Teroria Comunicarii

TEORIA COMUNICARII

I. TEORIA PROCESELOR
DE COMUNICARE

Toate definitiile date comunicarii umane, indiferent de §colile de gandire carora le apartin sau de orientarile m care se inscriu, au cel putin urmatoarele elemente comune: comunicarea este procesul de transmitere de informatii, idei, opinii, pareri, fie de la un individ la altul, fie de la un grup la altul; nici un fel de activitate, de la banalele activitati ale rutinei cotidiene pe care le tram fiecare dintre noi zilnic §i pana la activitatile complexe desfa^urate la nivelul organizatiilor, societatilor, culturilor, nu pot fi concepute m afara procesului de comunicare.

COMUNICAREA – DEFINITII

PARTICULARITATI ALE COMUNICARII

COMUNICARE §I INFORM ATIE

PROCESUL DE COMUNICARE

ELEMENTELE PROCESULUI DE COMUNICARE

COMUNICAREA -DEFINITII

9

Ca §i cea mai mare parte a cuvintelor unei limbi, verbul a comunica §i substantivul comunicare sunt ambele polisemantice, altfel spus comporta o pluralitate de semnificatii. Cei care se ocupa de domeniile comunicatiei §i comunicarii, intalnesc astfel, de la bun inceput, o dificultate majora: ace§tia nu au de a face cu o operatiune bine determinata, ci cu o multitudine de operatiuni, despre care este greu de spus cu certitudine in ce masura se aseamana.

„Dictionarul enciclopedic vol. T” ofera termenului „comunicare” o definitie deosebit de complexa, acoperind aproape toate domeniile in care acest termen este folosit:

In§tiintare, §tire, veste. (DR) Aducere la cuno§tiinta partilor dintr-un proces a unor acte de procedura (actiune, intampinare, hotarare) in vederea exercitarii drepturilor §i executarii obligatiilor ce decurg pentru ele din aceste acte, in limita unor termene care curg obi§nuit de la data comunicarii.

Prezentare intr-un cerc de speciali§ti a unei lucrari §tiintifice.

3 (SOCIOL) „Mod fundamental de interactiune psiho-sociala a persoanelor, realizata in limbaj articulat sau prin alte coduri, in vederea transmiterii unei informatii, a obtinerii stabilitatii sau a unor modificari de comportament individual sau de grup.”

Ce este comunicarea? Este o intrebare la care au incercat sa ofere raspuns toti autorii literaturii de specialitate. Definitiile sunt numeroase §i diferite. In cele ce urmeaza vom prezenta doua dintre acestea, mai largi ca sfera de cuprindere.

„/n sensul cel mai general, se vorbe§te de comunicare de fiecare data cand un sistem,

respectiv o sursa influenteaza un alt sistem, in speta un destinatar, prin mijlocirea unor semnale alternative care pot fi transmise prin canalul care le leaga” (Charles E. Osgood, A vocabulary for Talking about Communication).

,,Cuvantul comunicare are un sens foarte larg, el cuprinde toate procedeele prin care un spirit poate afecta un alt spirit. Evident, aceasta include nu numai limbajul scris sau vorbit, ci f muzica, artele vizuale, teatrul, baletul f, in fapt, toate comportamentele umane. In anumite cazuri, este poate de dorit a largi f mai mult definitia comunicarii pentru a include toate procedeele prin care un mecanism (spre exemplu, echipamentul automat de reperaj al unui avion f de calcul al traiectoriei acestuia) afecteaza un alt mecanism (spre exemplu, o racheta teleghidata in urmarirea acestui avion)” (Shannon §i Weaver).

Cand un cuvant este la moda, cum este astazi cazul cuvantului „comunicare”, cand activitatile sau evenimentele pe care le reprezinta se multiplica, sensul sau tinde sa se largeasca datorita chiar interesului de care se bucura. Astfel, odata cu diversificarea §i masificarea comunicarii, oamenii politici, §efii de intreprinderi, arti§tii cunoscuti chiar §i, in general, orice persoana a carei cariera depinde intr-o masura mai mica sau mai mare de opinia pe care publicul §i-o face despre ea, apeleaza la serviciile speciali§tilor numiti consilieri in domeniul comunicarii.

In acest caz, trebuie sa intelegem prin comunicare transmiterea unei imagini, transmitere care se realizeaza mai ales prin mass-media. In mod firesc, trebuie ca aceasta imagine, altfel spus, reprezentarea pe care ne-o facem despre persoana in cauza, sa fie puternica §i in acela§i timp favorabila; in caz contrar, vom spune ca persoana vizata nu are ,,trecere la public”, ca ,,nu reu§e§te sa comunice”. Imaginea sa nu este cea pe care dore§te sa o ofere. In loc sa o lase astfel la voia intamplarii, este in interesuul ei sa o consolideze §i sa faca in a§a fel incat sa fie pozitiva.

Insa aceasta depinde de o multitudine de factori, cum ar fi imbracamintea, aspectul fizic, timbrul vocii, elemente care adesea nu au nimic de-a face cu personalitatea reala a persoanei respective. Ramane de stabilit daca vorbim de comunicare in adevaratul sens al cuvantului doar in masura in care acesta imagine este voita (fie de persoana in cauza, fie de catre mandatarii sai) sau §i atunci cand anumite indicii spun neintentionat ,,ceva” asupra persoanei in cauza.

Evolutia §i semnificatia termenului comunicare

Comunicarea a fost perceputa ca element fundamental al existentei umane inca din antichitate. In fapt, insa§i etimologia termenului sugereaza acest lucru; cuvantul „comunicare” provine din limba latina; „communis” inseamna „a pune de acord”, „a fi in legatura cu” sau „a fi in relatie”, de§i termenul circula in vocabularul anticilor cu sensul de ,,a transmite §i celorlalti”, „a imparta§i ceva celorlati”. De§i termenul este de origine latina, primele preocupari, cu deosebire practice pentru comunicare le-au avut grecii. Pentru ace§tia, arta cuvantului, maiestria de a-ti construi discursul §i de a-l exprima in agora era o conditie indispensabila statutului de cetatean (trebuie insa sa avem in vedere faptul ca accesul la functiile publice ale cetatii era accesibil oricarui cetatean grec doar prin tragere la sorti. Mai mult, legile din Grecia Antica stipulau dreptul cetatenilor de a se

reprezenta pe ei in§i§i in fata instantelor de judecata, textul lui Platon ,,Apararea lui Socrate” fiind un exemplu in acest sens).

Elemente concrete de teorie a comunicarii apar insa prima data in lucrarea lui Corax din Siracuza, „Arta retoricii”, in secolul VI ante.Hr.. Platon §i Aristotel vor continua aceste preocupari, institutionalizand comunicarea ca disciplina de studiu alaturi de filosofie sau matematica, in Lyceum §i in Academia Greaca.

Romanii vor prelua de la greci aceste preocupari, dezvoltandu-le §i elaborand in jurul anului 100 ante Hr. primul model al sistemului de comunicare.

Evul Mediu, odata cu dezvoltarea bisericii §i a cre§terii rolului sau in viata oamenilor, odata cu dezvoltarea drumurilor comerciale §i cu cristalizarea primelor formatiuni statale, va conferi noi dimensiuni comunicarii. Putem vorbi chiar de o institutionalizare a acestei activitati, in sensul ca in toate statele exista pe langa liderul autohton indivizi instruiti care aveau tocmai menirea de a se ocupa de redactarea actelor oficiale, de consemnarea faptelor, de elaborarea legilor. Mai mult, putem chiar vorbi de existenta unui sistem comun de semne §i simboluri pentru anumite zone ale lumii. Este vorba, de exemplu pentru Europa, de folosirea cu preponderenta a limbii slave in zona rasariteana, ca limba de circulatie, ca sistem comun de semne §i simboluri, §i a limbii latine pentru zona apuseana. Un rol important in extinderea comunicarii l-a avut §i dezvoltarea drumurilor comerciale; acestea au facilitat crearea po§tei ca principal sistem de comunicare, incepand cu secolul XIV. Epoca moderna a reprezentat boom-ul dezvoltarii comunicarii sub toate aspectele ei. Progresul tehnico-§tiintific a favorizat aparitia telefonului, a trenului, a automobilului, intensificand comunicarea nu atat intre indivizi, cat mai cu seama intre comunitati; de asemenea, a determinat crearea de noi sisteme §i modalitati de comunicare.

PARTICULARITATI ALE COMUNICARII

Avand in vedere cele de mai sus, putem identifica cateva din particularitatile comunicarii:

comunicarea are rolul de a-i pune pe oameni in legatura unii cu ceilalti, in mediul in care evolueaza;

in procesul de comunicare, prin continutul mesajului se urmare§te realizarea anumitor scopuri §i transmiterea anumitor semnificatii;

orice proces de comunicare are o tripla dimensiune: comunicarea exteriorizata (actiunile verbale §i nonverbale observabile de catre interlocutori), metacomunicarea (ceea ce se intelege dincolo de cuvinte) §i intracomunicarea (comunicarea realizata de fiecare individ in forul sau interior, la nivelul sinelui);

orice proces de comunicare se desfa§oara intr-un context, adica are loc intr-un anume spatiu psihologic, social, cultural, fizic sau temporal, cu care se afla intr-o relatie de stransa interdependenta;

procesul de comunicare are un caracter dinamic, datorita faptului ca orice comunicare, odata initiata, are o anumita evolutie, se schimba §i schimba persoanele implicate in proces;

procesul de comunicare are un caracter ireversibil, in sensul ca, odata transmis un mesaj, el nu mai poate fi ,,oprit” in „drumul” lui catre destinatar.

La cele enumerate mai putem adauga:

in situatii de criza, procesul de comunicare are un ritm mai rapid §i o sfera mai mare de cuprindere;

semnificatia data unui mesaj poate fi diferita atat intre partenerii actului de comunicare, cat §i intre receptorii aceluia§i mesaj;

orice mesaj are un continut manifest §i unul latent, adeseori acesta din urma fiind mai semnificativ.

COMUNICARE §1INFORMATIE

„Comunicare” (apud J.J Cuilenburg, O.Scholten, G.W.Noomen §tiinta comunicarii) §i „informatie” sunt doua concepte atat de inrudite astazi, incat nici o consideratie asupra comunicarii nu poate fi deplina fara o explicitare a informatiei.

In §tiinta comunicarii, informatia este, in general, „ceea ce se comunica mtr-unul sau altul din limbajele disponibile”. Cu alte cuvinte, informatia trebuie considerata ca o combinatie de semnale §i simboluri. Semnalele ne pot duce cu gandul la undele sonore pe care le emitem in actul vorbirii, la undele radio sau cele de televiziune. Purtatoare de informatie, semnalele sunt in sine lipsite de semnificatie. Ele pot insa purta semnificatii care – datorita unor conventii sociale – pot fi decodate. Altfel spus, semnificatia unui simbol este dependenta de un consens in practica sociala. Indiferent care este natura semnalelor folosite de emitator pentru ca influentarea receptorului sa se produca §i sa se obtina efectul scontat, ambele instante – atat emitatorul cat §i receptorul – trebuie sa atribuie aceea§i semnificatie semnalelor utilizate.

Putem distinge astfel trei valente ale conceptului de informatie:

aspectul sintactic al informatiei – succesiunea impusa semnalelor grafice, auditive sau electrice; succesiunea este impusa de catre emitator;

aspectul semantic al informatiei – semnificatia ce le este acordata semnalelor pe baza conventiilor sociale. Semnificatia nu are cum sa fie identica pentru cei ce participa la actul comunicativ. Astfel, trebuie facuta distinctia intre informatia semantica intentionala (informatia pe care emitatorul vrea sa o transmita) §i informatia semantica realizata (informatia pe care receptorul o desprinde din mesajul receptat).

aspectul pragmatic, ceea ce se intampla cu informatia primita sau cu efectul acesteia asupra receptorului.

Comunicarea porne§te de la emitatorul care intentioneaza sa transmita informatia §i care folose§te un cod care ii serve§te cel mai bine scopului sau. Actul comunicarii se incheie cu implicatiile pragmatice pentru receptor, etapa finala a transferului de informatie.

Valoarea informativa a mesajului

S-au inregistrat diverse tentative de a stabili „obiectivitatea” valorii informative, la nivel formal sau la nivel semantic. Formal, valoarea informativa poate fi stability printr-un calcul diferentiat al tuturor §anselor posibile de ie§ire dintr-o situatie data. Insa ,,valoarea informativa” ramane, de fapt, un concept pragmatic. Cel care determina pana la urma cat de mare este valoarea informativa a unui mesaj este publicul. Doua aspecte sunt in acest cadru importante. In primul rand, gradul de incertitudine presupus de un anumit eveniment (probabilitatea ca acel eveniment sa se produca); daca, pentru o anumita categorie de public, aceasta incertitudine este foarte pronuntata, valoarea informativa pragmatica a mesajului este foarte mare. In al doilea rand, importanta pe care o categorie sau alta de public o acorda evenimentului in cauza: cu cat importanta acordata evenimentului este mai mare, cu atat mai mare este valoarea informativa (pragmatica) a §tirii care se refera la el.

A§adar, valoarea informativa a mesajului este dependenta:

inainte de emiterea/receptarea mesajului, de incertitudinea receptorului in ceea ce prive§te posibilitatile de a ie§i dintr-o situatie; aceasta incertitudine trebuie corelata

cu importanta pe care receptorul o acorda fiecarei posibilitati de a depa§i situatia data.

dupa receptarea mesajului, de improbabilitatea care inconjura evenimentul inainte ca acesta sa se fi produs §i de importanta sociala a evenimentului insu§i.

PROCESUL DE COMUNICARE

J.J.Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W.Noomen definesc comunicarea ,,un proces prin care un emitator transmite informatii receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte” (Qtiinta comunicarii). Altfel spus, fiecare proces de comunicare are o structura specifica reprezentata de un anume tip de relatie dezvoltata de trinomul emitator-mesaj-receptor.

Cea mai simpla schema a structurii procesului de comunicare a fost propusa inca din anul 1934 de Karl Buhler, in lucrarea ,,Die Sprachtheorie” (figura 1).

Ulterior, Roman Jakobson, urmarind schema lui Karl Buhler, dezvolta structura procesului de comunicare, adaugandu-i inca trei componente: cod, canal, referent (figura 2). Relatia de comunicare se realizeaza astfel: emitatorul transmite un mesaj intr-un anumit cod (limbaj) catre receptor, care va initia o actiune de decodare a mesajului ce i-a fost transmis. Acest mesaj este constituit intr-un anume cod care trebuie sa fie comun celor doi parteneri aflati in contact. Intre emitator §i receptor are loc un transfer de informatie. Informatia pleaca de la emitator §i devine informatie pentru receptor. Atat emitatorul, cat §i receptorul sunt entitati orientate catre un scop. Emitatorul are scopul de a oferi, receptorul are scopul de a primi informatie.

Cum am mai spus, transmiterea mesajului se realizeaza intr-un anume cod. Intre mesaj §i cod exista o anumita discrepanta. Astfel, in vreme ce mesajul se caracterizeaza prin coerenta, cursivitate, claritate, fiind determinat de loc, de timp, de starea psihica a emitatorului, codul e fix, invariabil, abstract, redus la un numar destul de mic de semne.

emitator s ^ codare ► caaal s~l~z» decodare-^—v receptor ► efect

A

zgomot de fond

Figura nr. 3

Pentru „citirea” acestuia, autorii mentionati ofera urmatoarea explicatie: „daca un emitator dore^te f transmite informatia (x) unui receptor, informatia trebuie sa fie inteligibila. Emitatorul trebuie sa-f gaseasca cuvintele, sa se exprime. Pentru a se face inteles, oral sau in scris, el trebuie saf codeze mesajul, sa foloseasca coduri. Odata codat, mesajul este transpus in semnale (y) care pot strabate canalul spre receptor. Receptorul trebuie sa decodeze mesajul transpus in semnale f sa-l interpreteze (x'j. In fine, comunicarea poate fi ingreunata de un surplus nerelevant de informatie (z) sau de zgomotul de fond (noise)(…). Reufta in comunicare implica intr-o masura oarecare izomorfismul dintre (x) f (x'j, receptorul acorda mesajului o semnificatie (x'j care e aceeaf ca f pentru emitator (x-xj. Acelaf model indica insa obstacolele ce pot interveni astfel incat izomorfismul sa nu se realizeze: pot interveni erori de codare sau de decodare, precum f zgomotul de fond” (fltiinta comunicarii)

In functie de criteriul luat in considerare, distingem mai multe forme ale comunicarii.

Un prim criteriu luat in clasificarea formelor comunicarii il constituie modalitatea sau tehnica de transmitere a mesajului. Identificam astfel, dupa loan Dragan, (Paradigme ale comunicarii de masa) comunicarea directa, in situatia in care mesajul este transmis uzitandu-se mijloace primare – cuvant, gest, mimica; §i comunicarea indirecta, in situatia in care se folosesctehnici secundare – scriere, tiparitura, semnale transmise prin unde hertziene, cabluri, sisteme grafice etc.

In cadrul comunicarii indirecte distingem intre:

comunicare imprimata (presa, revista, carte, afi§, etc.);

comunicare inregistrata (film, disc, banda magnetica etc.);

comunicare prin fir (telefon, telegraf, comunicare prin cablu, fibre optice etc.);

comunicare radiofonica (radio, TV, avand ca suport undele hertziene).

In functie de modul in care individul, sau indivizii, participa la procesul de comunicare identificam urmatoarele forme ale comunicarii:

comunicare intrapersonala (sau comunicarea cu sinele; realizata de fiecare individ in forul sau interior);

comunicare interpersonala (sau comunicare de grup; realizata intre indivizi in cadrul grupului sau organizatiei din care fac parte; in aceasta categorie intra §i comunicarea desfa§urata in cadrul organizatiei);

comunicare de masa (este comunicarea realizata pentru publicul larg, de catre institutii specializate §i cu mijloace specifice);

Un alt criteriu il reprezinta modul de realizare a procesului de comunicare in functie de relatia existenta intre indivizii din cadrul unei organizatii; putem astfel identifica:

comunicare ascendenta (realizata de la nivelele inferioare ale unei organizatii catre cele superioare);

comunicare descendenta (atunci cand fluxurile informationale se realizeaza de la nivelele superioare catre cele inferioare);

comunicare orizontala (realizata intre indivizi aflati pe pozitii ierarhice similare sau intre compartimentele unei organizatii in cadrul relatiilor de colaborare ce se stabilesc intre acestea).

ELEMENTELE PROCESULUI DE COMUNICARE

Indiferent de forma pe care o imbraca, orice proces de comunicare are cateva elemente structurale caracteristice :

existenta a cel putin doi parteneri (emitator §i receptor,) intre care se stabile§te o anumita relatie;

capacitatea partenerilor de a emite §i recepta semnale intr-un anumit cod, cunoscut de ambii parteneri (de mentionat faptul ca, in general, in orice proces de comunicare partenerii „joaca” pe rand rolul de emitator §i receptor);

existenta unui canal de transmitere a mesajului.

Procesul de comunicare ia astfel na§tere ca urmare a relatiei de interdependenta ce exista intre elementele structurale enumerate mai sus. Aceasta relatie de interdependenta face ca orice proces de comunicare sa se desfa§oare astfel: exista cineva care initiaza comunicarea, emitatorul, §i altcineva caruia ii este destinat mesajul, destinatarul. Acest mesaj este o componenta complexa a procesului de comunicare, datorita faptului ca presupune etape precum codificarea §i decodificarea, presupune existenta unor canale de transmitere, este influentat de dependenta modului de receptionare a mesajului, de deprinderile de comunicare ale emitatorului §i destinatarului, de contextul fizic §i psihosocial in care are loc comunicarea.

Mesajul poate fi transmis prin intermediul limbajului verbal, neverbal sau paraverbal.

Limbajul verbal reprezinta limbajul realizat cu ajutorul cuvintelor.

Limbajul nonverbal este limbajul care folose§te alta modalitate de exprimare decat cuvantul (gesturi, mimica etc.).

Limbajul paraverbal este o forma a limbajului nonverbal, o forma vocala reprezentata de tonalitatea §i inflexiunile vocii, ritmul de vorbire, modul de accentuare a cuvintelor, pauzele dintre cuvinte, ticurile verbale.

Alte elemente componente ale procesului de comunicare sunt: feed-back-ul, canalele de comunicare, mediul comunicarii, barierele comunicationale.

Feed-back-ul este un mesaj specific prin care emitentul prime§te de la destinatar un anumit raspuns cu privire la mesajul comunicat.

Canalele de comunicare reprezinta ,,drumurile”, ,,caile” urmate de mesaje.

Exista doua tipuri de canale de comunicare:

canale formale, prestabilite, cum ar fi sistemul canalelor ierarhice dintr-o organizatie;

canale neformale stabilite pe relatii de prietenie, preferinte, interes personal.

Canalele de comunicare au un suport tehnic reprezentat de toate mijloacele tehnice care pot veni in sprijinul procesului de comunicare (mijloace de comunicare): telefon, fax, calculator, telex, mijloace audio-video.

M ediul comunicarii este influentat de mijloacele de comunicare; exista mediu oral sau mediu scris, mediu vizual.

Filtrele, zgomotele, barierele reprezinta perturbatiile ce pot interveni in procesul de comunicare. Perturbarea mesajului transmis poate avea o asemenea intensitate, incat

intre acesta §i mesajul primit sa existe diferente vizibile. Perturbatiile pot fi de natura interna – factori fiziologici, perceptivi, semantici, factori interpersonali sau intrapersonali §i de natura externa – care apar in mediul fizic in care are loc comunicarea (poluare fonica puternica, intreruperi succesive ale procesului de comunicare). In procesul de comunicare, „bariera” reprezinta orice lucru care reduce fidelitatea sau eficienta transferului de mesaj. In functie de caracteristicile pe care le au, barierele pot fi clasificate in bariere de limbaj, bariere de mediu, bariere datorate pozitiei emitatorului §i receptorului, bariere de conceptie.

Bariere de comunicare

Doctor Leonard Saules, de la Grand School of Business, Universitatea Columbia, considera ca in procesul de comunicare pot interveni urmatoarele bariere:

Bariere de limbaj:

acelea§i cuvinte au sensuri diferite pentru diferite persoane;

cel ce vorbe§te §i cel ce asculta se pot deosebi ca pregatire §i experienta;

starea emotionala a receptorului poate deforma ceea ce acesta aude;

ideile preconcepute §i rutina influenteaza receptivitatea;

dificultati de exprimare;

utilizarea unor cuvinte sau expresii confuze.

Barierele de mediu sunt reprezentate de:

climat de munca necorespunzator (poluare fonica ridicata);

folosirea de suporti informationali necorespunzatori;

climatul locului de munca poate determina angajatii sa-§i ascunda gandurile adevarate pentru ca le este frica sa spuna ceea ce gandesc.

Pozitia emitatorului §i receptorului in comunicare poate, de asemenea, constitui o bariera datorita:

imaginii pe care o are emitatorul sau receptorul despre sine §i despre interlocutor;

caracterizarii diferite de catre emitator §i receptor a situatiei in care are loc comunicarea;

sentimentelor §i intentiilor cu care interlocutorii participa la comunicare.

O ultima categorie o constituie barierele de conceptie, acestea fiind reprezentate

de:

existenta presupunerilor;

exprimarea cu stangacie a mesajului de catre emitator;

lipsa de atentie in receptarea mesajului;

concluzii grabite asupra mesajului;

lipsa de interes a receptorului fata de mesaj;

rutina in procesul de comunicare.

De§i imbraca forme diferite, constituind reale probleme in realizarea procesului de comunicare, barierele nu sunt de neevitat, existand cateva aspecte ce trebuie luate in considerare pentru inlaturarea lor:

planificarea comunicarii;

determinarea precisa a scopului fiecarei comunicari;

alegerea momentului potrivit pentru efectuarea comunicarii;

clarificarea ideilor inaintea comunicarii;

folosirea unui limbaj adecvat.

I.2.VOCABULARUL §TIINTELOR
COMUNICARII

Daca polisemantismul cuvantului „comunicare” ridica probleme cercetatorilor, la fel stau lucrurile §i cu termenii ce formeaza vocabularul specific al disciplinei. Este simplu sa utilizezi cuvinte ca : semn, simbol, cod, mesaj fara a da impresia ca se pun probleme serioase de intelegere. Insa efortul definirii lor nu inseamna pur §i simplu crearea unei tesaturi de cuvinte de dragul cuvintelor, ci exista o complexitate reala pe care nu o poate acoperi o singura formula, o complexitate care are mai multe surse, in afara cantitatii de elemente §i etapelor implicate.

A comunica / comunicare

Actul de comunicare se constituie ca un proces de transmitere a informatiilor, ideilor §i sentimentelor (atitudinilor, opiniilor), de la un individ la altul, de la un individ catre un grup social §i de la acesta la altul. Comunicarea este procesul prin care se face un schimb de semnificatii intre persoane. The World Book Dictionary, editat de Clarence L. Barnhart §i Robert K. face distinctie intre comunicare §i comunicatii, definindu-le pe acestea din urma drept:

un sistem de comunicare prin telefon, telegraf, radio, televiziune §i altele;

un sistem de rute sau facilitati pentru transportarea proviziilor militare, a vehiculelor §i a trupelor;

studiul transmisiei informatiei §i divertismentului prin vorbire sau scriere, prin reviste §i ziare, prin radio, televiziune, discuri, fonograf sau alte mijloace.

Pentru Robert Escarpit, „a comunica nu inseamna numai a emite gi aprimi, ci a participa, la toate nivelurile, la o infinitate de schimburi felurite care se incrucigeaza gi interfereaza unele cu altele’ (De la sociologia literaturii la teoria comunicarii).

Dupa cum am vazut, comunicarea este inteleasa ca un proces al transmiterii expresiilor semnificative intre oameni, ca un concept care include toate acele procese prin care oamenii se influenteaza unii pe altii. Actul comunicarii se realizeaza atunci cand o sursa de mesaje transmite semnale, prin intermediul unui canal, la receptor, cand emitatorul transmite o informatie, o idee sau o atitudine. Studiata ca proces social, comunicarea a devenit obiect de cercetare al §tiintelor sociale. S-a constituit astfel o §tiinta autonoma, a comunicarii, caracterizata prin pluralitatea modurilor de abordare a comunicarii (lingvistica, semiotica, psiho-sociala, sociologica, cibernetica etc).

Indice/Semnal

Din punctul de vedere al comunicarii, putem numi indice ceea ce ofera informatii asupra unei stari psihologice care, prin natura sa, nefiind nici vizibila, nici accesibila nici unuia din celelalte simturi ale noastre, ramane ascunsa in masura in care nu se manifesta prin consecinte perceptibile. In principiu, indicele, nu serve§te comunicarii voluntare decat ca accesoriu, atunci cand intare§te sau modifica informatiile pe care destinatarul le are asupra continutului comunicat sau intentiei comunicante.

Semnalul este orice element purtator de informatie, cu conditia ca acesta sa fi fost produs in mod deliberat de cineva care se a§teapta ca acesta sa fie inteles ca atare. Vom spune deci ca este vorba de un indice intentional. Spre deosebire de indicele nonintentional, care nu este exclus din procesele de comunicare, dar care nici nu este necesar acestora, semnalul joaca un rol fundamental. Nu exista comunicare deplina fara semnal. De exemplu, cuvintele constituie semnale cu ajutorul carora informatiile sunt transmise. De multe ori, sensul cuvintelor comunicate nu poate fi stabilit in intregime decat daca ne servim de indici. Astfel, diferenta dintre indice §i semnal devine relativa, deoarece §i unii §i altii au acela§i rol. Indicele nu ofera informatii decat in mod ocazional, in timp ce

semnalul le furnizeaza prin chiar natura sa. Indicele este un dat al realitatii, care nu este in sine un indice, dar care devine un indice atunci cand este folosit de creierul uman ca sursa de informatii. In ce prive§te semnalul, acesta este produs pentru a fi semnal, el nu pre- exista sensului pe care i-l dam atunci cand il emitem. Cu toate acestea, acelea§i realitati pot servi uneori drept indici, alteori drept semnale. Cand cineva apare la televizor, spectatorii i§i fac asupra sa o opinie nu numai in functie de ce a spus, ci §i in functie de coafura sa, tinuta sa, aspectul fizic etc. Daca acestea constituie aspectul sau obi§nuit, caruia nu i-a acordat atentie in mod deosebit, putem vorbi de indici. Daca le-a adoptat in mod deliberat in vederea emisiunii, putem vorbi de semnale. Doar ca, in aceasta situatie, pentru a obtine maximum de eficacitate, este bine ca spectatorii sa nu-§i dea seama de intentiile celui pe care il privesc §i ca semnalul sa fie interpretat drept indice. Va trebui, deci, sa distingem, in cadrul semnalelor, pe cele care sunt emise pentru a fi percepute ca semnale §i cele care sunt emise pentru a fi percepute ca indici. Intr-un semnal vazut din punctul de vedere al destinatarului, intentia comunicatorului poate fi aparenta, sau, dimpotriva, ascunsa. Bineinteles, tine de strategia comunicatorului de a prevedea, nu fara riscul de a gre§i, cum va fi interpretat semnalul de catre destinatar: daca este receptat ca atare, ca semnal, sau, dimpotriva, ca indice.

Mesaj

Se spune in mod obi§nuit ca se comunica prin mesaj. Acest termen desemneaza un semnal, sau un ansamblu de semnale, transmise in cursul unui act de comunicare. Exista §i alte cuvinte, cu extensie mai redusa, dar tot atat de importante, pentru a desemna mesajele. Unul dintre acestea este enuntul: un enunt este un mesaj lingvistic, in general sub forma orala, deoarece un mesaj sub forma scrisa este denumit mai degraba text. Un mesaj nu poate fi eficace decat daca este inteles: semnalelor din care este constituit din punct de vedere material, trebuie sa le fie asociat un sens. Acesta idee conduce la notiunea de semn.

Semn

Termenul semn prime§te in lingvistica, incepand cu Ferdinand de Saussure un sens precis, destul de diferit de cel din limbajul curent unde este echivalent uneori cand cu indicele, cand cu semnalul; el desemneaza o unitate complexa, compusa din alte doua unitati: semnalul §i sensul sau. Pentru aceste doua entitati, Saussure a utilizat alte denumiri, folosite deja de gramaticienii stoici ai antichitatii grece§ti. In loc de semnal, el propune semnificant §i pentru sens – semnificat, ceea ce are avantajul de a pune in valoare complementaritatea termenilor: unui semnificant ii corespunde in mod necesar un semnificat §i invers. Se utilizeaza frecvent (Hjelmslev, Eco) termenul ,,expresie” pentru semnificant §i ,,continut” pentru semnificat.

