Studiu Privind Securitatea Nationala – (re)conceptualizare Si Disciplina Stiintifica

TEMA: Studiu privind securitatea națională – (re)conceptualizare și disciplină științifică

C U P R I NS

INTRODUCERE

Capitolul 1. Securitatea modernă

1.1. Paradigma securității moderne

1.2. Securitate colectivă, comună și prin cooperare

1.3. Securitate națională modernă

1.4. Aplicabilitatea metodei structuraliste uzitate în lingvistică, semiotică și teoria literaturii în studiul securității naționale

2.(Re)conceptualizarea securității naționale

2.1. (Re)definirea conceptului (analiză)

2.2. Factori de (in)securitate

2.3. Valori, interese și necesitatea de securitate

2.4. Operaționalizarea securității

2.5. Analiza semantică a Viziunii Strategice a SRI 2007-2010 și a Viziunii Strategie 2011-2015

3. Securitatea modernă – disciplină științifică

3.1. Obiect de studiu și disciplină științifică

3.2. Pregătirea în domeniul securității naționale

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

LISTA ABREVIERILOR

LISTA ANEXELOR

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE

INTRODUCERE

Tema se înscrie în preocupările de aprofundare a abordărilor pluri- și interdisciplinare ale studiilor doctorale, determinând cercetări în domeniile relațiilor internaționale, lingvisticii, schimbărilor sociale, și este pliată tendințelor actuale din domeniul analizei de securitate, dinamizate de procesele sociale și tehnologice.

Contribuția pe care încerc să o aduc are în vedere inițierea unui demers privind evaluarea mecanismelor semantice și semasiologice în domeniul securității naționale, prin intermediul explicării modificărilor conceptuale ce au loc în domeniul securității naționale.

Orientarea către această temă are la bază un proces ce rezultă din pregătirea personală (absolvent al Facultății de Litere al Universității din București, prilej cu care am studiat discipline precum lingvistică și pragmatică, ce mi-au facilitat dezvoltarea unui background academic pentru analiza conceptelor securității naționale din perspectivă semantică) și din necesitățile de cunoaștere cu care m-am confruntat ca lucrător în sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională, în domeniu analitic.

Alegerea temei rezidă din necesitatea organizării și clasificării conceptuale a termenilor/ sintagmelor din domeniul securității naționale, în contextul supraîncărcării informaționale și a unei literaturi de specialitate extrem de bogate, dar care se perimează foarte rapid.

Opțiunea pentru proiectul tezei de doctorat, „Studiu privind securitatea națională – (re)conceptualizare și disciplină științifică”, rezidă și din nevoia de clarificare în contextul în care, în prezent, există un cumul de definiții perimate, care nu mai sunt operaționale, și de unele noi, care se află în plină construcție. Cu atât mai mult, în epoca globalizării, reconceptualizarea este atributul unui prezent caracterizat de o continuă experimentare a viitorului.

Un alt motiv al abordării acestei teme este determinat de creșterea interesului specialiștilor de intelligence privind „revigorarea” conceptuală a „securității”, plecând de la premisa că definiția tradițională nu descrie domeniul securității actuale, fiind nevoie de o nouă paradigmă a securității, care poate explica schimbările din regiuni variate și care nu este limitată la o singură problematică sau un singur nivel de analiză. Totodată, s-a subliniat necesitatea ca studiile de securitate să fie centrate pe identificarea, localizarea și evaluarea celor mai importante măsuri de „securizare” inițiate de actorii principali ai vieții sociale.

Dimensiunile militare ale securității s-au diminuat și s-au schimbat, în același timp cu asimiliarea pluralității și originii noilor riscuri și amenințări, fapt ce determină și o nouă concepție în ceea ce privește legiferarea securității. De acum înainte, securitatea este asociată cu protecția a tot ceea ce afectează înseși condițiile existențiale ale persoanei, bazele societății și ale statului, și organizațiile internaționale la care România a aderat sau se află în proces de aderare.

Astfel, pentru a crește gradul de inovativitate și pentru a conferi un reper științific valoros și validare interdisciplinară temei, voi include în proiectul de doctorat o analiză a sintagmelor asociate domeniului securității naționale, realizată atât prin aplicarea metodei structuraliste – care aduce în prim plan colectivitatea în raport cu individul și sincronicitatea faptelor în raport cu evoluția, utilizată în scopul explicării unor concepte teoretice din sfera lingvistică, cât și prin utilizarea programului software de analiză semantică „Tropes”.

În procesul de colectare a informațiilor inițiat în perspectiva elaborării cercetării științifice, am utilizat o serie de metode și instrumente.

Astfel, în primă fază, am realizat o cercetare descriptivă, atât cantitativă, cât și calitativă, ambele caracteristici fiind interdependente în cadrul lucrării de față.

Astfel, între metodele utilizate, se încadează: metode transversale (care urmăresc aspectele fenomenele și procesele la un anumit moment), metode longitudinale (care urmăresc procesele/ fenomenele în timp), metoda observației, studiul documentelor, metodele comparative și cazuistice, metode calitative (fenomenologia, studiul de caz), metode de prezentare statistică (grafică).

Totodată, am inițiat demersul științific plecând de la teoriile fundamentale ce au avut la bază viziunea structural-funcționalistă enunțată de sociologul Talcott Parsons și ipotezele lui Claude Levi-Strauss.

Astfel, sociologul Talcott Parsons a definit elementele structurale ca parte integrantă a sistemului social, în care actorul, în scopul unei cât mai bune adaptări la o anumită situație, se comportă astfel încât să răspundă cerințelor celorlalți, obținând două poziționări: un status, prin care se enunță locul său în sistem, și un rol, ce are la bază „ceea ce actorul întreprinde în raporturile sale cu ceilalți și care trebuie privit în semnificația sa funcțională pentru sistemul social”.

Totodată, în vederea validării științifice a acțiunii de explicitare, în cadrul lucrării de doctorat, am utilizat metoda structurală levi-straussiană, având la bază modelul fonologic, fiind argumentată, în acest sens, posibilitatea de a pune în practică, în domeniul intelligence-ului, a procedeelor structuraliste folosite în domeniile lingvistic și a teoriei literaturii; acest mod de studiere contribuie la exemplificarea unei comparații a intelligence-ului clasic și modern.

Alături de alte mijloace structuraliste folosite în domeniile lingvisticii, semioticii și teoriei literaturii, care aduc în prim plan “totalitatea” în raport cu individul și sincronicitatea faptelor în raport cu evoluția, am demonstrat posibilitățile de aplicabilitate în sfera securității naționale, deosebit de importante în comparația dintre conceptele utilizate în perioada clasică și cea modernă.

Noutatea temei constă în faptul că va prospecta necesitatea și oportunitatea realizării unui model integrator de conceptualizare particularizat la problematica de securitate a României.

Tema propusă spre cercetare prezintă o importanță deosebită datorită faptului că, rezultatele sale și diseminarea acestora în domeniul securității naționale ar putea ajuta specialiștii din serviciile de intelligence sau factorii de decizie, care participă la elaborarea propunerilor legislative și reprezentanților din Parlamentul României din domeniile ordinii, siguranței și apărării publice, să traseze obiective și priorități pentru comunitatea de informații pentru delimitarea unui cadru conceptual.

Fiind o sintagmă care trebuie fundamentată și realizată în exclusivitate de structurile specializate ale statului, securitatea națională angrenează toate resursele societății și intră în responsabilitatea fiecărui cetățean; astfel, pentru ca ea să se regăsească în comportamentul cotidian al individului, el trebuie să posede o cultură de securitate.

De asemenea, unul dintre reperele valorificării prezentei lucrări, beneficiarii finali ai cercetării vor fi cetățenii, tema având ca scop conștientizarea necesității, la nivel societal, a unei culturi a prevenției, care să stea la baza participării indivizilor la formarea propriei securități.

În ceea ce privește potențialele contribuții științifice, prin tratarea problematicii de cercetare propusă, există convingerea că se va contribui la o mai bună clarificare a conceptelor/ sintagmelor de securitate, securitate colectivă, securitate a individului sau a celui de securitate națională sau a celui de paradigmă a securității, studiate și cercetate din perspectivă semantică.

Având în vedere stadiul și conținutul cercetărilor privind problematica ce face obiectul tezei de doctorat pe care o propun, intenționez să înglobez, într-o cercetare exploratorie și critică, datele și informațiile care conturează cadrul teoretic al securității naționale, aspecte privind reconceptualizarea securității multidimensionale și acordarea statutului de disciplină științifică securității moderne

Caracterul descriptiv al lucrării rezidă, în special, din prezentarea evidențelor, iar natura sa explicativ-predictivă este determinată de intenția de a explica evoluțiile conceptuale din domeniul securității naționale și care sunt implicațiile pentru securitatea individuală, națională și internațională.

În acest sens, direcțiile de cercetare propuse se îndreaptă către:

identificarea elementelor constitutive paradigmei de securitate națională și a aspectelor legate de doctrina de securitate, politica de securitate – ansamblul intențional pentru realizare, strategia de securitate, dreptul la securitate (libertatea omului și obligații), cultura de securitate, și intelligence-ul de securitate națională;

analizarea principalelor forme de manifestare în plan semantic și semasiologic, în ceea ce privește domeniul securității naționale;

identificarea dificultăților de diferențiere a indicatorilor de securitate și a celor de insecuritate, și „soluționarea” acestora, prin încercarea de a realiza o distincție clară între sintagmele expuse;

(re)conceptualizarea unor sintagme precum „management colectiv” și identificarea premiselor și cerințelor de funcționalitate ale securității colective, oferind, adițional, și un cadru teoretic pentru sintagma „intelligence de securitate”/ „security intelligence”;

conceptualizarea valorilor, intereselor și necesității de securitate, prin identificarea contextului apariției și consacrării unor noi valori, modalitatea de dezvoltare a intereselor și relațiilor internaționale în contextul globalizării și amplificarea nevoii de securitate, în sfera prevenției de securitate.

identificarea condițiilor în care se poate realiza/ operaționaliza securitatea națională, prin explicarea sintagmelor de „hard power security”, „soft power security” și „smart power security”;

prezentarea metodelor specifice de analiză a domeniului de cercetare privind securitatea națională, prin explicarea unor concepte precum cultura de securitate și învățământul de securitate națională.

În ceea ce privește etapizarea cercetării, activitățile de clarificare, sintetizare și reprezentare, în cadrul tezei de doctorat, au fost organizate după cum urmează:

Inițial, am stabilit problema de cercetat, obiectul analizei științifice, pe baza stărilor de fapt, respectiv stabilirea definitivă a titlului tezei, a cuprinsului pe capitole și subcapitole, extinderea și aprofundarea studiului conceptelor privind securitatea națională.

De asemenea, am realizat o analiză dimensională a conceptelor ce vor fi operaționalizate prin identificarea, orientarea și cercetarea unor cazuri concrete, analiză comprehensivă, și, în perspectivă holistică, prin studierea și înțelegerea aprofundată a particularităților semantice și semasiologice din domeniul securității naționale și a metodologiilor ce ar trebui urmate pentru obținerea de rezultate satisfăcătoare.

Ulterior, am determinat fenomenele și procesele supuse cercetării/ investigației, prin explicitarea modificărilor conceptuale survenite de la treau fost organizate după cum urmează:

Inițial, am stabilit problema de cercetat, obiectul analizei științifice, pe baza stărilor de fapt, respectiv stabilirea definitivă a titlului tezei, a cuprinsului pe capitole și subcapitole, extinderea și aprofundarea studiului conceptelor privind securitatea națională.

De asemenea, am realizat o analiză dimensională a conceptelor ce vor fi operaționalizate prin identificarea, orientarea și cercetarea unor cazuri concrete, analiză comprehensivă, și, în perspectivă holistică, prin studierea și înțelegerea aprofundată a particularităților semantice și semasiologice din domeniul securității naționale și a metodologiilor ce ar trebui urmate pentru obținerea de rezultate satisfăcătoare.

Ulterior, am determinat fenomenele și procesele supuse cercetării/ investigației, prin explicitarea modificărilor conceptuale survenite de la trecerea de la intelligence-ul clasic, la cel modern.

Totodată, am accentuat elementele de noutate ce impun direcțiile de aprofundare din conținutul tezei de doctorat, acestea constând în:

identificarea perspectivelor conceptuale care acordă caracter de ambiguitate termenului de „securitate”, atât din punct de vedere al conținutului, cât și din cel al formatului;

abordarea conceptelor, instrumentelor instituționale și acționale care alcătuiesc paleta de gestionare a problematicii securității;

identificarea capabilităților de enunțare a sintagmei de „securitate națională”, care se află, în prezent, sub semnul unei reale provocări, în contextul în care „dinamica evenimentelor de securitate” este unul dintre factorii ce influențează factorii de decizie;

sublinierea principalelor caracteristici ale mediului de securitate din timpul Războiului Rece și din perioada contemporană, necesar a fi cunoscute în scopul teoretizării conceptelor conexate cu domeniul securității;

identificarea premiselor securității colective, în contextul în care cu prilejul aderării la NATO, România a fost inclusă într-un sistem „robust” de securitate colectivă.

stabilirea elementelor definitorii ale strategiei națioale de securitate, în contextul în care este parte integrantă a culturii de securitate;

conceptualizarea valorilor, intereselor și necesității de securitate, prin punctarea contextului apariției și consacrării unor noi valori, modalitatea de dezvoltare a intereselor și relațiilor internaționale în contextul globalizării și amplificarea nevoii de securitate în sfera prevenției de securitate;

identificarea discipline științifice, elementele definitorii ale securității moderne și specificitățile securității naționale.

