Televiziunea de Nisa. Analiza Comparativa Intre Antena 3 Si Digi24

Televiziunea de nișă. Analiză comparativă între Antena 3 și Digi24

Introducere

Televiziunile de nișa au început să atragă un număr din ce în ce mai mare de oameni, iar rolul acestora a crescut de la televiziuni informative la televiziuni capabile să influențeze deciziile de vot ale electoratului sau să ducă o campanie pro sau contra unui partid sau om politic. Iar cele mai mari audiențe și cele mai mari efecte se pot realiza în prime time atunci când emisiunile difuzate în acel interval orar fac o desfășurare de forțe atât prin prisma moderatorilor cât și din perspectiva subiectelor prezentate și ale invitaților care iau parte la discuții. Din acest motiv, lucrarea de față se focuseaza pe două emisiuni difuzate în prime time care sunt construite aproximativ identic, diferențele fiind de format și de punctul de vedere prezentat. Emisiunile analizate sunt Jurnalul de seară de la Digi 24 și Subiectiv cu Răzvan Dumitrescu de la Antena 3.

În prima parte a lucrari, pentru a intra treptat în ceea ce presupune televiziunea am prezentat un istoric al acesteia… urmărind apoi doar televiziunea de nișă, ce presupune aceasta și ce este nișă de știri. În capitolul al treilea am tratat emisiunile informative. Un mic istoric al acestora, ce înseamnă emisiunile informative, ce tipuri de materiale presupun, ce structura au… și am ajuns la explicarea a ceea ce înseamnă talk-show, gen de emisiune, pe care m-am bazat în partea practică a lucrării prezente.

În studiul de caz pe baza unei grile de analiza calitativă, am încercat să scot în evidență principalele motive pentru care emisiunile alese se difuzează în prime time și care sunt punctele comune pe care le au pentru menținerea audienței în intervalul orar 19 – 22. Rezultatele preconizate vor indica o trăsătură comună între cele 2 televiziuni respectiv cele 2 emisiuni prin prisma subiectelor dezbătute a invitaților aleși pe baza subiectelor sau a experienței în domeniul respectiv și nu în ultimul rând a moderatorilor cu o vastă experiență în jurnalism care pot menține audiență la cote ridicate prin diferite mijloace specifice: limbaj, unghi de abordare, crearea unei intrigi între invitați, decor, ora de difuzare, invitați aleși, etc.

Capitolul 1. Televiziunea.

Televiziunea!? Să îi spun fenomen? Da, este un fenomen în continuă desfășurare și progres. S-a produs, a influențat societatea, la rândul ei societatea a influențat fenomenul, care treptat s-a modificat, a reinfuențat societatea și tot așa continuă să facă și în prezent. Denumirea de “televiziune” provine din alăturarea unui cuvânt grecesc “tele”, care înseamnă “departe”, și un cuvânt latinesc “vedere” care înseamnă “a vedea”. Televiziunea este cel mai important canal al mass-media. Fac această afirmație bazându-mă pe faptul că aceasta implică două simțuri umane: văzul și auzul. Fiecare dintre acestea, luat separat, este suficient pentru citirea presei scrise sau ascultarea radioului.

Din punct de vedere tehnic, televiziunea este definită ca un procedeu de descompunere, transmitere la distanță și apoi de recompunere a imaginilor în mișcare. Dar ea poate fi poate fi analizată și sub alte aspecte: al televizotului, al postului de emisie și al centrului de producție al materialelor difuzate. „Televizorul este un obiect considerat de unii central în casele a peste două miliarde de oameni. Din punct de vedere tehnic, televizorul asigură două funcții: Prima este aceea de a recepționa informații electrice codificate. Aceste semnale sunt selectate, amplificate, și tratate corespunzător, uneori cu ajutorul telecomenzii. Cealaltă funcție constă în a transforma aceste semnale, după ce au fost selectate și modulate, în imagini care să capteze ochiul și urechea telespectatorului.

Din punct de vedere economic, televiziunea este o filieră organizată în jurul a două piețe: primară și secundară.Piața primară  este locul de schimb între difuzorii și consumatorii de televiziune, adică telespectatorii. Contra unui abonament, telespectatorul are acces la imagini ordonate într-o grilă de programe.Piața secundară  reunește aceiași difuzori și programatori, cu producătorii de programe, originale sau de ocazie, care compun grila. Locul televiziunii este bine definit în peisajul mijloacelor de informare în masă și a avut efecte majore asupra altor modalității de transmitere a informației cât și, implicit, asupra telespectatorilor.”, conform Wikipedia.

Televiziunea a înghițit și cinematografia. Spun asta pentru că datorită filmelor difuzate la TV oamenii nu mai merg foarte des la cinema… cum era, de exemplu, în 1946 în SUA și Marea Britanie când un adult se ducea la cinematograf, în medie, de treizeci de ori pe an. 39 de miliarde de ore. Acesta este volumul de timp consacrat televiziunii și este egal cu cel alocat muncii. Specialiștii afirmă că dacă nu ar fi existat televiziunea, produsul industrial brut s-ar fi dublat. Tot după spusele acestora exista tendința de a ține televizorul pornit tot timpul indiferent dacă emisiunea prezentată este interesantă sau nu, lucru poate duce la iritație nervoasă și la scăderea capacității de a gândi independent.

1.1 Istoricul televiziunii

Revista „Știință și tehnologie” scrie într-un număr mai vechi un articol cu titlul „Televiziunea”, articol în care se susține că ideea inițială de televiziune s-a născut în anii 1870 și a provenit de la doi oameni de știință britanici, Ayrton și Perry. După ce au început să fie produse primele celule fotoelectrice care transformau lumina în curent electric Ayrton și Perry au descoperit că un șir de asemenea celule putea înregistra variațiile în intensitate ale unei imagini. Primul aparat care se poate spune că a fost o „tentativă” de televizor a fost inventat de Giovanni Caselli în anul 1863 și era un pantelegraf.  Pentru prima dată acest aparat a fost folosit în Franța, el făcând legătura între Paris și Lyon cu care se puteau transmite desene simple sau mesaje autografe. Următorul mare pas în televiziune a fost făcut de omul de știință german Paul Nipkow care „a creat prima mașinărie numită televizor electromecanic , însă nici încercarea acestuia nu a fost întocmai un succes. Abia în 1926 John Logie Baird a reușit să transmită semnalele de televiziune prin unde radio. El este cel care a confecționat prima mașinărie care seamănă cât de cât cu televizorul din zilele noastre, o mașinărie care transmitea imagini în mișcare din Londra. Televiziunea a luat naștere când Baird a reușit să transmită de la o distanță de 705 km prin linia telefonică dintre Londra și Glasgow, iar ca rezultat Societatea Britanică de Radiodifuziune (BBC) a început un serviciu experimental de televiziune în 1932. După englezi, americanii (1928), francezii (1929) și rușii în 1934 au început și ei să confecționeze televizoare.”

A urmat perioada interbelică în care s-au creat primele televizoare și în Germania și Olanda. Însă odată cu venirea celui de al doilea Război Mondial toate televiziunile au fost închise, rămânând doar câteva în Statele Unite ale Americii cărora le era totuși permis să transmită. După terminarea războiului unul dintre principalele obiecte cumpărate de oameni a fost televizorul. În ani `50 au început să confecționeze televizoare mai multe popoare precum japonezii, chinezii, brazilienii, canadienii, italienii etc. Bineînțeles vorbesc aici despre televizoarele alb-negru, cele color sau cu telecomanda fiind foarte puține și considerate un lux. Comoditatea costa… o telecomandă avea prețul între 400 și 500 de dolari. Între anii 1960-1980 mai toate casele aveau cel puțin un televizor și asta demonstrează faptul că televizorul a luat amploare după al doilea război mondial. Să nu mai spun de anii `90… când televizoarele alb ngru sau color… nu prea lipseau din nici o locuință. „Prima plasmă TV a apărut în anul 1997 și a fost fabricată de cei de la Pioneer. După anul 2000 însă televizoarele au început să prindă un alt contur și astăzi sunt din ce în ce mai subțiri, mai plate, mai lungi în diagonală și te fac să te simți de parcă trăiești live experiența de la TV.”

Așadar după cum spune și Bertrand Jean Claude în lucrarea să „O introducere în presa scrisă și vorbită” principiile televiziunii au fost descoperite în anii `20, a fost experimentată în anii `30 și lansată la sfârșitul anilor `40. „Peste tot, oricare ar fi regimul politic și organizarea economică, acest mijloc de informare prezintă caracteristici asemănătoare. Se creează imagini pe film și pe bandă video, se asociază într-un program, apoi se difuzează consumatorilor. Pentru a face aceasta, este nevoie de bani, de creatori de tehnicieni, de infrastructuri și de cămine înzestrate cu televizoare. În țările dezvoltate, locuințele sunt deja echipate cu televizoare în proporție de peste 95%. Toate țările care aveau un teatru sau o industrie cinematografică prolifică produc pentru micul ecran, chiar și țări relativ sărace ca India și Egiptul. Toate insă (în afară de Statele Unite) trebuie să importe. Mai ales acelea, marea majoritate, care au canale numeroase, publice și comerciale.

Cât despre distribuție, ea nu se mai face numai prin difuzare hertziană terestră. Începând cu anii `70 , televiziunea folosește tot mai mult sateliții de comunicații pentru a-și transporta programele spre emițătorii tereștri pe distanțe lungi – pe distanțele scurte, folosește rețeaua hertziană și cablul. Ca urmare, în Canada ca și în Belgia, în Japonia ca și în Suedia, cablul servește la livrarea emisiunilor la domiciliu. Imaginea furnizată este mai bună, iar canalele pe care le echipează sunt foarte numeroase, peste o sută în Statele Unite. La sfârșitul anilor `80, sateliții cu difuzare directă trimiteau imaginile direct la utilizatori: micile antene parabolice s-au înmulțit, în special în zonele rurale, unde conectarea la cablu ar fi prea costisitoare. La sfârșitul secolului, se pregătea digitizarea: ea avea să mărească de zeci de ori numărul de programe disponibile, făcând posibilă comprimarea semnalelor. Internetul a devenit un mijloc de distribuire a muzicii și al patrulea mod de difuzare a imaginii video.”

1.1.1 Istoricul televiziunii în România

Deși în România se vorbește mai mult de conceptul de televiziune doar de prin anii `50, televiziunea a pătruns totuși la noi încă din perioada în care aceasta era într-un stadiu incipient și experimental în toată lumea. „În 1932, în Marea Britanie, Franța, URSS și Germania încep să emită servicii experimentale de televiziune pe unde medii, care teoretic puteau fi recepționate și unele zone ale României. În România primele teste în ceea ce privește transmisia la distanță a imaginilor apar în 1928. În acest an fizicianul George Cristescu publică prima lucrare științifică din România despre televiziune și propune un sistem nou de explorare a imaginii TV realizând și anumite experimente în acest sens. În 1935 inginerul Sergiu Condrea a propus o metodă de reducere a benzilor laterale de frecvență a semnalelor de televiziune prin transmisia exclusivă a punctelor mobile ale imaginilor. În anii '30 au fost publicate mai multe lucrări de popularizare, în paralel cu articole în revistele de specialitate: Televiziunea (Constantin Săulescu, Felix Popp, 1936),Televiziunea și alte înfăptuiri în legătură cu electricitatea (Mihai Konteschweller, 1938).”

În 1937, mai exact pe 30 Octombrie, Cristian Musceleanu a prezentat pentru prima dată în România o instalație de televiziune. Era un lucru inedit la vremea aceea. Instalația era adusă de o firmă olandeză care încă mai produce și în zilele noastre echipamente TV. Camera de luat vederi, Philips, căci despre această firmă era vorba era echipată cu un disc făcut de germanul Nipkow. La câteva zile după aceasta Musceleanu a susținut și o conferință publică în sala Ateneului Român, în care a prezentat conceptul de televiziune și a făcut demonstrații cu instalația adusă. Un an mai târziu, Philips a prezentat în cadrul expoziției „Luna Bucureștilor” o stație de televiziune modernă, electronică. „Potrivit presei die medii, care teoretic puteau fi recepționate și unele zone ale României. În România primele teste în ceea ce privește transmisia la distanță a imaginilor apar în 1928. În acest an fizicianul George Cristescu publică prima lucrare științifică din România despre televiziune și propune un sistem nou de explorare a imaginii TV realizând și anumite experimente în acest sens. În 1935 inginerul Sergiu Condrea a propus o metodă de reducere a benzilor laterale de frecvență a semnalelor de televiziune prin transmisia exclusivă a punctelor mobile ale imaginilor. În anii '30 au fost publicate mai multe lucrări de popularizare, în paralel cu articole în revistele de specialitate: Televiziunea (Constantin Săulescu, Felix Popp, 1936),Televiziunea și alte înfăptuiri în legătură cu electricitatea (Mihai Konteschweller, 1938).”

În 1937, mai exact pe 30 Octombrie, Cristian Musceleanu a prezentat pentru prima dată în România o instalație de televiziune. Era un lucru inedit la vremea aceea. Instalația era adusă de o firmă olandeză care încă mai produce și în zilele noastre echipamente TV. Camera de luat vederi, Philips, căci despre această firmă era vorba era echipată cu un disc făcut de germanul Nipkow. La câteva zile după aceasta Musceleanu a susținut și o conferință publică în sala Ateneului Român, în care a prezentat conceptul de televiziune și a făcut demonstrații cu instalația adusă. Un an mai târziu, Philips a prezentat în cadrul expoziției „Luna Bucureștilor” o stație de televiziune modernă, electronică. „Potrivit presei din acea vreme, echipamentele valorau în total 40 de milioane de lei, iar transportul și instalarea lor a costat 2 milioane de lei. Publicul vizitator avea posibilitatea să asiste la lucrările studioului de televiziune, sau să fie filmat și transmis simultan într-o sală de recepție, contra unei taxe speciale.”

În 1939 a fost prezentat în România și un sistem TV cu transmisie prin cablu. Și iată-ne ajunși la anii `50, perioada în care, după cum spuneam mai sus, începe perioada „adevăratei” televiziuni în România. Sau mai bine spus perioada televiziunii experimentale. „Începând cu anul 1953 a fost conceput și construit primul emițător de televiziune românesc, pe baza documentației sovietice, în laboratorul de cercetări de telecomunicații al Ministerului Poștelor și Telecomunicațiilor. Colectivul de specialiști a fost condus de către profesorul Alexandru Spătaru, fiind format din inginerii Grigore Antonescu, Octav Gheorghiu, Adrian Gheron, Nicolae Luncescu, Gheorghe Răducanu și tehnicienii Traian Anghel, Simion Grigorescu și Ștefan Stanef. În Ianuarie 1955 a fost obținută prima imagine inteligibilă, iar până în vara aceluiași an stația a fost pusă la punct. Emițătorul pentru imagini a avut inițial puterea de 1 kW, dar ulterior aceasta a fost crescută la 2 kW, putând acoperi întreg Bucureștiul și împrejurimile. Stația a fost concepută pentru a transmite exclusiv imagini filmate în prealabil pe peliculă.