Saussure utilizeaza cuvantul semn avand in vedere un fenomen complex, compus dintr-o ,,imagine acustica” §i un ,,concept” (obiectul semnificat). Un cuvant sau o combinatie de cuvinte dintr-o limba indica sau se refera la un obiect exterior sau o idee existenta. Acesta este sensul comun al semnului, cand discutam comunicarea prin intermediul limbajului. Semnul este asociat in mod arbitrar §i conventional unui concept, iar utilizarea sa convoaca imaginea mentala a conceptului. Conform modelului dominant in lingvistica, semnalele incluse in semn, nu au, prin ele insele, nimic in comun cu sensul pe care sunt destinate sa-l transmita. Se spune in acest caz (Saussure) ca semnele

lingvistice sunt arbitrare, cu alte cuvinte ca nu exista o justificare pentru alegerea unui anumit semnal in detrimental celorlalte, pentru un anumit sens. De aceea, in limbi diferite, unui anumit sens ii corespund semnale complet diferite.

Exista §i semne motivate, cele in care semnalele prezinta analogii cu semnificatia lor. In lim baj se dau ca exemple de semne motivate „onomatopeele”, cuvinte a caror fonie reprezinta un zgomot sau un sunet. Dar corespondenta nu este decat relativa. De altfel, sunetul emis de unul §i acela§i animal (de exemplu, un coco§), este transcrisa fonetic diferit in functie de limba (cock-a-doodle-doo, quiquiriqui etc.) In concluzie, motivatia semnelor lingvistice nu este decat relativa §i este impregnata de un arbitrar care ramane predominant. Acest arbitrar se regase§te §i in alte domenii decat cel al limbajului. Exemplul clasic este cel al semafoarelor rutiere, unde semnificatia culorilor este pur arbitrara. Totu§i, atunci cand pe un panou rutier desenul unei curbe semnaleaza utilizatorilor ca vor aborda o curba, avem de-a face cu un semn motivat. Curba a fost aleasa pentru asemanarea sa cu virajul. In general, atunci cand comunicarea se face altfel decat prin limbaj, partea de motivatie create. O imagine este mai putin §i mult mai rar arbitrara decat un cuvant sau o fraza, §i, de aceea, comunicarea prin intermediul imaginii este mult mai eficace. Se pare ca semnificatia se transmite cu atat mai u§or cu cat ea este mai solid ancorata in suportul sau, cu cat diferenta dintre sens §i semnal este mai mica. Ne putem pune intrebarea de ce sunt, inca, des preferate cuvintele imaginilor. Aceasta se intampla deoarece imaginea nu poate vehicula toate tipurile de sensuri, ci doar acele sensuri carora le ,,seamana”: in esenta ei chiar, vorbim de imaginea unui element caruia ii seamana, §i exista o multitudine de notiuni care nu se preteaza sau se preteaza cu dificultate unei reprezentari vizuale. Limbajul, care utilizeaza semne arbitrare, nu este supus acestei limitari, el permitand comunicarea oricarui tip de semn. Acest caracter universal, numit omnipotenta, caracterizeaza limbajul in cadrul mijloacelor de comunicare: sunt cazuri in care nu putem alege intre limbaj §i un alt mijloc, deoarece acesta este singurul care nu este ata§at unui domeniu limitat. In acela§i fel, intelegem de ce televiziunea tinde sa inlocuiasca radioul, unde comunicarea se face prin limbaj.

Televiziunea cumuleaza omnipotenta limbajului §i eficacitatea imaginii. Pentru acelea§i motive, un afi§, care tine de domeniul imaginii, comporta aproape intotdeauna o parte scrisa: informatiile pe care imaginea nu reu§e§te sa le redea sunt incredintate cuvintelor.

Cuvant

Prototipul semnului lingvistic este cuvantul, dar rareori vorbim de cuvinte izolate. Cuvintele insa§i sunt facute pentru a se combina in fraze complexe, care reprezinta macrosemne, (semne formate la randul lor din alte semne). Aceasta proprietate este vizata in general atunci cand spunem ca limbajul este articulat. Unitatea de comunicare in acest caz este fie fraza, fie ansamblul de fraze pe care il putem numi enunt sau text. Dar putem generaliza la toate tipurile de comunicare ceea ce este evident pentru limbajul vorbit sau scris? Comunicarea nu opereaza intotdeauna cu ajutorul mesajelor articulate, in sensul definit mai sus. Un afi§, un clip publicitar se descompun mult mai greu in elemente semnificante, in semnale distincte avand un sens, decat o fraza pe care o putem descompune in cuvinte.

Cod

Cand se vorbe§te de comunicare, se folose§te adeseori cuvantul cod. Este un termen dificil din cauza polisemiei sale. Sa plecam de la codificare: aceasta desemneaza uneori operatiunea care face sa corespunda unei semnificatii anumite semnale, elaborarea unui mesaj plecand de la o semnificatie care, chiar daca nu a fost data in prealabil, cel putin nu a fost inca raportata la o serie de semnale. Alteori, codificarea desemneaza operatiunea care consta in a inlocui semnale care apartin unui anumit sistem, cu semnale care apartin unui alt sistem. In acest al doilea sens, vom merge de la un mesaj deja constituit, in general un text, la un alt mesaj. In cazul codificarii lingvistice, in cauza este semnificatia. Comunicatorul produce un mesaj, deci o suita de semnale, dar il elaboreaza in functie de sensul caruia acest mesaj va trebui sa-i corespunda. §i decodificarea va reprezenta acum intelegere: in momentul in care percepe un mesaj constituit din semnale, destinatarul ii afecteaza un sens, cat mai apropiat de sensul la care se gandea comunicatorul.

In sens largit, codul este un sistem de intelesuri comun membrilor unei culturi sau subculturi. El consta atat in semne, cat §i in reguli sau conventii care determina in ce mod §i in ce context semnele sunt folosite §i cum pot fi ele folosite pentru a forma mesaje complexe. Orice aspect al vietii noastre sociale (J.Fiske, Introduction to communication studies) care este conventional sau guvernat de reguli la a caror aplicare consimt membrii unei societati, poate fi numit ,,codat”. Trebuie sa distingem intre coduri ale comportamentului (numite conventii sociale) §i coduri de semnificatii. Codurile de semnificatii sunt sisteme de semne (lingvistice, imagistice, gestuale etc). Facand aceasta distinctie, trebuie totu§i sa admitem ca cele doua tipuri de coduri sunt interconectate. Nici un cod de semnificatii nu poate fi separat de practicile sociale §i de utilizatorii sai.

Fiske considera ca orice tip de cod are urmatoarele trasaturi:

contine un numar de elemente din care poate fi facuta o selectie; aceasta este dimensiunea paradigmatica (semantica). Aceste unitati pot fi combinate prin intermediul regulilor §i conventiilor; aceasta este dimensiunea sintagmatica (sintactica);

depinde de un acord prealabil intre cei ce il folosesc §i care imparta§esc acela§i fundament cultural. Codurile §i cultura interactioneaza dinamic;

indepline§te o functie comunicativa sau de identificare sociala;

este transmisibil prin mijloacele de comunicare sau canalele care ii sunt aplicabile.

Umberto Eco (Tratat de semiotica generala) este autorul unei semiotici speciale, bazate pe teoria codurilor, care pleaca de la presupozitia ca un cod nu poate fi separat de cultura in care s-a format §i pe care o deserve§te. Premisa de la care autorul pleaca in ealizarea acestei semiotici este ca, pentru a explica functionarea sistemelor semiotice nu avem nevoie de conceptul de referent: ,,daca referentul este conditia necesara pentru proiectarea modelului semiotic nu e §i conditia functionarii semiotice”. La sursa se poate afla o minciuna (un fapt care nu este real), dar asta nu inseamna ca nu mai exista osibilitatea de semnificare. Astfel, semiotica lui Eco este, conform propriei definitii, o semantica bazata numai pe conditiile de semnificare (teoria codurilor) §i nu pe conditii de adevar (teoria referintei). Concepte ca semn, cod, mesaj §i text, capata o acceptie diferita. Codul asociaza elementele unui sistem vehiculant (expresia) elementelor unui sistem

vehiculat (continutul). In aceasta teorie, functia semn se realizeaza atunci cand o expresie este corelata cu un continut, iar ambele elemente corelate devin functive ale corelatiei. Astfel, putem denumi semnul ca fiind constituit din unul sau mai multe elemente ale unui plan al expresiei corelate conventional cu unul sau mai multe elemente ale unui plan al continutului. Ca §i la Saussure, dar exprimat in alti termeni, semnul este corespondenta dintre un semnificant §i un semnificat. Semnul nu este o unitate fizica sau o unitate semiotica fixa, ci locul de intilnire al unor elemente reciproc interdependente, provenind din doua sisteme diferite §i asociate printr-o relatie codificanta. Un semnificant ehiculeaza continuturi diferite §i inlantuite, iar ceea ce se nume§te „mesaj” este de cele ai multe ori un text al carui continut este un discurs cu mai multe nivele. Textul este ezultatul coexistentei unor coduri diferite, sau, cel putin, al unor subcoduri diferite. In iziunea lui Eco, din punctul de vedere al functionarii codului, referentul trebuie exclus ca prezenta stanjenitoare; chiar daca referentul poate fi obiectul numit, trebuie admis din rincipiu ca o expresie nu desemneaza un obiect, ci vehiculeaza un continut cultural.

Cod restrins §i cod elaborat

Bernstein, in lucrarea Class, Codes and Control (apud Christian Baylon, Xavier Mignot, omunicarea) examineaza raporturile dintre limba §i societate, folosind

cercetarile proprii supra e§ecului §colar. Exista, observa Bernstein, doua modalitati fundamentale de a vorbi, ilustrate in experienta urmatoare: ni§te copii de varsta §colara trebuie sa povesteasca cu voce tare episoadele dintr-o banda desenata in fata unui adult care urmare§te textul intr-o carte. Unii copii nu pot transmite decat un numar mic de informatii interlocutorului ce cunoa§te deja povestirea (folosesc un cod restrins), in timp ce alti copii descriu continutul complet al imaginilor fara sa uite nici un amanunt (folosesc un cod elaborat). Bernstein vrea sa arate ca acei copii proveniti din mediile defavorizate nu intrebuinteaza decat codul restrans, in timp ce elevii proveniti din clasele superioare se folosesc la fel de bine de ambele coduri. Autorul nu afirma ca fiecare clasa sociala ar poseda un limbaj distinct, dar raportul variaza in functie de importanta care se da in familie insu§irii §i folosirii corecte a limbajului. Ori, spune Bernstein, „limbajul vorbit este principalul mijloc prin care un individ particularizeaza regulile sociale”. In clasele superioare, discursului ii este acordata o atentie speciala: copilul este obi§nuit sa reflecteze asupra sensului cuvintelor, sa reformuleze frazele incorecte, sa-§i exprime sentimentele personale. In mediile populare, folosirea limbajului vizeaza inainte de toate respectarea unei norme. Limbajul comun pune accentul pe evidentele proprii interlocutorilor §i nu pe crearea unor semnificatii noi.

Teza lui Bernstein, numita §i teza deficientei lingvistice a fost prost intrebuintata, fiind acuzata de faptul ca „«u urmareqte decat sa inculce valorile clasei mijlocii copiilor clasei muncitoare prin tnsuprea vorbirii elaborate”. Dincolo de cauzele care duc insa la folosirea codurilor restrinse sau a celor elaborate, distinctia in sine poate fi folosita cu mult succes in a analiza raporturile pe care codurile le au cu societatea.

Feed-back

Notiunea de feed-back desemneaza acele raspunsuri ale receptorului care formeaza §i deformeaza mesajul ulterior al emitatorului. El reprezinta reversul fluxului de comunicare. Emitatorul devine receptor, iar receptorul devine noul emitator. Speciali§tii in comunicare au identificat doua feluri de feed-back – pozitiv §i negativ.

Feed-back-ul pozitiv incurajeaza comportamentul comunicational care se desfa§oara (de exemplu, daca intr-un amfiteatru de studenti, profesorul a reu§it sa capteze atentia elevilor, ace§tia transmit un feed-back pozitiv: nu vorbesc, au ochii atintiti asupra profesorului, figura lor denota atentie §i concentrare, daca sunt intrebati raspund la obiect etc; toate aceste semne constituie un feed-back pozitiv ce incurajeaza profesorul sa continue in acela§i mod).

Feed-back-ul negativ incearca sa schimbe comunicarea sau chiar sa o intrerupa (pornind de la acela§i exemplu, daca profesorul nu a reu§it sa capteze atentia studentilor, ace§tia sunt neatenti, vorbesc, se foiesc, unii chiar citesc altceva sau i§i copiaza cursuri la alta disciplina etc; aceste semne constituie un feed-back negativ care ar trebui sa determine profesorul sa schimbe modul de comunicare).

Zgomot (bariera de comunicare)

Orice lucru care intervine in transmiterea mesajului. Exista trei feluri de zgomot:

zgomotul semantic care apare atunci cand oameni diferiti au diferite intelesuri pentru acelea§i cuvinte sau fraze;

zgomotul mecanic apare atunci cand exista o problema cu mecanismul folosit pentru a ajuta comunicarea;

zgomotul de mediu se refera la zgomotele externe care intervin in proces (un restaurant zgomotos pentru cineva care dore§te sa intretina o conversatie etc). Feed-back- ul este important in reducerea efectelor zgomotului.

Feed-back este un termen preluat din limba engleza §i este intrebuintat cu deosebire in cibernetica, semnificand reactie inversa.Yictor Sahlenu considera ca principiul reactiei inverse este important pentru controlul eficientei unei actiuni, pentru asigurarea corectarii ei in scopul atingerii unui obiectiv fixat. De obicei, emitatorul este cel care trebuie sa ceara un feed-back, dar in situatia in care el nu face precizarea necesara, atunci celalalt va trebui sa efectueze reactia inversa. In decursul timpului s-au putut structura informatiile despre tehnica §i rolul feed-back-ului in comunicare. Cele mai des folosite §i eficiente tehnici de feed-back sunt:

Parafraza – a reda mesajul cuiva cu propriile cuvinte, spre deosebire de citat, cand textul respectiv este reprodus; ea este utila atunci cand dorim sa clarificam pozitia pe care o sustinem intr-o discutie, sau cand dorim sa clarificam o neintelegere.

intrebarea directa – este interogatia prin care se poate raspunde prin da sau nu. Necesitatea unor astfel de intrebari este dovedita atunci cand se dore§te obtinerea unor informatii scurte §i concise, cand ne aflam in fata unui interlocutor laconic, foarte zgarcit la vorba. Acest gen de intrebari nu trebuie puse in cazul in care cel intrebat nu §tie nimic, iar celalalt §tie totul.

intrebarea indirecta – acesta este intrebarea la care nu se poate oferi un raspuns categoric da sau nu, necesitand o anume dezvoltare. Este folosita ori de cate ori se incearca a determina pe cineva sa-§i exprime sincer o parere.

intrebarea cu raspuns sugerat – acest gen de intrebari contin deja o parere, intentia nedeclarata fiind aceea de a-l influenta pe celalalt sa-§i insu§easca acea opinie. Cu alte cuvinte, se incearca conducerea discutiei in mod deliberat spre a obtine de la interlocutor raspunsul dorit, acest lucru realizandu-se fara ca acesta sa con§tientizeze acest fapt. In cele mai multe cazuri, aceste intrebari au un pronuntat caracter manipulator. Atunci cand dorim sa initiem o comunicare sincera este bine sa ne ferim de a pune sau de a raspunde la astfel de intrebari.

Ascultarea activa – Prin modul in care ascultam punctul de vedere al interlocutorului ne exprimam acordul sau dezacordul fata de acesta. Un rol aparte in acest tip de feed-back il are comunicarea nonverbala (mimica, gestica). Cercetarile lui Thomas Gordon au reliefat faptul ca o comunicare poate sa se desfa§oare optim doar in cazul in care fiecare receptor ii dovede§te transmitatorului mesajului ca il accepta ca partener de discutie. Acceptarea partenerului de dialog trebuie dovedita prin gesturi sau mesaje tipice. Un individ nesigur interpreteaza automat lipsa unui mesaj de acceptare ca pe unul de refuz, astfel incat pot aparea divergente de pareri. Limbajul (verbal sau nonverbal) al neacceptarii se exprima prin sentinte, critici, amenintari, dojeni, gesturi specifice etc; aceste semnale de neacceptare ii provoaca partenerului de dialog teama, indispozitie, disconfort, pretext de interiorizare.

Denotatie/conotatie

9 9

Cuvintele au, pe langa semnificatie, un surplus semantic. ,,American” are drept semnificatie ,,orice individ care are cetatenie americana”. Aceasta este denotatia, sau latura denotativa pe care o semnifica „american”. Denotatia este acea latura a semnificatiei care, pentru toti cei care apartin unei comunitati de limba, este mai mult sau mai putin identica. ,,American” poate avea insa diferite adaosuri semantice: pentru islami§ti dupa deschiderea de catre SUA a razboiului impotriva terorismului in Afganistan, de pilda, „american” vizeaza acea persoana, cultura care le ameninta modul de viata §i sistemul de valori. Aceste asociatii pe care le declan§eaza cuvintele sunt conotatiile. Conotatia aduce cu sine o asociere cu aspectul evaluativ §i valoric al cuvintelor. Cuvintele au o semnificatie generala (valabila pentru toti vorbitorii) §i una variabila (prezenta doar la unii dintre vorbitori). A§a cum am vazut, „american”, poate avea variabile semnificatii secundare, eventual in asociere cu o evaluare diferita (pozitiva sau negativa) (apud Cuilenburg, §tiinta comunicarii).

Simbol

Un alt tip de semnal este simbolul. Din nefericire, nu exista un acord general asupra continutului exact al termenului. Pentru Saussure, simbolul este un semnal care nu este, sau nu in totalitate, ales in mod arbitrar: de exemplu, balanta care serve§te drept semnificant justitiei, deoarece, metaforic, justitia cantare§te actiunile oamenilor. Pentru alti speciali§ti insa, simbolul este §i el un semn arbitrar. Dar simbolul este un termen

comod pentru a desemna un semnal emblematic caruia i se identified un grup social, o doctrina, o idee-forta: drapelul national, crucea cre§tina, semiluna Islamului, zvastica…

Simbolizarea este procesul prin care unui cuvant, unui obiect, unui desen figurativ i se atribuie o valoare particulara, recunoscuta pe plan social: cuvantul nu mai are doar sensul sau primar, obiectul nu se mai reduce la utilizarea sa imediata, desenul exprima altceva decat ceea ce reprezinta. In termeni tehnici, putem folosi cuplul denotatie/conotatie pentru a explica aceasta distinctie. Denotatia unui semn este realitatea pe care acesta o desemneaza in mod direct; prin conotatie, trebuie sa intelegem realitatile desemnate in mod secundar de catre semn, ca §i eventualele evaluari (judecati favorabile sau defavorabile) care sunt asociate realitatilor primare sau secundare.

Putem considera simbolizarea (Denis McQuail, Comunicarea) un proces prin care, in primul rand, sensul este asociat cu obiecte, concepte, practici, naratiuni specifice sau cu reprezentari ale acestora. In al doilea rand, prin aceste mijloace, ideile §i imaginile (puternice, incarnate emotional, sacre, profund semnificative §i extinse in timp §i spatiu dincolo de experienta imediata), sunt transmise intr-un mod economic §i sigur acelora care au fost socializati intr-o cultura sau intr-o societate. Simbolismul este un proces esential colectiv. Utilizand simbolurile pentru a comunica, individul face apel la fondul colectiv de semnificatii pe care le imparta§e§te cu interlocutorii sai. Simbolurile sunt exprimate intr-un limbaj de semne, iconi, semnale, dar limbajul simbolic il constituie de fapt obiectele sau evenimentele fizice la care se refera limbajul.

Pentru a da numai cateva exemple: steagul semnifica identitatea unei natiuni sau comunitati §i intruchipeaza ideea de natiune; sabia este un simbol al dreptatii, legii sau armatei; crucea este simbolul cre§tinismului in general, leul este un simbol al puterii §i curajului. Astfel, putem spune ca simbolurile, fie obiecte, practici sau mituri au o forma materiala concreta, relationandu-se unei idei abstracte; in al doilea rind, ele sunt proprietatea unei colectivitati §i actioneaza pentru a lega individul de colectivitate. Faptul care trebuie subliniat aici este limitarea sferei expresiei simbolice la anumite granite de spatiu §i timp §i proprietatile sale mediatice pentru colectivitate.

In figura 1 putem regasi legatura dintre denotatie, conotatie §i simbol.

Sens

Deoarece orice mesaj este compus din semnale §i deoarece fiecarui semnal ii este asociat un sens sau o semnificatie, un mesaj comporta un sens, simplu sau complex, daca nu mai multe. Sensul nu este transmisibil pe cale materiala; nu exista sens decat pentru mintea umana, §i sensul nu poate exista in afara acesteia. Din acest punct de vedere, comunicarea este deci paradoxala. Destinata sensului, care este singurul important, ea nu este capabila sa-l vehiculeze. Ea opereaza prin substitutie. Transmisiunea este legata de elemente materiale sau mai exact perceptibile, semnalele, dar comunicarea nu reu§e§te decat in masura in care comunicantii stabilesc o aceea§i echivalenta intre semnalele percepute §i semnificatiile atribuite. Dar nu se intampla decat rar ca echivalenta sa fie exact aceea§i §i aproape intotdeauna ne multumim cu o echivalenta apropiata. Reu§ita comunicarii nu este niciodata decat relativa §i acest lucru nu trebuie neglijat; astfel se explica faptul ca un acela§i mesaj poate primi sensuri foarte diferite. Este totu§i posibil, in anumite tipuri de comunicare cum ar fi literatura, sa vedem in aceasta diversitate o bogatie §i nu o imperfectiune.

Sistem de semne

In linia traditiei saussuriene, limba este caracterizata nu ca un cod, ci ca un sistem de semne. Termenul de sistem indica faptul ca intre elemente, in cazul de fata semnele §i componentii lor, semnale §i sens, exista relatii care le reunesc pentru a constitui o unitate, sistemul. Notiunea de sistem implica coerenta intre elementele constitutive, ,,un ansamblu in care totul se leaga”. Acest sistem poate fi foarte bine el insu§i complex §i constituit din mai multe subansamble, in cadrul carora exista, intre elemente, raporturi specifice. Este cazul sistemelor lingvistice, ceea ce l-a condus pe Gustave Guillaume la a declara ca limba este nu atat un sistem, cat un sistem de sisteme.

Semiologia (semiotica) §i domeniile sale

Definind limbile ca sisteme de semne, Saussure admitea faptul ca putem intalni semne §i in alte domenii decat limbajul. De aceea, din punctul sau de vedere, lingvistica este un capitol dintr-o §tiinta mai generala, care se ocupa de semnele de toate tipurile. El sugera numele de semiologie, dar astazi este preferat termenul de semiotica, care corespunde, de altfel, termenului de semiotics al speciali§tilor anglo-saxoni, incepand cu Pierce. Partea de semiologie care se ocupa de limbaj §i care se nume§te lingvistica prezinta o mare diversitate, ca §i obiectul insu§i. Poate §i de aceea denumirea de lingvistica cedeaza adeseori in ziua de astazi in fata unei expresii plurale: §tiintele limbajului. Vom cita doar pe cele mai importante, cu denumirile utilizate in momentul de fata:

Fonologia, (care studiaza constituentii semnalelor fonetice, §i, mai ales, dar nu numai, pe cei pe care le numim foneme (fonetica, care studiaza semnele sub triplul aspect al productiei, structurii §i perceptiei lor, este, din punct de vedere semiologic o disciplina auxiliara a fonologiei);

Morfologia, care studiaza forma cuvintelor;

Sintaxa care studiaza capacitatea combinatorie a semnelor in cadrul macro-semnului numit fraza;

Semantica, care studiaza sensul semnelor sau, dupa cum afirma Charles Morris, raportul lor cu realitatea;

Pragmatica, care studiaza utilizarea semnelor sau (Morris) relatia lor cu utilizatorii;

Lexicologia – modul in care se organizeaza ansamblul de cuvinte, cu forma §i sensul lor, intr-o anumita limba;

Semiotica textelor, literare sau nu, numita §i analiza discursului (scris sau oral, inclusiv conversatia);

Sociolingvistica, care studiaza relatia dintre limbaj §i societati;

Psiholingvistica, care tine de psihologia limbajului.

In afara limbajului, orice ansamblu de semne, §i chiar un semn izolat constituie un sector al semiologiei. Ca orice clasificare, clasificarea ansamblelor de semne pune §i probleme legate de frontierele dintre diferite tipuri de semne. Astfel, putem ezita in a califica drept sisteme de semne diverse forme de activitate in care comunicarea pare sa joace totu§i un rol. Spre exemplu, cinematografia, utilizeaza atat cuvantul, deci limbajul, cat §i imaginea mobila. Daca cinematografia este intr-adevar un sistem de semne, aceasta integreaza, la rindul sau, altele doua, dintre care unul este mult mai arbitrar decat celalalt. Dar semiologia cinematografiei nu se reduce la o simpla insumare a semiologiei limbajului §i semiologiei imaginilor mobile: unitatea reprezinta mai mult decat suma partilor sale.

1.3. TEORII §I MODELE
ALE
COMUNICARII

Exista astazi un fundal, un ansamblu de teorii §i modele care formeaza un fel de patrimoniu comun al §tiintelor comunicarii. Putem regasi aici lingvistica §i derivatele sale (pragmatica, retorica §i semiotica), §coala de la Palo Alto §i comunicarea paradoxala, cercetarile sociologice asupra impactului media (Lasswell, Lazarsfeld, Katz), antropologia riturilor interactiunii (Goffman, analiza conversatiei etc). lata prezentate mai jos, momentele de referinta ce marcheaza „istoria” de 100 de ani a §tiintelor comunicarii §i informatiei (apud Jean Francois Dortier, in La communication, Etat des savoirs):

.3.1. TEORII §I MODELE CLASICE
ALE COMUNICARII

in ultimii 50 de ani, fundamentele teoretice ale §tiintelor informatiei §i comunicarii s-au imbogatit cu aporturi multiple. Totu§i, in ciuda negarilor §i criticilor, trei curente ocupa intotdeauna un loc central: este vorba de curentele fondatoare initiale: modelul cibernetic, abordarea empirico- functionalista a comunicarii de masa, metoda structurala §i aplicarea sa in lingvistica. Prezentarea acestor modele face subiectul temei de fata.

PARADIGME ALE STUDIULUI COMUNICARII: SCOALA PROCES §I §COALA SEMIOTICA

§COALA PROCES

Modelul Shannon & Weaver

Modelul lui Gerbner

Modelul lui Lasswell

Modelul lui Newcomb

Modelul Westley – MacLean

§COALA SEMIOTICA

•"Modelul lui Peirce

Modelul Ogden §i Richards

Modelul Saussure

PARADIGME ALE STUDIULUI COMUNICARII: SCOALA PROCES §I §COALA SEMIOTICA

Intr-o carte clasica dedicata studiului teoretic al comunicarii, John Fiske (Introduction to Communication Studies), incearca sa dea o unitate acestui studiu; pentru aceasta, el pleaca de la prezentarea presupozitiilor de baza asupra naturii comunicarii:

toate tipurile de comunicare implica semne §i coduri. Semnele sunt artefacte sau acte care se refera la altceva decat la ele insele; prin aceasta, ele sunt constructii semnificative. Codurile sunt sisteme in care semnele sunt organizate §i in care sunt precizate ce semne pot fi corelate cu altele, precum §i in ce mod.

semnele §i codurile sunt transmise altor persoane, iar transmiterea §i receptarea lor este o practica sociala;

comunicarea este punctul central in viata culturilor: fara comunicare, orice cultura nu poate supravietui; in consecinta, studiul comunicarii trebuie sa implice §i studiul culturii in care ea este integrata; Plecand de la aceste considerente, Fiske define§te comunicarea drept interactiune sociala prin intermediul mesajelor, §i considera ca, in studiul comunicarii, putem deosebi doua mari §coli: §coala proces §i §coala semiotica.

§coala proces vede comunicarea ca transmitere a mesajelor; important este modul in care emitatorii §i receptorii codeaza §i decodeaza un mesaj, modul in care transmitatorul folose§te canalele §i mediile comunicarii. §coala proces este interesata in special de probleme ca eficienta §i acuratetea transmiterii mesajului. Aceasta §coala vede comunicarea ca un proces prin care o persoana afecteaza comportamentul sau starea de spirit a unei alte persoane. Daca efectul este diferit de ceea ce se intentiona sa se comunice, tendinta este sa se interpreteze acest lucru drept un e§ec al comunicarii §i sa caute motivul e§ecului de-a lungul desfa§urarii procesului de comunicare.

Pentru §coala semiotica, defa§urarea comunicarii reprezinta o producere §i un schimb de sensuri (semnificatii). Obiectul de interes il reprezinta studierea modului in care mesajele (textele) interactioneaza cu oamenii pentru a produce intelesuri (sau semnificatii) §i rolul textelor in cultura noastra. §coala semiotica folose§te termeni ca semnificatie §i nu considera neintelegerile ca fiind neaparat efecte ale e§ecului de comunicare, ci considera ca ele pot rezulta din diferentele culturale dimtre emitator §i receptor. Pentru aceasta §coala, studiul comunicarii este studiul textului §i a culturii. Principalele metode de analiza provin din interiorul semioticii.

§coala proces tinde sa sa rasfranga asupra §tiintelor sociale, mai ales asupra psihologiei §i sociologiei §i se autodefine§te ca studiul actelor de comunicare. §coala semiotica influenteaza lingvistica, studiul fenomenelor artistice §i se autodefine§te in termeni de producere ai comunicarii. Fiecare §coala interpreteaza definitia data comunicarii (interactiune sociala a mesajelor) in termenii specifici. Prima define§te interactiunea sociala ca fiind procesul prin care o persoana relationeaza cu altele sau afecteaza comportamentul, starea de spirit sau reactiile emotionale ale unei alte persoane §i invers. Acesta este intelesul obi§nuit. Semiotica define§te interactiunea sociala ca fiind ceea ce constituie individul ca membru al unei culturi specifice sau al unei societati. Cele doua §coli se diferentiaza, de asemenea, prin conceptia lor despre ceea ce inseamna

mesaj. §coala proces vede in mesaj ceea ce este transmis prin procesul de comunicare. Multi dintre continuatori considera ca intentia este un factor esential in definitia mesajului. Intentia emitatorului poate fi declarata sau nedeclarata, dar ea este esentiala pentru a putea analiza mesajul.