O sursă bibliografică relevantă pentru cercetarea doctorală a fost reprezentată de articolele de specialitate din diferite publicații interne (naționale) și externe (internaționale).

Activitatea de cercetare cu privire la elaborarea tezei de doctorat are la bază investigarea surselor bibliografice, prin parcurgerea unui proces de documentare/ acces la surse deschise; identificarea tematicii, a locației de expunere și a modalității de acces; achiziționareea/ accesarea materialelor în format fizic sau online; studiul materialelor (fișa de lectură a sursei, structurată în funcție de teze, concepte și argumentări), în scopul realizării unei taxonomii a informațiilor.

Exploatarea surselor deschise consultate a inclus activități de cercetare ce implică respectarea criteriilor privind utilitatea, eficiența, precizia, calitatea, concizia și caracterul complet al informației.

În activitatea de colectare a datelor, care au avut la bază operațiuni de cercetare a surselor, selectare, prelevare, prelucrare primară, stocare și gestionare a elementelor informaționale de interes, au fost selectate acele date care îndeplinesc criteriile de relevanță potrivit cerințelor stabilite sau primite, pentru completarea lucării de doctorat.

În cadrul procesului de cercetare științifică, informațiile integrate dețin caracter neclasificat și provin din surse deschise, legale, precum spațiul virtual – internetul și new-media – grupurile specializate de informare și analiză, bibliotecile online; literatura gri – lucrări de cercetare, manuscrise, rapoarte și documente tehnice, discursuri și fotografii comerciale; informațiile din mediile academice (conferințe, simpozioane, lucrări academice și ale experților din diferite domenii); datele oficiale – rapoarte guvernamentale, bugete, statistici demografice, audieri, dezbateri legislative, conferințe de presă, discursuri, dar și informațiile din medii profesionale și academice – conferințe, simpozioane, documente elaborate de asociații profesionale, lucrări academice și ale experților din diverse domenii; surse tradiționale – agenții de presă, publicații, posturi de radio și televiziune; centre de cercetare și biblioteci.

Trimiterile la subsol au fost realizate prin cifre, subliniindu-se sursa ideii preluate, precum și existența unor alte materiale care au abordat tematici similare, aspecte ce se regăsesc și în cadrul rubricii bibliografice.

Pe timpul studiului și documentării în cadrul proiectului, am participat la dezbateri, activități și evenimente științifice organizate de Academia Națională de Informații „Mihai Viteazul” (ANIMV) și alte instituții de învățământ superior din domeniul securității naționale, prin prezentarea unor lucrări științifice și articole subsumate domeniului „Informații și securitate națională”.

Capitolul 1. Securitatea modernă

În cadrul capitolului, am tratat aspecte privind caracteristicile definitorii ale securității moderne și specificitățile securității naționale. De asemenea, am prezentat metodele specifice de analiză a domeniului de cercetare privind securitatea națională, explicând ce înseamnă cultura de securitate și învățământul de securitate națională.

Procesul de documentare a inclus cercetări privind elementele constitutive ale paradigmei de securitate națională, fiind prezentate aspecte legate de doctrina de securitate, politica de securitate – ansamblul intențional pentru realizare, strategia de securitate, dreptul la securitate (libertatea omului și obligații), cultura de securitate și intelligence-ul de securitate națională.

1.1. Paradigma securității moderne

Conceptul de securitate și a sintagmelor de securitate națională/securitate modernă. Clarificări terminologice

Termenului „securitate” i s-a acordat caracterul de ambiguitate, atât din punct de vedere al conținutului, cât și din cel al formatului în care acesta se regăsește: astfel, poate fi definit ca scop, domeniu, concept, program de cercetare sau disciplină .

Potrivit dicționarului de relații internaționale, securitatea echivalează cu „lipsa amenințărilor ce vizează o valoare importantă, de tip absolut (marcată de lipsa unui risc sau a unei amenințări) sau de tip deplorabil".

Totodată, cercetătorul german Helga Haftendorn a apreciat că sintagma securității naționale se integrează statului-națiune, fără a fi luată în considerație securitatea altor state.

Expertul în domeniul relațiilor internaționale Arnold Wolfers a caracterizat securitatea națională ca „simbol ambiguu”, ce nu deține un înțeles exact, acesteia fiindu-i atribuite „semnificații multiple”.

Una dintre orientările generale asupra securității naționale, cu o largă acceptanță, este aceea că securitatea echivalează cu „absența unei amenințări militare sau cu protecția unui stat de atacuri externe”.

Richard Ullman remarca că definirea securității naționale în termeni militari oferă o imagine falsă asupra realității, sugerând o definiție mai extinsă, în care amenințările la adresa securității naționale sunt acele acțiuni sau secvențe de evenimente care aduc atingere calității vieții locuitorilor unui stat, într-un interval redus de timp.

O altă perspectivă este dată de omul de știință britanic Barry Buzan, potrivit căruia securitatea națională nu poate fi definită în sens general, ci doar în funcție de context.

Într-un mod esențializat, paradigma securității naționale a fost inițial prezentă într-un cadru istoric particular. Odată cu crearea statului-națiune, în secolul al XVII – lea și a interesului de „a supraviețui”, securitatea națională a devenit o preocupare importantă.

Pentru a încheia „războiul tuturor împotriva tuturor” („the war of all against all”) – sintagmă atribuită filosofului britanic Thomas Hobbes, cetățenii cedează în fața unui suveran puternic. Opusă acestei viziuni este schema „păcii perpetue”, propusă de Kant, ca normă morală de urmat de către cetățeni.

Potrivit cercetătorului german Helga Haftendorn, sintagma securității naționale se integrează statului-națiune, fără a fi luată în considerație securitatea altor state.

Expertul în domeniul relațiilor internaționale Arnold Wolfers a caracterizat securitatea națională ca „simbol ambiguu”, ce nu deține un înțeles exact, acesteia fiindu-i atribuite „semnificații multiple”.

Una dintre orientările generale asupra securității naționale, cu o largă acceptanță, este aceea că securitatea echivalează cu „absența unei amenințări militare sau cu protecția unui stat de atacuri externe”.

Richard Ullman remarca faptul că definirea securității naționale în termeni militari oferă o imagine falsă asupra realității, sugerând o definiție mai extinsă, în care amenințările la adresa securității naționale sunt acele acțiuni sau secvențe de evenimente care aduc atingere calității vieții locuitorilor unui stat, într-un interval redus de timp.

O altă perspectivă este redată de omul de știință britanic Barry Buzan, care aprecia că securitatea națională nu poate fi definită în sens general, ci doar în funcție de context.

Într-un mod esențializat, paradigma securității naționale a apărut într-un cadru istoric particular. Odată cu crearea statului-națiune, în secolul al XVII – lea și a interesului de „a supraviețui”, securitatea națională a devenit o preocupare importantă.

În anul 1940, au fost adăugate două noi elemente vechii sintagme a securității naționale: s-a apreciat că durabilitea unui sistem de securitate este direct dependentă de absența utilizării forței și respectul pentru drepturile omului. Acest fapt stă la baza celor doi piloni ai Organizației Națiunilor Unite și anume „securitatea tuturor membrilor va fi garantată de un sistem colectiv de securitate, făcându-se uz de forță doar în cazuri de auto-apărare”.

De asemenea, între definițiile securității regăsim viziunile lui: Walter Lippman (1962), care afirma că o națiune se află siguranță în cazul în care nu este necesar ca acesta „să sacrifice valori esențiale”, dacă are ca scop evitarea războiului și, în contextul unei provocări la adresa sa, este „capabilă să le mențină, cu ajutorul victoriei într-un război”; Arnold Wolfers (1962), porivit căruia, „în sens obiectiv, securitatea echivalează cu lipsa amenințărilor la adresa valorilor obținute (în sens subiectiv) , iar într-un sens subiectiv, absența temerii că asemenea valori vor fi atacate” (conceptul de securitate națională este un „simbol ambiguu”, care „s-ar putea să nu aibă nicio semnificație”) ; Ian Bellany (1981), care statuează că „securitatea, ca și concept de sine stătător, reprezintă „o absență relativă a războiului, combinată cu convingerea relativ solidă că niciun război care ar putea avea loc nu s-ar finaliza cu o înfrângere”.

De asemenea, Joseph Nye afirma (1988) că majoritatea politicilor de securitate sunt menite să asigure „autonomie socială ca grup un anumit nivel al statutului politic, și nu doar să asigure supraviețuirea fizică a indivizilor din interiorul granițelor naționale”; David Baldwin sugera (1997) reformularea definiției lui Wolfers pentru a elimina ambiguitatea din sintagma “absența amenințărilor” (în concepția lui Baldwin, securitatea determină „o probabilitate mică de prejudiciere a valorilor dobândite”); Haftendorn a aprciat (1991) că definiția tradițională a securității nu descrie domeniul securității actuale, fiind nevoie de o nouă paradigmă a securității, care poate explica schimbările din regiuni variate și care nu este limitată la o singură problematică sau un singur nivel de analiză.

Securitatea națională reprezintă ansamblul măsurilor politico-diplomatice, economice, militare, ecologice și de altă natură care asigură statului independența și suveranitatea națională, integritatea teritorială, ordinea internă constituțională și propriul sistem de valori conexat tradițiilor euroatlantice. Securitatea națională se poate baza pe raportul dintre cele trei elemente fundamentale ale acesteia:

protecție – capacitatea de a împiedica sau întârzia producerea unui eveniment nedorit (protecția a priori), precum și de a relua activitatea de bază după producerea acestuia (protecția a posteori);

descurajare – capacitatea de a influența un infractor să se abțină de la comiterea atacului. Descurajarea poate fi atât psihologică (mediatizarea existenței măsurilor de securitate), cât și de fapt (dotarea reală cu mecanisme de securitate);

prelucrarea evenimentului nedorit – atât calificarea evenimentului, cât și asigurarea condițiilor pentru reluarea activității după producerea acestuia.

În definirea securității naționale trebuie plecat de la raportul existent între funcțiile actuale ale statului (internă și externă), la care se adaugă cele trei elemente definitorii ale lui în secolul XXI: „ideea de stat – conceptualizare, determinare, evoluții și tendințe”; baza fizică a statului – spațiul național, spațiul de interes, frontiere, integrare etc”.; „exprimarea internațională a statului – politica externă, aport și participare la securitatea internațională, parte la tratatele internaționale etc”.

Astfel, fiecare element al statului reprezintă obiective ale securității, alături de legăturile/ relațiile dintre acestea. De asemenea, unul dintre aspectele importante de luat în seamă este reprezentat de situația privind problema „dimensiunii și determinării naționale” a statului, a conexiunii stat-națiune.

La nivel academic, conceptul de securitate poate fi asociat studiilor obiectului de referință, caracterizate de o sub-categorie a relațiilor internaționale. Pe de o parte, se poate aprecia că relațiile internaționale au la bază studiul interacțiunilor dintre „actorii” internaționali (state, organizații internaționale) și indivizi; pe de altă parte, studiile de securitate tratează o parte componentă a acestora, realizând securitatea actorilor angrenați în proces.

Configurația paradigmatică a securității

Principalele paradigme din cadrul relațiilor internaționale (realism, liberalism, marxism, constructivism) oferă cadre conceptuale alternative necesare înțelegerii complexității ce rezultă din încercarea de a studia volumul major de interacțiuni ce au loc între actorii de pe scena internațională, ele reprezentând lentile prin intermediul cărora se poate realiza o analiză a problematicilor de securitate din domeniul relațiilor internaționale.

Deși au existat multiple încercări de definire a acestui concept, în special după sfârșitul Războiului Rece, când paradigma predominantă a relațiilor internaționale a cunoscut o schimbare fundamentală, procesul de clarificare terminologică s-a dovedit a fi dificil. Din 1990, are loc o multiplicare a intențiilor de realizare a unui cadru conceptual în ceea c privește domeniul securității naționale, ușor pliabilă perioadei moderne a politicii internaționale proclamată de cercetători și opinia publică, în care temerea privind amenințarea nucleară beneficia de dimensiuni reduse, locul său fiind luat de noi situații cărora, anterior, nu li se oferea aceeași importanță.