Prima emisiune a stației experimentale din București s-a difuzat pe 21 august 1955, între orele 20:00 și 22:00. Cu un sfert de oră înaintea începerii emisiunilor, a început să fie difuzată imaginea de identificare a stației, având pe fundal melodia „București, București, peste vreme să trăiești, mai voinic mai frumos…”. La ora 20:00 pe ecran a apărut crainica Cleo Steiber, care a spus: „Bună seara, dragi spectatori. Aici Stația experimentală de televiziune București. Începem primul nostru program…”. Au fost difuzate jurnalul de actualități nr. 31, o prezentare din „Tăunul”, documentarul „Asia sovietică”, desenul animat „Ursuleții” și alte filme. Deoarece stația dispunea de un singur videoproiector, pe durata schimbării filmelor existau pauze, în care se difuzau diafilme și muzică. Emisiile au continuat și în zilele de 22, 23 și 24 august 1955, cu alte filme.

Emisiunea putea fi recepționată pe puținele televizoare rusești „Leningrad”, „Rubin” și „Temp” existente la acea dată în București. Pentru public au fost amenajate săli de vizionare la magazinul „Electrotehnica” din bulevardul Magheru, magazinul „Tehnometal” din calea Victoriei, cooperativa „Radio Progres” din bulevardul Magheru, Muzeul tehnic din parcul Carol, la terenurile de tenis din parcul Național, parcul de distracții din parcul Herăstrău și la magazinul „Sport-Muzică” din strada Academiei. Ulterior, numărul acestora a sporit. Până în noiembrie 1955 programele s-au difuzat cu intermitență. Din 12 noiembrie, emisiunile au fost difuzate cu regularitate sâmbăta, între orele 19:00 și 21:00, transmițându-se câte un documentar și un film artistic. În decembrie 1955, emisiunile au fost extinse și în cursul săptămânii, special pentru a putea fi recepționate la expoziția „Aspecte ale construcției pașnice în URSS”. Pe 28 și 29 decembrie a fost transmis filmul „Desfășurarea”, iar pe 30, 31 decembrie și 1 ianuarie 1956 au fost transmise documentarele „376 de zile”, „La Polul Nord”, „Maeștrii sportului”, „Schiorii sovietici”. În 1956 emisiunile experimentale au constat în continuare din filme artistice și documentare, jurnale de actualități, desene animate. Stația experimentală de televiziune și-a încetat emisia o dată cu înființarea postului public.” (enciclopediaromaniei.ro)

1.1.2 Televiziunea publică

A fost decisă înființarea unui post public de televiziune până la sfârșitul anului 1956. Zis și făcut. Postul public de televiziune a fost inaugurat pe 31 decembrie 1956. Modelul instituției a fost preluat după modelul BBC, spectrul frecvențelor fiind limitat și realizându-se un program național standardizat. Prin acest demers instituția televiziunii primea rolul deosebit de important de a fi în serviciul public și de a avea obligații în ceea ce privește educația și informarea cetățenilor. „Istoria televiziunii în România a început cu noi. La 31 decembrie 1956, emiteam în premieră dintr-un studio improvizat din strada Moliere, aflată în apropierea sediului actual al TVR. Postul funcționa în cadrul Radioteleviziunii Române, conduse de un comitet numit de Consiliul de Miniștri. Televiziunea avea în jur de 150 de angajați și un singur car de reportaj, primit de la ruși, după cum își amintește Ilie Băbeanu (76 de ani), care a trăit începuturile televiziunii, ca tehnician. ”

„Anul 1957 aduce pentru televiziunea din România câteva premiere naționale: primul car de reportaj intră în dotarea TVR, se înființează o stație pentru recepția emisiunilor din exteriorul României, sunt efectuate două transmisii în direct a unor evenimente, primul fiind muzical – concertul lui Ives Montând de la Sala Floreasca, iar al doilea sportiv.”

„Timp de câțiva ani, emisiunile erau doar în direct. În 1959, după trei ani de la înființare, Televiziunea avea 1.000 de abonați. Abonamentul la Televiziune, „care costă cam cât două franzele, se făcea o dată cu achiziția aparatului TV și se plătea prin poștă”, spune Băbeanu. Deși despre televiziunea color în România se vorbea de la începutul anilor ’60, abia în 1983 a avut loc prima transmisiune color.”

În anul 1968 este inaugurat un nou sediu, păstrat până în prezent, pe Calea Dorobanților constituit din: 3 studiouri de producție, 1 studio de știri, 1 studio pentru înregistrări muzicale și alte incinte cu facilități pentru producție și montaj. Televiziunea are 700 de angajați și emite 3.000 de ore pe an. Începe să emită al doilea program al Televiziunii, difuzat pe o arie geografică mai restrânsă.

„Interesul cetățenilor pentru această formă de comunicare a fost deosebit în România, cifrele confirmând cererea crescută de televiziune, dar și existența unui număr din ce în ce mai mare de consumatori. Astfel în 1965 numărul abonaților la serviciul public de televiziune ajungea la cifra de 500.000, iar în anul 1970 la 1.5 milioane. O altă dovadă a interesului crescut pentru televiziune a fost și apariția în 1968 a programului 2 de televiziune, astfel că numărul orelor de program atingea cifra 100 la nivelul anului 1980.”

În 1985 programul 2 își întrerupe emisia în totalitate, iar pe programul 1 vor exista doar 2 ore de emisie zilnică. În Decembrie 1989 TVR emite în direct Revoluția Română, fiind primul post de televiziune din lume care participa la un astfel de eveniment, iar după evenimentele din Decembrie 1989 Televiziunea Română trece la un program normal.

1.1.3 Televiziunea comercială

„Schimbarea sistemului economico-politic din 1989 își pune amprenta și în domeniul audiovizual românesc. Fiind un teren propice și neexploatat, audiovizualul românesc suferă schimbări evidente și de amploare după evenimentele din 1989. De la începutul anului 1992, anul apariției Legii audiovizualului și până în anul 2000,Consiliului Național al Audiovizualului (CNA) a acordat 235 licențe TV pentru emisie terestră, 2523 licențe pentru transmisia programelor prin cablu și 18 licențe pentru emisia prin satelit. O statistică realizată la sfârșitul anului 2004 prezintă astfel situația audiovizualului din România: 99 canale TV, 600 societăți de cablu, 9 posturi care emit prin satelit. Din cele 253 de licențe de emisie cele mai multe sunt acordate pentru posturi locale, conform statisticii din 2004 doar 3 județe neavând licențe pentru astfel de posturi: Călărași, Giurgiu, Ilfov.

În prezent în România există o multitudine de posturi TV comerciale care acoperă o largă paletă de preferințe și răspund unor cereri diverse. Astfel există televiziuni generaliste: Antena 1, Pro TV, Prima TV, Național TV dar și televiziuni cu programe de nișă: știri – Antena 3, Realitatea TV, N 24 dedicate femeilor – Acasă, Euforia TV, sportive – Telesport TV Sport, muzică – MTV România, KISS TV, Etno TV, Favorit TV.”

1.2 Orele de aur ale televiziunii. Prime-time-ul

Când spun orele de aur ale televiziunii nu mă refer la momentele importante ce au rămas întipărite în mintea fiecărui telespectator în parte, ci la orele în care televizorul este cel mai bine consumat, adică la prime-time. La intervalul orar în care posturile de televiziune se bucura de o audiență maximă. Termenul de „prime-time” este mai degrabă specific emisiunilor de radio, în timp ce pentru televiziune se folosește termenul „peak time” (frecvent însă face referire la ambele suporturi).

Posturile de televiziune înregistrează o audiență maximă în cursul primei părți a serii (între orele 19 și 22.), acesta este și motivul pentru care fiecare post încearcă ca în acest interval orar să difuzeze ce are mai bun și să se diferențieze de celelalte posturi. Astfel și impactul mesajelor publicitare difuzate în acest interval de timp este cel mai ridicat, dar și tarifele percepute sunt cele mai mari.

1.3 Televiziunea de nișă

Indiferent de domeniu totul e într-o schimbare continuă… poate pentru că trăim în secolul vitezei, într-o lume în care volumul, diversitatea și libertatea de mișcare a informației reprezintă indicatori de bază ai stadiului dezvoltării unei societăți. Tendințele se schimba și în televiziune. Sunt din ce în ce mai multe posturi de nișă care nu doar că răsar peste noapte ci și cresc și chiar au succes.

„Termenul de "nișă" (pronunțat nich, nēsh, sau Nish) a fost pentru prima dată folosit de ecologiști pentru a descrie poziția unei specii și utilizare a resurselor sale în mediul înconjurător. Atunci când este utilizat în termen de afaceri presupune o situație sau o activitate foarte potrivită pentru o persoană sau un anumit tip de personalitate. Acest concept a fost extins de la persoane la produsele de pe piață. Întrucât o nișă în sensul strict poate să fie o poziție de lucru sau o zonă potrivită pentru o persoană care o ocupă, nișă de piață este perfect potrivit pentru un produs al muncii omului.”

La fel ca televiziunea publică, și cea de nișă a apărut înainte peste hotare, dar la fel de repede sămânța a fost adusă și la noi, lucru prielnic pentru piața românească. Antena 3, GSP Tv sau U Tv sunt doar câteva dintre posturile de nișa concludente din România fiecare vizând un alt domeniu specializat… știri, sport și muzica.

1.3.1 Istoricul televiziunii de nișă

“Primul post românesc specializat a fost Acasă TV, deținut de Media Pro și lansat în 1998. Canalul, destinat publicului feminin, s-a dovedit una dintre cele mai inspirate mișcări ale lui Adrian Sârbu, rețeta succesului fiind una care costă puțin: telenovele din belșug, câteva programe de divertisment ușor, can-can-uri autohtone și povesti sordide. Trustul Media Pro a mai lansat în 2004 Pro Cinema, care a avut un salt de 33% audienta numai anul trecut, aflându-se în același timp pe o poziție foarte bună în topul audientelor. Din 2006, Media Pro are în portofoliu și sport.ro (fost TV Sport) un post care capitalizează publicul masculin. Ulterior, fiecare dintre posturile generaliste și-a nisat programele: grupul Intact a lansat pe parcursul unui an trei noi canale (Antena 3, Antena 2, Euforia), dar fără prea mari succese de audiență, TVR a lansat TVR Cultural. Ba mai mult, chiar posturile de nișa și-au dezvoltat alte canale și mai specializate. Astfel, Realitatea a lansat The Money Channel și Romantică și se pregătește să mai lanseze încă un post de nișă. Atuul din mâneca televiziunilor de nișa este reprezentat în principal de publicul fidel, care le oferă publicitarilor ocazia să lanseze mesaje mult mai bine țintite.” (sursă: România Liberă).

1.3.2 Dezvoltarea televiziunilor de nișă

Un continuu proces de dezvoltare se învârte în zona audiovizualului, consumul de televiziune fiind în continuare foarte mare chiar dacă au apărut noi mijloace de comunicare în masă. Romanii sunt în continuare îndrăgostiți de televizor și vor rămâne așa pentru mult timp chiar dacă Internetul fura teren. Instituțiile media sunt conștiente de dragostea care le este puratata de consumatori, așa că se conformează și încearcă să răspundă cât mai eficient nevoilor acestora, apărând bineînțeles și semne de evoluție. Stațiile generaliste au început demult să piardă teren în favoarea posturilor tematice, acesta din urmă diferențiindu-se de primele prin calitatea publicului pe care reușesc să îl atragă.

Bineînțeles și companiile de publicitate și-au focusat atenția către canalele nișate. E de la sine înțeles acest lucru ca să nu mai spun că televiziunea publică nu mai acceptă publicitate deloc. Anumite categorii de produse, pentru care se face publicitatea chiar aduc beneficii mai mari în vânzări decât investițiile în stațiile generaliste. „Produsele și serviciile ajung astfel mai ușor la publicul căruia îi sunt adresate, acesta intrând în contact direct cu informația și produsul de care au nevoie; canalizarea bugetului spre stațiile specializate fiind astfel mult mai eficientă. La nivelul încasărilor din publicitate, impactul asupra posturilor mari, generaliste este minor. Dezvoltarea canalelor de știri vine pe fondul unei semnificative creșteri de piață, motiv pentru care nu putem spune că aceste stații “mănâncă” din bugetele stațiilor generaliste. Profilul stației dictează și profilul clientului de publicitate. Dacă în cazul posturilor muzicale clienții vin din zona produselor pentru tineri, canalele de știri sunt căutate în principal de advertiseri care țintesc un public peste 25 de ani.

Canalele dedicate au audiențe mici, dar atrag un public clar definit. Chiar dacă au audiențe mult în urma generalistelor de top, precum Pro TV și Antena 1, posturile de nișă atrag un public pe profilul programelor pe care le difuzează. Cel mai bun procent de telespectatori educați îl are GSP TV, cu peste jumătate din totalul celor 26.000 de persoane care se uită, în medie, pe programul dedicat. După GSP TV, în topul posturilor cu cel mai bun procentaj de persoane educate urmează Antena 3. Realitatea are, de asemenea, o reprezentare bună a publicului educat – 37% din cei 134.000 de telespectatori ai postului.

Clasamentul posturilor cu public mai puțin educat este dominat de posturile de desene animate (evident, sunt atrași copiii), dar și de cele muzicale. Parte dintre ele ating un public foarte tânăr (deci cu studii primare), dar între acestea se regăsesc și posturi precum Taraf TV, Favorit și Etno. Evenimentele ultimilor ani au crescut audiența și interesul pentru canalele de știri. Chiar și vara, o perioadă săracă în telespectatori. Fiecare post TV de știri are pretenția de a forma un reflex asupra telespectatorului de a alege respectivul canal când dorește să se informeze. ” Canalele de știri atrag un public pretențios și educat, un public care nu cauta știri de tip tabloid, ci quality, astfel pot afirma că avantajul unui post tematic sta în calitatea publicului pe care reușește să îl capteze în fața televizorului.

„Posturile nișate pe știri au determinat noi comportamente de telespectator. Există un bazin semnificativ de telespectatori care s-au îndepărtat definitiv de canalele generaliste și pot fi atinși doar prin canale de nișă sau tematice. Se constată un fenomen de influențare a canalelor generaliste de către canalele de știri când transmit evenimente speciale. Acest fenomen poate avea un revers negativ în ceea ce privește clienții. Multe companii sunt reticente la asocierea cu evenimente speciale tensionate sau dramatice. În acest mod se pierd vârfuri de audiență, iar stațiile specializate încearcă să recupereze aceste pierderi în perioadele mai calme. O parte importantă a audienței canalelor de știri este atrasă până începe prime-time-ul televiziunilor generaliste, iar publicul vizionează programul în spații publice.”