§coala semiotica vede mesajul ca o constructie a semnelor care, prin interactiunea cu receptorii, produc intelesuri. Emitatorul, definit ca transmitator al mesajului, i§i declina importanta, accentul este pus pe text §i pe cum este el citit. Cititul este procesul descoperirii intelesurilor, atunci cand receptorul interpreteaza textul. Aceasta negociere are loc pe masura ce cititorul introduce aspecte ale experientei sale culturale in descifrarea codurilor §i semnelor din care este constituit textul. De asemenea, este de la sine inteleasa multiplicitatea de interpretari pe care o poate lua unul §i acela§i text in interactiune cu diferiti cititori. Trebuie doar sa vedem cum diferite texte transmit acela§i eveniment (fapt) in mod diferit pentru a ne da seama de cat de importanta este acesta intelegere, acesta conceptie asupra lumii pe care fiecare text o imparte cu cititorii sai. Faptul ca receptori proveniti din diferite culturi interpreteaza diferit acela§i text, nu este un efect al e§ecului de comunicare, ci al diferentei de orizonturi culturale. Mesajul nu este ceva trimis simplu de la A la B, ci este un element dintr-o relatie structurala ale carei elemente includ atat realitatea externa, cat §i producatorul de text/cititorul. Producerea §i citirea textului sunt vazute ca procese paralele, dar nu identice, in care A §i B ocupa acela§i loc in relatia structurala. Am putea modela aceasta structura ca un triunghi in care sagetile reprezinta interactiunea constanta; structura nu este statica, ci este o realitate dinamica (figura 1).

§COALA PROCES

□ Modelul Shannon &Weaver

Modelul de baza al comunicarii creat de cercetatorii americani are o reprezentare

lineara.

In acest model, a comunica inseamna a transmite un semnal (o informatie) care este primit. Unitatea de masurare a comunicarii este de natura binara, ceea ce inseamna ca transmiterea informatiei (emiterea §i receptarea semnalelor) se poate realiza sau nu. Notiunile principale ale modelului sunt cele de: emitator, receptor, canal, cod (dispozitive tehnice de codificare, transmitere §i decodificare a informatiei).

Sursa; este vazuta ca un factor de decizie; aceasta inseamna ca sursa decide ce mesaj sa trimita, sau, mai degraba, sa aleaga unul dintr-o serie de mesaje posibile. Acest mesaj selectat este schimbat apoi de emitator intr-un semnal care este trimis prin canal receptorului.

Zgomot; este ceva care se adauga semnalului in procesul transmiterii care nu este intentionat de sursa. Poate avea loc la toate cele trei niveluri specificate de cercetatori.

Informatia; in acest model, informatia este inteleasa ca „masura a ceea ce este transmis, transportat de la emitator catre receptor, masura a incertitudinii Gin sistem”. Deci informatia nu se identifica cu semnificatia a ceea ce este transmis.

Redundanta/entropia; redundanta – conceptul este strans legat de cel de informatie. Poate fi definita drept ceea ce poate fi predictibil sau conventional intr-un mesaj. Opus redundantei este conceptul de entropie. Redundanta este rezultatul predictibilitatii ridicate, iar entropia, a unei predictibilitati scazute. Un mesaj cu o predictibilitate redusa poate fi numit entropic §i avand un nivel ridicat de informatie. Invers, un mesaj cu o predictibilitate ridicata este redundant §i cu un nivel scazut de informatie.

Canalul; este pur §i simplu mijlocul fizic prin care este transmis semnalul. Principalele canale sunt undele de lumina, de sunet §i de radio, caburile telefonice, sistemul nervos.

Mijloc de comunicare; reprezinta mijlocul fizic sau tehnic prin care mesajul este convertit intr-un semnal capabil sa fie transmis prin intermediul unui canal. Proprietatile fizice sau tehnologice ale mijlocului de comunicare sunt determinate de natura canalului sau canalelor care il folosesc.

Mijloacele pot fi clasificate in trei mari categorii:

mijloace prezentationale: vocea, fata, corpul;

mijloace reprezentationale: carti, picturi, fotografii, arhitectura, decoratiunile interioare etc.;

mijloace mecanice: telefon, radio, televiziune, teletext.

Codul – este un sistem de intelesuri comun membrilor unei culturi sau subculturi. Consta atat in semne (semnale fizice care trimit la altceva decat la ele insele), cat §i in reguli sau conventii care determina cum §i in ce contexte pot fi folosite §i combinate aceste semne pentru a forma mesaje mai complexe (morfologie, sintaxa, in raport cu sistemul lingvistic).

Conform comentariului realizat de loan Dragan (Paradigme ale comunicarii de masa), aceasta teorie raspunde, in principal, la doua intrebari:

cum poate fi transmisa o informatie in modul cel mai rapid §i cu costurile cele mai reduse;

cum se poate asigura identitatea dintre informatia primita §i cea emisa.

Daca prima intrebare este generata de contextul crearii teoriei (in timpul celui deal doilea razboi mondial cand autorii se ocupau de eficienta liniilor telegrafice), raspunsul la a doua intrebare nu poate fi oferit decat daca se iau in calcul cele trei nivele de cercetare identificate de Shannon iWeaver in studiul comunicarii:

Nivelul A – probleme tehnice; cu cata acuratete pot fi transmise simbolurile de comunicare;

Nivelul B – probleme semantice; cat de precis transmit simbolurile intelesurile dorite; Nivelul C – probleme de eficacitate; cat de mult poate fi modificat comportamentul receptorului in sensul dorit de emitator.

□ Modelul lui Gerbner

George Gerbner, profesor la universitatea din Pensylvania a incercat sa realizeze un model de comunicare cu utilizare generala. Modelul realizat a fost semnificativ mai complex decat cel al lui Shannon & Weaver. Modelul lui Gerbner (figura 3) introduce ca elemente originale: perceptia, productia, semnificatia mesajului; mesajul ca unitate a formei §i continutului; notiunea de intersubiectivitate ca expresie a raportului dintre productia mesajelor §i perceptia evenimentelor §i mesajelor; Conform acestui model, procesul de comunicare este un proces subiectiv, selectiv, variabil §i imprevizibil.

Axa verticals cuprinde elemente care caracterizeaza productia mesajelor (produsul comunicarii) §i controlul relatiei dintre M (agent) §i S/E (mesaj). Este axa „mijloacelor comunicarii, a mijloacelor utilizate pentru creatia, transmiterea §i distribuirea mesajelor”.

aceste mijloace sunt formate din:

agenti care permit transmiterea semnalelor (canale, mijloace tehnice, media);

procedee de alegere §i combinare a mijloacelor utilizate;

resurse administrative, institutional pentru controlul productiei §i distribuirii mesajelor;

Toate aceste mijloace permit transformarea unei reactii (perceptii) intr-un mesaj care poate fi perceput.

mijlocele servesc sa faca disponibile pentru destinatar elementele componente ale mesajului;

forma S este data de enuntul mesajului; ea este legata de mijloacele utilizate §i este indisolubil legata de continutul mesajului. Mesajul trebuie sa posede o forma §i o structura bine definite;

enuntul mesajului se produce intr-un context dat. Contextul se refera la elementele care intervin pentru a face ca un eveniment sa fie selectat pentru a fi perceput;

orice transmisie structurata §i nealeatoare este un semnal. Forma semnalului (mesajului) cuprinde calitati de reprezentare, de referinta, de simbolizare sau de corespondenta. Deci semnalul cuprinde elemente de forma §i continut ale mesajului, adica de semnificatie a mesajului (S §i E sunt indisolubile), ceea ce face ca mesajul sa aiba calitati de forma §i de continut specifice;

orice perceptie a unui enunt produce efecte (consecinte); unele tin de eficienta (atingerea obiectivelor vizate, a obiectivelor initiale ale comunicarii), altele sunt consecinte neintentionate sau nedorite ale comunicarii.

Modelul indica in primul rand importanta elementelor care intervin in perceptia evenimentelor: punctele de vedere §i experientele trecute ale lui M influenteaza perceptia – E1. Acesta este un fapt ,,creat” prin perceptie, fiecare persoana avand o perceptie proprie. Diver§i M pot percepe diferit acela§i eveniment. In al doilea rind, modelul arata ca sistemul comunicarii este dinamic §i deschis, in sensul ca efectele (consecintele) sunt partial previzibile, partial imprevizibile. El poate fi aplicat in analiza diferitelor situatii de comunicare, pentru analiza de continut a mesajelor, a corespondentei dintre realitati §i mesajele comunicarii de masa, a receptarii mesajelor de catre publicuri. (G. Gerbner, Toward a General Model of Communication, apud loan Dragan, Paradigme ale comunicarii de masa).

Modelul lui Lasswell

Modelul lui Harold D. Lasswell este un model specific studiului comunicarii de masa. Autorul sustine ca, pentru a intelege procesul comunicarii de masa, noi avem nevoie sa studiem nivelele ce corespund urmatoarelor intrebari:

Cine?

Ce spune?

Prin ce canal?

Cui?

Cu ce efect?

Aceasta formula a fost folosita de Lasswell in 1948 pentru a inzestra cu un cadru conceptual sociologia functionalista a mass-media. Tradusa in termeni de sectoare de cercetare, ea duce la urmatorul rezultat: analiza controlului, analiza continutului, analiza mijloacelor de comunicare sau a suporturilor, analiza audientei §i analiza efectelor (Armand, Michelle Mattelart, Istoria teoriilor comunicarii).

Pentru Fiske (op. cit), acest model reprezinta versiunea verbala a modelului Shannon & Weaver; este un model liniar care prive§te comunicarea ca o transmitere de mesaje §i este mai interesat de efectele comunicarii decat de semnificatii. Prin „efect” se intelege ca o schimbare observabila §i masurabila a starii receptorului este cauzata de un element identificabil in proces. Modificand unul din elementele procesului, vom modifica §i efectul. Dupa Lasswell, procesul de comunicare indepline§te trei functii principale in societate: „supravegherea mediului, dezvaluind tot ceeea ce ar putea ameninta sau afecta sistemul de valori al unei comunitati sau al partilor care o compun, punerea in relatie a componentelor societatii, pentru a produce un raspuns fata de mediu, transmiterea mo§tenirii sociale”. {Lasswell, „ The Structure and Function of Communication in Society”, apud Mattelart, op. cit). Lazarsfeld §i Merton adauga la aceste trei functii o a patra, cea de entertainment sau distractie.

In traditia functionalista a cercetarii comunicarii de masa se inscrie §i studiul lui Lazarsfeld despre alegerile prezidentiale din 1940. Acest studiu panel, destinat a stabili contributia unor surse diferite la modificarea optiunii politice in timp, a ajuns la concluzia ca discutia avea un rol mai important in acest sens decat mass-media. Un studiu ulterior, care a testat eficienta influentei personale, a confirmat acesta idee §i a propus ipoteza unei „comunicari in doua trepte”. Conform rezultatelor acestui studiu, s-au putut decela cateva grupuri mari de cauze ce actioneaza impreuna care pot explica faptul ca indivizii sunt mai predispu§i sa tina seama de informatiile §i sfaturile venite din partea celor pe care ii cunosc personal, respectiv:

au mai mare incredere in ei;

un contact personal poate exercita o presiune informala in sensul conformarii;

se ofera posibilitatea discutarii §i argumentarii, persuasiunea fiind rezultatul schimbului reciproc de opinii;

o sugestie venita din partea unei cuno§tinte din propriul cerc de contacte sociale poarta in sine garantia conformarii la normele de grup.

Pentru a comunica cu succes trebuie, deci, sa se acorde o mai mare atentie grupurilor §i procesului de comunicare nonformal de difuziune a informatiilor in interiorul fiecarui grup sau categorie de public vizata.

□ Modelul lui Newcomb

Semnificatia principals a acestui model consta in faptul ca este primul model care introduce problematica rolului comunicarii intr-o societate sau intr-o relatie sociala. Pentru Newcomb acest rol este simplu: acela de a mentine echilibrul in cadrul unui sistem social. Modul in care functioneaza acest model este urmatorul (figura 4): A/B este comunicator/receptor; ei pot fi indivizi sau conducerea unei intreprinderi/reprezentantii sindicatelor, sau guvern/guvernati etc. X este o parte din mediul social. ABX este un sistem, ceea ce inseamna ca relatiile interne sunt interdependente.

Componentele minimale ale sistemului ABX sunt:

orientarea lui A catre X incluzand in acela§i timp atitudinea fata de X ca obiect abordabil sau de evitat, caracterizat prin semn §i intensitate, precum §i atributele cognitive (credinte §i structuri cognitive);

orientarea lui A spre B in exact acela§i sens (pentru a evita confuzia ne vom referi la atractie pozitiva sau negativa fata de A sau B ca persoana §i la atitudini favorabile sau nefavorabile catre X);

orientarea lui B catre X;

orientarea lui B catre A.

Acest model presupune, de§i nu declara explicit, ca oamenii au nevoie de informatie. Intr-o democratie, informatia este de obicei privita ca un drept, dar nu se con§tientizeaza ca informatia este, in primul rand, o necesitate. Fara ea, nu ne putem simti ca o parte a societatii. Trebuie sa avem informatie potrivita despre mediul nostru social pentru a §ti cum sa reactionam la el §i pentru a identifica in reactia noastra factori pe care

putem sa-i imparta§im cu membrii grupului, ai subculturii sau culturii din care facem parte. Denis McQuail (Comunicarea) sustine ca modelul lui Newcomb este un model al „tensiunii catre simetrie”, de acela§i tip cu modelele inspirate de psihologia gestaltista. Dinamica actelor de comunicare consta in tensiunea produsa de dezacord.

□ Modelul Westley §i MacLean

Acest model (figura 5) este inspirat de modelul lui Newcomb §i descrie procesul comunicarii interpersonale. Pe scurt, modelul arata ca informatia, fie este data de un individ A altui individ B, fie este cautata de B la o sursa A dispunand de competente specifice in raport cu nevoile lui B.

X1, X2, X3, X4«.Xra reprezinta „obiectele de orientare”, adica multitudinea de evenimente §i obiecte care compun mediul lui A §i B §i care pot eventual forma obiect de comunicare intre ei;

A §i B reprezinta indivizi;

X’ reprezinta mesajul;

f BA reprezinta feed-backul, adica un mesaj transmis de B spre A asupra situatiei lui B, transformata ca efecte al X’;

f reprezinta feed-backul.

Potrivit acestei reprezentari simple asupra comunicarii dintre doi actori, persoana A transmite o informatie catre persoana B asupra evenimentului X. A este comunicatorul, iar B este in situatia receptorului de informatie fie ca o cere, fie pur §i simplu ca o prime§te. Comunicarea incepe, de fapt, prin selectionarea de catre A a „obiectelor de

orientare X carora le da o forma abstracts (le transforma in mesaj X’ §i il transmite catre B). Acesta din urma poate avea §i el o perceptie directa a lui X (Xi, B) sau suporta efectul lui X’, raspunzand lui A prin retroactiunea fBA. Modelul Westley & MacLean subliniaza nevoia sociala de informatie pe care a pus-o in evidenta modelul lui Newcomb. Ei vor adapta acest model §i pentru studiul mass-media.

§COALA SEMIOTICA

Termenii cu care opereaza semiotica (semn, semnificatie, icon, denotatie, conotatie) sunt termeni care se refera la diverse modalitati de producerea a sensului, a intelesului. Modelele propuse de §coala semiotica difera de cele propuse de §coala proces nu numai prin faptul ca nu sunt lineare, ci §i prin faptul ca nu contin indicatii despre etapele transmiterii mesajului. Aceste modele sunt de tip structural, §i indica relatiile care se stabilesc intre elementele prin care se creeaza sensul.

In centrul acestei §tiinte sta conceptul de semn. Semiotica are trei domenii principale de studiu:

semnul insu§i; acesta consta in studiul diferitelor varietati de semne, in studiul diferitelor moduri in care acestea transmit intelesul, precum §i in studiul modului m care semnul relationeaza cu oamenii care il folosesc. Semnele sunt definite ca fiind ni§te constructe umane §i pot fi intelese numai in utilizarile pe care oamenii le atribuie.

codurile (sistemele m care semnele sunt utilizate); acest studiu cuprinde modurile m care o varietate de coduri s-a dezvoltat pentru a satisface nevoile unei societati sau culturi sau pentru a exploata canalele de comunicare disponibile pentru transmiterea lor.

cultura in care aceste coduri §i semne opereaza. La randul ei, aceasta este dependenta pentru propria ei existenta §i forma de folosirea acestor coduri §i semne.

Pentru a intelege in mod cat mai adecvat originalitatea modelelor semiotice (in special lingvistice) (loan Dragan, Teorii ale comunicarii de masa) este important de retinut ceea ce unii autori numesc dubla situare sau dimensiune a mesajului:

• prima se refera la faptul ca mesajul este un element al circuitului comunicational: trimis de catre emitator, el circula printr-un canal §i ajunge la receptor (este, sa spunem, o

,,informatie” care circula intre cei doi poli ai circuitului comunicational);

• sub alt aspect, mesajul poate fi, totodata, descris ca element al unui proces de reprezentare, ca intermediar intre o realitate §i imaginea acestei realitati (realitatea la care mesajul se refera sau la care trimite). Modelele semiotice iau in considerare dubla situare (informational §i simbolica) a mesajului; acestea se situeaza §i se cristalizeaza la intersectia celor doua procese – de comunicare §i de reprezentare (figura 6)

□ Modelul lui Peirce

Pentru Peirce, orice proces semiotic este o relatie intre trei componente: semnul insu§i, obiectul reprezentat §i interpretantul (figura 7).

Definitia semnului implica, deci, un model triadic: "Un semn, sau un

reprezentamen este ceva care tine locul a ceva in anumite privinte sau in virtutea anumitor insi^iri. El se adreseaza cuiva, creand in mintea acestuia un semn echivalent, sau poate un semn mai dezvoltat. Semnul acesta pe care "l creeza il numesc interpretantul primului semn. Semnul tine locul a ceva, anume al obiectului sau. El tine locul acestui obiect nu in toate privintele, ci cu referire la un fel de idee pe care am numit-o uneori fundamentul representamenului" (Peirce, Comunicare §i actiune, apud Umberto Eco, Lector in fabula).

Un semn se refera la altceva decat la el insu§i (obiectul) §i este inteles de cineva: acesta este efectul pe care il produce in mintea receptorului (interpretantul). Interpretantul nu este interpretul semnului, ci este un concept mental produs deopotriva de semn §i de experienta obiectului pentru cel ce utilizeaza semnul. Interpretantul unui obiect nu este o semnificatie definita de dictionar, ci variaza in functie de experienta pe care utilizatorul semnului a avut-o vis-a vis de acel obiect. O semnificatie nu este niciodata o relatie intre un semn §i ceea ce reprezinta semnul (obiectul). Semnificatia rezulta din relalatia triadica, in care interpretantul are un rol mediator de informare, de interpretare sau chiar de traducere a unui semn prin alt semn. Interpretantul este o alta reprezentare, care se refera la un acela§i obiect pe baza unui alt fundament (ground-ul reprezentarii); acesta este punctul de plecare al semiozei nelimitate: relatia semn-obiect nu este posibila decat prin raportare la un alt interpretant care se explica pe sine printr-un alt interpretant. In cadrul teoriei codurilor, (Umberto Eco, Tratat de semiotica generala) interpretantul poate fi identificat cu intrega serie de denotatii §i conotatii succesive ale unei expresii.

Dupa Peirce, exista trei tipuri de semne: iconul, indicele (sau indexul) §i simbolul. Un semn iconic este un semn bazat pe o anumita asemanare cu obiectul real sau fictiv, de exemplu, o fotografie, o schema, o diagrama; un indice este un semn care se afla intr-o relatie reala, nu de reflectare cu obiectul, functionand ca o indicate sau o referinta; de exemplu, un indicator de drum, simptomele unei boli etc.; simbolul este un semn determinat numai in cadrul unei interpretari, dar nu are legatura fizica sau de asemanare cu obiectul: de exemplu, un steag.

□ Modelul lui Saussure

Saussure este considerat intemeietorul lingvisticii moderne §i al semiologiei, fiind cel care a construit primul proiect al unei „teorii generale a sistemelor de semnificare”, initiind studierea „vietii semnelor in sanul vietii sociale. El se concentreaza, ca lingvist, asupra semnului insu§i. Semnul, pentru Saussure, este unitatea intre semnificat §i semnificant. Semnificantul este imaginea acustica, forma fizica a semnului pe care noi o percepem, iar semnificantul este conceptul mental la care se refera acesta. Acest concept mental este in mare masura comun tuturor membrilor unei culturi care imparta§esc acela§i limbaj. Sunt vizibile similaritatile intre diada semnificant/semnificat al lui Saussure, §i cea peirceana semn/interpretant. Saussure este insa mai putin interesat de relatia semnului ca intreg cu realitatea externa (obiectul, la Peirce) (figura 9).

Modelul arata ca relatia dintre concept §i obiectul real pe care il reprezinta este operatia de semnificare: prin intermediul acestei operatii omul acorda intelesuri realitatii, o intelege. Este important sa reamintim ca semnificatul este, in aceea§i masura ca §i semnificantul, productia unei culturi particulare. Este evident ca semnificantii (cuvintele) sunt diferite in functie de limba. Acela§i lucru se intampla §i cu semnificatiile cuvintelor: ele difera, mai mult sau mai putin, de la cultura la cultura, fiecare avand propria experienta a obiectelor (vezi ipoteza Shapir-Worf).

DE RETINUT:

Conform lui Fiske (Introduction to Communication Studies), putem considera ca exista doua paradigme clasice in studiul comunicarii: §coala proces §i §coala semiotica

Prin ce se caracterizeza $coala proces $i care suntprincipalele modele ale comunicarii care o reprezinta?

Caracteristicile §colii proces.

vede comunicarea ca transmitere a mesajelor;

este interesata in special de probleme ca eficienta §i acuratetea transmiterii mesajului;

daca efectul este diferit de ceea ce se intentiona sa se comunice, tendinta este sa se interpreteze acest lucru drept un e§ec al comunicarii §i sa se caute motivul e§ecului de-a lungul desfa§urarii procesului de comunicare;

se autodefine§te ca studiul actelor de comunicare;

define§te interactiunea sociala ca fiind procesul prin care o persoana relationeaza cu altele sau afecteaza comportamentul, starea de spirit sau reactiile emotionale ale unei alte persoane §i invers;

vede in mesaj ceea ce este transmis prin procesul de comunicare.

intentia emitatorului poate fi declarata sau nedeclarata, dar ea este esentiala pentru a putea analiza mesajul.

Modele reprezentative:

Modelul Shannon & Weaver;

Modelul lui Gerbner;

Modelul lui Lasswell;

Modelul lui Newcomb;

Modelul Westley – MacLean.

Prin ce se caracterizeza §coala semiotica, §i care sunt principalele modele ale comunicarii care o reprezinta?

Caracteristicile §colii semiotice:

defa§urarea comunicarii reprezinta o producere §i un schimb de sensuri (semnificatii),

obiectul de interes il reprezinta studierea modului in care mesajele (textele) interactioneaza cu oamenii pentru a produce intelesuri (sau semnificatii) §i rolul textelor in cultura noastra;

nu considera neintelegerile ca fiind neaparat efecte ale e§ecului de comunicare, ci considera ca ele pot rezulta din diferentele culturale dimtre emitator §i receptor;

se autodefine§te in termeni de producere ai comunicarii;

define§te interactiunea sociala ca fiind ceea ce constituie individul ca membru al unei culturi specifice sau al unei societati;

vede mesajul ca o constructie a semnelor care, prin interactiunea cu receptorii, produce intelesuri.

Modele reprezentative:

Modelul lui Peirce;

Modelul Ogden §i Richards;

Modelul Saussure.

I.3.2. NOI MODELE ALE
COMUNICARII

Ca reactie la modelele inspirate de paradigmele structural- functionaliste,care au dominat multa vreme scena teoretica a analizei comunicarii, au aparut contributii recente animate de ambitia de a depa§i modelele clasice „informationale” (procesuale) §i „lingvistice” (semiotice) ale comunicarii. Potrivit acestor modele, comunicarea nu se reduce la transmiterea „informatiei” sau „mesajelor” prin codificare §i decodificare sau prin indicatii ale intentiilor comunicative. Comunicarea trebuie inteleasa ca o comprehensiune reciproca, ca intercomprehensiune (acces la subiectivitatea altuia, la intentiile §i motivele sale). Aceste demersuri consacra alte unitati de analiza — persoana, grupurile, raporturile intersubiective — m experienta vietii cotidiene.

FUNDAMENTE TEORETICE ALE NOILOR MODELE COMUNICATIONALE

§COALA DE LA PALO ALTO

ANALIZA CONVERSATIEI

TEORIA CONVERSATIEI

9

FUNDAMENTE TEORETICE ALE NOILOR

MODELE COMUNICATIONALE

9

Noile paradigme ale comunicarii (care valorizeaza teoriile interactionismului simbolic, etnometodologiei, fenomenolgiei sociale) nu mai trateaza obiectivitatea lumii §i subiectivitatea actorilor ca date predefinite. Acestea sunt raportate la o „activitate organizata, mediata simbolic,efectuata impreuna de catre membrii unei comunitati de limbaj §i de actiune in cadrul coordonarii actiunilor lor practice”. Din aceasta perspectiva, comunicarea reprezinta „modelarea unei lumi comune prin intermediul unei actiuni conjugate”. Aceasta perspectiva comuna nu inseamna o simpla convergenta a unor puncte de vedere personale, ci faptul ca partenerii construiesc impreuna locul comun (norme, reguli) pornind de la care se vor raporta unii la altii, se vor raporta la lume §i i§i vor organiza actiunile impreuna. (loan Dragan, Paradigme ale comunicarii de masa)

In aceasta conceptie, limbajul este o parte integranta a activitatilor sociale; el articuleaza practicile, orientarile §i relatiile interumane intr-o forma de viata. Aceasta abordare se indeparteaza de optica epistemologica clasica, „«u se mai acorda prioritate reprezentarii Gin punctul de vedere al unui observator dezangajat, a proprietatilor unei lumi exterioare §i al unei lumi interioare predeterminate, ci activitatii organizante/conjugate a actorilor sociali, prin care o lume comuna, un spatiu public, un camp practic, un sens impartaqit al realitatii comune sunt continuu modelate §i mentinute drept conditii §i rezulate ale actiunii.” (Dupa Luis Quere, D ’un modele epistemologique de la communication a un modele praxeologique, apud Dragan, op. cit)

Interactionismul simbolic

9

Herbert Blumer inaugureaza „interactionismul simbolic” §i rezuma cele trei premise ale acestui demers, care i§i alege drept obiectiv studierea modului in care actorii sociali interpreteaza simbolurile nascute din „activitatile lor interactive”: „Prima premisa este ca oamenii actioneaza fata de lucruri pe baza semnificatiilor pe care le au pentru ei aceste lucruri… A doua este ca semnificatia acestor lucruri deriva §i se na^te din interactiunea sociala a unui individ cu ceilalti actori. A treia este ca aceste semnificatii sunt utilizate §i modificate pintr-un proces de interpretare efectuat de un individ in raportul sau cu lucrurile pe care le mtalneqte”. (H. Blumer, Symbolic Interactionism: Perspective and Method, apud Armand §i Michele Mattelart, Istoria teoriilor comunicarii)

Noile modele ale comunicarii se indeparteaza de modelele initiale ale teoriei informatiei §i de modelul behaviorist care limitau comunicarea la transmiterea §i receptarea mesajelor unice (univoce, sens unic), circuland intr-un singur canal in acela§i

timp §i la un receptor pasiv. Definitia §i abordarea comunicarii se vor imbogati prin elaborarea unor modele complexe care iau in considerare circularitatea comunicarii (alternanta participantilor la procesul de comunicare in rolurile de emitator §i receptor), deosebirile individuale in stapanirea codurilor de comunicare, rolul opiniilor §i al atitudinilor in procesul comunicarii, importanta contextului social §i cultural al schimbului, inclusiv in cazul comunicarii de masa. Unele modele vor merge chiar mai departe (§coala californiana de la Palo Alto); potrivit acestei §coli, comunicarea este nu numai circulara, ci §i continua, presupunand o interactiune neincetata intre fiintele umane, desfa§urata simultan prin multiple canale §i prin mijloace variate. Notiunea clasica de mesaj este §i ea depa§ita: mai importante decat continuturile comunicarii sunt interactiunile celor care participa la comunicare §i interdependentele dintre ansamblul comportamentelor lor: comunicarea este asemenea functionarii unei orchestre fara dirijor, in care fiecare interactioneaza cu toti §i toti intre ei, iar in acest proces de interactiuni continue se creeaza realitatea sociala, care este o realitate socio- comunicationala. Este o iluzie de a crede ca exista o singura realitate: realitatea este de ordinul atribuirii de semnificatie, care este produsul interactiunilor umane §i al comunicarii.

Actiunea comunicationala

9 9

Un model de referinta in teoria comunicarii prin amploarea constructiei teoretice a fost formulat de Jurgen Habermas, (Comunicare §i actiune), reprezentant al ultimei generatii a §colii de la Frankfurt. Prelucrand teoriile sociologiei actiunii initiate de Talcott Parsons, Habermas elaboreaza in 1981 o sociologie a ,,actiunii comunicationale”. Actiunea §i interactiunea nu mai sunt considerate doar ca producere de efecte, ci se analizeaza ca fiind asociate unor schimburi simbolice §i contexte de limbaj. Atitudinile, opiniile care insotesc actiunea nu pot da seama de realitate doar luate ele singure. Sociologia critica trebuie sa studieze retelele de interactiune intr-o societate constituita din relatii comunicationale, ,,unirea in comunicare a subiectilor opu§i”. „Actiunii strategice”, adica ratiunii §i actiunii cu scop strict utilitar §i instrumental (al caror dispozitiv privilegiat il constituie mijloacele de comunicare de masa) §i care risca sa colonizeze „lumea sociala traita”, Habermas le opune alte moduri de actiune sau de raportare la lume, fiecare cu propriul sau criteriu de validitate: actiunea obiectiva, cognitiva, care i§i impune sa spuna adevarul, actiunea intersubiectiva, care tinte§te dreptatea morala a actiunii, actiunea expresiva, care presupune sinceritate. El considera ca, in principal, criza democratiei se datoreaza faptului ca dispozitivele sociale care ar trebui sa faciliteze schimburile §i desfa§urarea rationalitatii sale comunicationale au devenit autonome; ele fac sa circule informatia, dar blocheaza relatiile comunicationale, adica activitatile de interpretare ale indivizilor §i grupurilor sociale. Jean Marie Vincent considera insa ca notiunea de rationalitate comunicationala a lui Habermas este ,,puternic impregnate cu elemente normative, reprezentand un principiu de explicatie metasocial” (apud Armand §i Michele Mattelart, Istoria teoriilor comunicarii, Polirom 2001, Mattelart), ceea ce ne poate face sa ne intrebam daca nu cumva relatiile comunicationale,

pe care filosoful german le considera fundamental socialului, nu sunt copiate dupa o conceptie a dialogului dintre filosofi.