Începutul anilor ‘90 este marcat de apariția și dezvoltarea unor noi instrumente de gândire care înglobează conceptele din domeniul securității naționale, pornind de la relațiile internaționale, doctrinele politice, până la domeniile organizaționale și culturale. În acest sens, se remarcă faptul că instrumentele conceptuale și metodologice din diverse domenii sunt utilizate în cadrul schițării unei cunoașteri pluri-paradigmatice a securității. Astfel, în ceea ce privește școlile de gândire, trei dintre acestea s-au remarcat din punct de vedere al valorii de care dispun: realism (neorealism, realismul clasic), liberalism (neoliberalism) și constructivism, contribuind prin elementele ce pot aduce plus-valoare literaturii de specialitate.

Expertul și profesorul de relații internaționale Robert Jervis a elaborat o diferențiere a tipurilor de realism (ofensiv/ defensiv), iar Alistair Johnson a elaborat un cadru pretabil analizei multi-sursă: echilibrul/ maximizarea puterii, echilibrul amenințărilor, evalurea identității).

De asemenea, un nou punct de plecare a fost statuat de expertul american în politici internaționale, Dale Copeland, teoria „diferențelor dinamice”, opusă cea redată de Jaek Kruger, a „puterii tranziției”; Charles Glaser și Benjamin Miller au elaborat teoriile de cooperare între marile puteri, Randal Schweller pe cea a echilibrului intereselor.

De asemenea, natura schimbătoare a paradigmei a fost determinată de trasarea elementelor sale fundamentale: atributul de prevenire este înlocuit cu cel de proteție/ protejare; securitatea este definită și realizată prin controlul puterii militare, iar asigurarea sa, în relație de reciprocitate, se preschimbă în condiție sine-qua-non pentru națiuni; colaborarea în vederea prevenirii conflictelor este caracterizată de aspectul comun, colectiv.

În ceea ce privește „noua sferă a configurație paradigmatică a securității în procesul restructurării sistemului internațional”, aceasta direcționează statele lumii spre următoarele „matrice comportamentale”: „redimensionarea spațiilor (zonelor) cu un înalt nivel de integrare economică, politică și militară și stabilirea unor noi tipuri de relații bazate pe cooperare și parteneriat cu zonele neintegrate”; „generalizarea în spațiul euroatlantic a societăților deschise, pluraliste din punct de vedere politic și cu economie de piață”; „diminuarea posibilităților de utilizare directă a forței armate în relațiile interstatale”; „prevenirea conflictelor și managementul crizelor”; „dezvoltarea și aplicarea unor strategii conflictuale nemilitare de promovare a intereselor naționale” .

De asemenea, „esența” paradigmei securității moderne se află în „strategiile conflictuale nemilitare de promovare ofensivă a intereselor naționale”, care includ participarea la „reglarea relațiilor internaționale, conflictul economico-financiar, războiul informațional, manevrarea conflictelor și destabilizarea internă a statelor” .

Școala neorealistă de la Copenhaga a redefinit paradigma de securitate în contextul multiplelor modificări apărute la final de secol XX; astfel, potrivit lui Barry Buzan, este necesară o abordare distinctă a conceptului de securitate, prin coleralarea acestuia cu dimensiunile politică, economică, socială, ecologică și militară ale acestuia.

Securitatea militară este unul dintre elementele-cheie ale literaturii de specialitate, încă din perioada Războiului Rece, statul devenind una dintre trăsăturile sale de „coerență” în mediul internațional, alături de partenerii din mediul privat al acestuia. În contextul în care dezvoltarea tehnologică din Războiul Rece a contribuit la diminuarea limitărilor precum distanță și factori geografici, în ceea ce privește relațiile internaționale.

În acest sens, există o relație de interdependență între securitatea militară și cea economică, în contextul în care, un stat „dezvoltat economic și tehnologic” deține instrumentele de dislocare a resurselor, cel puțin în plan regional.

Securitatea societală are la bază capacitatea de sustenabilitate a comunităților umane, de conservare a identităților din interiorul statelor. Între indicatorii de cuantificare a acestei dimensiuni se regăsesc analiza a populației și a mișcarii acesteia (densitatea, numărul indivizilor, natalitatea si mortalitatea, emigrația ș imigrația, structura demografică, durata medie de viața, speranța de viață, indicele de dezvoltare umană, gradul de alfabetizare). Aceasta dimensiune caracterizează cantitatea și calitatea resursei umane disponibile pe teritoriul unui stat, factor primar în determinarea potențialului economico-militar si a politicilor interne si externe ale statului respective.

Nu în ultimul rând, la baza paradigmei securității moderne se află: capacitatea de indivizibilitate; „angajamentul global și regional al comunității națiunilor democrate”; transparența; intensificarea cooperarii multilaterale în confruntarea cu noile amenințări și provocări; proliferarea tehnologiilor erei informaționale și proliferarea acestora pentru crearea unor capacități cu relevanță militară; creșterea importanței actorilor non-statali; amplificarea presiunilor problemelor de mediu asupra proceselor militare și de securitate.

Politica de securitate – ansamblul intențional pentru realizare

În plan generic politica publică echivalează cu „totalitatea activităților desfășurate de administrația publică centrală de specialitate în scopul soluționării problemelor de politici publice identificate și pentru asigurarea dezvoltărilor necesare într-un anumit domeniu”.

Totodată, sistemul politicilor publice reprezintă „ansamblul instrumentelor, procedurilor și arhitecturii instituționale, dezvoltat în scopul de a îmbunătăți în ansamblu calitatea și eficiența procesului de luare a deciziei” .

În acest context, este necesar ca domeniul securității naționale să fie privit ca un ansamblu de instrumente, proceduri și arhitecturi instituțional, ce funcționează în vedereae care funcționează pentru a asigura eficiență în luarea deciziilor pentru furnizarea de servicii de securitate și apărare de calitate.

Formularea unei politici de securitate trebuie să înceapă de la clarificarea conceptuală a domeniului de aplicare, în esență de la definiția securității. Lipsa unei definiții unanim acceptate a securității face ca demersul de consolidare a unei politici publice în acest domeniu să fie anevoios. În ceea ce privește securitatea națională, Richard Smoke consideră că „nici o definiție a securității naționale nu a fost general acceptată; nici nu poate fi posibilă. Securitatea națională cuprinde, în special, studiul situațiilor de securitate ale unui stat, politicile și programele de rezolvare a acestora și, de asemenea, procesul guvernamental prin care aceste procese și programe sunt formulate și realizate” .

De asemenea, sintagmei de securitate națională i s-a asociat înțelesul general de încredere a poporului privind faptul că statul deține rolul de protector al intereselor în cazul unei agresiuni; în acest sens, au fost definite două aspecte/ dimensiuni ale conceptului de securitate națională: dimensiunea obiectivă, de existență fizică a unor amenințări și cea subiectivă, care exprimă atitudinea și percepția referitoare la amenințări.

În cadrul redat de aceste aspecte, politica de securitate poate fi reprezentată ca proces dinamic, e dispune de obiective strategice și alocă resurse în scopul realizării securității indivizilor.

Se poate aprecia că, în cazul reprezentării unei teorii extinse și credibile a securității, este necesară prezența unor mijloace și nonviolente realizate și folosite de exponenți pentru a reduce motivațiile de a face apel la forța fizică , în vederea soluționării conflictelor și al facilitării cooperării.

În concluzie, politica de securitate națională poate fi definită ca un cumul de decizii care vizează reprezentarea unei viziuni legată de securitatea națională și interesele naționale, stabilirea unor obiective strategice și realizarea unor strategii naționale, precum și implementarea și evaluarea acestora.

Una diintre orientările generale invocă faptul că sintagmele de „politică de securitate națională”, „politică de apărare” și „strategie de securitate națională” diferă în în înțelesul acestora și determină o serie de raționamente imprecise în plan teroretic și practic. Diferențierea acestora este generată de nivelul de generalitate al scopurilor vizate și al planurilor acționale strategice.

Astfel, în contextul în care conceptele se situează pe o scară ierarhică, ce deține efecte de determinare, se poate aprecia că politica de securitate este plasată la cel mai înalt nivel.

Distincția fundamentală între conceptul de „politică de securitate” și cel de „strategie de securitate” constă în aceea că politica de securitate se referă la stabilirea obiectivelor majore ale unui stat, în timp ce strategiile se referă la modalitățile de realizare a acestor obiective. Astfel, fluxul logic al elaborării și implementării politicilor de securitate poziționează obiectivele majore la originea formulării strategiilor și nu invers.

Procesul de formulare a unei politici de securitate națională urmează modelul standard al lui William Dunn de analiză a politicii publice.

Analiza politicilor publice, potrivit lui William Dunn, este „un proces de cercetare multidisciplinară în scopul de a crea, evalua critic și comunica informații necesare pentru înțelegerea și îmbunătățirea politicilor publice. Metodologia analizei politicilor publice este un proces de investigație ce are ca finalitate descoperirea unor soluții la dificultăți de ordin practic”.

Expertul trasează caracterul multidisciplinar și dualist – de artă și disciplină științifică, având obiectivul de soluționare a situațiilor dificile ale capacității/ actului de guvernare și oferă o variantă calibrată pe stadiile politicilor și instrumentelor/ metodelor analizei politicilor publice.

Repere ale sistemului național de securitate

Potrivit atribuțiilor conferite de Constituție și legile de organizare și funcționare, componentele sistemului național de securitate și ale sistemului securității naționale contribuie la „operaționalizarea strategiei de securitate națională”. În acest sens, sistemul național de securitate asigură „elaborarea reglementărilor, organizarea și funcționarea autorităților publice competente, gestionarea situațiilor de criză și a stărilor excepționale, realizarea politicii interne și externe a țării, conducerea centrală a administrației publice și alocarea resurselor” .

În ccalitate de element constitutiv al sistemului național de securitate, Parlamentul este instituția care asigruă „legislația necesară securității naționale, organizării și funcționării serviciilor de informații ale statului român și controlului acestora, responsabilizării factorilor de decizie cu atribuții în prevenirea și combaterea vulnerabilităților, factorilor de risc și amenințărilor la adresa securității naționale, a regimului stării de mobilizare parțială sau totală a forțelor armate și al stării de război, al regimului stării de asediu și al stării de urgență.”

De asemenea, are rolul de a analiza și evalua rapoartele Consiliului Suprem de Apărare a Țării și ale serviciilor naționale de informații în probleme care privesc securitatea națională.

În calitate de comandant al forțelor armate și de președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării, președintele României, decretează „mobilizarea parțială sau generală a forțelor armate, instituie, în timp oportun, starea de asediu sau starea de urgență, în întreaga țară sau în unele unități administrativ-teritoriale, iar în caz de agresiune armată, ia măsuri adecvate pentru respingerea agresiunii”.

Guvernul susține „consolidarea și funcționarea unui sistem de securitate națională eficient, integrat, cu funcții și structuri specifice, cu responsabilități clar definite și delimitate, și un mecanism special de relaționare între elementele acestuia”.

CSAT, organizează și coordonează unitar activitățile privind securitatea națională și apărarea țării, participarea la menținerea securității internaționale și la apărarea colectivă în sistemele de alianță militară, precum și la acțiuni de menținere sau de restabilire a păcii”.

În cazuri excepționale, CSAT analizează și propune, cu operativitate, la solicitarea Președintelui României, instituirea stării de asediu sau a stării de urgență în întreaga țară ori în unele localități, declararea mobilizării parțiale sau generale a forțelor armate, respingerea agresiunii armate îndreptate împotriva țării, declararea stării de război și încetarea sa.

Sistemul național de securitate trebuie să fie în măsură:

„să analizeze mediul de securitate, aspectele sale locale, regionale, globale, să evalueze riscurile și amenințările la adresa României și să prognozeze tendințele de evoluție ale acestora;

să determine măsurile, procedurile și resursele necesare pentru cunoașterea, prevenirea și contracararea riscurilor și amenințărilor la adresa securității naționale, cât și soluționarea situațiilor de criză, ținând cont de resursele și capacitățile disponibile;

să asigure un management eficient și coordonarea adecvată a forțelor și mijloacelor disponibile, în vederea prevenirii, evitării, diminuării ori eliminării consecințelor unor riscuri, amenințări, situații de criză, care privesc securitatea națională, inclusiv prin funcționarea sistemului de management al crizelor, potrivit responsabilităților concrete între CSAT, guvern, președinte, alte organe de stat, autorități locale, entități juridice și fizice;

să analizeze nivelul solicitat de interoperabilitate cu sistemele de securitate ale statelor membre NATO și cu țările vecine, pentru a permite cooperarea inter-națională eficientă, funcționarea corespunzătoare a întregului sistem și elementelor sale componente;

să funcționeze ca parte integrantă a mecanismului de conducere al statului, în conformitate cu prevederile legale de menținere a ordinii publice în România;

să asigure nivelul solicitat de flexibilitate;

să aibă la dispoziție informațiile necesare fundamentării procesului decizional și să dispună de personal calificat în domeniu, asigurând capacitatea de reacție și resurse operaționale”.

Sistemul securității naționale prefigurează cunoașterea, prevenirea, contracararea sau eliminarea, în funcție de capacități, a riscurilor și amenințărilor la adresa securității naționale. De cele mai multe ori, în funcție de modificările de la nivelul situației de securitate, comunitatea de informații realizează estimări informative de interes național, bazate pe analize, concluzii și previziuni utile factorilor de decizie din domeniul securității naționale.

