Suburbanizare

Introducere

De-a lungul ultimelor trei decenii, fenomenul cunoscut sub numele de expansiune urbană sau suburbanism a devenit un subiect de controversat. Criticii au condamnat creșterea urbană nedorită, risipitoare și inestetică. Ei au acuzat că extinderea distruge cadrul natural al mediului, provoacă congestionarea traficului, subminează un sentiment de comunitate, și contribuie la apariția cariilor și concentrația de sărăcie în interiorul cartierelor orașelor. Pentru a preveni dezvoltarea nedorită, urbaniștii și oficialii guvernamentali au propus și în câteva cazuri, au pus în aplicare, măsuri, cum ar fi "gestionarea creșterii", "creștere inteligentă" și noi

planuri de urbanist ale orașelor.

Fie că extinderea a intensificat fenomenul sau pur și simplu devin mai evident, dar din ce în ce mai multe persoane, specialiști din mai multe domenii, acordă o atenție mărită fenomenului de suburbanizare. Din 1995, potrivit unui studiu, a început să fie utilizat termenul de "expansiune", ca un tip de creștere urbană (Hess et al., 2001).

În ciuda notorietății sale, nu există o definiție general acceptată a "extinderii." Având în vedere că prima dată a apărut în 1940 (OED, 2001), extinderea a fost un termen peiorativ, termenul fiind folosit pentru a descrie forme de dezvoltare, de obicei ce apar în suburban sau localitățile rurale, considerate indezirabile pentru o varietate de motive. De-a lungul timpului specialiștii au încercat să caracterizeze extinderea în diverse moduri, spre exemplu: ca o "scădere a dezvoltării densității" (Sierra Club, 1999; GAO, 1999; Lockwood, 1999; Popenoe, 1979; Burchell și Listokin, 1991; Burchell, 1998; Negru, 1996; Moskowitz și Lindbloom, 1993; Orfield, 1997; Gordon și Richardson, 1997), o "continuă dezvoltare" (Harvey și Clark, 1965; Ewing, 1997), fie în formă de inele concentrice ce se extind de la centrul urban (ASCE, 1999; GAO, 1999; Altshuler Gomez și-Ibanez, 1993; Lockwood, 1999; Harvey și Clark, 1965) sau în modele de panglică care rulează alături de autostrăzi majore (Altshuler Gomez și-Ibanez, 1993; Harvey și Clark, 1965; Ewing, 1997). Alți specialiști, în schimb, simt extinderea ca un atribut al discontinuității (Clawson, 1962:95), în care dezvoltarea "salt de broască a trecut terenul neamenajat pentru a lăsa un mozaic de înscrisuri dezvoltate și nedezvoltate" (Altshuler. Gomez și-Ibanez, 1993: 67; Burchell și Listokin, 1991; Burchell, 1998; Mills, 1980 Mieskowski și Smith, 1991; Gordon și Richardson, 1997, Harvey și Clark, 1964; Ewing, 1997). Mai există și alți specialiști care cred că, caracteristica definitorie a extinderii este dispersia de locuri de muncă de birouri, fabrici, magazine, în special cele în benzi comerciale.

Oricare ar fi definițiiile de expansiune pe care le adoptă, toți comentatorii pe acest subiect implicit sau explicit, leagă extinderea de modelele descentralizării de creștere urbană. Modelele descentralizate de creștere urbană au apărut pentru prima dată în Statele Unite la începutul anilor 1800. De-a lungul secolului al XIX-lea, forțele care favorizează dispersia de utilizare a terenurilor urbane și a populației au căpătat putere. În timpul secolului al XX-lea, aceste forțe au fost consolidate prin apariția creșterii urbane descentralizată. Rezultatele complete ale acestor forțe de descentralizare nu a devenit evidente până în secolul al douăzecilea. Prin 1970 majoritatea americanilor au trăit în suburbii, mai degrabă decât în orașe sau în zone rurale. Aceste zone au devenit din ce în ce mai independente de mediul nucleului urban: doar o treime din cei care trăiesc în suburbiile fac naveta la locurile de muncă în centrul orașului (Mitchell, 2001). În Statele Unite zonele suburbane au devenit "dominantă a peisajului cultural american" (Hayden, 2000a) și zonele metropolitane americane sunt mai puțin dense și mai mult "suburbanizate" decât în zonele metropolitane în alte țările cu venituri mari (Mieszkowski & Mills, 1993).

O analiză a istoriei de descentralizare urban este crucială pentru înțelegerea modelelor de dezvoltare din secolul XX. Multe cauze contemporane și modele de creștere urbană își au rădăcinile în trecutul american. Mai mult, un studiu de 200 de ani de dezvoltare metropolitană americană face posibil să se distingă, care sunt cauzele, influențele, provocările descentralizării urbane recente, prin înțelegerea modelelor vechi.

Pornind de la aceste concepte am încercat să realizez un studiu, pe urmele originii, istoriei și cauzelor apariției suburbanismului. Am încercat să realizez acest lucru utilizând lucrări academice și jurnalistice, lucrări relevante pentru obiectul de creștere urbană descentralizată, diverse studii, statistici internaționale și autohtone.

Am studiat fenomenul de suburbanism din punct de vedere cronologic și local. Trecând prin cele trei secțiuni majore: secolul al XIX-lea, secolul XX până la 1970 și din 1970 până în prezent. Cauzele, influiențele și evoluția suburbanismului în fiecare perioadă de timp sunt împărțite în cinci categorii: fizic, cultural, demografic, de transport și economic, utilizând analiza documentară, ca tehnică a analizei de conținut.

Suportul schimbării în știință îl reprezintă conceptele științifice. Propozițiile maschează conceptele. Schimbările conceptuale se petrec dupa un model evoluționist, în care populațiile de concepte se comportă asemeni unei specii. Cadrul instituțional reprezintă mediul de evoluție, inovațiile conceptuale acceptate sunt rezultatul unei selecții naturale.

Suburbanismul a fost, este și va rămâne principala consecință a dezvoltării științei și implicit a dezvoltării umane.

1. Concepte sociologice teoretice

Ca orice știință, sociologia își propune nu numai acumularea de date, ci mai ales înțelegerea sensului și semnificației problemelor sociale studiate și, pe această bază, conștientizarea problemelor sociale, depistarea cauzelor care le-au generat și formularea soluțiilor de rezolvare ce pot fi puse la dispoziția factorilor de decizie. Din aceste obiective decurg o serie de funcții ale cunoașterii sociologice. Deși în literatura de specialitate apar mai multe puncte de vedere în evidențierea și clasificarea funcțiilor sociologiei, faptul că acestea nu cuprind deosebiri esențiale ne conduce la concluzia că pot fi diferențiate următoarele funcții:

în primul rând, o funcție expozitivă, de descriere, de prezentare a faptelor și proceselor sociale, așa cum acestea au loc;

în al doilea rând, fiind o știință, sociologia își asumă și o funcție teoretico-explicativă și interpretativă, urmărind stabilirea de relații de determinare sau de covarianță între diferitele aspecte ale vieții sociale;

în al treilea rând, în mod declarat sau nu, sociologia își asumă o funcție critică față de societatea pe care o studiază. Dimensiunea critică a sociologiei face ca această știință să nu se poată dezvolta decât în societățile democratice, ea fiind reprimată de regimurile totalitare, (Mihăilescu I, 2000). In cadrul acestei funcții vom analiza valențele de diagnoză și prognoză pe care și le asumă sociologia.

Diagnoza se referă la capacitatea sociologiei de a identifica principalele cauze ale unor fenomene și procese sociale. În diagnoză intră în primul rând formularea problemei sociale. Cu cât formularea acesteia este mai adecvată și mai clară cu atât șansa de a identifica soluția cea mai bună este mai ridicată.

Prognoza este definită ca o evaluare bazată pe determinarea științifică a probabilității evoluției cantitative și calitative a unor procese, domenii de activitate, sfere ale vieții într-un anume interval de timp aparținând viitorului.

nu în ultimul rând, rezultatele cercetărilor sociologice pot avea și o dimensiune aplicativă. Funcția praxiologică se referă la potențialul sociologiei de a formula anumite propuneri concrete, de a fundamenta științific soluții adecvate pentru rezolvarea problemelor sociale; acestea pot fi utilizate în elaborarea politicilor sociale.

În elaborarea unor programe în care se pornește de la un bagaj redus de cunoștințe, intervenția sociologică reprezintă un proces de producere de noi cunoștințe care vor îmbunătăți și îmbogăți alternativele puse la dispoziția factorilor decizionali.

Funcția aplicativă a sociologiei este cunoscută și sub numele de sociologie clinică sau inginerie socială, în sensul că asigură elaborarea unor proiecte de optimizare a unor proiecte socio-economice. Acumulările sociologiei ca disciplină științifică sunt angajate în intervenții practice privind radiografierea de opinii social-politice și economice, predicția unor stări sociale viitoare, a unor consecințe pe termen mediu și de perspectivă. Tot în aria sociologiei clinice pot fi încadrate și studiile care au ca tematică anticiparea și optimizarea unor evoluții sociale.

Funcția axiologică rezidă în capacitatea analizei sociologice de a defini și promova valorile autentice. Sociologia dezvoltă capacitățile apreciative ale indivizilor care dialoghează.

Funcția normativ-ordonatoare intervine atunci când rezultatele demersurilor sociologice se sintetizează în reguli de comportare și norme ale acțiunii sociale (evident, legate de diferite finalități practice).

In epocile de criză, sociologia are tendința de a se transforma într-un instrument de reconstrucție și construcție socială. Implicarea practică a sociologiei se leagă de analizele nemijlocite cu privire la fenomenele de industrializare, urbanizare, suburbanizare, migrație, mobilitate și stratificare socială, problematica privind conflictele, protecția socială, etc.

In țara noastră, studiile sociologice cu destinație aplicativă au o veche tradiție. Încă din perioada interbelică sociologiei i se cerea să devină “o știință care, pe de o parte, să reflecte, iar, pe de altă parte, să răspundă cerințelor realității sociale, o disciplină științifică strâns legată de viața politică a statelor, hotărât ancorată în analiza și soluționarea problemelor sociale și politice cu care se confruntă colectivitățile sociale și umane”, cu precizarea că “nu este vorba de afiliere politică partizană la un anume partid, ci de faptul că, preocupându-se de expertiza științifică a problemelor, alternativelor sociale, ca temei al acțiunii, sociologul trebuie să-și asume nu doar rolul de “cercetător”, ci și pe cel de “expert” și “consilier". (Golopenția, 1937). Opera și creația lui Dimitrie Gusti au marcat o etapă exemplară de organizare a sociologiei în directă legătură cu practica și viața socială, de afirmare și potențare a finalităților acționale ale științelor sociale, idei pe care le-a exprimat atât de pregnant și concis în chiar titlul uneia dintre lucrările sale de bază ‚Sociologia militans’.

În principal datorită funcțiilor sale aplicative, sociologia se numără astăzi printre științele care polarizează în jurul eforturilor și preocupărilor propriilor specialiști, atenția a numeroși specialiști din alte discipline, mai apropiate sau mai îndepărtate de ea, fie ele socio-umane, tehnice sau ale naturii; în același timp, rezultatele ei rețin atenția factorilor de decizie din viața economică, socială, politică precum și atenția celor mai variate straturi ale opiniei publice.

Ca tehnică a analizei de conținut, analiza documentară este utilizată mai ales în situațiile în care cercetătorul nu are acces direct la realitățile sociale pe care intenționează să le studieze dar informații referitoare la aceste realități se găsesc în arhive publice sau private, jurnale personale, corespondență, date statistice, ziare, reviste, cărți, lucrări de artă, folclor, discursuri sau date ale cercetărilor anterioare. Aceste informații sunt prelucrate și utilizate de sociolog în verificarea ipotezelor enunțate.

Studierea documentelor se face cu ajutorul unor tehnici riguros elaborate grupate sub genericul “tehnici ale analizei de conținut”. Mânuite de cercetători pricepuți, aceste tehnici conduc la rezultate deosebit de inbit de interesante.

Tehnica analizei de conținut prezintă unele inconveniente:

– informațiile din documente nu au fost acumulate pentru a fi utilizate de sociolog, ele sunt lacunare, uneori contradictorii sau deformate de subiectivismul celor care le-au consemnat; din acest motiv, utilizarea documentelor de arhivă se impune a fi făcută cu prudență.

– utilizarea tehnicii analizei de conținut, deși pare simplă, necesită totuși o foarte bună pregătire a analistului; pe lângă formarea sociologică, este necesară și o anumită calificare în analiza lingvistică și contextuală deoarece cercetătorul trebuie să identifice atât mesajele evidente cât și pe cele latente.

– în mod obișnuit în analiza de conținut, aspectele cele mai dificil de identificat sunt efectele produse de un anumit mesaj întrucât analiza acestora depășește cadrul strict contextual și pretinde o analiza minuțioasă la nivelul receptorilor.

În cercetările cu o anumită finalitate practică imediată se utilizează de obicei o singură tehnică. In cercetările cu scopuri teoretice sau în cele de mai mare complexitate, se recomandă utilizarea mai multor tehnici întrucât acestea își compensează reciproc limitele și deficiențele și permrit o mai bună analiză a realității sociale studiate.

Bazată pe munca de explorare, această lucrare își propune să combată și critica în jurul valorii de opoziție a "suburbanismului" și a "urbanismului", prin accentuarea efectelor diferitelor forme de mobilitate și care arată că acestea completează proliferarea de cartiere omogene. Pentru a atinge acest obiectiv, lucrare analizează cultura de persoane care trăiesc la periferie, adică în zonele suburbane. Argumentele prezentate se bazează atât pe literatura existentă cât și pe diverse statistici și studii.

Ca urmare a analizei efectuate, devine evident faptul că, creșterea în mobilități și omogenizarea socială din cartiere pot fi legate în alte moduri decât cel sugerat de către literatura critică. Pe de o parte, zonele rezidențiale contemporane nu sunt la fel de neutre și sterile, așa cum par să fie. Relațiile dintre vecini și interacțiunile cu oameni din împrejurimi, constituie o experiență. Zonele rezidențiale pot fi, prin urmare, concepute ca "spații de tranziție" între spațiul protejat de casă și a spațiilor relativ necunoscute ale metropolei mari.

2. Apariția suburbanizării

Pentru sociologi, orașul este o așezare umană relativ întinsă, densă și permanentă, alcătuită din indivizi eterogeni din punct de vedere social.

