitatea dorită organizațiilor și grupărilor teroriste autoare, putând determina și alte elemente să acționeze în mod similar;

slăbirea controlului și chiar pierderea acestuia de către organele abilitate ale statelor, asupra asigurării cu măsuri specifice a armamentului, muniției, tehnicii militare, precum și chiar asupra materialelor radioactive, chimice și bacteriologice;

……

dezintegrarea unor foste armate convenționale sau speciale, aparținând în principal fostelor state socialiste, ceea ce a făcut ca unii specialiști din cadrul acestora să se pună în serviciul unor grupări și organizații teroriste;.

……

În ceea ce privește psihologia terorismului, nu există studii capabile a dezvolta curente și teorii generale asupra acestui fenomen, dar se pare că se concentrează asupra câtorva teorii despre cum devine individul terorist:

ipoteza frustrare-agresiune: o parte însemnată dintre comportamentele teroriștilor survin ca răspunsuri la frustrările determinate de diferite necesități și scopuri de natură politică, economică sau personală. Sunt însă autori, precum Paul Wilkinson, care critică această ipoteză pentru că are „foarte puține de spus despre psihologia socială a prejudecății și urii și despre fanatismele care joacă un rol important în încurajarea violenței extreme, terorismul politic neputând fi înțeles în afara contextului dezvoltării ideologiilor, credințelor și modurilor de viață teroriste sau potențial teroriste".

Jeanne Knutson sugerează că terorismul implică o identitate negativă, conștientă, individul recurgând la mijloace teroriste din cauza sentimentelor de furie și neputință determinate de lipsa alternativei. Această idee este inspirată din teoria identității negative a lui Erik Erikson.

ipoteza narcisism-agresiune: Jerrold Post indică faptul că mulți teroriști au fost atrași în grupări teroriste de conceptul „noi-contra-lor" și după ce au eșuat în viața lor personală, educațională și vocațională. Așadar, la modalități teroriste de acțiune vor apela „indivizii cu probleme psihologice, narcisiste și personalitate labilă". Totuși, această ipoteză pare a fi contrazisă de numărul tot mai ridicat de teroriști cu specializare, precum chimiști, ingineri sau fizicieni. Propagarea mesajelor grupărilor teroriste este asigurată prin intermediul mass-media, acțiunea violentă asigurând acoperirea mediatică. Există voci care susțin că în cazul refuzului acestei unelte critice de a acorda spațiu mediatic violențelor teroriste, acțiunile de acest gen vor escalada până când mass-media se vor conforma nevoii de publicitate urmărită de teroriști. De aceea, chiar și amenințarea cu violența poate conduce la publicitate pentru cauza teroristă. Totodată, pentru recunoașterea activităților întreprinse și în sprijinul construirii și susținerii propriei infrastructuri, grupările teroriste au nevoie de susținere logistică, recruți, arme. Teroriștii revendică actele comise cu scopul atât de a atrage noi recruți dar și pentru a-și promova cauzele ideologice. În situațiile în care grupările teroriste nu au sprijinul public, pot apela la intimidare, la activități menite a determina societatea să acționeze în sensul îndeplinirii pretențiilor ridicate, practică cunoscută sub denumirea de "teroarea" terorismului. Ținta vizată este populația, iar organismele guvernamentale sunt forțate să dea curs solicitărilor teroriștilor prin intermediul fricii și anxietății. Grupările teroriste vor alege țintele în funcție de ideologia urmărită, de exemplu, grupările de extremă stânga vor viza reprezentante ale dominației capitaliste, obiective financiare sau industriale, în timp ce „eco-teroriștii" vor viza sabotarea facilităților industriale care afectează mediul înconjurător. Pentru a adopta solicitările grupărilor teroriste mai există practica exercitării de presiuni asupra actorilor instituționali, adică coerciția. Răpirile și deturnările folosesc drept exemple pentru că le conferă teroriștilor posibilitatea de a negocia și de a-și atinge scopurile propuse, fără a aduce prejudicii ireparabile victimelor. Comiterea de atentate este urmată de revendicări și de amenințarea cu alte violențe. Grupările teroriste pot recurge la provocare, la acte destinate a produce o reacție a actorilor instituționali care să fie negativ resimțită de societatea civilă: raiduri polițienești în scopul identificării a celor responsabili pentru comiterea unui atentat, blocarea străzilor, măsuri represive împotriva civililor care nu au adus niciun prejudiciu legii, acțiuni care ar putea reduce încrederea populației: „brutalitatea este o reacție guvernamentală indusă…care a permis strategiilor teroriste să aibă câștig de cauză în multe situații".

Principalele cauze ale actelor teroriste sunt de ordin social, politic, fundamentalist – religios, naționalist, economic etc, conform Comitetului Special pentru Terorismul Internațional, fondat în decembrie 1972 în cadrul ONU, prin Rezoluția 3034 a Adunării Generale. Printre aceste cauze regăsim următoarele categorii:

politica de dominație, expansiune și hegemonie;

discriminarea rasială, politica de apartheid;

folosirea forței în relațiile internaționale și violarea independenței politice, a suveranității și integrității teritoriale a statelor;

amestecul în treburile interne ale altor state;

teroarea în masă;

încercările de a impune unor grupuri naționale părăsirea teritoriilor;

exodul forțat al populației persecutate;

intensificarea activităților organizațiilor fasciste, neofasciste și extremiste;

menținerea unei ordini economice internaționale injuste și inechitabile;

distrugerea sistematică de către o putere străină a populației, florei, faunei, mijloacelor de transport, a structurilor economice;

lipsa drepturilor politice, economice și sociale, violarea sistematică și masivă a drepturilor omului, arestările în masă, utilizarea torturilor și represaliilor, sărăcia, foametea, mizeria și frustrările de orice fel.

1.2 Clasificarea terorismului contemporan

Clasificarea terorismului, având în vedere că acesta s-a manifestat și se manifestă sub multiple forme, scopurile și mobilurile acțiunilor teroriste nefiind aceleași, se face după următoarele criterii:

mobilul sau intenția care stă la baza actului terorist;

aria de manifestare;

natura factorilor angajați sau afectați și întinderea efectelor;

cauzele generatoare;

modalități de executare.

După mobilul sau intenția care stă la baza actului terorist, acesta poate fi :

terorism de drept comun – formă de terorism care constă într-o acțiune violentă sau de intimidare, comisă de către un individ sau un grup de persoane, având ca obiectiv estorsiunea sau răzbunarea, ori obținerea unor avantaje materiale. Realizarea scopului propus presupune o violență puternică în cadrul căreia se comit infracțiuni obișnuite, fapte ce intră sub incidența legii penale;

terorismul social – are drept caracteristică faptul că nu depășește granițele unei țări, această formă de terorism urmărind schimbarea reglementărilor sociale din țara respectivă, afirmarea unei anumite ideologii, doctrine sociale sau chiar economice.

terorismul politic – toate actele teroriste sunt dirijate contra statului și a organelor sale reprezentative. De aceea, are următoarele scopuri: ruperea relațiilor pașnice dintre state sau agravarea acestora din cauza anumitor neînțelegeri; răsturnarea stabilității politice a unui stat; înlăturarea, în interesul anumitor cercuri, a unor oameni politici; influențarea politicii interne sau externe a unui stat etc. Exemple: atentatele contra șefilor de state sau guverne (asasinarea președinților J.F.Kenedy – SUA, Anwar Sadat – Egipt și Salvadore Allende – Chile), ori a altor personalități politice (uciderea premierilor Indira Ghandi – India, Ytzak Rabin – Israel, a doctorului Martin Luther King, personalitate proeminentă a mișcării de emancipare a negrilor din SUA etc), actele de diversiune, comploturile etc.;

terorismul de stat – vizează impunerea prin forță a voinței politice a unui stat asupra altuia sau obținerea de avantaje de ordin economic, politic, social ori teritorial, constituind cea mai gravă și distrugătoare formă de terorism. Este folosit ca instrument de politică guvernamentală, fie internă, fie în relațiile cu alte țări și se poate manifesta atât pe plan național (politica de forță a unor guverne dictatoriale față de masele populare, partidele și organizațiile democratice), cât și pe plan internațional (acțiuni de amenințare cu folosirea violenței, actele de teroare exercitate de către un stat împotriva altui stat, materializat în atacuri armate, bombardarea populației civile, producerea de distrugeri materiale).

După aria de manifestare, natura factorilor angajați, precum și din punct de vedere al întinderii efectelor sale, distingem:

1. Terorism național sau intern – toate elementele constitutive aparțin spațiului național al unei singure țări. Cel mai adesea se manifestă sub forma spațiului național al unei singure țări și sub forma terorismului politic, la care am făcut anterior referire;

2. Terorism internațional – reprezintă atât o amenințare severă la adresa securității naționale a statelor, cât și o provocare majoră în planul stabilității internaționale, cu efecte negative asupra întregului sistem mondial și asta pentru că acțiunile, factorii angajați sau afectați, precum și efectele actelor teroriste au incidență pe teritoriul mai multor state. Vorbim de terorism internațional și în cazul în care actele teroriste aduc atingerea unor bunuri juridice de înaltă valoare, a căror protecție constituie o condiție esențială pentru menținerea raporturilor de bună înțelegere între state. În ceea ce privește autorul, victima, locul comiterii sau pregătiri acțiunii, locul de refugiu al autorilor și complicilor, natura intereselor lezate și consecințele actului în sine, acestea sunt elemente juridice străine, cu caracter internațional. În acest sens, actele de terorism internațional sunt pregătite de cele mai multe ori pe un alt teritoriu decât cel unde sunt efectiv executate. În materializarea sa, terorismul internațional păstrează însușirile oricărui act terorist, însă în cadrul acestuia se disting mai multe elemente (naționalitatea autorilor sau a complicilor naționalitatea victimelor, pe teritoriul cărui stat s-au produs efectele actului terorist, în ce țară s-au refugiat autorii și ce state concură la înlăturarea efectelor). Ca principale forme de manifestare regăsim pirateria aeriană, luarea de ostatici, răpirea de diplomați sau demnitari pentru a căror eliberare se pun condiții grele, de ordin politic sau material, în a căror rezolvare sunt angrenate mai multe state.

3. Terorism transnațional – formă care aproape se confundă cu terorismul internațional, deosebirea este făcută de faptul că autorii actelor teroriste sunt autonomi față de orice stat. Un aspect deloc de neglijat al acestei forme de terorism se referă la cooperarea din ce în ce mai activă dintre organizațiile și grupările teroriste. Se constată chiar o tendință de coalizare, de unificare a grupărilor teroriste, aspect evidențiat și de faptul că la executarea unor acțiuni au participat membri aparținând mai multor grupări teroriste. III. După principalele cauze generatoare:

1. Terorismul rasist – a apărut în SUA la jumătatea secolului trecut, având ca reprezentant de frunte vestita organizație Ku-Klux-Klan. Deși organizația a fost formal interzisă în 1960, ea a continuat să existe într-o deplină clandestinitate, iar acțiunile sale teroriste seamănă în continuare groază în rândul populației de culoare. 2. Terorismul extremist-naționalist – are drept însușire limitarea ariei de acțiune în interiorul unei țări. Analize de specialitate au ajuns la concluzia că o pondere însemnată a acțiunilor teroriste au la bază tezele anarhist/nihliste. Așadar, o parte mai restrânsă a acestora este inspirată de concepții naționaliste, semnificative fiind acțiunile organizațiilor palestiniene, armene, irlandeze, basce, corsicane și kurde.

În acest sens trebuie să menționăm:

acțiunile organizației teroriste ETA, îndreptate împotriva autorităților spaniole (în special cadre ale organelor de poliție și siguranță), vizând și obiective turistice;

activitatea teroristă desfășurată de către organizația teroristă IRA-AP;

organizațiile teroriste palestiniene, armene și kurde. 3.

3. Terorismul neofascist/neonazist – manifestare politică și ideologică a extremei drepte ce încearcă să reactualizeze cultul violenței. Apare pe fondul unor situații internaționale complexe și contradictorii și îndemnă la nesocotirea drepturilor legitime ale popoarelor, la amestecul în treburile interne ale statelor, la acțiuni de forță, de natură să pericliteze climatul internațional.

Obiectivele pentru care militează neofascismul sunt descendente directe ale obiectivelor vechiului fascism, de aceea, între fascism și neofascism există numeroase elemente de continuitate și similitudine. Totuși, între cele două există și diferențe considerabile. Neofascismul reprezintă un instrument al intențiilor celor mai reacționare forțe ale societății actuale. Formațiunile neofasciste și membrii acestora acționează pentru destabilizarea statului democratic, reprimarea, în mod violent, a acțiunilor organizațiilor democratice, contribuind totodată la încordarea și tensionarea relațiilor dintre state. Una dintre posibilitățile prin care sunt difuzate doctrinele ce aparțin acestei ideologii are ca materie primă valul de emigranți de pe alte continente. Neofascismul adoptă o atitudine rasială față de imigranți și propune măsuri radicale împotriva acestora. Pe de altă parte, aria deosebit de vastă de răspândire și activitate a acestor grupări (ele sunt prezente chiar și în alte țări decât cele care au cunoscut regimuri fasciste, în țări tradițional inamice fascismului sau în țări victime ale agresiunii naziste), le permite organizațiilor neofasciste să-și continue cu succes activitatea subversivă. Caracterul ilegal al acestora este dat de nerespectarea reglementărilor juridice din toate țările în care ele activează, reglementări ce interzic propaganda fascistă și acțiunile îndreptate împotriva statului democratic. Grupările extremiste de dreapta, neofasciste/neonaziste, constituie unul dintre cele mai nocive și periculoase fenomene ale contemporaneității deoarece, prin intermediul structurilor din ce în ce mai organizate, indiferent de țara unde ființează, își continuă activitatea criminală, dominată de cultul violenței. Din acest motiv, agravarea fenomenului terorist de inspirație fascistă impune un răspuns tot mai hotărât nu numai din partea statelor în cauza ci și în plan internațional. 4. Terorismul de nuanță fundamentalist-religioasă – paradoxal, terorismul a devenit un mijloc și o metodă de acțiune și pentru o serie de grupări și organizații care pretind a avea un caracter religios. De aceea, în ultima perioadă de timp, se vorbește tot mai mult despre fundamentalismul islamic (în componența sa militant-terorist), din perspectiva unei amenințări mondiale. Integriștii islamici consideră că lupta trebuie extinsă în toate țările lumii, fiind „logice” și „inevitabile” acțiunile teroriste. În sprijinul concepției lor, amintim un indiciu alarmant, cei 840 de milioane de musulmani existenți în prezent, la care se adaugă, anual, circa 16%. Sporirea actelor teroriste comise de către organizațiile teroriste de nuanță islamică a dus la alarmarea multor state, printre care unele arabe, care sunt tot mai preocupate de combaterea acestei amenințări. Fundamentalismul este divizat în două curente: pe o parte Frații Musulmani, inspirați de un gânditor arab contemporan (Said Qtob), iar pe de altă parte, salafismul care pretinde că revine la o ultra-religioasă, puritană a Islamului, și care tinde să depășească diferențele și neînțelegerile dintre țările arabe. Salafismul se bazează pe purificarea constantă a sufletului prin adeziune strictă la legea divină, monoteismul și recunoașterea Coranului ca sursă indiscutabilă a Islamului. El îi consideră ca infideli pe musulmanii care nu se călăuzesc după canoanele salafiste cu privire la islam.

Amenințările repetate atribuite unor grupări teroriste musulmane, reunite sub titulatura „Jihadul Islamic”, cât și frecventele atacuri întreprinse împotriva unor obiective aparținând statelor occidentale, îndeosebi americane și franceze confirmă intensificarea fenomenului terorist de inspirație islamică. În analiza fenomenului terorist din zona Orientului Mijlociu se evidențiază, printre altele, comiterea a numeroase acte teroriste de tip sinucigaș.

După modalitățile de executare a actelor teroriste:

terorism direct –actul terorist săvârșit în acest fel vizează direct scopul propus și poate îmbrăca, în principal, următoarele forme: atacul în forță asupra obiectivului vizat; atacul de la distanță împotriva obiectivului; luarea de ostatici sau sechestrarea de persoane.

terorismul indirect – actele de terorism se comit folosind mijloace și procedee de acțiune indirecte, care conduc la atingerea scopului urmărit ori concură la realizarea acestuia;

terorismul psihologic – se manifestă îndeosebi prin amenințări, anonime sau semnate, privind iminența comiterii unor acte teroriste împotriva unor obiective.

1.3 Evolutia doctrinara a terorismului contemporan

Originea terorismului contemporan are ca bază de plecare anul 1968, când s-au constituit un număr de organizații de factură marxist-leninistă, care s-au ridicat împotriva prezenței americane în Europa, a tot ce era occidental și a sistemului capitalist, militând pentru revoluție și socialism.

În 1968 s-a înființat în Germania ”Facțiunea Armata Roșie” (RAF) (Gruparea Baader-Meinhoff), în 1970 a apărut „Brigăzile Roșii” (BR) în Italia, ”Acțiunea Directa” (AD) în Franța și Belgia, iar în 1973 ”Nucleele Revoluționare” (NR) tot în Germania. (Detalii vezi anexa3)

Proliferarea terorismul internațional a debutat în anii ’70, odată cu dezvoltarea comunicațiilor și creșterea rolului mass-media în viața socială.

Tendința actuală a terorismului internațional este în mod neîndoielnic determinată de evoluția sa, fapt atestat tot elocvent de sporirea acestuia din punct de vedere geografic, de gravitatea actelor teroriste comise în multe state ale lumii. În acest context, făcând referire la terorism, se poate aprecia, pe bună dreptate, că acest fenomen a devenit o maladie a societății moderne, un virus ce se dezvoltă într-un organism neputincios. La baza apariției și proliferării acestui fenomen stau cauze sau factori ce continuă să-l genereze și să-l adâncească. Varietatea și complexitatea acestor cauze fac din acest fenomen una dintre cele mai complicate probleme ale zilelor noastre, și din acest punct de vedere, preocupările pentru definirea terorismului de către organismele internaționale și autoritățile de stat nu sunt suficiente pentru cercetarea cauzelor sau germenilor, care, în cele mai multe situații, îl generează.

În acest sens, este suficient de sugestivă concluzia potrivit căreia problema eșecului prevenirii și combaterii terorismului decurge din faptul ca nu există o înțelegere limpede a cauzelor care conduc la acte de terorism. Până în prezent, guvernele și comunitatea internațională nu a fost în măsură să ajungă la un punct de vedere comun asupra acestui fenomen și, tocmai din această cauză, au eșuat să-l controleze și contracareze.

Terorismul este, indiferent de zona în care acționează, un instrument politic, o continuare, de fapt, a politicii, o modalitate extremistă de manifestare a unei poziții politice.

Concluzia care se impune a fi menționată o constituie tocmai caracterul organizat, sistematic și coordonat prin care terorismul acționează la scară internațională.

Reflectând asupra originilor terorismului modern, observăm o tendință de creștere a numărului organizațiilor teroriste, decomasare a acestora, de ramificare a structurilor, de întărire a puterii militare, de stabilire a unor strânse legături de colaborare, precum și împletirea cu afacerile lumii interlope. Terorismul va fi caracterizat permanent de utilizarea constantă a violenței pentru atingerea scopurilor, precum și dorința manifestată de a le aduce la cunoștința opiniei publice.

O altă caracteristică a terorismului o constituie lovirea prin surprindere și fără nici o discriminare a victimelor, tactică ce urmărește, pe lângă uciderea unei persoane sau distrugerea unor valori, ”asasinarea conștiinței sociale” și perturbarea gravă a relațiilor interumane. Din acest motiv, autori actelor teroriste concep cu minuțiozitate un plan de acțiune, pe care îl pregătesc și execută într-o manieră coerentă, menită să producă neîncredere și siguranță, să inducă un climat de pericol general sau comun.