Dreptul la securitate (libertatea individului versus obligații)

Unul dintre cele mai importante obiective ale sistemului de securitate al unui stat este constituit de asigurarea securității naționale, în contextul momentelor de criză, prin intermediul folosirii resurselor și mijloacelor de care beneficiză.

Pe de altă parte, disputele din ultima perioadă privind menținerea unei balanțe rezonabile între nevoia de securitate și cea de protejare a vieții private, impune o recunoaștere a faptului că dilema este la fel de actuală ca în vremea dialogurilor din agora Greciei antice.

Filosofii eleni foloseau termenul aporia pentru a exprima dificultatea sau imposibilitatea rezolvării unei probleme, în cazul libertății impasul datorându-se faptului că este un concept corelativ, deci nu poate fi raționalizat în absența semnificației altui concept.

A existat permanent un consens în a înțelege că libertatea deplină este o utopie, dar niciodată unul asupra limitelor sale. Știm de la Aristotel că în vremea lui Solon neparticiparea la viața cetății era un delict politic, iar azi, deși în majoritaea țărilor participarea la viața publică este benevolă, sunt 32 de state în care votul este obligatoriu. Sunt mai puțin liberi cetățenii belgieni, elvețieni sau australieni pentru că sunt obligați ca, periodic, să-și exprime opțiunea politică?

Poziția lui Solon, care probabil coincide cu principiile ce stau la baza legislațiilor țărilor ce obligă cetățenii să voteze, vizează salvgardarea democrației: toate celelalte libertăți fundamentale sunt în pericol dacă puterea nu are legitimitate prin votul majorității cetățenilor.

Definind problematica binomului securitate – libertate prin prisma lucrării lui Aristotel, “Statul Atenian”, pe lângă valoarea surprinderii istorice a primei controverse a echilibrului fragil (securitatea și democrația sunt concepte interșanjabile), evidențiem faptul că nu există un punct critic al limitării rezonabile a libertății, acesta fiind dat doar de acordul (explicit sau tacit) liber consimțit al cetățenilor unui stat democratic.

În istorie regăsim exemplul încetării asumate a regulilor democratice în cazul amenințărilor externe, iar, în prezent, legislațiile majorității țărilor au prevederi limitatitive ale drepturilor și libertăților fundamentale în situații de urgență.

Economia negocierii permanente între aspirațiile individului (în sensul libertății) și cele ale societății (în sensul binelui general), uneori oarecum divergente, dar fiecare în parte legitime, este elocvent descrisă de poziția lui Isaiah Berlin prin delimitarea a două sensuri politice ale termenului de libertate: libertatea pozitivă și libertatea negativă .

Libertatea pozitivă este corelată în mod direct cu dorința fiecărui individ de a fi “propriul stăpân”, expresie a egoismului spiritului uman care vrea să-și satisfacă propriul interes, fără a avea nicio barieră din partea nimănui.

Dimpotrivă, libertatea negativă, statuează o limită a independenței comportamentului individual, și este asociată cu necesitatea unui arbitru care să asigure o distribuție echitabilă a acțiunilor indivizilor astfel încât “libertatea excesivă” a cuiva să nu lezeze libertatea altcuiva.

Este o linie de demarcație foarte fragilă între cele două tipuri de libertate, o graniță continuu fluidă, aspect pe care-l regăsim în jocul ideilor la filosofi precum Rousseau, Kant, Fische sau economiști celebri de la Adam Smith, David Ricardo, Stuart Mill, Frederich von Hayek sau Miltonn Friedman.

Viziunile sunt înglobate în semnificația unei societăți democratice, în care dreptul la viață și la intitimitate este stabilit de un număr mare de articole din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care includ dreptul la viața privată și la libertate.

Apărătorii drepturilor civile susțin adesea că, subminarea constantă a acestora aduce atingere societății, măsurile sunt inutile, iar obiectivele pot fi dobândite prin intermediul intrumentelor tactice existente. Astfel, rolul agențiilor de informații ar trebui să fie de corelare a datelor cu privire la vulnerabilități, în scopul de a determina unde și până la ce nivel ar trebui realizate investiții în domeniul securității.

La polul opus, reprezentanții structurilor de securitate atrag atenția că amenințările asimetrice mizează tocmai pe vulnerabilitățile intrinseci ale unei societăți democratice, care, prin definiție, este orientată spre protejarea drepturilor individuale.

Despre dificultatea unei poziționări corecte între cele două cariatide ale democrației – liberate și securitate – , este relevantă reflecția lui George Cristian Maior pe marginea atentatului terorist produs în Norvegia (iulie, 2011): “Uneori interpretăm prost această relație între libertate și securitate, pentru că nu sunt concepte opuse, dimpotrivă, eu nu cred că există libertate fără asigurarea unei securități pentru individ, dar(…) lumea chiar creează o anumită presiune pe un serviciu – de ce intruzionați atât de mult. După, vine partea critică a lucrurilor: dar de ce, totuși, nu ați făcut (…). Și este greu pentru orice serviciu din lume, chiar și cele mari – și ați văzut ce s-a întâmplat în America, în Marea Britanie”.

În cadrul materialului "Mapping the Global Future", realizat de National Intelligence Council (NIC), grup consultativ al directorului CIA, specializat în evaluări strategice, unul dintre scenariile privind anul 2020 concluzionează că ripostele la amenințările teroriste determină suprimarea libertăților cetățenești în SUA.

În afara acestei viziuni extreme, o serie de analiști atrag atenția că, urmare atacurilor din 11 septembrie 2001, libertățile civile au fost trecut în plan secund în favoarea emergenței securității naționale, existând riscul ca, în mod paradoxal, instituirea unor măsuri sporite de securitate să ducă la erodarea libertăților civile adică a „miezului” societății democratice.

Pornind de la algoritmul economic al negocierii perpetue dintre actori pe piața liberă, este posibilă o analiză din perspectiva unei relații de schimb între libertățile individuale și securitatea națională .

Necesitatea unei astfel de legături de echivalență este stabilită de o serie de aspecte asupra dreptului la viața privată; în cazul în care aceasta este încadrată în contextul unei competiții între protecție și securitate națională, tendința ar fi aceea de a prevala securitatea.

Întrebările care ar trebui puse pentru stabilirea unui raport rezonabil între cele două filosofii ar putea fi:

există o echivalență între dimensiunea vulnerabilităților și măsurile instituite?;

dintre măsurile ce trebuiesc luate, care ar fi cea mai puțin intruzivă pentru a obține același rezultat în materie de securitate?;

care este prețul pentru intensificarea măsurilor de securitate?.

Schimbul dintre cele două concepte a fost, deseori, apreciat drept inevitabil, dacă nu chiar, necesar. Una dintre definițiile atribuite securității a fost cea a asocierii sale cu „absența amenințărilor în planul dobândirii valorilor” sau cu „o probabilitate scăzută a pericolelor în ceea ce privește spectrul însușirii valorilor”. Securitatea cetățenilor este înțeleasă ca o extensie a securității naționale, care înglobează aspecte corelate cu securitatea economică, a mediului înconjurător, identitatea culturală și drepturile în plan politic.

Expertul în relații internaționale Caroline Thomas sugerează că securitatea umană incorporează atât aspectele cantitative – referitoare la satisfacerea unor necesități de bază, esențiale pentru supraviețuire, cât și pe cele calitative – conexate cu obținerea unei demnități umane care incorporează controlul asupra vieții private și participarea nestingherită în viața comunității.

Strategia națională de securitate – parte integrantă a culturii de securitate

Dinamismul riscurilor și amenințărilor actualului mediu de securitate, caracterizat de incertitudine și imprevizibilitate, determină stabilirea unor obiective și priorități pentru comunitatea de Intelligence, în vederea îmunătățirii funcției anticipative a provocărilor cu care se confruntă serviciile de informații.

Nu este deloc surprinzător faptul că, odată cu progresele oricărui actor în domeniul apărării securității naționale a țării, în materie de inovație și tehnologie, și-au facut apariția o serie de riscuri și amenințări asimetrice, însă intensitatea și posibilele repere temporale ale producerii unor evenimente ce contravin intereselor țării noastre sunt dificil de previzionat.

În ceea ce privește evoluțiile din intervalul 2008-2010, se remarcă, în special, caracterul interdependent al noilor tipuri de riscuri și amenințări, care nu pot fi analizate individual, ci într-un ansamblu integrat. Din acest context derivă și capacitatea redusă de anticipare și previzionare a serviciilor de informații, și, ulterior, de prevenire și combatere.

În plus, noua formă asimetrică a amenințărilor, care se află sub semnul aleatoriului, neconvenționalului, dinamismului, este greu de cuantificat și prognozat, comparativ cu cea de tip clasic.

În ceea ce privește Strategia Națională de Apărare (SNAp) din 2010, se remarcă o diferențiere între risc, amenințare și vulnerabilitate, în plan conceptual, cât și la nivel de reprezentativitate:

Dacă, în anul 2008, când, terorismul internațional a fost plasat în cadrul amenințărilor asimetrice, în anul 2010, importanța sa derivă este amplificată de faptul că că există posibilitatea unor noi modalități de manifestare, în special prin mijloacele tehnologice care facilitează diversificarea bazei de sprijin și recrutare (site-urile jihadiste, care au cunoscut o activitate prolifică a utilizatorilor începând cu anul 2008, ajută la propagarea mesajelor liderilor grupărilor insurgente în timp real și generează apariția unor noi riscuri precum radicalizarea religioasă, terorismul cibernetic și propaganda în mediul virtual.).

Totodată, SNAp din 2010 a plasat dezvoltarea programelor de rachete balistice în anasamblul riscurilor la adresa securității naționale, alături de proliferarea armelor de distrugere în masă; de asemenea, a poziționat pandemiile, catastrofele naturale, securitatea cibernetică sau energetică în planul noilor tipuri de riscuri și amenințări, alături de terorism și instabilitate regională.

De asemenea, a încadrat intensificarea și dezvoltarea capacității de acțiune a fenomenului de criminalitate organizată în contextul crizei economico-financiare (care a debutat în anul 2008 și a ajuns la apogeu în 2010).

În acest sens, se poate aprecia că proliferarea riscurilor și amenințărilor la adresa securității naționale, atât din punct de vedere cantitativ, cât și calitativ, poate fi determinată de particularizarea unor noi vulnerabilități, între care:

diminuarea capacității de aplicare a legii de către unele instituții ale statului;

capacitatea administrativă redusă la nivel central și local;

politizarea excesivă a unor instituții, atât la nivel local, cât și național;

corupția, cu implicații asupra funcționării instituțiilor statului și cu efecte negative asupra vieții cetățeanului;

evaziunea fiscală, contrabanda și practicile specifice economiei subterane;

lipsa unui mecanism coerent de previziune, planificare și control, care să susțină gestionarea bugetului în sistem multiannual;

dezechilibrele bugetare, cauzate de decizii politice greșite;

scăderea calității serviciilor publice de sănătate;

crima organizată, presiunile și influența pe care aceasta încearcă să le exercite asupra intsituțiilor statului, asupra mass-media și asupra unor reprezentanți ai clasei politice;

fenomenul campaniilor de presă la comandă, cu scopul de a denigra instituții ale statului, prin răspândirea de informații false despre activitateqa acestora; presiunile exercitate de trusturi de presă asupra deciziei politice, în vederea obținerii de avantaje de natură economică sau în relația cu instituții ale statului;

decalajul de dezvoltare între regiunile României;

degradarea coeziunii familiilor ca urmare a fenomenului de migrație;

deficiențe în protecția și funcționarea infrastructurilor critice.

De asemenea, prin concentrarea de resurse proprii, naționale și prin cooperarea cu aliații și partenerii internaționali comunitatea de informații se află în soncordanță cu trasarea obiectivelor și priorităților privind combaterea riscurilor, amenințărilor și vulenrabilităților. Conform SNAp din 2010, în plan general, între obiectivele serviciilor de informații ce evaluează dinamica actuală a riscurilor, amenințărilor și vulnerabilităților, se află „cunoașterea, prevenirea și contracararea riscurilor, amenințărilor și vulnrabilităților la adresa securității naționale, conform competențelor proprii și îmbunătățirea capacităților de avertizare timpurie privind evoluții potențial periculoase”.

În ceea ce privește noțiunea de risc, există o abordare pe mai multe paliere de răpuns: transferul, tolerarea riscurilor, sistterea sau încetarea activității (unele riscuri pot fi menținute la niveluri acceptabile numai prin întreruperea activității ce comportă riscurile), diminuarea riscurilor (se acționează în vederea reducerii importanței, amânării sau înlăturării posibilității de materializare a riscului).