§COALA DE LA PALO ALTO

Pozitia teoretica a §colii de la Palo Alto se caracterizeaza prin considerarea comunicarii ca fenomen social integrat, incercand prin „gramatica” (sau „logica comunicarii”) sa construiasca o punte de legatura intre aspectele relationale §i cele organizational, intre mecanismele care regleaza raporturile interindividuale §i cele care regleaza raporturile sociale. Paul Watzlawick precizeaza: „ascultam in permanenta de regulile de comunicare, dar regulile in sine, gramatica comunicarii, sunt lucruri pe care nu le cunoa§tem” (Une logique de la communication). Precursor al noului model al comunicarii teoretizat de §coala de la Palo Alto, este recunoscut Gregory Bateson, antropolog §i ecologist englez, format initial ca biolog. Lucrarea sa, Spre o ecologie a spiritului, a incercat sa introduca o perspectiva ,,organicista” asupra comunicarii. Bateson opune metafora ma§inii (care ar fi adecvata ca metafora fondatoare pentru modelul matematic), metaforei organismului, mai adecvata in a exprima natura sistemului informational-comunicativ. Gandirea organicista situeaza informatia ca dimensiune relevanta a unui subiect aflat intr-un mediu determinat, ambele neputand fi definite decat printr-o relatie de reciprociate: eu-l traie§te intr-o lume a carei parte este el insu§i, dar el contribuie, la randul lui, la constituirea acestei lumi. Metafora organismului introduce in studierea comunicarii o gandire holista. Comunicarea insa§i este opera §i instrument: opera §i produsul nu sunt distincte de ceea ce le da na§tere. Dupa Bateson, comunicarea este un schimb al subsistemelor unei totalitati, un schimb de informatie. La randul ei, informatia este o ,,diferenta care produce diferente”. Ea este sursa dinamicii totalitatii sau sistemului, deoarece „interactiunea dintre partile unui spirit este declanqata prin diferenta”.

§coala de la Palo Alto, proiectand organic comunicarea, va ajunge imediat la teza: Totul este comunicare. Comunicarea este noul termen care exprima relatia omului cu lumea. Comunicarea furnizeaza regulile de intelegere pentru toate lucrurile din lume, deoarece §tiinta, arta sau practicile cotidiene nu sunt decat sectoare continute in comunicarea care le inglobeaza. Comunicarea va reflecta intregul joc al ratiunii §i al activitatilor ei. Cartea O logica a comunicarii, scrisa de trei membri ai Colegiului Invizibil: Paul Watzlawick, Janet Beavin, Don Jackson are drept scop sa explice cum se poate spune ca fiecare individ participa la comunicare, mai mult decat ca s-ar afla el la originea comunicarii sau ca ar fi tinta ei. Ei au formulat cateva principii de comunicare interumana, numite axiome.

Axioma 1. Comunicarea este inevitabila. (Imposibilitatea de a nu comunica; nu putem sa nu comunicam). Aceasta axioma are sens numai in conditiile in care inglobam in sfera comunicarii §i transmiterea neintentionata de informatie, ce se realizeaza prin intermediul indicilor. Daca acceptam ca orice comportament are o anumita valoare comunicativa, ca nu doar mimica §i gesturile, ci §i absenta lor este elocventa, vom putea accepta u§or prima axioma. ,,Daca vom admite ca, vntr-o interactiune, orice

comportament are valoarea unui mesaj, cu alte cuvinte, ca este o comunicare, urmeaza de aici ca nu se poate sa nu se comunice, indiferent daca se vrea sau nu. Activitate sau inactivitate, vorbire sau tacere, orice are valoare de mesaj. Asemenea comportamente influenteaza altele, iar acestea, la randul lor, nu pot sa nu reactioneze la comunicari §i prin insu^i acest fapt sa comunice(Watzlawick, Une logique de la communication).

Comunicarea nu se mai reduce astfel la limbajul verbal §i, mai ales, la intentionalitate. Noi comunicam doar atunci cand intentiile, con§tiente sau reunite se transmit §i sunt intelese de receptor. Din punctul de vedere al noii teorii, comunicarea verbala §i intentionala reprezinta doar varful unui iceberg uria§, care inchide intr-o unitate intregul comportament al unui individ integrat organic intr-o totalitate cuprinzand alte moduri de comportament: tonul, postura, contextul. Evident, pentru nevoile analizei putem distinge „unitati” ale comunicarii: mesajul (unitatea elementara), interactiunea (o serie de mesaje schimbate intre indivizi), modele de interactiune.

Axioma 2. „Comunicarea se desfa§oara la doua niveluri: informational §i relational, cel de-al doilea oferind indicatii de interpretare a continutului celui dintai” (Orice comunicare se analizeaza in continut §i relatie; Orice comunicare prezinta doua aspecte: continutul §i relatia, astfel incat al doilea il inglobeaza pe primul §i prin aceasta este o metacomunicare). Asta inseamna ca orice comunicare nu se limiteaza sa transmita o informatie, ci induce in acela§i timp un comportament. In termenii lui Bateson, se pot numi cele doua aspecte ,,indicele” respectiv ,,ordinea” oricarei comunicari. Indicele este sinonimul continutului mesajului. Un mesaj, sub aspectul lui de ,,indice” transmite o informatie: in comunicarea umana, acest termen este de aceea sinonim cu continutul mesajului. El poate avea ca obiect orice este comunicabil; problema de a §ti daca o asemenea informatie este adevarata sau falsa, valida ori nevalida sau indecidabila nu intra aici in calcul. Aspectul de ,,ordine” dimpotriva, desemneaza maniera in care este inteles mesajul §i, in cele din urma, relatia intre parteneri. Un raport interesant se manifesta intre cele doua aspecte ale comunicarii: cu cat o relatie este mai spontana §i sanatoasa, cu atat aspectul relatie al comunicarii trece in plan secund. Invers, relatiile bolnave se caracterizeaza printr-o dezbatere fara sfar§it asupra naturii relatiei, iar continutul comunicarii sfar§e§te prin a-§i pierde orice importanta. Vorbitorii acorda planului relational o importanta decisiva §i daca neintelegerile de ordin informational pot fi aplanate u§or, cele ce privesc relatia genereaza adesea conflicte ireconciliabile. Una din descoperirile cercetatorilor de la Palo Alto e tocmai aceea ca atentia acordata comunicarii distruge comunicarea.

Axioma 3. „Comunicarea este un proces continuu, ce nu poate fi tratat in termeni de cauza efect sau stimul raspuns”. Aceasta a treia axioma se poate obtine din studiul interactiunii sau schimbului de mesaje intre parteneri. Vazuta din afara, o serie de comunicatii poate fi intelesa ca un §ir neintrupt de schimburi de elemente informational. Interlocutorii par a avea initiativa sau preeminenta, sau pot avea un statut de dependenta; se puncteaza rolurile pe care §i le asuma sau le revin partenerilor §i care-i determina de fiecare data ca ,,stimuli” sau ,,raspuns” ai secventei comunicationale.

Axioma 4. „Comunicarea imbraca fie o forma digitala, fie una analogica”.

Termenii provin din cibernetica, unde un sistem este considerat digital atunci cand

opereaza cu o logica binara de tipul 0 §i 1 §i analogic, in cazul utilizarii unei logici cu o infinitate continua de valori. Dupa Watzlawick, comunicarea analogica, in care se include, practic, orice comunicare non-verbala (care nu intretine intre semn §i obiect o relatie pur conventional), i§i afla radacinile in stadiile arhaice ale evolutiei umane §i are o extensiune mult mai generala decat comunicarea digitala, verbala, relativ recenta §i mult mai abstracta, capabila sa reprezinte nu numai sensuri, ci §i logica limbajului. Numai in comunicarea interumana sunt posibile cele doua tipuri. Altfel spus, omul este singurul gen de organism capabil sa utilizeze cele doua moduri de comunicare, digitala §i analogica. Aparitia §i utilizarea comunicarii digitale a avut o importanta capitala pentru evolutia omului, a culturii, ea fiind cea care condenseaza o cantitate mai mare de informatie §i permite conservarea ei in timp precum §i recuperarea ei recurenta la orice moment ulterior. Cum au aratat insa studiile de etologie ale lui Timbertgen, Lorentz sau Bateson, pentru aspectul de relatie al comunicarii rolul fundamental il are tipul analogic de comunicare. Interventia in cadrul comunicarii a dimensiunii relationale explica de ce comunicarea analogica are o conexiune atat de stransa cu contextul comunicarii; acela§i gest, de exemplu, pare normal intr-un context §i transmite o informatie de un anumit tip §i pare anormal ,,bolnav”, intr-un alt context, alerteaza pe ceilalti oameni asupra starii mentale a omului, nu-i face sa reactioneze doar la informatia cuprinsa in comunicare.

Cele doua tipuri de comunicare nu exista paralel sau complementar; ele pot sa coexiste §i sa se completeze in orice mesaj. Dupa toate probabilitatile, continutul se transmite digital §i relatia analogic. Relatia analogic – digital in cadrul comunicarii, exemplificata de diferenta dintre tipurile corespunzatoare de calculatoare, are numeroase consecinte pragmatice in diverse domenii ale actiunii sociale. Prezenta §i complementaritatea celor doua tipuri in mesajele comunicarii, face necesara traducerea continua intre ele, atat de cei care emit semnale, cat §i de cei care le receptioneaza; aceasta nu se poate face insa in chip complet fara pierderi de informatie §i de sensuri. Limbajul digital poseda o sintaxa logica complexa §i comoda, dar e lipsit de o semantica adecvata pentru relatie. Limbajul analogic poseda semantica, nu insa §i sintaxa corespunzatoare unei definitii neechivoce a naturii relatiilor. Exista o stransa legatura intre axiomele 2 §i 4: componenta informational a comunicarii e transmisa cu precadere pe cale digitala, pe cand cea relationala prin mijloace analogice. Privirea, gestul, mimica, tonul sunt parametrii de care depinde bunul mers al relatiei §i tot ei fac obiectul incriminarilor atunci cand raporturile dintre comunicatori nu mai functioneaza normal.

Axioma 5. Pornind de la studiile antropologice §i psihologice ale lui Bateson, adeptii §colii de la Palo Alto au formulat o alta idee de baza a analizei comunicarii: in comportamentul comunicational se pot distinge sisteme simetrice in care partenerii adopta un ,,comportament in oglinda”, (intemeiat pe egalitate) §i sisteme complementare, centrate pe diferenta (de exemplu, doctor-pacient, profesorstudent). In felul acesta se ajunge la urmatoarea axioma: „Orice proces se comunicare este simetric sau complementar, daca el se intemeia za, respectiv, pe egalitate sau diferenta.”

Axioma 6. „Comunicarea este ireversibila”. Asertiunea trebuie pusa in legatura cu proprietatea oricarei comunicari de a produce, odata receptata, un efect oarecare asupra celui ce a primit-o, mai intens sau mai slab, prompt sau manifest cu intarziere, perceptibil ori nu pentru un observator din afara.

Axioma 7. Comunicarea presupune procese de ajustare §i acomodare.

Intelesul cuvantului nu exista nicaieri altundeva decat in mintea vorbitorului, iar semnificantul sonor, nefiind un carau§ al semnificatului, ci doar un simplu stimul senzorial, il poate evoca receptorului numai in masura in care acesta il poseda deja. Unicitatea experientei de viata §i lingvistice a fiecaruia dintre noi atrage dupa sine necoincidenta sensurilor pe care locutori diferiti le confera acelora§i cuvinte.

In finalul studiului lor programatic, autorii modelului fac urmatoarele consideratii generale (apud Parvu, Filosofia comunicarii):

Prima observatie: axiomele propuse sunt prime incercari de a da o forma logica sistematica unui proces extrem de complex §i de aceea nu trebuie intelese decat ca studii preliminare la o teorie adecvata.

A doua observatie: aceste axiome sunt foarte eterogene, deoarece ele sunt extrase din observarea unor fenomene sau genuri de comunicare diferite, sau din observarea fenomenelor de comunicare in registre foarte diferite. Daca ele au o unitate, aceasta nu rezida in originea lor, ci in importanta lor pragmatica. Aceasta conduce la punerea accentului nu pe „actele” individuale, ci pe conotatiile interpersonale.

Axiomatica globala pe care o propun autorii, prin care se incearca sa se determine prin conditii o intreaga „situatie comunicationala” este astfel in acord stilistic cu natura sistemica a comunicarii, redata de Birdwhistell: „wn individ nu comunica, el ia parte la comunicarea in care devine un element. El se poate mi^ca, poate face zgomot… dar el nu comunica. El poate vedea, poate intelege, simp, gusta, atinge, dar el nu comunica. In alp termeni, el nu este autorul comunicarii, el participa la ea. Comunicarea, in calitatea ei de sistem, nu trebuie sa fie conceputa dupa modelul elementar al actiunii fi reactiunii, oricat de complex ar fi enuntul lui. Ca sistem, comunicarea nu trebuie sa fie definita decat la nivelul unui schimb” (apud Parvu, Filosofia comunicarii).

In acest gen de prezentare structurala a comunicarii, fiecare axioma participa determinativ la definirea globala a situatiei de comunicare §i i§i extrage semnificatia numai din acesta participare.

„Astfel, imposibilitatea de a nu comunica face ca orice situatie care comporta doua sau mai multe persoane sa fie o situatie interpersonala, o situatie de comunicare ”. Aspectul ,,relatie” al unei asemenea comunicari precizeaza mai bine acest punct. Importanta pragmatica, interpersonala a modurilor de comunicare digital fi analogic nu rezida doar intr-un izomorfism presupus cu continutul fi relatia, ci in ambiguitatea, inevitabila fi semnificativa, in care se afla emitatorul fi receptorul atunci cand se pune problema traducerii unui mod in altul. Ceea ce am spus despre problemele de punctare se bazeaza tocmai pe metamorfoza implicita a modelului clasic „actiune-reactiune”. In fine, paradigma simetrie-complementaritate este poate cea care se apropie cel mai mult de conceptul matematic de functie, pozitiile indivizilor nefiind decat variabile susceptibile de a lua o infinitate de valori al caror sens nu este absolut, ci nu se releva decat in relatia lor reciproca”. (P.Watzlawick, Une logique de la communication).

Importanta conceptiei de la Palo Alto consta in considerarea comunicarii ca o activitate colectiva, condusa de reguli invatate incon§tient. Modelul orchestral al comunicarii tinde sa puna in evidenta necesitatea gramaticii comunicarii fara de care aceasta nu-§i poate realiza functiile esentiale.

A§a cum arata B. Miege (La pensee communicationnelle), modelului comunicarii elaborat de §coala de la Palo Alto i-au fost aduse trei critici importante:

critica logica. Aceasta se refera la o presupozitie epistemologica a modelui; nivelului metacomunicational, care permite sa se dea un sens nivelului comunicarii, trebuie sa i se confere posibilitatea de a-i observa functionarea pentru a-i decela eventualele distorsiuni introduse in comunicarea „pura”; rezulta de aici ca acest model este intemeiat pe ideea ca observatorul a fost dotat cu o capacitate de observatie §i perceptie care nu introduce distorsiune. Or, acest postulat epistemologic este astazi cel mai adesea respins.

critica interna. Pornind de la o observatie a lui Peirce, D. Bougnoux identifica distinctiile §colii de la Palo Alto dintre comunicarea de relatie §i de continut cu distinctia dintre comunicarea indiciala §i cea simbolica; prima este insa opaca, putin mobila §i intranzitiva (fara obiect). Ea nu se cunoa§te pe sine insa§i §i e lipsita de intentie; de aceea, nu poate avea rolul major acordat de modelul §colii de la Palo Alto.

critica teoretica. §coala de la Palo Alto este pandantul psihologic al functionalismului clasic: psihoterapia realizata de aceasta §coala urmare§te sa evite suferinta care rezulta din comportamentele disfunctionale prin conformarea la normele sociale. Ca §i functionalismul, aceasta §coala are ca premisa nevoia de comunicare a individului in cadrul unui sistem; integrarea in sistem (lingvistica, psihologica, comportamentala) presupune insa mereu preeminenta, autonomia §i rationalitatea sistemului.

ANALIZA CONVERSATIEI

,,Analiza conversatiei” este o componenta importanta a etnometodologiei. Loc privilegiat al schimburilor simbolice, conversatia este abordata ca o actiune, nu doar pentru studierea limbii, ci §i ca practica de limbaj, pentru a intelege in ce fel construiesc locutorii operatiunile acestei forme predominante de interactiune sociala §i pentru a dezvalui procedurile §i a§teptarile prin care este produsa §i inteleasa aceasta interactiune.

Etnometodologia

Intemeietor al etnometodologiei este Harold Garfinkel. Elev al lui Parsons §i apoi profesor la Universitatea California, Los Angeles, el pune bazele acestei abordari in 1967 cu lucrarea Studies in Ethnomethdology. Etnometodologia are ca obiectiv studierea

rationamentului practic de simt comun in situatiile obi§nuite de actiune. Pentru Garfinkel

(Studies in Ethnomethdology, Prentice Hall, 1967) (apud Armand §i Michele Mattelart, Istoria teoriilor comunicarii), analiza evenimentelor lumii sociale dintr-un punct de vedere §tiintific adecvat, adica exteriorul obiectului, este departe de a fi o strategie ideala in cazul in care se abordeaza fluxul evenimentelor curente. „Cercetarea etnometodologica analizeaza activitatile de toate zilele ca metode folosite de membrii grupului cu scopul de a face aceste activitati vizibil-rationale-$i-raportabile-(in sensul in care se poate da seama de ele)-pentru scopuri practice, adica observabile §i descriptibile ca organizare a activitatilor obi^nuite de zi cu zi. Reflexivitatea acestui fenomen este o activitate speciala, constand in imprejurari practice, in cunoa^terea comuna, in structurile sociale §i rationamentul sociologic practic. Aceasta reflexivitate ne ingaduie sa reperam §i sa analizam ocurenta lor: ca atare, da posibilitatea de a le analiza.”

Autorul insista asupra caracterului metodic al actiunilor practice, iar sarcina etnometodologului este sa identifice operatiunile prin care oamenii i§i dau seama §i dau seama despre ce sunt §i ce fac ei in activitatile curente §i in diferite contexte de interactiune. Conceperea relatiei dintre actiune §i contextul ei este innoita din temelii de etnometodologie. Nu doar contextul influenteaza continutul presupus al actiunii, ci §i actiunea contribuie la sensul elaborat progresiv al contextului, al situatiei inse§i.

Conversatia, mai exact orice comunicare verbala in care impartirea interventiilor verbale nu este preformata, devine centru de interes fiindca este una dintre formele fundamentale de organizare sociala, relativ simplu de definit §i de delimitat. Este un proces ce se desfa§oara pe masura ce participants fac schimb de enunturi verbale; acestea se construiesc in comun, fiindca exista reciprocitate §i cooperare in producerea unui text. In cartea Conversatia – structuri §i strategii, Liliana Ionescu Ruxandroiu define§te conversatia prin comparatie cu discutia. Conform autoarei, conversatia reprezinta prototipul utilizarii limbii. Ea reprezinta tipul familiar curent de comunicare orala, dialogica, in care doi sau mai multi participanti i§i asuma in mod liber rolul de emitator. Discutia presupune un cadru institutional §i, cel putin partial, prealocarea rolului de emitator. In cazul conversatiei, participantii se manifesta ca indivizi (interventia consideratiilor de rol §i de statut ca factor restrictiv, fara sa fie exclusa, nu este esentiala), pe cand discutia se poarta din perspectiva rolului social al participantilor. Diferentele dintre conversatie §i discutie sunt legate §i de temele care pot fi abordate: conversatia nu implica limitari sub acest aspect, pe cand tema de discutie este strict determinata de cadrul institutional in care aceasta are loc.

Conversatia (apud Liliana Ionescu Ruxandroiu, Conversatia – structuri §i strategii) se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi:

este creata continuu, prin interactiune; este rezultatul interactiunii unor indivizi care au obiective conversational diferite §i adesea divergente. Evolutia conversatiei este, in general, nepredictibila, dar atat in producerea, cat §i in interpretarea enunturilor, se tine seama cu necesitate de partener. Atat emitatorul, cat §i receptorul valorifica in cursul proceselor specifice fiecaruia dintre aceste roluri datele pe care le poseda in legatura cu celalalt, date care configureaza orizontul productiv §i cel interpretativ al partenerului. Preocuparea emitatorului de a facilita receptarea este reflectata §i de gradul ridicat de redundanta al enunturilor specifice conversatiei;

toate aspectele semnalate pun in evidenta caracterul de interactiune sociala specific al

conversatiei. Aceasta presupune existenta unui teritoriu comun participantilor, dorinta de a imparta§i cu altii anumite informatii despre lume, realizarea unui anumit echilibru intre necesitatile individuale §i necesitatile altor membri ai comunitatii. Pragmatic, conversatia apare ca o activitate serioasa §i necesara, cu functie coeziva, facilitand cele mai diverse forme de interactiune sociala;

conversatia este inerent contextuala; contextul este parte integranta a conversatiei, functionand ca un criteriu esential de a decide daca aceasta este coerenta sau nu;

este structurata; conversatia i§i are propria ei organizare. Ea se desfa§oara sub forma unei succesiuni de interventii alternative ale unor participanti. In cursul unei conversatii se actualizeaza doua tipuri de roluri: emitator §i receptor. Se vorbe§te §i despre un rol de auditor, prin care se desemneaza situatia celui care asista la conversatie fara a interveni. In situatia in care la conversatie participa mai multe persoane, una (sau unele) dintre ele pot sa nu fie selectate ca destinatari ai anumitor interventii, emitatorul orientandu-se explicit spre cel de la care a§teapta raspuns. Ordonarea conversatiei nu este determinata in primul rand de ordonarea diverselor secvente componente, ci de faptul ca interactiunea dintre emitator §i receptor presupune coordonarea interdependentei context/actiune puse in evidenta de etnometodologie. activitatii de producere a semnificatiilor: negocierea sensurilor, crearea unor contexte interpretative etc. Conversatia poate fi definita prin trei caracteristici esentiale: interactiune, ordine §i indeplinire (realizare). Un enunt verbal, complex sau nu, chiar §i o singura fraza nu este produsul unui singur locutor, ci rezultatul unui proces interactiv.

Chiar daca unul dintre participanti nu contribuie verbal, sau daca este vorba despre interventia verbala a unui singur locutor, partenerul contribuie la realizarea enuntului prin simplul fapt ca locutorul i se adreseaza lui: prin insa§i existenta sa, interlocutorul contribuie la randamentul discursiv al locutorului, care nu poate vorbi fara a construi ipoteze asupra celuilalt. Datorita unei coordonari foarte precise intre cel care vorbe§te §i cel care asculta, discursul apare intotdeauna ca o constructie. Fiecare participant arata cum intelege sau interpreteaza el activitatea celuilalt §i cum ar dori sa o inteleaga sau sa o interpreteze celalalt pe a sa. Prin activitatea lor, participantii incep sa se cunoasca repede §i stabilesc acelea§i raporturi §i cu partenerii, in vederea activitatilor care vor urma. Fiecare element al conversatiei poate constitui obiectul unei negocieri, de la sensul unui cuvant pana la tipul de activitate ce trebuie indeplinita, ori pana la interpretarea unei activitati deja realizate. Participantii i§i indeplinesc activitatile conversational in mod organizat. Ei dispun de metode (in sensul pre§tiintific), care le permit rezolvarea sarcinilor conversational pe care le-au propus sau pe care le-au negociat la inceputul interactiunii §i, de asemenea, sa-§i organizeze conversatia in acord cu aceste sarcini. Aceasta organizare este formata din secvente: ea se constituie prin succesiunea interventiilor verbale. O interventie verbala asociata aceleia care o precede §i aceleia ce va urma furnizeaza contextul „local” pentru intelegerea §i interpretarea sensului activitatilor conversational. Interventia verbala, moment fundamental, nu constituie o unitate lingvistica, ci una interactional, care acopera o multitudine de mijloace lingvistice, mergand de la constructii lexicale autonome pana la fraze complexe. Activitatile partenerilor sunt determinate foarte putin de norme sau de concepte exterioare; importanta lor este, mai curand, determinata de randamentul dat, constituirea sensului rezultand tocmai din activitatea participantilor.

TEORIA CONVERSATIEI

9

0 directie posibila a regandirii comunicarii pana la nivelul conditiilor ei de posibilitate o ofera programele „teoriei conversatiei”. Conversatia pare a introduce un ecran de barare a tentativelor §tiintifice. Ea mobilizeaza, in primul rand, functia fatica, cea centrata pe canalul de comunicare §i distorsiunile acestuia. Fr. Berthet scria (apud Mihai Dinu, Comunicarea): „Intr-un anumit sens, functia fatica este conversatia prin excelenta… Daca obiectul functiei fatice este contactul sau accentuarea lui, pe scurt daca ceea ce e vizat este legatura sociala ca atare (stabilirea ca f verificarea ei, conditia ei de existenta ca f consolidarea ei), atunci toate celelalte obiective ale schimbului de cuvinte nu sunt decat secundare, iar a vorbi nu mai inseamna a schimba informatii, ci a stabili posibilitatea schimbului”.

Teoria lui Paul Grice (Logic and Conversation, 1975) intentioneaza sa degajeze principiile care prezideaza orice comunicare, pe baza formularii cadrului a priori implicit al acesteia prin analiza conversatiei, a investigarii conditiilor ei de existenta §i adecvare. Aceste conditii („maxime ale actiunii comunicationale”) care se aplica conversatiei in sine, indiferent de tema ei, sunt formulate ca principii ale comunicarii, pornind de la presupozitia ca exista o conexiune substantiala intre structura conversatiei §i natura discursului in genere. De fapt, teoria lui Grice (apud Cristian Baylon, Xavier Mignot, Comunicarea) incearca sa raspunda la urmatoarele intrebari: In ce mod emitatorul, adoptand pozitia rezonabila de a nu spune tot (caci nu avem aproape niciodata timpul de a spune tot), poate prevedea ca mesajul sau va fi inteles a§a cum dore§te el? In ce mod destinatarul intelege altceva, sau mai mult decat ceea ce s-a spus? Ambii se sprijina pe cunoa§terea regulilor comunicative care ghideaza constructia sensului dincolo de simpla echivalenta intre expresie §i continut. Altfel spus, pentru a se intelege, interlocutorii trebuie nu numai sa fi memorizat sensul cuvintelor, a§a cum incearca dictionarele sa-l descrie, ci sa §i posede principiile generale care ii vor permite mai mult.

Grice a incercat sa enumere, sub numele de maxime conversational, regulile carora trebuie sa se conformeze actorii unui dialog. Maximele conversatiei vor avea astfel de-a face direct cu „trasaturile generale ale discursului”. Aceste maxime sunt formulate pornind de la un principiu general, principiul cooperarii: „Contributia ta la conversatie trebuie sa corespunda cu ceea ce se cere din partea ta, cu stadiul atins de conversatie, cu scopul sau directia acceptata a discutiei in care eqti angajat.”

Legand o conversatie, interlocutorii intreprind o activitate colectiva in care fiecare dintre ei trebuie sa poata conta unul pe celalalt pentru ca aceasta sa fie dusa la bun sfar§it. Acesta este un fel de transcendental al comunicarii, in sensul ca daca ai acceptat sa conversezi, ai admis tacit un principiu normativ §i etic prin care te angajezi sa supui orice diferend argumentelor menite sa realizeze un consens. Principiul de cooperare a lui Grice conduce la formularea maximelor conversatiei; aceste categorii devin conditii pentru ca acel „implicit” prezent in orice practica a comunicarii, sa nu violeze principiul cooperarii.

Maximele cantitatii se refera la masura sau cantitatea informatiei de respectat intr-o conversatie; cele ale calitatii invita la veridicitate §i adevarul sustinerilor; maxima relatiei („Fii relevant!” – se refera la situatia partenerilor in cadrul conversatiei; cele ale modalitatii iti cer sa fii clar §i precis. Toate aceste maxime organizeaza nucleul potential al comunicarii §i induc, in viziunea lui Grice, un caracter reflexiv necesar teoriei comunicarii.

Maximele conversationale

9

Categoria cantitatii

Contributia voastra sa fie pe atat de informativa pe cat se cere (pentru finalitatile din acel moment ale schimbului);

Contributia voastra sa nu fie mai informativa decat se cere. Categoria calitatii

Supermaxima:

Incercati sa faceti in a§a fel incat contributia voastra sa fie adevarata. Doua maxime mai precise:

Nu spuneti ceea ce considerati ca este fals;

Nu spuneti lucruri asupra carora nu aveti informatia adecvata. Categoria relatiei

Fiti relevant!

Categoria modalitatii Supermaxima:

Fiti clar!

Maxime variate:

Exprimarea sa nu fie obscura;

Evitati ambiguitatea;

Fiti concis! (evitati orice prolixitate care nu este necesara);

Exprimati-va cu ordine.

In ce masura principiul cooperarii al lui Paul Grice, precum §i maximele stabilite plecand de la acesta sunt respectate intr-o conversatie obi§nuita? Comentati raspunsul la aceasta intrebare. Ce va spune acest raspuns despre natura teoriei lui Paul Grice?

DE RETINUT:

Ce este §i care suntpremisele de la care pleaca interactionismul simbolic? Interactionismul simbolic reprezinta studierea modului in care actorii sociali interpreteaza simbolurile nascute din activitatile lor interactive;

Premisele interactionismului simbolic (dupa H.Blumer):

1. oamenii actioneaza fata de lucruri pe baza semnificatiilor pe care le au pentru ei aceste lucruri;

semnificatia acestor lucruri deriva §i se na§te din interactiunea sociala a unui individ cu ceilalti actori;

aceste semnificatii sunt utilizate §i modificate pintr-un proces de interpretare efectuat de un individ in raportul sau cu lucrurile pe care le intalne§te.

Care sunt axiomele comunicarii elaborate in cadrul §colii de la Palo Alto?

Teza: Totul este comunicare.

Opera de baza: cartea O logica a comunicarii, scrisa de trei membri ai Colegiului invizibil: Paul Watzlawick, Janet Beavin, Don Jackson. Ei au formulat cateva principii de comunicare interumana, numite de autori axiome.

Axiome

Comunicarea este inevitabila;

Comunicarea se desfa§oara la doua niveluri: informational §i relational, cel de-al doilea oferind indicatii de interpretare a continutului celui dintai;

Comunicarea este un proces continuu, ce nu poate fi tratat in termeni de cauza-efect sau stimul-raspuns;

Comunicarea imbraca fie o forma digitala, fie una analogica;

Orice proces de comunicare este simetric sau complementar, daca el se intemeiaza, respectiv, pe egalitate sau diferenta;

Comunicarea este ireversibila;

Comunicarea presupune procese de ajustare §i acomodare.

“Astfel, imposibilitatea de a nu comunica face ca orice situatie care comporta doua sau mai multe persoane sa fie o situatie interpersonala, o situatie de comunicare. Aspectul “relatie” al unei asemenea comunicari precizeaza mai bine acestpunct. Importanta pragmatica, interpersonala a modurilor de comunicare digital f analogic nu rezida doar mtr-un izomorfism presupus cu continutul f relatia, ci in ambiguitatea, inevitabila f semnificativa, in care se afla emitatorul f receptorul atunci cand se pune problema traducerii unui mod in altul. Ceea ce am spus despre problemele de punctare se bazeaza tocmai pe metamorfoza implicita a modelului clasic “actiune-reactiune ”. In fine, paradigma simetrie complementaritate este poate cea care se apropie cel mai mult de conceptul matematic de functie, pozitiile indivizilor nefiind decat variabile susceptibile de a lua o infinitate de valori al caror sens nu este absolut, ci nu se releva decat in relatia lor reciprocal’ (P.Watzlawick, Une logique de la communication)

Care sunt trasaturile conversatiei?