Astfel, potrivit lui Lewis Mumford, unul dintre cei mai mari cercetători ai fenomenului de urbanizare, „orașul este un fapt natural ca un cuib sau ca un furnicar. Dar, de asemenea, este și o operă de artă conștientă care cuprinde în structura sa de ansamblu multe forme de artă mai simple și mai individuale. Gândirea prinde formă în oraș; și la rândul lor, formele urbane condiționează gândirea. Deoarece spațiul, nu în mai mică măsură decât timpul, este reorganizat în mod ingenios în orașe, în liniile și în contururile zidurilor, în stabilirea planurilor orizontale și a înălțimilor, în utilizarea sau contrastarea conformației naturale, orașul înregistrează atitudinea unei culturi și a unei epoci în fața evenimentelor fundamentale ale existenței sale. Cupola și clopotnița, strada deschisă și curtea interioară închisă, nu povestesc doar istoria diverselor adaptări materiale, ci și aceea a unor concepții total diferite ale destinului uman. Orașul este în prezent un instrument material al vieții colective și un simbol al acelei concordanțe de țeluri și de consimțăminte care se naște în circumstanțe favorabile. Ca și graiul, acesta rămâne poate cea mai mare operă de artă a omului.”

Există și explicații mai complexe a ceea ce reprezintă orașul, îndeosebi dacă îl raportăm la lumea contemporană. Sociologii, în general, au elaborat definiții mai apropiate zilelor noastre. Peter Lauger (1984) propune o clasificare sociografică a orașului: „orașul – bazar”, considerat a fi centru de schimb, dar nu numai material, ci și de mentalități, idei, experiențe de viață, stări de spirit etc., „orașul – junglă” este considerat a fi un spațiu supraaglomerat și periculos, cu locuitori care își caută un loc și un mod de relaționare. Sociologul Max Weber, la începutul seolului XX, definea orașul ca fiind o entitate umană, caracterizată prin acțiuni, relații și instituții sociale complexe. Fernard Brandel, istoric contemporan, caracteriza orașele ca fiind „niște transformatori electrici, pentru că ridică tensiunile, grăbesc schimbările, agită viața oamenilor”.

Orașele au fost și rămân „motorul progresului și leagănul a numeroase cuceriri intelectuale, culturale (…) și tehnologice” (Kofi Annan, 1997, Bonn, Congresul ONU asupra Habitatului), cea mai bună organizarea a coabitării umane, deși proporțiile urbanizării sunt și vor rămâne mult timp diferite de la o regiune la alta, de la o țară la alta și în funcție de nivelul de dezvoltare economico-social, tradiții culturale și istorice etc.

În concluzie, Orașul este o formă complexă de așezare umană, cu un număr mare de locuitori, având dimensiuni variabile și multiple dotări edilitare, de obicei cu funcție politico-administrativă, industrială, comercială și culturală; construcțiile sunt grupate în ansambluri arhitectonice și organizate în zone cu utilități definite (industriale, comerciale, administrative, de locuințe etc.); se dezvoltă relații și comunități bine organizate, cu funcții multiple și complexe, exercitate de o populație care trăiește în cea mai mare parte din activități mai puțin agricole; exercită o mare influență economică și organizatorică asupra zonei înconjurătoare.

Orașul, oricum l-am defini, prezintă întotdeauna un raport strâns de interdependență, de schimburi reciproce cu teritoriul înconjurător, spre care transmite efectul propriilor sale activități și de la care primește impulsuri și solicitări. Orașul și teritoriul sunt așadar două entități distincte, dar complementare.

In capitalismul oragnizat apar primele planuri de organizare a teritoriului, unde economia este dezvoltata. Astfel localitățile rurale periferice orașelor devin suburbii, muncitorii se mută (migrare) in aceste suburbii, și astfel apare procesul de suburbanizare.

Apar idei noi pentru prima dată în vederea organizării unui oraș nou unde statul determină felul în care o așezare își organizează structura stradală. Primele idei îi aparțin arhitectului Ebenzer Horvard care va scoate 2 lucrari în care propune “orasul gradină”: în anul 1884 și în anul 1902. Conform arhitectului, orașul grădină ar fi o localitate cu avantajele unei asezari urbane și rurale (suburban), fară a fi prezente dezavantajele de rigoare. Ar avea dimensiunea de 30 mii de locuințe, casă cu gradină, industria fiind situată la margini pt a nu polua, transport facil, instituțiile publice în centru și existența unei centuri verzi în exteriorul lor, formată din parcuri și paduri. Acest concept a desfașurat apariția “Planului Marii Londre” dupa al II-lea razboi mondial. Conform acestui plan, Abercrombie – greater London Plan – planul propune largirea regiunii pană la 50-60 km de Londra. Doreau crearea unei centuri verzi care să reprezinte “plamanul verde”. Apoi urmează să se înfiinteze localități complet noi (8 la număr) dincolo de zona verde, construite de la 0. Acest plan, din 1944, este pus ulterior in aplicatie prin legea New Towns Act (1946), care conține ideile din planul 1944. principala preocupare era reducerea migrației spre Londra și creșterea activității acestor orase noi, viitorii imigranți să aibă mai multe alternative și să aleagă astfel de orașe, nu Londra. Orașele noi iau naștere dupa al II-lea Război Mondial cu investiții de la stat. Au fost însă probleme pe care instituțiile nu au putut să le prevadă. Nici populația nu era cea prevazută. În 1950 are loc o explozie demografică. La nivel mondial are loc o explozie demografică “baby boom”.
Dupa succesul parțial al acestui plan, Londra a ramas un oraș unde populația creștea.

Si alte țări au urmat exemplul Angliei, spre exemplu Franța cu orașul Paris. In sec XX apare o nouă ideie a lui Le Corbusier care conține principiul opus al orasului gradină. Trebuie sa existe case, grădini, clădiri pe verticală cât mai extinse, blocuri de locuințe pentru a economisi spațial. El prevede orașe geometrice cu strazi paralele și perpendiculare cu cladiri diferite. Blocurile de locuințe aveau utilități necesare. Ideiile lui au avut impact și în statele mari, astfel apărând conceptul de ‚orase noi’ și capitale noi (Brasil).

În acea perioadă nu existau planuri complexe, ci realizate sectorial. Primele planuri sunt legate de rețelele de transporturi, create cu ajutorul unor companii private. În marile orașe existau comapnii de stat care le înlocuiau pe cele private. Primele mijloace erau tramvaiele trase de cai, apoi caii au fost inlocuiți de motor și autoturisme, dar pentru asta trebuiau trasate drumurile. Metroul ( primele în Londra, New York, Budapesta) a aparut la sfarsitul sec XIX, pe baza unui plan.

Deci, începînd cu anii 50 două procese majore au afectat orașele lumii: dezindustrializarea și suburbanizarea.

Spre exemplu, recensământul din SUA 1990 indica faptul că majoritatea populației locuia în suburbii după ce la mijlocul secolului locuiseră în orașe. Apărute pentru prima dată la Londra și apoi în marile orașe americane și englezești din secolul al XIX lea, suburbiile funcționau ca sateliți ai nucleului central, ca zone grădină lipsite de industrie și de aglomerarea specifică orașelor. Și în București erau casele de la Șosea, departe de centrul din zona Unirii la sfârșitului de secol XIX și începutul sec XX.

Odata cu schimbarea funcțiilor orașelor apare periurbanizarea. Localitățile periurbane sunt de fapt foste asezări rurale, au funcție de asezări dormitor pentru populația care lucrează și face naveta în oraș. Acestea evoluează spre cartiere ale orașelor din care fac parte. Suburbanizarea populației apare odata cu dezvoltarea cailor de transport. Are loc și suburbanizarea industriei la marginea oraselor – “zonele industriale” și a serviciilor.

Figura 1. Imagine elocventă a noțiunii de suburbanizare (Suburbia Londrei)

Pe plan global are loc o noua trecere spre o ideologie dominantă și spre cea socialistă. În statele civilizate au prins ideile socialiste adică statul asigura tuturor locuitorilor condiții bune de viață. Astfel ideiile socialiste au determinat implicația majoră a statului, față de cele liberale unde statul are o implicație minimă. Concepția socialista dă naștere planificării teritoriale, urmărind interese generale ale statului. Cu cât intervenția statului este mai profundă cu atât planificarea teritorială este mai mare, și astfel, apare sistematizarea teritorială.

În prezent ideologia neoliberală este în opoziție cu ideologia socialista: statul intervenționist care corespunde ideologiei socialiste se opune ideologiei neoliberale care propune stat cooperatist ce oferă asistență și cooperează cu actorii de piață. Principalul rol al statului este de a diminua conflictele, de a realiza un consens.

Figura 2. Schema legaturii dintre urban și suburban (Brain David, Florida, 2011)

În perioada 1960-1970 apare stiința de planificare a teritoriului facută in mod științific, apar primele planuri de amenajare teritorială cu scop în dezvoltarea regională, ramasă în urmă, pentru a înlătura disparitățile între zonele dezvoltate și cele nedezvoltate.

Echilibrul teritorial a fost foarte important, deși nu va fi un echilibru total.

2.1. Conceptul de suburbanizare

Suburbanizarea constă din mutarea populației urbane înspre localitățile rurale adiacente orașelor. Vom avea în vedere care sunt factorii de atracție și forțele care împing populația spre aceaste zone, precum și efectele pozitive și negative..

Suburbanizarea este un termen folosit pentru a descrie dezvoltarea zonelor de la marginea marilor orașe. Aceasta este una din numeroasele cauze ale creșterii în expansiunea urbană. Mulți locuitori ai regiunilor metropolitane lucrează în zona urbană centrală, alegând în schimb să trăiască în comunități satelit, numite suburbii și fac naveta pentru a lucra, prin intermediul automobilelor sau a transportului de masă. Alții au profitat de progresele tehnologice de a lucra de la casele lor, și au ales să facă acest lucru într-un mediu pe care-l consideră mult mai plăcut decât orașul. Aceste procese de multe ori apar în țările mai dezvoltate economic, în special în Statele Unite, care este considerată a fi prima țară în care majoritatea populației trăiește în suburbii, mai degrabă decât în orașe sau în zone rurale. Specialiștii susțin că extinderea urbană, și implicit, apariția suburbanismului, duce la degradare urbană și la o concentrație de locuitori cu venituri mai mici în centrul orașului .

De la publicarea în 1938 de faimoasa lucrare a lui Louis Wirth, "Urbanism ca un mod de viață", două dintre variabilele cheie identificate de către sociologul din Chicago au pierdut o mare parte din greutatea lor: densitatea și eterogenitatea socială. Suburbiile s-au întins cu o scăzută dezvoltare a densității, și mulți seamănă cu o colecție de comunități omogene, în cazul în care oamenii sunt sortați în "enclave", cu stil de viată diferit. Prin urmare, suburbanismul este frecvent în comparație cu urbanismul. Mai târziu, după zece ani, studiul empiric al lui Gans din 1967 continuă susține acest concept. Cu toate acestea, ideea că suburbanismul se opune urbanismului este încă foarte convingătoare. În Franța, această teză este susținută de către Jacques Levy, autorul uneia dintre cele mai influente studii de geografie urbană în 1999. Doar puțini cărturari au mai încercat recent să discute despre această idee (Chalas, 2000; Bordreuil, 2002).

În Statele Unite, astfel de teorii sunt mai puțin controversate. Opinia unei mari mase academice este că modul de viață suburban nu are nimic de-a face cu viața orașului. Cele mai importante opinii și studii au fost strânse în volumul: Nation Suburban – Ascensiunea extinderii și declinul unui vis american (Duany, Plater-Zyberk, Speck, 2000). Robert Putnam, pretinde că extinderea este "un rău colectiv", cel puțin pentru "capitalului social", așa cum el este definit (Putnam, 2000: 214). Răspândirea în suburbii a așa-numitelor "comunități dependente", a întărit aceste critici.

O altă problemă studiată de specialiști este omogenitate socială a suburbiile și efectul asupra interacțiunii sociale a suburbanismului. Analiza propusă de literatura critică ar putea fi mai degrabă parțială. De exemplu, mulți critici subliniază dorință tot mai mare de suburbanizare, de preferare a trăi în suburbii și, uneori, chiar în spatele zidurilor de siguranță și liniștitoare ale comunităților dependente, și de respingere a culturii "urbane " (Levy, 1999; Esprit, 1999). Dar populațiile suburbane sunt extrem de mobile și orizontul lor de zi cu zi este din ce în ce mai puțin redusă la perimetrul imediat al cartierului.

Dizolvarea urbanismului, prin suburbanizare, se realizează prin accentuarea efectelor diferitelor forme de mobilitate și care arată că acestea completează proliferarea de cartiere omogene. Desigur, ideea nu este de a oferi o imagine pozitivă a acestora din urmă, ci de al pune în contextul său adecvat. Pentru a veni mai aproape de acest obiectiv, se poate analiza cultura urbană de mijloc cu venituri ale oamenilor care trăiesc la periferia marilor orașe franceze, în ceea ce poate fi numit suburbii exterioare sau zone periurbane într-o traducere literală din limba franceză. Unele dintre argumentele sunt în mare parte conjuncturale, și au nevoie de cercetare în continuare, că să se bazeze pe dovezi dure. Alte argumente sunt mai directe, bazate pe cercetare de autor efectuate în Franța (Charmes, 2005). Acest studiu a fost realizat prin interviuri calitative minime în suburbiile exterioare din Paris și Lyon, care este al doilea mare oraș din Franța. Familiile intervievate au venituri medii. Ei au, în general, proprietatea unei case pe un teren de la 500 la 1000 m² (figura alăturată).

Figura 3. Locuințe din suburbia orașului Lyon, Franța (sursă: Charmes, 2005)

Devine evidentă creșterea mobilității și omogenizării sociale a cartierelor suburbane, care nu implică invocarea dispariției urbanismului. Zonele rezidențiale ale suburbiilor exterioare pot fi într-adevăr, concepute, pe de o parte, ca un "spațiu de tranziție" între spațiul protejat de case și spațiul nesigur al metropolei mari, și pe de altă parte, ca o "bază" de viață urbană, care este din ce în ce mai mobilă și mai nesigură.

Figura 4. Procentul populației mondiale care trăiește în zonele rurale și în zonele urbane

Conform datelor statistice din 1950 până astăzi dar și a previziunilor până în 2050 realizate de specialiști, se constată că procentul populației care locuiește în mediul rural scade în timp ce, evident procentul populației ce locuiește în mediul urban, implicând și suburbiile, crește.