Totodată, în plan restrâns, între obiectivele și prioritățile Comunității de Informații se încadrează:

combaterea proliferării armelor de distrugere în masă: fenomenul proliferării este unul dinamic, într-o permanentă adaptare la contramăsurile inițiate de organismele interne sau internaționale ce au comptențe pe linia cotraproliferării. Presiunile pentru achiziționarea armelor de distrugere în masă și a rachetelor purtătoare de asemenea arme sunt mari, iar persepctivele limitării lor prin mijloace legislative, militare sau economice sunt încă reduse și discutabile.

angajarea în lupta împotriva terorismului: în ultimii ani, din cauza evenimentelor petrecute în întreaga lume, s-a intensificat eforturile ce vizează prevenirea și combaterea terorismului, sub diversele sale forme de manifestare, urmărindu-se limitarea resurselor materiale și financiare.

dezvoltarea capacităților naționale de gestionare a urgențelor civile, în special cele legate de calamități naturale sau pandemii: interdependențele politice și socio-economice globale aduc în prim plan un nou tip de amenințări la adresa securității, în care perspectiva națională constituie doar o latură a unei viziuni integrate, cu determinări și soluții ce depășesc granițele unui stat. Din acest punct de vedere, gestionarea urgențelor civiel are o relevanță deosebită în raport cu asigurarea securității fundamentale ale cetățenilor.

asigurararea securității energetice: pentru țara noastră, care promovează proiecte de importanță strategică pentru sud-estul Europei și zona Mării Negre, interesul pentru securizarea rutelor de transport de hidrocarburi și pentru creșterea capacității Uniunii Europene de realizare a acesteia este major, în contextul în care România este parte componentă a sistemului transeuropean de transport de energie. Detectarea atacurilor potențiale și prevenirea căderilor în cascadă sunt vitale pentru securizarea sistemelor de energie, având în vedere că interconectarea acestora creează marile sisteme la nivel european.

asigurarea securității cibernetice: o colaborare susținută și fundamentată pe proceduri și standarde, bazată pe încredere și beneficiu reciproc, între sfera civilă și cea militară, între sectorul public și cel privat, între actorii individuali și instituționali, se poate materializa în reușită în lupta derulată în spațiul cibernetic.

intensificarea contribuției la reducere fenomenului de criminalitate organizată: acest obiectiv se află pe lista de priorități din procesul de integrare în Uniunea Europeană, principalele domenii de intervenție specifice acestui obiectiv strategic fiind: combaterea traficului și consumului de droguri; prevenirea și combatera traficului de persoane; prevenirea și combaterea fenomenului criminalității informatice.

protecția infrastructurilor critice: stabilirea măsurilor de securitate trebuie să vizeze atât domeniul organizațional (strategii și politici de securitate internă), cât și domeniul securității fizice și informatice a sistemelor care formează infrastructura critică propriu-zisă. Un element imperativ al protejării sistemelor critice este promovarea culturii de securitate în domeniu.

La nivel structural, încă din anul 2008, dinamica riscurilor securitate și la statutul României de stat membru NATO și UE a determinat demararea unei reforme instituționale în SRI, care „implică nu numai o mai bună gestionare a vulnerabilităților interne și a riscurilor de securitate, ci și sesizarea oportunităților de promovare a intereselor strategice ale României într-o lume în permanentă schimbare”.

Unul dintre aspectele fundamentale introdus ca element de noutate în urma procesului de reorganizare a constat în dinamizarea activității SRI și adaptarea la noile riscuri de securitate:

„abordarea extinsă a noilor riscuri de securitate emergente în plan național și european – pe zona securității cibernetice, a securității energetice, noilor forme de terorism și criminalitate transfrontalieră, proliferării armelor de distrugere în masă – unele dintre acestea pe baza deciziilor de la Summitul NATO de la București”;

extinderea colaborării cu serviciile similare din state membre NATO și UE în gestionarea amenințărilor comune de securitate și definirea unui concept de cooperare internațională a SRI;

dezvoltarea analizei din surse deschise, domeniu de bază pentru noile evoluții în intelligence din cadrul UE și NATO;

dezvoltarea unor zone de expertiză specializată care să constituie baza pentru un management modern al sistemelor IT ale Serviciului Român de Informații”.

Intelligence-ul de securitate națională

Deși identificarea unei definiții a conceptului de intelligence este unul dintre factorii importanți ai beneficiarilor/ decidenților și ai reprezentanților organizațiilor/ statului, identificarea unei semnificații comun-acceptate se află „sub semnul incertitudinii, sensul extins al termenului conducând la un context al incertitudinii”.

Pe de o parte, acest aspect poate fi determinat de viziunile opuse privind înțelesul termenului, nefiind în concordanță cu „nevoia ca desemnarea și coordonarea funcțiilor, responsabilităților și relațiilor dintre membrii comunităților să aibă în centru o accepțiune coerentă a conceptului în cadrul normelor și cutumelor care guvernează munca de intelligence”.

Pe de altă parte, la nivel general, conceptul de intelligence este definit ca un „set de informații și date care sunt procesate, evaluate într-o formă ce îndeplinește un scop util, prin informarea factorilor de decizie sau oferirea de susținere operațională (în cazul conflictelor militare)”.

Primul director al Departamentului Estimărilor Naționale de Intelligence, din cadrul Agenției Centrale de Informații a SUA (National Intelligence Estimates – CIA), Sherman Kent, catalogat drept „părintele” intelligence-ului strategic american, a remarcat absența unei „literaturi de specialitate” în cadrul comunității americane de informații. În acest caz, s/a concentrat pe „definirea și dezvoltarea analizei de intelligence”, apreciind că profesiile academice nu pot acționa fără înțelegerea domeniului de referință. Mai mult, a fost de părere că o serie de scriitori și/au centrat atențianu asupra identificării unei definiții a anlizei de intelligence, ci asupra eșecurilor din cadrul disciplinei.

Potrivit acestuia, conceptul de intelligence este format din 3 părți componente: cunoașterea, organizarea, activitatea, care se subsumează doctrinei „standard” de intelligence.

Cu toate acestea, se poate aprecia prezența caracterului convergent al definițiilor contemporane, care menționează elemente comune preum destinatarul intelligence-ului și caracterul secret al informațiilor în care sursele sau situațiile în cauză dețin o natură „sensibilă”:

Robert David Steele propune diminuarea naturii secrete și democratice a intelligence-ului și intensificarea unui curs mult mai liber al informației, asociat unei comunități virtuale de intelligence, plasând în cadrul opiniei sale sintagma de Smart Nation.

Bruce Berkowitz și Allan Goodman au asociat conceptul de intelligence cu informația, și, totodată, au subliniat necesitatea ca agențiile de informații să devină „integratori flexibili de date”, capabile să acceseze informația, indiferent de contextul temporal sau spațial, în scopul gestionării emergenței rapide a amenințărilor.

O definiție cu un grad ridicat de complexitate revine lui Michael Warner, care descrie intelligence-ul ca „activitate secretă, derulată în favoarea statului, pentru identificarea entităților străine, caracterizată de claritate și concizie, trăsături transformate în indicii ale ‚înțelepciunii’”.

Kristan Wheaton a apreciat că, în pofida faptului că nu există o definiție extins acceptată a intelligence-ului, în opinia sa, acesta echivalează cu un proces caracterizat de utilizarea informațiilor nestructurate, din toate sursele exploatate, focalizat către exterior, în scopul reducerii nivelului de nesiguranță al unui decident și a informațiilor din toate sursele, în scopul reducerii nivelului de incertitudine al factorilor de decizie.

O serie de alți specialiști au opinat că acest proces echivalează cu ideea de cunoaștere a inamicului, calificat drept actual sau potențial: „totalitatea informațiilor cu privire la planurile, intențiile și capacitățile celorlalte state” și „informațiile utile privind modul de comportament cu adversarul și organizarea activităților corespunzătoare acestora”.

În literatura română de specialitate, s-au evidențiat opiniile lui George Cristian Maior, potrivit căruia „majoritatea definițiilor conceptului de intelligence se referă la ‚informații pentru decidenți’ sau la ‚informații obținute din activități secrete’, utile pentru cunoașterea și influențarea unor entități străine, abordările clasice fiind circumscrise ideii de cunoaștere strategică”.

Totodată, a surpins faptul că termenul de intelligence „poate fi înțeles atât ca o știință, din zona științelor destinate politicilor și strategiilor guvernamentale, care merită, probabil, la fel de multă atenție ca aceea dedicată ‚artei războiului’ de la Sun Tzu încoace, dar și ca o colecție de tactici, mecanisme și tehnici concrete puse în slujba unor politici publice și derivate dintr-o abordare pluridisciplinară – undeva la intersecția dintre studiile de securitate, sociologia relațiilor internaționale, teoriile războiului și păcii, teoriile legate de evaluarea și probabilitățile riscurilor”.

În opinia ofițerului și a serviciilor de informații, interpretat de George Cristian Maior, conceptul de intelligence „este mult mai vast decât la o primă vedere: el include nu doar studierea realităților, identificarea riscurilor și amenințărilor; ci are și valențe acționale, dincolo de cele legate direct de informațiile obținute din surse secrete – în acest sens, intelligence-ul este în primul rând o armă a statului în prevenirea și contracararea unor amenințări la adresa intereselor sale”.

David Kahn (1995) a oferit o serie de „generalizări conceptuale, extinse aproape la rangul de principii”, prin identificarea a 10 elemente definitorii ale intelligence-ului care pot contribui la trasarea unei teorii generale a acestui domeniu:

„are rolul de a optimiza resursele prin intermediul amplificării rezistenței și a îmbunătățirii procesului de conducere”;

„poate deveni un element auxiliar, chiar și în situații conflictuale”; se menține în plan secundar ca nivel al importanței în contextul necesității de armamente, resurse, calitatea de organizarea și desfășurare a trupelor;

„reprezintă un factor esențial în domeniul apărării”;

„își menține starea de continuitate, fiind catalogat drept un instrument în administrarea conflictelor la nivel individual sau național”;

„este de natură subiectivă; își asumă gradul de semnificație numai în relația cu o situație conflictuală reală sau ipotetică”;

„este utilizat întotdeauna cu privire la un alt individ, catalogat drept rival sau dușman, potențial sau real”;

se confruntă cu două probleme de „bază și de nesoluționat”: „necesitatea de a oferi previziuni corecte, exacte și dificultatea de a convinge oamenii politici în a accepta informațiile nedorite”;

„în caz de război, diminuează intensitatea situațiilor conflictuale, iar în caz de pace, reduce nivelul elementelor nesigure și stabilizează sistemul”;

„poate ajuta la realizarea de economii prin reducerea nevoii de a achiziționa echipament militar”;

„treptat, va fi perceput ca o „necesitate absolută de către statele și organizațiile nonagresive”.

În țările vestice, instituțiile de securitate internă au apărut împreună cu intelligence-ul militar. În prezent, Serviciul Britanic de Informații Interne britanic, MI5, Serviciul Canadian de Informații – CSIS, Serviciul civil intern de informații al Republicii Federale Germania (Bundesamt fur Verfassungsschutz – Bfv), Serviciul de informații francez (Direction de la Surveillance du Territoire-DST) și Serviciul israelian de informații (Shin Beth ) exemplifică acest model. Potrivit lui Michael Herman, o alternativă mai puțin comună prevede ca securitatea internă să rămână o parte specializată a poliției naționale, exemplificând cu Divizia de Intelligence a FBI.

Herman descrie intelligence-ul de securitate ca „protecția securității naționale și, în special, protecția împotriva amenințărilor de spionaj, terorism și sabotaj, activităților agenților puterilor străine, precum și împotriva acțiunilor de schimbare sau subminare a democrației parlamentare prin mijloace politice, industriale sau violență”.

Totodată, a apreciat că sintagmele de intelligence extern și intelligence de securitate se suprapun, deoarece amenințările externe dețin componente interne și viceversa. Un exemplu în acest sens îl constituie spionajul, care este natură externă, dar se manifestă ca amenințare internă, iar majoritatea organizațiilor teroriste dețin conexiuni în exterior.

În plus, acesta a specificat că terorismul și-a declarat caracterul internațional, iar migrația internațională pe scară largă „îmbină componentele internă și externă ale securității”. Cu toate acestea, intelligence-ul de securitate deține o serie de caracteristici distinctive, respectiv unele asemănări cu forțele de poliție.

1.2. Securitate colectivă, comună și prin cooperare

Unul dintre rezultatele documentării științifice a relevat că, aceste trei tiplogii ale securității, colectivă, comună și prin cooperare, sunt mărci ale securității moderne. Astfel, principalele elemente care confirmă această distincție se înscriu în afirmațiile lui George Cristian Maior, potrivit căruia, la începutul anilor 2000, a existat o evoluție clară spre integrarea euroatlantică, având loc o serie de modificări în percepții.

Accederea României în anumite „circuite internaționale de decizie și cooperare” a condus către dobândirea țării noastre de legitimitate și credibilitate în plan euro-atlantic și ulterior, de beneficiul integrării sub „umbrela de securitate colectivă”: „schimbările de percepții asupra riscurilor și amenințărilor au condus în mod implicit și la o evoluție a serviciilor de informații în sensul redefinirii unora din prioritățile strategice” .

Un alt element central este constituit de participarea României la structurile de securitate colectivă, fiind integrată în organismele europene comunitare, fapt ce oferă țării noastre posibilități „deosebite de evoluție ascendentă, în sensul modernizării serviciilor de informații”.