1.3.3 Nișa de stiri

Mă opresc în mod deosebit asupra nișei de știri pentru ca lucrarea mea de cercetare se bazează pe emisiunile informative care bineînțeles conțin știri. Știrea, este un gen publicistic care prezintă realitatea actuală, pe care o pune într-o formă comunicabilă, transmisă apoi, prin intermediul unor tehnici moderne de difuzare în masă. Știrea este coniderata unitatea elementară a presei, transcrie un eveniment și aduce la lumina zilei aspecte „subterane” care l-au provocat sau care îl pot explica.

„Definițiile date știrii sunt numeroase, ele aparținând diferitelor școli de presă și reflectă o anumită concepție despre presă, despre funcțiile și poziția socială a ziaristului și a presei. Într-un manual cehoslovac de ziaristică, știrea este definită că fiind o comunicare scurtă, operativă a unui fapt social nou sau nou constatat, a unui proces social sau a rezeltatelor lui, a unei cunoștințe inedite sau a unei manifestări de idei. Conform altor afirmații, știrea este o noutate , relatarea unor evenimente recente. Pentru a avea caracterul de știre, ceea ce se relatează trebuie să fie: acual, în curs, la zi; important, semnificativ său neobișnuit. Știrea mai este definită și că un fapt sau o idee precisă care va interesa un număr mare de cititori; știrea este orice comunicare făcută la momentul oportun, deoarece este interesantă și semnificativă. Ea reprezintă o relatare a aspectelor semnificative ale unei întâmplări de actualitate, care este interesantă pentru cititorii ziarului unde se publică relatarea; știrea este prima relatare a evenimentelor semnificative, care prezintă interes pentru public.”

„Din aceste definiții putem extrage două calificative: interesul și semnificația drept trăsături de bază ale unei relatări ce poate fi considerată o știre. Sintetizând opiniile exprimate privind trăsăturile caracteristice ale știrii, se poate formula următoarea definiție: știrea de presă este o relatare concisă a unor fapte, evenimente, idei semnificative, de actualitate, noi, relatare ce prezintă interes pentru public.”

1.3.4 Crawl-ul, element de identificare pentru televiziunile de știri

Adoptat fie că instrument grafic, fie că element de furnizare mai rapidă a informațiilor, crowl-ul (știrile care rulează pe banda de jos a televiziunilor specializate) este un “must have” în peisajul media autohton. Crawl-ul este tipic televiziunilor de știri, se găsește la emisiunile de știri și la cele economice. Scrisul curge încet, agale, tocmai de-aici venind și numele de “crawl” (a merge încet, a se târî). Deși este „perceput că un element foarte important în angrenajul televiziunii, crowl-ul nu este considerat un instrument care aduce mari beneficii financiare, ci de imagine. De asemenea, investiția este mică, principala resursă fiind redactorii. Telespectatorul te analizează și prin prisma actualizării crawl-ului. E important să fidelizezi telespectatorii cu în formațiile de pe crawl. Alții sunt de părere că este decât o bandă de informație. Principalul ei scop este acela de a ajuta publicul să afle mai multe informații, fără a fi vorba de vreun fel de beneficii. Crawl-ul este important prin viteză, este modul cel mai rapid de a fi primul care difuzează o știre la tv, în plus o poți lăsa să ruleze cât consideri necesar, poți adăuga detalii pe parcursul evenimentelor, detalii care nu tot timpul apar în știrile video.”

Capitolul 2. Emisiunile informative.

2.1 Istoricul emisiunilor informative. Jurnalul de actualități.

Filmul de scurt metraj (circa 5 – 10 minute de proiecție) numit "Jurnal de actualități" se poate prin analogie compara cu termenul gazetăresc ziar, fiind un periodic nu scris ci filmat. Este un montaj de mai multe documentare filmate în diferite locații, evenimente deosebite din viața socio-culturală-politică a societății interne și internaționale. În România, au existat astfel de jurnale de actualități, încă de la apariția cinematografului la noi, 1896, până în anul 1974, când nu s-au mai produs datorită faptului că mijloacele de informare vizuale s-au dezvoltat odată cu răspândirea televizorului în cele mai periferice localități. Astfel ca aceste jurnale își pierdeau statutul de noutăți după cel mult o săptămână de la apariție. Jurnalul de actualități, a fost înlocuit de televiziune cu "JurnalulTV".

Figura 1. Întâlnirea de la Yalta a aliaților. Imagine din jurnal de actualități.

În România apare o producție aproape constantă de jurnale de actualități cu subiecte românești la casele de producție Soremar (1930), Chalant-Paltour (1930), Carpathia (1931), Indrofilm (1935), Naționalul Nou (1937) și Serviciul cinematografic din cadrul Oficiului Național de Turism (inaugurat la 6 August 1936), devenit instituție independentă la 1 septembrie 1938. Cele mai vechi jurnale păstrate sunt intitulate „Jurnal sonor nr”. (al săptămânii), după care este menționat anul realizării. Aceste jurnale cuprindeau subiecte românești și străine, cum ar fi vizite, primiri și alte ceremonii la care participau mai ales familia regală și membri ai guvernului (ponderea reflectării activității guvernului crescând în anii celui de-al doilea război mondial), evenimente culturale (bienale de artă) și sportive (raliuri, meciuri de fotbal, tenis, curse hipice și de schi), calamități naturale, slujbe religioase de Bobotează și de Paști, aspecte de la manifestații de 1 mai, din 1939 apărând și o rubrică „Români, cunoașteți-vă țara!”, în care erau prezentate locuri pitorești. În timpul celui de-al doilea război mondial au fost realizate filme documentare și jurnale de actualități și în colaborare cu studiourile UFA Berlin.

Cum spuneam și în capitolul anterior, în România televiziunea a pătruns încă din perioada în care aceasta era într-un stadiu incipient și experimental în toată lumea. În anul 1926, la peste 40 de ani după ce au avut loc primele experimente publice realizate de către Ayrton și Perry, Baird reușește să transmită semnale de televiziune prin intermediul undelor radio. În 1932, Societatea Britanică de televiziune începe un serviciu experimental de televiziune, iar începând cu 1936 pornește difuzarea regulată a unor emisii TV. În România primele teste în ceea ce privește transmisia la distanță a imaginilor apar în 1928. În acest an fizicianul George Cristescu publică prima lucrare științifică din România despre televiziune și propune un sistem nou de explorare a imaginii TV relizând și anumite experimente în acest sens.

Prima emisiune de televiziune din România care se apropie cât de cât de conceptul actual al înțelesului de emisiune, a fost realizată în 1937 la Facultatea de Științe din București în cadrul unor demonstrații publice. Anul 1953 este un an important pentru începuturile televiziunii din România, a fost construit și probat primul emițător de televiziune românesc în alb-negru, realizat de profesorul Alexandru Spătaru. La doi ani distanță, în 21 august 1955 în București începe difuzarea regulată a unor emisiuni. Experimente de televiziune în culori au loc începând cu anul 1964. Nicolae Stanciu, specialist în domeniul televiziunii, ajută la rândul său la lansarea Televiziunii Române pe care a condus-o timp de mulți ani din punct de vedere tehnic. Contribuțiile sale vizează calitatea imaginii de televiziune.

Pe 30 octombrie 1937, inginerul Cristian Musceleanu crează primul post experimental de televiziune din România, la Politehnica București. Optsprezece ani mai târziu, pe 21 august 1955 la ora 20.00, începeau transmisiunile experimentale regulate de filme și cronici de actualități făcute de Ministerul Poștelor și Telecomunicațiilor de la Poșta Vitan din București, cu un emițător de 2 KW și o singură cameră construită prin forțe proprii de către inginerii români. Oficial însă, prima emisiune profesionistă de televiziune din România a avut loc în noaptea de 31 decembrie 1956 – 1 ianuarie 1957, din primul sediu al Televiziunii, din Floreasca, strada Molière, Nr. 2. Antenă și emițătorul de 22 KW fuseseră montate pe 14 decembrie 1956 pe Casa Scânteii.

31 decembrie 1956 este ziua când a fost inaugurată în România televiziunea de stat, denumită și Televiziunea Română. Acesta poate fi considerat momentul în care apare în România instituția televiziunii. Modelul instituției este preluat după Televiziunea Franceză și după BBC adică limitarea spectrului frecvențelor și realizarea un program național standardizat. Prin acest demers instituția televiziunii primește rolulul deosebit de important de a fi în serviciul public și de a avea obligații în ceea ce privește educația și informarea cetățenilor.

2.2 Emisiunile informative. Caracterizare pe scurt.

Emisiunile informative sunt relatări audio-vizuale succinte despre un fapt, o situație sau o problemă de actualitate, care interesează un mare număr de oameni. Emisiunile informative pot fi de mai multe genuri dar toate au la baza știrea, bine documentată și de interes pentru publicul larg. Aceste emisiuni au rolul de a adduce la cunostiinta de a informa correct telespectatorul. Dar de multe ori această condiție nu este respectată de toate televiziunile, iar dezimformarea și manipularea este regăsita la multe programe audio-vizuale. Ca emisiuni informative regăsim, celebrele jurnale de știri, cu durata variabilă, pot fi jurnale de știri pe scurt (5 – 10 minute) sau jurnale ample (cu o durată de 60 de minute). Jurnalele mai ample sunt transmise de televiziuni de trei ori pe zi, dimineața, la prânz și seara principalul jurnal al zilei care face sinteza zilei. În unele cazuri mai regăsim și un jurnal de noapte. În aceste jurnale factorul principal este știrea. Alte emisiuni informative mai sunt și grupajele de știri numite știri sportive, știri despre starea vremii, știri culturale care de obicei însoțesc un jurnal principal al zilei prezentat de televiziuni. Alte emisiuni informative mai pot fi numite, reportajul, interviul și talk show, numai că în acest ultim caz avem parte de o analiză mult mai elaborată și analizata de specialiști.

Comunicarea emisiunilor informative, ca oricare alt tip de comunicare, se supune unor constrâgeri care provin, pe de o parte, din condițiile concrete de comunicare și, pe de altă parte, din constrângerile „genului". Genul televizual poate fi definit ca o promisiune ce mobilizează cunoștințe, credințe, emoții în funcție de lumea reprezentată, de modalitatea discursivă adoptată și de instanța care o construiește și o difuzează. Un program de televiziune reprezintă prin sine însuși promisiunea unei relații cu o lume al cărei mod de existență condiționează adeziunea sau participarea telespectatorului. Din punct de vedere al organizării, o emisiune de televiziune se compune din secvențe înlănțuite în funcție de perspectiva acțiunii comunicaționale dominante. Secvența televizuală poate fi definită ca tratament audiovizual al unui număr limitat de acte de discurs – acte de vorbire și acte de configurare audiovizuală în regim de prezentare, reprezentare și virtualizare.

Televiziunea nu face altceva decât să exploateze codurile pe care le are la îndemână, manevrând cu abilitate dispozitivul pe care-l posedă. Interpretarea programelor de televiziune se face și în funcție de modalitățile enunțiative: modul informativ adoptă regulile aserțiunii; autorul unei aserțiuni răspunde de adevărul afirmațiilor sale și trebuie să fie în măsură să furnizeze dovezi în sprijinul celor afirmate; modul fictiv răspunde regulii coerenței universului creat; modul ludic unde regulile jocului, dar și respectarea regulilor sociale sau ale riturilor prescriu derularea timpului și unde efectele perlocutorii (vizâd schimbarea de comportament) ghidează emisiunea.

2.3 Știrea, parte integrantă a emisiunilor informative.

O știre bine elaborată trebuie să răspundă la cele șase întrebări – cine?, ce?, câd?, unde?, cum?, de ce? și cuprinde toate elementele semnificative care determină caracterul subiectului despre care se vorbește. Ca și în presa scrisă, știrile de televiziune prezintă fapte ce se caracterizează prin importanță (adică numărul persoanelor și gradul în care acestea sunt sau vor fi afectate), prin prezența unui element conflictual (între indivizi, între grupuri, între oameni și instituții etc.), prin spectaculozitate, prin dramatism, prin interesul uman asupra subiectelor prezentate. Există mai multe categorii de știri care propun strategii de producție diferite: în funcție de perisabilitatea lor, în funcție de conținut, în funcție de momentul difuzării, în funcție de durata lor și în funcție de raportul dintre informația vizuală și cea verbală.

În funcție de perisabilitatea lor, știrile de televiziune se împart în două categorii: de actualitate imediată (hard news sau mai popularul braking news) și de o actualitate mai largă (soft news). Actualitatea imediată este cea care redă cursul vieții, cu ajutorul ei se construiește impresia că un post sau altul este bine informat. Știrile de actualitate mai largă nu sunt legate de o dată anume. Interesul față de asemenea subiecte se păstrează mai mult timp. Ca atare, difuzarea lor poate fi amânată câteva zile, cu mențiunea că există riscul ca un alt post de televiziune concurent să difuzeze informația respectivă. În funcție de conținut, știrile se pot clasifica pornind de la domeniile cărora le aparțin: politic, social, economic, cultural, medical, sportiv etc. Prezența unor subiecte mai frecvente în telejurnale a impus și alte categorii distincte: accidente, incendii, catastrofe, crime, arestări, scandaluri, evenimente din viața unor celebrități, curiozități științifice, fapte diverse etc.

În funcție de momentul difuzării unei știri în raport cu momentul producerii evenimentului, există trei categorii de relatări: post factum: se referă la situații încheiate; în evoluție: au în vedere fapte aflate în curs de desfășurare; anticipatoare: anunță evenimente viitoare. În funcție de durata lor, știrile de televiziune se pot grupa în trei categorii: flashuri de aproximativ 10-30 de secunde, în care evenimentul prezentat este doar enunțat; știrea obișnuită, cu o durată între 30 de secunde și două minute; știrile ample, depășesc două minute și pot ajunge, în funcție de subiect și profilul emisiunii, până la patru – cinci minute.

În funcție de raportul dintre informația vizuală și cea verbală, se întâlnesc următoarele categorii de știri: imagini comentate:

în acest caz informația vizuală predomină și este esențială pentru înțelegerea știrii. De obicei sunt prezentate: locul evenimentului (planuri generale, de situare, dar și detalii relevante); personajele principale sau martorii, atunci când există; ce anume s-a întâmplat sau se întâmplă

comentariu ilustrat cu imagini generice. În această situație, deși imaginile au legătură cu tema știrii, facilitându-I înțelegerea, ele ar putea însoți multe alte informații din același domeniu;

comentariu însoțit de imagini fără legătură cu subiectul: este o formulă precară, determinată de dificultatea reală de a prezenta o relatare despre un eveniment nevizual. Se pot urmări adesea „știri” de televiziune care au drept unic suport vizual oameni mergâd pe stradă.