Suburbanizarea este un proces legat de dezvoltarea suburbiilor din jurul marilor orașe și zonelor metropolitane. Procesul de suburbanizare este generat de creștere (creșterea populației totale), precum și de restructurarea internă a orașelor. Numeroși locuitori din orașele mari nu mai trăiesc și lucrează în aceeasi zonă urbană, preferând în schimb să trăiască în suburbii și să facă naveta spre locul de muncă din alte zone. Suburbiile sunt cartiere de locuinșe situate fie în afara centurii unui oraș sau municipiu, fie în afara granițelor oficiale ale unui municipiu sau chiar în elementele exterioare ale unei conurbații. Procesul de suburbanizare este deseori asimilat cu extinderea urbană, în special atunci când este vorba despre înmulțirea problemelor de circulație și distrugerea resurselor și peisajelor naturale.

2.2. Dimensiunea suburbanizării

Urbanizarea a devenit astăzi un fenomen general, specific și ireversibil, având o evoluție accentuată spre complexitate, amploare și dinamism.

În mod obișnuit, prin urbanizare se înțelege procesul prin care se realizează dezvoltarea așezărilor ca locuri de concentrare a oamenilor și a unor activități integrate, industrial-agricole, precum și o dezvoltare și extindere a modului de viață urban.

Definiția nu este general valabilă deoarece însăși procesul de urbanizare se manifestă diferit de la o țară la alta și de la o etapă social-istorică la alta, îmbrăcând de fiecare dată forme specifice.

Există, totuși, două moduri de abordare a procesului de urbanizare, unul sub aspect geodemografic, adică teritorial și ca populație și care redă creșterea greutății specifice a populației urbane în totalul populației, și altul sociologic, adică al modului de viață generat de acest proces și care exprimă în esență un transfer de caracteristici urbane asupra localităților rurale. Evident, nici unul din aceste moduri de abordare nu-l exclude pe celălalt; numai abordarea globală, sub ambele aspecte ale urbanizării, se impune ca modalitatea cea mai solicitată de situațiile noi ale dezvoltării sociale actuale.

Deși istoria cunoscută a orașelor începe cu mai bine de șase milenii în urmă, în Mesopotamia și în Egiptul antic, continuată apoi de vechile civilizații indiană, chineză, elenă și romană, de urbanizare începe să se vorbească îndeosebi din momentul în care industrializarea transformă orașele în poli de atracție și de concentrare a oamenilor și a activităților dintr-un teritoriu și de atunci când creșterea orașelor nu se mai face în limitele anterioare ale acestora, ci implică și teritoriul adiacent, când orașele “explodează” în teritoriu.

Referindu-ne la o rețea constituită, la un ansamblu de localități privite ca sistem, urbanizarea exprimă într-un fel gradul de complexitate al interrelațiilor existente la un moment dat între diverse categorii de localități ale sistemului urban, cât și dintre acest sistem (privit ca subsistem) și celelalte componente geodemografice și naturale ale sistemului spațial social.

Pentru analiza procesului de urbanizare, în literatura de specialitate s-au încercat numeroase exprimări cantitative ale procesului de urbanizare fără a se găsi însă soluții pe deplin satisfăcătoare. În cele mai frecvente cazuri s-a recurs la ponderea populației urbane în totalul populației, indicator ce nu mai poate reflecta decât parțial fenomenul. Cu toate acestea, studierea procesului de urbanizare s-a amplificat tocmai pentru că acesta s-a manifestat cu o intensitate deosebită într-o varietate atât de mare de forme. În plus, orașele și aglomerațiile industriale sunt centre și concentrări nodale ale societății moderne, iar orice schimbare în rețea, în repartiția și mărimea structurii ariilor urbane afectează întregul complex de dezvoltare regională și balanța interregională.

În evoluția generală a interacțiunilor dintr-un teritoriu, problema de bază nu este urbanizarea în sine, ci formele specifice din rețea și procese, precum și disparitățile regionale.

Numeroasele opinii manifestate cu privire la conținutul conceptului de urbanizare, suburbanizare și al formelor pe care aceste procese le îmbracă, au însă suficiente puncte convergente, care se orientează spre definirea câtorva dintre ele ca trăsături esențiale ale fenomenului.

În opinia lui V. Cucu (1981) semnificative pentru conceptul de suburbanizare sunt următoarele trăsături ale procesului:

Caracterul istoric al procesului de suburbanizare. Creșterea orașelor este un fenomen specific tuturor epocilor istorice în care orașul devine un fenomen social evident. Astfel, în antichitate, civilizațiile greacă, romană, sau asiatică au contribuit la o mare înflorire a orașelor. Intensitatea și formele pe care le-ar îmbrăca procesul respectiv în timp s-au legat, în primul rând, de caracterul activităților neagricole, generatoare de orașe dintr-o etapă social-istorică dată. Suburbanizarea, în sensul în care o înțelegem în etapa actuală, este un proces ce se leagă profund însă de epoca dezvoltării accelerate a orașelor, ca urmare a unei puternice industrializări a acestora. Industrializarea a creat un nou tip de societate, societatea urbană, ce se manifestă prin predominarea orașului asupra satului prin extinderea sa și crearea suburbiilor. De aceea, caracterul și formele pe care le îmbracă suburbanizarea în etapa actuală depinde de raportul dintre aceasta și procesul de industrializare al oricărui teritoriu la un moment dat.

Raportul dinamic complex dintre suburbanizare și industrializare. Industrializarea și suburbanizarea sunt două procese care în general nu se suprapun. Între ele există un raport dinamic complex care a evoluat în timp luând forme diferite. Astfel, industrializarea, în faza sa expansivă de generalizare a procesului industrial în toate domeniile productive, a determinat un anumit tip de urbanizare (explozivă), iar în forma actuală exigențele moderne ale urbanizării solicită un alt fel de industrializare, cu mare accent pe caracteristicile calitative, care să elimine supraconcentrarea și poluarea urbană și să asigure o dezvoltare organică, echilibrată a centrelor urbane actuale. Existența unui șir de forme urbane și aspecte ale procesului de suburbanizare conform etapei social-istorice și specificului regional. În evoluția fenomenului urban, ca și a procesului de suburbanizare, există o succesiune de forme, conform caracteristicilor fiecărei etape de dezvoltare social-istorică a omenirii. Până în epoca revoluțiilor industriale din Europa, orașele au o evoluție lentă, fiind de fapt excrescențe ale ruralului, într-o diversitate nu prea mare de forme. Bine delimitate în teritoriu și cu funcții social-economice precise, ele sunt declarate orașe prin hotărâri administrative. Orașul creat de revoluția tehnicoștiințifică din ultimul secol capătă însă dimensiuni și forme noi. Astfel, pornind de la micile orașe de tip medieval (târguri, burguri), s-a ajuns în scurt timp la forme urbane specifice ca teritoriu, populație și activități social-economice (orașe cu peste un milion de locuitori, aglomerări urbane, megalopolisuri, regiuni urbane etc.). Aceste noi forme contemporane au atins dimensiuni impresionante care fac adaptarea omului dificilă la mediul urban stresant actual. De aceea, în prezent, oamenii neagă aceste modele de dezvoltare urbană

(orașul gigant) și încearcă să-și aleagă modele proprii de dezvoltare urbană, mai mult, încearcă să-și impună alegerea factorilor de decizie și contribuie la creșterea zonelor suburbane.

Tendința de descentralizare și descongestionare este un alt aspect caracteristic al fenomenului urban al epocii actuale, ce are loc la toate nivelurile, industrială și urbană, ceea ce duce categoric la o redistribuire mai armonioasă a activităților și a oamenilor și la o remodelare mai adecvată a spațiului urban. Țările dezvoltate din punct de vedere economic înregistrează astăzi o deplasare a populației lor de la ariile metropolitane spre localitățile urbane mici și mijlocii sau către zonele suburbane. Aceasta face ca urbanizarea să fie însoțită de un amplu proces de suburbanizare.

Suburbanizarea, ca efect al descentralizării și descongestionării, redă procesul de transformare a ariilor din zona imediată a orașelor. Este modalitatea de influență a orașelor asupra periferiilor lor, prin care acestea trec de la rural la forma urbană. Și în cazul suburbanizării există forme specifice de manifestare de la o țară la alta.

Suburbanizarea începe să se manifeste încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea, fiind o formă de pătrundere a fenomenului urban în afara limitelor tradiționale ale orașelor sau, cu alte cuvinte, de participare a ariilor rurale la dezvoltarea urbană.

3. Suburbanizarea în societatea globală

3.1. Prezentare generală

Sociologia urbană și alte discipline urbane s-au concentrat asupra orașului (Global City, orașul în rețea, oraș postindustrial ). În timp ce o majoritate din populație trăiește în zone urbane din lume, cea mai mare populație se găsește în regiunile suburbane, inclusiv orașe tabere improvizate din Asia, America de Sud, cartierele sărace din Africa.

Previziunea Organizației Națiunilor Unite este că populația lumii va crește de la un 6.9 miliarde la mai mult de 10 miliarde de persoane către mijlocul secolului. Cea mai mare creștere a populației va avea loc în statele în curs de dezvoltare, și cea mai mare creștere va fi absorbită în regiunile metropolitane ale secolului 21. Conform acelorași studii asupra dezvoltării urbane de pe tot globul, cea mai mare creștere a populației va avea loc în zonele "suburbane", zone ale orașelor din Africa, Asia, și America de Sud.

Dar poate extinderea recentă și actuală a suburbanizării în întreaga lume, să fie înțeleasă prin studierea modelelor anterioare de expansiune a muncii, în special `anglo-americana’, model care domină disciplina urbană actuală. Experiența de suburbanizare contemporană în Africa, Asia și America, de la studiile care au fost în mare parte realizate în contextul anglo-american, ar trebui să ne ducă la o nouă paradigmă pentru a înțelege suburbanizarea la începutul secolului douăzeci sau ar trebui să analizăm istoriile locale.

Suburbanizarea în societate globală aduce contribuțiile noi și inovatoare în studii comparative suburbane pentru regiunile urbane, nu doar în Europa și Statele Unite, dar și inclusiv în regiunile metropolitane emergente din China, India, și alte zone ale lumii. Astfel pot fi analizate modele de dezvoltare a statelor în curs de dezvoltare, în regiunile metropolitane din întreaga lume. În general cercetările sunt post-1945, cu un accent special pe schimbările sociale și culturale în procesele de suburbanizare în țările dezvoltate, precum și în țările în curs de dezvoltare urbană.

3.2. Cauzele și efectele suburbanizării

Suburbanizare poate fi legată de o serie de factori. Factorii care stimulează suburbanizarea includ congestia și densitatea populației din orașe, poluarea cauzată de industrie și de niveluri ridicate de trafic, percepția generală a calității inferioare a vieții în zonele orașului. Factorii de atracție includ spații deschise și, cel mai important, percepția de a fi mai aproape de "natură", mai mici prețuri suburbane pentru case și taxe de proprietate în comparație cu orașul, numărul tot mai mare de oportunități de locuri de muncă în zonele suburbane. Îmbunătățirile în infrastructura de transport a încuraja suburbanizarea. Oamenii devin din ce în ce mai interesați să trăiască într-o suburbie și să facă naveta în orașul din apropiere și/sau la locul de muncă. Evoluțiile în căile ferate, drumuri și trasee de autobuz sunt principalele îmbunătățiri care fac suburbanizării mai practice și mai atrăgătoare. Creșterea numărului și dimensiunii autostrăzilor este o parte deosebit de importantă a acestui efect.

Figura 5. Exemplu de fermă în suburbia orașului Richfield, Minnesota, 1954

Politicile guvernamentale pot avea un efect semnificativ asupra procesului de suburbaniyare. În Statele Unite ale Americii, de exemplu, politicile guvernului federal, de după al doilea Război Mondial, cum ar fi construirea unei rețele eficiente de drumuri, autostrazi și super-autostrazi, și de subscriere de credite ipotecare pentru suburbane – o familie de case, au avut o influență enormă asupra ritmului de suburbanizare în această țară. Într-adevăr, guvernul a încurajat transferul de populație din clasa de mijloc din orașele interioare în suburbii, uneori cu efecte devastatoare asupra viabilității a centrelor urbane. Cu toate acestea, unii susțin că efectul dat de ‚construire masivă de autostrăzi duce la procesul de suburbanizare’ este supraevaluat. Cercetatorii cred că populația din centrul orașului ar fi scăzut chiar și în lipsa sistemelor de autostradă, susținând că suburbanizarea este un proces de lungă durată și aproape universal. Ei susțin că în primul rând datorită creșterii veniturilor, majoritatea oamenilor doresc o gama largă și alegerea oferite de automobile. În plus, nu există dovezi semnificative care leagă în mod direct dezvoltarea de sisteme de autostradă pentru populațiile urbană în scădere.

Societățile de asigurare, de asemenea, alimentează împingerea din orașe spre suburbii, practicate în multe cazuri, refuzând sau limitând creditele ipotecare cu garanții imobiliare a locuințelor din cartierele centrale și oferind rate scăzute în zonele suburbane. Mai recent, în unele zone urbane s-au adoptat "centura verde" a politicilor care limitează creșterea la periferia unui oraș, în scopul de a încuraja o creștere mai mult în centrul urban. A început să fie conștientizată ideea că o anumită cantitate de densitatea a populației din centrul orașului conduce la crearea unui mediu bun, de lucru urban. Migrația a jucat, de asemenea, un rol în suburbanizare. Spre exemplu, în timpul primului război mondial, migrația masivă de afro-americani din Sudul Americii a dus la o schimbare rezidențial și mai mare spre zonele suburbane. Orașele au fost văzute ca periculoase, zone infectate de criminalitate, în timp ce în suburbiile, ca zone private, ca locuri sigure pentru a trăi și a crește o familie, care să conducă la o tendință socială sănătoasă. Acest fenomen este opus multor zone ale lumii unde, cartierele sărace există în afara orașului, mai degrabă decât în ​​cadrul acestora. Odată cu creșterea vârstei populației, stabilite în mai multe zone suburbane, multe dintre problemele care au fost odată considerate ca cele pur urbane s-au manifestat. Unii oameni de stiințe sociale, sugerează că procesele istorice de suburbanizare și de descentralizare au contribuit la modelele contemporane de rasism de mediu.