Conversatia se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi: este creata continuu, prin interactiune; are un caracter de interactiune sociala; conversatia este inerent contextuala;

este structurata; se desfa§oara sub forma unei succesiuni de interventii alternative ale unor participanti.

.4. COMUNICARE §I LIMBAJ;
COMUNICAREA ORALA

Exista vorbitori care ne fascineaza. Iar fascinatia nu vine numai din ceea ce se comunica, ci, mai ales, din felul in care se comunica. in astfel de situatii suntem in prezenta a ,,doua limbaje”, spune Paul Watzlawick, intr- un eseu care poarta chiar acest titlu. Unul dintre ele poate fi transpus in reguli, i se pot identifica elementele constitutive: este limbajul rational, cuantificabil in fraze, judecati, propozitii, cuvinte, silabe, sunete. Celalalt este metaforic, figurat, opereaza nu cu semne, ci cu simboluri. Din punctul de vedere al analizelor de limbaj §i comunicare, primul limbaj este atribuit unor fenomene de gandire dirijata, celalalt unor fenomene de gandire nedirijata. Limbajul datorat fenomenelor de gandire dirijata urmeaza legile lingvistice, se supune regulilor gramaticale, ale sintaxei §i semanticii. Limbajul datorat fenomenelor de gindire nedirijata constituie o tesatura in care suntprinse reprezentarile, experientele, gesturile, atitudinile, trasaturile de personalitate, ,,farmecul” vorbitorului. Formele gandirii nedirijate se Govedesc a avea un caracter pronuntat individual §i sunt mai putin susceptibile de normare in vederea constituirii unei discipline de studiu. Formele gandirii dirijate, care nu au un specific individual accentuat, ci unul general, au fost asamblate intr-o disciplina, intr-o teorie a limbajului. De aceea doar acestea pot fi studiate cu pertinenta §i in mod sistematic. La acest limbaj ne vom referi in continuare.

LIMBA – LIMBAJ: CLARIFICARI CONCEPTUALE

OPERATIONALIZAREA LIMBAJULUI

LIMBAJ §I ACTIUNE

COMUNICAREA LINGVISTICA – MODELE TEORETICE

COMUNICAREA ORALA – STILURI DE COMUNICARE

COMUNICAREA INTERPERSONALA

COMUNICAREA VERBALA

LIMBA – LIMBAJ: CLARIFICARI CONCEPTUALE

„Toate popoarele de pe pamant, in ciuda diversitatii idiomurilor, vorbesc unul §i acela^i limbaj” sustine Beauzee. Toate limbile au un fundament comun, o ratiune fondatoare comuna, datorita faptului ca servesc aceluia§i scop: semnificarii prin intermediul limbii, transmiterii gandurilor personale unor altor oameni. Vorbirea este o oglinda, uneori o fereastra, a noastra, a eu-lui, a persoanei. Persoana nu apare numai in hainele care inve§manteaza corpul nostru, ci §i in cuvintele care imbraca ceea ce dorim sa comunicam.

Limbaj – desemneaza ceea ce este comun in modul in care toate fiintele omene§ti folosesc cuvantul sau scrisul. Este un cuvant folosit mai ales la singular; el reprezinta o aptitudine care este singulara in lumea animala; il putem defini drept orice sistem sau ansamblu de semne care permite exprimarea sau comunicarea; in sens strict, reprezinta o institutie universala §i specifica umanitatii, care comporta caracteristici proprii.

Limba – (sens comun) – produs social particular al facultatii limbajului, ansamblu de conventii necesare comunicarii, schimbului de informatii, adoptate in mod mai mult sau mai putin conventional de catre vorbitorii unei societati, pentru exercitarea acestei functii prin vorbire. Daca limbajul este facultatea sau aptitudinea de a construi un sistem de semne, intraductibil sau universal, limba este instrumentul de comunicare propriu unei comunitati umane. Limbile, ca expresii particulare, ca realizari conjuncturale ale limbajului, sunt susceptibile de a fi traduse.

Vorbirea – actul prin care se exercita functia lingvistica; vorbirea intr-o limba este activitatea de codare, iar ascultarea este activitatea de decodare a comunicarii.

Distinctia dintre limba §i vorbire constituie, dupa cum se §tie, dihotomia saussuriana primordiala careia i se subordoneaza toate celelalte opozitii evidentiate de lingvistica structurala. Pentru Saussure, limba constituie un sistem existent in mod virtual in con§tiinta unei comunitati umane determinate sub forma unui ansamblu de reguli §i conventii acceptate tacit de membrii corpului social, care le permite acestora exercitarea facultatilor limbajului. Actualizarea limbii se realizeaza sub forma vorbirii, ce constituie latura concreta, de manifestare practica a posibilitatilor lingvistice ale indivizilor. Aceea§i distinctie se regase§te sub o terminologie diferita la mai toti lingvi§tii structurali§ti (schema/uzaj la Hjelmsev, competenta /performanta la Chomsky).

Sistem de semne – unitati conventionale, abstracte, care prin combinare pot forma unitati semantice, cuvinte cu semnificatie, expresii cu sens; sensul intrinsec al lor nu este altul decat referentialitatea lor.

Codul lingvistic – limba – este necesar atat emitatorului cat §i receptorului, pentru a realiza comunicarea. El consta intr-o multitudine de semne izolate, care se pot asocia pentru a desemna un referent, dintr-un set de reguli dupa care se face asocierea acestor designatori pentru a exprima o imagine mentala, o reprezentare. Organizarea semnelor §i combinarea sensurilor lor tin de sintaxa propozitiei sau a frazei. Practicile discursive – tipuri de organizare ale comunicarii – reprezinta utilizarea limbii in vorbire. Actul

enuntarii, al vorbirii, presupune recurgerea la semnificant §i semnificat, entitati statice ale codului lingvistic. Pentru a reu§i, comunicarea intre indivizi are nevoie de intelegerea codului. Vorbirea este un act individual, pe cand limba este un fenomen social, de grup. „Jocurile de vorbire” (L. Wittgenstein) consacra sensul folosirii unor expresii in conformitate cu intrebuintarea lor. Semnificatiile termenilor unei limbi se regasesc in dictionare. Fiecare vorbitor are pentru un termen una sau mai multe semnificatii. A§adar, fiecare vorbitor are un dictionar propriu pentru limba/limbile pe care o/le vorbe§te. Sensurile cuvintelor se pot schimba, in functie de interpretarile care apar in cursul comunicarii. A§a se face ca unii vorbitori pot folosi cuvintele cu sensuri gre§ite, false (adica neconforme cu sensul de dictionar sau cu cel atribuit de grupul social in a carei limba se exprima). De aceea, N. Chomsky gase§te de cuviinta sa faca distinctia dintre competenta lingvistica §i performanta lingvistica.

Competenta lingvistica – este data de ansamblul posibilitatilor pe care le are un subiect vorbitor al unei limbi in ceea ce prive§te capacitatea de a construi §i de a recunoa§te fraze corecte din punct de vedere gramatical, de a le interpreta pe cele cu sens §i de a le identifica pe cele ambigue dintr-o anumita limba.

Performantele lingvistice ale vorbitorului unei limbi nu tin neaparat de competentele lingvistice pe care le poate demonstra, ci de capacitatea de a pune ,,in joc” zestrea acumulata de termeni (semnificanti) §i complexul de reguli pentru a obtine sensuri noi. Performantele lingvistice mai reclama §i ansamblul cuno§tintelor despre lume ale subiectului §i o anumita practica in abordarea §i gestionarea relatiilor interumane, care pot functiona independent de competenta lingvistica.

O alta distinctie care se face in acest domeniu este cea intre limba §i discurs. Aici discursul joaca un rol analog vorbirii, atat doar ca e vorba de o vorbire specializata. Specializarea implicata este datorata relatiei specifice care se stabile§te in cadrul discursului intre sens §i efect de sens. Daca in cazul vorbirii, termenilor (cuvintelor) li se puteau atribui mai multe sensuri, fiind la latitudinea interlocutorilor sa aleaga sensul care le convine sau cel pe care-l cunosc, in cazul discursului se pleaca de la asumtia ca in pofida infinitatii de valori ale unui termen, unei unitati de semnificatie minimale ii corespunde un sens §i numai unul.

Limba §i gandire

In lingvistica, o teorie foarte larg acceptata afirma, cu argumente puternice, ca o limba impune gandirii o organizare originala. Saussure (apud Cristian Baylon, Xavier Mignot, Comunicarea), considera ca, fara limbaj, gandirea ar ramane o nebuloasa dezorganizata: doar el permite gandirii sa se organizeze. Cum nu exista un limbaj in sine, ci doar limbi multiple §i diferite, gandirea unui individ ramane intr-o larga masura dependenta de limba pe care a invatat-o. Formulei celebre a lui Humboldt, potrivit careia o limba este ,,o viziune a lumii” (Weltanschauung) ii raspunde, in definitia lui Martinet, o afirmatie orientata in acela§i sens: limba este calificata drept ,,instrument de comunicare m functie de care experienta umana se analizeaza, in mod diferit de la o comunitate la alta…” Toate acestea contrazic opinia generala, dar complet falsa, potrivit careia diversitatea limbilor se reduce la o diversitate de etichete, sau de semnale, legate de

semnificatii invariable care ar reflecta direct realitatea. Limba are anumite functiuni, are o anumita utilizare. Printre aceste functiuni, speciali§tii considera ca predominanta fie functia de comunicare, fie functia de reprezentare. Aceasta se explica foarte u§or: cele doua sunt legate, dupa cum s-a constatat inca din Evul Mediu. Gandirea devine comunicabila doar pentru ca limba permite sa se afecteze semnale unor elemente de gandire, deci sensului. §i necesitatile comunicarii, in mod reciproc, conduc la obligatia de a se pune ordine in gandire. Aceasta nu se intampla doar in momentul in care ne exprimam. De achizitia unei limbi, fie in primii ani de viata, fie mai tarziu, se leaga cu siguranta o structurare specifica a gandirii care, fara sa o limiteze la tipare rigide §i definitive, ii permit sa corespunda gandirii celuilalt, multiplicand in acela§i timp posibilitatile de imbogatire. Chiar daca in ansamblu lingvi§tii sunt de acord asupra faptului ca limba influenteaza gandirea, opinia lor variaza asupra profunzimii acestei influente. Pentru unii – ipoteza afirmata de Humboldt-Sapir- Whorf, decupajul semantic astfel indus de o limba este in intregime original, in a§a fel incat intre doua decupaje tinand de doua limbi diferite, nu exista multe puncte comune. Pentru altii, universul semantic al umanitatii conserva o anumita unitate, limbile nu sunt in intregime ireductibile unele fata de celelalte. Daca ar fi altfel, cum ar fi posibile traducerile?

OPERATIONALIZAREA LIMBAJULUI

Intrebari legitime se ridica atunci cand se pune problema achizitionarii de catre fiinta umana a limbajului. Cum se invata sensurile §i modurile de combinare ale cuvintelor §i expresiilor? Cum se ajunge la performante lingvistice? Acestor intrebari li se poate raspunde parcurgand urmatoarele trei etape ale operationalizarii limbajului:

analiza indicilor acustici;

sinteza §i elaborarea reprezentarilor lexicale;

intelegerea.

Analiza indicilor acustici

perceptia categoriala – invatarea sunetelor elementare §i gruparea lor;

adaptarea selectiva – pentru a identifica mai multi termeni e nevoie de o prezentare variata de foneme §i de parametri lingvistici;

combinatii de foneme – reprezentarea silabica: capacitatea de a uni in silabe mai multe semne.

Sinteza §i elaborarea reprezentarilor lexicale

lexicul intern – ansamblul de reprezentari corespunzatoare unitatilor semnificative dintr-o limba;

efectul de frecventa – lexicul intern create cu cat cuvintele sunt folosite mai des;

efectul de amorsare – lexicul intern scade in conditiile nefolosirii cuvintelor.

intelegerea nu se reduce la identificarea cuvintelor dintr-un mesaj, unitatea sintactica pe care trebuie sa o poata prelucra vorbitorul pentru a comunica este fraza. Perceptia lingvistica este data de nivelul competentei lingvistice, iar intelegerea este consecinta

directa a gradului de performanta lingvistica a subiectului. Aceste doua aspecte ale procesului de operationalizare a limbajului se completeaza reciproc, abia aici, la nivelul intelegerii intalnindu-se competenta §i performanta lingvistica care, in afara procesului de operationalizare, functioneaza independent.

LIMBAJ §I ACTIUNE

O importanta deosebita pentru intemeierea limbajului este data de relatia acestuia cu actiunea. Daca se considera ca exista o distanta intre „limba” §i „vorbire”, cum cred ganditorii neo-pozitivi§ti, atunci nu trebuie sa se analizeze decat codul lingvistic.

Considerand pentru inceput aceasta supozitie, analizele lingvistice pun in lumina trei tipuri de abordari §i de intemeieri posibile:

sintactica;

semantica;

pragmatica.

Perspectiva sintactica – consta in determinarea regulilor care permit, prin combinarea simbolurilor elementare, construirea de fraze sau fomule lingvistice corecte.

Perspectiva semantica – i§i propune sa furnizeze mijlocul de interpretare a formelor lingvistice §i sa le puna in corespondenta cu altceva, altceva care poate fi realitatea sau formele altei limbi sau ale altui limbaj (non-verbal).

Perspectiva pragmatica – i§i propune sa analizeze formele limbii a§a cum le utilizeaza vorbitorii care intentioneaza sa actioneze unii asupra altora prin intermediul limbii.

§coala de la Oxford

Austin incearca o abordare a limbajului din perspectiva enunturilor. El distinge enunturi constatative §i enunturi performative. Enunturile constative descriu un eveniment („Azi e luni. ”) fara a avea pretentia de a induce o modificare in relatia emitator-receptor. Enunturile performative incearca sa modifice relatia emitator- receptor, sa produca un efect, cel mai adesea asupra receptorului. Ulterior Austin i§i va modifica punctul de vedere, constatand ca orice act de vorbire, fie el constativ sau performativ, poate induce o atitudine in receptor. Astfel, adancind analiza, el constata ca orice tip de act al vorbirii comporta trei aspecte concomitente, insa in grade diferite de intensitate. Aceste trei aspecte sint:

locutia;

ilocutia;

•"perlocutia.

Locutia – consta in articularea §i combinarea de sunete, in evocarea §i combinarea sintactica a notiunilor §i sensurilor, in actul de vorbire propriu-zis;

Ilocutia – enuntul exprimat in fraza reprezinta el insu§i un act, o anume transformare a raporturilor dintre interlocutori. De exemplu, cand spun ,,promit…” inseamna ca ma angajez la o actiune care va modifica a§teptarea interlocutorului; la fel cum atunci cand

spun ,,iti interzic…” doresc sa intrerup o actiune a interlocutorului. Printr-un act ilocutoriu al enuntarii angajez o actiune specifica.

Perlocutia – enuntul are ,,incapsulata” o teleologie de ordin comunicational. Scopul explicit al enuntarii poate sa nu fie exprimat sau sa nu fie identificabil in enunt, decat in urma unei eventuale cerereri de confirmare sau de explicitare din partea interlocutorului. Actul perlocutionar este inserat in interstitiile unei situatii de fapt. El poate exprima §i recursul la un alt tip de cod comunicational sau de situatie, cunoscut de catre unii dintre vorbitori. Un enunt, in momentul in care este emis, are mai multe obiective care se articuleaza unul pe celalalt: enuntatorul incearca sa faca in a§a fel incat acesta sa fie corect constituit (locutie), ca sensul sau sa fie recunoscut (ilocutie), ca acesta sa produca din partea auditorului o anumita reactie (perlocutie).

COMUNICAREA LINGVISTICA – MODELE TEORETICE

Jakobson a fost printre primii care au sugerat o schema a comunicarii lingvistice. Din punctul sau de vedere, in orice act de comunicare verbala intervin urmatorii factori constitutivi:

„Destinatorul trimite un mesaj destinatarului. Pentru a fi operant, mesajul necesita mai intai un context la care sa faca trimitere (ceea ce, intr-o terminologie oarecum ambigua, este n umit „referent”), context sesizabil de catre destinatar fi care fie este verbalizat, fie este susceptibil de a fi verbalizat; apoi mesajul necesita un cod comun, m mtregime sau cel putin partial, atat destinatorului, cat fi destinatarului (sau, m alti termeni, celui care codifica fi celui care decodifica mesajul); m fine, mesajul necesita un contact, un canal fizic fi o conexiune psihologica mtre emitator fi destinatar, contact care le permite sa stabileasca fi sa mentina comunicarea”. (Jakobson, Closing statements: Linguistics and Poetics, apud Christian Baylon, Xavier Mignot,

Comunicarea)

Astazi, din punctul de vedere al lingvistului, se impun anumite completari §i rezerve. De exemplu, situatia in care se desfa§oara comunicarea, nu figureaza in aceasta schema: de fapt, prin termenul context, Jakobson a desemnat in bloc trei factori pe care trebuie sa-i diferentiem:

Situatia comunicatorilor (emitatorul §i destinatarul sunt, in momentul producerii mesajului sau al receptiei sale, intr-un anumit loc §i intr-un anumit moment §i au, unul in raport cu celalalt, functii net diferentiate);

Contextul, adica mesajele care fac parte din acela§i ansamblu §i de la care anumite elemente ale mesajului trebuie sa-§i primeasca sensul, fiind adeseori greu de §tiut pe cine desemneaza acestea daca nu exista date furnizate in partea precedenta a mesajului;

Referentul, la ceea ce trimite mesajul, ceea ce incearca acesta sa descrie (atunci cand descrie).

Jakobson adopta un punct de vedere functional in interpretarea schemei sale, in sensul ca, un sistem cum este limbajul este utilizat in scopuri care trebuie explicitate. Astfel, factorii pe care Jakobson i-a delimitat in schema sa pot reprezenta obiectul unei

analize separate in analizarea limbajului. Dealtfel, in cunoscuta sa „teorie a limbii”, din 1934, Karl Buhler, plecand de la o schema mai simpla, define§te actul comunicarii lingvistice prin analogie cu transmisia radiofonica, ceea ce il determina sa adopte, pentru prima data, termenii de emitator, mesaj §i receptor. Buhler constata ca vorbirea poate fi conceputa ca expresie in raport cu emitatorul, ca reprezentare in raport cu mesajul §i ca apel in raport cu destinatarul. In consecinta, ele distinge functiile expresiva, reprezentativa §i apelativa.

Roman Jakobson opereaza distinctia dintre forma §i continutul mesajului, ata§and functii distincte acestor doua componente. Se ajunge astfel la o clasificare cuprinzand urmatoarele functii:

Functia emotiva a comunicarii consta in evidentierea starilor interne ale emitatorului. O valoare emotionala foarte mare au interjectiile, unele forme verbale (modul optativ), epitetele §i o suma intreaga de mijloace stilistice prin care exprimam reactile noastre suflete§ti la contactul cu o realitate oarecare.

Functia conativa, persuasiva, sau retorica indreptata catre destinatarul comunicarii de la care se intentioneaza sa se obtina un anume tip de raspuns. Forma verbala conativa prin excelenta este modul imperativ. In calitatea sa de arta a construirii discursurilor persuasive, retorica avea in vedere tocmai valorificarea potentelor conative ale comunicarii interumane.

Functia poetica e centrata pe mesaj. Trebuie insa observat ca ea nu are in vedere §i referinta, sau fenomenul real pe care il vizeaza comunicarea. A§a se §i explica alegerea de catre Jakobson a denumirii acestei functii. Se §tie ca, spre deosebire de limbajul §tiintific, pentru care ceea ce conteaza cu precadere este despre ce se vorbe§te, limbajul poetic pune accentul pe cum se spune. Daca cel dintai privilegiaza semnificatul, cel de-al doilea – semnificantul. In spatele cuvintelor dintr-un text §tiintific se vad intelesurile pe care ele ni le dezvaluie, pe cand cuvintele unui poem sunt, in mare masura, opace, ele retinand atentia cititorului asupra aspectului lor concret, ceea ce face ca orice incercare de a le inlocui cu sinonime sa distruga poeticitatea textului.

Functia referential acopera referinta mesajului, dar ea vizeaza, in conceptia lui Jakobson, §i cadrul situational in care are loc transmiterea acestuia. Ideea de a trata impreuna aceste doua aspecte pare sa se fi nascut din dorinta de a separa printr-o cenzura unica aspectele ce tin de sintaxa mesajului de tot ceea ce prive§te relatia acestuia cu realitati exterioare, adica de componentele semantica §i pragmatica. De§i logica, abordarea aceasta a fost receptata de alti cerectatori drept insuficient de pertinenta, motiv pentru care Derill Hymes a propus scindarea functiei jakobsiene in doua: una propriu-zis referentiala, axata pe subiectul comunicarii §i alta contextuala sau situationala, orientata catre cadrul in care se desfa§oara procesul de comunicare.

Functia metalingvistica se manifesta ori de cate ori in cadrul comunicarii apare necesitatea de a se atrage atentia asupra codului utilizat. Perifrazele explicative care precizeaza acceptiunea in care trebuie inteles un termen, gesturile sau tonul ce indica receptorului cheia in care trebuie decodificat mesajul, apartin toate sferei metalingvisticului.

Functia fatica are in vedere caracteristicile mijlocului de comunicare §i controlul bunei functionari a acestuia. Nenumarate semnale fatice insotesc comunicarea interpersonala: confirmari verbale sau prin mi§cari ale capului, dar mai ales jocul privirilor prin care se reconfirma mereu pastrarea contactului.

anumite e§ecuri ale comunicarii sunt datorate unei distante exagerat de mari intre limba a§a cum o poseda emitatorul, sau crede ca o poseda §i limba pe care o poseda receptorul, sau crede ca o poseda. Limba nu mai este considerata o unitate stabila §i unica ca la Jakobson; apare in schimb conceptul de competenta lingvistica, cu o valoare explicativa mare in cadrul acestei scheme.

In comunicarea lingvistica intervin trei elemente care pun probleme de codificare §i decodificare:

variabilitatea enunturilor lingvistice (fiecare individ are modul sau personal de a utiliza limba, cuvintele, sintaxa, intonatia, etc.). Competenta lingvistica presupune cunoa§terea codului limbii utilizate, dar §i capacitatea de a descifra §i intelege enunturi foarte variat compuse;

Polisemia §i sinonimia semnelor lingvistice. A decodifica un mesaj inseamna a alege semnificatia unui ansamblu de semne in functie de contextul lingvistic;

Existenta mesajelor paralele (verbale, paralingvistice etc.) care pot fi complementare sau contradictorii unele in raport cu altele. Cele paralele pot confirma, nuanta, relativiza §i chiar contrazice mesajul lingvistic propriu-zis;

Codificarea §i decodificarea mesajelor implica §i procesul de interpretare: sensul pe care receptorul il da mesajului in functie de contextul comunicarii (in care intervin personalitatea, experienta, starea de spirit, sentimentele reciproce, starea interactional a celor care comunica etc. In genere este acceptat ca prin decodificarea unui mesaj aflam semnificatia mesajului, iar prin interpretare ii atribuim sensul nostru. Semnificatia este oarecum mesajul obiectiv, in timp ce sensul se refera la ceea ce facem noi cu mesajul respectiv (cum reactionam la un mesaj).

COMUNICAREA ORALA. STILURI DE COMUNICARE

Comunicarea orala reprezinta, ca §i comunicarea scrisa, un sistem propriu de reguli §i norme, doar ca sensibil mai bogat §i mai complex, datorita factorilor extra §i para lingvistici §i a influentei decisive a cadrului situational. O analiza nuantata l-a facut pe cercetatorul Martin Joos (apud Mihai Dinu, Comunicarea) sa distinga un numar de cinci trepte ale comunicarii orale, ce constituie toti atatia pa§i ai indepartarii acesteia de rigorile exprimarii scrise:

Stilul ce caracterizeaza formele de comunicare necooperativa, in care emitatorul nu i§i cunoa§te receptorul, iar acesta din urma nu e in masura sa influenteze in vreun fel discursul celui dintai. E cazul unor emisiuni de radio sau televiziune, cu texte atent elaborate tocmai pentru ca se §tie ca inexistenta feed-backului face imposibila ajustarea lor pe parcurs.

Stilul formal corespunde adresarii catre un auditoriu numeros, ale carui reactii sunt, de data aceasta, perceptibile pentru vorbitor. §i in acest caz, discursul prezinta un nivel inalt de coerenta, frazele fiind construite cu grija dintr-un material lexical cat mai variat. Se evita sistematic repetitiile, recurgerea la expresii argotice sau prea familiare, elipsele §i lasarea in suspensie a unor propozitii incepute.

Stilul consultativ este cel al discutiilor cu caracter profesional, de afaceri, al negocierilor §i tratativelor. Participarea interlocutorului la dialog este aici activa. Nu

se mai poate vorbi de un plan detaliat al comunicarii, ci numai de informatie de baza, imbogatita pe parcurs, in conformitate cu solicitarile partenerilor de discutie. Absenta unei preelaborari a discursului determina aparitia unor elemente lexicale parazite, a ezitarilor §i a reluarilor, a unor exprimari semigramaticale, ori chiar a dezacordurilor.

Stilul ocazional e specific conversatiilor libere intre prieteni. De data aceasta a disparut chiar §i baza informational minima pe care trebuia sa se construiasca dialogul. Participants trec fara restrictii de la un subiect la altul, intr-o maniera neglijenta. In plus, i§i fac aparitia expresiile eliptice §i folosirea unor termeni in acceptiuni speciale, cunoscute interlocutorilor din interactiuni verbale anterioare. Apelul la elemente de argou este §i el destul de frecvent.

Stilul intim se caracterizeaza prin recurgerea la un cod personal, care nu mai are drept obiectiv comunicarea unor date exterioare, ci ofera informatii despre starile §i trairile intime ale subiectului. A§adar, functia referentiala e cu totul pusa in umbra de functia expresiva, emotiva a comunicarii. Clasificarea lui Joos are meritul de a semnala faptul ca in imprejurari diferite, vorbim ,,limbi” diferite, cunoscute tuturor membrilor grupului social, dar alternate dupa necesitati. Ceea ce distinge lingvistica de sociolingvistica este tocmai faptul ca cea dintai se ocupa de studiul unei limbi unice §i unitare, in timp ce a doua are in vedere o multitudine de modalitati paralele de comunicare verbala. Daca lingvistica pune accentul pe unitatea limbii, sociolingvistica insista cu precadere asupra diversitatii, determinate atat de varietatea statutelor locutorilor, cat §i de contextul in care se desfa§oara comunicarea.

In cadrul unui nivel determinat al piramidei stilurilor, variatiile de exprimare verbala de la un vorbitor la altul sunt reflectate prin intermediul conceptului de idiolect, definit drept inventarul deprinderilor

verbale ale unui individ intr-o anumita perioada a vietii sale (Liliana Ionescu Ruxandroiu, Sociolingvistica – orientari

actuale).

La nivel de grup, echivalentul idiolectului este sociolectul, definit de Fishman ca o varietate a limbii semnificativa pentru grupul considerat §i care integreaza trasaturile comune ale idiolectelor membrilor acestuia. Un al treilea termen din aceea§i serie este dialectul, obiect al geografiei lingvistice.

Stil §i comunicare

Comunicarea eficienta §i eficace depinde in mare masura de felul in care comunicam, adica de stilul comunicarii. Potrivit unei celebre formulari stilul este omul tnsu§f \ este evident ca fiecarui individ ii este caracteristic un anumit mod de exprimare, un anumit stil, care poarta pecetea propriei personalitati, a culturii, a temperamentului §i a mediului social in care acesta traie§te. Stilul nu este o proprietate exclusiva a textelor literare, el este specific oricarui act de comunicare.

Calitatile generate ale stilului:

Indiferent de stilul de comunicare abordat, acesta trebuie sa indeplineasca, in principal, urmatoarele calitati:

claritatea – expunerea sistematizata, concisa §i u§or de inteles; absenta claritatii impieteaza asupra calitatii comunicarii, conducand la obscuritate, nonsens §i la echivoc;

corectitudinea – o calitate care pretinde respectarea regulilor gramaticale in ceea ce prive§te sintaxa, topica; abaterile de la normele gramaticale sintactice se numesc solecisme §i constau, cu precadere, in dezacordul dintre subiect §i predicat;

proprietatea – se refera la modalitatea folosirii cuvintelor celor mai potrivite pentru a exprima mai exact intentiile autorului;

puritatea – are in vedere folosirea numai a cuvintelor admise de vocabularul limbii literare; potrivit cu evolutia limbii putem identifica arhaisme, care reprezinta cuvinte vechi, ie§ite din uzul curent al limbii, neologisme, cuvinte recent intrate in limba, al caror uz nu a fost inca pe deplin validat §i regionalisme, cuvinte a caror intrebuintare este locala, specifica unei zone. Potrivit cu valoarea de intrebuintare a cuvintelor, cu sensurile in care acestea sunt folosite de anumite grupuri de vorbitori, putem identifica doua categorii de termeni: argoul, un limbaj folosit doar de anumite grupuri de vorbitori care confera cuvintelor alte sensuri decat cele de baza pentru a-i deruta pe cei care nu cunosc codul §i jargonul, care este un limbaj de termeni specifici unor anumite comunitati profesionale, folositi pentru a realiza o comunicare mai rapida;

precizia – are drept scop utilizarea numai a acelor cuvinte §i expresii necesare pentru intelegerea comunicarii;

concizia – urmare§te exprimarea concentrata pe subiectul de comunicat, fara divagatii suplimentare §i neavenite;

Calitatile particulare ale stilului

naturaletea – consta in exprimarea fireasca, fara afectare, fara o cautare fortata a unor cuvinte sau expresii neobi§nuite, de dragul de a epata, de a uimi auditoriul;

demnitatea – impune utilizarea in exprimarea orala numai a cuvintelor sau a expresiilor care nu aduc atingere moralei sau bunei cuviinte; mai nou este invocata in acest sens §i atitudinea politically corectnnes, evitarea referirilor cu caracter rasial, §ovin, antisemit, misogin sau androgin.

armonia – obtinerea efectului de incantare a auditoriului prin recurgerea la cuvinte §i expresii capabile sa provoace auditoriului reprezentari conforme cu intentia vorbitorului; opusul armoniei este cacofonia;

finetea – folosirea unor cuvinte sau expresii prin care se exprima intr-un mod indirect ganduri, sentimente, idei.