În structura unei știri întâlnim și textul de prezentare, numit lead. Este considerat știrea propriu-zisă sau corpul știrii. Textul știrii sau leadul este rostit de crainicul emisiunii și introduce materialul care urmează. Are o durată foarte scurtă, cuprinsă de cele mai multe ori între 5,15 sau 30 de secunde. Textul de prezentare îndeplinește una sau mai multe din următoarele funcții: trezește interesul și captează atenția telespectatorului pentru subiectul care urmează; arată despre ce este vorba și indică perspectivă din care va fi tratat subiectul; sugerează tonul știrii: grav, dramatic, ironic etc.; descrie contextul evenimentului; aduce date noi, apărute după finalizarea materialului (filmării). Cel mai importantă funcție a leadului este să trezească interesul șiș a capteze atenția telespectatorului, aceasta este condiția esențială pentru un lead bun. La redactarea știrilor de televiziune nu se utilizează modelul piramidei răsturnate din presa scrisă, ci se preferă alte formule pentru organizarea materialului. Datorită faptului că la primele cuvinte ale știrii telespectatorul s-ar putea să nu fie foarte atent, ar exista riscul ca informația principală plasată chiar la început să se piardă.

O știre bună ar trebui să conțină: o introducere, cuprins și încheiere. Introducerea are rolul de a continua și întări prezentarea, de a atrage și menține atenția telespectatorului, de a stabili tonul materialului și de a pregăti momentul următor. Important este că ea să fie cât mai scurtă și cât mai percutantă. Cuprinsul reprezintă expunerea propriuzisă, cuprinzând doar elementele esențiale, fără detalii inutile. Finalul accentuează în chip conclusiv o anumită idee sau aspect privind subiectul abordat. După difuzarea imaginilor care alcătuiesc știrea, crainicul din studio sau reporterul în stand-up poate adăuga informații suplimentare, de ultim moment, sau să prezinte posibilele consecințe ori evoluții ulterioare ale evenimentului despre care s-a relatat.

2.4 Reportajul audio-vizual. Parte a emisiunilor informative.

Reportajul este un mod de comunicare care descrie spectacolul unui eveniment pentru un public vast. Ceea ce deosebește fundamental reportajul de televiziune de alte genuri este relația directă a jurnalistului cu evenimentul. Reporterul este prezent la fața locului, calitate care îi permite să relateze faptele într-o manieră precisă, detaliată, veridică, originală, atribute care conturează specificul reportajului în comparație cu alte genuri publicistice audio-vizuale. Dacă la reportaj prezența la fața locului este primul element al definiției și condiția producției, constrângerea nu este neapărat valabilă și în cazul știrii sau interviului. Prezența la fața locului însă este la fel de obligatorie în realizarea unei anchete jurnalistice. Un reportaj bun nu este obligatoriu cel care prezintă evenimente spectaculoase. Regulă de aur este sobrietatea. Un reportaj izbutit începe din punctual în care orice fapt divers este tratat însuflețit și orice relatare aparent neinteresantă capătă viață.

Reportajul este spectacolul unui eveniment care merită să fie văzut și povestit, având drept obiective vizualizarea, înțelegerea faptelor. Structural, este o înlănțuire de fapte, informație cunoscute, „montate” după regulile unui spectacol, având drept conținut elemente de decor, sunete, mirosuri, costume, personaje, acțiune. Pe scurt, este vorba de scenariu, dialoguri și regie, organizate de cele mai multe ori după regulile narative elementare (debut, desfășurare, final). Reportajul este o organizare de fapte girată de jurnalist, care „vede” realitatea în imagini. Nu jurnalistul este cel care valorizează pozitiv sau negativ ceea ce vede ci spectatorul este cel care decide acest lucru.

Deși produsul final este cu mult mai spectaculos și mai atractiv decât cel oferit de presa scrisă, datorită imaginii, creatorii de reportaj de televiziune sunt supuși acelorași norme de lucru ale profesiei. În redacție are loc întâi pregătirea pentru realizarea reportajului, mai exact localizarea evenimentului și predocumentarea. Apoi lucrul la fața locului, aici reporterul soluționează stabilirea surselor și atribuirea informațiilor. Mai exact, cu cine vorbește, ce imagini vor fi înregistrate și care sunt scopurile pe care le servesc aceste informații. Iar la final, reporterul va merge din nou în redacție, în acest moment, reporterul recurge la evaluarea surselor și organizarea informațiilor într-un produs final.

Mesajul reportajului este perceput în timp real, fiind fixat de jurnaliști fără posibilitatea intervenției publicului. Singura formă de control sau de protest a telespectatorului este schimbarea canalului de televiziune. Un mesaj bine construit și lipsit de ambiguitate la cele trei niveluri (imagine, sunet, cuvânt) este cel mai bun argument pentru atragerea și menținerea atenției. Publicul are o atenție fragilă, aceasta este premisa pentru crearea unui mesaj dens și concis ca structură, conținut și semnificație. Mesajul reportajului este construit în echipă. Echipa care produce un reportaj nu este o asociere întâmplătoare ale unor persoane, ci un corp profesional care are același limbaj.

Reportajul de actualitate – corespunde formei tradiționale a reportajului și are ca obiect un eveniment actual. Este reportajul despre ceea ce se întâmplă astăzi. Formula după care poate fi recunoscut este oricare din următoarele: “în această dimineață”, “astăzi” etc. Fiecare reportaj de acest gen se concentrează asupra a ceea ce se petrece la un moment dat într-un singur loc, chiar dacă are posibilitatea de a trata fondul problemei. Limitele strâse în care trebuie să se încadreze reportajul obligă jurnalistul să verifice exact ceea ce raportează. Una dintre slăbiciunile reporterilor neexperimentați este superficialitatea în verificarea faptelor.

Reportajul de profunzime – aduce în plus perspectiva care restituie contextual evenimentului. Aduce și răspunsul la întrebările – de ce?, cu ce? În afara celor absolut obligatorii din reportajul de actualitate (cine?, ce?, unde?, câd?, cum?). Etapele care trebuie parcurse pentru realizarea unui astfel de reportaj sunt cele cunoscute: alegerea subiectului, stabilirea surselor, identificarea lor etc., cu mențiunea că ceea ce diferă este timpul mai mare acordat parcurgerii acestor etape, fapt care aduce un plus de informație, de profunzime, de înțelegere a evenimentului. Formele de prezentare ale acestui demers jurnalistic sunt multiple: emisiune unitară, consacrată unui singur subiect; documentare; dosar; raport restrâns.

Reportajul de interpretare (analitic) – scopul său este să răspundă strict la întrebarea – De ce?. Un reportaj în profunzime ar putea studia, de pildă, care sunt ultimele evoluții statistice despre numărul criminalilor, câtă vreme un reportaj analitic va încerca să descopere cauzele creșterii criminalității într-un mediu anume. Reportajul analitic presupune o documentare mai aplicată, precum și o personalizare mai accentuată a abordării.

Reportajul – anchetă – cei mai importanți termeni care apar aici sunt “probă” și “mărturie”. Orice anchetă poate expune jurnalistul sau postul de televiziune unui process în justiție. Singurele argumente cu care trebuie să vină jurnalistul în prezentarea faptelor sale sunt probele cu care poate să demonstreze adevărul celor afirmate. Pornind de la aceste considerente în elaborarea unui reportaj anchetă, esențială este strângerea dovezilor. Este extrem de dificilă obținerea informațiilor în imagini, element de structură fără de care reportajul nu poate exista.

2.5 Interviul audio-vizual. Parte a emisiunilor informative.

Interviul în sine este o știre, sau poate deveni o știre și poate fi catalogat ca o emisiune informativă. Personajul intervievat poate deveni el o știre sau poate procura știri importante care pot fi utile pentru emisiunile informative. Persoana intervievată este văzută și caracterizată de gesturile pe care le face, de expresia chipului, de modul în care este îmbrăcată, de eventualele podoabe, toate aceste elemente suprapunâdu-se discursului verbal, întărindu-l sau contrazicâdu-l. Locul unde se desfășoară interviul, prin ambianța să, poate fi interesant sau nu, adecvat sau nu temei discutate. Bine ales, el oferă un plus de autenticitate. Sensurile afirmațiilor cuprinse într-un interviu sunt nuanțate în chip semnificativ de intonație, de ritmul în care se vorbește, de forța pe care o transmite vocea, de eventualele ezitări și pauze, precum și de ambianța sonoră care conferă amprenta specifică unui anumit loc. Echipa de filmare, camera de luat vederi și toate celelalte echipamente creează cel puțin pentru început un cadru artificial de dialog, care poate inhiba și afecta într-o anumită măsură firescul comunicării într-un interviu. Spre deosebire de presa scrisă, interviul de televiziune nu poate fi “redactat” decât într-o mică măsură prin fonotecare, adică prin scurtarea lui. Nu sunt posibile reformulări ale unor idei, nu este posibil ca intervievatul să revadă forma finală a interviului și să facă eventuale modificări pentru a completa, corectă sau nuanța o afirmație.

În etapele realizării unui interviu de televiziune, cea mai importantă etapă este motivația luării unui interviu. Decizia de a lu aun interviu este etapa în care ar trebui să se stabilească temă sau subiectul viitorului interviu, copul pentru care se ia interviul, persoana care va fi intervievată, modul în care se va lua interviul, formatul de difuzare și durata lui aproximativă.

Pregătirea unui interviu presupune obținerea acordului persoanei, o documentare asupra temei sau subiectului abordat, o documentare privind persoana care va fi intervievată și definirea strategiei de urmat și redactarea întrebărilor.

Documentarea unui interviu se face în două moduri – unul punctual, pentru un anumit subiect, și un altul, general și continuu, care presupune să fii la curent cu actualitatea unui domeniu mai larg. O bună documentare este prima condiție a unui interviu reușit, ea asigurând înțelegerea subiectului, facilitarea formulării întrebărilor, precum și derularea efectivă a dialogului.În cazul interviurilor întâmplătoare nu este timp pentru o documentare specială, ele bazându-se mai mult pe experiența acumulată de jurnalist. În funcție de modul în care se realizează întâlnirea dintre echipa de televiziune și persoana intervievată, există următoarele variante: interviul planificat, interviul în așteptare, interviul neplanificat, interviul smuls și interviul cu camera ascunsă.

Interviul planificat – are loc fie în studioul de televiziune, fie pe teren, în urma unei înțelegeri prealabile între jurnalist și interlocutor privind tematica abordată.

Interviul în așteptare – se desfășoară cu persoane publice pe care jurnaliștii le așteaptă la sfârșitul unui eveniment important, pentru a le chestiona în legătură cu ce s-a discutat în cadrul reuniunii respective. Întrucât dialogul are loc sub presiunea timpului, la acest gen de interviu nu se pun decât 2-3 întrebări, direct la subiect;

Interviul neplanificat – acesta se solicită și se realizează pe loc cu ocazia unor evenimente și în legătură cu ele (premiere, vernisaje, proteste etc).

Interviul smuls – reporterul, secondat de operator, abordează direct persoana pe care dorește să o intervieveze, persoană despre care presupune sau chiar știe că nu acceptă să răspundă la întrebări. Dacă, de exemplu, cel vizat iese dintr-o clădire și nu se oprește, reporterul îi va urma încercând în felul acesta să-l facă să vorbească. Uneori chiar și tăcerea poate fi un răspuns, secvența filmată urmând să fie prezentată ca atare. Rămâne de discutat dacă și când o asemenea practică nu încalcă drepturile fundamentale ale omului, pentru că oricine are dreptul de a refuza să dea un interviu;

Interviul cu camera ascunsă – este o variantă a interviului smuls, numai că nu se filmează „la vedere”; camera este fie ascunsă (de exemplu, într-o sacoșă sau la reverul sacoului în cazul camerelor moderne mici), fie este ținută în mână ca și cum n-ar funcționa. Dar în acest caz de abordare se pun probleme de deontologie.

Din perspectiva scopului său funcției interviului se conturează următoarele variante: interviul de informație, interviul de interpretare, interviul de opinie și comentariu, interviul emoțional, interviul de atmosferă, Interviul de promovare și interviul portret.

Interviul de informație – oferă date, informații, relatări, precizări, descrieri etc. obținute de la cei implicați în evenimente, de la cei ce le „fac” sau de la martori. Ceea ce se urmărește sunt faptele, datele concrete, palpabile pentru telespectatori;

Interviul de interpretare – un specialist sau un comentator specializat analizează, explică și interpretează un fapt, încadrându-l în context; prezintă fapte similare, descrie mecanismele care au generat fenomenul și implicațiile sale probabile; Specialistul nu își prezintă propriile sale opinii, ci oferă doar acea informație pe care ar putea să o furnizeze orice alt specialist din domeniu, astfel ca publicul să înțeleagă despre ce este vorba și să-și formeze singur o părere. Cerința față de acest specialist este ca el să fie imparțial și să nu încerce, sub masca obiectivității, să influențeze opinia publică. Acolo unde există puncte de vedere diferite, datoria specialistului este să le prezinte corect pe toate, fără sași exprime propria opțiune. De aceea, bună credință a specialistului este esențială.

Interviul de opinie și comentariu – spre deosebire de interviul de interpretare, aici tocmai opinia și poziția personale sunt evidențiate. În acest caz, adesea se consemnează reacția cuiva la un eveniment. În acest caz spectatorul este avertizat că este vorba doar despre un punct de vedere, căruia i se pot opune alte opinii.

Interviul emoțional – arată starea de spirit a interlocutorului (bucuria celui care a câștigat un concurs, spaima celui care a trecut printr-un accident, furia unui protestatar etc);

Interviul de atmosferă – caracterizează un eveniment, un loc sau o comunitate prin felul în care vorbește interlocutorul, prin mimică să, prin felul în care este îmbrăcat etc. În acest caz, ceea ce spune este adesea mai puțin important. Interviul emoțional și cel de atmosferă sunt socotite interviuri de coloratură;

Interviul de promovare – are ca obiectiv atragerea atenției publicului asupra unui eveniment cultural, sportiv, social etc;

Interviul portret – urmărește conturarea personalității interlocutorului.

Jurnalistul trebuie să precizeze foarte clar scopul pentru care urmează să ia interviul. BBC subliniază faptul că acest scop trebuie să fie ușor de sesizat de către telespectatori. Este recomandabil să nu fie abordate acele subiecte pe care jurnalistul nu se simte stăpân. Interlocutorii vor vorbi mai bine dacă sesizează că jurnalistul îl înțelege și îl urmărește cu atenție. Criteriul de bază general care ghidează opțiunea poate fi enunțat pe scurt astfel: oricine are ceva de spus, datorită competenței sale, pentru că ocupă o anumită funcție, pentru că a fost martor la un eveniment etc. În cazul interviurilor de televiziune apare o exigență suplimentară: există persoane a căror competență și valoare sunt recunoscute, dar care nu sunt buni vorbitori. Pentru a evita un eșec previzibil este bine ca în asemenea cazuri să fie căutate alte variante. Jurnalistul are de ales între trei atitudini față de persoana intervievată: de complezență, neutră sau critică. Acționând conform unei idei neutre, jurnalistul va pune doar întrebări comode, ocolind chestiunile delicate. Se dă astfel interlocutorului ocazia să spună numai ce dorește și să apară într-o lumină favorabilă. Ideea critică propune o discuție de la egal la egal, în care jurnalistul urmărește să obțină răspunsuri la problemele care îl interesează, indifferent dacă persoana intervievată ar prefera să treacă sub tăcere unele dintre ele. Interviul critic rămâe acceptabil atâta timp cât jurnalistul nu se transformă în acuzator.