Evoluțiile recente în domeniul tehnologiei de comunicare, cum ar fi răspândirea pe bandă largă de servicii, de creștere a utilizării e-mail și apariția practicii conferințelor video, a permis mai multor persoane posibilitatea de a lucra de la domiciliu, mai degrabă decât să facă naveta. Deși acest lucru poate apărea fie în oraș sau în suburbii, efectul este, în general, descentralizarea, care lucrează îndepărtează populația de centrul orașului, care oferă un acces mai ușor la informații. În mod similar, creșterea de sisteme eficiente de livrare express a pachetelor, cum ar fi (în Statele Unite), FedEx și UPS, care profită de informatizare și disponibilitatea unui sistem eficient de transport aerian, elimină, de asemenea, unele dintre avantajele care au fost o dată, acela de a avea o afacere situată în oraș. Depozitele industriale și utilizarea terenurilor pentru fabrici, de asemenea, s-au mutat în zone suburbane. Telecomunicațiile ieftine elimină necesitatea de a avea sediu al companiilor în centrul orașelor, ele putând fi la distanță de depozite și porturi. Zonele urbane suferă de congestionarea traficului, care creează costuri de la conducătorii auto la costuri suplimentare pentru companie, care poat fi reduse în cazul în care acestea au fost într-o zonă suburbană langă o autostradă. Cu taxe mai mici de locuit, de proprietate și a prețurilor mici de teren, s-a încurajat vânzarea de terenuri industriale profitabile pentru redezvoltare. Zonele suburbane, de asemenea, oferă mai mult teren pentru a fi folosit, ca un tampon între spațiul industrial și rezidențial. Municipalitățile suburbane pot oferi scutiri de taxe, urbanism de specialitate și stimulente de reglementare pentru a atrage investitorii industriali la terenurile din zona lor, cum ar fi City of Industry, California. Efectul global al acestor evoluții este faptul că și întreprinderile nu doar persoanelr fizice, au gasit avantaje în localizarea în suburbii, în cazul în care costul de achiziție a terenurilor, închirierea spațiului este mai ieftin decât în ​​oraș. Această dispersarea continuă de la un centru a dus la alte fenomene recente din suburbiile americane, apariția de orașe mărginașe, care sunt compuse din grupuri de cladiri de birouri, construite in centre comerciale suburbane, în jurul valorii de mall-uri, cu o evoluție a densității populației mare. Cu locuri de muncă mai multe în zone suburbane mai prietenoase mai degrabă decât în ​​centrul orașului principal, acestea au contribuit la creșterea suburbiilor, diminuând modelele de trafic de decenii, centrate pe persoane care fac naveta în centrul orașului plecând la servici dimineața și care se întoarc apoi acasă seara. Astfel zonele suburbane au devenit mai complexe, cu volum de trafic bazat pe tramvai și autobuz. Până în 2000, jumătate din populația SUA a locuit în zonele suburbane.

3.2.1. Efecte asupra sănătății psihice

Din studiile realizate de-a lungul istoriei omenirii s-a constatat că locuitorii din zone urbane, chiar din marile metropole mai recent, tind către o izolare socială, către dezorganizarea socială și au nenumărate probleme psihologice, în timp ce, cei care trăiesc în suburbii sunt mai puțin stresați, mai dominați de fenomenul’fericire’, și datorită densității scăzute a populației, a criminalității mai mici și a populației mult mai stabile. Un studiu bazat pe datele din 1974 până în prezent, a întărit această teorie prin constatarea că persoanele care trăiesc în suburbii au avut o satisfacție mai mare a calității vieții lor comparativ cu persoanele care trăiesc în zonele urbane.

3.2.2. Impactul economic de suburbanizare

Efectele economice ale suburbanizării au devenit foarte evidente, deoarece tendința a început în anii 1950. Modificări în infrastructură, industrie, costuri de dezvoltare imobiliară, politici fiscale s-au făcut, în general diferit de la oraș la oraș. În general impactul economic al suburbanizării depinde de tipul suburbiilor și de cauzele aparițiilor lor. Spre exemplu, visul cetățenilor americani, scopul de a deține o casă și a scapa de haosul din centrele urbane, a contribuit la apariția și dezvoltarea suburbanizării. Aceste efecte au multe beneficii, precum și efecte secundare, suburbiile fiind din ce în ce mai importante în planificarea și revitalizarea orașelor moderne.

3.2.3. Impactul suburbanizării pentru industrie și orașe

În aproape toate situațiile actuale mondiale industriile se află în suburbii. Companiile sunt din ce în ce mai interesate să construiască parcuri industriale în zonele mai puțin populate, în mare măsură, pentru a se potrivi cu dorintele angajaților pentru a lucra zone mai plăcute plăcute. Politicile economice ale guvernelor contribuie și ele la expulzarea industriei din zona urbană, care oferă stimulente pentru companii pentru a construi noi structuri, precum și lipsa de stimulente pentru a construi pe terenuri industriale utilizate anterior.

Pe măsură ce companiile continuă să se bazeze pe bucăți de teren în zonele mai puțin populate, va deveni tot mai greu de a construi în zone cu densitate mare. Factorul principal care determină acest lucru este că, dacă oricare dintre efectele secundare ale industriei (zgomot, lumini excesive, de trafic greu) afectează zonele rezidențiale, este foarte convenabil pentru proprietari.

Un alt impact potențial al industriei de a părăsi orașul este că, în general, atunci când industria este separată de o zonă urbană cu un spațiu deschis, chiar și infrastructura, spațiul deschis între oraș și societatea devine mai intens utilizat. Că acest teren devine mai folosit și mai mult, valoarea proprietăților de foarte multe ori crește, determinând mulți proprietari de pământ în spațiu deschis, să-și vândă pământul.

3.2.4. Consecințe asupra infrastructurii

Procesul de suburbanizare continuă, costul liniilor de apă necesare, liniilor de canalizare și drumuri, crește pe unitate rezidențială și non dezvoltarea rezidențială, costă guvernele. Din cauza costurile de infrastructură necesară suburbanizării în dezvoltare, infrastructura existentă suferă. Cea mai mare parte din banii guvernelor, care este dedicată imbunătățirii infrastructurii deja realizată va trebui să meargă la plata pentru realizării celor noi, mai ales în situația noii crize mondiale. Ca urmare, guvernele vor trebui să renunțe de multe ori la întreținerea infrastructurii construite anterior în favoarea construirii uneia noi.

3.2.5. impact asupra costurilor de dezvoltare imobiliară

Pentru proprietățile rezidențiale de închiriat, suburbanizarea permite să scadă prețurile chiriei la locuințelor, astfel încât oamenii să poată sa-și permită să facă economii, până când pot găsi o zonă în care își pot permite să cumpere o casa. Cu toate acestea, aceste case pot să nu aibă anumite facilități, cum ar fi parcuri și acces la transport public. De asemenea, prețurile la casele din centrul orașului, de obicei, scad dar și pentru a concura cu casele ieftine din suburbii. Unul dintre principalele beneficii de trai în suburbii este că se pot găsi locuințe sau se pot construi, pentru toate gusturile și pentru toate posibilitățile.

3.2.6. Impactul financiar al suburbanizării

Deficitul fiscal crește ca urmare a suburbanizării, în special pentru că în zone mai puțin dens populate, taxele de proprietate tind să fie mai mici. De asemenea, din cauza răspândirii modelului tipic de locuințe suburbane, lipsa de varietate de tipuri de locuințe, și distanță mai mare între case, dezvoltare imobiliară și a creșterii costurilor serviciilor publice, duc la rândul lor la creșterea deficitului financiar.

3.2.7. Efectul suburbanizării privind diversitatea în cadrul orașului

În procesul de suburbanizare, mulți dintre oamenii care au părăsit orașul suburbii au fost de rasă albă în general. Ca urmare, a existat o creștere a numărului de locuitori permanenți sau proprietari negri în mediul urban. Datorită creșterii numărului de locuințe lăsate de albi pentru suburbii, prețurile locuințelor din cartierele orașelor au scăzut și astfel s-a redus de multe ori, costul de proprietate a locuințelor pentru gospodării negre. Această tendință a fost puternică în orașele mai mari, mai ales în nord-estul Americii și Midwest, pentru că lor le-a fost mult mai greu să aibă venituri suficiente pentru a-și construi locuințe noi.

3.2.8. Efectele suburbanizării asupra mediului

In istoria umanității dezvoltarea orașelor a avut efecte de sensuri contrare:

pozitive: la început, a fost un factor de dezvoltare, în orașe apărând primele manufacturi – germeni ai industrializării, s-a mărit numarul de locuri de muncă, au crescut veniturile populației, s-a dezvoltat cultura, au apărut primele universități etc.;

negative: pe parcursul dezvolării a avut loc o explozie demografică, care a dat naștere la fenomene dereglatoare pentru activitatea normala: somajul, lipsa locuințelor și aglomerarea lor, lipsa hranei.

În consecință, echilibrul balanței resurselor umane devine instabil la nivel local, regional, național și mondial, ca urmare a migrării populației rurale cu venituri mici, sau a celei din zonele afectate de evenimente naturale, etnice, religioase sau militare și, drept consecință, a concentrării populației în marile orașe. În aceste condiții este greu de determinat cum vor fi asigurate alimentele, locuințele, asistența medicală și educația. În urma activității umane din industrie, agricultură, transporturi, turism etc., elementele biocenozei si biotopului din ecosistemul urban cad pradă poluarii.

În acest context zonele suburbane devin soluția principală, oferind populației o ‚gură’de oxigen la propriu și la figurat. Oferă orașelor o relaxare, măcar temporală, din punct de vedere a densității persoanelor dar oferă celor care-și permit, de cele mai multe ori, să locuiască în suburbii oaza de liniște, calmul și frumusețea naturii, cât mai aproape de locul de muncă.

Zonele suburbane fiind, în general, la limita urbanului se învecinează, din nefericire cu industriile, autostrățile, zonele agricole.

Principalul factor al poluării suburbiilor este industria; aceasta fiind o cauză a dezvoltării asezărilor urbane. Intre industrie și urbanism există o intercondiționare, industria fiind un factor sine qua non al urbanizării, și, prin urmare, acolo unde există industrie există și poluare. Industria, ca activitate economică, eliberează în aer, substanțe chimice, particule și gaze (dioxid de carbon (CO2), monoxid de carbon (CO), hidrocarburi nearse, amoniac (NH3)), prafuri industriale; deversează în apă și în sol reziduuri industriale nocive atât plantelor cât și animalelor. Până nu demult, energia folosită în industrie era dată de arderea carbunilor, lemnelor și produselor petroliere, care provoca o importanta poluare a susurbiilor. Industrializarea excesivă care a caracterizat orașele ultimelor decenii a fost cauza esențiala a creșterii concentrației de dioxid de carbon (CO2) în atmosferă; dacă la începutul revoluției industriale – cu baza energetică bazată pe petrol și carbuni – procentul de dioxid de carbon în atmosferă nu era decât de 0,03, astăzi acesta a ajuns la valoarea de 0,033, iar pentru anul 2050 se prefigurează o valoare de 0,06. Un alt exemplu reprezentativ al poluarii industriale este dat de freoni (compuși chimici utilizați în industria cosmeticelor și pentru instalații frigorifice) care, ajunși în straturile superioare ale atmosferei, sub influența radiaților ultraviolete de mare intensitate, se descompun eliminand clor, fluor etc., care atacă ozonul din atmosferă. Trebuie adaugate încă doua exemple edificatoare:

Figura 6. Expoziția cu fotografii ale victimelor de la Bhapal, India

1. La 3 decembrie 1989 în Bhapal (India) o scurgere apărută la uzina de pesticide a firmei Union Carbide otravește aerul cu metilisocianidă, ucigând 3600 de oameni și îmbolnavind 100 000, dintre care 50 000 ramânând pentru, tot restul vieții invalizi.

Figura 7. 26 aprilie 1986, Cernobil (Ucraina)

2. La 26 aprilie 1986, Cernobil (Ucraina), un accident la centrala nucleară distruge reactorul și aruncă în aer 5 tone de combustibil; un nor radioactiv ocolește Globul de mai multe ori, afectând în special Ucraina, Belarus, Finlanda, Polonia, Germania, Moldova, România. Consecințele imediate au fost 32 de victime, 150 000 de persoane evacuate, 115 sate abandonate definitiv, 600 000 expuși radiațiilor, dintre care între 7 000 și 25 000 s-au îmbolnavit de cancer; în toată Europa culturile agricole și animalele au fost expuse radiațiilor vreme de mai mulți ani; în anul 1990 circa 3 000 000 de persoane erau sub supraveghere medicală, datele indicand ca zilnic au murit, în medie, doi pacienți ca urmare a accidentului nuclear.

Industria cu toate componentele sale (industria energetică, industria metalurgică, industria chimică (produse cloro-sodice, acid sulfuric (H2SO4), îngrășăminte chimice, produse petrochimice), industria materialelor de construcții (ciment, var, caramizi etc.) joacă un rol dublu în poluarea biosferei, și implicit a zonelor suburbane din vecinătatea lor:
– omul tehnicizat de astăzi consumă o cantitate de oxigen incomparabil mai mare pentru întreținerea arderilor în uzine, pentru diverse procese tehnologice; consumă în continuu resurse naturale (petrol, gaze, carbune, fier, lemn) etc;

– în același timp industria emite produse și subproduse nocive mediului înconjurător (polietilena, sticlă, zgură, cauciucul, materiale radioactive – materiale greu biodegradabile) care nu pot intra în circuitele naturale de refacere.

Un alt factor care contribuie la degradarea mediului din interiorul și din afara orașului îl reprezintă agricultura excesiva. În sprijinul acestei afirmații se aduc urmatoarele argumente: folosirea necorespunzatoare a irigațiilor care pot aduce apa freatică la suprafată și produce inmlăștiniri, folosirea îngrășămintelor chimice, a pesticidelor (de exemplu, din răspândirea extrem de largă a DDT-ului, detectat până și în ouale pinguinilor din Antarctica, s-a tras concluzia că acesta s-ar putea structura în lanțul alimentar uman, acumulându-se până la pragul de pericol).