Un alt element ce conturează terorismul contemporan îl constituie trecerea de la acte sporadice ale unor indivizi izolați la acțiunile teroriste de amploare, comise, de regulă, de către grupuri teroriste bine organizate concomitent cu folosirea unui larg evantai de mijloace și metode. Astfel, se mai poat menționa luările de ostateci și sechestrarea de persoane, ocuparea sediilor unor instituții de stat sau politice, atacurile armate întreprinse împotriva unor persoane sau obiective, provocarea de avarii, incendii sau explozii, acțiuni de tip diversionist, contaminarea unor medii sau obiective, deturnările de mijloace transport, folosirea teroriștilor-sinucigași. Reprezentând simultan o tăgadă a principiilor și valorilor care caracterizează relațiile umane precum și o determinare majoră în planul stabilității internaționale cu consecințe distructive asupra sistemului mondial, terorismul actual și viitor tind spre globalizare și internaționalizare având ca scop principal descurajarea generală.

Câmpul de acțiune al terorismului s-a extins din sfera social-politicului și în cea a economicului. Terorismul și criminalitatea organizată a „gulerelor albe” acționează nu de puțin ori, mână în mână, se întrepătrund, se sprijină reciproc, și conlucrează, iar sub „acoperișul” unor pretinse revendicări motivații politice se adăpostesc exponenți criminalității celei sordide.

Terorismul a devenit în prezent o activitate care rulează fonduri financiare, unele organizații dispunând de sume realmente impresionante, aceste fonduri provin din ajutoarele asigurate de către statele care sponsorizează terorismul (vezi anexa 2), din cotizațiile simpatizanților ori taxele adunate sub amenințare, precum și din răpiri, jafuri armate, trafic ilegal de droguri, armament, muniții, explozivi etc.

Cap. II Forme de manifestare a terorismului contemporan

2.1. Terorismul internațional

După cum sublinia autorul francez George Levasseur, „o sursă importantă a terorismului internațional cu caracter politic rezidă mai ales în recrudescența mișcărilor iredentiste”.

În zilele noastre putem vorbi atât de terorism internațional cât și transnațional având în vedere că organizațiile și grupările teroriste întreprind acțiuni în afara frontierelor unei țări, acțiuni ce includ naționalități din diferite state.

„Terorismul internațional – concluziona o reuniune de specialiști – reprezintă utilizarea sau amenințarea cu utilizarea unei violențe, ce creează o stare generalizată de teamă în scopuri politice, de către un individ sau un grup atunci când el acționează în favoarea sau împotriva unei autorități guvernamentale, când asemenea acțiuni urmăresc să influențeze atitudinea, comportamentul unui grup social cuprinzător, victimele imediate, când prin naționalitatea, legăturile externe ale autorilor, localizarea lor, natura victimelor lor, instituționale sau umane, sau mecanismul de înfăptuire, ramificațiile lor depășesc frontierele naționale ale unui stat“ .

Mai important de atât este faptul că grupurile teroriste dezvoltă tendințe de coalizare și chiar de unificare, în special cele din Europa Occidentală. De aceea, zonele de acțiune se extind, iar calitatea metodelor folosite se îmbunătățește. Cu toate acestea, terorismul internațional recurge la același gen de acțiuni: asasinate, răpiri, lansări de bombe, atacuri armate, amenințări, acte care pe plan general sunt calificate drept criminale. Statisticile arată că din 1968 și până în 1989, în urma unor acte teroriste cu caracter internațional, și-au pierdut viața peste 4.000 de persoane și au fost rănite peste 20.000, motiv pentru care terorismul a devenit o gravă amenințare la adresa păcii și înțelegerii între popoare. Susținut, subvenționat sau organizat în scopuri agresive, de diversiune, de destabilizare națională și internațională, acesta sădește neîncredere și chiar ostilitate.

Internaționalizarea terorismului destabilizează ordinea internă a unui stat și poate duce chiar la denaturarea relațiilor acestuia cu alte state cauzată de refugierea autorilor actelor de terorism pe teritoriul altor state.

2.2.Terorismul de stat

Escaladarea continuă a fenomenului terorist în țările occidentale a obligat guvernele să-și concentreze mai mult atenția asupra acestui fenomen complex în vederea stăvilirii și chiar eradicării lui.

Unii teoreticieni între care și cei iugoslavi, asociază terorismul de stat cu politica de forță a fostelor mari puteri coloniale, în timp ce analiștii occidentali susțin aproape contrariul: terorismul de stat „lovește înainte de toate democrațiile“ susține J. F. Revel (Franța).

Analiștii fenomenului terorist consideră că terorismul internațional a căpătat o nouă formă, cea a terorismului de stat, denumit de către francezi „terorism internațional de stat“, iar de americani „terorism girat de către state“. Apare un concept nou ce face referire la folosirea violenței, a terorii de către state, în raporturile conflictuale sau antagonice dintre ele, în scopul obținerii unor avantaje de ordin politic, economic, social, militar sau de altă natură.

Privit ca reflectare a opoziției dintre ideologii, terorismul de stat constituie cea mai periculoasă formă de terorism internațional, capabilă să afecteze stabilitatea și pacea pe plan mondial. Amplificarea terorismului din Orientul Apropiat și Mijlociu este marcată „de apariția terorismului de stat ca o nouă armă, prin care state ca Iran, Libia, Israel și chiar Siria urmăresc atingerea unor scopuri politice și militare pe care nu le pot atinge pe alte căi“.

2.3 Tehnici teroriste actuale

Terorismul suicidar

Acțiunile de tipul terorismului suicidar au existat cu multe secole în urmă, totuși această formă este considerată una modernă, fiind utilizată datorită dificultății identificării din timp a actorilor care declanșează bombe amplasate pe propriul corp.

În ultimele două decenii, nu mai puțin de 15 organizații teroriste din diverse zone ale lumii au apelat la folosirea tacticilor terorismului suicidar, acest fenomen răspândindu-se alarmant.

Terorismul suicidar modern are ca țintă producerea unor pagube materiale substanțiale, inducând un sentiment puternic de teamă și anxietate și un efect psihologic negativ asupra segmentului de populație țintă și a victimelor colaterale.

Alegerea locurilor aglomerate: piețe, clădiri guvernamentale, gări, aerogări, școli, universități, săli de spectacole, porturi, etc., garantează uciderea sau rănirea unui număr mare de victime, atacurile rivalizând cu alte metode spectaculoase, cum ar fi distrugerea aeronavelor sau utilizarea armelor cu efect distructiv în masă.

Atacul sinucigaș este o formă operațională prin care autorul este conștient că reușita depinde de moartea sa iminentă.

Atacurile sinucigașe conferă organizației care recurge la asemenea acte, o serie de avantaje:

producerea unui număr mare de victime și a unor pagube materiale substanțiale;

garantarea faptului că atacul va fi realizat în condiții de timp și loc adecvate în raport de țintă;

realizarea unui pact cu mass-media, un eveniment de acest gen producând efectele mediatice scontate datorită gradului de determinare al teroristului și gestul său de autosacrificiu;

garantarea virtuală a succesului imediat, după plecarea în misiune a autorului atacului sinucigaș;

asigurarea protecției informațiilor referitoare la acest tip de acte teroriste, datorită faptului că autorul își pierde viața în timpul atacului, neexistând posibilitatea interogării sale de către forțele antiteroriste.

Atacurile sinucigașe prezintă o serie de avantaje și pentru autorii acestora:

fanaticii religioși antrenați pentru comiterea unor atacuri sinucigașe privesc gesturile lor ca pe ordine divine, fiind considerați martiri care luptă pentru cauze sfinte;

familiile celor sacrificați beneficiază de recompense importante de ordin financiar, religios și social.

Principalele organizații care apelează la această formă de terorism, sunt:

•Hezbollah. Atacurile teroriste suicidare realizate de această organizație au început în Liban, în aprilie 1983, dezvoltându-se ulterior împotriva unor ținte occidentale: ambasada americană din Beirut, cartierul general al marinei americane și forței multinaționale franceze.

După retragerea forțelor occidentale din Liban, această organizație, și-a concentrat atacurile asupra forțelor armatei israeliene. Mai târziu, atacurile de acest gen, executate de organizație, au reușit să alunge din Liban, forțele ONU de menținere a păcii, determinând totodată retragerea din centrul Libanului, a forțelor armatei israeliene.

•Hamas și Jihadul Islamic Palestinian. Au acționat în această manieră împotriva civililor din marile aglomerări urbane israeliene, actele acestora determinând un profund sentiment de insecuritate a populației din Israel. După anul 2000, atacurile sinucigașe coordonate și puse în operă de Hamas s-au întețit, odată cu creșterea alarmantă a efectelor acestora.

•Gamm’a Al-Islamiya și Jihadul Islamic Egiptean au executat atacuri în Croația în 1997, împotriva ambasadei Egiptului din Pakistan, în noiembrie 1995, evitând folosirea unor astfel de tactici pe pământ egiptean, de teama ripostei forțelor de securitate egiptene.

•Partidul Muncitorilor din Kurdistan ( PKK ) . Până în iulie 1999 au executat 21 de atacuri sinucigașe sau încercări de atacuri, 15 fiind reușite iar 6 au fost contracarate de forțele de securitate. Recurgerea la acest tip de terorism a fost rezultatul unor confruntări cu forțele militare turce, în care kurzii au suferit pierderi foarte grele.

•Al-Qaeda. Organizație teroristă de orientare sunnită, înfințată de Osama Bin Laden la începutul anului 1990, din foști combatanți arabi care au luptat în Afganistan împotriva invaziei sovietice, a recurs la atacuri de acest gen având o strănsă legătură cu grupări egiptene. Atacurile simultane împotriva ambasadelor americane din Nairobi și Dar Es Salaam, din august 1998, s-au soldat cu 500 morți și 5000 de răniți, marea majoritate a acestora fiind civili nevionovați.

Atacurile teroriste din SUA, de la 11 septembrie 2001, au reprezentat cea mai mare operațiune de acest gen, provocând moartea a peste 5000 de persoane.

Rolul femeilor în terorismul suicidar.

Angrenarea femeilor în atacuri sinucigașe este o acțiune teroristă perfidă deoarece acestea pot deruta forțele de securitate, reușind o apropiere mai facilă de țintă. O altă motivație este și exploatarea dorinței femeilor musulmane de a-și demonstra calitățile intrinseci și devotamentul față de organizație și conducătorul acesteia.

În general, acceptarea femeilor la activitățile teroriste este apanajul grupărilor teroriste naționaliste: Partidul muncitorilor din Kurdistan, Partidul Naționalist Socialist Sirian și gruparea separatistă tamilă din Sri-Lanka.

Deosebit de interesant este rolul jucat de gruparea teroristă șiită Arous Ad-Damm (Miresele sângelui), nucleu format din femei pure, virgine, dedicate răzbunării morții lui Hussein, prințul martirilor. Acestea au participat la atacuri sinucigașe cu un grad ridicat de agresivitate, unul dintre exemplele cele mai semnificative fiind acțiunea teroristă asupra cartierului general al marinei SUA, din 1983.

Câteva aspecte psiho-sociologice ale terorismului suicidar.

O serie de experți apreciază că în spatele terorismului suicidar nu sunt implicate persoane cu devianță de natură psiho-patologică, susținând că acest gen de terorism este o formă de violență deliberată, calculată și organizată și nu o explozie spontană.

O opinie contrară exprimă specialiștii în psihiatrie, care consideră că, teroristul kamikaze poate prezenta totuși, aspecte psihotice pe fondul unor structuri de personalitate dizarmonică.

Fanaticul religios angrenat în acțiuni sinucigașe prezintă o dizarmonie de nucleu, acesta fiind modelul de rigiditate psihică, de intoleranță. La fanaticul religios care participă la acțiuni kamikaze, motivațiile psihologice sunt obscure, adesea bizare, conștientizate fragmentar și deformat. De aceea, întregul eșafodaj cognitiv al fanaticului religios este inconsecvent logic, slab elaborat operațional, pliindu-se doar pe rigorile iraționale ale dogmei.

Utilizarea bombei

Atentatul cu explozivi este procedeul cel mai des utilizat de organizațiile teroriste, apreciindu-se că în proporție de 60% dintre actele teroriste sunt săvârșite în această manieră.

Procedeul se modernizează permanent, existând o veritabilă cursă a perfecționării bombelor, în contextul îmbunătățirii raportului dintre greutate și puterea distructivă.

Bomba are avantajul multitudinii formelor, în sensul că poate fi expediată prin poștă, într-o singură scrisoare, disimulată într-un sac de voiaj și prevăzută cu un ceas declanșator, poate fi plasată în locuri aglomerate (cafenele, obiective turistice, mijloace de transport în comun etc.). Această diversitate de mijloace are o explicație, orice atentat cu exploziv având o semnificație simbolică.

Atentatul cu exploziv, prin aspectul său spectaculos, este și un mijloc de satisfacere apriorică a teroriștilor, efectul său fiind dublat de uciderea unor victime nevinovate și de distrugerea masivă a unor obiective. Toate gradațiile sunt posibile, de la bomba artizanală simplă, care distruge o vitrină sau deteriorează o clădire administrativă, până la o bombă cu explozibil lichid plasată într-un magazin sau la distrugerea completă a unui imobil cu ajutorul unui exploziv foarte puternic.

Operațiunile concertate prin care se realizează atentate simultane în locuri diferite, are un rol demonstrativ care poate sublinia dinamismul și puterea de acțiune a unei organizații. Deoarece atentatul cu bomba nu necesita un mare număr de persoane pentru a fi conceput si pus in aplicare, multe grupări aleg aceasta forma pentru a opera pe teritorii străine, dorindu-se afectarea opiniei publice si realizarea unui puternic impact mediatic.

Utilizarea bombelor este în multe cazuri o tehnica eficace și foarte simplă. Tactica cilindrilor sau a buteliilor de gaz umplute cu buloane și cuie a fost utilizata pe teritoriul francez, în diferite locuri în cursul anului 1995: la 17 august, o butelie de gaz amplasata intr-o pubela de pe strada Friedland exploda aproape de Place d’Etoile si ranea 17 persoane; la 6 octombrie o butelie de gaz amplasata in apropiere de statia de metrou Maison Blanche a determinat ranirea a 13 persoane în urma exploziei; la 17 octombrie o alta butelie de gaz amplasata într-un vagon a cauzat răni serioase unui număr de 29 de persoane, în apropierea gării de la Orsay. Acest gen de mecanism ampasat în pubele, cauzează un efect deosebit deoarece mărește indicele de fragmentare.

Utilizarea explosivilor pe scara largă prezintă o serie de avantaje deoarece:

formula unor explozivi performanți este ușor accesibilă, fiind de domeniul public;

formula lor chimică se gasește în biblioteci specializate și pentru fabricare nu sunt necesare decât câteva produse de grădinărit sau chimice, ușor procurabile de pe orice piață;

uneori instruirea teroriștilor se realizează în cadrul serviciului militar, cunoștințele acumulate în această perioadă fiind utilizate ulterior.

Achiziționarea detonatorilor și a explozibililor

Conform opiniilor unor specialiști americani, declanșatorii cu mecanism de ceasornic sunt recunoscuți ca având un mare grad de fiabilitate, acest tip de mecanisme fiind foarte căutate de grupările teroriste, putând fi achiziționae inclusiv de la oficine pendinte de CIA (American Electronics Laboratory din Falls Church, Scientific Comunication din Virginia).

Astfel de piese au fost achiziționate de la libieni în 1977 sub acoperirea unui contract de deminare. În afara acestor detonatori și declanșatori cu întârziere, tranzacția conținea capsule detonante, lansatoare, capse detonante și bobine de amorsaj. Pentru doi explozivi, Triex si Quadrex, unul dintre foștii agenți americani asigura el însuși fabricarea.

Prin intermediul aceleiași rețele, Libia cumpăra mai multe sute de kilograme de explozibil C4, disimulate în bidoane de chit pentru geamuri, de asemenea, magneziu sub formă de pudră pentru fabricarea bombelor incendiare și stearat de aluminiu pentru napalm. Unul dintre responsabilii cu această afacere din partea americană, un anume Brower, mergea în Libia cu 4 artificieri pentru a iniția pe recruți în fabricarea bombelor. Ulterior, justiția americană a descoperit că artificierii îi învțaseră pe libieni fabricarea unor mecanisme având aparența unor lămpi, scrumiere, radiouri, port-documente, calculatoare ca și diverse dispozitive ce se atașează la uși sau ferestre.

Atentatul din Lockerbie, din decembrie 1998, a fost rezultatul asimilarii acestor cunoștințe importante, bomba fiind amplasată într-un radio-casetofon Toshiba, iar sistemul de declanșare miniaturizat reproducea exact circuitele de origine ale radioului.

Diversitatea țintelor

Diversitatea de explozibil și de sisteme de aprindere este foarte mare, utilizare lor efectivă depinzând de instruirea teroriștilor, de circumstanțele de desfășurare ale atentatului planificat și de particularitățile țintei.

Țintele sunt nenumărate și sunt alese după preferințele sau obiectivele teroriștilor, adesea limitați în alegerea lor de măsurile specifice contrateroriste.

Ca orice acțiune teroristă, atentatul cu bomba este minuțios planificat printr-o fază de studiu care vizează ținta predilectă, acțiunea propriu-zisă și parcursul de retragere.

În multe rânduri, țintele vizează simboluri statale:

ambasadele, misiunile comerciale, reprezentantele în străinătate ale marilor firme, birourile companiilor aeriene, agențiile de presă, etc.

clădirile administrative sunt ținte alese frecvent; astfel, în septembrie 1986, explozia unei bombe la biroul poștal al primăriei din Paris s-a soldat cu un mort și 18 răniți; în august 1996, o bombă ascunsă într-o cutie de pantofi exploda pe treptele tribunalului din Ajaccio; o încarcatură explozivă de 7 kilograme exploda pe un balcon al unei vile aparținând Consiliului General pentru Recepții, etc;

instituțiile de presă aflate în opoziție față de un regim pot fi și ele ținte;

simbolurile publice ale guvernului în funcțiune sunt deseori vizate; atacuri IRA au fost declanșate asupra sediului Partidului Conservator Englez, ca și asupra unui hotel din Brighton în care locuia temporar fostul premier britanic Margaret Thatcher;

locurile publice, apărate sau nu, pot fi tot atâtea ținte oportune.

Vehiculele capcană

Mecanismele explozive ascunse în autovehicule provoacă distrugeri instantanee fără nici un fel de distincție, cantitățile de exploziv utilizate fiind categoric superioare celor din pungi, valize sau scrisori capcană.

Modalitățile operaționale depind de țintele vizate. IRA a fost acuzată în mai multe rânduri de utilizarea autombilelor-capcană pentru săvârșirea acestui tip de atentate.metode de acest gen au utilizat și teroriștii de la GIA.

Narcoterorismul și eco-terorismul

Narcoterorismul este un termen folosit pentru prima data de președintele peruan Belaunde Terry, în 1983, pentru a descriere atacuri de tip terorist asupra reprezentanțelor poliției anti-drog. În contextul original, narcoterorismul era definit ca încercări ale traficanților de stupefiante de a influenta politicile guvernamentale, aplicarea legilor și a actului de justiție prin amenințarea cu folosirea violenței.

Recent, termenul este mai des utilizat pentru desemnarea acțiunilor acelor organizații teroriste, care folosesc activitatea de trafic cu stupefiante în scopul finanțării operațiilor propriilor organizații, recrutarea de noi membrii și expertiză.

Printre rețelele teroriste care adoptă această practică se evidențiază Hezbollah, în Liban, Al-Qaeda, în Orientul Mijlociu, Europa și Asia Centrală.