O tipologie a stilurilor de comunicare

Stilul neutru – se caracterizeaza prin absenta deliberata a oricarei forme de exprimare a starii suflete§ti, pentru ca intre emitator §i receptor nu se stabilesc alte relatii decat cele oficiale, de serviciu;

Stilul familiar – se caracterizeaza printr-o mare libertate in alegerea mijloacelor de expresie, ca urmare a unor intense trairi afective; presupune o exprimare mai putin pretentioasa, mai apropiata, folosita in relatiile cu membrii familiei, prietenii, colegii; Stilul solemn – sau protocolar, are ca trasatura specifica cautarea minutioasa a acelor formule, cuvinte sau moduri de adresare, menite a conferi enuntarii o nota evidenta de ceremonie, solicitata de imprejurari deosebite, in vederea exprimarii unor ganduri §i sentimente grave, marete, profunde;

Stilul beletristic – specificitatea acestui stil consta in marea bogatie de sensuri la care apeleaza §i pe care le folose§te; este stilul care incearca sa abordeze dictionarul unei limbi in exhaustivitatea sa;

Stilul §tiintific – se caracterizeaza prin aceea ca in procesul comunicarii se apeleaza la formele de deductie §i de inductie rationala ingnorandu-se intr-o oarecare masura, sensibilitatea §i imaginatia;

Stilul administrativ – un stil functional, care are ca element definitoriu prezenta unor formule sintactice cli§eu, cu ajutorul carora se efectueaza o comunicare specifica institutiilor;

Stilul publicistic – abordeaza o mare varietate tematica, fapt ce il apropie de stilul beletristic, dar il deosebe§te de acesta faptul ca pune accentul pe informatie mai mult decat pe forma de prezentare, urmarind informarea auditoriului;

Stilul de comunicare manageriala – stilul in care mesajul managerului cauta sa aiba un impact puternic asupra auditoriului, urmarind sa activeze eficienta §i eficacitatea acestuia, angajarea la rezolvarea de probleme, informarea, dirijarea spre anumite scopuri.

Diversitatea situatiilor de comunicare da na§tere altor distictii, mai fine, intre modurile de adresare orala. Din aceasta categorie fac parte registrele de exprimare, ce corespund rolurilor pe care vorbitorii le joaca intr-un context dat. Provenit din teatru, conceptul de rol ocupa un loc aparte in sociologia contemporana, el stand la baza unei intregi viziuni asupra comportamentului social, a carei expresie de maxima coerenta a fost dezvoltata de Ervin Goffman in lucrarile sale. Inscris in traditia teoretica §i metodologica a §colii de la Palo Alto, el combina interactionismul simbolic cu alte abordari – analiza dramaturgica, de pilda – pentru a demonstra retorica vietii cotidiene. In 1959, Goffman cunoa§te, cu La representation de soi dans la vie quotidienne, un succes rasunator in randul sociologilor §i al studentilor: dezvoltand sistematic ideea potrivit careia lumea este un teatru, el prezinta contactele §i raporturile dintre indizi ca pe ni§te ritualuri in care mecanismele de identificare, de obedienta sau de recunoa§tere asculta de o gramatica implicita. El i§i intreprinde minutioasa analiza a ritualurilor pe parcursul mai multor lucrari: acordand o mare importanta conceptului de interactiune, el afirma ca fiecare individ poseda o anumita imagine despre el insu§i, pe care incearca sa o impuna la fiecare noua intalnire. Viata sociala este asemenea unui repertoar plin cu situatii tip, iar interlocutorii cauta inainte de toate sa reprezinte un rol. Nu este vorba sa ne aliniem pasiv la o norma, fiindca fiecare incearca sa se impuna in lumina cea mai avantajoasa pentru el. Conversatiile cele mai banale constituie, de fapt, mici lupte simbolice. Actionand intr-un cadru cu caracteristici date, indivizii adopta atitudini §i comportamente (imbracaminte, gesturi, discurs) deduse din practica interactiunii sociale, pe care le alterneaza dupa imprejurari. De-a lungul unei singure zile, putem juca, pe rand, rolul de fii, de parinti, de subalterni, sau de §efi, de pacienti, de cumparatori etc. Fara

precizarea relatiei de rol intre persoanele care interactioneaza, alegerea varietatii lingvistice adecvate intalnirii, adica a registrului comunicarii, are de suferit. Rolul este deci factorul determinant in stabilirea registrului, pe care il selecteaza din multimea modurilor de exprimare diferite invatate de individ pe parcursul vietii.

COMUNICAREA INTERPERSONALA

Prima §i probabil cea mai raspandita situatie de comunicare verbala este comunicarea interpersonala. In aceasta situatie, o persoana (sau un grup) interactioneaza cu alte persoane (sau grup) fara ajutorul unui mijloc mecanic. Sursa §i receptorul in aceasta forma de comunicare se afla unul in imediata apropiere fizica a celuilalt. Convorbirea cu o persoana din familie, participarea la o discutie §i conversatia sunt toate exemple de comunicare interpersonala. Sursa (emitatorul) in aceasta situatie de comunicare poate fi unul sau mai multi indivizi; asemenea §i receptorul. Codificarea este de regula un proces care consta intr-o singura etapa, de vreme ce sursa transforma gandurile in discurs §i/sau gesturi. Se pot folosi mai multe canale. Receptorul poate vedea, auzi sau atinge sursa. Mesajele sunt relativ greu de intrerupt §i sunt produse fara cheltuieli mari. In plus, mesajele interpersonale pot fi private sau publice. Mesajele pot §i trebuie sa fie alcatuite in a§a fel incat sa corespunda situatiei §i partenerului de comunicare. Decodarea este tot un proces intr-o singura etapa folosit de acei receptori care pot percepe mesajul. Feed-back-ul este imediat §i se face uz de canale vizuale §i auditive. Zgomotul poate fi semantic sau de mediu. Exista §i un alt tip de comunicare interpersonala, cea ajutata de mecanisme. Cea mai importanta caracteristica a comunicarii interpersonale ajutata de ma§ini este faptul ca permite sursei §i receptorului sa fie despartiti atat in spatiu, cat §i in timp. Ea combina atat caracteristicile comunicarii interpersonale fata-in-fata, cat §i cele ale comunicarii de masa. Cel mai simplu mod de a intelege relatiile de comunicare interpersonala pare sa fie modelul „fereastra Johari” (figura 2). Datoram cercetatorilor americani Joseph Luft §i Harry Ingham (Joseph Luft, Group Processes: An Introduction to group Dynamics, apud Mihai Dinu, Comunicarea) ideea de a reprezenta nivelul de cunoa§tere reciproca a persoanelor angajate intr-o interactiune comunicativa sub forma unui desen, botezat, dupa prenumele aglutinat al celor doi autori, Johari. Este o fereastra cu patru patrate, fiecare patrat reprezentand persoana in relatie cu ceilalti.

Figiira 2

Patratul 1 – arata in ce masura doua sau mai multe persoane pot da §i primi in mod liber informatii, pot lucra impreuna, se pot bucura de experiente comune. Cu cat este mai mare acest patrat, cu atat contactul cu realitatea este mai bun §i persoana este pregatita sa-§i ajute prietenii §i pe sine.

Patratul 2 – este numit §i „zona oarba”. Cea mai simpla ilustrare o reprezinta ticurile verbale de care persoana respectiva nu este con§tienta, dar care sunt evidente pentru ceilalti. De exemplu, tendinta de a vorbi mult in cadrul unui grup poate fi evidenta pentru toata lumea in afara aceluia care o face.

Patratul 3 – se nume§te §i „agenda ascunsa”. Mai exact, acestea sunt informatii confidential pe care le am despre mine §i nu m-am hotarat sa le impart cu ceilalti. Nu este neaparat vorba despre intentii negative.

Patratul 4 – §tim ca aceasta zona exista pentru ca atat individul, cat §i ceilalti cu care acesta intra in contact, descopera din cand in cand noi comportamente care existau dintoteauna. Un individ poate fi surprins, de exemplu, de faptul ca preia conducerea grupului intr-un moment critic, sau o alta persoana poate descoperi ca individul respectiv este foarte capabil sa impace factiuni aflate in razboi.

Figura 3 ilustreaza care este proportia aproximativa a celor 4 zone cand un individ se afla intr-un grup nou sau cand intalne§te alta persoana necunoscuta. Conventiile sociale pun la dispozitie un tipar pentru a face cuno§tiinta §i se considera gre§it sa se reactioneze prea prietenos, prea repede §i sa se dezvaluie prea mult de la inceput. Aceia§i figura poate reprezenta §i pe cineva care are dificultati de comunicare cu ceilalti.

In cazul reprezentat de figura 4, cu cat primul patrat este mai mare, cu atat realitatea personala a individului depinde de acesta, in sensul ca i§i poate afirma dorintele folosindu-§i abilitatile §i interesele, fiind, in acela§i timp, mai util celorlalti. Individul a

aflat cu ajutorul feedbackului parerea §i sentimentele celorlalti relativ la el.

Fie ca este vorba de relatii intre prieteni, colegi, asociati, intre superior §i subaltern, intre parti §i organizatie, relatiile de comunicare conform figurii 4 se bazeaza pe mai multa intelegere, colaborare §i libertate in activitati. S-

a demonstrate de asemenea, ca acest comportament stimuleaza creativitatea §i da rezultate mai bune, atat din punctul de vedere al individului, cat §i al organizatiei.

Relatiile care urmeaza modelul din figura 3 se caracterizeaza prin suspiciune, neincredere, tensiune, frica §i atac pe la spate, care au ca rezultat scaderea eficientei muncii §i franarea dezvoltarii individului §i a organizatiei.

Formele comunicarii orale

Monologul – forma a comunicarii in care emitentul nu implica receptorul; in aceasta forma a comunicarii exista totu§i feed-back, dar nu exista un public anume; in acela§i timp nici nu se poate vorbi de existenta unui monolog absolut.

Conferinta – conferinta clasica – presupune o adresare directa, publica, in care cel care sustine conferinta – conferentiarul – evita sa enunte propriile judecati de valoare, rezumandu-se sa le prezinte cu fidelitate pe cele ale autorilor despre care conferentiaza; conferinta cu preopinenti – in cadrul acestei forme de comunicare se prezinta mai multi conferentiari, care prezinta idei opuse pe aceea§i tema; conferinta cu preopinenti poate fi regizata sau spontana.

Expunerea – este forma de discurs care angajeaza in mod explicit personalitatea, opiniile, sistemul de valori ale celui care vorbe§te, care i§i transmite opiniile cu privire la un subiect.

Prelegerea – este situatia comunicativa in care publicul care asista la o prelegere a avut posibilitatea sa sistematizeze informatii, fapte, evenimente anterioare angajarii acestui tip de comunicare; presupune un nivel de abordare mai ridicat, fara o introducere de acomodare cu subiectul pus in discutie.

Relatarea – o forma de comunicare in care se face o decodificare, o dezvaluire, o prezentare, apeland la un tip sau altul de limbaj, a unei realitati obiective, a unor stari de fapt, a unor actiuni fara implicarea celui care participa, ferita de subiectivism §i de implicare personala.

Discursul – forma cea mai evoluata §i cea mai pretentioasa a monologului, care presupune emiterea, argumentarea §i sustinerea unor puncte de vedere §i a unor idei inedite, care exprima un moment sau o situatie cruciala in evolutia domeniului respectiv. Toastul – o rostire angajata cu prilejul unor evenimente deosebite; nu trebuie sa depa§easca 3, 4 minute; trebuie sa fie o comunicare care face apel la emotionalitatea celor prezenti, dar cu masura.

Alocutiunea – reprezinta o interventie din partea unui vorbitor intr-un context comunicational, avand drept scop ilustrarea unui punct de vedere; nu trebuie sa depa§easca 10 minute.

Povestirea – este forma cea mai ampla a comunicarii, in care se folosesc cele mai variate modalitati, care face apel la imaginatie §i sentimente, la emotii, la cuno§tinte anterioare; in mod deosebit ii este specifica angajarea dimensiunii temporale sub forma trecutului; subiectivitatea povestitorului este prezenta din plin, lasandu-§i amprenta pe forma §i stilul mesajelor transmise.

Pledoaria – este asemanatoare ca forma §i functie discursiva cu alocutiunea, diferentiindu-se de aceasta prin aceea ca prezinta §i sustine un punct de vedere propriu.

Predica – tip de adresare in care posibilitatea de contraargumentare §i manifestare critica sunt reduse sau chiar anulate; specifica institutiilor puternic ierarhizate.

Interventia – situatia in care emitatorul vine in sprijunul unor idei ale unui alt participant la discutie, acesta din urma declarandu-§i, fie §i tacit, acordul cu mesajul enuntat; prin interventie emitentul adance§te un punct de vedere §i il sustine.

Interpelarea – situatia in care cineva, aflat in postura de distribuitor de informatie, cere unor anumite surse o mai buna precizare in anumite probleme, pe anumite domenii. Dialogul – comunicare in cadrul careia mesajele se schimba intre participant, fiecare fiind pe rand emitator §i receptor; participantii la dialog fac un schimb de informatii; toti participantii la dialog se considera egali, i§i acorda acela§i statut.

Dezbaterea – o forma a comunicarii in care nu sunt implicate structuri evaluative; este destinata clarificarii §i aprofundarii unor idei; nu are un centru de autoritate vizibil, dar are un moderator.

Seminarul – forma de comunicare dialogala care implica serioase structuri evaluative; are un centru autorizat de comunicare, care este §i centrul de conducere al discutiilor din cadrul seminarului.

Interviul – forma rigida a dialogului, in care rolurile de emitent §i receptor nu se schimba; este folosit ca metoda de obtinere de informatii in presa; de aceea cunoa§te o intreaga teorie; formele dialogului: ,,in palnie”, ,,liniar”, „tunel”.

Colocviul – este forma de comunicare in care participantii dezbat in comun o anumita idee, in baza unei discutii, pe un anumit subiect, prin participarea fiecaruia la discutii imbogatindu-se sfera subiectului abordat.

COMUNICAREA VERBALA

In procesul de comunicare pot fi identificati o serie de stimuli care impun acestui act specific uman un caracter individual. Ace§tia sunt de natura interna sau de natura externa.

Stimulii de natura interna:

experientele personale, mentale, fizice, psihologice §i semantice, ,,istoria” fiecaruia;

atitudinile personale datorate educatiei §i instructiei fiecaruia, nivelului §i pozitiei sociale, profesiei;

perceptia §i conceptia noastra despre lume, despre noi inline, despre interlocutori;

propriile deprinderi de comunicator §i nivelul de comunicare al interlocutorului.

Stimulii de natura externa:

tendinta de abstractizare – operatie a gandirii prin care se urmare§te desprinderea §i retinerea doar a unei insu§iri §i a unor relatii proprii unui fapt;

tendinta deductiva – tendinta de a a§eza faptele sau enunturile intr-un rationament care impune concluzii ce rezulta din propuneri §i elemente evidente;

tendinta evaluarii – tendinta de a face aprecieri prin raportarea la propriul sistem de valori, la alte sisteme, la alte persoane.

Vorbitorul

Situatia ,,vorbirii”, a trecerii limbii in act presupune o serie de abilitati necesare

interlocutorilor pentru a reu§i o comunicare eficienta. Daca pana aici am prezentat conditiile teoretice ale comunicarii, e cazul sa ne indreptam atentia spre conditiile cerute de operationalizarea comunicarii. §i vom aborda mai intai conditiile care tin de personalitatea vorbitorului, a comunicatorului:

claritate – organizarea continutului de comunicat astfel incat acesta sa poata fi u§or

de urmarit; folosirea unui vocabular adecvat temei §i auditorului; o pronuntare corecta §i completa a cuvintelor;

acuratete – presupune folosirea unui vocabular bogat pentru a putea exprima sensurile dorite; cere exploatarea completa a subiectului de comunicat;

empatie – vorbitorul trebuie sa fie deschis tuturor interlocutorilor, incercand sa inteleaga situatia acestora, pozitiile din care adopta anumite puncte de vedere, sa incerce sa le inteleaga atitudinile, manifestand in acela§i timp amabilitate §i prietenie;

sinceritate – situatia de evitare a rigiditatii sau a stangaciei, recurgerea §i mentinerea intr-o situatie naturala;

atitudinea – evitarea mi§carilor bru§te in timpul vorbirii, a pozitiilor incordate sau a unora prea relaxate, a modificarilor bru§te de pozitie, a scaparilor de sub control a vocii;

contactul vizual – este absolut necesar in timpul dialogului; toti participantii la dialog trebuie sa se poata vedea §i sa se privesca, contactul direct, vizual, fiind o proba a credibilitatii §i a dispozitiei la dialog;

infati§area – reflecta modul in care te prive§ti pe tine insuti: tinuta, vestimentatia, trebuie sa fie adecvate la locul §i la felul discutiei, la statutul social al interlocutorilor;

postura – pozitia corpului, a mainilor, a picioarelor, a capului, a spatelui, toate acestea trebuie controlate cu abilitate de catre vorbitor;

vocea – urmariti daca sunteti auziti §i intele§i de cei care va asculta, reglati-va volumul vocii in functie de sala, de distanta pina la interlocutori, fata de zgomotul de fond;

viteza de vorbire – trebuie sa fie adecvata interlocutorilor §i situatiei; nici prea mare, pentru a indica urgenta, nici prea inceata, pentru a nu pierde interesul ascultatorilor;

pauzele de vorbire – sunt recomandate atunci cand vorbitorul dore§te sa pregateasca auditoriul pentru o idee importanta.

Ascultatorul

Pentru a intelege de ce actiunea de a asculta este importanta in comunicare, e necesar sa trecem in revista fazele ascultarii.

auzirea – actul automat de receptionare §i transmitere la creier a undelor sonore generate de vorbirea emitentului; exprima impactul fiziologic pe care-l produc undele sonore;

intelegerea – actul de identificare a continutului informativ comunicat, recompunerea sunetelor auzite in cuvinte, a cuvintelor in propozitii §i fraze;

traducerea in sensuri – este implicata memoria §i experienta lingvistica, culturala, de vorbire a ascultatorului;

atribuirea de semnificatii informatiei receptate – in functie de nivelul de operationalizare a limbii, a vocabularului, a performantelor lingvistice;

evaluarea – efectuarea de judecati de valoare sau adoptarea de atitudini valorice din

partea ascultatorului. Dupa ce am detaliat fazele ascultarii, intelegem ca o comunicare verbala nu este deplina daca in relatie nu se afla §i un receptor; o buna comunicare, o reu§ita a acesteia, depinde §i de atitudinea ascultatorului. lata, deci, care sunt calitatile unui bun ascultator:

disponibilitatea pentru ascultare – incercarea de a patrunde ceea ce se comunica, de a urmari ceea ce se transmite;

manifestarea interesului – a asculta astfel incat sa fie evident ca cel care vorbe§te este urmarit; celui care vorbe§te trebuie sa i se dea semnale in acest sens;

ascultarea in totalitate – nu va grabiti sa interveniti intr-o comunicare; lasati interlocutorul sa-§i expuna toate ideile, sa epuizeze ceea ce vrea sa spuna;

urmarirea ideilor principale – nu va pierdeti in amanunte; daca cereti reveniri asupra unui subiect, incercati sa va referiti la ideile principale din ceea ce a fost spus §i nu insistati pe lucruri fara importanta;

ascultarea critica – ascultati cu atentie §i identificati cu exactitate cui ii apartin ideile care se comunica, interlocutorului sau altcuiva;

concentrarea atentiei – concentrati-va pe ceea ce se spune, nu pe ceea ce nu se spune, pe efectele secundare ale comunicarii sau pe cele colaterale, accidentale care pot sa apara in timpul comunicarii;

luarea de notite – ajuta la urmarirea mai exacta a ideilor expuse; permite elaborarea unei schite proprii a ceea ce a fost expus;

sustinerea vorbitorului – o atitudine pozitiva §i incurajatoare din partea auditoriului pentru a permite emitentului sa izbuteasca in intreprinderea sa.

DE RETINUT:

Care sunt semnificatiileprincipalelor concepte folosite in studiul limbii §i al limbajului?

Limbaj – orice sistem sau ansamblu de semne care permite exprimarea sau comunicarea; in sens strict, reprezinta o institutie universala §i specifica umanitatii, care comporta caracteristici proprii.

Limba (sens comun) – produs social particular al facultatii limbajului, ansamblu de conventii necesare comunicarii, schimbului de informatii, adoptate in mod mai mult sau mai putin conventional de catre vorbitorii unei societati, pentru exercitarea acestei functii prin vorbire.

Vorbirea – actul prin care se exercita functia lingvistica; vorbirea intr-o limba este activitatea de codare, iar ascultarea este activitatea de decodare a comunicarii.

Sistem de semne – unitati conventionale, abstracte, care prin combinare pot forma unitati semantice, cuvinte cu semnificatie, expresii cu sens; sensul intrinsec al lor nu este altul decat referentialitatea lor (adica litera ,,a”, spre exemplu, nu trimite la altceva decat la litera „a”).

Competenta lingvistica – este data de ansamblul posibilitatilor pe care le are un subiect vorbitor al unei limbi in ceea ce prive§te capacitatea de a construi §i de a recunoa§te fraze corecte din punct de vedere gramatical, de a le interpreta pe cele cu sens §i de a le identifica pe cele ambigue dintr-o anumita limba.

Performantele lingvistice ale vorbitorului unei limbi nu tin neaparat de competentele

lingvistice pe care le poate demonstra, ci de capacitatea de a pune "in joc" zestrea acumulata de termeni (semnificanti) §i complexul de reguli pentru a obtine sensuri noi. Performantele lingvistice mai reclama §i ansamblul cuno§tintelor despre lume ale subiectului §i o anumita practica in abordarea §i gestionarea relatiilor interumane, care pot functiona independent de competenta lingvistica.

Care sunt cele trei tipuri de abordariposibile ale limbajului?

Analizele lingvistice pun in lumina trei tipuri de abordari posibile ale limbajului:

Perspectiva sintactica – consta in determinarea regulilor care permit, prin combinarea simbolurilor elementare, construirea de fraze sau fomule lingvistice corecte.

Perspectiva semantica – i§i propune sa furnizeze mijlocul de interpretare a formelor lingvistice §i sa le puna in corespondenta cu altceva, altceva care poate fi realitatea sau formele altei limbi sau ale altui limbaj (non-verbal).

Perspectiva pragmatica – i§i propune sa analizeze formele limbii a§a cum le utilizeaza vorbitorii care intentioneaza sa actioneze unii asupra altora prin intermediul limbii.

Care sunt principale concepte pe care le introduce Austin in analiza limbajului?

Enunturile constative descriu un eveniment fara a avea pretentia de a induce o modificare in relatia emitator-receptor.

Enunturile performative incearca sa modifice relatia emitator-receptor, sa produca un efect, cel mai adesea asupra receptorului. Ulterior Austin i§i va modifica punctul de vedere, constatand ca orice act de vorbire, fie el constativ sau performativ, poate induce o atitudine in receptor. Astfel, adancind analiza, el constata ca orice tip de act al vorbirii comporta trei aspecte concomitente, insa in grade diferite de intensitate.

Aceste trei aspecte sunt:

Locutia – consta in articularea §i combinarea de sunete, in evocarea §i combinarea sintactica a notiunilor §i sensurilor, in actul de vorbire propriu-zis;

Ilocutia – enuntul exprimat in fraza reprezinta el insu§i un act, o anume transformare a raporturilor dintre interlocutori. Printr-un act ilocutoriu al enuntarii angajez o actiune specifica.

Perlocutia – enuntul are "incapsulata" o teleologie de ordin comunicational. Scopul explicit al enuntarii autorului poate sa nu fie exprimat sau sa nu fie identificabil in enunt, decat in urma unei eventuale cerereri de confirmare sau de explicitare din partea interlocutorului. Actul perlocutionar este inserat in interstitiile unei situatii de fapt. El poate exprima §i recursul la un alt tip de cod comunicational sau de situatie cunoscut de catre unii dintre vorbitori.

I.5. COMUNICAREA NON-VERBALA

in contextul tipurilor de comunicare, comunicarea non-verbala (body language) prezinta interes din celputin doua motive:

rolul ei este adesea minimalizat;

intr-o comunicare orala, 55% din informatie este perceputa §i retinuta prin intermediul limbajului neverbal (expresia fetei, gesturile, postura corpului, etc.).

Acestprocentaj a fost stabilitpe la mijlocul anilor '70 de A. Mehrabian §i M. Weiner ,,Decoding of inconsistent comunication”. Ei au stabilit urmatorul raport al perceptiei informatiei de catre receptor intr-o comunicare orala:

Comunicarea non-verbala are, datorita ponderii ei mari in cadrul comunicarii realizata de un individ, un rol deosebit de important. Limbajul non-verbal poate sprijini, contrazice sau substitui comunicarea verbala. Mesajul non-verbal este cel mai apropiat de realitatea emitentului §i este cel caruia i se acorda de catre interlocutor atentia cea mai mare.

KINETICA

EXPRESIA FETEI

MI§CAREA CORPULUI

PROXEMICA

KINETICA

Observarea tuturor gesturilor este o axa fundamentala pentru intelegerea dinamicii

comunicarii. Ea este punctul de plecare al kineticii, teorie care studiaza ansamblul semnelor comportamentale emise in mod natural sau cultural; aceasta disciplina a aplicat metodele lingvisticii structurale sistemelor de gesturi, fara a le disocia de interactiunea verbala. Cartea lui Ray Birdwhisteell, Introduction to kinetics, reprezinta primul mare studiu sistematic al faptelor gestuale. Fonemelor, unitati distinctive ale fonologiei le corespund kinemele, cele mai mici unitati de actiune ale gestului sau mimicii: de exemplu, „ochiul stang inchis”. Morfemelor, cele mai mici unitati semnificative ale lexicului le corespund kinemorfemele, de exemplu clipit. Kinetica devine o gramatica a gesturilor. Fondata pe aceasta, se instituie o parakinetica, prozodie §i poetica a gesturilor: intensitate, durata, intindere, dar §i ritmuri constante, flux constant. Aceasta dimensiune mai larga se integreaza intr-un context psihologic, social §i cultural. ,$ccentele gestuale exprima particularitati, in functie de regiune, de mediu, ca §i cele ale limbi!”. Kinetica se bazeaza in mare parte pe opera lui Ray Birdwhistell, care a predat in universitatile din Philadelphia, Washington §i Toronto. Apropiat din punct de vedere personal §i intelectual de Margaret Mead §i de Gregory Bateson, el intrepinde in Statele Unite diverse lucrari etnologice in care tinuta corpului §i gestica devin instrumente privilegiate. El se integreaza in echipa pluridisciplinara de la Palo Alto §i devine celebru printr-un studiu minutios al unei secvente de noua minute de film, ,,tigara lui Doris”. Aceasta analiza exemplara ilustreaza urmatoarea teza: gesturile, limbajul vorbitul, pipaitul, mirosul, spatiul §i timpul reprezinta tot atatea moduri ale aceluia§i sistem de comunicare. De aceea, cercetatorul se afla in contact strans cu lingvi§tii, ale caror instrumente le preia §i adapteaza. Analiza sa asupra comunicarii non-verbale se sprijina pe o conceptie a „stratificarii sociale” cu trei clase (lower, middle, higher), fiecare divizata in doua (upper, lower). Apartenenta la unul din aceste straturi este determinata printr-o combinatie de §ase caracteristici (profesie, valoarea veniturilor etc.), la care se adauga o multitudine de indicii de ,,stil de viata” care merge de la numarul camerelor la culoarea perdelelor din salon. Birdwhistell ii invata pe studentii sai sa observe indiciile corporale care permit clasificarea autorilor lor in aceasta tipologie. Acest tip de determinare intelectuala a apartenentei sociale, reperajul in teren al indicilor de statut, se sprijina pe o sesizare

filmica a realitatii. Dar Birdwhistell, care dorea intr-adevar sa creeze „o lingvistica corporala”, da inapoi astazi – corpul nu este creativ, generativ, ca limbajul: nu putem spune ca este un limbaj – §i s-a retras catre o abordare metodologica.

O alta problema indelung dezbatuta este cea a clasificarii gesturilor.

Majoritatea cercetatorilor iau ca punct de pornire raporturile gestului cu cuvantul. Inca din 1949, H.Wespi (apud Mihai Dinu, Comunicarea), impartea gesturile in substitutive, completive §i de insotire a discursului verbal. Astazi se considera ca in relatia cu planul lingvistic,

comunicarea non-verbala poate indeplini functii de accentuare, de completare, de contrazicere, de reglaj, de repetare sau de substituire. O alta clasificare mult citata este cea datorata cercetatorilor americani Paul Ekman §i Wallace Friesen potrivit careia gesturile pot fi: embleme, ilustratori, manifestari afective, gesturi de reglaj §i adaptori.

Emblemele sunt mi§cari substitutive ce tin locul cuvintelor §i pot, la nevoie, sa se constituie intr-un limbaj de sine statator.

Ilustratorii indeplinesc deopotriva functia de insotire §i de completare a comunicarii verbale. Prezinta un caracter mult mai putin arbitrar decat emblemele, o parte dintre ei fiind chiar reactii gestuale innascute §i, ca atare, universale.

Gesturile de reglaj dirijeaza, controleaza §i intretin comunicarea. Functia lor este expresiva §i fatica, deoarece releveaza atitudinea participantilor fata de intreractiune

§i ofera asigurari receptorului privind continuitatea contactului, iar emitatorului ii permit sa-§i ajusteze, prin feed-back, parametrii enuntarii, in functie de reactiile interlocutorului.

Manifestarile afective comunica starile suflete§ti prin care trece emitatorul. Ele se prezinta precumpanitor sub forma de indicii §i numai in subsidiar ca semnale.

Adaptorii constituie clasa de gesturi cea mai putin legata de comunicare. Ea include mi§carile ce raspund unor necesitati umane §i pot fi efectuate atat in prezenta, cat §i in absenta observatorilor. Sub numele de alteradaptori sunt cunoscute gesturile de manipulare a obiectelor intr-un scop practic. Autoadaptorii se refera la nevoile propriului nostru trup §i ei pot satisface necesitatile trupe§ti. Gesturile din aceasta categorie dobandesc valoare comunicativa atunci cand sunt efectuate in scop didactic. Alminteri, pot transmite informatii despre cel care le savar§e§te numai in calitate de indicii, nu §i de semnale. Limbajul corpului contribuie la comunicare prin expresia fetei, mi§carea corpului (gesturi), forma §i pozitia corpului, aspectul general §i prin comunicarea tactila.

EXPRESIA FETEI

9

Comunicarea prin expresia fetei include mimica (incruntarea, ridicarea sprancenelor, incretirea nasului, tuguierea buzelor, etc.), zambetul (prin caracteristici §i momentul folosirii), §i privirea (contactul sau evitarea privirii, expresia privirii, directia privirii, etc.). Fata este cea mai expresiva parte a corpului §i expresia acesteia constituie un mijloc de exprimare inestimabil. In mod normal, ochii §i partea de jos a fetei sunt privite cel mai intens in timpul comunicarii. Se considera, de exemplu, ca intr-o conversatie cu o femeie, ceea ce exprima ochii este mult mai important decat ceea ce exprima cuvintele.