Totodată, agricultura poate afecta calitatea mediului înconjurător prin zootehnie, necesară pentru satisfacerea nevoii de hrană a populației urbane; astfel, din marile complexe zootehnice rezultă însemnate concentrații de dejecții și ape uzate. Zootehnia reprezintă o sursă de poluare și prin cantitățile mari de sodă calcinată și detergenți folosiți în acțiunea de igienizare. De asemenea, agricultura, poate fi la randul ei victima activității suburbane prin extinderea teritoriului locuibil, ocuparea de terenuri de catre construcțiile industriale, de caătre drumuri, autostrăzi etc. În ultimii ani se resimte tot mai puternic o extindere teritorială a orasului prin suburbii, extindere care actionează asupra zonelor învecinate. Se realizează astfel un flux continuu de distrugere a terenului arabil și, apoi, a pădurilor datorită defrișărilor efectuate pentru extinderea culturilor agricole. Astfel, în cele mai multe cazuri, punerea în circuitul agricol a unor noi suprafete arabile se face pe seama defrișării pădurilor, ducând treptat la dispariția acestora de pe mari suprafețe.

Continuând, pe plan mondial, cu ritmul actual de defrișare, de două hectare pe minut, se apreciază că pădurile ar urma să dispară complet în urmatorii 80-85 de ani. Defrișările pentru mărirea suprafețelor arabile, concomitent cu practicarea unei agriculturi intensive duc la scăderea apei freatice și la accentuarea dezechilibrului ecologic pe mari întinderi.

Sub efectul creșterii demografice și exodului rural așezările umane, și, în special, orașele, împreună cu suburbiile lor, devin o amenințare pentru mediul ambiant. Suprafețele de teren sustrase agriculturii prin procesul de urbanizare, suburbanizare și industrializare în raport cu cele existente reprezintă cote importante în țările dezvoltate: 28,0% în Belgia, 12,0% în Marea Britanie, 9,2% în Olanda. Și în România proporțiile acestui fenomen sunt îngrijoratoare; de exemplu, capitala București are o populație de câteva ori mai mică decât a Franței, Paris, dar ocupă o suprafață mai mare decât aceasta. Nu odată fixarea platformelor industriale s-a făcut fară o preocupare pentru protejarea terenurilor arabile, ca și cum suprafața acestora ar fi nesfârșită. Drept urmare, principalul factor de producție din agricultură – solul – cade victima activității urbane, fie ca urmare a degradării lui printr-o activitate chimizată și mecanizată care forțează pamântul peste puterea și capacitatea sa de a furniza alimente pentru o populație urbană în creștere, fie prin introducerea în compoziția chimică a acestuia a unor substanțe nocive: îngrașăminte chimice, reziduuri industriale deversate în apele râurilor, apele de ploaie care aduna substanțele otravitoare (uleiuri minerale, benzine, detergenți) din orașe și suburbii, reziduuri menajere care, în final, ajung în sol.

Un alt domeniu cu impact negativ asupra mediului, ca parte componenta și funcțională a orașului și suburbiilor sale, este cel al transporturilor. Acestea, pe lângă poluarea solului, apei și aerului constituie și un puternic factor de stres asupra populației urbane și suburbane prin numărul mare de mașini, poluarea fonică, transformarea peisajului urban și suburban etc. Astfel, traficul rutier reprezintă principala sursă a emisiilor de oxizi de carbon trafic rutier (circa 90%) și de oxizi de azot (circa 59%), ocupă o poziție mai modestă, dar comparabilă cu celelalte surse, în ceea ce privește emisiile de bioxid de carbon, și are o influență mai redusă în privința bioxidului de sulf (SO2) (circa 4%). Traficul rutier deține principala pondere în domeniul emisiilor de hidrocarburi volatile (circa 45%), precum și la emisiile de plumb, estimate a fi de peste trei ori mai importante decat cele generate de sectoarele industriale. Contribuția la fenomenul de poluare o au motoarelor folosite în transporturile urbane.

Figura 8. Trafic rutier la intrarea din suburbii în București și în Meanwhile (India)

În suburbiile Indiei, marea majoritate a populației este foarte săracă și transportul se face cu mijloace de transport în comun.

Figura 9. Transportul cu trenul din suburbii în Meanwhile, India

Datorită acestor aglomerări dar mai ales datorită poluării de către mijloacele de transport, anul acesta intră în fabricație în India primul autovehicul care merge cu aer comprimat.

Figura 10. Air Car, India 2012

Pe lângă poluarea aerului de către motoarele cu ardere internă prin: substanțe toxice, poluanți atmosferici ușor sesizabili (fum, miros), gaze cu efect pe termen lung (bioxid de carbon), transporturile afectează mediul înconjurător într-un mod agresiv, ca o consecință a dezvoltării economice din ultimii patruzeci de ani care a condus la creșterea continuă a transporturilor de persoane (o sporire de 2,20 ori a numărului de pasageri pe km) și de bunuri (de 1,75 ori tone pe km). Asemenea nivele de trafic generează elemente de stres pe care populația le acceptă din ce în ce mai greu. Având în vedere complexitatea problemei transporturilor (siguranța traficului auto, influența lui asupra naturii), concluzia principală este aceea că în zonele urbane trebuie micșorată viteza maximă de deplasare (sub 30 km/h), cât și intensitatea traficului (de exemplu, centrul orașului Goteborg nu este supus circulației rutiere). Pe lângă cele enumerate, transporturile afectează în sens negativ perimetrul orașelor prin dezvoltarea infrastructurii și a rețelei de drumuri și căi ferate; de exemplu, pierderile de spațiu provocate de construcția autostrăzilor sunt considerabile: o autostradă cu trei benzi pe sens degradează circa 8 hectare de teren pe km. O altă sursă de poluare provenită ca urmare a activitații suburbane și ce afectează în mod vizibil natura este cea a deșeurilor menajere și industriale. În prezent cantitatea acestor deșeuri a atins nivelul cel mai ridicat datorită atât creșterii populației și agenților economici, cât și creșterii și diversificării activităților urbanistice.

Figura 11. Groapă de gunoi din suburbie

Principala problemă în cazul deșeurilor o constituie modul lor de gospodărire (generare, incinerare, reciclare, refolosire). De altfel, semne privind considerarea dezvoltării deșeurilor au și apărut sub forma scăderii ritmului de generare, sporirea nivelului de reciclare și, respectiv, de incinerare a deșeurilor.

Industrializarea și dezvoltarea economică au dus nu numai la creșterea cantității de gunoi, dar și la schimbări în structura lui. În timp ce hârtia și cartonul rămân componenta principala a deșeurilor menajere în țările dezvoltate (între 15-40% din greutatea totală a acestora), se constată apariția altor categorii importante de deșeuri. Astfel, aluminiul, masele plastice și alte substanțe relativ noi le înlocuiesc tot mai mult pe cele tradiționale: sticla, oțelul, fibrele sintetice.

În ultimele două decenii, aproape toate țările dezvoltate au ajuns la concluzia că datorită cantităților enorme și a caracteristicilor gunoaielor produse, aruncarea lor pe terenurile virane sau deteriorate devine nesatisfăcătoare ca metodă de depozitare. Toate aceste terenuri au scurgeri ce favorizează pătrunderea în pânza freatică a substanțelor toxice antrenate de apa ploilor.

Arderea gunoiului nu este un proces curat. Se produc tone de cenușă toxică și se poluează atmosfera. Combustia materialelor la temperaturi ridicate duce la ruperea legăturilor chimice care eliberează o serie de substanțe toxice. Acestea pot polua aerul atmosferic sau pot fi luate de apa de ploaie și transportate în pământ, către pânza freatică. Instalațiile de incinerare eliberează în atmosferă oxizi de sulf și de azot, dioxili și furani (substanțe extrem de toxice, suspectate a cauza cancer și defecte genetice), metale grele (plumb, cadmiu, mercur). O altă formă de poluare o reprezintă apa cu care se răcește cenușa fierbinte: apa devine în mod inevitabil contaminată cu substanțe acide și pune probleme deosebite pentru depozitare, dacă nu se poate reutiliza. Deși multe instalații sunt de tip energetic, cantitatea de energie produsă este cu mult mai mică decât cea necesară pentru elaborarea materialelor care se incinerează. De exemplu, prin reciclarea hârtiei se poate economisi de cinci ori mai multă energie decât se poate obține prin incinerarea ei; în cazul polietilenei, prin reciclare se economisește aproape de doua ori mai multă energie decât prin incinerare. Prin urmare, managementul deșeurilor menajere și industriale presupune dezvoltarea cât mai multor opțiuni: reducerea surselor (deci evitarea acelor procese care conduc la producerea deșeurilor), reutilizarea directa a produselor reziduale, reciclarea, incinerarea cu recuperarea energiei înglobate și, numai ca ultima soluție, gropile de gunoi. Deși guvernele prevăd programe și bugete pentru reciclarea deșeurilor menajere și industriale, dupa un recent studiu realizat în SUA, 18 state din nord-est și vestul mijlociu al SUA, vor cheltui de 8-10 ori mai mult pentru instalațiile de incinerare decât pentru reciclare în urmatorii cinci ani.

Din multimea activităților caracteristice orașelor și suburbiilor lor, nu trebuie uitată cea turistică, care prin acțiunile de agrement și recreare contribuie în măsură mai mică sau mai mare la distrugerea naturii.

4. Situația suburbanizării din Europa

Dezvoltarea suburbiilor în Europa urmează îndeaproape tendințele de performanță economică. Indicele compozit privind performanța economică de la Lisabona pune în evidență o diversitate considerabilă regională, care subliniază încă o dată faptul că dezvoltarea personalizată de strategii și amestecuri de politică trebuie să fie luate în considerare, bazate pe profilurile inerente și potențialul diferitelor regiuni europene.

Acest indicator compozit reprezintă un efort de a cuantifica realizările economice ale regiunilor din Europa în ceea ce privește obiectivele de la Lisabona. Acesta analizează 7 din 14 indicatori ai Strategiei de la Lisabona. Aceștia sunt: Produsul Intern Brut pe cap de locuitor, Produsul intern brut pe persoană angajată, Rata de ocupare a forței de muncă, Rata de ocupare a lucrătorilor în vârstă, cheltuielile interne pentru cercetare și dezvoltare (GERD), de dispersie a regilor (ONU), rata de ocupare a forței de muncă și pe termen lung Rata șomajului.

La nivel european, în 2011, o diferență profundă este între Europa de Vest și Europa de Est, în cazul în care indicele de performanță economică de la Lisabona este în mod substanțial mai bun în regiunile din Europa de Vest. Excepții de la acest model de ansamblu format din unele regiuni sunt în Portugalia, Spania și sudul Italiei, toate cu o valoare mai mică de performanță. Din Europa de Est, excepții pozitive sunt unele capitalele, în special Praga (înainte de Bruxelles și Viena), Ljubljana, Bratislava și Budapesta.

Figura 12. Reprezentarea tendințelor de dezvoltare economică din Europa

O altă observație importantă din punct de vedere teritorial este faptul că în regiunile din nordul Europei, în general, rezultatele sunt mai bune decât în regiunile de Sud. Din nou, excepții pozitive poate fi găsit în regiunile din sudul Germaniei, precum și în zonele alpine din Europa de Vest. La scară europeană, regiunile centrale din Europa sunt într-o poziție mai favorabilă decât în regiunile periferice. Țările nordice prezintă o performanță ridicată la indicatorul analizat. Acest model general teritorial observat pentru performanța economică este în mare parte aceleași ca și pentru alți factori-cheie de dezvoltare regională, cum ar fi accesibilitatea și prezența de economie creativă. La nivel național, regiunile dezvoltate de marile orașe din Europa, în general, sunt preferate în materie de capacități de competitivitate și performanță, comparativ cu alte regiuni din aceeași țară.

Făcând o analiză a harții prezentate anterior este relevantă poziționarea poziționarea marilor orașe și a suburbiilor lor in Europa.

Figura 13. Reprezentarea marilor orașe din Europa și a suburbiilor lor

Conform studiilor realizate de ESPON Applied Research FOCI – Future Orientation for Cities, apariția orașelor mari a influiențat economic astfel:

în medie, diferențele între orașe și căile navigabile interioare lor a crescut în perioada 1995-2011, prin creșterea PIB-ului mai mult în majoritatea orașelor, comparativ cu zonele izolate lor;

disparitățile crescătoare indică un proces de metropolizarea;

zonele învecinate Europei de Est nu sunt de multe ori pe deplin beneficiare de creștere a PIB-ului în orașe, în parte, din cauza unor deficiențe în materie de accesibilitate;

orașele hinterland din partea centrală a Europei, Irlanda și Portugalia, înregistrează o creștere a PIB-ului mai puternică decât celelalte orașe.

Figura 14. Reprezentarea marilor zone din Europa care au influențat dezvoltarea de suburbii

Politicile statelor au influențat foarte mult dezvoltarea forței de muncă dar în special stimularea forței de muncă creative. Este bine știut că ideile inovatoare, dezvoltarea, progresul dar mai ales soluțiile revoluționare de creștere economică a fiecărei țări depinde foarte mult de acest lucru. Putem avea o privire de ansamblu a preocupării fiecărui stat din europa, în ceea ce privește încurajarea și promovarea forței de muncă creative din graficul următor:

Figura 15. Ponderea forței de muncă creative referitor la forța de muncă activă în statele din Europa

Necesitatea de a avea o forță de muncă foarte creativă este ce în ce mai recunoscută în întreaga lume. Prin atragerea și reținerea persoanelor creative în orașe și regiuni se obțin avantaje economice importante, care pot genera inovare și să încurajeze creșterea economică și îmbunătățirea productivității. Inovarea și dezvoltarea orașelor și regiunilor, într-o mare măsură, este un rezultat al prezenței oamenilor creativi. Aceștia preferă, aproape întotdeauna să locuiască în suburbii, formând astfel un nucleu sănătos și influențând dezvoltarea acestora. Conform studiilor oficiale ponderea forței de muncă creative atrasă de marile orașe ale Europei, fereritor la forța de muncă activă este prezentată în următorul grafic:

Figura 16. Ponderea forței de muncă creative referitor la forța de muncă activă în marile orașe din Europa

Figura 17. Repartizarea marilor regiuni urbane cu suburbiile lor în Europa

Pornind de la toate aceste studii din Europa putem privi suburbanizarea analizând o serie de factori cum ar fi:

Divizare regională ca o provocare demografică

Dezvoltarea demografică este caracterizată de un mozaic într-un sens spațial de creștere, stagnare sau scădere de domenii. Au apărut tot mai multe zone de dinamică foarte diferite, cu frontiere chiar apropiate. Rezultatele arată că prognoza dinamicii demografice vor fi în continuare, timp de decenii, pe regiuni divizate. Acest lucru implică cerințe ridicate de planificare și studiere a factorilor ce le influiențează. Distribuția regională a potențialelor demografice se luptă să câștige la toate nivelurile spațiale în importanță. Imigrare va influiența semnificativ dezechilibrele inter-regionale.