Eco-terorismul este un neologism utilizat pentru a descrie actele de violență, sabotaj sau distrugeri produse unor proprietăți și care sunt motivate printr-o lipsă a preocupărilor pentru protecția mediului. Într-o formă peiorativă, este utilizat pentru a descrie nesupunerea civilă, non-violentă de către ecologiști.

Există curente de opinie conform cărora executarea unor acțiuni distructive asupra unor resurse minerale sau activități extractive reprezintă adevărate acte de terorism ecologic, așa după cum exista și persoane sau grupuri care consideră actele de vandalism, rezistența activă, folosite în apărarea eco-sistemului, ca fiind morale și etice.

Cyber-terorismul

Cyber-terorismul constă în utilizarea unor tehnici informatice pentru a produce perturbări grave sau întreruperi de funcționare în diferite sisteme informatice, în special în cadrul Internet, în alte rețele informatice importante, în scopul atingerii unor obiective de natură diversă.

Interesul public privind cyber-terorismul a început la sfârșitul anilor ’80, datorită apropierii de începutul mileniului trei și incertitudinilor create de intrarea în această nouă eră.

În acest sens, s-a vorbit despre posibilitatea unui Pearl Harbor electronic ca iminent sau în imediata desfășurare. Cea mai mare parte a relatărilor media descriu posibilitatea unui atac electronic pe scară largă, cu folosirea unor rețele de calculatoare pentru a produce sabotaje importante în infrastructură, în scopul punerii în pericol a vieților umane sau cauzarea unui dezastru la scară internațională, prin crearea unei puternice disfuncționalități în economia națională.

Cea mai mare parte a actelor de sabotaj informatic executate până în prezent, au cauzat pierderi financiare sau de alta natură, pe diverse spații. Virușii informatici reprezintă arme redutabile pentru cine știe să-i conceapă și să-i manevreze. În prezent, există mai mult de 10.000 de viruși diferiți în întreaga lume și sunt din ce în ce mai periculoși. Un virus informatic este un program care posedă facultatea de a se auto-reproduce, fie identic, fie modificându-se. Există viruși care pot infecta elementele sistemului de exploatare al uni computer, o primă categorie, și viruși care atacă aplicațiile, cea de a doua categorie. Efectul distructiv al acestora este major în condițiile în care se poate realiza o disfuncționalitate a programelor, interzicerea accesului la informații, ștergerea de date, simularea de erori sau chiar distrugerea totală a sistemului.

Formele acestui nou tip de terorism sunt multiple și prezintă numeroase avantaje, obținerea de bani prin mijloace moderne reprezentând potențiale surse sofisticate de finanțare a terorismului.

În zilele noastre, hold-up-ul electronic aduce câștiguri net superioare omologului sau tradițional. Deoarece nevoia de bani devine din ce în ce mai pregnantă, încă de la începutul anilor 80, hold-up-ul electronic a început sa le aducă autorilor săi beneficii mult mai consistente decât cele obținute prin spargerea clasica a agențiilor bancare. Media câștigurilor obținute prin furturile electronice se ridica la 250.000$, probabilitatea de capturare a răufăcătorilor fiind de doar 2%.

Spargerile electronice au luat amploare, jefuitorii alegând ținte din ce în ce mai diversificate. Astfel, una dintre cele mai importante acțiuni realizate în Franța a avut ca victimă casieria regională pentru asigurări medicale, din Ile de France, soldată cu deturnarea a 16 milioane de franci. Un alt exemplu concludent de spargere bancară nonviolentă este evenimentul petrecut la 25 mai 1991, când doi criminali internaționali, unul canadian și celălalt francez, deghizați în agenți de întreținere au pătruns în centrul comercial internațional de pe Northumberland Avenue și după ce au prospectat locurile au sustras șase dischete cu informații sensibile.

Pentru a-și perfecționa tehnicile, diverse organizații criminale, recrutează informaticieni pe care îi folosesc drept hackeri, exploatarea talentelor tinerilor pirați informatici fiind soldate adesea, cu beneficii materiale substanțiale.

Fraudele electronice se desfășoară în zilele noastre pe scară extinsă, afectând posesorii de carduri electronice, de telefoane mobile, operațiunile putând genera importante resurse financiare, inclusiv pentru organizațiile teroriste.

Cu toate ca cyber-terorismul prezintă o serie de avantaje, este mai puțin utilizat de actorii care activează în domeniul terorismului, deoarece impactul mediatic este mai slab, posibilitățile de a ajunge în centrul atenției fiind mai limitate decât în cazul operațiunilor consacrate.

Bioterorismul

Bioterorismul presupune folosirea în scopuri teroriste a bacteriilor, toxinelor modificate sau agenților biologici. Dificultatea principală a executării acestui tip de act terorist constă în găsirea unei metode de dispersare eficiente și care să asigure infectarea unui număr cât mai mare de persoane.

Agenții biologici au de regulă, o perioada de incubație care poate dura de la câteva zile până la apariția primelor simptome. In funcție de efectele acestora, agenții biologici sunt împărțiți în trei categorii: A, B si C.

Agenții biologici din categoria A sunt cei cu un potențial de pericol ridicat pentru sănătate publică, cu efecte mortale în principal și o mare capacitate de diseminare. Din rândul acestora fac parte: antrax-ul, variola, ciuma, botulismul, tularemia și virusurile hemoragice febrile.

2.4 Fizionomia terorismului actual

Coordonatele evoluției terorismului contemporan

Conform opiniilor unui grup de autori evoluția terorismului a fost marcată de o serie de coordonate: geografice, sociale, politice și psihosociologice.

coordonate geografice

Primul laborator al experimentării terorismului contemporan l-au constituit țările Americii Latine, unde în paralel cu mișcările revoluționare și-au făcut apariția o serie de grupări și organizații teroriste, cum ar fi: Forțele Armate de Eliberare din Venezuela, Tupac Amaru din Uruguay, Alianța Anticomunistă din Argentina. Febra terorismului a cuprins și alte țări latino-americane ca: Bolivia, Columbia, Brazilia, Paraguay etc.

Specialiștii în domeniu au opinat că terorismul din această zonă a fost inspirat de o strategie concepută de un lider al opoziției braziliene – Carlos Marighella – autorul lucrării Mic manual de gherilă, un veritabil ghid al operațiunilor teroriste.

Expansiunea terorismului în Europa Occidentală

Înregistrând un oarecare recul în America Latină, terorismul își va muta bazele în Europa Occidentală, animând inițial mișcarea contestatară studențească din capitalele occidentale.

Activitatea organizațiilor teroriste sud-americane va influența grupările teroriste din Europa de Vest, Baader-Meinhoff din Germania, Brigăzile Roșii din Italia, Acțiunea Directă din Franța, ETA din Spania, Armata Republicană Irlandeză din Marea Britanie.

Terorismul european a avut o arie de manifestare cuprinzătoare, pendulând de la extrema dreaptă la extrema stângă, fiind marcat de o recrudescență fără precedent.

Terorismul internațional a înglobat în sfera sa și latura palestiniană

Spiritul revoluționar palestinian a fost animat de ura permanentă față de ocupanții israelieni, de hotărârea de a se organiza prin propriile forțe în scopul redobândirii drepturilor și a identității naționale, urmărind ca ideal suprem întoarecerea în căminele de unde au fost alungați.

Acțiunile organizațiilor teroriste palestiniene au fost realizate cu sprijinul profesioniștilor terorismului mondial, fiind mediatizate cu grijă, pentru a fi în centrul opiniei publice internaționale.

Cooperarea cu alte rețele teroriste din zone geografice situate la mare distanță, cum au fost Armata Roșie Japoneză sau grupări teroriste germane, au dat amploare activităților organizațiilor teroriste palestiniene.

Extinderea terorismului din zona Orientului Mijlociu și Apropiat spre Asia.

Din zona Orientului Mijlociu, terorismul a cunoscut o expansiune pe întregul continent asiatic, având ca principal punct de referință, constituirea organizației teroriste Armata Roșie Japoneză, recunoscută pentru comiterea unor acte teroriste de o rară violență.

Activitatea acesteia s-a întrepătruns, de multe ori, cu cea ale organizațiilor teroriste palestiniene, precum și a altor rețele teroriste internaționale.

În Asia, acționează de asemenea, grupări și organizații teroriste constituite pe criterii etnice, religioase sau extremiste, aria de manifestare cuprinzând India, Pakistan, Bangladesh, Sri Lanka etc.

coordonate sociale

Născută în perioada de expansiune a colonialismului, sclavia, avea să constituie o nouă sursă de manifestare a terorismului internațional. De-a lungul secolelor, o populație de peste 150 de milioane de oameni avea să fie mutată forțat pe alte continente, lăsând în urmă și după desființarea sa, grave probleme de ordin politic, social și național.

Abolirea sclaviei a determinat, printre altele, apariția și proliferarea organizațiilor rasiste. Exemplul cel mai elocvent l-a reprezentat constituirea Ku-Klux-Klanului, organizație rasială, care a acționat încă de la început cu mijloace specifice terorismului, urmărind hărțuirea și pedepsirea sclavilor eliberați și a promotorilor acestor acțiuni.

Organizația, cu toate că este scoasă în afara legii, funcționează și în zilele noastre, comițând răpiri, incendieri și asasinate asupra populației de culoare și a liderilor acesteia, încercând să contracareze prin teroare lupta legitimă a acestui segment de populație pentru drepturi civile.

Apariția mafiei, a organizațiilor de tip mafiot și proliferarea acestora

Odată cu apariția acestor organizații s-a instaurat domnia crimei organizate îngemănate cu practicile teroriste, care au tulburat profund viața publică a țărilor capitaliste.

Organizațiile criminale de tip mafiot se implică într-o gamă largă de activități ilicite: extorcări de fonduri, perceperea taxei de protecție, trafic de stupefiante și armament, dar recurg și la practici teroriste, asasinate politice, răpiri de persoane în scop de răscumpărare, atentate cu bombe etc.

După nașterea și proliferarea sa în Italia, sistemul mafiot se va instala în S.U.A., pentru ca apoi să se extindă și pe continentul asiatic. Sunt arhicunoscute acțiunile specifice ale triadelor chinezești și ale structurilor mafiote japoneze, dominate de Yakuza.

coordonate politice

Conform unor analiști ai fenomenului terorist, teoretic există un mare număr de violențe motivate politic, dar conceptual distingem doar două tipuri caracteristice și anume: violența unui stat îndreptată asupra altui stat și violența unui stat îndreptată împotriva propriilor cetățeni.

Acțiunile agresive ale unor state contra altora reprezintă, în general, forme specifice ale războiului convențional, care presupun înfruntarea a două forțe armate regulate.

Deși războiul convențional este forma de violență motivată politic cel mai des din istoria omenirii, statele dispun și de paliere acționale mai joase –chiar specifice terorismului-dar la fel de violente, așa cum este cazul loviturilor aeriene limitate, acțiunilor de comandă, infiltrării diversioniștilor etc.

În cazul folosirii forței și violenței de către un stat asupra propriilor cetățeni, pot fi identificate două căi de acțiune: procesul de impunere a legilor și de apărare a acestora prin intermediul instituțiilor mandatate cu apărarea securității naționale și utilizarea ilegală a forței politice, cu scopul de a intimida și teroriza cetățenii, prevenind astfel eventuale manifestări de opoziție.

Contemporaneitatea a cunoscut numeroase exemple de folosire abuzivă și ilegală a violenței de stat în toate regimurile totalitare (naziste, fasciste, bolșevice, în toate țările comuniste din Asia și Europa de Est, în unele țări islamice) și în statele cu regim pseudo-democratic din Africa, Asia și America Latină, unde acționau escadroanele morții provenite din forțele de teroare și intimidare a populației în scop preventiv.

În cazul violenței cetățenilor având drept țintă statul, aceasta poate fi organizată sau spontană. Adesea se manifestă ca un puseu impulsiv – expresia nemulțumirilor – fără să aibă un obiectiv politic clar, o conducere organizată sau o planificare anterioară.

În forma organizată, violența proiectată de cetățeni contra statului intră în categoria insurgenței, care are ca scop final răsturnarea guvernului sau a conducerii statale. Formele principale de insurgență sunt categorii distincte de ridicare la luptă a populației contra sistemului statal, printre acestea numărându-se: răscoala, lovitura de stat, gherila, revoluția și bineînțeles, terorismului. Nu vom insista asupra primelor tipuri de strategii, în schimb ne vom opri asupra terorismului.

În contextul analizei violenței politice contemporane, terorismul ocupă un loc aparte. Acțiunile teroriste reprezintă și ele o formă de violență politică, dar acestea sunt diferite de gherilă, război convențional, răscoale sau agresiune stradală (banală și ilegală).

Acțiunile teroriste derulate sistematic constituie o strategie distinctă a insurecției motivată politic. Dacă vorbim de cauzele potențiale ale germinării terorismului, violența politică a zilelor noastre reprezintă o matrice ideală de dezvoltare.

Violența inițiată de un individ contra altui individ, individ contra stat sau stat contra stat, reprezintă cadrul de manifestare a terorismului în condițiile în care principiile de conviețuire pașnică, respectul față de viața semenilor, față de lege, devin tot mai des, deziderate teoretice bune de predicat altora, dar aplicate insuficient și neconvingător începând de la individ, continuând cu statele și culminând cu majoritatea instituțiilor, asupra statelor sau organizațiilor mondiale.

Coordonate psiho-sociologice

Cercetările în domeniu au evidențiat faptul că terorismul are ca motivație intrinsecă interpretarea subiectivă a realității, care diferă de percepțiile guvernelor sau societăților cu care se confruntă teroriștii sau reprezintă motivul frustrării și angoasei lor.

La baza inițierii oricărui act terorist, stă sistemul de convingeri format din imagini, simboluri și mituri dominante, de percepții și de interpretări eronate, care determină trecerea de la nemulțumire și frustrare, la acțiuni violente și speranțe de schimbare a statului real, dar neconform cu cel al societății atacate.

Sistemul de convingeri al subiecților atacului terorist poate proveni din diferite surse, cum ar fi cadrul politic și social în care se formează și trăiesc. Odată intrați în conflict deschis cu societatea, teroriștii acceptă clandestinitatea, marginalizarea și autoizolarea plină de tensiune și nesiguranță, fapt care potențează adoptarea unui set rapid de convingeri neconforme cu realitatea socială dată. Ripostele societății sau statului amenințat inhibă flexibilitatea și deschiderea mentală a teroriștilor față de posibilitatea compromisului sau schimbării opiniilor.

Cea mai mare parte a teroriștilor se consideră victime nu agresori, autopercepându-se ca reprezentanți ai celor oprimați. Pentru orice actor al unui conflict lupta este obligație și nu o datorie, nu o chestiune de opțiune voluntară.

Cel mai adesea, teroriștii au conștiința superiorității lor morale, considerându-se mai sensibili, niște idealiști, pe care societatea nu-i merită. Conform opiniei lor, eticheta de terorist ar trebui înlocuită cu cea a luptătorului pentru libertate, sau a justițiarului. Astfel, atacul terorist devine o formă a luptei pentru eliberare, un mijloc superior de legitimare.

Această tendință a terorismului spre pseudo-legitimizare este oglindită de folosirea curentă a termenilor juridici extrem de elaborați pentru actul terorist, conferindu-i justificare și legalitate. Din această cauză teroriștii nu consideră atentatul drept crimă sau asasinat, ci execuții după judecare. Victimele lor sunt numite trădători, vânzători de țară, de popor sau neam. Cei răpiți sunt închiși în închisori ale poporului.

Pentru teroriști, victimele atenatatelor nu sunt privite ca simple persoane, ci ca inamici. Chiar și în cazurile rare când teroriștii admit existența unor victime nevinovate, răspunzător este făcut guvernul, care a refuzat să le satisfacă cererile sau le-a ignorat amenințările.

Teroriștii au tendința de a considera orice acțiune un succes, motivarea acestei particularități definitorii a terorismului constituind-o ideea că toate actele de violență contribuie la realizarea, în plan strategic, a schimbărilor dorite, iar în plan tactic, la instalarea terorii, elemente premergător schimbărilor scontate.

Simptomatică pentru toți actorii implicați în terorism este tendința de respingere sau neutralizare, a oricărui sentiment de vinovăție. Procesele raționale ale teroriștilor se concretizează printr-o logică specială ce se constituie într-o componentă psihologică a comportamentului terorist. Indivizii sunt târâți pe drumul terorismului de către logica lor specială, bazată pe psihologia lor, reflectată într-o retorică proprie.

Studiile comparative nu dezvăluie un tip psihologic particular, o personalitate aparte, o gândire teroristă uniformă, ci din contră, teroriștii sunt persoane cu trăsături și tendințe de personalitate foarte particulare, fiind caracterizați ca niște indivizi agresivi, orientați către acțiune, avizi de emoții, tarați de mecanisme psihologice de externalizare și diversiune, având deviante fluctuante ale personalității.

Conform unor opinii pertinente ale unor analiști americani, există o dezvoltare psihologizantă a teroriștilor islamiști educați în așa numitele madrassas,(școli religioase islamice), aceștia constituind o sursă inepuizabilă pentru structurile teroriste talibane sau Al-Qaeda

Specialiști americani în studierea personalității prezintă două tipologii: abstracții (intuitivii) și concreții (obiectivii). Primii au tendința de a explora un univers propriu în scopul descoperirii unor idei novatoare, în timp ce pentru aceia din a doua categorie, prea multe opțiuni în ceea ce-i privește și, în special, cu referire la propria identitate, pot fi dăunătoare. Ei doresc să fie critici, raționali și mulți dintre aceștia aleg certitudinea în alb-negru a fundamentalismului islamic.

Succintă radiografie a terorismului contemporan

Analize recente efectuate de principalele instituții cu atribuții în domeniul apărării din S.U.A., evidențiază faptul că terorismul actual urmărește obiective politice și instaurarea stării de teamă, folosind conștient violența împotriva oamenilor nevinovați

Grupările și organizațiile teroriste din zilele noastre, au structuri funcționale amplasate în locurile unde urmează să fie executate atacurile teroriste. Întrucât structurile teroriste acționează în medii ostile, își iau măsuri de securitate – adesea excesive – pentru protecția operațiunilor.

De obicei, grupările teroriste adoptă formula structurii celulare. Aceasta este relativ izolată și îndeplinește funcții specifice cum ar fi: obținerea de informații necesare realizării acțiunii teroriste, luarea de măsuri contrainformative pentru protecția operațiunii, asigurarea sprijinului logistic și în final, derularea activităților specifice terorismului.

În general, structura grupărilor teroriste are o alcătuire asemănătoare cu cea a organizațiilor militare, la stabilirea și executarea sarcinilor fiind respectate funcțiile și ierarahia.

Grupările restrânse, care au în componența lor de la câțiva membri, până la 50, au un singur compartiment de comandă, care controlează direct toate celulele operaționale și de sprijin, indiferent unde s-ar afla.

Grupările teroriste alcătuite din peste 100 de membri au un compartiment central de comandă și de control și unul sau mai multe compartimente subordonate, în funcție de regiunile geografice în care acționează. Comandamentele regionale dirijează acțiunile celulelor operaționale și de sprijin.