2.6 Talk show-ul. Parte a emisiunilor informative.

Talk show-ul reprezintă cea mai importantă emisiune realizată de televiziunile de nișă, de știri, de la noi. Dar acest fenomen, acesta modă a emisiunilor de talk show, a fost importat din străinătate din formatele televiziunilor din vestul Europei și din America. Talk show-ul este emisiunea principală a unui canal de știri transmisă în special în intervalul 19.00 – 23.00 fiind emisiunea care urmează să facă sinteza zilei alături de personajele cheie ale zilei. Din păcate la noi în România, talk show-ul a devenit o emisiune care este realizată aproape toată ziua, astfel putem regăsii o emisiune de talk show și la ora prânzului pe canale de știri de la noi.

2.6.1 Talk show-ul. Caracterizare.

Numit cu expresia metaforică masă rotundă, după terminologia franceză a școlii de presă, apoi dezbatere televizată, talk show-ul a devenit conceptul generalizat pentru a marca, la televiziune, interacțiunea filmată în platou între un moderator și unul sau mai mulți invitați. Tranziția de la o accepțiune la alta reflectă nu numai vârstele televiziunii, în succesiunea lor cronologică și tehnologică, ci și o evoluție a viziunii editoriale. Întrebarea care se pune frecvent este accea dacă dezbaterea televizată a dispărut, dacă a fost înlocuită de talk show odată cu americanizarea modelelor de comunicare televizuală.

Majoritatea teoreticienilor mass-media admit existența ambelor genuri, ca structuri dramaturgice și deliberative. Formula de structuri dramaturgice și deliberative îi aparține teoreticianului francez Robert Vion. Talk show-ul este într-o traducere liberă un spectacol al vorbelor, “a vorbi” + “spectacol”. El se poate înrudi cu șueta, deși aceasta presupune cel mai adesea o convorbire intimă, ușoară și plăcută, ceea ce nu se întâmplă întotdeauna cu încrâncenatele talk show-uri ale marilor moderatori. Talk show-ul este comparat adesea cu o coridă, cu politicieni împinși de-a valma în arenă – și cu ziariști pe post de matadori. Talk show-ul este, deci, terenul unde se afirmă moderatorul. La o dezbatere televizată pot participa actori politici, comentatori, persoane publice reprezentante ale unor instituții ori grupuri sociale. În platou, identitatea lor mediatică poate fi diversă: candidat, martor, expert etc. Strategiile clasice de programare îl recomandă ca emisiune cu caracter serial, derulată zilnic în afara weekendului, sau ca emisiune cu frecvență săptămânală. Talk show-ul acordă prioritate în special argumentelor și conduitelor bazate pe experiența cotidiană a invitatului și moderatorului, de unde și notă mai familiară, mai accesibilă.

2.6.2 Clasificarea talk show-urilor

Talk-show controversă

Tema propusă nu are un răspuns definitiv. Moderatorul alege doi invitați, pro și contra, și arbitrează duelul ideilor. La începutul emisiunii se face o scurtă prezentare a subiectului. Această prezentare (cu voci incluse) sub forma unui pachet (package) poate fi citită de altcineva decât moderatorul. Al treilea invitat (specialistul) poate fi prezent în studio, dacă tema este foarte controversată, sau se poate renunța la el. Moderatorul va avea grijă ca invitații să vorbească un timp egal. Pericolul cel mare este ca discuția să se aprindă și să alunece spre injurii. Moderatorul trebuie să stopeze această tendință, fie verbal, fie întrerupând discuția prin difuzarea unui moment publicitar. La alegerea invitaților, realizatorul trebuie să invite doi vorbitori care au o anume susținere logică a ideilor. Motivația pentru care sunt invitați este de a prezenta un punct de vedere despre tema în discuție, și nu de a face un discurs partinic, alcătuit numai din lozinci. Intervențiile ascultătorilor trebuie să fie scurte și în ton cu subiectul emisiunii. Cu cât vor fi găzduite mai multe telefoane în emisiune, cu atât mai dinamică va fi emisiunea. Telespectatorii vor fi rugați, încă de la prima intervenție, să fie conciși. Emisiunea nu va avea concluzie. În final se poate relua întrebarea de la început sau se răspunde la întrebarea ultimului telespectator. Printr-un asemenea tip de talk-show se urmăresc două scopuri: lămurirea telespectatorilor și oferirea unei imagini cât mai veridice despre participant. Moderatorul nu trebuie să-și propună „desființarea” invitaților, ci doar să acționeze în funcție de așteptările publicului, fără a fi brutal cu un invitat și mărinimos cu celălalt. Dacă moderatorul nu-și poate stăpâni simpatia/antipatia, acest fapt se va întoarce înpotriva sa, prin telefoanele de la telespectatori. Acestea se vor referi mai mult la comportarea moderatorului și mai puțin la subiectul emisiunii.

Talk-show-ul de personalitate

În acest program este un singur invitat. Ideea emisiunii este de a contura o personalitate și pentru acest motiv moderatorul îșî poartă invitatul prin mai multe zone, contrazicâdu-l deseori, cu scopul de a asigura reușita emisiunii. Un invitat vine la emisiune încercând să creeze o anume imagine. Acea imagine e parțială și neautentică.

Talk-show-ul este un efort de sinceritate. Moderatorul ajunge să fie câteodată manipulat de invitat, prin insistența sau refuzul unor răspunsuri. Doar cel care conduce emisiunea decide care sunt întrebările pe care trebuie insistat. O anume personalitate poate fi pusă mai bine în evidență și prin unele intervenții telefonice în direct, de la persoane care îl cunosc și care îi pot adresa o întrebare pertinentă.

Talk-show-ul de personalitate se constitute și într-un bilanț al activității publice de până acum a invitatului. Biografia invitatului, declarațiile sale anterioare, gesturile de frondă trebuie cunoscute de realizator, care oricând poate face apel la memorie întrebând „De ce v-ați comportat așa în modul respectiv, în acea situație?”. Acest gen de talk-show se aseamănă cu un interviu mai extins. Deosebirea este că interviul dezvăluie, pune în valoare un om, iar prin întrebările din talk-show se scormonește adâc, are loc o disecție publică pe masa de operație a postului de televiziune.

Talk-show-ul de personalitate pune în evidență inteligența, spiritul de finețe, spontaneitatea, ordinea ideilor unei persoane și sinceritatea sa. Interviul este mai restrictiv, mai explicativ, mai dispus să accepte punerea în valoare a erudiției. La talk-show aproape totul este permis, cu excepția calomniilor și defăimărilor. În rest, e o confruntare, moderatorul vrea să-și aducă invitatul în dificultate, oaspetele din emisiune vrea să-și conserve sau să-și amplifice o imagine. Și acest gen de program se încheie nedecis, concluzia aparținâd telespectatorilor.

Talk-show în exclusivitate cu telespectatorii

Dacă există o temă propusă de moderator, atunci acest tip de talk-show poate fi asemuit cu un exercițiu civic. Telespectatorului i se cere părerea într-o problemă, este consultat dacă o decizie e bună sau greșită. Dacă discuția este liberă, ea poate lua forme diverse: telespectatori disperați implorâd ajutor, telespectatori puși pe șotii care văd în moderator un , „baiat de gașcă”, telespectatori dispuși să-și prezinte obsesiile în direct.

Moderatorul trebuie să se plieze pe telespectator, să-l înțeleagă, să-l asculte. Spiritul de contrazicere trebuie să fie și aici prezent. În fața unei povești lacrimogene, moderatorul poate face o glumă sau chiar se poate minuna de întâmplare. În fața accesului de brutalitate verbală, gluma salvează iarăși tensiunile. Se poate întâmpla, dacă talk-show-ul continuă și după miezul nopții, să se audă înjurături pe post.

Asemenea tip de talk-show poate fi folosit și ca o cale prin care să se discute programele proprii ale postului de televiziune, așteptându-se sugestii și păreri pertinente de la telespectatori. Condiția este ca moderatorul să-și dorească critica, să nu fie deranjat dacă se primesc observații mai dure. Dacă iși va păstra calmul, el va fi apreciat de telespectatori, care vor descoperi un om ce-și recunoaște greșelile și limitele.

2.6.3 Talk show-ul în grila de programe.

În fixarea zilei și a orei de difuzare a unui talk-show, trebuie să luăm în seamă disponibilitatea telespectatorului de a urmări un program mai lung, care îi solicită atenția. Dimineața și la orele amiezii nu se programează astfel de emisiuni, deoarece, în primul caz, telespectatorul are nevoie de știri scurte și amestecate cu bună-voie, în al doilea caz, întărzierile întoarcerii de la serviciu îi vor face pe telespectatori să ajungă la mijlocul sau la sfârșitul emisiunii. De obicei în week-end se evită a se programa talk-show-uri, cu excepția celor sportive. Ora de la care se poate programa un talk-show este 18.00. Daca ne propunem să realizăm un talk-show politic, e bine ca acesta să înceapă până la ora 21.00. Un talk-show cu o tematică mai lejeră poate fi programat și după ora 22.00. Se pot face talk-show-uri în fiecare zi, în funcție de tematica lor, cu moderatori diferiți. Poate exista un talk-show zilnic, cu un singur moderator, care să aibă aceeași oră de începere.

Un talk-show nu se introduce de “umplutură” în grila de programe. Contează, în primul rând, cine realizează acea emisiune, cât de dispus la efort este (zilnic sau săptămânal), de ce echipă dispune pentru pregătirea programului și careeste motivația care îl face să se încumete la un asemenea demers jurnalistic.

2.6.4 Moderatorul unui talk show.

Dispuși de obicei față în față și stabilind o relație de nonconfruntare, moderatorul talk show-ului și invitatul său par să împartă poziții egale, fără intenția declarată de a polemiza. Ceea ce nu pare însă obligatoriu polemic este, sau cel puțin ar trebui să devină, gradual, prin mobilizarea progresivă nu doar a strategiilor discursive, ci și a modalităților paralingvistice, kinestezice și proxenice, o tranzacționare de influență.

Astfel, în spațiul determinat al studioului de televiziune, devenit nu doar spațiu scenic, ci și cadru de negociere, moderatorul și invitatul său își vor institui o “lume comună”, generată exclusiv pe durata interacțiunii lor. În registrul conceptelor de bază ale modelului constructivist al comunicării, moderatorul și interlocutorul său inițiază un contract de comunicare, urmat în momentul plasării în fața camerelor de luat vederi, de un proiect de comunicare, ale căror intenții și miză devin reperabile doar în flux, dată fiind elaborarea în linearitate a mesajului verbal, dar și a celorlalte mesaje paralingvistice (mimică, gesturi, direcționări ale privirii), acestea din urmă devenind veritabili indici ai (auto)reprezentării, atât pentru moderator, cât și pentru invitat. Nu ar trebui să ne lăsăm induși în eroare de falsa intimitate creată între protagoniști prin elemente scenografice ale studioului de televiziune sau datorită efortului regizoral de punere în reprezentare.

Caracterul public și “televizat” al talk show-ului constituie un insurmontabil element de intruziune în afișata familiaritate a actorilor mediatici. Întocmai ca niște interpreți, ei își joacă dezinvoltura și par să uite de existența dispozitivului mediatic, când, în fapt, se situează într-un permanent schimb de atribuiri, înprezența acestuia. Spre deosebire de jurnalistul care realizează un interviu sau cel care conduce o dezbatere, moderatorul unui talk show își asumă integral un rol și nu doar un comportament de enunțare.

În urmă cu mai mult de un deceniu, Patrick Charaudeau atrăgea atenția asupra faptului că talk show-ul acordă prioritate în special argumentelor și conduitelor de comunicare bazate pe “experiența cotidiană” a invitatului și a moderatorului, în timp ce originea acestui gen al audiovizualului ar trebui căutată în dezbaterea unor fapte de societate. Astăzi, caracterul monden și diurn al acestui gen este integral convertit în ceea ce teoreticienii numesc textul spectacular al talk show-ului. Este vorba de o “partitură” foarte elaborată, care transpune lumea naturală în versiunea ei simulată.

Moderatorul joacă mai multe roluri:

1. Coordonează pregătirea emisiunii.

2. Conduce discuția.

3. Comunică permanent cu regia de emisie.

4. Este mereu cu ochii pe ceas pentru a face loc reclamelor și pentru a nu depăși spațiul de emisie.

5. Întocmește un desfășurător al momentelor emisiunii.

Improvizația, în televiziune, este întotdeauna bine pregătită. În spatele spontaneității stau ore întregi de trudă. Întrebările deștepte sunt gâdite în echipă, iar ritmul alert al emisiunii este dat de câteva reguli (condiții) care trebuie respectate în primul rând de moderator. El îndeplinește câteva condiții necesare pentru ca emisiunea sa să aibă success și mult dorita audiență:

să stăpâească foarte bine limba română, să cunoască ințelesul cuvintelor pe care le folosește;

să fie fluent în vorbire, să nu facă pauze, să nu repete, să nu ezite, să fie clar în îtrebări;

să fi făcut zeci (poate chiar sute) de interviuri înainte de a ajunge în postura de moderator;

să fie curios, să aibă chiar o curiozitate bolnavicioasă, să nu lase un subiect neepuizat, să-și „stoarcă” invitatul (invitații) până când obține un răspuns limpede;

să știe să asculte, dar, în același timp, să nu-și lase invitații să vorbească mai mult de două minute;

să cunoască tactica intervenției prompte, care nu înseamnă întrerupere, ci se folosește în momentul în care invitatul are o mică ezitare sau, pur și simplu, își trage sufletul;

să cunoască bine subiectul pus în discuție;

să-și stăpâească reacțiile, să nu se enerveze, să nu aibă opinii, ci doar nedumeriri;

să nu fie o persoană deprimantă;

să acorde respect invitaților (dar să nu fie copleșit de aceștia și nici să nu-i laude) și să

aibă o anumită curtenie cu telespectatorii;

să țină cont de faptul că audiența unei emisiuni se caștigă dacă despre ea se povestește din om în om, această situație însemnând că în emisiune e nevoie să existe lucruri care pot fi povestite.

Moderatorii pot fi deja ziariști lansați în presa scrisă, cu faimă, cunoscuți pentru radicalismul lor sau verbul vivace de care se folosesc. Pentru a fi la fel și în fața camerelor, ei au nevoie de un producator, care să-i invețe culisele emisiunii. Moderatorul de talk-show are și un statul social în comunitatea unde emite postul de televiziune. El este un prieten al familiei, e un om de-al casei, scorțoșenia, aroganța și lăudăroșenia trebuind să-i fie străine.