Conform studiilor oficiale prezentate anterior se constată că vinovatele pentru crearea acestor mari dezechilibre de dezvoltare a suburbiilor din Europa sunt guvernele statelor deoarece, prin politicile guvernamentale înfrânate și de criza globală, nu reușesc să creeze șanse egale zonelor din țările lor. Forța de muncă migrează, apar zone fără forță activă de muncă, crește șomajul, scade dezvoltarea economică și apare o degradare a unor suburbii create anterior.

Linie de acțiune – zonele metropolitane

Având în vedere apariția unor noi structuri de inegalitate, care sunt descrise în termeni ai dualismului, excludere, sau polarizare socială și spațială, zonele metropolitane și în special zonele lor de suburbie suferă, centrul de interes pentru cercetarea legată de spațiu, de planificare și de politică fiind spre centru. În esență, este vorba despre concentrația de grupuri de populație defavorizată, în zonele cu probleme economice, sociale și urbane, care scapa din zona de sărăcie. Problema condițiilor de viață egale ce vor fi furnizate, prin urmare va trebui să fie prin amenajarea teritoriului și dezvoltarea politicilor la toate nivelurile de acțiune, pentru a continua cu prioritate procesul de suburbanizare la un nivel ridicat. Altfel, zonele metropolitane vor deveni sufocante și sufocate, se vor confrunca cu grave probleme legate de violență, sărăcie, viață degradantă, condițiile de viață din acestea fiind principalul factor de stres al populației.

Populația și structura socială

Accentul trebuie pus pe efectele spațiale ale migrației internaționale, implicațiile și cerințele de acțiune ale polarizării sociale în orașe, dezvoltarea rurală, efectele spațiale / acțiuni de amenajare a teritoriului, dezvoltarea diferitelor structuri de îngrijire a sănătății și a condițiilor de trai a populației, impactul socio-spațial de schimbare a structurilor temporale, implicații regionale de creștere multi-locală, modul de viață și de a se asigura servicii regionale generale de interes. Fără aceste condiții structura socială din suburbii va fi, în cel mai fericit caz, foarte puțin variată cu preponderență formată din populație defavorizată.

Dezvoltarea economică ca forță motrice a suburbanizării europene

Activitățile economice sunt esențiale pentru dezvoltarea unei țări și a regiunilor sale. Acestea ar trebui să fie o prioritate pentru guverne dar și pentru toate instituțiile europene, pentru a se putea realiza și politici comune de dezvolatre și cooperare. Analiza structurii spațiale și organizaționale, a economiei din fiecare regiune, a procesele lor de dezvoltare, constituie baza pentru dezvoltarea suburbanizării durabile.

Schimbările economice și structurale – o provocare

Globalizarea economiei precum și consecințele pozitive și negative asociate pentru dezvoltare regională sunt de o importanță crucială. În plus față de globalizare, se mută și interesul pentru a dezvolta mai mult acele zone care posedă materiei primă. Crizele economice, climatice și ale energiei au crescut și vor avea un impact în următorii ani, activitățile economice și sociale vor fi grav afectate. În plus față de acești factori internaționali, poate exista și factorii naționali cum ar fi: structura națională și regională economică este determinată de dinamismul antreprenorial, liberalizarea progresivă și măsurile de nereglementare a distribuției finanțelor publice, a inițiativelor în cadrul programelor de dezvoltare regională.

Globalizarea – regionalizarea

Globalizarea și regionalizarea constituie adevărate provocări pentru deschiderea, flexibilitatea și mobilitatea de acțiuni publice și private. Pe de altă parte, aceste procese oferă, de asemenea, oportunități, contribuind la introducerea de soluții tehnice inovatoare pentru a dezvolta în continuare, de facilități a infrastructurii, astfel încât acestea să poată face față provocărilor legate de schimbările globalizării, a obținerii energiei neconvenționale, schimbărilor climatice și structurale, eficientizarea resurselor precum și redimensionarea de noi infrastructuri TIC.

Zonele suburbane sunt peisaje culturale, în tradiția cercetării din Germania dar pentru majoritatea celorlalte state europene rămâne încă o provocare. Din această perspectivă mulți specialiști consideră că este bine de avut în vedere gandirea germană în acest sens, "de a păstra resursele culturale, forma peisajelor" și planificarea regională germană ce a culminat in anul 2006. Astfel s-a ajunge la o înțelegere de ansamblu a peisajului cultural tradițional, ca o completare importantă a politicii de calitate de dezvoltare spațială. Peisajului cultural poate ajuta de fapt să se realizeze o structurare a unei noi percepții în zonele suburbane, deoarece ar ajuta să nu se distrugă mediul, ar crește calitatea esteticii, și culturii precum și a modului de trăi în aceste aceste zone suburbane. Acest lucru înseamnă o extindere a perspectivei anterior, mai funcțională, de amenajare a teritoriului, un fel de tip hibrid de spațiu, ce ar putea fi folosit ca un punct de plecare pentru forme adecvate de cooperare politică de dezvoltare regională.

Conceptualizarea de spații suburbane, adaptarea culturală a peisajelor, reprezintă o provocare în tradiția de cercetare germană și izolat sau parțial și în alte zone ale Europei. Apropape toți specialiștii sunt de acord cu ideea de regionalizare a politicilor de dezvoltare, în cercetarea internațională. Într-adevăr, mai multe documente de politici cu privire la apelul european de dezvoltare spațială pentru spațiile suburbane, studiază peisajelor culturale.

Tendința dominantă în orașele europene este cea de suburbanizare. Între 1996 și 2011, în 90% dintre aglomerările urbane, rata de creștere a populației din suburbii a fost mai mare decât cea a populației din centrul orașului, conform studiilor realizate de Comisia Comunităților Europene în anul 2011. O treime din aceste aglomerări urbane a pierdut din locuitori în perioada amintită; totuși, în majoritatea acestor orașe suburbiile s-au dezvoltat concomitent cu declinul zonei urbane centrale. Suburbanizarea populației sporește inevitabil presiunea asupra sistemului de transport urban, în timp ce suburbanizarea activității economice poate conduce la declinul economic al centrului tradițional al orașului.

Concentrarea sărăciei în cartierele urbane rămâne o problemă în multe dintre orașele europene. În ciuda concentrării forței de muncă în orașe, locuitorii acestora, mai ales cei mai puțin calificați, întâmpină dificultăți în găsirea unui loc de muncă, în timp ce o treime din locurile de muncă sunt ocupate de persoane care fac naveta la oraș.

La acest lucru se adaugă concentrarea șomajului în anumite sectoare din oraș. În aceste cartiere cu o rată înaltă a șomajului sunt concentrate de obicei și alte aspecte ale sărăciei. Între acestea se numără calitatea proastă a locuințelor, insuficiența transportului public și a altor alte servicii cum ar fi educația, precum și nivelul scăzut al veniturilor și rata înaltă a criminalității.

Migrația semnificativă în afara zonelor rurale reprezintă încă tendința dominantă în numeroase regiuni din UE, mai ales în sudul Italiei, nordul Finlandei, Suedia și Scoția, partea de est a Germaniei și Poloniei. Lipsa perspectivelor unui loc de muncă în afara agriculturii și standardele mai scăzute de trai îi determină pe oameni, mai ales pe cei tineri și calificați, să caute oportunități în altă parte, adică în zonele urbane și mai ales în suburbii, unde se pot simți mai aproape de viața de ‚‚ acasă’’.

În urma reformei politicii de coeziune din 2006 pentru perioada 2007-2013, principalul scop al politicii de coeziune rămâne reducerea disparităților dintre statele membre și regiuni prin concentrarea resurselor asupra zonelor mai puțin dezvoltate. Pentru perioada 2007-2013, cea mai mare parte a resurselor se va concentra asupra regiunilor și țărilor cele mai sărace: dacă în 1989, 56% din resursele disponibile au fost alocate regiunilor cu cel mai scăzut venit, la sfârșitul noii perioade de programare, proporția va fi de 85%. Noile state membre, care reprezintă aproximativ 21% din populația UE-27, vor primi puțin peste 52% din totalul perioadei în cauză. Cu toate acestea, în conformitate cu noua agendă care vizează creșterea economică și crearea de locuri de muncă, politica de coeziune pune un accent din ce în ce mai mare pe îmbunătățirea poziției competitive a regiunilor în economia mondială. Astfel, resursele vizează toate regiunile care se confruntă cu ajustări structurale, precum și investiții cu un accent deosebit pe ansamblul activităților desfășurate în jurul cercetării, inovației, societății informaționale și dezvoltării întreprinderilor.

5. Situația suburbanizării din Romania

După al doilea război mondial principalele procese care au influențat orașele și în România au fost suburbanizarea, gentrificarea, dezindustrializarea, economia postinduatrială bazată pe servicii și industriile creative.

Figura 18. Ponderea populației urbane pe județe

Analizând ponderea populației urbane repartizată pe județe putem să ne facem o imagine asupra fenomenului de suburbanizare în România.

În ultimii ani au avut loc schimbări importante care ne fac să credem că apare o nouă dimensiune a dezvoltării generale și implicit urbane și suburbane în România.

Aglomerările urbane sunt, chiar și în România, extrem de diverse, depinzând de o multitudine de factori socio economici, de tradițiile și cultura locală, de nivelul de înțelegere și de puterea de control și decizie a administrațiilor, a cetățenilor, a politicienilor, de modul de implicare a mediului de afaceri.

Apariția metropolelor și a zonelor metropolitane înseamnă intrarea tot mai multor zone în contextul competiției și al globalizării, metropolizarea fiind, alături de globalizare, în același timp, mecanism și instrument al aceluiași proces. Autoritățile, mai ales acelea de la nivelul local din România, sunt și ele în fața acestor probleme și dileme. Administrația locală este cea care a simțit și simte cel mai bine nevoia de schimbare în domeniul planificării, pentru că, pe de o parte, măcar în plan teoretic, se admite și se clamează nevoia de control și de rigoare a dezvoltării suburbanizării, legătura acesteia cu dezvoltarea economică și socială și influiențele în general nefaste asupra mediului înconjurător.

Pe de altă parte, aceeași administrație locală, dar mai ales clasa politică, este cea care ‚crucifică’ planificarea spațială, așa cum este ea organizată în România anului 2012, considerând-o rigidă și birocratică.

Creșterea populației și dezvoltarea economică generează fenomenul de sprawi, controlat și planificat, sau nu. Aceasta înseamnă ruperea limitelor tradițional istorice și administrative ale orașului și extinderea acestuia în valuri de suburbanizare și/sau periurbanizare care au loc prin agresarea spațiului rural. Astfel apar noi probleme și pot fi generate noi conflicte. Doar o bună comunicare și o cooperare de foarte bună calitate pot contrabalansa problemele mobilității în zonele metropolitane și suburbiile acestora.

Figura 19. Sistemul urban din România, cu cele mai importante suburbii

Zonele marilor orașe apar ca răspuns la dezvoltare și globalizare. Ele sunt în același timp deschise și interconectate internațional, dar acționează și interacționează la nivel local. Tocmai această dualitate constituie, în același timp, atributul principal forța de constrângere a acestui tip de dezvoltare, care trebuie să fie capabilă, utilizând tehnici, instrumente și metodologii moderne, să îmbine interesele și dorințele internaționale cu tradițiile și cultura locală. În prezent specialiștii încă încearcă să găsească alte alternative la procesul de suburbanizare. Cu toții, însă, sunt de acord și militează pentru mecanisme și instrumente integrate de dezvoltare, pentru abordarea multidisciplinară, pentru strategii de dezvoltare pe termen lung, care să fie realizate prin procese de planificare participativă, în care să fie implicați cât mai mulți actori urbani și care să se bazeze pe nevoile concrete ale fiecărei comunități.

În general, în România, zona urbană invadează zona suburbană dar într-un ritm mult mai scăzut, spațial, decât acela cu care se extinte zona suburbană. Deci putem concluziona că, suburbiile câștigă teren și se dezvoltă teritorial, atunci când miezul său urban este în dezvoltare economică.

Figura 20. Polarizarea metropolitana transfrontalieră a României și fluxurile dominante între orașe

Procesul de suburbanizare din România a fost influiențat și de fluxurile dominante dintre orașe precum și de polarizarea metropolitană transfrontalieră. Astfel, se observă din hărțile anterioare că, sunt multe orașe din apropierea frontierei României, mai ales în vest, care au suferit atât procese de dezvoltare economică dar mai ales culturală. Însă, din păcate, după principiul ‚la oala cu miere se adună muștele’ unele suburbii au fost invadate de o populație fără calificare, care nu și-a putut găsi un loc de muncă și care a transformat o parte din acestea în adevărate ghetouri.

Figura 21. Imagini din suburbiile Timișoarei secolului XXI

Aproape 10 % din populația Timișoarei trăiește ca în Evul Mediu. Timișorenii din cartierele mărginașe nu au drumuri asfaltate, trotuare, canalizare și iluminat public. În multe zone din suburbie copiii merg la școală cu căruța, zona părând e încremenită în…trecut.