Organizațiile teroriste care nu au acces sau beneficiază în mică măsură de resurse guvernamentale, au nevoie de o structură de sprijin. Structura organizatorică, tipică unor grupări teroriste este una de tip piramidal. În vârf se află liderul sau conducătorul grupării, care definește politica și stabilește direcțiile de acțiune. La următorul nivel se găsesc cadrele active și simplii executanți. Din rândul lor fac parte bărbați și femei care execută atacurile teroriste propriu-zise, antrenându-i și pe alții. Mulți dintre aceștia sunt devotați cauzei pentru care luptă. Printre cadrele active sunt și profesioniști, fără ca ei să aibă o motivație psihologică specială. La nivelul de jos se află susținătorii activi, care nu se consideră membrii ai grupărilor teroriste, dar care sprijină material acțiunile acestora, putând asigura asistența tehnică, logistică, ori pot îndeplini unele sarcini minore în desfășurarea actelor teroriste. La nivelul cel mai de jos se află susținătorii pasivi, care pot fi acuzați de complicitate tacită, întrucât chiar dacă au cunoștință de activitatea unei grupări teroriste sau a vreunui membru, se prefac a nu ști nimic. Liderii organizațiilor teroriste sunt foarte diferiți, ca și organizațiile pe care le conduc.

Deși uneori, prezentarea în mass-media este similară cu cea a debusolaților patologici, majoritatea datelor despre teroriști relevă faptul că în general sunt bine motivați politic, au o anumită educație și mulți dintre ei provin din clasa de mijloc. Uneori, liderii organizațiilor teroriste sunt charismatici, au o instruire specifică la un anumit nivel, posedând cunoștințe solide în domeniul planificării și a tacticilor militare.

Recrutarea teroriștilor se face la vârste fragede, iar pregătirea lor se realizează, în baza unor programe care diferă de la o grupare la alta. Caracteristicile comune sunt: învățarea de către recruți a mânuirii cu îndemânare a armelor albe și ușoare, utilizarea de către unele grupări teroriste a lansatoarelor portabile antitanc și antiaeriene, obținute prin furt sau în urma unor tranzacții ilicite, dobândirea cunoștințelor despre culegerea și analizarea informațiilor, inclusiv, observarea, urmărirea, criptografierea, interceptarea comunicațiilor, interceptarea semnalelor.

Culegerea și analizarea informațiilor este realizată în mod obișnuit de grupări speciale, care au misiunea de a obține cât mai multe informații necesare liderilor teroriști pentru selectarea țintelor, stabilirea tacticilor de acțiune și de evaluare a atacului.

De obicei, scopul acțiunilor teroriste vizează:

să genereze comentarii la scară mare în mass-media;

să deterioreze sau chiar să distrugă un edificiu cu valoare pentru adversar;

să ajungă la negocieri politice sau să-și atingă țelul pentru care luptă prin constrângeri;

să suprime un personaj-cheie din domeniile: militar, politic, economic etc.;

să contribuie la sporirea reputației și credibilității grupului.

La selectarea țintelor, grupările teroriste au în vedere următorii factori:

legătura cu obiectivele grupului respectiv;

capacitatea de a ajunge la țintă fără mari probleme;

să îndeplinească finalitatea acțiunilor teroriste (mediatizare, beneficiu financiar etc.).

Selectarea țintei se realizează prin utilizarea atentă a unui număr mare de mijloace informative, care au rolul de a stabili identitatea acesteia, programul, gradul de protecție, gradul de risc la care se expun teroriștii (în funcție de natura atacului și mijloacele de care dispun și intervalul de timp aflat la dispoziția lor pentru a declanșa atacul.

Culegerea de informații

Teroriștii acționează cu ajutorul unor grupări specializate în culegerea de informații. Uneori beneficiază de sprijin din partea poliției guvernamentale și a serviciilor de informații, fie prin constrângere, fie prin găsirea unui simpatizant dispus să le furnizeze informații despre activitățile antiteroriste avute în vedere de guvern. De multe ori, în timpul atacurilor, teroriștii folosesc frecvențele radio utilizate de aviație și poliție.

În general, față de indivizii din afara grupului sau agenții de poliție care le furnizează informații, teroriștii manifestă puțină bunăvoință, sau chiar ostilitate. Cu timpul, pe cei care i-au sprijinit cu informații îi torturează sau chiar îi lichidează.

Desfășurarea teroriștilor

Pentru a ajunge la locul acțiunii, teroriștii se folosesc de toate mijloacele de transport pe care le oferă civilizația modernă și de toate posibilitățile de obținere a actelor de identitate. Dacă în anii 70 și 80 teroriștii utilizau pașapoarte originale cu identități false, în deceniile următoare au folosit frecvent documente de identitate și călătorie false.

Volumul mare al traficului internațional din ultima vreme, îngreunează din ce în ce mai mult controlul acestor documente. Frontierele statelor europene și al celor care au ca obiectiv integrarea în uniune, sunt din ce în ce mai accesibile. De aceea, se impun restricții severe și verificări amănunțite, menite să împiedice traficul ilegal de persoane, armament și explozivi.

În aceste condiții, nu este lipsit de interes faptul că în Bosnia, au fost arestați patru teroriști suspectați că au avut legături cu fundamentaliștii islamici, care au pus la cale acțiunile teroriste din 11 septembrie 2001 din Statele Unite. Mai mult, Dușan Mihailovic, ministrul de interne bosniac a susținut că Ossama Bin Laden are tabere de antrenament în Bosnia, Kosovo și probabil în Albania.

Prezența fundamentaliști în Bosnia datează din 1990, când sute de voluntari islamici străini – mujahedini – au luptat alături de islamiștii bosniaci în conflictul dintre sârbi și croați. În urma acordului de la Dayton (l995), mujahedinii, instructorii militari și toți luptătorii străini au fost obligați să părăsească țara, numai că mulți dintre ei s-au căsătorit și trăiesc în continuare acolo, numărul acestora fiind estimat în prezent între 70 și 420.

Determinări actuale

Amplificarea și acutizarea terorismului în general și a modului de manifestare în special, au fost posibile în condițiile favorizante ale mediului actual de securitate și al vulnerabilităților instituțiilor abilitate cu prevenirea și combaterea acestui fenomen. Situațiile prezentate mai sus au oferit oportunitatea accesului nelimitat al organizațiilor teroriste la tehnologiile moderne și au permis acumularea de importante resurse financiare și materiale.

În același timp, perfecționarea sistemului de conducere, organizare și susținere a grupărilor extremist-teroriste, în special arabe, diversificarea și multiplicarea mijloacelor de executare a atentatelor concomitent cu creșterea numărului de victime și a deceselor în rândul acestora, reprezintă consecința directă a acestor manifestări.

Recrudescența și amploarea manifestărilor teroriste transnaționale publice, au impus reacții din partea comunității internaționale. Combaterea acestui flagel mondial, a căpătat o dimensiune planetară, atât prin sfera de cuprindere cât și prin cooperarea și susținerea politică a guvernelor naționale. Regruparea și reconsiderarea forțelor și mijloacelor folosite în lupta împotriva terorismului, amplificate de consensul internațional a avut ca rezultat declanșarea unui front comun de luptă împotriva unui inamic asimetric.

Acțiunile atipice și asimetrice, cu grad mare de periculozitate săvârșite în condiții aparent ilogice, de autori greu de identificat și localizat, au condus la o reacție în lanț a comunității internaționale, la schimbări esențiale, atât în plan mental cât și acțional, care să vizeze perceperea reală a fenomenului terorist și pe această bază, limitarea vulnerabilităților față de manifestările acestuia.

Fizionomia fenomenului terorist actual

Există un mai vechi proces sociologic, care a fost consolidat în ultimul deceniu și sunt premise că se va accentua în viitor. Este vorba de migrarea musulmană spre vest, care cunoaște o creștere semnificativă, destinațiile preferate fiind America de Nord și Europa de Vest. În vreme ce prima generație de imigranți a căutat să se stabilească în vest pentru învingerea dificultăților economice majore, așteptările celei de-a doua și a treia generații au fost în cele mai multe cazuri, neîmplinite. Eșecul și frustrarea au determinat alienarea lor în societățile vestice.

Deși în multe țări, în special Germania, Marea Britanie și statele scandinave, imigranților li se asigură un generos suport economic, comunitățile lor s-au constituit și dezvoltat mai degrabă datorită sprijinului țărilor musulmane mai bogate.

Xenofobia manifestată în țările în care se găseau, dublate de șomaj și de dificultatea de a face față confruntării cu modernitatea, a condus la dezvoltarea unei infrastructuri islamice, care în atmosfera liberală a democrațiilor vestice s-a dovedit a fi o veritabilă premieră pentru mișcările islamice. Activitățile de recrutare, strângere de fonduri, publicare și distribuire de mesaje, pot fi toate desfășurate sub acoperirea unor activități sociale și culturale, de aceea au fost înființate fundații și asociații.

Există tendința evidentă, acum și în viitor, de întărire a globalizării și internaționalizării terorismului islamic. Sentimentul înstrăinării tinerilor musulmani, în vizibilă creștere, este probabil cel mai important factor în analizarea viitorului terorismului islamic.

Răspunsul la acest fenomen, care trebuie analizat în sine, se găsește într-o mai bună înțelegere de către partea vestică a lumii a rădăcinilor violențelor islamice și posibilităților de cunoaștere a tinerilor din comunitățile islamice.

Pașii făcuți de țările vestice sub conducerea Statelor Unite, cum ar fi: dezvoltarea cooperării în domeniul informațiilor, al noii legislații, încurajarea perfecționării structurilor antiteroriste chiar de către unele state musulmane, extrădarea teroriștilor căutați, sunt foarte importanți, dar ei nu asigură nici pe departe eradicarea acestui fenomen. Aceasta va rămâne o realitate până când țările vestice reprezentate de media, de politicieni și de liderii lor culturali, vor fi gata să adopte percepția islamică a opoziției, dintre culturile și civilizațiile Islamului și Vestului.

Altfel, ele ajută terorismul islamic să devină o problemă globală strategică. Construind exclusiv imaginea facilă, dar inexactă a unui Islam în război cu Vestul, țările occidentale se abandonează într-un fel în mâinile islamicilor.

Discrepanțele între state – în cadrul unei civilizații – și între civilizații în plan global, scot în evidență câteva elemente definitorii ale terorismului internațional actual, cum ar fi:

Calitatea autorilor

În ultima perioadă se remarcă o mai mare aderență a intelectualilor la grupările teroriste din afara statului în care au rezidența. Acestea sunt persoane onorabile, unii cu o poziție socială de invidiat, respectați de comunitatea care i-a asimilat, dat care au acces la informații diverse: tehnologice, chimice, militare, financiar-bancare, nucleare, medicale etc. și care acceptă în numele Islamului să execute misiuni cu caracter terorist.

Naționalitatea

Apreciem că nu poate exista vreun individ care să nu păstreze într-un fel sau altul, nostalgia poporului sau teritoriului din care provine. Lăsați în conservare timp de mai mulți ani, acești indivizi sunt activați pe criterii de apartenență la un teritoriu și la o etnie, ale căror cutume și tradiții sunt încă vii în subconștientul lor. Apelul la latura sentimentală este întărit desigur, în unele cazuri de conturi substanțiale.

Teritoriul unde s-a comis actul terorist

Este teritoriul considerat de grupările teroriste ca ilustrând cel mai bine adevărurile ideilor ce călăuzesc membrii acestora , fiind considerate totodată ca aparținând unei structuri social-politice ostile statului sau grupării teroriste care a executat atacul.

Naționalitatea victimei

În general, acest aspect nu este unul esențial, victimele fiind alese aleatoriu.

Marea majoritate a atentatelor teroriste sunt organizate în locuri publice cu aflux mare de populație (piețe, locuri turistice, teatre, stații ale mijloacelor de transport în comun, instituții de învățământ, sedii politico-administrative etc.), ușor de mediatizat. În cazul asasinatelor comandate, victima provine din gruparea considerată ostilă de către teroriști, putând fi o persoană importantă care se opune mișcării.

Scopul urmărit este de obicei unic: paralizarea vieții social-economice din spațiul respectiv.

Revendicarea

Acțiunea teroristă este sau nu recunoscută de către gruparea sau statul rival. De multe ori actele teroriste sunt atribuite unor grupări plecând de la modul de operare, ritualurile sau semnele distinctive ale acestora.

Deși există grupuri și organizații teroriste care fac parte din autointitulata Internațională Islamică, nu se poate vorbi de o unire reală într-o mișcare globală, pe cale să devină o amenințare strategică

Violența în actele teroriste nu este nici spontană, nici întâmplătoare. Terorismul vizează un efect, un act psihologic ce poate fi motivat prin obiective politice, religioase și ideologice. Dintr-un anumit punct de vedere, scopurile grupărilor teroriste sunt întotdeauna politice, întrucât extremiștii conduși de crezuri ideologice sau religioase, urmăresc, de obicei, puterea politică pentru a constrânge societatea să se supună regulilor lor. Esența terorismului constă așadar în a induce frică altora decât victimelor atentatului, de a determina un guvern la schimbări (inclusiv la schimbarea regimului politic)

În acest sens, acțiunile teroriste sunt executate în general, de persoane tinere, până în 30 de ani. Teroriștii sunt recrutați în principal, din familiile sărace și primesc bani, iar în cazul teroriștilor sinucigași sunt recompensați membrii familiilor acestora.

Cu toate că femeile nu sunt acceptate în societate cu drepturi egale, în ultima perioadă s-a făcut simțită atragerea acestora în cadrul mișcărilor extremiste, recrutarea lor făcându-se din clasele cu standarde de viață medii și chiar superioare, din marile orașe. Ele sunt în general persoane care au luat contact cu civilizația și modelele de viață occidentale și pentru care religia nu mai este pe primul plan.

În cadrul mișcărilor teroriste sud-americane sau europene, adepții sunt în general atei, îndoctrinați politic cu ideologii reacționare sau de tip comunist, iar revendicările lor sunt diferite, chiar pe plan național. Astfel, unele mișcări teroriste – mai ales cele care vin din zona ideologică marxistă – speră să provoace revoluția mondială sau o formă foarte violentă a acesteia, într-un teritoriu limitat. Dar aceste forme de terorism politic și ideologic nu mai sunt atât de acute după încheierea războiului rece. De aici, nu se poate desprinde concluzia că acest tip de terorism a încetat, ci doar că își caută noi forme de exprimare, cum ar fi cele care țin de ciberterorism sau de terorismul mediatic. Însă, deocamdată, aceste tipuri de terorism nu sunt prea agreate, întrucât nu vizează spectaculosul și fiind mai puțin sesizabile, nu înspăimântă.

Mișcările teroriste proliferează și se diversifică. Cu toată reacția relativ unitară a lumii civilizate împotriva terorismului, nu se poate spune că efectul va fi foarte mare și că într-un timp scurt se va ajunge la eradicarea acestei amenințări. Dimpotrivă, cu cât lumea devine mai complexă, cu atât amenințările de tip asimetric (între care se evidențiază cele teroriste), vor fi în aceleași dimensiuni.

Acțiunile teroriste derulate în prezent, marchează o cotitură importantă în modul de abordare a fenomenului de către comunitatea internațională. Ele cunosc noi forme de manifestare, oarecum diferențiate de terorismul clasic prin:

planificarea la nivel strategic a acțiunilor

Implică stabilirea limitelor acțiunii, stabilirea precisă a obiectivelor, necesarul de forțe participante, necesarul de mijloace, asigurarea logistică.

abordarea conceptuală

Acțiunile teroriste necesită o perioadă relativ mare de pregătire, culegere și centralizare a unui volum mare de informații (este nevoie de un număr mare de colaboratori, instruirea prealabilă minuțioasă și de lungă durată a atentatorilor și coordonarea perfectă , prin efectuarea de antrenamente costisitoare), pentru a obține amploarea cuvenită (realizată prin diversitatea acțiunilor paralele, conjugarea atacurilor de tipuri diferite: cibernetice, sinucigașe, deturnări de avioane, nave maritime, trenuri, folosirea armelor de nimicire în masă, luarea de ostatici) și a crea destabilizarea pe termen lung a obiectivelor vizate.

În același timp se impune cooperarea între state (în special arabe) și organizațiile teroriste. În ultimul timp se face remarcată pe plan internațional existența unor legături între mișcările arabe, asiatice, europene și sud-americane într-o axă a răului, axa răului asiatică (Coreea de Nord, Iran și Irak), axa răului sud-americană ( Peru, Venezuela, Columbia, Cuba). Multe acte de terorism nu sunt revendicări integriste, secesioniste, economice sau politice, urmărindu-se doar mediatizarea la maxim a fenomenului terorist, pentru recunoașterea prestigiului grupărilor sau organizațiilor teroriste.

obiectivele alese

În ultima perioadă teroriștii se orientează spre obiective strategice (clădirea Pentagonului, U.S.S. Cole), simboluri ale civilizației (World Trade Center –New York), valori ale civilizației (monumentele istorice ale Afganistanului). Întotdeauna limitele acțiunilor implică sacrificarea victimelor, în scopul instaurării unui nivel cât mai înalt de teroare.

Modul de acțiune

Începutul de mileniu a evidențiat o reorganizare a grupărilor teroriste, în scopul realizării unei internațională a terorii de tip Jihad, la care au fost invitate să adere la mișcările de eliberare naționale și formațiunile paramilitare din statele neislamice. În acest sens s-au făcut demersuri pe lângă mișcările sud-americane și africane.

Acest nou mod de abordare și organizare a terorismului internațional a pus în fața faptului împlinit comunitatea internațională, măcinată încă de deținerea supremației într-o zonă sau alta diferendele de opinie (în special S.U.A.-U.E. în Europa, Rusia-China în Asia), în cadrul Consiliului de Securitate al O.N.U..

Cu toate acestea, se recunoaște o ofensivă informatică realizată prin infiltrarea membrilor în statele vizate și obiectivele alese realizate prin căsătorii, locuri de muncă stabile, integrate în mediul local, achiziții de locuințe, înființarea de societăți comerciale, implicarea în afaceri bancare etc. Realizarea scopurilor de mai sus, permite organizațiilor teroriste să culeagă informații despre obiectivele de interes (echipamentele existente pe plan local, noduri aeriene, navale, căi ferate, centre de comunicații, centre nucleare etc.), informații obținute prin posibilități proprii sau prin atragerea la colaborare a localnicilor și a unor personalități politice (de obicei șantajabile sau corupte).

În funcție de realitățile din teren are loc constituirea grupului de șoc (format din 4-6 persoane), unul sau mai mulți sinucigași, actori involuntari, aleși cu minuțiozitate, în general persoane din afara grupului, care au fost contactate personal, dar care se află în zonă (prin obiectul activității zilnice). Acestea pot pune în scenă dispersarea și disimularea elementelor teroriste și asigură ineditul și imprevizibilitatea acțiunilor. Pe timpul desfășurării actului terorist, inițiativa aparține în totalitate grupului, acesta fiind independent în modul de derulare a acțiunii în sine.

Mediatizarea

Mediatizarea a atras după sine alegerea unor locuri publice pentru manifestarea actelor teroriste. Acțiunile în locuri publice pun cu pregnanță accent pe manipularea psihologică, prin agitație, tulburare și destabilizare în plan social, surprinderea victimelor sau maselor de privitori, producerea stării de pericol general , realizată prin mașini capcană, produse toxice, agenți patogeni, destabilizarea internă a unui stat sau crearea unui conflict internațional.

Manipularea informațională

Manipularea este acțiunea de conducere, care prin diferite procedee, impune celor conduși o anumită conduită, fără a recurge la mijloacele constrângerii deschise, lăsând și cultivând impresia subiecților că ei acționează conform propriei lor voințe și propriilor lor interese.

Manipularea depersonalizează individul sau grupul asupra căruia se acționează, transferându-l în obiect pasiv, într-un mijloc simplu de realizare a scopurilor exterioare față de el, urmărite de cel care a declanșat procesul. Obiectul preferat al acțiunii manipulării – și totodată produsul acestor acțiuni – este tipul conformistului.

Mijloacele clasice utilizate de grupurile de manipulare se sprijină în esență pe mass-media, în special pe televiziune. Procedeele de manipulare sunt utilizate și de grupările sau organizațiile teroriste, fiind întărite în era informațională.