Realizatorul de talk-show nu se confundă cu vreo autoritate, care rezolvă litigii funciare sau împarte locuințe. El este un om ca toți ceilalți, ceva mai interesat de mersul lucrurilor: nu dă verdicte, ci întreabă, nu judecă, ci are nedumeriri, nu dă lecții de moralitate, ci cultivă implicit o moralitate a bunului-simț, prin pluralitatea de opinii, prin refuzul vulgarităților și a injuriilor, prin acceptarea diferențelor de mentalitate, pregatire școlară și opțiune politică.

2.6.5 Reguli în realizarea talk show-urilor

Într-un talk show, pare că trebuie să știi totul și să poți vorbi despre orice, dar nu-ți alege informații din zece surse, lăsând detaliile și datele contradictorii să te sufoce. Lucrează eficient, ca un om de afaceri: compară ofertele; selectează-ți doar furnizorii credibili, pentru chestiuni esențiale și verifică-i; cumpără un singur produs și nu economisi când e vorba de calitate – moda se schimbă repede și, ca să fii competitiv, mâine ai să vrei din nou, ce e mai bun. Nu îți subestima asistența. Între cei care te văd și te aud sunt și câțiva la fel de buni ca tine, așa că: fii autoritar, fără să te încrunți, fără să te alarmezi și fără să ridici vocea; îmbracă-te îngrijit, fără să pară îsă că, în fiecare seară, se transmite la televizor propria ta nuntă; din când în când, e bine să zâmbești, chiar dacă ești pe scaunul moderatorului. Convoacă-ți oaspeții puțin mai devreme față de ora obișnuită de începerea emisiunii și, chiar dacă în fața camerelor de luat vederi din platoul de televiziune urmează să aibă loc o adevărată reprezentație, lasă-le impresia că se află într-un loc familiar, unde sunt bine veniți. Protejează-i pe cei timorați și oferă-le siguranța tuturor, anticipând, într-o oarecare măsură momente din desfășurarea acțiunii: tema, îtrebările, concluziile, camera de prim-plan repartizată fiecăruia. Machiajul, probele de sunet, repartizarea în studio sunt elemente artificiale, în măsură să îi crispeze pe neavizați. Ca moderator, fii persoana care dă exemplul de naturalețe, așa că: nu-ți consulta notițele până în ultima clipă, în prezența invitaților tăi; când deja au sosit, fii machiat, surâzător și atent, astfel încât să poți observa reacții și amănunte care îți vor fi de folos în momentul transmisiunii directe – cum își folosesc argumentele, care e ritmul de vorbire al fiecăruia, dacă îi pot asculta, cu atenție și calm, pe ceilalți. Adresează-te politicos și prin comenzi clare echipei din platou cu care lucrezi și asigură-te că echipa îți răspunde conform așteptărilor tale. O colaborare perfectă inspiră încredere participanților la emisiune și impune respect.

Cu o zi-două înainte, moderatorul trebuie să știe ce temă va avea emisiunea. Deși este doar realizator de talk-show, este absolut necesar să parcurgă presa cotidiană. De asemenea, trebuie să urmărească programele radio-TV de știri. Alegerea unui subiect de actualitate în talk-show presupune cunoașterea în amănunt a subiectului. În general, prin talk-show se va căuta obținerea de informații și lămuriri noi. Se poate întâmpla ca subiectul care se propune spre dezbatere să continue și la ora derulării talk-showului.Un reporter va interveni la începutul emisiunii, în direct de la fața locului, pentru a prezenta ultimele informații. Dacă vor interveni elemente noi, reporterul va solicita legătura și va fi introdus imediat în emisiune. Informațiile vor fi preluate de moderator, care le va transforma în întrebări pentru invitați.

Dacă talk-show-ul nu-și propune să abordeze un subiect de actualitate, ci să prezinte o personalitate, se va opta pentru această variantă numai după ce subiectul cel mai important al săptămânii a fost prezentat în detaliu la emisiunile informative. În general, în orice talk-show, moderatorul trebuie să știe, de la început, ce își propune prin acea emisiune și prin tema aleasă. Va fi un talk-show nereușit cel prin care se va căuta epuizarea unei multitudini de subiecte, se vor încăleca întrebările și se va cere părerea invitatului în aproape toate domeniile posibile.

După ce a fost aleasă tema, urmează documentarea. Toate articolele care au legătură cu subiectul trebuie fotocopiate. După ce se consideră că s-a adunat suficient material, urmează selectarea informațiilor mai importante. Frazele-cheie se vor sublinia. În momentul în care se stăpânește subiectul, se va trece la redactarea întrebărilor. Trebuie să se aibă mereu în minte că emisiunea se adresează unor telespectatori care știu foarte puțin despre subiect. În deschiderea emisiunii, se va face o scurtă introducere prin care se vor prezenta tema, evenimentele și declarațiile din presă, precum și invitații. Se va motiva de ce s-au ales tocmai acești invitați și nu alții. Invitații nu trebuie să cunoască întrebările dinainte; se va discuta cu ei doar despre motivele solicitării lor în emisiune, temă și subiectele adiacente, precum și rolul lor în emisiune. Li se vor preciza durata emisiunii și ora la care trebuie să ajungă la postul de televiziune. Cea mai bună motivație pentru alegerea invitaților este funcția deținută de aceștia.

Se începe cu întrebarea cea mai apropiată de titlul emisiunii. În acest mod, se vor identifica opțiunile față de subiect. În timpul talk-show-ului, moderatorul va trebui să repete numele invitaților pentru că telespectatorii să-i identifice mai ușor. Din toate întrebările unei știri, în talk-show cea mai importantă este „de ce?”. Pe parcursul emisiunii, pot apărea nuanțe noi. Cunoscând foarte bine subiectul de dezbatere, moderatorul va putea pune noi întrebări. E important de reținut că moderatorul nu lecturează întrebări. El e foarte atent la orice frază pentru a cere completări, pentru a interveni cu o întrebare și chiar pentru a-l ruga pe celălalt invitat să-și spună părerea. Invitații trebuie intervievați cu fermitate și rigurozitate. Cei care pregătesc și realizează talk-show-uri trebuie să cunoască diversele direcții contestatare ale unei idei sau politici. Aceste direcții contestatare e necesar să fie formulate cu claritate în emisiune. Este util pentru opinia publică faptul că un politician sau un personaj de notorietate într-un oraș ajunge să fie confruntat cu toate punctele de vedere.

Atunci când un invitat încearcă să vorbească mult fără să spună nimic, rolul moderatorului este de a-i repeat întrebările și chiar de a-i atrage atenția că nu se află la obiect. Chiar cu un invitat politicos se poate ajunge la spectacol, dacă moderatorul adoptă poziția neinițiatului și pune întrebări elementare. Aprobarea tacită a afirmațiilor invitatului creează în emisiune momente de plictiseală. Răspunsurile trebuie să fie la obiect, iar întrebările iscoditoare.

Uneori, pentru a asigura coerența discuției e bine să fie invitat un specialist, fie în studio, fie prin telefon, care să explice evenimentul respectiv și să facă și o prognoză. Specialistul (economist, sociolog, jurist etc.) trebuie să vorbească pe înțelesul tuturor și chiar să corecteze unele afirmații ale invitaților. El trebuie să aibă șarm, să nu folosească un discurs academic și emfatic. Deși talk-show-ul pare o improvizație perpetuă, el are un desfășurător care anticipează, la minut, desfășurarea emisiunii.

2.6.6 Discursul în cadrul unui talk show

Talk show-ul este un gen caracterizat prin lipsă de omogenitate sub toate aspectele: al conținutului și finalității, al formelor discursive și al limbajului. Acest fapt este pus în evidență chiar de eticheta sa metalingvistică (implicâd combinația, în proporții diverse, de interacțiune verbală – talk – și de spectacol mediatic – show), dar și de circulația unor formule de definire de tipul gen de infotainment (contaminare între information și entertainment) sau discurs semi-instituțional(combinâd reguli și constrâgeri specifice discursului instituțional – temă fixă, o anumită distribuție a rolurilor de emițător, loc de desfășurare, durată etc. – cu spontaneitatea tipică pentru conversația curentă). Deși se poate identifica un nucleu de norme de gen universal valabile, există diferențe interculturale notabile în ceea ce privește modalitățile concrete de realizare a talk show-urilor și preferințele publicului, determinate, în mare măsură, de tradițiile care au prezidat la constituirea formelor publice ale interacțiunii comunicative orale (saloanele în Franța, cluburile și tradițiile vieții parlamentare în Anglia, egalitarismul democrației americane, prea puțin sensibilă la ierarhiile sociale, balcanismul combinat cu tradiția creată de „revoluția la televizor”, la noi).

Talk show-ul este unul dintre genurile cele mai dinamice, chiar într-o cultură mediatică modernă dezvoltată relativ recent, ca aceea din România. O dovedesc talk show-urile, care au evoluat, îndeosebi în ultimul an, spre o formulă mai sobră și, adesea, mai anostă. Analiza naturii și a poziției participanților (invitații, moderatorul și publicul), în concordanță cu cadrul mediatic și cu normele de gen, ne permite să înțelegem specificul dezbaterii televizate ca formă de talk show și, mai ales, ca formă discursivă.

Intervențiile invitaților urmăresc obiective perlocuționare opuse: pe de o parte, anihilarea interlocutorilor, pe de alta, câștigarea acordului și a aprobării publicului. Al doilea obiectiv este, în realitate, cel mai important, dar atingerea lui depinde, în mare măsură, de eficiența realizării celui dintâi. Efectele perlocuționare funcționează, în cazul considerat, într-un mod care ne amintește de jocul de biliard: ținta directă este adversarul, dar ținta vizată de fapt este una mai îndepărtată, dar mai importantă. Exprimarea dezacordului față de punctul de vedere al cuiva reprezintă o posibilitate esențială de a câștiga acordul celorlalți. Confruntarea de idei, opinii și atitudini este totdeauna dublată de o confruntare a imaginii participanților.

Imaginea oferită publicului cântărește, de obicei, mai mult, în procesul de influențare a opiniei unor grupuri largi, decât alegerea sau modul de prezentare a argumentelor (discursurile individuale ar trebui să fie, în esență, discursuri argumentative). Luănd în considerație aceste aspecte, putem admite că dezbaterile televizate aparțin unei categorii speciale de forme discursive, în care dezacordul este programatic și reprezintă tipul structural preferat, nemarcat, pe când acordul este tipul marcat. Aceasta este o regulă constitutivă, privită ca atare de participanți. Participanții nu urmăresc să ajungă la o înțelegere, să negocieze o soluție mutual acceptată a problemelor, ci să sublinieze și, uneori, chiar să potențeze la maximum diferențele de vederi. Spre deosebire de formele discursive „normale”, care au o orientare centripetă, disputa TV are o orientare centrifugă. Cooperare și conflict sunt concepte care implică o reprezentare graduală. Pe de o parte, ele constituie extremitățile unei scale care include o mare diversitate de forme de tranziție, bazate pe un amestec, în proporții diferite, de tipare structurale, strategii și forme de expresie caracteristice ambelor tipuri de comunicare. Pe de altă parte, există o ierarhie a procedeelor macro și microstructurale care definesc forme mai puternice sau mai slabe de comunicare cooperativă sau conflictuală, aceste forme putând alterna în același discurs. În privința invitaților, există diferențe determinate de statutul și poziția lor în societate, ca și de caracteristicile lor temperamentale. Discursul agresiv poate lua forme mai rudimentare (inclusiv prin apelul la cuvinte „tari”, vulgare, insultătoare) sau poate îmbrăca forme mai rafinate (din care termenii „tari” nu lipsesc, dar au un alt impact, fiind incluși în structuri retorice care implică adesea manipularea presupozițiilor).

Numărul participanților influențează structurarea unei dezbateri. Ceea ce am remarcat în dezbaterea cu mai mulți participanți asupra manualelor, în care distribuția polară a acestora este evidentă de la început, este faptul că participanții situați în aceeași tabără nu se sprijină reciproc: fiecare își urmează propria linie de argumentație, fără a se raporta în vreun fel la argumentele invocate de cei care împărtășesc același tip de opinii. Nu se creează lanțuri de argumentare între membrii unui grup. Aceasta pentru că fiecare participant este mai interesat de imaginea pe care o oferă publicului decât de idea de a-i convinge pe colocutori de validitatea unui punct de vedere. A oferi imaginea unei persoane inteligente, reacționând prompt la atacuri, devine modul principal de a marca puncte în dispută.

Dezbaterea televizată implică prin definiție competiția; cooperarea blândă ar fi plictisitoare pentru public. Putem include această categorie de emisiuni printre cazurile de planned miscommunication. Cooperarea presupune, în această situație, numai realizarea unui tip particular de coerență locală, bazat îndeosebi pe succesiunea întrebare-răspuns, al cărei rezultat la nivel macrostructural este o coerență bazată pe alternanța relativ sistematică a punctelor de vedere opuse. Respingerea discursului celuilalt, care conduce la o delimitare fermă a pozițiilor participanților, trăsătură constitutivă a emisiunilor în discuție, lasă deschise pentru auditori posibilitățile de evaluare a celor mai variate aspecte, în raport cu propriile lor criterii. Iar televiziunea, ca mijloc de comunicare cu resurse specifice, stimulează creativitatea participanților – inclusiv a moderatorului – în această acțiune generală de contrazicere a interlocutorului.

Capitolul 3. Televiziunea de nișă. Analiză comparativă Antena 3 vs. Digi 24

3.1 Definirea temei: Analiză comparativă pentru posturile de nișă Antena 3 și Digi 24.

3.2 Motivele pentru care am ales această temă

„În ultimii ani se vorbește tot mai mult despre segmentarea pieței tv din România. Apariția unui număr mare de programe de nișa specifice pentru o categorie de public, este principala dovadă care stă la baza fragmentarii audienței. Profilul personalității și caracteristicile individuale pot influența folosirea mass media, precum și caracteristici precum sexul, rasă, etnicitatea, educația și ocupația.” Lucrarea de fată se vrea a fi un studiu al problemei fenomenului de televiziune tematică sau de nișă, iar programele alese sunt Antena 3 si Digi 24 pentru ca Antena 3 este cel mai urmarit canal de stiri din Romania, iar Digi 24 este cel mai nou canal nișat pe stiri.

3.2.2 Inspectarea literaturii pe problemă de cercetare

Principala teorie dintre cele existente până în momentul de față este că scopul televiziunilor de nișa sunt banii, acestea fiind niște afaceri profitable precum și crearea unei agende publice, influențarea deciziei de vot a publicului prin prezentarea de materiale pro sau contra a unui partid politic/om politic.

Consumul de media este parte integrată pentru aproape fiecare individ în parte. Unele studii spun chiar ca în unele case televizorul sta pornit aproximativ 7 ore zilnic, ceea ce înseamnă aproape un sfert de zi. „În România, puterea televiziunii este ca și societatea însăși: ia ochii, dar îi lipsește consistență.” La prima vedere peisajul mediatic nișat de la noi se caracterizează printr-un număr mare de canale. În ultimii ani televiziunile de nișă din România au apărut ca ciupercile după ploaie. Cum spuneam, stațiile generaliste au început demult să piardă teren în favoarea posturilor tematice, acesta din urmă diferențiindu-se de primele prin calitatea publicului pe care reușesc să îl atragă.