Există însă și suburbii luxoase unde proprietarii noilor vile suburbane se simt salvați de criza economică care a devalorizat valorile pământului din cartierul lor. Această bucurie e oarecum nefirescă; devalorizarea valorii unei proprietăți este în general o problemă care generează anxietate. Tot procesul de urbanizare și suburbanizare postsocialistă a fost privatizat de către stat, iar piața aflată pe expansiune a profitat de acest lucru construind fiecare metru pătrat disponibil fără utilitățile și infrastructura necesară producând arii cu o densitate foarte mare. Aceste case suburbane construite de către dezvoltatori privați și apoi comercializate arată că niște  „blocuri pe orizontală”, după cum recunosc locuitorii însăși, în contrast vizibil cu visul clasei de mijloc postsocialiste a casei unifamiliale unde copii pot să alerge în curte. Criza a oprit aproape toate șantierele și a blocat planurile viitoare de construcție lăsând arii libere și neconstruite în spațiile haotice a ale cartierului postsocialist. Criza a instalat un sentiment temporar de normalitate, spre bucuria clasei de mijloc, motorul inițial al acestei expansiuni imobiliare. Piața însăși a fost temperată de către criza economică, iar în tot acest timp statul se pare că nu a fost capabil să facă exact acest lucru, adică să producă „normalitate”.  „Într-un fel e destul de romanescă gândirea asta că nu ai teren de joaca (in curte). Pentru că în străinătate, nu peste tot unde ai o construcție se face un teren de joacă. Vrei teren de joacă, ai parcul gata făcut pentru copii de către municipalitate (pentru toata lumea)” spune orice proprietar de duplex din zonă suburbană. Este un gest de normalitate că primăria să pună la dispoziție spații adecvate de locuire; oricum se pare că este nedrept dacă aceeași primărie blochează dezvoltarea pieței imobiliare prin diverse reglementări, care ajung să fie clasificate ca  „birocrație”. Sunt evidente relațiile contradictorii pe care clasa de mijloc din Cluj, și probabil din întreaga Românie cu variațiile de rigoare, le întreține cu administrația locală: pe de o parte această clasă prin presiunile pentru a privatiza procesul de urbanizare prin soluții individuale a renunțat la a face presiuni pentru bunuri publice colective (de ex. parcurile comune), pe de altă parte aceeeși clasă de mijloc odată confruntată cu efectele spațiale ale privatizării, își imaginează administraația locală și statul că fiind incapabil să producă bunuri publice (de ex. parcuri comune). Câteva momente cheie ale acestui paradox sunt:

Rădăcinile socialiste: Administrația socialistă a fost proprietarul a celei mai mari părți a fondului de terenuri urbane. Când un teren specific era manipulat de către stat, acest lucru se făcea din perspectiva proprietarului, nu din perspectiva managerului urban. Spațiul urban era un obiect discreționar pentru sistematizare și dezvoltare. Acest specific al logicii politice a devenit și mai puternic după 1970, când industrializarea lui Ceaușescu a demarat în toate colțurile României. Piața imobiliară urbană a fost puternic restricționată și abia dacă au mai fost tranzacții sau proiecte de construcții individuale. Mai mult, pentru a face loc blocurilor socialiste părți importante ale stocul urban a fost demolat. Restricția asupra pieței imobiliare, modul discreționar și abuziv de a manipula proprietățile urbane în timpul socialismului a delegitimat reglementările ulterioare ale proprietății în era postsocialistă.

Vilele din anii ’90. La începutul anilor 90, aceste reguli de ordonare ale orașului socialist au dat naștere la o serie de reacții, care în mare măsură au deprivat statul de posibilitatea de a planifica și a guverna spațiul urban. Autoritatea expertizei în a reglementa dezvoltarea urbană a fost deconectată de aparatul politic, și cele mai multe din responsabilitățile de a asigura un management real al proprietății imobiliare a fost transferat la proprietari. Proprietatea a fost reificată, a fost transformată într-un simplu obiect; proprietatea nu mai are o relație socială dintre actorii sociali relativ la un obiect. Prin reificare, drepturile de proprietate au fost schematizate, lăsând la o parte toate relațiile sociale complexe pe care ea le implică, transformând obiectul posesie manevrabil doar de către  „proprietar”. A apărut speranța că o dată ce va fi redată proprietarilor de drept ea va fi îngrijită ca atare; că o vor guverna, sau mai exact spus că proprietatea se va auto-guverna. Aparatul politic și administrativ a fost exclus de la drepturile de proprietate, reducând seria de intervenții legitime de management urban la câteva operații elementare, chiar dacă unii proprietari evident abuzau de drepturile de proprietate. Mai mult suma acestor proprietari a ajuns să fie imaginată ca  „piața”, mecanismul perfect care aducea cu sine reglementare urbană – jocul intereselor puse în competiție aduce echilibrul prin limitarea reciprocă a pasiunilor.

Din punct de vedere legal, administrația locală avea responsabilitatea să prepare teritoriile noi introduse în circuitul construcțiilor, dar nu avea suficiente resurse financiare pentru a le pregăti infrastructural, de aceea proprietarilor li s-a dat dreptul să își pună la dispoziție ei înșișii facilitățile necesare. Majoritatea terenurilor erau neregulate, fiind foste terenuri agricole și limita acestora era de multe ori neclară. Prin urmare a devenit o problemă nu doar că administrația să ofere infrastructura necesară construirii, dar să ofere însăși cadrul de reglementare urbană necesară producerii private a acestei infrastructuri. A schița structura străzilor sau stabilirea unor standarde de înălțime a devenit o sarcină foarte complexă. Pe lângă aceasta când un teren mai mare era divizat pentru a fi vândut, proprietarii făceau presiuni asupra notarului să folosească toate mijloacele necesare legale pentru a maximiza suprafața care putea fi vândută. Cumpărătorii terenurilor astfel divizate nu mai erau disponibili să cedeze din pământul lor foarte scump pentru drumuri adecvate. De aceea strategia a fost să se aștepte să se construiască primele clădiri și să fie folosite acestea ca și ghid pentru reglementările ulterioare și pentru a schița o structură de străzi ad hoc între casele astfel apărute și în funcție de cedările benevole de teren pentru drumuri. De fapt, fiecare nouă construcție era obligată să propună un plan urbanistic zonal, care trebuia mai întâi aprobat de administrația locală. Adică procesul de urbanizare a fost complet privatizat, statul transferând necesitatea de a propune reguli urbanistice chiar proprietarilor fiecărei parcele. Acest lucru a deschis negocierile de la caz la caz a parametrilor de construcție (înălțime, procent din terenul folosit, etc.) dintre administrație și proprietar, și dintre proprietar și vecinii săi. În plus, sistemul legal lucra el însuși în paradigma  „proprietății auto-reglementate”: faptul că nu au existat precedente de demolare a unei proprietăți dacă acestea erau construite ilegal le oferea o marjă generoasă de interpretare laxă a reglementările negociate cu administrația viitorilor proprietari. În anii ’90 au fost foarte multe presiuni pentru astfel de dereglemetare și producerea unei piețe imobiliare. Ce s-a realizat în fapt a fost nu tocmai o piață a caselor unifamiliare, ci de fapt s-a constituit o rețea informală intricată și instabilă de negocieri punctuale care lega forțe administrative și politice cu proprietari și proprietăți. Rezultatul a fost crearea unei structuri de străzi înguste, întortocheate cu acces foarte dificil și multe încălcări abuzive de drepturi de proprietate ale vecinilor. Toate aceste efecte nedorite s-au dovedit a fi foarte frustrante și au creat o relație tensionată în cartiere.

Vilele din anii 2000. A doua decadă postsocialistă a însemnat pentru toate orașele din România precum și pentru zonele lor suburbane, un ciclu de expansiune economică. Dacă suburbanizarea de până atunci a fost mai degrabă modestă și a însemnat în special construcția de case, după 2002 ritmul construcțiilor a crescut constant și în locul caselor modeste au început să apară tot mai multe vile / ‚blocuri’. Administrația locală a fost depășită de această nouă situație și o nouă logică politică a fost necesară pentru a putea face față acestei situații. O nouă schemă de a manevra realitatea a apărut prin perfectarea tehnicii privatizării urbanizării. Scala transformărilor a cerut însă o schimbare a scalei privatizării urbanizării: investițiile mari au fost favorizate celor mici (vilele), pentru că aveau suficiente resurse pentru a oferi noilor dezvoltări spații publice. Investitorii puteau primii o scutire de la reguli dacă erau dispuși să investească în infrastructura urbană publică. Dacă până atunci regulile pentru a reglementa o zonă erau produse în chiar procesul de construcție a zonei, regulile erau derivate din primele cazuri, iar apoi aplicate cazurilor următoare. Acum regulile puteau fi negociate dacă dezvoltatorii licitau pentru investiții în infrastructură. A devenit clar în primul deceniu că proprietarii micilor terenuri erau interesați în spații introvertite, în timp ce investitorii conduși  „cu adevărat” de regulile pieței (pentru că trebuiau să vândă mai departe ce construiau), erau mult mai interesați de infrastructură de calitate. De aceea a devenit mai ușor pentru politicieni și marii dezvoltatori să negocieze producția de spații publice cu marii dezvoltatori: drumuri, utilități publice, spații verzi, locuri de joacă, grădinițe și locuri pentru magazine.

Planificarea urbană inadecvată și alianța de putere dintre marii investituri, politicieni și arhitecți a alimentat frustrarea acestei clase de mijloc și discursul lor despre jocul economic imoral jucat de marii dezvoltatori și administrația locală. Piața a ajuns să fie imaginată că un spațiu dominat de interese private și comportamente ne-etice, în timp ce administrația publică era considerată a fi principalul responsabil al haosului reprezentat de geometria neordonată a noilor cartiere și relațiile spațiale nedrepte. Aceasta pentru că  „statul” ar trebui să intervină pentru a modera comportamentele inadecvate iar când acest lucru nu se întâmplă statul este suspectat a fi corup și incapabil. Mai mult, amândouă instituțiile,  „piața” și  „statul” sunt penetrate în acest imaginar de interese pentru că la acest nivel actorii se cunosc între ei și formează rețele locale. Așa cum văd persoanele din aceste cartiere, apele tulburi ale intereselor locale pot fi evitate doar de  „nivele mai înalte” ale statului. „Interese din ambele părți, și de partea primăriei și de partea constructorului… Aici ar trebui să intervină ceva mai de sus, pentru că, aici, la nivel local, primăria, consiliul județean se pot face ceva mai multe dedesubturi… pentru că toți se cunosc aici.” (M. I., 21 de ani, student, rezident al unui cartier nou).

Visul clasei de mijloc.  „Superbia” este un produs complex al visurilor clasei de mijloc pentru o casa privata departe de prezumatele maladii urbane. Statul slab postsocialiste a fost colonizat de imaginarul clasei de mijloc a  „proprietății auto-guvernate” și dorințele suburbane. Cu dublu lor statut de clienți ai administrației publice și de experți ai administrației locale de pe poziția de profesioniști, clasa de mijloc a fost foarte importantă în modelarea procesului de urbanizare în prima decadă postsocialistă. Ca o consecință a presiunilor și așteptărilor acestora procesul de urbanizare a fost privatizat. Piața a ajuns să fie imaginată ca o adevărată salvare și răspuns la toate problemele sociale după căderea regimului comunist, și a fost transformată în principalul mijloc pentru a obține o casă unifamilială construită de individul întreprinzător al clasei de mijloc. Efectul a fost cel de dezvoltare împrăștiată (urban-sprawl) și lipsa unei infrastructuri publice, practic fără servicii și spații publice. Ironic, chiar mijlocul folosit de clasa de mijloc pentru înfăptuirea fanteziilor sale locative a devenit chiar calul troian prin care capitalul-antreprenorial a colonizat în a doua decată cartierele de vile ale clasei de mijloc. Noile blocuri din a doua decadă au fost construite perete în perete cu vilele postsocialiste. Speranța planificatorului a fost că în acest mod spațiile publice produse vor putea fi în sfârșit construite, chiar dacă acest lucru ar însemna sacrificarea unor reglementări (înălțimea caselor, densități, distanțe între construcții, mixul funcțional, mixul de programe). Aceasta soluție însă nu a făcut decât să adâncească lipsa unor spații și servicii genuin publice; mulți dintre dezvoltatori au vândut  „spațiile publice” clienților. Criza economică a venit ca o binecuvântare pentru noua clasă de mijloc care locuia în casele uni-familiare pentru că a blocat ceea ce ei percepeau ca  „masacrul imobiliar” al acestor cartiere. Din nou suma proprietarilor individuali puteau trăi viețile lor introvertite în spațiile lor particulare fără interstiții publice, departe de antreprenorii care le stricau cu lăcomia și buldozerele lor echilibrul și energiile delicate ale acestor locuri. Aceasta este partea pozitivă a crizei așa cum este percepută de clasa de mijloc proprietară în căutare de spații privatizate bazate pe imaginarul lor restrâns în căutare de ceea ce înseamnă o viață frumoasă suburbană de familie.

6. Concluzii

Indiferent cum s-au făcut dezvoltările zonelor urbane, zonele suburbane au apărut în imediata lor apropiere, aproape concentric fază de zona urbană și s-au dezvoltat de-a lungul anilor, în toate zonele globului. Mai devreme sau mai târziu, prin utilizarea unor instrumente de planificare caracteristice dezvoltarii, zonele suburbane au fost personificate, în funcție de așezarea geografică, de specificul economic al zonei, de cultura și tradițiile țării și de alți mulți factori, dar mai ales în funcție de interesele economice și politice ale guvernelor.

Dezvoltarea în România a zonelor suburbane a însemnat prima mare schimbare de optică care a început să genereze expansiunea. În comparație cu modul de gândire și de acțiune socialist, când au fost dezvoltate foarte mult zonele industriale și suburbiile lor, când majoritatea clădirilor din suburbii erau clădiri pe vericală, muncitorești, unde puteau locui cei care evadau din rural pentru o viață ‚între betoane’, după Revoluție, în câțiva ani, după ‚marile privatizări’, zonele industriale nu au mai supraviețuit decât în proporție foarte mică iar suburbiile lor au devenit adevărate ghetouri. La polul opus au apărut zone suburbane luxoase, cu vile opulente.

În România, ca și în alte state foste comuniste, colapsul industrial rezultă ca fenomen al globalizării și al atracției generate de integrare europeană. Globalizarea este procesul care definește ultimele decenii însemnând la rândul său o sumă de caracteristici, dintre care o parte însemnată definesc competitivitatea unui oraș, calitatea sa de produs urban și implicit a consecințelor suburbanizării sale.

Dupa ce, începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, industria a devenit o prezență economică și culturală importantă în peisajul orasului, in ultimii 10-15 ani ea a început să se contracte. Pe linga procese urbane, cum ar fi suburbanizarea, gentrificarea și apariția ghetourilor, dezindustrializarea reprezintă una din tendințele majore ale istoriei recente ale principalelor orașe din România.

Dezindustrializarea este o transformare economică, dar și una culturală. Nu doar icoanele sau castelele au întelesuri, ci și tehnologia și fabrica „semnifică” ceva. „Fabrica” nu este o realitate neutră nici în momentul de față, iar punerea în discuție a trecutului „impur” poate trezi pasiuni situate dincolo de orice miză care caută să contextualizeze, la nivel international, soarta fabricilor din țară și chiar din București, punând în același timp în discuție peisajul urban generat de dezindustrializare, situat intre fetișurile „maidanului industrial” și cele ale „complexului rezidențial”. Acest studiu este, în esență, mai puțin unul istoric și de patrimoniu ci unul de sociologie suburbană, cu prelungirile teoretice ale problemei dezindustrializării spre studii de geografie și istorie suburbană, studii de patrimoniu, suburbanism și cultură.