2.5 Radicalizarea – fenomen al terorismului contemporan manifestat in penitenciare

Închisorile reprezintă locuri propice pentru desfășurarea de activități specifice prozelitismului radical islamic, fenomen favorizat de primele încarcerări de teroriști în închisorile europene. Țările cele mai expuse fenomenului avut în vedere, datorită numărului ridicat al populației penitenciare de confesiune musulmană, sunt Franța și Marea Britanie, fenomenul extinzându-se, în ultimii ani, și în țări precum Germania, Spania, Belgia, Olanda și Italia.

Afluxul persoanelor private de libertate de confesiune musulmană a ridicat problema formării și existenței de circuite islamice radicale în spațiile de deținere. Numărul celor ce se convertesc la o formă radicală de islamism este cu atât mai mare cu cât motivația nu mai este una strict religioasă, ci se bazează pe soluționarea dificultăților din viața cotidiană. Practicarea prozelitismului islamic radical legitimează utilizarea violenței ceea ce însemnă punerea în pericol a siguranței spațiilor de deținere.

Penitenciarele sunt deseori descrise ca "focare" de terorism. De exemplu, criminalistul american Harvey Kushner susține că penitenciarele din Vest sunt una dintre sursele principale de recrutare pentru Al Qaeda.

Aceeași părere este împărtășită și de Ian Cuthbertson, care este de părere că Al-Qaeda a "beneficiat pe deplin" de penitenciarele din Occident și de practicile lor permisive.

Un raport realizat în SUA (‘Out of the Shadows: Getting Ahead of Prisoner Radicalization’, A Special Report by The George Washington University Homeland Security Policy Institute and the University of Virginia Critical Incident Analysis Group), publicat în 2006 și bazat pe opiniile unui grup de 15 experți, a ajuns la concluzii similare.

Chiar dacă există opinii diferire cu privire la măsura în care penitenciarele au devenit pentru Al Qaeda "universități" sau "școli de specializare", nu pot exista îndoieli asupra faptului că acestea reprezintă zone vulnerabile din perspectiva radicalizării.

Penitenciarele au jucat un rol enorm în evoluția mișcărilor radicale și militante din perioada modernă. Indiferent de convingeri sau origine, islamiștii egipteni, marxiștii germani și republicanii irlandezi au considerat închiderea în penitenciare a „confraților” lor ca fiind elemente hotărâtoare în istoria acestor mișcări. Persoanele private de libertate și tratamentele aplicate acestora au ajuns să fie subiectul principal al campaniilor promovate de aceste grupări și au influențat în mod semnificativ atitudinea adepților lor față de violență și față de stat.

Penitenciarele sunt medii caracterizate prin instabilitate, în care indivizii au mai multe șanse decât în altă parte să exploreze noi credințe și să se asocieze în grupuri. Pe fondul unor crize identitare și al lipsei unor rețele sociale de sprijin, persoanele private de libertate sunt vulnerabile la radicalizare și recrutare în grupări teroriste. Prin urmare, penitenciarele sunt locuri vulnerabile, pretabile la radicalizare.

În același timp, penitenciarele au constituit mediul de schimbare și de transformare în bine. Astfel, penitenciarele au contribuit semnificativ la o inversare a procesului de radicalizare și la campaniile de subminare a acțiunilor teroriste din afară. Cu alte cuvinte, penitenciarele au servit drept motoare pentru o schimbare pozitivă al căror impact a fost resimțit mult dincolo de zidurile penitenciarului.

Pentru factorii de decizie politică, penitenciarele prezintă interes redus, cu excepția cazurilor de evadare a persoanelor private de libertate sau a altor evenimente negative produse de acestea, fenomen care determină conducerea penitenciarelor să fie preocupată mai ales de a evita atragerea atenției negative asupra unităților pe care le administrează, prin incidente de tipul celor amintite. Drept urmare, multe guverne abordează mai mult teoretic problematica reducerii sau prevenirii radicalizării în mediul penitenciar, fără a analiza în profunzime această problematică, așa cum se prezintă în realitate în penitenciare.

Nici unul dintre programele de de-radicalizare sau dezangajare din Orientul Mijlociu sau Asia de Sud-Est nu este perfect. Totuși, unele dintre principiile care stau la baza lor pot fi relevante și aplicabile în alte sisteme. Mai important, acestea demonstrează că penitenciarele nu trebuie privite doar prin prisma amenințărilor pe care le generează, ci și prin contribuția pozitivă pe care o pot aduce la rezolvarea problemelor de radicalizare și a terorismului din societate, în general.

2.5.1 Imamii din penitenciare

Până la mijlocul anilor 2000, a fost acordată o atenție redusă furnizării de servicii religioase pentru musulmanii din penitenciare. Recent, serviciile penitenciare au început să agreeze și să promoveze imamii în penitenciare, văzuți ca un instrument de combatere a radicalizării. Sistemele penitenciare au realizat că aceștia pot reduce la minim sau chiar în întregime spațiul disponibil pentru acțiunea extremiștilor, care – pe bună dreptate sau în mod nejustificat – s-au folosit de limbajul și simbolurile religioase pentru a dobândi un plus de credibilitate în demersul de recrutare a adepților: de exemplu, prin conducerea rugăciunii de vineri sau prin furnizarea de asistență religioasă.

Înaintea acestei „renașteri” recente, imamii din penitenciare erau priviți cu indiferență sau suspiciune în majoritatea țărilor minoritar musulmane din eșantion. Numărul lor era redus și nu erau sprijiniți în activitatea lor. Elementul de suspiciune era corelat cu un număr redus de cazuri în care imami radicali au obținut accesul în penitenciare și s-au intitulat furnizori legitimi de servicii religioase; în urma atacurilor teroriste din septembrie 2001, reacția inițială a mai multor guverne a fost aceea de a nu mai permite existența imamilor în penitenciare, reducând numărul acestora și făcându-le viața tot mai dificilă celor care au rămas în cadrul sistemului. Cu posibila excepție a Olandei, al cărei guvern a investit în furnizarea de imami pentru penitenciare de-a lungul anilor 1990, conștientizarea faptului că imamii din penitenciare ar putea contribui la combaterea radicalizării și că rolul lor ar trebui să fie consolidat a avut loc doar la mijlocul anilor 2000. Astăzi, chiar și țări precum Franța – care a fost mult timp reticentă în a sprijini imamii din penitenciare pe baza suspiciunii că acest lucru ar contraveni doctrinei statale de laicitate – au devenit susținătoare ale existenței imamilor în penitenciare. Într-adevăr, doar in cazul Spaniei această atitudine pare să nu se fi schimbat, în ciuda poziției adoptate de toate celelalte țări occidentale din eșantion.

Entuziasmul brusc pentru imamii din închisoare a fost corelat cu o extindere a rolului lor. În afară de competențele în furnizarea de servicii religioase și de asistență spirituală, imamii îndeplinesc și alte roluri – consilieri, asistenți sociali, experți în radicalizare și extremism, și – în general – acționează ca intermediari între autoritățile penitenciare și deținuții musulmani pentru toate tipurile de probleme de zi cu zi.

Pentru a se asigura că toate aceste servicii sunt livrate în mod eficient, Franța, Olanda, Marea Britanie și – într-o anumită măsură – SUA au început să instituționalizeze și să profesionalizeze procesul de numire a imamilor în penitenciare, în sensul că aceștia trebuie să îndeplinească unele cerințe referitoare la limbă, să ofere dovezi de competență religioasă și să se angajeze să participe permanent la cursuri de pregătire în domeniu. În Franța și Olanda, în penitenciare posturile de capelani islamici sunt finanțate de stat, în timp ce Marea Britanie a creat pentru musulmani poziția de consilier. În SUA, sistemul penitenciar a stabilit relații mai strânse cu o serie de furnizori de servicii religioase.

În ciuda intențiilor bune ale guvernelor, instituționalizarea imamilor din penitenciare a determinat îngrijorarea că autoritățile din Occident sunt interesate doar de o anumită formă de islamism, care poate fi ușor subminată de extremiști și care nu reușește să reflecte diversitatea credinței islamice, în special atunci când consilierii religioși din penitenciare provin din aceleași tradiții religioase.

O altă problemă este aceea că sporirea mandatelor imamilor în penitenciare va duce la situația în care deținuții musulmani vor trebui să dovedească că sunt musulmani, pentru a putea avea acces la serviciile de asistență socială și de îngrijire pastorală la care deținuții non-musulmani nu au acces.

Cu toate acestea, fără îndoială încercările recente ale guvernelor occidentale de a îmbunătăți furnizarea de servicii islamice sunt net superioare situației din celelalte state incluse în eșantion, unde nu se depun eforturi sistematice pentru a oferi servicii religioase, această sarcină revenind exclusiv deținuților înșiși, care conduc rugăciunea de vineri si desfășoară alte norme religioase. În locuri precum Pakistan și Afganistan, care au un număr semnificativ de extremiști în sistemele penitenciare și cărora le este permis să se amestece cu celelalte categorii de persoane private de libertate, extremiștii pot conduce rugăciunea de vineri și sunt liberi să facă uz de autoritatea lor religioasă în scopul radicalizării și al recrutării.

2.5.2 Diferențele dintre teroriști

Motivația politică este ceea ce face diferiți teroriștii de restul populației penitenciare. Dar nu toți teroriștii sunt la fel. În stabilirea regimurilor de penitenciar, este vital să se țină seama de caracteristicile specifice și de comportamente anumitor grupuri și rețele teroriste.

De exemplu, grupurile teroriste diferă în ceea ce privește structura și coeziunea lor internă. Nu toate grupările teroriste sunt entități coerente, cu o structură stabilă, dar – la fel ca Al-Qaeda – ele pot constitui rețele lejere care se bazează mai mult pe relațiile interpersonale dintre membri și mai puțin pe ierarhia militară. Despre unele dintre aceste grupuri se spune ca au implementat ideea de "mișcare de rezistență liber condusă", în sensul că între conducerea mișcării și adepții săi nu există contact direct, fiind de la sine înțeles că ultimii pot acționa din proprie inițiativă și fără sprijin din alte părți ale organizației din care fac parte. Este foarte probabil ca membrii unor grupări de acest tip care se află în penitenciare să nu se fi întâlnit anterior și chiar să nu cunoască faptul că fac parte din aceeași grupare.

În schimb, membrii unor grupări mai puternice și structurate ierarhic, ca de ex. Armata Republicană Irlandeză (IRA), nu doar că se cunosc reciproc, ci chiar vor încerca să mențină sau să recreeze structuri operaționale de comandă în interiorul penitenciarelor.

De asemenea, nu toate grupurile teroriste au aceeași atitudine față de radicalizarea și recrutarea în interiorul penitenciarelor. IRA, de exemplu, nu a vrut să coopteze infractori obișnuiți, pentru că a considerat că nu prezintă încredere, sunt indisciplinați și pot dăuna imaginii grupului văzut ca o armată de eliberare care vizează atingerea obiectivelor politice. Prin urmare, accentul a fost pe câștigarea autonomiei în penitenciar, fără eforturi deliberate de radicalizare și/sau recrutare a populației penitenciare.

Pe de altă parte, mulți deținuți afiliați Al Qaeda consideră că este de datoria lor să propage credința ideologiei lor politice (Dawa). Ei își dau seama că penitenciarul constituie un loc cu potențial în ceea ce privește prozelitismul și radicalizarea, motiv pentru care vor profita de orice oportunitate li se oferă pentru a aborda alte persoane private de libertate, în scopul transformării acestora în susținători ai grupării teroriste.

Cap. III Combaterea terorismului contemporan

Proliferarea la scară internațională a terorismului de sorginte fundamentalist religioasă sau naționalistă, care provoacă un număr mare de victime din rândul populației, precum și riscul folosirii armelor de distrugere în masă în comiterea unor atentate, contribuie la transformarea radicală a strategiilor de combatere a terorismului, pentru a putea face față caracterului transnațional al acestei amenințări nonconvenționale la adresa securității naționale și internaționale.

Atentatele teroriste din 11 martie 2004, de la Madrid sau 7 iulie 2005, de la Londra, precum și separatismul basc sau nord-irlandez, indică faptul că „bătrânul continent" rămâne un „butoi cu pulbere" pe care amenințarea teroristă l-ar putea detona.

Pe lângă amenințarea terorismului autohton, afluxul considerabil de imigranți musulmani, proveniți din regiunea Orientului Mijlociu, furnizează numeroase ocazii pentru membrii grupărilor teroriste de sorginte fundamentalist islamică de a se infiltra.

De menționat că, pentru a fi eficientă, activitatea de combatere a terorismului trebuie să corespundă unor criterii generale:

deoarece terorismul este o amenințare globală, campania antiteroristă trebuie să se bazeze pe cooperarea multilaterală a statelor și organizațiilor internaționale;

la nivel național este necesară acțiunea concertată a actorilor statali, sectorului privat și societății civile;

acțiunea militară împotriva grupărilor teroriste trebuie să fie dublată de măsuri economice, juridice, diplomatice și de culegere de Informații.

Scopurile unei campanii antiteroriste sunt:

identificarea și localizarea grupărilor teroriste, anihilarea capacității operaționale a acestora;

distrugerea bazelor logistice, adăposturilor;

blocarea finanțării grupărilor teroriste;

stabilirea unei coaliții internaționale a statelor care respectă Rezoluțiile Organizației Națiunilor Unite privind combaterea terorismului;

acordarea de asistență statelor care solicită sprijin în scopul inițierii unor campanii antiteroriste pe teritoriul național;

izolarea pe plan internațional a statelor care susțin grupările teroriste;

inițierea de eforturi diplomatice și acordarea de ajutoare umanitare statelor sau populațiilor care nu-și pot asigura nivelul minim de subzistență;

asigurarea stabilității regionale și internaționale, soluționarea pașnică a conflictelor etnice, adică reducerea factorilor catalizatori ai apariției și dezvoltării grupărilor teroriste;

protejarea populației civile și a teritoriului național ale unui stat prin sporirea măsurilor de securitate, combaterea proliferării armelor de distrugere în masă și a criminalității organizate .

De menționat că prin elaborarea unui strategii antiteroriste care să respecte valorile democratice, actorii instituționali pot acționa în scopul limitării încălcărilor drepturilor fundamentale. Pentru realizarea acestui deziderat o strategie antiteroristă trebuie să se înscrie pe următoarele coordonate:

inviolabilitatea cadrului legislativ existent sau modificarea acestuia în corelație cu noile amenințări, precum și protejarea integrității fizice a populației civile, pe parcursul desfășurării campaniei antiteroriste;

exercitarea controlului societății civile și existența unei transparențe totale a agențiilor guvernamentale implicate în combaterea terorismului;

asigurarea cadrului juridic al tuturor acțiunilor întreprinse;

stabilirea unor criterii universale de definire a unei grupări teroriste;

culegerea de informații poate fi realizată prin limitarea unor libertăți fundamentale (supravegherea suspecților, interceptarea comunicațiilor) doar în urma mandatarii, în avans și pe baza unor dovezi clare;

respectarea procedurilor de incriminare a suspecților de implicare în activități teroriste;

respectarea drepturilor omului și a convențiilor internaționale în reținerea și incriminarea suspecților de terorism;

evitarea aplicării de pedepse publice;

respectarea dreptului la libera informare.

Acțiunile de influență și descurajare a grupărilor teroriste de a comite atentate se realizează prin adoptarea unor măsuri extraordinare de protejare a țintei vizate. Deși foarte dificil de realizat, descurajarea grupărilor teroriste este una dintre cele mai eficiente acțiuni în prevenirea comiterii unor atentate.

Anihilarea celulelor teroriste: actorii instituționali trebuie să analizeze oportunitatea acestor acțiuni în funcție de următoarele criterii: frecvența raidurilor asupra presupuselor baze logistice ale grupărilor teroriste, importanța țintelor vizate, conservarea mijloacelor de acțiune folosite (nedeconspirarea surselor secrete umane infiltrate în cadrul grupării vizate), impactul pe care anihilarea unor baze teroriste l-ar putea avea asupra opiniei publice (evitarea atacării locurilor de cult sau a taberelor de refugiați, adăposturi preferate de membrii grupărilor teroriste), oportunitatea inițierii unor acțiuni militare împotriva grupărilor teroriste și posibilitatea escaladării violențelor.

Managementul situațiilor de criză cu luare de ostateci: având în vedere variabilele care influențează luarea de decizii în aceste cazuri (viteza cu care factorii de decizie trebuie să acționeze și presiunea exercitată de societatea civilă) au fost identificate următoarele criterii care stau la baza adoptării unei strategii optime: oportunitatea atacării în forță a pozițiilor ocupate de teroriști (cazul luării de ostateci de la Lima, din 1999, când organizația teroristă peruană "Tupac Amaru" a luat ostateci invitații la un dineu al Ambasadei Japoniei sau cel de la teatrul "Dubrovka" din Moscova, din 2002 și de la școala din Beslan, din 2004, când rebelii ceceni au ocupat clădirea și au amenințat cu detonarea acesteia), solicitările grupării teroriste, perioada de timp acordată de teroriști pentru îndeplinirea solicitărilor, eventuale amenințări la integritatea fizică a ostatecilor, capacitatea de comunicare a negociatorilor cu reprezentanții grupării teroriste.

Efectele psiho-sociale ale atentatelor teroriste în rândul populației:

Actorii instituționali urmăresc atât eliminarea amenințării la integritatea fizică a cetățenilor cât și reducerea sau eliminarea fricii iraționale a populației față de caracterul nediscriminatoriu al atentatelor teroriste.

Astfel, este necesar ca factorii de decizie să pună la dispoziția opiniei publice datele și informațiile menite să contracareze acțiunile psihologice ale grupărilor teroriste și să manifeste operativitate și transparență în informarea cetățenilor cu privire la comiterea unor atentate sau referitor la acțiunilor întreprinse în scopul combaterii activității grupărilor teroriste.

3.1. Strategii de contracarare adoptate de UE

În cadrul Summit-ului Uniunii Europene din 15-16.12.2005 a fost aprobată „Strategia pentru combaterea terorismului” ( The European Union Counter-Terrorism Strategy), după ce anterior, pe 01.12.2005, fusese parafată de către toți miniștrii de interne și de justiție din statele membre ale UE.

Documentul nuanțează câteva din măsurile luate deja, cu prilejul unor reuniuni anterioare, stabilind totodată și obiectivul strategic în domeniu, poziția generală comună, cât și obiectivele fundamentale pe termen scurt și mediu.

Potrivit acesteia, obiectivul strategic îl constituie combaterea terorismului global, cu respectarea drepturilor omului, astfel încât Europa să devină un loc sigur, în care cetățenii ei să poată trăi în libertate, securitate și dreptate. Cele patru mari domenii abordate și în documentele anterioare, respectiv prevenirea; protecția populației și infrastructurii; măsurile antiteroriste; riposta contrateroristă, rămân, pe mai departe, obiectivele generale ale politicii UE în domeniu.

Măsurile de protecție a populației si managementul consecințelor sunt circumscrise, în continuare, măsurilor inițiate încă din octombrie 2001, când s-a hotărât crearea unui mecanism comunitar de protecție civilă ( la care au aderat, în plus față de țările UE, Bulgaria, Islanda, Lichtenstein, Norvegia și România) precum și a unui Comitet de securitate sanitară, destinat monitorizării riscurilor asupra oamenilor, plantelor și animalelor.

Următoarele proiecte majore în domeniu vizează crearea LEN (o rețea specializată in intervenții antiteroriste a UE, coordonată de EUROPOL), înființarea CIWIN (o rețea de alertă destinată infrastructurii critice), precum și extinderea capacităților acestora, în scopul integrării lor în viitorul sistem global de alertă, ARGUS.