În secolul XXI, se poate aprecia că sintagma de securitate integrată presupune un management colectiv, comun, un exemplu clar în acest sens fiind NATO și UE, rămânând sub aspect național responsabilitatea și perticiparea.

Potrivit lui George Cristian Maior, cu prilejul aderării la NATO, România a fost inclusă într-un sistem „robust” de securitate colectivă.

În volumul său „Noul Aliat”, acesta realizează o sinteză a două teorii, propunând paradigma „noii diplomații”, care se bazează în special pe legitimitatea acțiunilor, în pofida forței. Această paradigmă „duală” implică asumarea benevolă a unei „logici a cooperării”, a securității colective și a neocierii ca alternativă a războiului între statele europene. Pe de altă parte, impune o politică de război, în afara spațiului european, „acolo unde relațiile interstatale sunt în continuare haotice, bazate pe confruntare și etică păgână” .

Odată cu începutul secolului XXI, au avut loc o serie de reconfigurări în domeniul securității naționale, din cauza/ datorită modificărilor apăruze în sistemul relațiilor internaționale. Din acest punct de vedere, noua paradigmă a securității naționale subliniază că, în planul apărării și securității, latura militară a devenit mai puțin importantă, fiind surclasată de statul național, aflat într-o continuă concurență cu alți actori nonstatali (organizații/ instituții transfrontaliere, transnaționale, internaționale).

Plecând de la premisa că „orice dimensiune a sa este influențată de celelalte", iar ,,rolul preponderent al uneia sau alteia dintre dimensiuni se schimbă între domenii ei de manifestare", în funcție de ,,natura, valoarea și profunzimea manifestării factorilor de risc și amenințărilor interne ori externe", securitatea națională și-a dezvoltat caracterul managerial și pluridisciplinar.

În acest sens, chiar dacă își menține statutul de atribut al statului național, securitatea națională deține ramificații majre în mediul local, regional și internațional. Astfel, aceste legături „biunivoce” sunt generate de faptul că provocările la adresa securității se dezvoltă și în afara teritoriului național, facilitând prezența unor structuri de securitate pe diferite areale în vederea derulării unui mai bun management al crizelor ce își pot face apaiția, și în plan internațional.

Astfel, s-a dezvoltat sintagma de „securitate colectivă”, care redă un mod de acțiune comun al statelor vecine sau membre ale unor sau coaliții de a gestiona provocările la adresa intereselor naționale

Primul nivel al securității colective este cel local, creat în contextul manifestării tot mai pregnante a naționalismului mai multor state. Un exemplu edificator în acest sens îl contituie faptul că „în Balcani, Transnistria, în zona Caucazo-Caspică, Orientul Mijlociu exacerbarea naționalismului în politicile statului a generat confruntări armate în cadrul unor crize locale greu de gestionat internațional” .

Literatura de specialitate a contribuit la implementarea sintagmei „complex de securitate” pentru a identifica o soluție pentru menținerea stării de stabilitate în plan local, cu ajutorul organismelor locale de seuritate colectivă, precum Cooperarea Economică la Marea Neagră și Inițiativa Central-Europeană.

Pentru un al doilea palier al securității colective, s-a atribuit sintagma de securitate regională, definită ca „aport colectiv al unui grup de state, indiferent de mărimea acestora, în cadrul unor structuri ce depășesc ori însumează niveluri locale pentru apărarea valorilor proprii și a celor comune, pentru încredere și cooperare, care să asigure un climat de integrare, dezvoltare și stabilitate pentru toți membrii”.

Un exemplu în acest sens îl constituie Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, al cărui obiectiv este asigurarea „stabilității în regiune prin menținerea păcii, respectarea drepturilor omului și dezvoltarea economică".

Nu în ultimul rând, un nivel deosebit de activ al securității colective este cel zonal (continental), care reprezintă și „o etapă in globalizarea prin integrare, dispune de structuri și organisme trainice de securitate și la nevoie și de apărare și iși extinde arealul dincolo de limitele Europei (euroatlantic, euroasiatic, euroafrican)” .

Caracterizată drept cea mai puternică organizație continentală pentru securitate și apărare colectivă, pentru problemele europene (zonale) asigură planificarea colectivă a apărării, cooperarea în plan militar și gestionarea colectivă a crizelor prin parteneriatele speciale cu Federația Rusă și Ucraina.

În pan european, asigurarea stării de securitate este realizată unei entități proprii de securitate și apărare comună a Uniunii Europene, Politica Europeană de Securitate și Apărare Comună, confirgurată în capacitate de acțiune și decizie în spațiul european.

Complementar, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa, structură structură intercontinentală/ zonaIă, contribuie la asigurarea stabilității Europei și a vecinătății sale, prin prevenirea conflictelor, managementul crizelor și restabilirea situației în perioada post-conflict, cu ajutorul misiunilor de control, prevenție, monitorizare și securizare în domeniile politic, administrativ, economic, militar, de mediu.

În acest cadru, aflată în directă corelție cu formele formele securității colective (locală/subregională, regională, zonală/ continentală), securitatea națională marchează tendința extinsă de internaționalizare și globalizare a securității în scopul intensificării naturii relațiilor internaționale.

Collective security can be understood as a security arrangement in which all states cooperate collectively to provide security for all by the actions of all against any states within the groups which might challenge the existing order by using force. Se poate aprecia că securitatea colectivă poate fi asociată unui aranjament de securitate, în cadrul căruia statele colaborează în scopul furnizării stării de stabilitate și întreprinderii acțiunilor împotriva unui stat care vine în contradicție cu starea de ordine.

În acest caz, cerințele de funcționalitate ale securității colective implică: prezența unei națiuni suverane, care să coopereze proactiv, și să accepte implicit un grad de vulnerabilitate colectivă; un grad de deschidere mai mare pentru statele de mici dimensiuni, cărora să li se ofere posibilitatea de a adera intereselor națiunilor organizate pentru securitate colectivă; posibilitatea ca organizația de securitate colectivă să devină un echilibru de putere și de exercitare a puterii „soft”; folosirea puterii "hard" doar în condiții de legitimitate și remediere a crizei.

De asemenea, securitatea colectiv deține o serie de principii de bază, precum: implicarea angajamentului întregului ansamblu de statelor-națiune în constrângerea agresiunii, în pofida unui număr redus de resurse.

Prin rezoluția nr. 995 (X), Adunarea Generală a ONU a luat decizia de a include țara noastră, pe lângă alte 15 state, devenind deosebit de activă în participarea în cadrul unor comitete, organe și programe derulate de organizația mondială în domeniul prevenirii și soluționării pașnice a conflictelor.

Între organismele ONU în care țara noastră contribuie decisiv, se află: Conferința asupra Dezarmării (cu sediul la Geneva), Comitetul pentru folosirea pașnică a spațiului extraatmosferic, Comitetul special pentru operațiunile ONU de menținere a păcii, Comitetul ad-hoc pentru Oceanul Indian, Comitetul pentru Informații, Conferința pentru Dezarmare, Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale, Comitetul pentru drepturile economice, sociale și culturale, Comisia de Drept Internațional, Comitetul ONU pentru Programe și Coordonare, Comitetul pentru probleme administrative și bugetare (ACABQ), Comisia Economică a ONU pentru Europa, Subcomisia pentru prevenirea discriminării și protecția minorităților, Comisia ONU pentru droguri, Comisia ONU pentru Justiția Penală, Programul Națiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător.

Prin prezența sa în diferite organe ale ONU, țara noastră deține posibilitatea de a participa la procesul decizional din cadrul organizației mondiale, influențând situația internațională la nivel global și în zone geografice apropiate.

Între tiplogiile securității moderne, se încadrează securitatea individuală și internațională și securitatea națională și colectivă.

Fiind o consecință a a extinderii dimensiunilor securității moderne naționale către societate și individ, securitatea individuală este considerată și un produs de translație socio-umană, caracterizată de un context dinamic și prospectiv privind reducerea dimensiunii militare și apariția amenințărilor nonmilitare (terorism, trafic de droguri și deșeuri radioactive, conflicte etnice, probleme economice, discrepanțe sociale, probleme de mediu, dezastre umanitare etc.), care creează noi concepții strategice referitoare la riscurile, amenințările, pericolele, sfidările și provocările la adresa securității moderne internaționale .

Una dintre cele mai mari influențe este cauzată de „consecințele adverse ale instabilității”, apărute în contextul dificultăților economice, sociale și politice și noilor rivalități etnice ori disputelor teritoriale din mai multe regiuni și zone europene.

Potrivit Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltarea Umană, securitatea modernă individuală apare și ca o reorientare în definirea conceptului de securitate modernă în general și are astfel cel puțin patru aspecte esențiale care o influențează major. Primul se referă la preocupările universale față de oamenii din lumea întreagă, ce aparțin de jure și de facto atât factorului intern/ național, cât și celui transnațional. Apoi sunt componentele/ dimensiunile securității moderne, care au o interdependență tot mai crescută și dinamică, iar cele nonmilitare au o pondere și mai mare. Al treilea aspect privește prevenția timpurie față de disfuncționalitățile sociale ca mijloc eficient de realizare a securității moderne individuale. În fine, al patrulea aspect ne ajută să înțelegem necesitatea schimbării/ redefinirii obiectului securității moderne, individul/ comunitatea de această dată devenind principalul beneficiar al securității moderne și aceasta numai într-o oarecare măsură în detrimentul statului Așadar, putem defini securitatea modernă individuală ca fiind deopotrivă „siguranța față de amenințările cronice (precum foametea, bolile, represiunea) și protecția în fața elementelor disfuncționale care afectează individul ori comunitatea la toate nivelurile de existență socială și de dezvoltare națională” .

Privind securitatea modernă individuală se are în vedere și faptul că majoritatea amenințărilor la adresa indivizilor și comunităților își au originea în mediul în care aceștia trăiesc și se concretizează în presiunile de ordin social, politic și economic.

În condițiile integrării și globalizării, securitatea modernă individuală dobândește tot mai multe valențe și dimensiuni internaționale. Ca urmare, securitatea modernă internațională se poate asocia cu extindereaa spațială a celei individuale, după următoarele criterii/ domenii: dezvoltarea economică, justiția socială, protecția mediului, democratizarea, dezarmarea, respectul pentru drepturile omului și normele de drept.

În prezent, este ușor de găsit un răspuns adecvat la întrebarea „cui se adresează securitatea modernă?”, în contextul în care statul nu mai este singurul obiect al securității moderne, ci asistăm la aducerea individului și a comunității în principalul obiect al acesteia, indiferent care sunt limitele spațiale de existență și concretizare a lor.

1.3. Securitate națională modernă

Clarificări generale

În termeni extinși, se poate aprecia că securitatea națională modernă este: prospectivă, având caracter anticipativ; comprehensivă – „este peste tot”; este în curs de transformare, prin eliminarea treptată a dimensiunii militare.

Astel, o definiție a securității moderne se poate asocia stării de siguranță în raport cu amenințările și protecția individului față de elementele care pot afecta orice entitate, indiferent de nivelul de existență socială sau dezvoltare națională.

De asemenea, o definiție a securității moderne internațioale include interesul comun al statelor/ indivizilor pentru reducerea factorilor care infuențează în mod negativ entitățile din interiorul unui stat.

În cea ce privește sintagma de securitate modernă, aceasta s-a aflat în centrul intereselor extinse pentru cercetarea științifică ale școlilor de gândire politico-strategică privind individul, comunitatea, statul în cadrul relațiilor internaționale, care au debutat la începutul secolului XX, încadrându-se, în special, domeniului filosofiei politice. Mai târziu, a fost încadrat în teoria relațiilor internaționale; în prezent, pentru înțelegerea sensului și importanței securității moderne, se subliniază necesitatea corelării multidisciplinare a acesteia, cu sociologia, economia, pshihologia, științele miliare etc.

Totodată, importanța conturării unei noi paradigme a securității moderne a secolului XXI derivă din extinderea sa de la individ , la societate și comunitate, până la dimensiuna internațională.

Similar domeniului intelligence-ului, chiar dacă au fost depuse eforturi majore, pe de o parte, în plan teoretic și metodologic, pe de altă parte, la nivel aplicati, practic, încă nu au fost regăsi modul de transpunere a unul cadru viabil și unanim acceptat.

Având în vedere noile realități și provocări ale acestui secol, „problemele securității moderne vor rămâne cu siguranță în centrul activităților de cercetare științifică multicriterială / disciplinară, dar și între preocupările de seamă ce doresc să definească într-un triptic domeniile economic, politic și militar”.

De asemenea, conturarea paradigmei de securitate modernă este necesar a se realiza în strânsă legătură cu procesele dinamice și „lebedele negre” (fenomenele greu de anticipat) ce pot apărea în plan internațional. Astfel, securitatea cetîțeanului, comunitară, națională și statală se poate asigura doar într-un spațiu unitar, extins, comun.

În prezent, termenul de securitate modernă, cuprinde o semnificație mult mai complexă, pe niveluri de organizare socială, etno-culturală, națională și internațională. Dobândind caracter său istoric, securitatea modernă și-a configurat un rol activ în cadrul statului și al instituțiilor.