Joel Kotkin, autor al raportului din noiembrie 2005 "Suburbanism Nou", introduce noua teorie de planificare, clarifică ceea ce înseamnă noua viziune de suburbanism și descrie modul în care acesta rămâne foarte mult o lucrare în curs de desfășurare. În opinia acestuia, agreată de majoritatea specialiștilor, noul suburbanism reprezintă un efort de a crea comunități mai bune suburbane. Este o filozofie de planificare, proiectare, dezvoltare și care are ca scop de a îmbunătăți toate elementele complexe care formează o comunitate de succes guvernamental, fizic, economic, social și de mediu, crearea unui model flexibil pentru o gamă largă de existențe.

Un aspect critic al acestui raport constă în pragmatismul său. Nu se poate presupune întotdeauna, de exemplu, că, construirea unui centru de oraș nou, construirea de locuințe mai dense, sau introducerea realizării dezvoltării mixte ar putea îmbunătăți în mod automat calitatea vieții, deși, aceste strategii pot fi utile. În unele comunități, sistemele fizice de infrastructură pot fi mai importante, cum ar fi școlile, parcurile și sistemele de apă.

Suburbanism nou, modern, nu este o paradigmă de design nou, care încearcă să concureze sau să discrediteze principiile de urbanism. În schimb, perspectiva nouă reprezintă o încercare amplă pentru a găsi cele mai bune modalități și cele mai bune practici, de a dezvolta și de a reamenaja comunităților suburbane.

Dintre principiile susținute de o creștere inteligentă a ‚mișcării noi de urbanism’, dar considerată ca cea mai mare inspirație, de evoluție, deja de succes, datează cu mult înainte de dezvoltarea urbană. Aceste evoluții, orientate spre piață, au încorporat cu succes un amestec de utilizări și etnii, oferind în același timp un raport bine echilibrat de locuri de muncă și locuințe. Suburbiile, de obicei, au reușit să păstreze o cantitate semnificativă de spațiu deschis, multe dintre ele cu ‚centre de cartier’, conduse departe de dezvoltarea comercială, cu o viată liniștită.

Privite de la înălțimea urbanului suburbiile sunt rânduri și rânduri de case, cubulețe albe pe un fundal verde șters.

Figura 22. Statele Unite ale Americii, New York, 2011

Suburbanizarea pare să ia un avânt din ce în ce mai mare, așezările anonime ce apar în jurul orașelor producând efecte negative atât asupra peisajului cât și asupra uneia dintre cele mai importante realizări culturale ale omenirii, spațiul urban. Condensarea aglomerărilor în așa fel încât să formeze un nou oraș, ce protejează în același timp peisajul este una din preocupările majore ale tuturor specialiștilor în acești ani, pentru o viață viitoare de bună calitate..

ANEXE

Anexa 1 – Suburbanizarea – preocupare și îngrijorare – 22 iulie – 5 august 2012, International Summer Academy, Zürich

Între 22 iulie și 5 august 2012, orașul Zürich va găzdui o școală de vară, în cadrul căreia, participanții împreună cu organizatorii își propun să găsească soluții eficiente la procesul de suburbanizare cu care se confruntă orașele lumii dezvoltate.

Arhitecți de renume din Elveția și alte țări vor examina teme precum aglomerare / oraș / peisaj pornind de la exemple din zona metropolitană a Zürich-ului, iar proiectul “Glatt – the City”, realizat de Architects Group Krokodil pentru un nou oraș lângă acesta va constitui baza conceptuală. Sub titlul “From suburb to city” programul va explora modul în care diverși factori pot contribui la dezvoltarea unui oraș de reală calitate. Cum apare un oraș? Care este relația între vechi și nou? Ce definește un oraș? Cum se creează identitatea? Ce rol are proiectul arhitectural?

Evenimentul este deschis absolvenților și masteranzilor în domeniile arhitectură, arhitectură peisageră, urbanism și va cuprinde, printre altele, o serie de prezentări și discuții cu arhitecți, urbaniști, economiști, politicieni și reprezentanți ai autorităților publice.

Anexa 2 – ‚SUBURBIA’

‚În suburbii’ (titlu original: Banlieue 13) este un film francez de acțiune lansat în 2004, regizat de Pierre Morel și produs de Luc Besson. A fost filmat la studiourile MediaPro din Buftea

Filmul este vestit pentru ilustrarea sportului parkour, care a permis realizarea cascadoriilor fără sfori sau trucaje realizate pe computer. Unul din personajele principale este interpretat de David Belle, inventatorul parkour.

Afișul filmului, 2004

În 2010, probleme sociale, cum ar fi violența , droguri și crima organizată au depășit cele mai sarace suburbii ale Parisului și, în special o Banlieue frecvent menționate ca B13 (Banlieue 13 – care se traduce la District 13 sau Borough 13 în limba engleză ), un ghetou , cu o populație de aproximativ două milioane. În imposibilitatea lor de a controla B13 autorităților au construi un zid înalt de sârmă ghimpată în jurul întregii zone, forțând locuitori să supraviețuiască fără educație, utilități proprii sau protecția poliției, în spatele peretelui de izolare.

Bibliografie

Abraham, D. (1991), Introducere in sociologia urbana, Editura Stiintifică, Bucuresti

Ascher F., 1998, La république contre la ville : essai sur l’avenir de la France urbaine, La Tour d’Aigues, L’Aube.

Ascher F., Godard, F., 1999, “Vers une troisième solidarité”, Esprit, nr. 258, 168-189.

Atkinso R., Blandt, S., 2005, “International Perspectives on The New Enclavism and the Rise of Gated Communities”, Housing Studies, vol.20, nr. 2, 177 – 186

Atkinson R., Flint, J., 2004, “Fortress UK ? Gated communities, the spatial revolt of the elites and time-space trajectories of segregation”, Housing Studies, vol.19, www.bristol.ac.uk/sps/cnrpaperspdf/cnr17pap.pdf).

Baumgartner, M-P., 1988, The Moral Order of a Suburb, Oxford University Press.

Beck U., Giddens, A., Lasch, S., 1994, Reflexive Modernization: Politics, Tradition and Aesthetics in the Modern Social Order, Cambridge, Polity Press.

Begout B., 2005, La découverte du quotidien, Paris, Allia.

Berger M., 2006, « Périurbanisation et accentuation des logiques ségrégatives en Île-de-France », Hérodote, nr. 122, 198-211.

Blakely E.J, Snyder M.G., 1997, Fortress America: Gated Communities in the United States, Brooking Institution Press, Lincoln Institute of Land Policy.

Bordreuil J-S., 2002, “Plan de Campagne, la ville résurgente”, in Dubois-Taine, G. (ed.), La Ville émergente : résultats de recherches, Paris, PUCA, ministère de l’Equipement, 63-80.

Boudreau J.A., Didier S., Hancock C., 2004, “Homogénéisation résidentielle et indépendance politique : de la sécession urbaine et autres incorporations à Los Angeles”, L’Espace géographique. vol.33, nr. 2, 131-148.

Bourdin A., 2000, La Question locale, Paris, Presses universitaires de France.

Caldeira T.P.R., 2000, City of Walls. Crime, Segregation and Citizenship in Sao Paulo, Berkeley and Los Angeles, University of California Press.

Brun J., Rhein C. (eds), 1994, La Ségrégation dans la ville. Concepts et mesures, Paris, L'Harmattan.

Bussi M., 2002, “Les Faux Semblants de la mixité sociale urbaine”, Pouvoirs locaux, nr.54, 3e trimestre, 5-11

Capron G., 2004, “Les ensembles résidentiels sécurisés dans les Amériques: une lecture critique de la literature”, L’Espace géographique, vol.33, nr.2, 97-113.

Chalas Y,. 2000, L’invention de la ville, Paris, Anthropos and Economica.

Charmes, E,. 2005, La vie périurbaine face à la menace des gated communities. Paris, L’Harmattan.

Coleman, A., 1990, Utopia on Trial: Vision and Reality in Planned Housing, London, Hilary Shipman, Revised edition.

Davis M., 1990, City of Quartz: Los Angeles capitale du futur, French translation by Dartevelle, M., and Saint-Upéry, M., 1997, Paris, La découverte.

Donzelot J., 2004, “La ville à trois vitesses : gentrification, relégation, périurbanisation”, Esprit, 14-39.

Duany A., Plater-Zyberk, E., Speck, J., 2000, Suburban Nation : The Rise of Sprawl and the Decline of the American Dream, New York, North Point Press

Dubois-Taine, G., 2002, La ville émergente. Résultats de recherches, Paris, PUCA, ministère de l’Equipement

Ehrenberg, A., 1998, La fatigue d’être soi. Dépression et société, Paris, Odile Jacob.

Esprit, 1999, Dossier “Quand la ville se défait”, nr. 258, 83-189.

Esprit, 2004, Table ronde “La mixité urbaine est-elle une politique ?”, nr. 303, 121-142.

Estebe P., Talandier, M., 2005, La Carte politique, instrument de la solidarité urbaine ? L’Intercommunalité à l’épreuve de la polarisation sociale de l’urbain, Acadie, rapport pour le ministère de l’Equipement.

Filippi B., 2006, Marchés résidentiels et fractures urbaines en Ile-de-France : revenus, cycles de vie et structures urbaines. Paris: rapport pour le PUCA, ministère de l’Equipement.

Gans H-J., 1962, “Urbanism and Suburbanism as Ways of Life: A Reevaluation of ‘Definitions’” In: Rose A-M. (ed.), Human Behavior and Social Processes, Boston, Houghton Mifflin, 625-648.

Gans H-J., 1967, The Levittowners: How People Live and Politic in Suburbia. New York, Pantheon Books, 1967.

Garcia Sanchez P-J., 2004, “La forme privative de l’urbanité : emprise sécuritaire et homogénéisation socio-spatiale à Caracas”, L’Espace géographique, vol.33, nr.2, 114-130.

Genestier, P., Laville, J-L., 1994, “Au-delà du mythe républicain : intégration et socialisation”, Le Débat, nr. 82, 154-172.

Giddens A., 1991, Modernity and Self-Identity. Self and Society in the Late Modern Age, Cambridge, Polity Press.

Graham, S., Marvin, S., 2001, Splintering Urbanism: Networked Infrastructures, Technological Mobilities and the Urban Condition, London, Routledge.

Guilluy C., Noyé,C., 2004. Atlas des nouvelles fractures sociales en France. Paris, Autrement.

Jackson, K.T., 1985, Crabgrass Frontier: The Suburbanization of the United States, Oxford University Press.

Jaillet M-C., 2004, “L’espace périurbain : un univers pour les classes moyennes”, Esprit, nr. 303, 40-61.

Lévy J. 1999, Le tournant géographique. Penser l’espace pour lire le monde, Paris, Belin.

Lofland L-H. 1998, The Public Realm: Exploring the City’s Quintessentiel Social Territory, New York, Aldine de Guyter.

Maher K-H., 2003, “Workers and strangers: The household service economy and the landscape of suburban fear”, Urban Affairs Review, vol.38, nr. 6, 751-786.

Mangin D., 2004, La ville franchisée: Formes et structures de la ville contemporaine, Paris, Editions de la Villette.

Maurin E., 2004, Le ghetto français. Enquête sur le séparatisme social. Paris, Seuil.

Miljkovitch, R., 2001, L’attachement au cours de la vie. Modèles internes opérants et narratifs, Paris, PUF.

Montulet B., Kaufmann, V. (eds), 2004, Mobilités, fluidités, … libertés, Bruxelles, Facultés universitaires Saint-Louis.

Philips T., Smith, P., 2006, “Rethinking urban incivility research: Strangers, bodies and circulations”, Urban Studies, vol.43, nr. 5 & 6, 879-901

Putnam R., 2000, Bowling Alone. The Collapse and Revival of American Community, New York, Touchstone

Rémy J., 1999, “Dédoublement des espaces sociaux et problématiques de l’habitat” in Bonnin, P., De Villanova, R., D’une maison l’autre : parcours et mobilité résidentielles, Grâne, Créaphis, 315-345.

Soja E., 2000, Postmetropolis: Critical Studies of Cities and Region, Malden: Blackwell.

Sorea Daniela, Epistemologie, Universitatea Transilvania, Brașov, 2009

Sorkin M. (ed.), 1992, Variations on a Theme Park: The New American City and the End of Public Space, New York, Hill and Wang.

Taylor C., 2004, Modern Social Imaginaries, Duke University Press

Urry J., 2000, Sociology beyond societies. Mobilities for the twenty-first century, London, Routledge

Webster C.J., 2001, “Gated cities of to-morrow”, Town Planning Review, vol.72, nr. 2, 149-170.

Wirth L., 1938, “Urbanism as a Way of Life”, American Journal of Sociology, XLIV, 1-24.

Erdeli, G., Simion, G., Local decentralization and extended suburbanization: A geographical approach of the metropolitanisation process in Romania, 2006

Simion, G. (2010), Bucharest Metropolitan Area. The Geography of Agriculture using GIS tools, Bucharest University Publishing House, Bucharest

Stănciulescu, G., Minciu, R., Pădurean, M. … Simion, G. et al. (2009), Metropolitan area development strategy and tourism planning, Editura ASE, București

Rusu, M., Simion, G., Dărășteanu, C. (2007), Identification of less-favoured rural areas and their support after Romania’s accession to the European Union, Institutul European din România, București

Chelcea, L., Simion, G. (2007), Deindustrialization, resemnification and urban reconversion, in: Kombinat – Ruins form the Golden Age, Igloo, București.

Simion, G. (2008), Geographical Analysis of the Land Fragmentation Process Based on Participatory Mapping and Satellite Images. Case Studies of Ciorogârla and Vănătorii Mici From the Bucharest Metropolitan Area, Human Geographies  – Journal of Studies and Research in Human Geographies, 2.1:83-94.

Rusu, M., Simion, G., Dărășteanu, C. (2007), Scenarios to support Romanian less-favoured rural areas, Studii și Cercetări de Economie Rurală, IV-Convergențe în cercetarea spațiului rural:167-176.

Erdeli, G., Simion, G. (2006), Local decentralization and extended suburbanization: A geographical approach of the metropolitanisation process in Romania, Buletinul Societății de Geografie din România, tom. XII(XXCII):107-120.