Pentru prevenirea radicalizării terorismului în spațiul UE au fost stabilite ca direcții prioritare: dezvoltarea dialogului inter-cultural, în interiorul și în afara spațiului european; promovarea democrației, educației și prosperității economice în statele UE cât și în statele asistate de către aceasta; dezvoltarea unei strategii media și de comunicare adecvate unei mai bune înțelegeri a politicii UE în domeniu.

Totodată, vor fi luate și o serie de măsuri concrete imediate, destinate întăririi securității în spațiul UE, astfel:

introducerea pașapoartelor cu date biometrice;

crearea unui sistem modern de acordare a vizelor (Visa Information System- VIS);

întărirea rolului Agenției Europene a Granițelor (European Borders Agency-FRONTEX);

implementarea standardelor comune privind securitatea maritimă și portuară;

întărirea rolului EUROPOL și a EUROJUST, datorită creșterii interacțiunii dintre crima organizată și terorism;

intensificarea acțiunilor de anihilare a rețelelor teroriste, în special prin blocarea căilor de finanțare și a accesului acestora la materiale necesare fabricării bombelor artizanale;

implementarea în toate țările Uniunii a „mandatului european de arest” (European Evidence Warrant), ca instrument adaptat de aplicare a legislației europene în domeniu;

constituirea unei „liste negre” a companiilor aeriene care nu vor putea utiliza aeroporturile din spațiul UE, întocmite pe baza unui „rating de securitate” ce va lua în calcul inclusiv măsurile adoptate de către respectivele companii pentru securitatea activității aviației civile împotriva actelor teroriste;

accesul EUROPOL, EUROJUST dar și a autorităților naționale implicate în urmărirea diferitelor persoane suspecte, la banca de date a SIS (Shengen Information System);

obligativitatea statelor membre de a înregistra toate transmisiile de date personale și de a extinde de la unu la trei ani, durata păstrării lor;

stabilirea unei baze legale comune de existență a birourilor SIRENE (Supplementary Request at National Entry) și a regulilor de arhivare a informațiilor .

3.2. Rolul și locul principalelor servicii de informații românești în combaterea amenințărilor asimetrice

Războiul cu teroarea reprezintă o provocare asimetrică în care formele tradiționale de descurajare au dat greș. De aceea, este de apreciat opinia acelor experți care apreciază necesară crearea unei noi matrice de intervenție, care să prevadă detectarea, vectorizarea, monitorizarea și controlul factorilor de risc asimetric, precum și reducerea accentului pus pe reacție și focalizarea acestuia pe anticipare.

Serviciile de informații și celelalte structuri care, potrivit legii, au atribuții în acest domeniu reprezintă o componentă esențială a sistemului securității naționale. Activitatea acestora are ca scop principal avertizarea oportună a autorităților competente cu privire la riscurile și amenințările care creează sau pot genera pericole la adresa valorilor și intereselor fundamentale ale României, prevenirea acestora, precum și protecția adecvată împotriva unor astfel de pericole.

Informațiile asigură evitarea surprinderii strategice, fundamentarea corectă a deciziilor și viteza adecvată de reacție, precum și capacitatea de acțiune pro-activă, în scopul îndeplinirii noilor tipuri de misiuni.

Prioritățile acestei activității vor viza:

prevenirea actelor de terorism care ar putea afecta interesele României, aliaților și partenerilor, precum și intervenția eficace în cazul producerii unor astfel de acte;

prevenirea activităților care pot contribui la proliferarea armelor de distrugere în masă;

monitorizarea eficientă a conflictelor locale care pot pune în pericol securitatea României, a aliaților și partenerilor sau drepturile fundamentale ale omului;

participarea – prin activitatea de informații și protecție – la contracararea criminalității transfrontaliere organizate, a corupției și a altor activități infracționale grave, generatoare de pericole la adresa securității naționale;

punerea în aplicare a legislației comunitare privind combaterea finanțării terorismului, inclusiv pe linia documentării entităților sau activităților care pot fi încadrate în categoria de infracțiuni financiare în sprijinul săvârșirii de acte teroriste sau sprijinirii unor organizații teroriste.

Necesitatea coordonării acțiunilor interne și internaționale în plan informațional și operațional a condus la intensificarea cooperării atât la nivel național, cât și regional și global, prin crearea unor grupuri de lucru lărgite sau comisii de specialitate în domeniul antiterorist.

Pornind de la o viziune unitară asupra demersurilor naționale ce trebuie întreprinse în prevenirea și combaterea fenomenului terorist, România a elaborat instrumentele normative necesare acțiunii practice, legale și coerente a instituțiilor abilitate în domeniul antiterorist.

În același scop, Consiliul Suprem de Apărare a Tării (CSAT) a aprobat „Strategia Națională de Prevenire și Combatere a Terorismului”, document fundamental în articularea activității factorilor responsabili de asigurare a securității și siguranței României.

Pentru implementarea prevederilor Strategiei, a fost înființat „Sistemul Național de Prevenire și Combatere a Terorismului”, compus din instituțiile statului cu atribuții în domeniu, care interacționează atât în plan informativ, cât și operațional pentru realizarea unei activități coerente de prevenire și combatere a amenințărilor teroriste la adresa siguranței naționale. La acest demers se adaugă și activarea, din luna martie 2004, a „Centrului de Coordonare Operativă Antiteroristă”, instituție care acționează pentru asigurarea continuității activității unitare a sistemului de inter-relaționare între instituțiile componente ale „Sistemului Național de Prevenire și Combatere a Terorismului”, având rol de coordonare tehnică a acestora, în condițiile păstrării propriilor identități.

În planul acțiunilor de combatere a criminalității organizate, un accent deosebit a fost pus pe cunoașterea, evaluarea și determinarea evoluției criminalității transfrontaliere, a riscurilor directe reprezentate de aceasta pentru securitatea națională și aliată, precum și informarea operativă a factorilor decizionali și, după caz, a serviciilor partenere. Cu ajutorul acestora s-a reușit constituirea unei „linii avansate de apărare”, care să prevină transferarea în România – țară de graniță a NATO – a activităților specifice crimei organizate derulate în imediata sa vecinătate: regiunea balcanică, Federația Rusă și țările din fostul spațiu ex-sovietic și Orientul Mijlociu.

3.3. Concepția apărării împotriva terorismului

Nu poate exista justificare pentru terorism. Totuși,(…) prevenirea pe termen lung a terorismului trebuie să includă o înțelegere corespunzătoare a rădăcinilor sale sociale, economice, politice și religioase. Dacă aceste probleme sunt tratate adecvat pot submina serios bazele sprijinului și recrutării pentru rețelele teroriste.

Trebuie menționat faptul că în lupta de combatere a fenomenului terorist sunt folosite două concepte și anume:

Antiterorismul, care cuprinde toate măsurile luate pentru a preveni apariția terorismului sau a unui anumit act terorist. Aceste măsuri presupun evaluarea pericolului, strângerea de informații, întărirea obiectivelor de apărat, protecția personalului și siguranța acțiunilor de luptă;

Contraterorismul, care este răspunsul la o acțiune teroristă care a avut loc. Cuprinde riposta tactică, investigarea crimei și structura de conducere a acțiunilor de urgență care dirijează riposta la o acțiune teroristă aflată în curs de desfășurare, cum este luarea de ostateci sau răpirea.

Majoritatea programelor guvernamentale elaborate de diverse țări pentru combaterea terorismului, cuprind cel puțin patru obiective:

Prevenirea – se realizează prin inițiative internaționale și prin diplomație;

Descurajarea – se realizează prin întărirea obiectivelor potențiale de a deveni țintă;

Reacția la o acțiune teroristă – este un element central al politicii oricărui guvern în sfera organelor militare dar și al celor de ordine și de securitate;

Previziunea – se realizează prin întărirea măsurilor informative și contrainformative.

Psihologii și psihiatrii afiliați la efortul anti și contra-terorism, au efectuat numeroase studii pentru a afla modul de a gândi al teroriștilor, psihologia acestora, în scopul dezvoltării unor tehnici nonletale care să poată exploata slăbiciunile și vulnerabilitățile acestora pe timpul fazei de negociere a unei anumite riposte contrateroriste. Negocierea tactică reprezintă o fază completă de tatonare a adversarului, de culegere de date și informații vitale despre soarta ostatecilor, starea de spirit a teroriștilor, numărul acestora și despre intențiile lor reale. Negocierea urmărește să valorifice la maxim punctele slabe ale teroriștilor, să-l determine prin tactici psihologice să capituleze și reprezintă o etapă a intervenției contrateroriste în cazul în care agresorii nu se predau.

Primul impuls care apare în timpul declanșării unei crize teroriste este acela de a reacționa în forță, prin violență, dar acest lucru nu este întotdeauna posibil. Reacția contrateroristă se deosebește în mod fundamental de cea teroristă prin faptul că teroriștii nu sunt preocupați de moartea unor oameni nevinovați sau de daunele colaterale presupuse de fapta lor. Pe de altă parte, luptătorii antiteroriști au ca principale scopuri evitarea uciderii unor oameni nevinovați, asigurarea securității și ordinii publice și abia apoi neutralizarea sau lichidarea teroriștilor.

Lupta împotriva terorismului poate fi asimilată unui război, dar de un tip necunoscut până acum. Acest război se caracterizează prin faptul ca nu există un anume teatru de operații, se poate extinde oriunde în lume și chiar în spațiu, presupune o mare diversitate a acțiunilor, omul este folosit ca armă, se realizează prin surprindere, nu poate fi făcută o coordonare strategică unitară, iar menținerea inițiativei strategice se realizează prin acțiuni desfășurate cu repeziciune, oriunde și oricând.

Războiul terorist, astfel privit, necesită o ripostă pe măsură, dar nimeni nu este pregătit pentru o astfel de ripostă, pentru că nimeni nu s-a gândit vreodată că terorismul – care nu era decât o formă extremă de protest sau de supunere prin voința celui mai puternic – ar putea deveni război, și, mai mult, război planetar.

Amenințarea teroristă nu mai este o glumă, nu mai este o simplă formă de protest sau un mod de a supune lumea, folosit odinioară de legiunile romane și existent încă și astăzi în mentalitatea unor puteri, dar sub altă formă și sub alte formule.

„Actele de război produse la 11 septembrie 2001 contra Statelor Unite au depășit terorismul obișnuit. O veritabilă reflecție strategică și militară trebuie să fie angajată pentru a determina ce mijloace și ce strategii sunt necesare democrațiilor noastre pentru a contracara în mod eficient această amenințare. Lupta împotriva terorismului internațional nu este numai o problemă de securitate interioară care afectează anumite țări, ci ea constituie o veritabilă provocare strategică lansată împotriva democrațiilor noastre și valorilor noastre“ – spune un general francez.

Tocmai de aceea, problema combaterii terorismului cere altfel de soluții decât cele de până acum. Este vorba de o altfel de concepție, de o altfel de reacție, de o altfel de strategie. Pentru că terorismul nu mai este ce a fost. El devine o amenințare foarte gravă, ale cărei consecințe pot degenera în monstruozități.

3.4. Structuri de reacție împotriva terorismului

Terorismul reprezintă o amenințare la adresa întregii lumi și, ca atare, lumea va trebui să-și constituie structuri de protecție și de combatere a acestei amenințări. Așa cum am arătat în capitolul anterior, terorismul cunoaște o multitudine de forme de manifestare și, tocmai de aceea, este dificil să putem spune că numai forțele special pregătite și dotate pot face față acestui tip de conflict.

Este nevoie mai întâi de un sistem riguros de depistare, supraveghere și anihilare rapidă a rețelelor, organizațiilor, bazelor de antrenament și logistice, școlilor și infrastructurilor teroriste și a celor adiacente, a acțiunilor teroriste, oriunde ar fi ele. Pentru aceasta, este nevoie de un sistem integrat de supraveghere la nivelul întregii planete, cu rețele și structuri în fiecare țară în parte. Forțele militare speciale (sau o parte dintre acestea) pot fi elemente de lovire, de anihilare, de supraveghere și de diversiune.

Terorismul a fost considerat până acum o treabă a structurilor de ordine internă și, eventual, a unora din forțele speciale. Forțele speciale n-au fost create totuși pentru combaterea terorismului, ci pentru acțiuni militare speciale, cum sunt cele de cercetare, obținere de informații, diversiune și acțiuni în adâncimea dispozitivului inamic, la sute de kilometri, de mare importanță și de mare risc.

Practic, în afara structurilor de informații, a celor de ordine internă și de ordine publică, nu există, la ora actuală, structuri viabile care să combată terorismul internațional.

Structurile de reacție împotriva terorismului sunt de doua categorii: militare și civile.

Dintre structurile militare, Forțele Speciale sunt structuri de război, destinate să îndeplinească misiuni de mare dificultate, în adâncimea dispozitivului inamic, să culeagă informații, să dirijeze mijloacele de lovire, să ajute la manevra strategică de forțe și mijloace, să creeze faptul împlinit, să scoată rapid din luptă punctele-cheie ale dispozitivului advers etc. Dacă forța principală a terorismului constă în surprindere și în folosirea ca armă a elementului uman, atunci contracararea unor astfel de acțiuni trebuie să se facă tot prin folosirea elementului uman în surprinderea și anihilarea structurilor teroriste.

Structurile militare obișnuite nu sunt destinate pentru lupta împotriva terorismului. Dar, în condițiile date, ele pot fi instruite și pentru astfel de misiuni.

Pentru a se proteja împotriva terorismului, o societate trebuie să dispună, în principiu, de următoarele structuri:

sisteme de supraveghere complexă și de evaluare operativă a riscurilor și amenințărilor de tip terorist. Pentru aceasta este nevoie ca societatea să aibă un foarte mare grad de integralitate și de omogenitate;

sisteme de comunicații rapide și sigure;

legislație adecvată, dar care, pe cât posibil, să nu ofenseze alte state, alte structuri, sisteme de valori etc., ceea ce este foarte greu de realizat, mai ales dacă societățile respective sunt mari puteri;

structuri de informații performante;

structuri de ordine publică bine puse la punct și perfect integrate;

3.5. Politici pentru combaterea terorismului

Combaterea fenomenului terorist este în primul rând o decizie a politicului, latura militară acționând prin mijloace specifice și numai în combaterea anumitor forme de terorism. Dupa atentatele din Statele Unite ale Americii din 11 septembrie 2001, viziunea asupra terorismului s-a schimbat în totalitate, întreaga lume descoperind, cu stupoare, că este total nepregătită în fața acestuia. Pe de altă parte, teroriștii au demonstrat că pot lovi orice țară din lume, indiferent de gradul de dezvoltare al acesteia și, mai mult, cu propriile arme.

Decizia politică de combatere a fenomenului terorist a fost luată, însă nu s-a găsit încă o formulă pentru eradicarea flagelului terorist.

"Războiul preventiv" împotriva organizațiilor teroriste și a statelor care sprijină terorismul, poate avea efecte deosebit de periculoase și poate duce la o recrudescență a terorismului îndreptat nu numai împotriva Statelor Unite ale Americii și cetățenilor ei, ci împotriva tuturor acelora care sprijină această luptă, desfășurată în zone sensibile ale lumii. Un exemplu în acest sens îl constituie recentele atentate de la Madrid, comise ca pedeapsă pentru participarea Spaniei la coaliția împotriva terorismului. Putem aprecia că atentatul terorist din 11 Martie 2004 de la Madrid reprezintă un 11 septembrie european.

Politicile pentru combaterea acestui fenomen trebuie să se bazeze pe cunoașterea lui și să vizeze eradicarea cauzelor care-l generează. "Un algoritm rațional de cunoaștere și recunoaștere a acestui fenomen ar trebui să cuprindă:

politici de investigare;

politici de evaluare;

politici de contracarare a efectelor;

politici de eradicare a cauzelor;

politici de prevenire;

politici de finanțare a structurilor și acțiunilor îndreptate împotriva terorismului;

politici de pregătire a forțelor, mijloacelor și populației pentru a duce un război antiterorist."

În combaterea terorismului trebuie să se aibă permanent în atenție un algoritm de lucru, care constă în informarea corectă asupra activităților, persoanelor, organizațiilor și instituțiilor teroriste, a celor care sprijină sau finanțează terorismului de orice fel, supravegherea structurilor, instituțiilor și activităților care sunt bănuite că generează, încurajează sau susțin terorismul, prevenirea oricăror acțiuni de tip terorist, distrugerea rețelelor, organizațiilor și bazelor terorismului din toată lumea, oriunde ar fi ele.

Cap. IV Studiu de caz: Radicalizarea in mediul penitenciar

Radicalizarea deținuților nu este un fenomen recent întâlnit, dar este totuși un domeniu înțeles greșit și slab dezvoltat din punct de vedere teoretic. De-a lungul istoriei, închisorile au servit ca centre de recrutare și sedii pentru extremiștii ideologici care au folosit timpul petrecut după gratii pentru a dezvolta filosofii extremiste și a-i atrage pe alții în modul lor de gândire.

Cercetările arată că mulți prizonieri ajung în penitenciare fără a avea vreo chemare religioasă, însă de-a lungul încarcerării unii dintre ei adoptă o religie (ex. Islam).Cu toate acestea, doar o mică parte dintre cei care se convertesc la Islam se vor transforma în extremiști radicali iar un procent și mai mic se va alătura unei organizații teroriste.

În ziua de astăzi, multe guverne, în special cele vestice, sunt îngrijorate de amenințarea teroristă și sunt concentrate în mod special pe ceea ce numim “Islamul Radical”. Cu toate acestea, este important de notat faptul că “Islamul Radical” nu semnifică întotdeauna violență, iar majoritatea radicalilor nu sunt teroriști.

Când experții vorbesc despre pericolul reprezentat de radicalizarea în penitenciar, se ridică de obicei două tipuri de problematici.

Una dintre ele este că penitenciarele reunesc în aceleași spații infractori motivați politic și infractori obișnuiți, creând premisele unei alianțe „păcătoase” între cele două categorii. Astfel, în loc să reducă terorismul, penitenciarele pot contribui la creșterea riscurilor.

A doua constă în faptul că penitenciarele reprezintă locații vulnerabile, în sensul că indivizii sunt mai susceptibili de a fi radicalizați și de a evolua spre forme mai extremiste, prin implicarea în activități teroriste. Termenul „loc vulnerabil” definește locația în care indivizii se confruntă cu izolare socială sau crize personale, acestea fiind considerate factori care sporesc capacitatea unei persoane de a reacționa pozitiv la mesaje și abordări extremiste. În penitenciare, persoanele private de libertate sunt separate de prietenii lor și de familie, se confruntă cu trecutul lor și simt nevoia să se adapteze la noul univers social.

În consecință, cele două motivații care sunt de natură a crește șansele de a îmbrățișa noi credințe sau sisteme de credințe – inclusiv interpretări extremiste și militante ale Islamului – sunt căutarea de sens și de identitate și nevoia de protecție (fizică), care pot fi oferite de grupările infracționale organizate sau de grupurile islamice. În plus, mediul penitenciar insuflă persoanelor private de libertate dorința de sfidare a autorităților.

4.1 Definirea conceptelor

Potrivit Oxford English Dictionary, radicalizarea este „acțiunea sau procesul de a deveni radical, în mod special asupra viziunii politice”. Totuși, această definiție este destul de vagă. În prezent, multe organizații au venit cu propria lor definiție, între majoritatea dintre ele existând similitudini. Nici chiar aceste asemănări nu au permis conceperea unei definiții generice care să poată fi folosită in toate domeniile și organizațiile.

Biroul Inspectorului General al Departamentului de Justiție al SUA exprimă radicalizarea ca fiind “procesul prin care deținuții care nu au intenția sa comită sau nu plănuiesc acte de terorism evidente, adoptă opinii extreme, inclusiv convingeri că trebuie luate măsuri violente în scopuri politice sau religioase”.