Cu toate acestea, inexistența unui sistem consecvent și corent de gândire ce are în centru problematica securității moderne, precum și insuficienta dezvoltare la nivel conceptual, conduc la menținerea ideii conform căreia există o „dezbatere acerbă de idei câteva puncte de vedere diferite”.

O caracteristică importantă a definirii, la începutul secolului XXI, a conceptului de securitate modernă o reprezintă aceea că încă mai există într-o dezbatere acerbă de idei câteva puncte de vedere diferite. Această situație denotă deopotrivă lipsa uneori a unui sistem coerent și consecvent de gândire asupra problematicii securității moderne și incompleta dezvoltare a conceptului în decursul timpului. În concret, poate fi vorba despre abordarea simplistă, autarhică și nesistematică a securității moderne.

Dacă, inițial, s-a încercat prevalarea de dimensiunea sa militară, în prezent, aceasta este analizată în conexiune cu dezvoltarea sa în relațiile extinse între state; totodată, s-a observat intenția de a implica în definirea sintagmei acțiunile nonmilitare ale statului, desfășurate pentru „a-i asigura totala capacitate de a supraviețui ca entitate politică” sau pentru „a-și exercita influența în îndeplinirea obiectivelor interne și internaționale”.

Una dintre posibilele explicații pentru care securitatea modernă se menține ca sintagmă „insuficient / prea dezvoltat și clarificat (din punct de vedere teoretico-metodologic)” are la bază natura sa complexă și ideologică

În prezent, continuă preocupările majore, în toate școlile de gândire politico-strategică, pentru studierea aprofundată a securității moderne și exprimarea rezultatelor ei într-o paradigmă viabilă, ce generează noi preocupări și rezolvări adecvate din partea conducerii statelor și structurilor colective de stabilitate și dezvoltare.

O posibilă definiție proprie propusă a sintagmei de securitate modernă echivalează cu starea individuală/ colectivă a fiecărei entități, fie că este vorba de individ, comunitate sau națiune, marcată de lipsa factorilor de insecuritate – riscuri, amenințări, pericole, vulnerabilități și agresiuni non-militare, comune și colective. În acest caz, securitatea națională și individuală se poate defini în raport cu securitatea comună sau colectivă.

Tehnologia-marcă a securității moderne

Tehnologia a fost dintotdeauna o temă de interes în analiza securității unui stat, menținându-se un exponent al securității moderne. Dacă pe parcursul Războiului Rece, tehnologia a fost o componentă vitală în formularea unor opinii despre amenințările ce pot apărea în contextul conflictelor, dezvoltarea armelor nucleare și a tehnologiilor rachetelor au condus la apariția unor temeri legate de prezența unor decalaje și lacune în ceea ce privește gestionarea lor la adevărata valoare și cunoaștere.

În volumul său „Lexus și măslinul”, Thomas L. Friedman redă cel mai fidel valoarea deosebirilor dintre epoca Războiului Rece și mediul prezent intens globalizat: „În epoca Războiului Rece, cea mai frecventă întrebare era: ‘De partea cui ești?’. În sistemul globalizării, întrebarea cea mai frecventă este: ‘Cât de conectat ești?’. În sistemul Războiului Rece, a doua întrebare ca frecvență era ‘Ce greutate are racheta ta?’, iar în sistemul globalizării ‘Ce viteză are modemul tău?’.

Dezbaterile nesfârșite despre relația dintre acțiunile ofensive și defensive au fost transformate de către capabilitățile tehnologice. „Strategia” a devenit „numele de cod” atribuit dezbaterilor despre tehnologie și securitate, care aveau la bază opiniile și deciziile experților din domeniul tehnologiei, cărora li s-a oferit un statut special.

Invocând metafora „hainele noi ale împăratului”, George Cristian Maior punctează faptul că putem fi ușor păcăliți de „hainele strălucitoare ale tehnologiei” și considerăm că putem anticipa și înțelege riscurile la adresa securității naționale, fără să luăm în calcul „bucățile de realitate operațională”, care vin în completarea informațiilor și soluționării „misterelor strategice”.

Unul dintre cele mai importante aspecte ale securității moderne, în plan tehnologic, este redat de modul în care tehnologiile sunt adoptate de indivizii și organizațiile care le utilizează, pornind de la preocuparea principală privind „difuzia” acestora – cum sunt propagate de la sursa lor inițială în spațiile de lucru.

De asemenea, un bun puncct de plecare este faptul că utilizarea tehnologiilor dezvoltate în statele moderne este esențială în procesul de modernizare economică și tehnologică în statele subdezvoltate. Din păcate, multe dintre tehnologiile care au fost dezvoltate în națiunile avansate din punct de vedere economic au fost proiectate pentru salvarea forței de muncă (tehnologiile permit substituirea de capital de muncă), nu pentru maximizarea utilității acestora.

Dezvoltarea și aplicabilitatea tehnologiilor ce corespund necesităților noastre implică un proces de participare activă a unui număr mare de indivizi. Astfel, caracterul „exact” (very nature) al tehnologiilor moderne impun limitări stricte în privința înțelegerii acestora și de către persoanele care nu activează în domeniul tehnic. Pe de altă parte, factura complexă și sofisticată a tehnologiilor contemporane mențin activă curiozitatea celor direct interesați de acestea. Restul, pot fi considerați „consumatori pasivi”, care culeg roadele și beneficiile unei cunoașteri secundare (derived knowledge).

În acest fel, se creează paradoxul fundamental al societății moderne: tehnologia a mandatat societatea umană cu o putere masivă, pe care, în calitate de indivizi, o exercităm la cote minime. În plan extins, în cazul în care societatea gravitează în jurul tehnologiei la nivel organizațional, puterea tehnologică este forma principală a puterii în cadrul acesteia.

Plecând de la premisa că „civilizațiile definesc o tipologie umană”, ale căror caracteristici culturale, sociale și demografice au rol de individualizare și distincție, în secolul XXI se poate afirma aparenta existență a unei posibile civilizații moderne, în care instrumentele tehnologice au devenit indispensabile.

Se întâmplă însă, ca aceste „instrumente” tehnologice să fie achiziționate de către organizațiile de intelligence doar pentru a rămâne simple obiecte pe unul dintre birourile de lucru ale celor care se ocupă cu procesul de analiză.

Cât timp nu există o înțelegere a elementelor temporale în ceea ce privește utilizarea acestora, a scopurilor și a identificării conținutului noțional, în scopul interpretării imaginii de ansamblu, instrumentele tehnologice oferă beneficii minime organizației.

Procesul tehnologic a oferit organizațiilor de intelligence un volum vast de date și informații, dar nu și o îmbunătățire semnificativă în ceea ce privește procesele cunoașterii, interpretării și evaluării. Ca entitate distinctă, tehnologia nu poate previziona intenții, nu poate identifica capabilitățile țintelor, prioritizarea nivelurilor de risc sau funcția de prognoză.

Din păcate, organizațiile de intelligence continuă să consume resursele, într-un mod disproporționat, pe cele mai noi versiuni de unelte de exploatare și colectare a informațiilor, în timp ce este utilizat un număr restrâns de resurse pentru dezvoltarea abilităților de gândire și înțelegere a naturii complexe amenințărilor ce pot apărea.

„Instrumentele” tehnologice care vor continua să fie utile, în cazul în care sunt aplicate în contextul potrivit, vor fi cele de vizualizare și cele care au scopul de a intensifica rolul colaborării între instituții.

În ultimă instanță, procesul de intelligence continuă să câștige de pe urma succesului sau eșecurilor din mediul managementului cunoașterii, unde a devenit evident faptul că membrii oricărei instituții vor utiliza aceste instrumente tehnologice pentru a profita de beneficiile pe care le oferă.

Potrivit teoriei instrumentale expuse de cercetătorul canadian în domeniul tehnologiei Andrew Feenberg, tehnologiile sunt instrumente disponibile scopurilor utilizatorilor. Conceptul de neutralitate implică existența trăsăturii de universalitate a tehnologiei, prin prisma faptului că același etalon de măsură poate fi aplicat unor contexte diferite.

În plan extins, în cazul în care societatea gravitează în jurul tehnologiei la nivel organizațional, avansul tehnologic este forma principală a puterii în cadrul acesteia.

De asemenea, „aranjamentele tehnice instituie o lume în care indivizii sunt capabili de desfășurarea unor acțiuni de planificare și control tehnic, în cadrul unor procese variate și alegeri private” .

Opusă acestei teorii este viziunea comună a filosofilor francez Jacques Ellul și german Martin Heidegger potrivit căreia tehnologia este un nou sistem cultural care restructurează întreaga lume socială, transformând-o într-un „obiect de control”.

Individualitatea redată tehnologiei constă atât în arbitraritatea acestei construcții, cât și în trăsătură disctinctivă de culturalitate. În acest sens, în alegerea utilizării instrumentelor tehnologice, individul se supune, de cele mai multe ori, unor „angajamente neinspirate” .

De asemenea, Martin Heidegger aduce în discuție caracterul autonom al tehnologiei, care angrenează individul într-un proces continuu, oferindu-i acestuia un rol „reținut, rezervat”. Similar, filosoful american Albert Borgmann a identificat tehnologia cu „un nou mediu și mod de viață”.

Pentru a se adapta cerințelor noului secol, este necesar ca tehnologia să depășească „bariera” care delimitează moștenirea unor cunoștințe din lumea contemporană a expertizei tehnice și să explice cum poate fi tehnologia modernă reproiectată pentru a fi adaptată necesităților unei societăți independente.

Totodată, „teoria critică a tehnologiei” argumentează că „ordinea tehnologică” este mai mult decât o sumă de instrumente și instrumente, care restructurează societatea modernă independent de intențiile utilizatorilor .

În procesul de selecție a tehnologiilor, indivizii „devin ceea ce sunt” prin trasarea opțiunilor viitoare, iar actul de alegere este fixat din punct de vedere „tehnologic” și nu poate beneficia de o utilitate „liberă”, precum în teoria instrumentală.

Literatura de specialitate a menționat o serie de tipologii ale cunoașterii tehnologice : cunoaștere despre tehnologii (cunoașterea specialistului/ a tehnicianului cu privire la funcționalitatea unui instrument); cunoaștere teoretică a tehnologiilor sau a principiilor care oferă oricărei tehnologii capacitatea de a funcționa (asociată omului de știință sau inginerului științific); un tip diferit de cunoaștere – cea prin intermediul tehnologiilor, asociată cunoașterii științifice, dependentă din punct de vedere tehnologic.

La începutul secolului XXI, cea mai mare provocare pentru companiile high-tech este reprezentată de modalitatea în care acestea pot „inova eficient”. Astfel, ca orice al motor, unul de tip Open Source implică design, inginerie tehnică, tunning și mentenanță, însă, acestea implică înțelegerea „filosofiei” din spatele mașinăriei.

Există o serie de definiții privind sintagma Open Source (OS), însă ideea de bază este una cât se poate de simplă: orice programator poate modifica codul-sursă al unui software, în funcție de necesitățile sale, și să redistribuie versiunea îmbunătățită către alți utilizatori.

Astfel, într-un mod de lucru colaborativ, comunitatea de utilizatori și dezvoltatori poate aduce îmbunătățiri semnificative asupra funcționalității și calității software-ului.

Principiile de bază în ceea ce privește OS se extind similar produselor software. Din ce în ce mai mult, dezvoltatorii de conținuturi creative (microprocesoare, conținut multimedia) sunt pregătiți să ofere unei terțe părți dreptul de a crea produse derivate, bazate pe proprietățile originale impuse de dezvoltatorul inițial.

Provocările și oportunitățile evidențiate de modelul OS pentru distribuirea programelor software, oferă „lecții” utile pentru aplicarea principiilor de acces „la liber” pentru dobândirea de cunoaștere și intelligence calitativ. În prezent, o serie de organizații încearcă să implementeze politici și practici care vor facilita gestionarea mult mai eficientă a volumului mare de informații produse de instituții.

Procesul OS se bazează pe distribuirea („sharing”) unor informații extrem de sensibile și valoroase cu o serie de organizații, inclusiv cu cele din afara dezvoltatorilor inițiali. Totuși, dezvoltatorii Open Source încearcă să identifice modalități de menținere a nivelului „necesar” de control asupra produsului original și să obțină beneficii adecavate din exploatarea acelui produs.

Până în prezent, „susținătorii” OS nu au agreat asupra scopului precis și direcțiilor viitoare ale dezvoltării procesului. O parte dintre aceștia se concetrează asupra potențialului valorii comerciale a implementării procesului de dezvoltare Open Source. Pe de altă parte, o serie de reprezentanți subliniază valoarea ideologică, care stimulează cât mai mulți dezvoltatori individuali și utilizatori software.

În prezent, la nivel individual sau colectiv, se pot resimți efectele tehnologiei prin intermediul alegerilor tehnologice a computerelor „desemnate” să intensifice controlul și să extindă comunicațiile.