Florin Dumitrescu, de la Adviser, susține că: “Nișarea este o rețetă de succes, oricum am vedea-o: și de pe versantul tespectatorului, cu preocupările și interesele lui; și de pe cel al advertiser-ului, care își poate strânge colimatorul pe un public-țintă cât mai adecvat. Posturile muzicale, de tineret – au avut de la început menirea de a "înghite" publicitate expansivă, la produse tinerești… dar găzduiesc tot mai mult și reclame la servicii "studențești" ale telecomurilor sau ISP-urilor. S-ar crede că posturile de sport sunt ideale pentru beri, aparate de râs și alte produse exclusiv masculine, dar… spațiile tv de sport sunt disputate tot mai mult de brand-urile din domeniul construcțiilor și amenajărilor. Iar de când există televiziuni pentru gospodine, parcă s-a deschis poarta raiului pentru o mare parte a bunurilor de larg comun. Datorită acestei duble determinări, nișarea are încă viitor. Dar asta înseamnă și dublă constrângere: nu se poate merge cu fragmentarea mai mult decât permite piața, cu ambii versanți ai ei (clientul consumator și clientul anunțător).”

Nișa este oarecum viitorul televiziunii de la noi. Datorită platformelor tehnologice noi care apar și se impun că furnizori de informație, televiziunea va crește ca element de divertisment, dar și de informație, iar conceptul de “nișa” va prospera. Publicul se va fideliza pe anumite posturi, televiziunile reușind astfel să mărească intensitatea înțelesului, dar nu neapărat și numărul de telespectatori. Nișa este asemeni unui elastic ce se poate întinde la nesfârșit.“În mediile profesionale se vorbește deja de "nișă de unu" – anume programe atât de specializate încât să satisfacă gustul fiecărui consumator individual în parte. Pare utopic, dar este mai aporape de realitate decât credem. Odată cu introducerea televiziunii digitale, arhitectura televiziunii ca mediu se va schimba. Într/un viitor nu foarte îndepărtat (probabil sub 10 ani), tehnologia va permite oricui să-și creeze propriul program de televiziune, "împachetând" programe oferite de diverși producători, conform unui orar care să răspundă cerințelor fiecăruia. Astfel, din telecomanda, ne vom putea alege jurnalul de știri de la canalul X, dar difuzat la 20:45 joia asta, că avem o treabă în oraș și venim mai târziu, urmat de un film la alegere dintr/o listă de disponibilități și de talk-showul de pe canalul Y . Mâine putem face alte alegeri, de la alți producători și în alte ordine. Astfel se va ajunge la "nișa de unu" – iar tehnologia este deja disponibilă. România s-a angajat să treacă la transmisia digitală în televiziune în 2012, așa că lucrurile astea stau gata să ne cadă în brațe, fie că știm, fie că nu.”

Televiziunile de nișă de la noi, până în prezent, au avut succes și s-au dovedit a fi idei rentabile. Au “furat” câte puțin din audiențele televiziunilor generaliste. Ba mai mult trebuie menționat ca unele televiziuni de nișa ajung uneori la audiențe mai mari decât unele televiziuni generaliste. Așa cum am mai spus și în partea teoretică a lucrării „posturile nișate pe știri au determinat noi comportamente de telespectator. Există un bazin semnificativ de telespectatori care s-au îndepărtat definitiv de canalele generaliste și pot fi atinși doar prin canale de nișă sau tematice.” Fiecare post TV de știri are pretenția de a forma un reflex asupra telespectatorului de a alege respectivul canal când dorește să se informeze.

3.2.3 Definirea conceptelor

Televiziunea de nișă este un fenomen în continuă desfășurare și progres care le satisface consumatorilor un anumit gen de nevoi oferindu-le programele de care aceștia au nevoie. Având în vedere că nișă de știri este cea pe care voi pune amprenta în cercetarea de fata propun reamintirea a ceea ce înseamnă știrea. Așa cum știm obigatoriu încă din anul I de studiu, știrea este coniderata unitatea elementară a presei, transcrie un eveniment și aduce la lumina zilei aspecte „subterane” care l-au provocat sau care îl pot explica. Altfel spus știrea, este un gen publicistic care prezintă realitatea actuală, pe care o pune într-o formă comunicabilă, transmisă apoi, prin intermediul unor tehnici moderne de difuzare în masă. Un alt concept cu care lucrez este „emisiunile informative”. Acestea sunt relatări audio-vizuale succinte despre un fapt, o situație sau o problemă de actualitate, care interesează un mare număr de oameni, dar indiferent ce gen sunt toate au la baza știrea. Talk show-ul, gen de emisiune informativa care urmeaza a fi analizat, a devenit conceptul generalizat pentru a marca, la televiziune, interacțiunea filmată în platou între un moderator și unul sau mai mulți invitați. Studiul meu de caz presupune analizarea posturilor Antena 3 și Digi 24, urmând apoi o analiză mai detaliată asupra emisiunilor din prime-time… una de pe postul Antena3 și bineînțeles cealaltă de pe Digi 24. Emisiunile informative pe care le voi analiza sunt: „Subiectiv” pe A3 și „Jurnalul de seară” pe Digi.

3.2.4 Întrebări de cercetare

Ce tip de materiale sunt prezentate?

Cum sunt prezentate materialele jurnalistice, denota sau nu subiectivitate? Și care este numarul materialelor difuzate?

Cum sunt discuțiile cu invitații? Moderatorul se limiteaza la intrebari elementare sau din contră ii atrage atenția tot timpul invitatului daca acesta deviază de la subiect? Încearcă să stârnească controverse sau nu?

3.2.5 Ipotezele

1. Televiziunile de nișă trebuie să apeleze la diferite metode de a capta atenția publicului în prime time prin difuzarea unor emisiuni care pot aduce o audiență sporită sau care să pregătească publicul pentru principala emisiune informativă a respectivului post TV.

2. Antena 3 prin emisiunea „Subiectiv” încearcă să încălzească publicul pentru a-l fideliza înainte de a începe Sinteza Zilei, emisiune considerată cea mai importantă a serii pe Antena 3 și prezentată chiar de directorul general al postului, Mihai Gâdea. Talk-show-ul „Subiectiv” analizează cele mai importante subiecte ale momentului și prezintă telespectatorilor propriile opinii discutând pe baza subiectelor cu invitații.

3. Digi 24 prin emisiunea „Jurnal de Seară” oferă cea mai importantă producție informativă a zilei datorită moderatorului Cosmin Prelipceanu care este și redactorul șef al Departamentului Știri, care nu doar că prezintă subiectele cele mai importante ale zilei ci pe baza acestora are și discuții cu înviați cu care dezbate subiectul ducând astfel emisiunea spre un talk-show.

4. Un jurnal talk-show. Cele două emisiuni „Subiectiv” și „Jurnalul de seară” se afla în prime time pentru că fac o desfășurare de forțe atât prin prisma moderatorilor cât și din perspectiva subiectelor prezentate și ale invitaților care iau parte la discuții.

3.2.6 Metodologie

Principala metoda de cercetare va fi analiza de conținut (iconică și verbală) și calitativă (semiodiscursivă).

Am cules datele cu ajutorul computerului. Inițial îmi propusesem să înregistrez fiecare emisiune pentru a putea-o reviziona însă am observat că emisiunile sunt puse după difuzarea lor la TV și pe site-urile oficiale ale posturilor, fiecare emisiune având mai nou propria arhiva. Așa că am ales o perioadă de 7 zile și am downloadat emisiunile pentru a le putea analiza. Sursele de date au fost canalele TV Antena 3 și Digi 24.

Perioada de culegere a datelor a fost: 20 – 30 Mai 2013

Cercetarea este efectuată pe o perioada 7 zile, împărțite astfel:

20 Mai – 23 Mai

(urmează weekend când emisiunile nu se difuzează)

27 Mai – 30 Mai

Eșantionare și selecție – 2 canale – televiziunea nisata Antena 3 și televiziunea Digi 24 – am analizat 7 emisiuni difuzate atat pentru „Subiectiv” cât si pentru „Jurnal de seară”.

7 ore analizate pentru „Subiectiv” și 3 ore și 30 de minute pentru „Jurnal de seară” în total 10 ore și 30 de minute de program.

Intervalele orare de monitorizare au fost în prime time, au acoperit orele 20:00 – 21:00 pentru Antena 3, respectiv 21:30 – 22:00 pentru Digi 24.

Instrumentul folosit este grila de analiză de conținut.

Antena 3 este o televiziune specializată în știri lansată în 2005, bazându-se pe expertiza solidă grupului Intact în zona publicistică și a furnizării de informație. Trustul din care face parte, Intact Media Group, este deținut de familia politicianului și omului de afaceri Dan Voiculescu.

„Emisiunile Antenei 3 prezintă informații legate de domeniul social, politic, dar și mediul de afaceri. Directorul general al Antena 3 este Mihai Gâdea. Antena 3 este singurul post de televiziune din România afiliat la CNN International (post secundar din cadrul rețelei CNN), ceea ce permite fiecăruia din cele două televiziuni să-și preia cu costuri reduse transmisiuni ale celuilalt”, conform Wikipedia. „Antena 3 este televiziunea care te ajută să înțelegi contextul. Misiunea ei este să furnizeze programming de calitate prin care să deschidă ochii publicului asupra resorturilor din spatele știrilor, să ofere informații obiective și echidistante despre lucrurile care influențează viața de zi cu zi a indivizilor și a comunității.

Valorile Antenei 3 sunt echilibru, profesionalism și globalism.

Antena 3 oferă știri despre mediul de afaceri, decelează deciziile politice, dă imaginea de ansamblu a societății românești, dar este și un ghid de carieră pentru investiții sau pentru opțiuni de vot. Dacă se înâmplă ceva relevant pentru viața românului, va afla asta de la Antena 3.”

În grila postului Antena 3, pe lângă știri există și o serie de emisiuni:

100 de minute cu Alessandra Stoicescu

Conexiuni cu Valentin Stan

Ediție de weekend cu Paula Rusu

Esențial cu Alina Petrescu

Exces de putere cu Oana Stancu și Adrian Ursu

În Gura Presei cu Mircea Badea

În premieră cu Carmen Avram

La ordinea zilei cu Dana Grecu și Radu Tudor

Previziunile zilei cu Sabina Iosub și Niels Schnecker

Punctul de întâlnire cu Radu Tudor 

Săptămâna de știri cu Alice Iacobescu

Săptămâna financiară cu Radu Preda

Se întâmplă în România cu Maria Coman

Sinteza zilei cu Mihai Gâdea

Știrea zilei cu Gabriela Vrânceanu Firea

Știrile de dimineață cu Nadina Câmpean și Marius Ioniță

Subiectiv cu Răzvan Dumitrescu

Vorbe grele cu Victor Ciutacu

„Digi 24 este un post de televiziune de știri, întemeiat la data de 1 martie 2012, la București, de către RCS&RDS. Postul de televiziune are în portofoliu și șase posturi locale, la Iași, Timișoara, Oradea, Constanța, Brașov și Craiova.

Digi 24 se poate recepționa atât în format HD (după cum e și numele), cât și în format Standard Definition. Fiind un post al companiei RCS&RDS se recepționează numai pe rețelele de cablu și satelit ale acestei companii. Deviza postului este "Actualitatea în direct".”

Grila de programe cuprinde urmatoarele emisiuni:

2.0 Gadget cu Flavia Negoescu

Bonton cu Dana Gonț

Business Club cu Stelian Muscalu

Ca-n filme

Catalog imobiliar

Conversații esențiale cu Iuliana Ciugulea

Cultura politica cu Cristi Citre

Digicult cu Iuliana Ciugulea

Digimatinal cu Anca Dumitrescu și Marius Pancu

Din interior cu Cosmin Stan

Imparțial cu Luca Niculescu

Jurnal extern cu Balazs Barabas

Jurnal pentru copii cu Sara și Radu

Jurnalul de seară cu Cosmin Prelipceanu

Kilometrul 0 cu Elena Vijulie

La volan cu Ana Cristina Călin

Pașaport diplomatic cu Balazs Barabas

Revista presei cu Luca Niculescu

Sănătatea în bucate cu Marius Tudosiei

Tinerețe fără bătrânețe cu Izabela Penescu

Alti jurnaliștii reprezentativi ai postului sunt:

Valeria Dorneanu

Liana Pătraș

Alice Iacobescu

Sanda Nicola

Adriana Muraru

„Subiectiv” – Antena 3

Difuzare: luni – vineri – de la ora 20:00 la 21:00

Moderator: Răzvan Dumitrescu

Număr mediu de materiele pe emisiune: 3 materiale + imagini

Durata medie a emisiunii: ~ 48 minute

Durata medie a tuturor materialelor prezentate: 48 minute

Durate media a discuției cu invitatul/ invitații: 48

Durata medie a unui material prezentat: 3 minute

„Subiectiv” este o emisiune de tip talk-show. „Emisiunea "Subiectiv cu Răzvan Dumitrescu" analizează cele mai importante subiecte ale momentului și prezintă telespectatorilor propriile opinii. "Vom spune ce ne place sau nu ne place și vom argumenta alegerile noastre. Și deși putem părea subiectivi în enunțul editorial, mai mult ca sigur că după ce veți urmări emisiunea și argumentele noastre, ne veți da dreptate! Nu ne ascundem în spatele dicționarelor de jurnalism. Într-o piață media în care toată lumea vorbește de obiectivitate, noi ne asumăm subiectivitatea.", afirma realizatorul.”

Jurnalul de seară – Digi 24

Difuzare: luni – vineri – de la ora 20:00 la 22:00 (Țin să menționez că deși durata emisiunii este de 2 ore eu am analizat doar o parte din emisiune și anume de la ora 21:30 la 22:00. M-am focusat doar pe aceasta jumatate de oră deoarece în această ultima parte a emisiunii moderatorul are invitat/ invitați în platou, astfel emisiunea informativă în care doar sunt prezentate știrile luând calea unui talk-show).

Moderator: Cosmin Prelipceanu

Număr mediu de materiele pe emisiune: 4

Durata medie a emisiunii: 30 minute

Durata medie a tuturor materialelor prezentate: 30 minute

Durate media a discuției cu invitatul/ invitații: ~ 18 minute

Durata medie a unui material prezentat: durata materialelor variaza mult am intalnit si material de 10 minute dar si material de 3 minute.

(Repet, m-am referit aici la jumatatea de ora monitorizata de mine, nu la toata emisiunea.)

În jurnalul de seara oamenii vor vedea și vor înțelege știrile mari ale zilei, fiind o emisiune informativă mai deosebită decât orice simplu jurnal de știri și asta prin faptul că moderatorul are alături de el în platou un invitat, emisiunea fiind astfel un fel de talk-show.

În glila de analiză voi urmări decorul, limbajul, materialele prezentate, prezentatorii, costumația, structura (prezentarea material, dezbatere pe baza materialului), implicarea publicului, grafica, modalități de diferențiere față de alte emisiuni asemănătoare.