Mimica este acea parte a fetei noastre care comunica: fruntea incruntata semnifica preocupare, manie, frustare; sprancenele ridicate cu ochii deschi§i – mirare, surpriza; nas incretit – neplacere; narile marite – manie sau, in alt context, excitare senzuala; buze stranse – nesiguranta, ezitare, ascunderea unor informatii.

Zambetul este un gest foarte complex, capabil sa exprime o gama larga de informatii, de la placere, bucurie, satisfactie, la promisiune, cinism, jena. Interpretarea sensului zambetului variaza insa de la cultura la cultura (sau chiar subcultura), fiind strans corelata cu presupunerile specifice care se fac in legatura cu relatiile interumane in cadrul acelei culturi.

Privirea

Se spune ca ochii sunt ,,oglinda sufletului”. Modul in care privim §i suntem priviti are legatura cu nevoile noastre de aprobare, acceptare, incredere §i prietenie. Chiar §i a privi sau a nu privi pe cineva are un inteles. Privind pe cineva confirmam ca ii recunoa§tem prezenta, ca exista pentru noi; interceptarea privirii cuiva inseamna dorinta de a comunica. O privire directa poate insemna onestitate §i intimitate, dar in anumite situatii comunica amenintare. In general, o privire insistenta §i continua deranjeaza. Realizarea contactului intermitent §i scurt al privirilor indica lipsa de prietenie. Mi§carea ochilor in sus exprima incercarea de a ne aminti ceva; in jos – tristete, modestie, timiditate sau ascunderea unor emotii. Privirea intr-o parte, sau a nu privi pe cineva poate denota lipsa de interes, raceala. Evitarea privirii inseamna ascunderea sentimentelor, lipsa de confort sau vinovatie. Pupilele dilatate indica emotii puternice. Pupilele se largesc, in general, la vederea a ceva placut, fata de care avem o atitudine de sinceritate. Pupilele se mic§oreaza ca manifestare a nesinceritatii, neplacerii. Clipirea frecventa denota anxietate.

Dupa Mark Knopp (Nonverbal Communication in Human Interaction, apud Mihai Dinu, Comunicarea) functiile mai importante ale comunicarii vizuale sunt in umar de patru:

cererea de informatie; privirea joaca un rol determinant in realizarea feed-back-ului, ea constituind principalul mijloc de reglare a interactiunii.

semnalul dat altor persoane ca pot vorbi; intr-o comunicare de grup, selectarea vorbitorului urmator poate fi facuta pe cai lingvistice, sau prin orientarea deictica a privirii.

indicarea naturii relatiei; orientarea §i durata privirii nu se asociaza numai cu

interesul sau cu ostilitatea, ea poate semnala §i existenta unui raport social de un tip anume.

4. compensarea distantei fizice; interceptarea privirii cuiva aflat la distanta, intr-un loc aglomerat, ne face sa ne simtim mai apropiati de el, chiar daca, practic, ramanem departe unul de altul. In paralel cu proxemica spatiala, privirea instaureaza o proxemica vizuala, ce poate intra in contradictie cu cea dintai. De natura relatiei depinde §i amplasamentul punctului catre care ne atintim privirea. Intr-o convorbire oficiala se vizeaza, in cea mai mare parte a timpului, un loc situat in mijlocul fruntii interlocutorului. O conversatie amicala coboara punctul ochit undeva intre ochi §i gura, pentru ca un grad mai mare de intimitate sa il aduca mai jos, intr-o regiune situata intre barbie §i zona coapselor.

MI^CAREA CORPULUI

Gesturile

Pentru a ne da seama cat de frecvente sunt gesturile pe care le folosim, putem sa incercam sa vorbim cu mainile la spate. Cateva elemente ale limbajului gesturilor ar fi: strangerea pumnilor – denota ostilitate §i m anie, sau, depinzand de context, determinare, solidaritate, stres; brate deschise – sinceritate, acceptare; mana la gura – surpriza §i acoperirea gurii cu mana – ascunderea a ceva, nervozitate. Capul sprijinit in palma semnifica plictiseala, dar palma (degetele) pe obraz, dimpotriva, denota interes extrem. Mainile tinute la spate pot sa exprime superioritate sau incercare de autocontrol. Atentie insa §i la diferentierile culturale. De exemplu, prin mi§carea capului de sus in jos spunem ,,da”, in timp ce oamenii din Sri Lanka redau acela§i lucru prin mi§carea capului de la dreapta la stanga. Gestul de aratare cu degetul este considerat nepoliticos la noi, insulta in Thailanda §i absolut neutru, de indicare, in SUA. Utilizarea gesticulatiei excesive este considerata ca nepoliticoasa in multe tari, dar gesturile mainilor au creat faima italienilor de popor pasional. Modul in care americanii i§i incruci§eaza picioarele (relaxat, mi§cari largi, fara nici o retinere) difera de cel al europenilor (controlat, atent la pozitia finala); cel al barbatilor difera de cel al femeilor. Un american va pune chiar picioarele pe masa daca aceasta inseamna o pozitie comoda sau daca vrea sa demonstreze control total asupra situatiei. La noi oamenii tind sa fie destul de con§tienti de modul in care fac acest gest §i il asociaza in moduri diferite cu formalitatea, competitia, tensiunea. Bataitul picioarelor denota plictiseala, nerabdare sau stres.

Postura corpului

Postura/pozitia comunica in primul rand statutul social pe care indivizii il au, cred ca il au, sau vor sa il aiba. Sub acest aspect, constituie un mod in care oamenii se raporteaza unii fata de altii atunci cand sunt impreuna. Urmarile posturii corpului ne dau informatii §i despre atitudine, emotii, grad de curtoazie, caldura sufleteasca. O persoana dominanta tinde sa tina capul inclinat in sus, iar cea supusa in jos. In general, aplecarea corpului in fata semnifica interesul fata de interlocutor, dar uneori §i nelini§te §i preocupare. Pozitia relaxata, inclinat pe scaun spre spate, poate indica deta§are, plictiseala sau autoincredere excesiva §i aparare la cei care considera ca au statut superior interlocutorului. Posturile pe

care le au oamenii, corelate cu relatia dintre ei atunci cand sunt impreuna se pot clasifica in trei categorii:

de includere/neincludere, postura prin care se define§te spatiul disponibil activitatii de comunicare §i se limiteaza accesul in cadrul grupului. De exemplu, membrii grupului pot forma un cerc, pot sa se intoarca/aplece spre centru, sa-§i intinda un brat sau picior peste intervalul ramas liber, indicand prin toate acestea ca accesul la grup este limitat.

de orientare corporala – se refera la faptul ca doi oameni pot alege sa se a§eze fata-n fata (vis-a-vis) sau alaturi (paralel). Prima situatie comunica predispozitia pentru conversatie, iar a doua – neutralitate.

de congruenta/necongruenta, postura care comunica intensitatea cu care o persoana este implicata in ceea ce spune sau face interlocutorul. Participarea intensa conduce la postura congruenta (similara cu a interlocutorului); schimbarea posturii interlocutorului declan§eaza in acest caz schimbarea posturii celui puternic implicat in comunicare. In cazul in care exista intre comunicatori divergente de statut, de puncte de vedere sau de opinii, apar posturile necongruente: persoana nu prive§te spre interlocutor, nu interactioneaza sub nici o forma.

M odul de mi§care a corpului

Modul de comportament al unei persoane intr-o comunicare din punct de vedere al modului de mi§care a corpului poate fi:

caracterizat de mi§cari laterale, se considera buni comunicatori;

caracterizat de mi§cari fata-spate, se considera om de actiune;

caracterizata de mi§cari verticale, se considera om cu putere de convingere;

Comunicarea tactila

Acest tip de limbaj non-verbal se manifesta prin frecventa atingerii, prin modul de a da mana, modul de imbrati§are, de luare de brat, batutul pe umar, etc. Cunoa§tem ce semnifica aceste atingeri pentru romani, dar in diferite culturi ele pot comunica lucruri diferite. De exemplu, la japonezi, inclinarea capului inlocuie§te datul mainii ca salut, in timp ce la eschimo§i acest salut se exprima cu o u§oara lovitura pe umar. Unii oameni evita orice atingere. Forta §i tipul de atingere depinde in mare masura de varsta, statut, relatie §i cultura. Stanley Jones §i Elaine Yarbrough (apud Joseph De Vito, Human Communication, The Basic Course, apud Mihai Dinu, Comunicarea) au incercat sa clasifice functiile comunicarii tactile, delimitand cinci clase principale:

atingeri care transmit emotii pozitive;

atingeri in joaca; inzestrate cu un potential metacomunicativ de invidiat, acestea u§ureaza interactiunea, fara ca, totodata sa angajeze raspunderea celui ce atinge;

atingeri de control, vizand dirijarea comportamentelor, a atitudinilor sau chiar a sentimentelor persoanei atinse. In majoritatea cazurilor, atingerea de control implica o relatie de dominare §i, ca atare, ea nu poate fi efectuata decat unidirectional;

atingere rituala; cea mai cunoscuta §i mai frecvent utilizata este strangerea mainii in semn de salut §i de despartire. Gestul are mai multe implicatii decat pare §i imbraca nenumarate forme. Atitudinile de dominare, egalitate sau supunere sunt comunicate

prin intermediul pozitiei mainii celui ce initiaza gestul de salut; forta cu care se strange mana, constituie §i ea un parametru semnificativ.

atingerea in alt scop decat comunicarea propriu zisa. Ea poate imbraca o multitudine de forme, de la sustinerea unei persoane care urca §i coboara dintr-un vehicul, la atingerea fruntii unui bolnav, ori a incheieturii. Chiar daca obiectivul urmarit este altul, in majoritatea acestor cazuri se transmit §i informatii afective.

Prezenta personala

Prezenta personala comunica, de exemplu, prin intermediul formei corpului, a imbracamintei, a mirosului (parfum, miros specific), a bijuteriilor §i a altor accesorii vestimentare. Avem in cultura noastra anumite atitudini privind legatura dintre forma corpului, aspectul exterior §i personalitate. Distingem trei tipuri de fizicuri:

ectomorf (fragil, subtire §i inalt);

endomorf (gras, rotund, scurt);

mezomorf (musculos, atletic, inalt).

Datorita conditionarilor sociale am ,,invatat” ce sa ne „a§teptam” de la oamenii apartinand diferitelor categorii. Astfel tindem sa-i percepem pe ectomorfi ca fiind tineri, ambitio§i, suspicion, tensionati, nervo§i §i mai putin masculini; pe endomorfi ii percepem ca fiind batranicio§i, demodati, mai putin rezistenti fizic, vorbareti, buni la suflet, agreabili, de incredere, prieteno§i, dependenti de altii; pe mezomorf ii percepem ca fiind incapatanati, puternici, aventuro§i, maturi in comportare, plini de incredere in sine, ve§nic invingatori. Imbracamintea, in masura in care este rezultatul unei alegeri personale, oglinde§te personalitatea individului, este un fel de extensie a eului §i, in acest context, comunica informatii despre aceasta. Ea poate afecta chiar comportamentul nostru general sau al celor din jur. Imbracamintea se poate folosi pentru a crea un rol. Imbracamintea §i accesoriile pot marca statutul social real sau pretins. De exemplu, femeile care acced la o functie manageriala inalta vor tinde sa se imbrace intr-un mod particular (costum sobru din doua piese), purtand accesorii similare celor barbate§ti (servieta diplomat). Imbracamintea non-conformista comunica faptul ca purtatorul este un original, razvratit social, posibil creator de probleme sau artist. Pentru situatii de afaceri este apreciata imbracamintea eleganta §i de calitate, dar nu sofisticata.

PROXEMICA

Limbajul spatiului trebuie interceptat simultan in functie de 5 dimensiuni: marime, grad de intimitate, inaltime, apropiere – departare, inauntru – in afara.

Fiecare din noi are preferinte in legatura cu distanta fata de cei cu care comunicam. In majoritatea culturilor europene, nu se apreciaza apropierea cu mai mult de 40-50 cm decat in cazul celor din familie sau a persoanelor iubite; aceasta define§te spatiul intim.

„Invadarea” acestui spatiu produce senzatia de disconfort. Apropierea exagerata poate comunica amenintare sau relatii de natura strict personala; departarea excesiva poate comunica aroganta, importanta, statut social superior. Cu cat o persoana este mai importanta, cu atat va tinde sa aleaga o masa de birou mai mare, care impune o distanta mai mare fata de interlocutor. Daca urmarim modul in care oamenii tind sa-§i aleaga locul intr-o incapere (atunci cand exista posibilitatea de a alege) §i cum i§i marcheaza spatiul personal prin impra§tierea foilor, intinderea picioarelor etc., devine evident ce vor acestea sa ne comunice. Modul in care managerul folose§te spatiul in timpul §edintelor poate comunica ceva despre personalitatea sa, despre stilul de conducere §i luare a deciziilor. Managerul ce sta in spatele biroului indica lipsa dorintei de actiune. Probabil ca acest tip de manager va lua deciziile singur §i stilul sau de conducere este mai degraba autocratic decat democratic. In general, spatiile mici sunt percepute ca fiind mai prietenoase, calde §i intime. Cele mari sunt asociate cu puterea, statutul §i importanta. De aceea, adeseori suntem intimidati intrand intr-un spatiu mare, inalt §i cu mobilier masiv.

Proxemica este cea care studiaza toate aceste relatii spatiale ca mod de comunicare. Jocul teritoriilor, modul de a percepe spatiul in diferite culturi, efectele simbolice ale organizarii spatiale, distantele fizice ale comunicarii tin de aceasta disciplina. De aceasta disciplina este legat §i numele lui Edward Hall, (Limbajul tacut, Dimensiunea ascunsa, Dincolo de cultura). El tinde sa dea o definitie a culturii ca ansamblu de coduri §i va aplica aceasta codificare in cea mai celebra lucrarea a sa, The Hidden Dimension – Dimensiunea ascunsa, adevarata gramatica a spatiului. El pleaca de la idea ca animalele au un teritoriu adaptat nevoilor lor §i ca omul poseda §i el aceasta notiune de spatiu individual, de bula psihologica. Orice spatiu personal se organizeaza cu o parte interioara §i cu una exterioara; el poseda zone private, zone publice. Astfel, lumea nord occidentala comunica in functie de patru distante: intima, personala, sociala, publica (figura 1).

(iaptid Christian Baylon, Xavier Mignot, Comimicarea) Fig lira 1

Limbajul culorilor

Culoarea, dincolo de perceptia §i trairea ei afectiva, este §i o oglinda a personalitatii noastre §i deci influenteaza comunicarea. Gandirea creatoare are loc optim intr-o incapere cu mult ro§u, iar cea de reflectare a ideilor intr-o camera cu mult verde. Culorile stralucitoare sunt alese de oamenii de actiune comunicativi, extravertiti, iar cele pale de timizi, intravertiti. Semnificatia culorilor poate fi diferita in diverse culturi. De exemplu, ro§u este asociat in China cu bucurie §i festivitate, in Japonia cu lupta §i manie; in cultura indienilor americani semnifica masculinitate; in Europa dragoste, iar in SUA comunism. In tarile cu populatie africana, negru sugereaza binele, iar albul raul. Pentru europeni, negru este culoarea tristetii, in timp ce aceste stari sunt exprimate la japonezi §i

chinezi prin alb. Verdele semnifica la europeni invidie, la asiatici bucurie, iar in anumite tari speranta in timp ce galbenul comunica la europeni la§itate, gelozie, la americani este culoarea intelectualitatii, iar la asiatici semnifica puritate. Culoarea afecteaza comunicarea sub urmatorul aspect: culorile calde stimuleaza comunicarea, in timp ce culorile reci inhiba comunicarea; monotonia, precum §i varietatea excesiva de culoare, inhiba §i-i distrag pe comunicatori.

Limbajul timpului

Modul in care putem comunica prin limbajul timpului este corelat cu:

precizia timpului

lipsa timpului

timpul ca simbol.

Precizia timpului

Timpul este considerat ca ceva pretios §i personal §i, in general, atunci cand cineva i§i permite sa ni-l structureze, acesta comunica diferenta de statut. A veni mai tarziu sau ceva mai devreme la o intalnire de afaceri sau a fi punctual sau nu la o §edinta are anumite semnificatii: comunica atitudinea fata de interlocutor sau fata de activitatea respectiva, perceptia statutului §i a puterii, respectul §i importanta acordata.

Intarzierea poate irita §i insulta. Cu cat oamenii sunt facuti sa a§tepte mai mult, cu atat ei se simt mai umiliti; se simt desconsiderati §i inferiori ca statut social. Astfel, limbajul timpului se poate folosi, in mod voit sau nu, pentru a manipula, supune §i controla sau pentru a comunica respect §i interes.

Lipsa timpului

Percepem timpul ca pe o resursa personala limitata §i, de aceea, modul in care fiecare alegem sa il folosim comunica atitudinea noastra fata de cel care solicita o parte din aceasta resursa. Daca nu acordam timp pentru o anumita comunicare se va percepe ca neacordare de importanta. Studiile sociologice au aratat ca, in general, relatia de comunicare pozitiva se dezvolta proportional cu frecventa interactiunii (deci timp petrecut impreuna).

Timpul ca simbol

Acest aspect tine de o anumita obi§nuinta, cum este ritmul (de exemplu: mancam de trei ori pe zi §i la anumite ore). Similar, anotimpurile impun anumite activitati §i un anume fel de viata clar situate in timp. Sarbatorile §i ritualurile, de asemenea, sunt marcate de timp. Astfel, oamenii de afaceri §tiu ca in preajma sarbatorilor de iarna se cumpara mai mult §i se lucreaza mai putin. In final, dupa ce a fost caracterizat fiecare tip de limbaj in parte, este bine sa cunoa§tem anumite aspecte ale limbajului non-verbal de care trebuie sa tinem cont in interpretarea lui:

Pentru a evita interpretarea gre§ita a unui element de limbaj non-verbal este bine sa-l interpretam in contextul tuturor celorlalte elemente verbale §i non-verbale.

Caracteristicile de personalitate individuale, de educatie, experienta de viata etc., sunt elemente care trebuie luate in considerare in interpretarea corecta a limbajelor

non-verbale.

• Modul de folosire §i interpretare a limbajelor non-verbale difera sub multe aspecte: de la individ la individ; de la profesie la profesie; de la colectivitate la colectivitate; de la cultura la cultura.

III.5. COMUNICARE §I NEGOCIERE

in viata, daca stapane^ti arta negocierii, ai o §ansa m plus sa ca^tigi mai mult §i sa mai §i pastrezi o relatie buna cu partenerul. Cand negociezi bine poti sa orientezi, sa influentezi §i sa manipulezi partenerul pentru a-l face sa coopereze. Secretul consta m a reu§i sa-l antrenezi mtr-un joc de-a ,,Hai sa ca^tigam impreuna!”

CONCEPTUL DE NEGOCIERE

PRINCIPII DE BAZA ALE NEGOCIERII

TIPURI FUNDAMENTALE DE NEGOCIERE

MARJA DE NEGOCIERE

Indiferent unde §i intre cine sunt purtate, negocierile apeleaza la retorica, la logica §i la elemente de teoria argumentarii. Uneori folosesc tehnici de comunicare §i manipulare performante, precum analiza tranzactionala, programarea euro-lingvistica etc. Notiuni precum oferta, cererea, pozitia, pretentia, obiectia, compromisul, concesia, argumentul, tranzactia, argumentatia, proba etc, pot interveni frecvent in procesul de negociere. Totodata elementele de comunicare non-verbala, precum fizionomia, mimica, gestica, postura, imbracamintea, aspectul general §.a. pot avea o importanta care nu trebuie neglijata. Cultura partenerilor §i puterea de negociere a partilor negociatoare sunt

Elementele de tactica §i strategie, capcanele §i trucurile retorice ca §i cuno§tintele de psihologie a perceptiei pot juca un rol decisiv in obtinerea de avantaje mari in schimbul unor concesii mici.

In lumea afacerilor contemporane, negocierea §i negociatorul

dobandesc o importanta

considerabila. Niciodata in istorie tranzactiile comerciale nu au fost mai multe §i nu s-au purtat la valori mai mari. Pentru producator, importator sau distribuitor en-gross, un negociator bun poate face in trei ceasuri tot atat cat fac zece sau o suta de executanti in cateva saptamani sau luni. Un negociator slab poate pierde la fel de mult. O marja de cateva procente la pret, la termenul de garantie, la conditiile de livrare §i transport, la termenul de plata sau o marja de cateva procente la comision sau dobanda, raman oricand negociabile. In marile tranzactii, pe piata industriala, unde se negociaza contracte cu valori de ordinul miliardelor, aceasta marja negociabila poate insemna sume de zeci sau sute de milioane. De pe pozitia fiecareia dintre parti acestea pot fi pierdute sau castigate. Negocierea este un talent, un har innascut, dar §i o abilitate dobandita prin experienta, formare §i invatare. Meseria de negociator este una de elita, in afaceri, in diplomatie, in politica.

Definitie; tipologie

In sens larg, negocierea apare ca forma concentrata §i interactiva de comunicare interumana in care doua sau mai multe parti aflate in dezacord urmaresc sa ajunga la o intelegere care rezolva o problema comuna sau atinge un scop comun. Intelegerea partilor poate fi un simplu acord verbal. Consolidat printr-o strangere de mana, poate fi un

consens tacit sau o scrisoare de intentie sau un protocol, o conventie sau un contract, redactate cu respectarea unor proceduri §i uzante comune; mai poate insemna un armistitiu, un pact sau un tratat international, redactate cu respectarea unor proceduri §i uzante speciale. In raport cu zona de interes in care se poarta negocieri, putem face distinctie intre mai multe forme specifice de negociere. Prin negociere intelegem orice forma de confruntare nearmata, prin care doua sau mai multe parti cu interese §i pozitii contradictorii, dar complementare urmaresc sa ajunga la un angajament, reciproc avantajos ai carui termeni nu sunt cunoscuti de la inceput (§tefan Prutianu, Comunicare §i negociere in afaceri). In aceasta confruntare, in mod principal §i loial, sunt aduse argumente §i probe, sunt formulate pretentii §i obiectii, sunt facute concesii §i compromisuri pentru a evita atat ruperea relatiilor, cat §i conflictul deschis. Negocierea permite crearea, mentinerea sau dezvoltarea unei relatii interumane sau sociale, in general, ca §i a unei relatii de afaceri, de munca sau diplomatice, in particular. Mai trebuie mentionat faptul ca negocierile nu urmaresc totdeauna cu necesitate rezultate manifestate in directia unei intelegeri. Adesea ele sunt purtate pentru efectele lor colaterale cum ar fi: mentinerea contractului, ca§tigarea de timp, impiedicarea deteriorarii situatiei in conflict. In afara de acestea, intalnirile negociatorilor pot fi privite ca un canal potential de comunicari urgente in situatii de criza. Absenta comunicarii poate fi considerata ca un semn alarmant al imposibilitatii de desfa§urare a negocierii; prezenta ei este un indiciu al §anselor ca negocierea sa se produca. In acela§i timp, trebuie sa acordam suficienta grija climatului de discrete §i de constructie graduala temeinica.

2. PRINCIPII DE BAZA ALE NEGOCIERII

Atat timp cat negocierea este purtata cu participarea con§tienta §i deliberata a partilor care cauta impreuna o solutie la o problema comuna, abordarea implica o anumita etica §i principialitate.

Avantajul reciproc (WIN-WIN)

In principiu, in cadrul negocierilor, fiecare dintre parti i§i ajusteaza pretentiile §i revizuie§te obiectivele initiale. Astfel, in una sau mai multe runde succesive, se construie§te acordul final, care reprezinta un compromis satisfacator pentru toate partile: negocierea functioneaza, deci, dupa principiul avantajului reciproc.

Conform acestui principiu, acordul este bun atunci cand toate partile negociatoare au ceva de ca§tigat §i nici una ceva de pierdut. Fiecare poate obtine victoria, fara ca nimeni sa fie infrant. Important este faptul ca, atunci cand toate partile ca§tiga, toate sustin solutia aleasa §i respecta acordul incheiat. Principiul avantajul reciproc (WIN- WIN) nu exclude, insa, faptul ca avantajele obtinte de una dintre parti sa fie mai mari sau mai mici decat avantajele obtinute de cealalta sau celelalte parti aflate in negocieri.

Do ut des

In psihologia comunicarii, se vorbe§te de o a§a-numita lege psihologica a reciprocitatii, lege conform careia, daca cineva da sau ia ceva, partenerul va resimti automat dorinta de a-i da sau, respectiv, de a-i lua altceva in schimb. Chiar daca nu dam ceva in schimb in mod efectiv, ramanem oricum cu sentimentul ca suntem datori, ca ar trebui sa dam. Urmare a actiunii subtile a acestei legi psihologice, orice forma de negociere este guvernata de principiul actiunilor compensatorii. Consecinta este reciprocitatea concesiilor, a obiectiilor, a amenintarilor, a represaliilor etc. Expresiile latine§ti ale acestui principiu sunt: „Do ut des” §i „Facio ut facio”. In romane§te principiul poate fi regasit in expresii de genul: „Dau daca dai”, „Fac daca faci”, „Daca mai dai tu mai las §i eu” sau „Daca faci concesii, voi face §i eu”, „Daca ridici pretentii, voi ridica §i eu” etc.

Moralitatea §i legalitatea

Legea este lege §i cei mai multi o respecta §i dincolo de principii. Pentru a evita neplacerile, moralitatea intelegerilor comerciale, acolo unde legea nu o apara, ramane adesea o chestiune de principiu, de deontologie. Respectarea riguroasa a acestui principiu nu este cu adevarat posibila. Controlul eticii comunicarii este relativ. Aspectele juridice ale tranzactiilor fac exceptie, dar §i din acest punct de vedere, in negocierile internationale, partile trebuie sa convina din start asupra normelor de drept comercial pe care le vor respecta. Atunci cand acestea difera de la o tara la alta, fiecare dintre parti incearca sa ramana sub incidenta normelor juridice din tara sa. Acest fapt poate genera situatii conflictuale, ce pot fi depa§ite prin adoptarea normelor de drept comercial §i a uzantelor internationale.

TIPURI FUNDAMENTALE DE NEGOCIERE

Analiza tipului de negociere in care ne angajam este intotdeauna importanta. A-l cunoa§te §i a-l evalua inseamna, deja, a prevedea in linii mari comportamentul pe care il va adopta partenerul §i a pregati propriul comportament, in intampinare. In acest fel, riscul unei rupturi de a incheia un acord dezavantajos scade. Literatura de specialitate face distinctie intre trei tipuri fundamentale de negociere:

• Negocierea distributive este cea de tip ori/ori, care opteaza intre victorie/infrangere. Este cea care corespunde unui joc cu suma nula §i ia forma unei tranzactii in care nu este posibil ca o parte sa ca§tige fara ca cealalta parte sa piarda. Fiecare concesie facuta partenerului vine in dauna concedentului §i reciproc. In aceasta optica, negocierea pune fata in fata doi adversari cu interese opuse §i devine o confruntare de forte, in care una din parti trebuie sa ca§tige. Orice concesie apare ca un semn de slabiciune. Orice atac reu§it apare ca un semn de putere. Obiectul negocierii va fi un acord care nu va tine seama de interesele partenerului §i care va fi cu atat mai bun cu cat va lovi mai dur

partea adversa. Tacticile §i tehnicile de negociere folosite in negocierea distributive

sunt tipice pentru rezolvarea starilor conflictuale. Sunt dure §i tensionate. Intre tacticile uzuale, pot fi amintite:

polemica purtata prin contre permanente §i prin deviere sistematica de la subiect;

atacul in forta;

intimidarea;

manevrele retorice bazate pe disimulare, pe mascarea intentiilor, ascunderea intentiilor, ascunderea adevarului §i pe culpabilizarea adversarului;

descalificarea prin rea-credinta, prin atac la persoana §i prin caderea in derizoriu.

Acest tip de negociere este posibil atunci cand opozitia de interese este puternica, iar dezechilibrul de forte este semnificativ.

Negocierea integrativa (victorie/victorie) este aceea in care sunt respectate aspiratiile §i interesele partenerului, chiar daca vin impotriva celor proprii. Se bazeaza pe respectul reciproc §i pe tolerarea diferentelor de aspiratii §i de opinii. Avantajele acestui tip de negociere sunt acelea ca ajunge la solutii mai bune, mai durabile, partile se simt mai bine, iar relatiile dintre parti se consolideaza. Ambele ca§tiga §i ambele sustin solutia §i acordul incheiat. Negocierea integrativa creeaza, salveaza §i consolideaza relatiile interumane §i de afaceri pe termen lung. Ea determina pe fiecare dintre partile negociatoare sa-§i modifice obiectivele §i sa-§i ajusteze pretentiile in sensul rezolvarii intereselor comune. Aceasta optica de negociere ocole§te §i evita starile conflictuale. Climatul negocierilor este caracterizat de incredere §i optimism, iar acordul, o data obtinut, are toate §ansele sa fie respectat. Tacticile specifice se bazeaza pe reciprocitatea concesiilor (termene de livrare mai scurte contra unor parti imediate, spre exemplu).

Negocierea rationala este aceea in care partile nu-§i propun doar sa faca sau sa obtina concesii, consimtaminte de pe pozitii de negociere subiective, ci incearca sa rezolve litigii de fond de pe o pozitie obiectiva, alta decat pozitia uneia sau alteia dintre ele. Pentru aceasta, trebuie definite clar interesele mutuale in cadrul unei transparente §i sinceritati totale, fara apelul la cea mai mica disimulare sau suspiciune. Se incepe cu formularea problemelor care trebuie rezolvate, cu raspunsuri la intrebari de genul: Ce nu merge? Unde se afla raul? Cum se manifesta acesta? Care sunt faptele care contravin situatiei dorite? Se continua cu un diagnostic al situatiei existente insistandu-se asupra cauzelor care impiedica rezolvarea problemelor. Apoi, se cauta solutiile teoretice §i se stabilesc de comun acord masurile prin care, cel putin unele din acestea, pot fi puse in practica.

Algoritmul rationalitatii inseamna deci:

definirea problemelor;

diagnosticarea cauzelor;

cautarea solutiilor.

Negociatorul cauta sa inteleaga miza pusa in joc de partener, sa cunoasca sentimentele acestuia, motivatiile §i preocuparile sale. Divergentele care raman nerezolvate sunt reglate prin recursul la criterii obiective, precum §i referintele §tiintifice, normele legale, normele morale sau prin recursul la oficiile unui arbitru neutru. Evaluarea comparativa a acestor tipuri de negocieri este prezentata in Anexa nr.l.