Islamul radical este definit ca “încercarea politico-religioasă de realizare – prin mijloace extreme dacă este necesar – a unei societăți care să reflecte cât mai pur cu putință valorile percepute de sursele originale ale Islamului”.

Infractorii motivați politic – Principala diferență dintre infractorii motivați politic și infractorii obișnuiți constă în intenția lor. În timp ce infractorii obișnuiți comit delicte din rațiuni personale, egoiste, cei motivați politic cred că prin comiterea infracțiunilor acționează în numele unui anumit grup, al societății sau chiar al omenirii pe ansamblu, având deci la bază rațiuni altruiste. Ultimii menționați sunt capabili să distingă între "legalitate" și "legitimitate", susținând că încălcarea legii este justificată atunci când o anumită politică sau întregul sistem politic sau juridice sunt ilegitime. Nu toți infractorii motivați politic sunt teroriști, însă toți teroriștii sunt infractori motivați politic.

Extremismul – Termenul poate fi folosit pentru a desemna ideologiile politice care se opun valorilor de bază și principiilor unei societăți. În democrațiile liberale, acest lucru ar putea fi aplicat la orice ideologie care susține supremația rasială sau religioasă și/sau se opune principiilor de bază ale democrației și celor privind drepturile omului. Cu toate acestea, termenul poate fi folosit și pentru a descrie metodele prin care actorii politici încearcă să-și realizeze obiectivele prin nerespectarea vieții, libertății și drepturilor celorlalți. Multe guverne denumesc teroriștii prin termenii "extremiști violenți".

4.2 Teroriștii din penitenciare

În contextul penitenciar, cele mai multe dificultăți în ceea ce privește această categorie sunt cauzate tocmai de faptul că teroriștii nu se consideră infractori. În loc să se limiteze la a-și executa pedeapsa, majoritatea văd în prezența lor în penitenciar o oportunitate de a continua lupta, trecând cu ușurință de la rezistența pasivă la transformarea penitenciarului într-un" câmp de luptă "menit să sprijine „cauza”.

Comportamentele tipice includ următoarele caracteristici:

• Refuzul de a coopera cu autoritățile penitenciarului. Infractorii motivați politic consideră că au fost închiși pentru convingerile lor, nu pentru acțiunile lor, și că procesul care a dus la închiderea lor este ilegitim. Ca urmare, aceștia pot alege să nu coopereze cu personalul închisorii sau pot chiar încerca să stabilească structuri paralele de autoritate.

• Dezvoltarea strategiei și ideologiei mișcării la care aderă. Aflându-se în imposibilitatea de a participa la operațiunile specifice terorismului ori la planificarea lor, teroriștii privați de libertate pot opta să utilizeze timpul petrecut în penitenciar pentru a contribui la dezvoltarea strategiei sau ideologiei mișcărilor din care fac parte. Este de notorietate faptul că cele mai influente articole si manifeste din istoria mișcărilor militante și/sau teroriste au fost întocmite în timp ce autorii lor au fost în penitenciar.

• Mobilizarea de susținători. Penitenciarele poate oferi un mediu care să le permită teroriștilor continuarea confruntării cu statul, în special prin evidențierea și/sau exagerarea acelorași nemulțumiri și nedreptăți care alimentează și campaniile grupărilor de afară. Acest lucru poate implica acuzații privind discriminarea, abuzul și tortura, care pot avea drept rezultat un impact negativ în mass-media sau chiar proteste și confruntări impresionante, cum ar fi protestul constând în refuzul colectiv de hrană.

• Participarea la campanii de violente. Teroriștii vor considera că este de datoria lor să încerce să contribuie la campaniile violente ale mișcările teroriste la care au aderat. Modul cel mai evident constă în încercarea de evadare din penitenciar, pentru a se alătura grupărilor din care fac parte.

În cazul în care acest lucru este imposibil, pot solicita să se implice în planificarea strategică și operațională sau să dea dispoziții operaționale sau de împuternicire. Aici apare o altă diferență între infractorii motivați politic și infractorii obișnuiți, și anume aceea că infractorii politici sunt mai susceptibili de a avea susținători în exterior, care, la fel ca aceștia, refuză să accepte legitimitatea privării de libertate a celor din gruparea lor, pe care nu îi consideră infractori, ci victime ale nedreptății și discriminării.

În consecință, penitenciarele vor face obiectul unui nivel superior de control public. Cu alte cuvinte, numărul celor care sprijină persoanele private de libertate care au comis infracțiuni motivate politic depășește spațiul familial ori pe cel al asocierii între apropiați, putând include mii de susținători politici, frecvent organizați în grupuri transnaționale de sprijin, care vor observa, vor reacționa și vor face publice orice acțiuni întreprinse de către autoritățile penitenciarului.

4.3 Moduri de recrutare

Recrutarea joacă un rol important în orice organizație teroristă. Persoanele care se ocupă de recrutarea viitorilor teroriști pot folosi expertiza lor pentru a puncta, evalua și încuraja potențialii recruți să urmeze aceeași cale. Exista 4 tipuri diferite de recrutare: “plasa”, „pâlnia”, „infectarea” și „sămânța de cristal”.

Metoda „plasei” apare atunci când populația țintă este implicată în mod egal; de exemplu, tuturor membrilor le este dată aceeași carte de citit sau sunt invitați la un meeting. În acest caz, publicul țintă este văzut ca omogen, iar grupul poate fi abordat într-un singur mod, nediferențiat.

Metoda „pâlniei” apare atunci când un recrutor folosește o abordare progresivă (caracterizată prin etape), când el sau ea crede că ținta sau grupul sunt obiective primare.

Acest proces necesită ca individul sa aibă motivația corectă și să fie supus unei transfomări a identității. Prin urmare, o persoană începe de la un capăt, iar până la sfârșitul procesului este transformat într-un membru dedicat al grupului.

Metoda „infectării” este cel mai probabil să aibă succes atunci când majoritatea membrilor nu sunt extremiști. Aceasta presupune existența unei populații atât de izolate sau de dificil de penetrat, încât cea mai eficientă metodă de recrutare este cea din interior.

În final, metoda „sămânța de cristal” intervine atunci când ținta este la distanță și este foarte greu de accesat. Această metodă poate fi comparată cu scăderea temperaturii dintr-un pahar până în punctul în care apa din interiorul acestuia se răcește, urmând ca apoi să se formeze cristalele de gheață asemănătoare unor semințe înghețate complet. Din punct de vedere al Al-Qaida, abordarea de față poate avea cel mai mare succes în penitenciare.

4.4 Forme ale radicalizării penitenciare

În clasificarea manifestărilor sale cele mai frecvente, trebuie făcută distincția între "canale" de radicalizare care emană din afara mediului penitenciar și cele care vin din interiorul penitenciarului.

Printre mijloacele externe de radicalizare pot fi enumerate cărțile, casetele video, site-urile sau alte mijloace de informare care sunt trimise în penitenciare sau sunt puse la dispoziția deținuților. Canalele externe de radicalizare se pot referi, de asemenea, la vizitatorii care promovează mesaje extremiste. Cele mai multe penitenciare sunt interesate să prevină posibilitatea ca persoanele private de libertate să intre în contact cu extremiștii cunoscuți, dar astfel de persoane nu sunt întotdeauna ușor de recunoscut, mai ales atunci când pătrund în penitenciar sub pretextul asistenței religioase a persoanelor private de libertate, iar personalul penitenciarului nu pot distinge „moderații” de extremiști. Ca urmare, au existat cazuri în care imami radicali au obținut accesul în penitenciare pentru a răspândi mesajul lor în rândul deținuților.

Sursele interne de radicalizare includ deținuții teroriști, care – cu excepția cazului în care sunt complet separați de populația penitenciară generală – pot intra in contact cu deținuții obișnuiți, pot stabili legături de prietenie cu aceștia si îi pot converti la credințele și ideologia lor. Un comportament tipic pentru condamnații teroriști constă în încercarea de a-și asuma roluri de lideri în rândul persoanelor private de libertate, de exemplu, prin conducerea rugăciunii de vineri sau prin negocierea unor concesii în numele unor anumite persoane private de libertate sau a celor musulmane.

Un fenomen diferit este reprezentat de așa-numitele „bande musulmane” din penitenciare, care sunt specifice cu precădere penitenciarelor din Vest și mai puțin celor din țări cu populație majoritar musulmană. Bandele musulmane din penitenciare se construiesc în jurul unor lianți religioși (uneori și etnici) și oferă membrilor un puternic sentiment de identitate și loialitate față de grup. În plus, ele permit membrilor să-și exprime nemulțumirile și le oferă protecție împotriva altor bande sau grupuri de persoane private de libertate. În general, bandele musulmane din penitenciare nu includ persoane condamnate pentru terorism si nu par să stăpânească foarte bine ideologia sau credința islamică extremistă, fiind discutabilă măsura in care au internalizat-o. Cu toate că nu au o identitate sau o ideologie proprie, aceste bande „împrumută” din versiunile radicale ale islamismului, de multe ori teroriștii de renume fiind glorificați și promovați ca eroi.

4.5 Procesul de radicalizare

Unii cercetători resping ideea că radicalizarea poate avea loc printr-o succesiune de etape fixe, în timp ce alții văd acest proces ca o serie ordonată de faze, ce se finalizează cu terorismul. În 2007, Divizia de Informații a Departamentului de Poliție din New York a publicat un studiu, “Radicalizarea in Occident: O amenințare în creștere”, care prezintă un model simplificat de radicalizare. În acest raport se identifică faptul că ideologia “jihadistă” este factorul cheie al radicalizării și se dezvoltă 4 etape pentru a explica procesul radicalizării: pre-radicalizarea, autoidentificarea, îndoctrinarea și “jihadizarea”. Cele 4 etape sunt descrise ca o “pâlnie” prin care convingerile religioase ale indivizilor devin, în mod progresiv, radicale, urmând ca mai apoi indivizii sa devină teroriști.

Prima etapă, pre-radicalizarea, se produce atunci când persoanele sunt plasate in medii care le permit sa fie receptivi la extremism , lucru ce poate fi acționat de motivații intrinseci sau extrinseci. Motivațiile intrinseci pot fi rezultatul unei crize/traume personale, experiențe de discriminare și/sau înstrăinare a individului, sau se datorează faptului că aceștia simt frustrare ori nemulțumire față de credința lor religioasă curentă, fapt ce ii conduce spre schimbarea religiei. Pe de altă parte, motivațiile extrinseci ar putea fi influențate de orice factor extern (economic, etnic, politic, social etc.) care poate afecta în mod negativ atitudinea unui individ, ducând intr-un final la o schimbare a credinței ca răspuns la percepția asupra privării de libertate cu care se confruntă.

Cea de-a doua etapă, autoidentificarea, apare atunci când individul se indentifică pe sine cu o anumită cauză extremistă și, în mod esențial, îți schimbă convingerile religioase și comportamentul. Îndrumarea primită de la supraveghetori și încurajarea de a socializa cu indivizi care au viziuni similare, le întărește simțul identității și al angajamentului. În ansamblu, nevoile și dorințele individului sunt îndepărtate treptat și înlocuite cu cele ale grupului.

Îndoctrinarea, a treia etapă, promovează mentalitatea deja formată și pregătirea pentru acționare. Are loc atunci când un convertit a acceptat ideologia radicală, dar este nesigur sau nefamiliarizat cu modul în care trebuie să opereze. Esențiale în această etapă sunt cunoștințele, abilitățile și modul de a conduce al liderilor. Încrederea crește treptat iar mintea individului devine saturată de ideologii radicale. Singura soluție la problemele lor este de a se lupta pentru ceea ce cred, prin acțiuni violente.

Etapa finală, jihadizarea, se angajează direct în activitățile teroriste (care pot fi violente sau non-violente) și se face întotdeauna cu intenția de a provoca daune inamicului.

Este important de reținut faptul că aceste etape nu au o ordine cronologică, iar indivizii pot sări peste una sau mai multe dintre ele, ajungând la acțiuni violente mai rapid. De asemenea, aceștia pot opri procesul de radicalizare oricând, la fel cum nu este obligatoriu să comită atacuri teroriste atunci când sunt complet radicalizați.

4.6 Regimurile penitenciare aplicate teroriștilor

Pentru Gudrun Ensslin, unul dintre fondatorii Facțiunii Armata Roșie din Germania de Vest, viața în penitenciar reprezintă un microcosmos al nedreptăților, inegalităților și opresiunilor care, în opinia sa, au caracterizat sistemul capitalist pe ansamblu. Într-un răspuns la o scrisoare de la tatăl copilului ei, ea scria că "nicăieri în altă parte funcționarea sistemului nu este mai evidentă precum în penitenciar, unde există două categorii – cei care au cheile, și cei care nu le au”. Atitudinea ei și, în special, sentimentul acut că sistemul penitenciar trebuie înfruntat caracterizează modul în care teroriștii și alți infractori motivați politic răspund la privarea de libertate. Construirea unor regimuri de penitenciar pentru oameni ca Ensslin nu reprezintă o provocare nouă și nici nu reprezintă un caz individual de terorism. Guvernele de pretutindeni s-au întrebat în ce fel diferă teroriștii de persoanele private de libertate obișnuite și ce înseamnă acest lucru pentru modul în care acestea ar trebui să fie tratate în penitenciar. Experiențele lor au condus la constituirea unor regimuri de penitenciar care oglindesc modul de reacție al țărilor care s-au confruntat cu extremismul și scot în evidență mai multe probleme comune și recurente.

Stabilirea regimurilor penitenciare pentru teroriști trebuie să fie realizată doar prin înțelegerea complexității justificative a comportamentelor infractorilor motivați politic, care – spre deosebire de infractorii obișnuiți – ar putea fi interesați să obțină sprijin din exterior, să radicalizeze alți deținuți și (în cazul teroriștilor) să recreeze structuri operaționale de comandă.

Majoritatea practică o politică de dispersie și concentrare (parțială), care distribuie teroriștii către un număr mic de închisori de maximă siguranță. Abordarea globală poate fi caracterizată ca fiind în primul rând de asigurare a securității și în mică măsură de reabilitare și de reformare. În plus, cu o singură excepție, nu există dispoziții speciale cu privire la asistența post-liberatorie.

Analiza arată că este greșită contradicția între dublele cerințe de securitate și de reformă/reabilitare, sugerând că managerii penitenciarelor ar trebui să urmărească realizarea ambelor dimensiuni.

Din dorința de a le refuza legitimitatea și sprijinul popular, guvernele din toată lumea neagă motivația politică din spatele acțiunilor întreprinse de teroriști. În mesaje publice, teroriștii sunt etichetați drept "criminali" și acțiunile lor sunt descrise ca fiind "crime". Același principiu se aplică și în penitenciare, unde guvernele se grăbesc să sublinieze faptul că teroriștii trebuie tratați ca infractori obișnuiți.

La prima vedere, această abordare pare să fie de înțeles, mai ales dacă este raportată la unele experiențe negative, cum ar fi conflictul din Irlanda de Nord, unde persoanelor private de libertate le-a fost acordat un „statut politic”, acestea putând să conducă anumite zone din penitenciar, cu puține interferențe din partea autorităților. Totuși, nu trebuie ignorat faptul că motivația politică a teroriștilor are importanță: le alterează percepția de sine, comportamentul și, din motive întemeiate, pe parcursul istoriei a impus diferite regimuri de penitenciar.

Începând cu iacobinii republicani din secolul al 19-lea, majoritatea țărilor europene au făcut unele "excepții" in ceea ce privește infractorii motivați politic, de multe ori bazându-se pe presupunerea că aceștia au avut o anumită "moralitate" și pe aceea că infracțiunile comise, deși greșite, au plecat de la o "motivație altruistă". Cei condamnați pentru săvârșirea de infracțiuni motivate politic au fost primii care au beneficiat de amnistii sau au fost eliberați odată ce ostilitățile au încetat, beneficiind totodată de drepturi speciale. În același timp, în perioada privării de libertate, se obișnuia ca această categorie de infractori să fie separată de deținuții „non-politici”, fiind cunoscut faptul că primii ar putea exercita o influență subversivă asupra celor din urmă – un fenomen care, astăzi, ar putea fi descris ca radicalizare.

Cazurile cele mai spectaculoase sunt cele în care persoane radicalizate în penitenciare au pus în practică acțiuni teroriste după eliberare:

• Khalid Kelkal, care a fost radicalizat într-o închisoare franceză la începutul anilor 1990. Recrutat de către radicalii algerieni, el a fost implicat în uciderea unui imam moderat în Paris și în tentativa de bombardare a legăturilor de metrou dintre Paris și Lyon.

• Operațiunea Nova, din Spania, a implicat adepți ai Grupului Islamic Armat (GIA), care au recrutat noi susținători în perioada depunerii lor într-un penitenciar din Salamanca. Prin 2004, aceștia s-au ocupat cu planificarea unui atac terorist împotriva Tribunalului Național din Spania.

• The Authentic Assembly of God (JIS) – un grup islamist constituit într-un penitenciar de stat din California, în 1997. Șapte ani mai târziu, liderul său, recruta persoane de libertate care au fost instruite să atace centrele de recrutare militare, sinagogile și alte ținte.

• Kevin Gardner – cunoscut mai târziu ca Shafiq Abbas – care s-a orientat spre extremism în timpul depunerii sale la un centru corecțional din Anglia, în perioada 2006-2007. El a devenit obsedat de Armata Britanică și a complotat un atac asupra unei baze militare, din cadrul camerei sale de deținere.

Cazurile de radicalizare în penitenciarele din statele exterioare Occidentului sunt mai puțin cunoscute, dar acestea nu sunt imposibil de găsit. Pentru a lua exemplul cel mai semnificativ, despre numeroase atacuri ale Al-Qaeda și ale talibanilor se spune că au fost plănuite în cadrul penitenciarelor afgane, unde teroriștii și insurgenții împart același spațiu cu infractorii "obișnuiți", cazurile de radicalizare fiind extrem de frecvente. Comandantul forțelor americane din Afganistan, generalul Stanley McChrystal, a subliniat că în așezămintele de deținere există "mai mulți insurgenți pe metru pătrat decât oriunde altundeva în Afganistan".

Cu toate acestea, este dificil să se generalizeze pe baza unor exemple și nici guvernele, nici cercetătorii nu știu exact cât de afectate sunt sistemele penitenciare.

De altfel, nu este întotdeauna clar dacă radicalizarea unui individ a avut loc în penitenciar sau s-a întâmplat înainte. Să luăm, de exemplu, cazul lui Richard Reid, „bombardierul-pantof", care a încercat să detoneze explozibili ascunși în pantofii săi în timp ce se aflaHe is currently serving a life sentence without parole in a super maximum security prison in the United States . la bordul unui zbor transatlantic în 2001. El s-a convertit la Islam în timp ce era închis într-o instituție de corecție pentru tineri din Anglia, dar mulți cred că interesul său în Al-Qaeda a început doar atunci când a intrat in legătură cu un grup de extremiști la o moschee din Brixton.

Un alt exemplu este cel al lui Jose Padilla, un american terorist care a fost acuzat de complot la deturnarea unei bombe radioactive. El s-a convertit la islam în penitenciar, dar a fost adeptul unei interpretări moderate a acestei credințe până la eliberarea sa. Despre radicalizarea sa se spune că i-a fost inoculată de un prieten pe care l-a întâlnit într-o moschee locală.

Ambele cazuri sunt adesea utilizate ca dovadă a radicalizării din penitenciare, dar la o privire mai atentă se observă faptul că sunt determinate în mică măsură de prezența în mediul penitenciar.