3.2.7 Analiza datelor.

„Subiectiv” după cum îi spune și numele este un talk-show care în unele momente denotă subiectiviatate aș îndrăzni să spun. Ba mai mult până și realizatorul emisiunii Răzvan Dumitrescu recunoaște oarecum acest lucru prin afirmația: „Nu ne ascundem în spatele dicționarelor de jurnalism. Într-o piață media în care toată lumea vorbește de obiectivitate, noi ne asumăm subiectivitatea.", Se observa afilierea politică a patronului trustului din care face parte Antena 3 și analizând în detaliu emisiunea „Subiectiv” vedem că este realizată în așa fel încât capul răutăților să fie totdeuna PDL-ul și Băsescu, moderatorul scuzându-se de subiectivism astfel: „deși putem părea subiectivi în enunțul editorial, mai mult ca sigur că după ce veți urmări emisiunea și argumentele noastre, ne veți da dreptate!”

Figura 2 Emisiunea "Subiectiv"

Emisiunea începe cu genericul, după care moderatorul prezintă și face un scurt rezumat a ceea ce va fi în emisiune în ziua respectivă, rezumat care este însoțit și de câteva cadre ale fiecărui subiect. Pasul doi este să își prezinte invitații din platou, în număr de patru. De obicei doi dintre aceștia sunt un reprezentatnt al PSD și unul al PNL… ceilalți de cele mai multe ori mari jurnaliști, unii chiar colegi de la Antena 3 ai lui Dumitrescu. Urmează vizionarea materialului de maximă importanță al zilei după care încep discuțiile dintre moderator și invitați. După cum spuneam în grila de analiza realizată pentru această cercetare limbajul este unul simplu pe înțelesul persoanelor de la 18 ani în sus, populație urbană, activă, middle și top management, venituri și studii medii și superioare. Moderatorul folosește mult și limbajul non-verbal. El chiar stă în picioare pe toată durata emisiunii dând invitaților dreptul la replica precum un dascăl evelilor săi. Prin faptul că stă în picioare vrea să creeze probabil sentimentul că el e stăpân în platou… poate pentru că discuția să nu îi scape de sub control. Uneori Dumitrescu are și telefoane în direct, dar nu telefoane de la telespectatori ci telefoane de la anumiți analistiti politici sau jurnaliști care își expun și ei punctul de vedere cu privire la subiectul în cauză. Un exemplu concret, în una dintre emisiunile analizate un apel telefonic intre moderator și Cristian Tudor Popescu durat 9 minute.

În fiecare din edițiile emisiunii „Subiectiv” este amintit de mai multe ori că urmează emisiunea „Sinteza zilei”, aceasta din urmă fiind defapt talk-show-ul principal deoarece este prezentat chiar de Mihai Gâdea, directorul Antenei 3. Practic, așa cum am mai spus, „Subiectiv” pregătește terenul sau telespectatorii pentru emisiunea „Sinteza Zilei”. Uneori după calupul de publicitate în emisiune este dat chiar un mic material (teaser) în care este prezentat subiectul principal din „Sinteza Zilei”, asta în cazul în care subiectul nu este discutat și în „Subiectiv”. Este normal ca Antena 3 să își facă reclamă la propriile producții și chiar să se promoveze în acest fel. De exemplu în ediția din 27 Mai 2013, emisiunea a început afișând Breaking news pe burtieră, referindu-se la știrea că România are cel mai mare drapel din lume, intrat în cartea recordurilor. E adevărat, e un lucru important pentru România însă ei au dat materialul pentru că aducea un plus de imagine Antenei 3, realizarea acestui steag fiind o campania a Antenei 3. În materialul prezentat, Mihai Gâdea, omul de bază al Antenei 3, tine un speech care suna cam așa: „Astăzi, Antena 3, în numele Roamniei, a prezentat acest steag a cărei mărime e, pot să o confirm acum de 79290 metri pătrați. Am marea plăcere să recunosc oficial un nou record mondial”. Ei bine din punctul meu de vedere această este o campanie de imagine pentru Antena 3… Gâdea afirmând la un momenta dat în discursul său „vrem să vorbească întreaga lume despre noi, nu doar sectorul 5.”

Figura 3 Emisiunea "Subiectiv"

Figura 4 Emisiunea "Subiectiv"

În data de 30 Mai când a avut loc arestarea directorul Antena TV Group, Dumitrescu a afirmat în emisiunea „Subiectiv”… „este un lanț de coincidențe ce mă fac să cred că ceeea ce s-a întâmplat poate face parte dintr-un întreg scenariu”. Prin acasta replica se observă cum acesta încearcă să gaseseasca scuze pentru acuzațiile aduse la adresa directorului Sorin Alexandrescu… așa ca emisiunea „Subiectiv” arată încă o dată că este la „puterea” subiectiv. Costumația moderatorului este impecabilă, este îmbrăcat la costum și denotă seriozitate, deastfel aceasta este și imaginea pe care Dumitrescu și-a făcut-o în timp ca prezentator de talk-show. Un om serios care ”joacă” pentru cei de acasă. Așa cum spunea Robert Turcescu (și el prezentator de talk-show), ca realizator pentru o astfel de emisiune „Trebuie să te gândești în permanență la faptul că, în talk show-ul respectiv, nu joci doar pentru tine și pentru victoriile tale ca jurnalist, ci, mai ales, pentru cei care se află „în tribune” și care, într-un astfel de caz, sunt telespectatori, aflați acasă, în fața televizotului”.

În platou culoarea predominantă este albastru, este dotat cu un ecran mare unde invitații și moderatorul urmăresc materialele informative, iar așezarea în platou e făcută în așa fel încât prezentatorul și invitații să stea față în față, dar nu la aceeași masă. Analizând și elementele grafice, crawl-ul este cel care mi-a atras atenția și asta pentru că crawl-ul standard, așa cum îl știm noi înseamnă banda din partea de jos a ecranului unde informațiile intră de la dreaprta la stânga. Ei bine Antena 3 și-a personalizat crawl-ul acesta fiind situat sub burtiera, nu chiar la baza ecranului și nu este pe toată lungimea acestuia, cât despre informațiile cae intra pe acesta, intrarea lor se face de jos în sus… asemeni informațiilor din rolul de final. Și acum că tot veni vorba și emisiunea ajunge la final, în incheieirea emisiunilor se folosește în loc de rol de final varianta crawl.

„Jurnal de seară” de la Digi 24 este după cum îi spune și numele, emisiunea informativă în care aduce în casele ascultătorilor stirirle importante din ziua respectivă. Ceea ce face din acest jurnal să nu fie un simplu jurnal… este faptul că Prelipceanu… are un inviatat cu care discuta subiectele prezentate în emisiune. După genericul emisiunii, Cosmin Prelipceanu, moderatorul acestei emisiuni, prezintă subiectele zilei apoi își prezintă invitatiul și mai apoi începe discuția cu acesta. Toate știrile de maxim interes devin subiecte de discuție și analiza amănunțită, iar românii afla detalii esențiale din viața de zi cu zi.

Figura 5 Emisiunea "Jurnal de seară"

Limbajul verbal este pe înțelesul tuturor deși nu este unul întocmai simplu, dar persoanele de la 18 ani în sus, populație urbană, activă, middle și top management, cu venituri și studii medii și superioare, mai simplu sus targetul acestei emisiuni, a acestui program cu siguranță înțeleg limbajul folosit. Prelipceanu folosește mult și limbajul non-verbal. Așezat fiind la aceeași masă rotundă cu înviatul sau, dar puși față în fata acesta are un stil unic de a comunica non-verbal… atât prin mimică și expresiile fetei precum și prin gesturile sale. Echipa ”Jurnalului de seara” încearcă să fie unică prin unele subiecte pe care le are.

De exemplu în seara de 27 Mai, când la Antena 3 s-a discutat despre steagul gigantic intrat în cartea recordurilor, la „Jurnal de seara” s-a difuzat un interviu de aproximativ 12 minute cu un consultant politic american, Nino Saviano, care urmează să se ocupe de unul sau mai mulți politicieni din România încercând să le creeze acestora o viziune.

Figura 6 Emisiunea "Jurnal de seară"

Figura 7 Emisiunea "Jurnal de seară"

Pornind de la acest interviu încep apoi discuțiile din platou cu invitatul serii Emil Hurezeanu, care… culmea a fost invitat în emisiune în fiecare seară în perioada monitorizată de mine. Nu am nimic împotriva dansului, dar aș fi așteptat din partea jurnalului invitați diferiți… poate era mult mai atrăgător pentru unii telespectatori să lase canalul să meagra dacă în era un alt invitat. Noi oamenii în general ne plictisim repede de orice… ei bine același invitat în emisiunea informativă ce îmi place să o urmăresc seara se seara pare cam plictisitor la un moment dat, părerea mea. Dar deși invitatul e același… Prelipceanu are un mod unic de a prezenta și dezbate subiectele și pentru a-mi susține cu argumente foarte clare afirmația amintesc aici de data de 1 Martie 3013 (deși această dată nu se încadrează în perioada monitorizată de mine) când Cosmin Prelipceanu a rezistat timp de 11 ore în emisie, într-un maraton jurnalistic fără egal. „A fost greu însă în egală măsură foarte frumos. Am avut un moment în care mi-a fost foarte foame însă adrenalina m-a făcut să uit de asta. Digi24 a realizat, vineri, în ziua în care a împlinit un an de când emite, o premieră pentru televiziunea din România: 42 de corespondenți au putut fi văzuți, în direct, în același timp, pe ecranul uriaș din studioul virtual. Nicio televiziune din România nu a reușit facă așa ceva. Pentru a realiza asta e nevoie de o capacitate tehnică extraordinară, pe care, deocamdată, numai Digi24 o are în România”, a explicat Prelipceanu. E demn de admirat pentru performanta făcută.

Figura 8 Prelipceanu- 11 ore în emisie

Costumația lui Prelipceanu este una office, iar decorul platoului denotă seriozitate Cum spuneam și în grila de analiza, albastru este culoarea predominantă. Platoul e dotat cu două ecrane situate și ele față în față oarecum, în așa fel încât și invitatul și moderatorul urmăresc materialele prezentate fară a fi nevoiți să își schimbe în vreun fel poziția de la masa rotundă.Și aici la Digi 24 crawl-ul este precum cel de la Antena3 doar că informațiile pe el nu intra de jos în sus ca pe rolul de final, dar nici de la dreapta la stânga cum este normal ci de sus în jos.

3.3 Concluzii

Cele două emisiuni de nișa se diferențiază prin: materialele prezentate care la “Subiectiv” sunt mai puține, și uneori denotă subiectivitate, iar „Jurnalul de seara” sunt quality și nu se observa nici un fel de sbiectivitate sau afiliere cu vreun partin politic. Invitații și discutiiile cu aceștia sunt un alt mod de diferențiere al celor două emisiuni… 4 invitați în talk-show-ul Antenei 3 și un singur invitat în platoul de la Digi 24. Bineînțeles acesta este și motivul pentru care discuțiile cu invitații sunt mai aprinse în emisiunea „Subiectiv”… sunt momente în care aceștia se contrazic între ei… în schimb la Jurnalul lui Prelipceanu discuția este mai calmă… doar el și un invitat. Publicul va consuma intotdeuna astfel de produse informative și televiziunea de nișa v-a prosperă, cât despre împărțirea lui… este clar dacă inclinațiile politice ale telespectatorului sunt pe aceeași lungime de undă cu celele ale Antenei 3 atunci se va fideliza și va rămâne pe program, altfel va cauta obiectivitatea și îl va prefera pe Prelipceanu.

Televiziunile de nișa reușesc să capteze atenția publicului în prime time prin difuzarea de emisiuni de tip talk-show, care aduc audienta necesară în prime-time. Unele talk-show-uri sunt de încălzire pentru emisiunea informativă principală din prime-time, exemplul concret fiind emisiunea „Subiectiv” (Antena3) care pregătește publicul și îl fidelizează înainte de a începe Sinteza Zilei, emisiune considerată cea mai importantă a serii pe Antena 3.

Emisiunea „Jurnal de seara” difuzată pe Digi 24 este un jurnal mai altfel… care pune foarte bine în fata telespectatorilor realitățile zilei. Este cea mai importantă producție informativă a zilei pe Digi 24. Așadar, ipotezele mi se confirmă, deci cele două emisiuni „Subiectiv” și „Jurnalul de seara” se afla în prime time pentru că fac o desfășurare de forțe atât prin prisma moderatorilor cât și din perspectiva subiectelor prezentate și al invitaților care iau parte la discuții.

Concluzii generale

Pornind de la ideea că procesul comunicării stă la baza oricărei activități sociale, mass-media a devenit o componentă extrem de importantă în contextul construcției realității sociale, de care nu putem face abstracție. Mass-media e a patra putere în stat, așa că în această lucrare m-am axat pe una din ramurile mass-mediei, televiziunea de nișa ca mediu de informare, dar mai mult de atât, mediu de existență, care ajunge să influențeze, să modeleze publicul prin produsele mediatice, între multe alte efecte produse.

Emisiunile informative au un rol important în pentru consumatorii de televiziune, rol care are un mare potențial de creștere. În finalul acestei lucrări trebuie să menționez că cercetarea mi-a confirmat ipotezele și a elucidat întrebările pe care le-am ridicat înainte să pornesc analiza. Așa cum spun Patrick Charaudeau și Rodolphe Ghiglione, talk show-ul promovează „o nouă normă, un nou spectacol, o nouă ideologie. O nouă normă a unei opinii publice care nu ar mai fi externă dezbaterii publice, ci inclusă în acesta, generându-o și oferindu-i, via media, un răspuns de reparare a dezordinii sociale”., însă după cum se vede în urma cercetării talk-show-ul promovează uneori aceste lucruri subiectiv, dacă televiziunea la care este făcut are o anume preferința sau afiliere politică.

„Talk show-ul a fost considerat de sociologul francez Pierre Bourdieu ca fiind un tip de producție de televiziune indezirabilă pentru elite. Dincolo de toate limitele sale, de scăderile care pot fi puse pe seama concesiilor făcute audienței, talk-show-ul este, alături de reality show, unul dintre formatele TV care au contribuit și contribuie, în continuare, la apariția unei noi paradigme între toate genurile audiovizualului ultimelor decenii.”

Lumea e nebună după informație… informația înseamnă putere deci dacă ceva va prosperă și va avea succes în continuare cu siguranță acestea sunt televiziunile nisate pe știri.

Siteografie

http://pdf.informatia.ro/

http://www.ana.gov.ro

Homepage

http://facultate.regielive.ro

http://www.scribd.com/

http://textier.blogspot.ro/

Main page

http://ro.wikipedia.org

Siteografie

http://pdf.informatia.ro/

http://www.ana.gov.ro

Homepage

http://facultate.regielive.ro

http://www.scribd.com/

http://textier.blogspot.ro/

Main page

http://ro.wikipedia.org