Orice inceput de negociere presupune definirea obiectivelor. Acestea ne ofera simtul directiei, o definitie a ceea ce planuim sa realizam §i o senzatie de implinire, odata ce au fost atinse. In principiu, negociatorul se prezinta la masa tratativelor atunci cand are deja in minte trei pozitii de negociere, con§tientizate mai mult sau mai putin precis.

Pozitia declarata deschis (PD), numita §i pozitie de plecare. Aceasta pozitie este astfel formulata incat sa-i asigure o marja de manevra in raport cu pretentiile partenerului. Ca regula generala, de exemplu intr-o negociere comerciala, vanzatorul va declara mai mult, iar cumparatorul mai putin decat spera sa obtina, fiecare in parte. Sfatul negociatorilor experimental este acela ca, atunci cand cumperi, sa incepi de jos, iar atunci cand vinzi, sa incepi de sus. Aproape intotdeauna are importanta ordinea in care se fac declaratiile. De regula, cel care declara primul este dezavantajat in raport cu cel care declara ulterior.

Pozitia de ruptura (PR), numita §i pozitie limita minimala/maximala. Sub, sau dupa caz, peste nivelul acesteia, negociatorul nu mai este dispus sa angajeze nici o discutie. Pozitia de ruptura nu este desconspirata de parteneri (adversari), dar fiecare dintre ei trebuie sa intuiasca §i sa evalueze cu grija §i delicatete pozitia secreta a celuilalt. Dincolo de interesele strict tehnice §i financiare, orice declaratie facuta in afara pozitiei de ruptura a partenerului antreneaza, de regula, §i o anumita doza de orgoliu §i frustrare.

Pozitia obiectiv (PO), numita §i pozitie a§teptata. Este pozitia realista la care se pot intalni §i echilibra pretentiile contradictorii ale partenerilor (adversarilor). Aceasta reprezinta ceea ce negociatorul spera ca va putea obtine sau smulge de la partener, fara a leza inacceptabil interesele acestuia. Prin suprapunerea celor trei pozitii de negociere ale ambilor parteneri, va rezulta o zona in care ei se pot intelege. Aceasta zona de acord posibil poarta numele de marja de negociere §i este delimitata de pozitia de ruptura ale partilor negociatoare. Cheia succesului o constituie estimarea corecta a pozitiei de ruptura.

Tehnici §i tactici de negociere

In literatura de specialitate se prezinta adeseori faptul ca, in orice forma de interactiune umana, este pusa in joc o anumita strategie §i tactica. Orice forma de negociere implica o confruntare de vointe, sentimente §i interese. In acela§i timp, a stapani interactiunea vointelor implicate in negociere inseamna a nu cadea prada unor reactii spontane, fara o determinare logica §i rationala. Deseori se intampla ca o actiune spontana, o reactie impulsiva a adversarului sa duca la „alegerea” tacticii de negociere. Asta inseamna cu totul altceva decat o linie de actiune rationala. Tactica premeditata poate fi o tehnica de comunicare eficace, o capcana retorica sau un truc psihologic. Ea ne ajuta sa pastram controlul, sa preluam initiativa.

Este genul de tactica care ne face mai agreabili pentru partenerul de negociere. Nu costa nimic. Diplomatii nu spun niciodata NU. Ca §i negociatorii buni din toata lumea, ei au invatat acest lucru de la asiatici. Intors din lungul sau drum asiatic, Marco Polo, unul dintre cei mai buni negociatori, scria ca a intalnit adevarate §coli in care erau formati solii §i purtatorii de cuvant ai capeteniilor mongole §i tibetane. Ace§tia primeau, seara, atatea vergi la talpi cati de NU le scapau peste zi de pe buze. Oamenii urasc faptul de a fi negati, contestati, contrazi§i. „NU” este o negatie directa §i categorica ce taie, rupe §i love§te. Prezinta riscul de a ofensa partenerul §i de a bloca discutia. „NU” irita §i inver§uneaza. Este lipsit de delicatete. Oamenii cu tact il evita cu multa grija. Exprimata simplu, clar §i fara echivoc, negatia „NU” ramane fara variante de optiune ulterioara. Nu lasa loc de intors. Rupe negocierea. In schimb, o formulare de genul „DA…DAR” poate fi folosita cu sensul de negatie, pastrand §i alte doua variante de optiune. Ea are trei nuante posibile: una care inseamna „DA”, una care inseamna „poate” §i inca una care inseamna chiar „NU”. Oricand se poate continua pe varianta dorita. Secretul lui „da.dar” este acela ca permite formularea opiniei proprii ca pe o continuare a ceea ce a spus partenerul §i nu ca pe o contrazicere directa a opiniei acestuia.

Tactica falsei oferte

Pe scurt, se poate caracteriza ca ,,un truc de negociere cu. putin teatru”. Negocierea pretului este mai intotdeauna un joc cu suma nula, in care unul nu poate ca§tiga fara ca celalalt sa piarda. Pe cat posibil, adversarii se manipuleaza intre ei, macar pana la limita loialitatii §i moralitatii. Una dintre tacticile oarecum neloiale, intalnita rar in manuale §i des in practica, este acela in care cumparatorul face vanzatorului o oferta de pret atragatoare pentru a elimina concurenta §i a-l motiva in derularea tranzactiei. Odata ce a obtinut acest lucru, el gase§te un motiv pentru a-§i modifica oferta initiala. Apoi incepe ,,targuiala” prin care convinge vanzatorul sa accepte noua oferta, de regula mult mai moderata. Pe cat posibil, vanzatorul este pus in situatia sa nu prea mai aiba de ales.

Tactica stresarii §i tracasarii

Intr-un cuvant, slabe§te rezistenta fizica §i psihica a adversarului. Ca exceptie §i cat mai rar posibil, atunci cand negociem cu un adversar dificil, neprincipial §i dezagreabil, dispus sa se angajeze inutil in tratative dure §i prelungite, se recomanda folosirea unor tertipuri §i tactici de stresare §i tracasare. In cadrul acestora se recomanda o contraaglomeratie insistenta §i vicioasa. Pot fi folosite fel de fel de manevre laterale, care, de§i nu sunt, in mod direct, ofensatoare §i umilitoare, au rolul de a sacai §i deranja

adversarul, punandu-l in situatia de a grabi finalul negocierilor. Adversarul poate fi purtat insistent prin halele de fabricatie §i depozitele firmei. Poate fi cazat intr-o incapere expusa unor zgomote infernale care sa-l impiedice sa doarma. La masa tratativelor, poate fi a§ezat cu ochii in soare sau o alta sursa de lumina iritanta. Poate fi a§ezat cu spatele la o u§a care scartaie §i pe care cineva o inchide §i o deschide insistent, ca din intamplare. Poate fi a§ezat pe un fotoliu aparent luxos, dar incomod, care scartaie, singurul disponibil, din pacate. Va sta teapan §i va obosi repede. Poate fi a§ezat in apropierea unei surse puternice de caldura (se folosesc §i surse directionale de caldura radianta) sau intr- un curent de aer umed §i rece. Poate fi invitat la o masa la care i se ofera, cu multa generozitate, exact ceea ce nu-i place sau nu poate manca. Se pot oferi bauturi tari peste limita rezistentei sale psihice. Cand relatia pe termen lung nu ne intereseaza §i ne propunem folosirea unor astfel de mijloace de presiune, trebuie sa facem acest lucru sub masca celei mai desavar§ite nevinovatii §i amabilitati, cerandu-ne scuze §i prefacandu-ne victime alaturi de adversar.

Tactica mituirii

Apreciem ca este o tactica total neloiala care se bazeaza pe slabirea rezistentei psihologice a adversarului pus in situatia sa accepte daruri mai mici sau mai mari. De§i rar intalnita in manuale, fie ca cerem, fie ca nu §i oricat am condamna-o de (ne)sincer, aceasta tactica este posibila, in practica negocierilor, oriunde in lume. La capitolul coruptie, la nivelul anului 1997, Romania se afla pe locul 37 in lume. Mita se poarta, fie §i numai pentru simplul motiv ca negocierile sunt purtate de oameni carora nimic din ce-i omene§te nu le este strain. Tactica mituirii este favorizata atunci cand negocierile sunt purtate prin intermediari insuficient motivati de pe partea pe care o reprezinta. Desigur, exista o diferenta majora intre protocol §i cadou, pe de o parte, §i mita, pe de alta parte. Exista insa §i asemanari majore. Rolul protocolului §i cadoului oferit clientului sau partenerului de negocieri este acela de a amorsa o atitudine psihologica §i un comportament favorabil celui care ofera. In afaceri, functia cadoului §i protocolului este una pragmatica §i nu una filantropica. Micile atentii plasate pe masa tratativelor (pixuri, calendare, brelocuri, agende, cafele, bauturi etc.) sunt, pana la un anumit nivel, absolut fire§ti §i au rolul de a crea o ambianta favorabila negocierilor. Uzantele diplomatice ale unor state limiteaza protocolul §i atentia la cel mult un pranz (sau dineu) acceptat pe cheltuiala gazdei. Adevarata mituire incepe de la pragul valoric peste care ,,atentia” reincepe sa fie acceptata. Pragul depinde de demnitatea, onestitatea, averea, lacomia, §i gradul de risc la care se preteaza negociatorul. Din acest punct de vedere, prudenta poate lua in considerare §i faptul ca orice negociator are pretul lui. Nu se va compromite pentru mai putin decat acest pret. Relatiile de afaceri stabile pe termen lung pot fi compromise prin mita, dar favorizate prin cadouri mari. Diferenta dintre cadou §i mita ramane una psihologica §i strategica. Legea ramane neputincioasa atata timp cat dai sau prime§ti intr- un cadru confidential.

Aceasta tactica se bazeaza pe ideea simpla dupa care, mai intotdeauna, exista un program de negocieri §i o agenda de lucru a negociatorilor. Aceste elemente pot fi organizate §i manipulate astfel incat problema delicata sa ramana la limita expirarii timpului alocat procesului de negociere. In acest scop, se pot folosi orice tertipuri §i manevre de tergiversare, ocolire, amanare. Spre sfar§itul negocierilor, de obicei, lucrurile incep sa se precipite. Unul dintre partenerii de discutie trebuie sa prinda avionul sau trenul, o greva este pe cale sa izbucneasca etc. In asemenea conditii, ritmul negocierilor trebuie grabit §i adversarul poate comite u§or erori. Una din manevrele simple, dar eficace pentru intarzierea finalului, este recapitularea §i desprinderea de concluzii intermediare. Alte manevre de tergiversare pot fi bazate pe invocarea lipsei unor documente, pe starea sanatatii cuiva, plecarea in concediu, pe nevoia de deplasari urgente etc.

Tactica „feliei de salam”

Numita §i tehnica „pa§ilor mici” sau tactica „salami”, aceasta se bazeaza pe ideea simpla ca este mai u§or a obtine salamul feliuta cu feliuta decat tot deodata. Cand cerem prea mult, prea repede, adversarul poate fi cople§it pentru moment §i are tendinta de a se impotrivi. I se pare mult mai u§or sa raspunda printr-un refuz. Pentru el devine tot mai dificil sa continue jocul, sub stare de presiune. In schimb, prin obtinerea de avantaje partiale repetate, cu un consum mai mare de timp §i rabdare, se poate ajunge mai u§or la o victorie totala, in final. Succesele marunte pot trece neobservate, dar se pot cumula mai multe succese mici §i fara rasunet, pentru consolidarea pozitiei §i obtinerea marilor realizari. Nu trebuie sa ne aflam in posesia intregului salam ca sa ne infruptam din el.

Tactica alternarii negociatorilor

Ideea de baza este ca, atunci cand partenerul schimba negociatorul, e§ti nevoit sa iei totul de la capat. O prima versiune a acestei tactici face ca §eful echipei de negociere sa para cu adevarat bland §i rezonabil, dar cu totul neputincios in fata presiunilor facute de speciali§tii din echipa sa. In mod deliberat §i indelung premeditat §i simulat, restul oamenilor de echipa sunt duri, incapatanati §i, aparent, iresponsabili. Pe parcursul procesului de negociere sunt introdu§i, pe rand, ingineri, merceologi, juri§ti, contabili etc. care afi§eaza o pozitie dura §i intransigenta. In acest fel, ei creeaza o presiune psihologica fata de care partenerul prefera sa lucreze doar cu §eful echipei §i sa accepte propunerile mai rezonabile ale acestuia. El, chipurile, nu este de acord intru totul cu coechipierii sai, dar nici nu poate trece prea mult peste ei. O a doua versiune consta in schimbarea efectiva a negociatorului. Asta inseamna ca, pe parcursul negocierilor, tocmai atunci cand

te a§tepti mai putin, partea adversa inlocuie§te negociatorul. Poate fi o lovitura dura, careia i se face fata cu dificultate, pentru ca este mai putin placut sa iei totul de la capat. Noul negociator are posibilitatea sa invoce noi argumente, sa revoce unele din intelegerile facute, sau chiar sa retraga unele din intelegerile facute deja sau chiar sa retraga unele din concesiile acordate de predecesorul sau. Noul negociator este, de regula, omul de varf, care te ia de odihnit cand predecesorul sau te-a extenuat deja. Totu§i, nu trebuie sa te pierzi cu firea. Este bine sa nu te obose§ti repetand vechile argumente §i sa-ti modifici atitudinea daca partenerul o face. In diplomatie, tactica da rezultate excelente (cf. §tefan Prutianu, Comunicare §i negociere m afaceri).

DE RETINUT:

9

Cum putem caracteriza procesul de negociere?

In sens larg, negocierea apare ca forma concentrata §i interactiva de comunicare interumana in care doua sau mai multe parti aflate in dezacord urmaresc sa ajunga la o intelegere care rezolva o problema comuna sau atinge un scop comun. Prin negociere intelegem orice forma de confruntare nearmata, prin care doua sau mai multe parti cu interese §i pozitii contradictorii, dar complementare urmaresc sa ajunga la un angajament reciproc avantajos ai carui termeni nu sunt cunoscuti de la inceput. In aceasta confruntare, in mod principal §i loial, sunt aduse argumente §i probe, sunt formulate pretentii §i obiectii, sunt facute concesii §i compromisuri pentru a evita atat ruperea relatiilor cat §i conflictul deschis. Adesea negocierile sunt purtate pentru efectele lor colaterale cum ar fi: mentinerea contractului, ca§tigarea de timp, impiedicarea deteriorarii situatiei in conflict. In afara de acestea, intalnirile negociatorilor pot fi privite ca un canal potential de comunicari urgente in situatii de criza.

ANEXA NR 1

NEGOCIERKE

INTEGRATFIT,

Ele se defioesc printr-o cautaie mai puna parti ala a consenstuilor;

Sunt negocierik in cate aclorii accepta o oaiecaie forma de ccmsultaie;

CeJ mai adesea ek au un csracter prevendv: ek fac sa funcdoneze mecanisme de reglare:

CeJ mai adesea ele au un caracter reladv insdturionalizat:

3 _ a

Presiunile exercitate sunt cel mai adesea indirecte: ele raman practic mtotdeauna in cadrnl JegalitatiT:

Negociatorii ait o opdca cel mai adesea partial interogativl In arest sens ei admit sa rina cent

a

intr-o masuia variabila de obiectivek pnotagonistului; ei admit {explicit sau mi) .Jegidmitatea;

..Buna credinta gi^jationalLtatea"7 sunt admise:

5. Progresul negocierii trece prinlr-o dezvoltare sinergica {,,dezvoltarea jocultti cammr1T);

Argumenfarea joaca un nol deloc negtijabil;

Reladile „de iafluenta7 actioneaza

a " a a-

paralel cu cele de …puteri'1;

Instnunentul considerat cel mai bun este im compromis ce apaia interesele esennale prezentate de protaganigd.

Compararea situatiLlar tie ue gorier iutegrariva si distiibutiva

NEGOCJERRE

DisnuBunvE

Ek se defmesc prin cautaiea

vie ton ei sau a rigcnii aimisdtiului;

Negocierea se dezvcdta in contextul rapcriului de forte;

Ele umrare.se lirhidarea iimii conflict stabilir de mai mult tirnp;

Ele du sunt insdtudoiLalizate gi pot sa ia farmek cele mai diverse:

Presiunile sunt exercitate la wna\inni]^i cu eventualele unnin ^in ilegalitate*: sunt eventual cau- tate forme noi de presdune: nme- nintarik sum sistemadc ublizate:

i „ .. _ 3

Negociatorii an o optica net distributiva. Inacest caz. rincont

r

in mica masura de scoptuile adverse. contestand cel noai adesea legitimitafea; ei refuza de a trage consecinfiele din obiectivek

a

adverse;

J3una credima71 gi, jationalitatea'7 nu sunt considerate reguli de respectat; liniile de condnifa sunt intransisenta gi lealisnoul:

S. Ptogresul negocierii Here prin faze succesive ak expiesiei raportului de forte cu mtarirea

a1 _

antagonismelor tescaladare) gi jocul slab comma:

Argumentaiea se eclipseaza in feta raportului de forte:

Neaocierile uHli^a^a fa mod esential reladile de pirteie;

Instrunoentul considers! cel mai bun este satisfacerea maxima a pnopriilor obiecdve sub forma compromisinilor net avantajoase gi (sau) dominarea.

BIBLIOGRAFIE

I. TEORII §I MODELE ALE COMUNICARII

Comunicarea – o introducere

Christian Baylon, Xavier Mignot, Comunicarea, Editura Universitatii “Alexandru loan Cuza”, Ia§i, 2000;

Philippe Cabin (ed) La communication, Etat des savoirs, Sciences Humaines Editions, 1998;

J.J Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, §tiinta comunicarii, Humanitas, Bucure§ti, 1998;

Emilian M. Dobrescu, Sociologia comunicarii, Editura Victor, Bucure§ti, 1998;

loan Dragan, Paradigme ale comunicarii de masa, §ansa, Bucure§ti, 1996;

Mihai Dinu, Comunicarea, Editura §tiintifica, Bucure§ti, 1997;

Jean Lohisse, Les systeme de communication, Armand Colin, Paris, 1998;

Andre de Peretti, Jean-Andre Legrand, Jean Boniface, Tehnici de comunicare, Polirom, Ia§i, 2000;

Nicki Stanton, Comunicarea, Societatea de §tiinta §i Tehnica, Bucure§ti, 1995;

Vocabularul §tiintelor comunicarii

Christian Baylon, Xavier Mignot, Comunicarea, Editura Universitatii “Alexandru loan Cuza”, Ia§i, 2000;

J.J. Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, §tiinta comunicarii, Humanitas, Bucure§ti, 1998;

Robert Escarpit, De la sociologia literaturii la teoria comunicarii, Ed. §tiintifica §i Enciclopedica, Bucure§ti, 1980;

Umberto Eco, Tratat de semiotica generala, Ed. §tiintifica §i Enciclopedica, Bucure§ti, 1982;

J. Fiske, Introduction to communication studies; Methuen, New York, 1982;

Denis McQuail, Comunicarea, Institutul European Ia§i, 1999;

Teorii §i modele ale comunicarii

Cristian Baylon, Xavier Mignot, Comunicarea, Editura Universitatii “Alexandru Ioan Cuza”, Ia§i, 2000;

Mihai Dinu, Comunicarea, Editura §tiintifica, Bucure§ti, 1997;

Ioan Dragan, Paradigme ale comunicarii de masa, §ansa, Bucure§ti, 1996;

John Fiske, Introduction to Communication Studies, Methuen, New York, 1982;

Umberto Eco, Lector in fabula, Univers, Bucure§ti, 1991;

Umberto Eco, Tratat de semiotica generala, Ed. §tiintifica §i Enciclopedica, Bucure§ti, 1982;

Jurgen Habermas, Sfera publica §i transformarea ei structural^, Univers, Bucure§ti,

1998;

Armand §i Michelle Mattelart, Istoria teoriilor comunicarii, Polirom, Ia§i, 2000;

Denis McQuail, Comunicarea, Institutul European Ia§i, 1999;

B. Miege, La pensee communicationnelle, Presses Universitaires de Grenoble, 1995;

Alex Mucchielli, Douze cas et exercices sur la communication, Armand Colin, Paris, 1998;

Ilie Parvu, Filosofia comunicarii, Ed. Facultatii de Comunicare §i Relatii Publice David Ogilvy, Bucure§ti, 2000;

Charles Peirce, Comunicare §i actiune, Humanitas, Bucure§ti, 1990;

Liliana Ionescu Ruxandroiu, Conversatia – structuri §i strategii, Ed. Didactica §i Pedagogica, Bucure§ti, 1975;

Paul Watzlawick, Janet Helmick Beavin, Don D. Jackson, Une logique de la communication, Seuil, Paris, 1972;

Comunicarea in campul social, ed. Universitatii Al. I. Cuza, Ia§i, 1996;

Comunicare §i limbaj; Comunicarea orala

Cristian Baylon, Xavier Mignot, Comunicarea, Editura Universitatii “Alexandru Ioan Cuza”, Ia§i, 2000;

Mihai Dinu, Comunicarea, Ed. §tiintifica, Bucure§ti, 1997;

Les Giblin, A rta dezoltarii relatiilor interumane, Curtea Veche Publishing, Bucure§ti, 2000;

Roman Jakobson, Lingvistica §i poetica in Probleme de stilistica, Ed. §tiintifica, Bucure§ti, 1964;

Catherine Kerbrat-Orecchioni, L'Enonciation. De la subjectivity dans le langage, Armand Colin, Paris, 1980;

Liliana Ionescu Ruxandroiu, Sociolingvistica – orientari actuale, Ed. Didactica §i Pedagogica, Bucure§ti, 1975;

Vasile Tonoiu, Omul dialogal, Editura Fundatiei Culturale Romane, Bucure§ti, 1995;

Comunicarea non-verbala

Ray Birdwhisteell, Introduction to kinetics, 1952;

Mihai Dinu, Comunicarea, Ed. §tiintifica, Bucure§ti, 1997;

Edward Hall, La dimension cachee, Seuil, Paris, 1978;

Michael Kunczik, Astrid Zipfel, Introducere in §tiinta publicisticii §i a comunicarii,

Editura Presa Universitara Clujeana, Cluj, 1998;

COMUNICAREA IN CAMPUL SOCIAL

Comunicarea – proces de influenta sociala

Jean-Claude Abric, Psychologie de la communication, Armand Colin, Paris, 1999;

Camelia Beciu, Politica discursiva, Polirom, Ia§i, 2000;

R. Boudon, Tratat de sociologie, Humanitas, Bucure§ti, 1997;

§t. Buzarnescu, Sociologia opiniei publice, Ed. Didactica §i Pedagogica, Bucure§ti;

loan Dragan, Paradigme ale comunicarii de masa, §ansa, Bucure§ti, 1996;

Jurgen Habermas, Sfera publica §i transformarea ei structurala, Univers, Bucure§ti,

1998;

Denis McQuail, Comunicarea, Institutul European Ia§i, 1999;

Bernard Miege, Societatea cucerita de comunicare, Polirom, Ia§i, 2000;

John B. Thompson, M edia §i modernitatea, Antet, Bucure§ti;

D. Wolton, Les contradictions de la communication politique, in La communication, Etat des savoirs, Sciences Humaines Editions, 1998;

Catalin Zamfir, Lazar Vlasceanu (ed), Dictionar de sociologie, Editura Babel, Bucure§ti, 1993;

Comunicarea de masa

Francis Balle, M edias et societe, Ed. Mont-chrestien, Paris, 1990;

Pierre Bourdieu, Despre televiziune, Meridian, Bucure§ti, 1998;

Ion Bucheru, Fenomenul Televiziune, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucure§ti, 1997;

Jean Cazeneuve, La societe de l’ubicuite, Denoel-Gonthier, Paris, 1972;

Rogers Clausse, Breves considerations sur la terminologie et la methodologie de la communication sociale, in Economies et societe, aprilie 1972;

Mihai Coman, Manual de jurnalism, Polirom, Ia§i, 1997;

Dennis DeFleur, Understanding Mass Comunication, Hougton Mifflin Company, Boston, 1991;

Melvin DeFleur, Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale comunicarii de masa,. Polirom, Ia§i, 1999;

J.R. Dominick, Dynamics of Mass Comunication, Addison Westley, London, 1983;

John Downing, Ali Mohammadi, Questioning the media, Sage, 1991;

Georges Friedman, Dictionnaire des medias, Mome, Paris, 1971;

Rose-Marie Haine§, C omunicarea televizuala, Eficient, Bucure§ti, 2000;

J. Lazar, Sociologie de la communication de masse, Armand Colin, Paris, 1991;

Guy Lochard, Henri Boyer, Comunicarea mediatica, Institutul European, Ia§i, 1998;

Marshall McLuhan, The Medium is the Massage, New York, 1967;

Marshall Mc Luhan, Mass-media sau spatiul invizibil, Nemira, Bucure§ti, 1997;

Denis McQuail, Mass Communication Theory, Sage, 1983;

Jean Noel Jeanneney, O istorie a mijloacelor de comunicare de la origini §i pana astazi,

Institutul European Ia§i, 1997;

Ignacio Ramonet, Tirania comunicarii, Doina, Bucure§ti, 2000;

Alvin Tofler, Powershift – Puterea in mi§care, Antet, Bucure§ti, 1996;

Bernard Voyenne, La presse dans la societe contemporaine, Armand Colin, Paris, 1962;

Comunicarea publica

Christian Baylon, Xavier Mignot, Comunicarea, Editura Universitatii “Alexandru loan Cuza”, Ia§i, 2000;

Gerard Leclerc, La societe de communication, Puf, Paris, 1999;

Bernard Miege, Societatea cucerita de comunicare, Polirom, Ia§i, 2000;

Comunicarea publicitara

Jean Baudrillard, La societe de consommation, Gallimard, Paris, 1970;

Bonange & Thomas, Don Juan sau Pavlov, Eseu despre comunicarea publicitara, Editura Trei, Bucure§ti, 1999;

Francois Brune, Fericirea ca obligatie – Psihologia §i sociologia publicitatii, Editura Trei, 1996;

Riccardo Cervelli, Giuseppe Mariani, Come fare pubblicita, Sperling&Kupfer Editori,

1997;

Vasile Dancu, Comunicarea simbolica, Dacia, Cluj-Napoca, 2001;

John Keane, Mass-media §i democratia, Institutul European Ia§i, 2000;

Maria Moldoveanu, Dorina Miron, Psihologia reclamei. Publicitatea in afaceri;

Comunicarea politica

Camelia Beciu, Politica discursiva, Polirom, Ia§i, 2000;

Philip Braud, Gradina deliciilor democratiei, Globus, Bucure§ti, 1995;

Keit Downing, Puterea, Du Style, Bucure§ti, 1995;

Gilbert Durand, Structuri antropologice ale imaginarului, Univers Enciclopedic, Bucure§ti, 1998;

Murray Edelman, Politica §i utilizarea simbolurilor, Polirom, Ia§i, 1999;

R. Girardet, M ituri §i mitologii politice, Institutul European, Ia§i 1997;

RoseMarie Haine§, Discursul politic televizual, Era, Bucure§ti, 2000;

Niccolo Machiaveli, Principele, Minerva, Bucure§ti, 1994;

Bernard Miege, Societatea cucerita de comunicare, Polirom, Ia§i, 2000;

Doru Pop, Mass-media §i politica, Institutul European Ia§i, 2000;

Gabriel Thoveron, Comunicarea politica azi, Antet, Bucure§ti, 1996;

R.G. Schwartzenberg, Statul spectacol, Scripta, 1995;

§tefan Stanciugelu, Violenta, mit §i revolutie, All, Bucure§ti, 1998;

Andrei Stoiciu, Comunicarea politica, Humanitas, Bucure§ti, 2000;

Constructia simbolica a campului electoral, Institutul European Ia§i, 1998;

Andrei Stoiciu, Enigmes de la seduction politique, Hum anitas, Bucure§ti, 2000;

D. Wolton, Les contradictions de la communication politique, in La communication, Etat des savoirs, Sciences Humaines Editions, 1998;

Manipularea informationala §i structurile mediatice

§t. Buzarnescu, Sociologia opiniei publice, Ed. Didactica §i Pedagogica, Bucure§ti;

H.P.Cathala, Epoca dezinformarii, Antet, Bucure§ti,

Mihai Coman, Din culisele celei de-a patra puteri, Carro, Bucure§ti, 1996;

Constantin Cuco§, Minciuna, contrafacere, simulare, Polirom, Ia§i, 1997;

Bogdan Ficeac, Tehnici de manipuulare, Nemira, Bucure§ti, 1998;

R.V. Joule §i J.L. Beauvois, Tratat de manipulare, Antet, Bucure§ti, 1997;

Noel Kapferer, Zvonurile, Humanitas, Bucure§ti, 1993;

Remi Kauffer, Corporatiile americane in lupta contra Europei, Incitatus, 1999;

James Lull, Mass-media – Comunicare, Manipularea prin informatie, Samizdat, Bucure§ti, 1999;

Isabelle Nazare – Aga, Manipulatorii sunt printre noi, Niculescu, Bucure§ti, 1999;

Ignacio Ramonet, Tirania comunicarii, Doina, Bucure§ti, 2000;

Gerard de Selys, Minciuni mass-media, Scripta, Bucure§ti, 1992;

Catalin Zamfir, Lazar Vlasceanu (ed), Dictionar de sociologie, Editura Babel, Bucure§ti, 1993;

Vladimir Volkoff, Dezinformarea, arma de razboi, Incitatus, Bucure§ti;

Vladimir Volkoff, Tratat de dezinformare, Antet, Bucure§ti;

Piotr Wierzbicki, Structura minciunii, Nemira, Bucure§ti, 1996;

COMUNICAREA iN CADRUL ORGANIZATIILOR

9

Annie Bartoli, Communication et Organisation, Les Editions '’organisation, 1990;

Michael Bland, Communicating Out of a Crisis, MacMillan, 1998;

Philippe Cabin, Communication et organization, La communication, Etat des savoirs,

Sciences Humaines Editions, 1998;

Rodica Candea, Comunicarea manageriala, Expert, Bucure§ti, 1996;

Helena Cornelius, §tiinta rezolvarii conflictelor, ed. §tiinta §i Tehnica, Bucure§ti, 1996;

Stephen Covey, Eficienta in §apte trepte, All, Bucure§ti, 1994;

Jean Hiltrop, Sheila Udall, Arta negocierii, Teora, Bucure§ti, 1998;

Gary Johns, Comportament organizational, Ed. Economica, Bucure§ti, 1998;

Gavin Kennedy, Negocieri, Nemira, Bucure§ti, 1998;

George Moldoveanu, Analiza organizational, Ed. Economica, Bucure§ti, 1996;

Dan Popescu, Arta de a comunica, ed. Economica, Bucure§ti, 1998;

§tefan Prutianu, Comunicare §i negociere in afaceri, Polirom, Ia§i, 1997;

Hassan Souni, Manipularea in negocieri, Antet, Bucure§ti, 1998;

William Ury, Dincolo de refuz, Editura de Vest, Timisoara, 1994;

Monica Voicu, A.b.c.-ul managerului, Danubius, 1998;