Este probabil ca persoanele private de libertate expuse radicalizării să nu se mai implice în extremism după eliberarea din penitenciare. Acest lucru este valabil mai ales pentru cei care au devenit parte a unui grup radical sau a unui grup de presiune constituit la nivelul penitenciarului doar din nevoia de protecție. De obicei, acestea nu pot fi considerate convertiri autentice, care să producă efecte negative după eliberare. Totuși, acest lucru nu trebuie să minimalizeze problema, ci să sublinieze faptul că anumite condiții de mediu din penitenciar măresc potențialul de radicalizare, dar pot produce, de asemenea, comportamente care nu mai sunt relevante după eliberarea din penitenciar.

4.7 Implicații pentru România

Sub impactul globalizării și al amenințărilor asimetrice de tipul actelor teroriste, evoluția înregistrată de-a lungul timpului la nivelul mediului carceral a implicat conturarea necesității existenței unei culturi de securitate și a unor instrumente instituționale adecvate. Închisorile oferă oportunitatea atragerii de noi adepți, constituind de foarte multă vreme un mediu favorabil implementării ideologiei extremiste și dezvoltării violenței.

Problema radicalizării din climatul penitenciar necesită realizarea unor analize, deoarece numărul de condamnări la nivel global, pentru săvârșirea infracțiunii de terorism, este tot mai mare. Această analiză se dovedește a fi relevantă întrucât este adaptabilă și închisorilor din România și ne poate acorda o viziune clară asupra modalităților în care poate fi combătută radicalizarea și procesul de recrutare în sine.

Deținuții cu influență îi pot forța pe ceilalți indivizi să nu asculte de agenții din penitenciare, îi pot instiga la comiterea de acte violente și, totodată, cei care au dobândit deprinderile teroriste le pot împărtăși și altor persoane private de libertate.

Îmbunătățirea activității de informații în mediul penitenciar și eficientizarea măsurilor adoptate de autorități în vederea destructurării grupărilor din închisori constituie posibile soluții pentru combaterea problemei radicalizării. Însă pentru a putea observa și identifica potențialul de radicalizare al deținuților, lucrătorii trebuie sa primească o instruire specifică. În acest context, consider că autoritățile din sistemul penitenciar ar trebui sa colaboreze cu celelalte instituții din domeniul ordinii publice și siguranței naționale în vederea obținerii unor avertizări în privința deținuților care ar putea juca rolul de martiri.

Așadar, pentru proiectarea unei imagini de ansamblu a fenomenului radicalizării și crearea unei abordări integrale și unitare, este deosebit de valoros schimbul informațional între parteneri.

Radicalizarea este un fenomen social modern care afișează o prezență și o complexitate semnificative. Totuși, există încă probleme majore legate de conceptul de radicalizare, de definirea acestuia în raport cu terorismul și de construirea unei teorii integratoare.

Este important să ne dăm seama că fiecare dintre noi poate avea opinii pe care alții le-ar putea considera radicale. Asta nu înseamnă că oamenii de rând sau infractorii cu opinii radicale vor comite acte teroriste.

Deținuții care au urmat procesul de radicalizare sunt diferiți de cei obișnuiți. Hoffman subliniază faptul că atât teroriștii cât și infractorii folosesc violența pentru a-și atinge obiectivele specifice însă teroriștii sunt motivați de ideologii, religie sau politică și caută să afecteze și să influențeze un public mai larg, în timp ce infractorii sunt conduși de câștigul material și nu caută să semene teroare în rândul populației.

De asemenea, vulnerabilitatea în fața radicalizării nu se încheie după eliberarea din închisoare. Multe persoane care părăsesc închisoarea nu dispun de un suport de bază (suport familial, emoțional sau financiar), iar acolo unde suportul există, este oferit de obicei de către grupuri si comunități religioase. Acest lucru oferă grupărilor extremiste posibilitatea de a disimula organizația într-o grupare de sprijin legitimă prin intermediul căreia pot menține legăturile cu foștii deținuți.

În final, chiar dacă radicalizarea nu se sfârșește întotdeauna cu acte de violență, este importantă stabilirea unor metode eficiente de minimizare a fenomenului. Unii cercetători susțin că doar un mic procent din numărul total al radicalizaților recurg la acte de violență extremă. Cu toate acestea, trebuie să amintim faptul că obiectivul este de a reduce violența, indiferent de cât de mare sau mică este potențiala amenințare.

CONCLUZII

Terorismul a determinat mutații în strategia de securitate a statelor și organizațiilor de tip militar (NATO). Terorismul a determinat o schimbare a concepției privind poziția și rolul instituției militare față de acest fenomen cu grad mare de risc și pericol social; considerat ca forma actuală de continuare politică a ducerii războiului cu alte mijloace, terorismul a impus regândirea structurilor și înzestrărilor forțelor militare, înființarea unor unități mobile, de tip comando, dotate cu armament sofisticat și aparatură de comunicații de ultimă oră, capabile să desfășoare independent acțiuni de anihilare a grupurilor teroriste în orice punct al globului.

De asemenea, terorismul a impus chiar o regândirea a conținutului interesului național și a modalităților sale de promovare și apărare; este de fapt o reactivare și generalizare a realismului politic de tip american. Terorismul a devenit și un pretext al marilor puteri de a-și disputa zonele de influență geopolitică (vezi infiltrarea SUA în Balcani și în inima Asiei), iar terorismul tradițional tinde să se transforme într-un terorism de stat. Procesul de globalizare pe de o parte amplifică mobilitatea și posibilitățile de manifestare a terorismului, pe de altă parte, acest fenomen creează o motivație nouă a solidarizării la scară mondială a statelor democratice în procesul de combatere a acestui flagel.

Terorismul actual este unul etnocratic, motivațiile etnice prevalează celor religioase (vezi ETA, IRA, Hamas-ul); aduce în atenția lumii un alt profil al teroristului: ignorantul fanatic a fost înlocuit cu individul care reușește o sinteză între îndoctrinare, fanatism și pregătirea științifică și tehnica de vârf.

Din prezentarea aspectelor privind terorismul contemporan rezultă unele concluzii pe care le voi prezenta în continuare: studii sociologice și euroatlantice pe probleme de terorism au de dat răspunsul la întrebare „Poate avea terorismul succes?”. Aceasta constă în precizarea că, în nici o situație terorismul nu își poate atinge scopurile strategice finale, ci doar temporar și circumstanțial poate obține anumite concesii. Acest răspuns însă, atrage atenția asupra necesității unor eforturi internaționale pentru eradicarea fenomenului printr-o strategie adecvată aplicată într-un război antiterorist de lungă durată desfășurat la o scară planetară. Noul tip de amenințare asimetrică strategică, cu repercusiuni pentru o perioadă nedefinită implică găsirea celor mai eficiente strategii și tactici de ripostă împotriva acțiunilor desfășurate de către teroriști. O parte din armele la care se recurge pentru anihilare, cel puțin în prima fază sunt la rândul lor, asimetrice: sistemul bancar internațional – pentru blocarea fondurilor financiare de sprijin; armele și sistemele de supraveghere și nimicire high tech. Forțele speciale de contracarare numai pune accentul ca până acum, pe desfășurări previzibile terestre, navale sau aeriene, ci pe acțiuni la fel de imprevizibile ca și cele ale grupurilor extremist – teroriste.

Terorismul în acest secol va reflecta dezvoltările tehnologice, schimbările sociale, transformările statale, regionale și mondiale, precum și dinamica centrelor de greutate ale puterii pe mapamond. Tacticile acțiunilor teroriste se vor adecva la vulnerabilitățile societății moderne care, prin dezvoltare, nu poate asigura suficient și securitatea necesară. Complexitatea, diversitatea și ingeniozitatea acțiunilor teroriste, de pregătire psihologică și de luptă, nivelul de pregătire psihologică și de luptă, dotarea și mobilitatea structurilor teroriste fac necesare adoptarea, încă din timp de pace, a unor măsuri specifice de contracarare a acestui tip de acțiune.

Sistemul de combatere trebuie să fie flexibil și să aibă o viteză de reacție adecvată pentru a reduce la minimum efectele surprinderii, apărând necesitatea unei strânse cooperări cu celelalte forțe specializate în domeniul antiterorist din țara noastră, impunându-se perfecționarea sistemului de management al informațiilor și stabilirea unor relații de colaborare eficiente între toate structurile implicate.

Mass-media audio, video, scrisă, informatică vor asigura informații vitale și o audiență mondială nemijlocită. Toate acestea vor permite noi motive ale terorismului legate de calitatea vieții, protecția mediului, accesul la informații vitale etc. Totodată, vom asista la : crearea unor infrastructuri logistice mondiale ale terorismului în complementaritate cu circuitele crimei organizate și la înzecirea costurilor necesare prevenirii acțiunilor teroriste.

Analiza acțiunilor teroriste întreprinse pe plan mondial în primii patru ani ai acestui secol, ne permite să anticipăm următoarele : operațiunile teroriste vor produce crize majore la nivel mondial cu repercusiuni asupra tuturor statelor în plan economico- financiar, politic, militar, moral și culturi; diversificarea tacticilor acționale, alegerea după criterii cu efecte ale mijloacelor și selectarea după senzațional a țintelor; proliferarea cantitativă și calitativă a actelor teroriste și creșterea densității incidentelor de mare anvergură; deraparea în continuarea a terorismului clasic către megaterorism prin utilizarea celor mai periculoase mijloace.

În contextul politic actual în care terorismul a devenit unul din principalele pericole la adresa securității naționale și internaționale, este greu de presupus că statele lumii își vor putea desfășura activitățile viitoare în condiții de normalitate, aflându-se permanent sub amenințarea organizațiilor teroriste, indiferent de sorgintea acestora. De aici apare necesitatea logică de extindere a cooperării internaționale în domeniu și în mod deosebit între serviciile implicate în lupta antiteroristă, care să îmbrace un caracter continuu, ofensiv și punctual.

Conlucrarea internațională în domeniu este tot mai mult percepută sub forma extinderii comunității occidentale de informații, prin cooptarea țărilor din estul și centru Europei și prin elaborarea unor planuri comune de acțiune în care toate serviciile de informații partenere să fie egale, indiferent de cuantumul resurselor umane și materiale de care dispun. Practica a demonstrat că unele servicii de informații de dimensiuni mai reduse au putut obține date și informații deosebit de valoroase despre încadrați sau a resurselor materiale de care dispun, cât mai ales ca urmare a creării unui potențial informativ specific și dirijării eficiente și punctuale a acestuia.

Structurile specializate românești trebuie să-și sincronizeze planurile acțiune cu serviciile partenere străine pentru stabilirea direcțiilor principale și a obiectivelor de ripostă pe linie antiteroristă prin :

a. realizarea unui schimb reciproc de informații cu omologii externi care se confruntă cu o problematică similară, în vederea identificării celor mai eficiente modalități de contracarare a fenomenului. O prioritate absolută în domeniu o constituie obținerea pe această cale a unor informații referitoare la factori de risc care amenință securitatea unor obiective sau interese ale României, în țara și exterior;

b. conlucrarea pe cazuri și acțiuni relevante în planul siguranței naționale cu structuri similare aparținând statelor partenere, prin punerea în valoare, cu eficiență sporită, a posibilităților de care dispune fiecare dintre acestea pentru apărarea intereselor comune;

c. valorificarea complementarităților existente între serviciile partenere în ceea ce privește posibilitățile de aceea în diferite medii informative sau chiar zone geografice în care reprezentarea unuia sau altuia dintre acestea este favorizată de factori istorici, geografici, etnici sau economici;

d. relevarea disponibilității și capacității comunității informative din România de a participa, în mod activ, la edificarea unui climat de siguranță în plan regional și transcontinental;

e. analiza evoluției fenomenului terorist în timp de război, scoate în evidența faptul că forțele destinate de a-l combate sunt devansate de acțiunile forțelor teroriste, care sunt greu de identificat și de contracarat. Ca urmare, măsurile de prevenire și protecție antiteroristă planificate pot reduce, dar nu elimina pericolul producerii unor astfel de acțiuni. De aceea, sistemul de combatere trebuie să fie flexibil și să aibă o viteză de reacție adecvată foarte rapidă pentru a reduce la minimum efectele surprinderii;

f. complexitatea, diversitatea și ingeniozitatea acțiunilor teroriste, nivelul de pregătire psihologică și de luptă, dotarea și mobilitatea structurilor teroriste, fac necesare adoptarea, încă din timp de pace, a unor măsuri specifice de contracarare a acestui tip de acțiune;

g. în caz de război, armata nu poate face față în același timp gamei atât de diversificată a fenomenului terorist și a luptei armate cu inamicul „atipic”, apărând necesitatea unei strânse cooperări cu celelalte forțe specializate în domeniul antiterorist din țara noastră;

h. contracararea fenomenului terorist în situații de criză și pe timp de război trebuie privită ca o acțiune permanentă în care sunt angajate toate instituțiile statului abilitate de lege, pe baza unei strategii coerente și a unei cooperări eficiente;

i. se impune perfecționarea sistemului de management al informațiilor, stabilirea unor relații de colaborare între toate structurile implicate în combaterea terorismului;

j. studiul conținutului, fizionomiei și principiilor acțiunilor grupărilor teroriste are o mare importanță teoretică și practică, deoarece oferă posibilitatea de a cunoaște mecanismul acestora, de a ține seama de el și a adopta formele și procedeele de acțiune antiteroriste cele mai adecvate, în funcție de specificul situației operative ce se impune la un moment dat în timp de război;

k. se va acorda o mare importanță delimitării acțiunilor armate duse de forțele de „comando” (speciale) inamice, de cele ale grupărilor extremist-teroriste.

Regulile care guvernează democrațiile autentice, către care tind toate statele din această parte a lumii, impun în primul rând schimbul de valori științifice și culturale fără opreliști și circulația liberă a persoanelor și bunurilor. Pentru teroriștii care vin din cele mai întunecate unghere ale lumii și urmăresc, sub pretexte inventate de minți bolnave, să alunge lumina civilizației, societățile deschise oferă un număr nelimitat de ținte, foarte ușor de lovit. Inițiativa este la îndemâna teroriștilor, forțele speciale – din ce în ce mai reduse din cauza restrângerilor financiare – fiind cele care confruntă permanent cu neprevăzutul. Actualele megatendințe, ca și noii actori, necesită o nouă abordare pertinentă a fenomenului terorist. Definițiile inflexibile și tratarea secvențială a fenomenului sunt cu totul inadecvate și contraproductive. Studiul aprofundat și delimitările conceptuale sunt absolut necesare pentru a se stabili granițele terorismului și a determina ce acțiuni îi sunt proprii.

Odată cu integrarea în structurile euroatlantice se va impune o îmbunătățire substanțială a cooperării în domeniu schimbului de informații și luptei antiteroriste. Creșterea sentimentului de securitate individuală și națională nu va conduce și la eliminarea actelor criminale. Este posibil ca starea de bine și confort către care tindem atât de mult să conducă, în mod paradoxal, la scăderea vigilenței; aceasta, în condițiile în care societățile democratice și prospere sunt ținta operațiunilor teroriste, conduse de organizații cu ideologii scoase din ungherele cele mai întunecate ale istoriei.

Trebuie reținut că majoritatea națiunilor lumii încearcă să combată terorismul internațional prin condamnarea lui ca fenomen, prin tratarea actelor de terorism ca acțiuni grave îndreptate împotriva statului și națiunilor, prin condamnarea teroriștilor pe baza legilor în vigoare, prin stabilirea unor norme internaționale ce definesc asemenea acte drept infracțiuni, indiferent de locul unde sunt comise, prin cooperare, extrădare și alte mijloace. Dar, examinarea atentă a acestor eforturi conduce la concluzia, mai puțin optimistă, că legile aplicate în cazul actelor de terorism sunt pline de lipsuri. Convențiile și declarațiile despre care se pretinde că au menirea să combată terorismul au inclus mereu prevederi ce demonstrează absența unui acord mondial în privința imperativului legitim al combaterii fenomenului terorist internațional.

În unele privințe, legile internaționale nu impun reglementări fenomenelor de violență politică, iar în altele, aceste legi sunt ambigue, permițând existența unor concepții contradictorii cu privire la scopul lor. Sunt și cazuri când legile internaționale au servit ca instrumente împotriva eforturilor de pedepsire a acestora ca infractori.

Eficiența măsurilor și acțiunilor de contracarare a fenomenului terorist internațional poate crește prin :

încriminarea terorismului în legislațiile naționale ale tuturor statelor, în așa fel încât, în orice stat s-ar comite un act de terorism sau s-ar refugia autorul, acesta să nu poată scăpa urmăririi sau sancțiunii penale;

aderarea unui număr cât mai mare de state la convențiile multilaterale existente, referitoare la combaterea unor manifestări ale terorismului internațional;

încurajarea încheierii unor convenții regionale sau bilaterale pentru combaterea terorismului în zonele ori domeniile în care acesta se manifestă mai frecvent;

continuarea acțiunii de codificare a unor reguli și norme în domeniul asigurării securității aviației civile;

încheierea unei convenții internaționale multilaterale, care să privească fenomenul terorist în ansamblul sau, atât sub aspectul faptelor, cât și al persoanelor implicate, la care să devină părți un număr cât mai mare de state.

Pornind de la analiza fenomenului terorist internațional și a posibilelor sale implicații asupra Siguranței Naționale a României, se poate aprecia că legislația actuală în țara noastră este grevată de o serie de lacune și incoerențe. Pentru eliminarea acestora, în vederea alinierii României la standardele internaționale în materie de prevenire și combatere a terorismului, este necesar să se întreprindă măsuri concrete de completare a cadrului juridic în vigoare, cu precădere în sensul elaborării unor norme specifice, care:

să nu permită transformarea teritoriului național în loc de refugiu pentru cetățenii străini despre care există informații că sunt membrii activi sau simpatizanți ai unor organizații teroriste, ori intenționează să inițieze sau să comită, în România sau în străinătate, acțiuni teroriste;

să permită menținerea unui control corespunzător asupra cetățenilor străini, proveniți din zone geografice confruntate cu problematica teroristă și că nu-și justifică șederea în România;

să interzică activitățile de sprijinire, în orice fel, a activităților unor organizații teroriste;

un alt aspect din domeniul dezideratelor se poate referi la o posibilă modificare a prevederilor Codului penal, în sensul agravării pedepselor corespunzătoare infracțiunilor săvârșite prin metode și mijloace teroriste.

Până în momentul de actual, România nu s-a confruntat cu manifestări de sorginte autohtonă, însă (vezi cazul de la Timișoara), în condițiile angajării depline, alături de comunitatea statelor democratice, în războiul internațional împotriva terorismului, această eventualitate nu poate fi ignorată, având în vedere tendințele manifestate pe plan mondial.

Totodată, posibile soluții pentru combaterea problemei radicalizării ar putea fi îmbunătățirea activității de informații în mediul penitenciar și eficientizarea măsurilor adoptate de autorități în vederea destructurării grupărilor din închisori. Însă pentru a putea observa și identifica potențialul de radicalizare al deținuților, lucrătorii trebuie sa primească o instruire specifică. În acest context, consider că autoritățile din sistemul penitenciar ar trebui sa colaboreze cu celelalte instituții din domeniul ordinii publice și siguranței naționale în vederea obținerii unor avertizări în privința deținuților care ar putea juca rolul de martiri.

Interesele fundamentale ale României impun, în prezent, configurarea și operaționalizarea unui mecanism interinstituțional de prevenire și combatere a terorismului pe toate planurile, obligatoriu subordonat deciziei ferme și viziunii clare a statelor lumii asupra scopului final care trebuie atins: limitarea, dacă nu eradicarea totală a fenomenului terorist într-o manieră care să răspundă provocărilor specifice actualului context de securitate. Contracararea terorismului trebuie să se bazeze de efortul conjugat întregii comunități internaționale, a tuturor structurilor cu responsabilitate, scopul însușirii celor mai potrivite metode și mijloace pentru a contracara această escaladare a violenței la adresa valorilor umane și universale.