Tehnologia este un fenomen dual: pe de o parte, implică existența unui operator; pe de altă parte, este necesară prezența unui obiect. În conetxtul în care, atât operatorul, cât și obiectul sunt reprezentate de ființe umane, puterea tehnologică este un „exercițiu de putere”. În plan extins, în cazul în care societatea gravitează în jurul tehnologiei la nivel organizațional, puterea tehnologică este forma principală a puterii în cadrul acesteia.

Nu este deloc ușoară dezvoltarea unor concepte care ar permite anticiparea și descrierea schimbării radicale a culturii, în opoziție cu reformulările celor deja existente. Asemenea concepte transcend limitările culturale ale societății în care sunt formulate. Totodată, limitările culturale sunt păstrate în științele sociale prin intermediul metodelor care înlătură „dilemele” sau „paradoxurile” societății moderne.

Când termenul de „modernitate” este definit la nivel teoretic, societățile sunt introduse într-un cadru conceptual în care trăsăturile particulare ale acestora dobândesc universalitate și necesitate.

Determinismul este bazat pe două teze principale. Pe de o parte, este fixat tiparul progresului tehnic, care urmează același traseu în toate societățile. Chiar dacă factorii culturali pot influența ritmul schimbării, nu pot altera linia generală de dezvoltare, care reflectă autonomia logică a descoperirii.

Pe de altă parte, organizarea socială trebuie să se adapteze progresului tehnic la fiecare etapă de dezvoltare conform cerințelor „imperative” ale tehnologiei. Adaptarea devine, în acest caz, o necesitate tehnică fundamentală. Plecând de la aceste premise, societățile pot fi organizate de-a lungul unui singur șir neîntrerupt, cele mai avansate exemplificând stadiile viitoare a celor mai puțin avansate.

Chiar dacă imginea de ansamblu redă o lume virtuală globalizată, în care nativii digitali dețin o poziție centrală, drumul ce urmează a fi străbătut în scopul materializării acestei perspective este unul anevoios, iar implicațiile asociate, imprevizibile.

Unul dintre principalele paliere de discuții, tehnologia, poate fi considerată apanajul societății moderne, care are la bază procese precum „moartea distanțelor geografice” și revoluția informațională, ce au determinat schimbarea treptată a modului de înțelegere a lumii. Totuși, ea nu poate fi asociată cu „catalizator al puterii statale” sau factor care să asigure puterea absolută. Din contră, aceasta a contribuit la simplificarea unor atribute ale cunoașterii, pentru „ a le complica semnificant pe altele”: extinderea fluxului de informații, obținerea datelor prin metode tehnice.

În acest sens, o tehnologie este inutilă atâta timp cât acesteia nu i se atribuie un scop. Această afirmație reamintește că, dacă nu sunt expuse în afara laboratorului sau a „subsolului” inventatorului, se poate aprecia că acea tehnologie nu există.

1.4. Aplicabilitatea metodei structuraliste uzitate în lingvistică, semiotică și teoria literaturii în studiul securității naționale

Aspecte introductive

Pornind de la asemănările funcționale ale structuralismului și analizei structurale, ce relevă varianta de identificare a unor definiții restrânse a conceptului de structură, propunem o variantă distinctă de metodologie a acestui gen de analiză.

În pofida faptului că aparțin unei porțiuni mai puțin cunoscute studiilor privind securitatea națională, noțiunile teoretice din sfera lingvistică acordă un reper științific imperios necesar și valoros în fundamentarea unor raționamente a căror principală ipoteză de lucru rezidă din surprinderea modificărilor structurale la nivelul securității naționale prin intermediul mutațiilor intervenite în tezaurul lexical specific.

Principalul punct de plecare în această argumentație este atribuit lingvistului american Roman Jakobson, potrivit căruia evoluția literară „poate fi socotită drept o deplasare de la sistemul de norme poetice primar sau dominant al unei perioade, la un sistem nou, care va fi dominant în perioada următoare”, iar „exact ceea ce a fost secundar în perioada mai veche, devine primar în cea mai nouă, și, în mod simetric, ceea ce a fost esențial în vechea ierarhie de convenții, devine subsidiar sau opțional în noua ierarhie”.

Metodologie

Prezentul studiu a urmărit identificarea modurilor de manifestare în plan semantic și semasiologic a conceptelor transpuse în sfera securității naționale, în vederea comparării termenilor utilizați în domeniul securității naționale în perioada Războiului Rece, cu cei utilizați în domeniul securității moderne, prin introducerea unor noi concepte.Aplicabilitatea teoriilor structuraliste în sfera securității naționale a fost demonstrată și prin utilizarea programului software de analiză semantică „Tropes”, în scopul comparării a două texte de referință celor două perioade, clasică și modernă, „Public Opinion and National Security Policy”, elaborat, în anul 1956, de Gabriel A. Almond, respectiv „Creating a smart nation: Strategy, policy, intelligence, and information”, realizat, în 1996, publicat în „The Smart Nation Act: Public Intelligence in the Public Interest” (2006), de către Robert David Steele.Cercetarea s-a bazat pe introducerea unei baze de date formate din pasaje din aceste materiale în cadrul programului software de analiză semantică „Tropes”, care propune o serie de instrumente de analiză semantică, cu ajutorul cărora se pot obține răspunsuri la întrebări cu privire la conținutului unui text, prin intermediul unei analize referențiale.De asemenea, ajută la crearea unor categorii semantice proprii, particularizate în funcție de interesul beneficiarului, ce pot fi reprezentate de substantive, verbe, adjective, conectori. În plus, se acestea pot fi extinse cu ajutorul dicționarelor software-ului, în funcție de strategia de analiză vizată. În vederea procesării textelor supuse analizei, „Tropes” a facilitat la operarea la nivelul: delimitării frazelor și propozițiilor; soluționării prezenței ambiguităților (în funcție de apariția unor cuvinte în text); identificării unor clase de cuvinte echivalente; detectării părților caracteristice unui context

Analiza semantică a materialului publicat în perioada Războiului Rece

Ulterior integrării materialului în cadrul programului software, acesta a reliefat că stilul/ modul de exprimare folosit este unul de tip descriptiv; contextul este dinamic/ acțional; au fost identificate 12 părți caracteristice textului și 9 episoade/ părți componente ale analizei, însă parțial concludente pentru obiectivul vizat în studiu.

Grafic nr. 1. Stabilirea contextului

Astfel, în ceea ce privește contextul supus analizei, s-a remarcat că aceste deține trăsătura de particularitate regăsită la articolele/ materialele documentare, elaborate de specialiști, în vederea aducerii la cunoștință a unui domeniu sau subiect, în acest caz, cel al intelligence-ului.

Evaluarea de față s-a axat atât pe redarea aspectelor semantice ale verbelor factitive/ cauzative, în contextul în care acestea sunt elemente marcante ale ambelor texte supuse analizei, cât și pe explicitarea sintagmelor utilizate, în sensul în care cauzatiele pot fi verbe durative sau momentane, de acțiune sau devenire. Acestea sunt conceptualizate prin intermediul unor caracteristici semantice – schimbare, dinamism, control, fiind opuse verbelor de stare.

Atfel, se remarcă o terminologie multilingvstică redată de utilizarea verbelor factitive, „provin”, „prevede”, „s-ar putea numi”, „utilizeaz”, „constă”, „a utiliza”, „a realiza”.

Grafic nr. 2. Frecvența categoriilor de cuvinte

Astfel, clasa verbelor factitive se înscrie între categoriile verbelor cel mai des utilizate: „a fi”, „a avea”, „a publica”, „a face”.

Grafic nr. 3. Verbe utilizate

Specificitatea semantică relevantă pentru acest text rezidă din regăsirea unor concepte utilizate, preponderent, în categoriile „Acțiune” – în care se remarcă importanța contextului acțional, pentru obținerea de rezultate, în pofida concntrării atenției pe obiectivele stabilite, „Ordine și măsură”, în comparație cu cele cu o ocurență redusă, idemtificate în categoriile „Probleme sociale”, „Individ”, „Producție, tehnologie” și cercetare”.

Grafic nr. 4. Categorii semantice

Grafic nr. 5. Categoria „Acțiune”

De asemena, în subcatgeoria obiectivelor, configurația semantică a relevat o relație de echivalență în privința ocurenței conceptelor folosite din sfera protejării și „reparării”. În acest sens, funcția de prevenire a posibilelor evenimente din domeniul intelligence-ului nu dobândește o importanță crescută față de cea de refacere a pagubelor provocate, fapt ce denotă o slabă capacitate de prefigurare a sa în perioda de referință.

Grafic nr.6. Categoria „Obiectiv”

Totalitatea relațiilor din sistemul conceptual este evidențiată de reprezentarea grafică a tututor categoriilor de cuvinte utilizate în text, aparținând unei game extinse de părți de vorbire (verbe, adjective, pronume, numerale, conectori).

Grafic nr. 7. Totalitatea categoriilor de concepte

În plan restrâns, programul software de analiză semantică a relevat prezența celor mai frecvente categorii de cuvinte din cadrul materialului. În acest sens, din categoria verbelor, se evidențiază cele factitive (50.9%) și cele statice (42.3%), adjectivele obiective (59.3%), pronumele („el” – 60.5%, „ei” – 30.2%), conectorii (condiționali – 6.8%, cauzali – 12.6%, de disjuncție– 13.6%).

Grafic nr. 8. Frecvența categoriilor de cuvinte

În ceea ce privește procesul de comunicare, conceptele pot fi încadrate unor categrii, prin prisma capabilităților de asociere, în scopul identificării rolului de participare a acestora în cadrul enunțului.

Astfel, conectorilor cauzali, care beneficiază de cea mai mare ocurență în economia textului, se succed concepte precum „problemă”, „frică”, „executare”, „proces”, „cauză”, „efect”, în mare parte, cu conotații negative, fapt ce caracterizează contextul acțional al structurilor de intelligence din perioada Războiului Rece.

Grafic nr. 9. Totalitatea categoriilor de concepte

În ceea ce privește reprezentarea particularizată a categoriilor de unități lexicale, se remarcă ocurența unor anumite substantive și adejctive, care conferă o mai bună caracterizare și cunoaștere a contextului perioadei de referință.

Din categoria adejctivelor, cele mai utilizate au fost „politic”, „public”, „civic”, „extern”, „militar”, la polul opus situându-se „mult”, „unic”, „enorm”, „guvernamental”, care au apărut în text de maxim 3 ori.

Grafic nr. 10. Clasa adjectivelor

Din categoria adejctivelor, cea mai mare ocurență au avut-o „politică”, „securitate”, „grup”, „problemă”, „interes”, la polul opus fiind identificați termenii „mass-media, „congres”, „decizie”, „impact”, „guvern”, „unic”, „formal”, care au apărut în text de maxim 4 ori.

Grafic nr. 11. Clasa substantivelor

Termenul cu cea mai mare densitate în privința aparițiilor din text, „politică, a conexat concepte precum „problemă”, „agent”, „control”, „siguranță”, „acțiune”, „unitate”; pe de altă parte, conceptul „acțiune, cu cea mai mică ocurență, a conexat termeni precum „executiv”, „investigare”, „siguranță”.

Grafic nr. 12. Diagrama celor mai utilizate substantive

Grafic nr. 13. Diagrama celor mai puțin utilizate substantive

De asemenea, conceptul de securitate a conexat termeni precum „politică”, „problemă”, „manipulare”, „efort”, „reparare”, „executare”, fapt ce poate conduce către aprecierea că structurile de intelligence nu erau, în totalitate, independente, fiind influențate de factorul politic.

Grafic nr. 14. Diagrama celor mai utilizate substantive

Analiza semantică a materialului publicat în perioada modernă

Ulterior implementării materialului în cadrul „Tropes”, a fost evidențiat stilul/ modul de exprimare utilizat, de tip descriptiv, contextul este dinamic/ acțional; au fost identificate 13 părți caracteristice textului și 10 episoade/ părți componente ale analizei, însă parțial concludente pentru obiectivul vizat în studiu, ipostază similară cu cea a analizei textului anterior.

Grafic nr. 15. Stabilirea contextului

În pofida faptului că, și în cadrul acestui text, se remarcă o terminologie multilingvstică redată de utilizarea verbelor factitive, „trebuie”, „a integra”, „a echivala”, „ cultiva”, „a administra”, „a practica”, „a distribui”,în comparație cu materialul anterior, se remarcă înțelesul dfierit al verbelor factitive, orientate spre deschidere, împărtășire a cunoștințelor dobândite, administrare a situațiilor apărute.

Grafic nr. 16. Totalitatea categoriilor de cuvinte

Astfel, clasa verbelor factitive se înscrie între categoriile verbelor cel mai des utilizate: „a fi”, „a avea”, „a vrea”, „a trebui”, „a putea”.

Grafic nr. 17. Clasa verbelor

În cadrul conceptelor utilizate, se evidențiează cele subsumate categoriilor „Acțiune” – în care se remarcă, la polul opus al celor identificate în primul text, importanța obiectivelor, a proiectelor și rezultatelor, a analizei ocaziilor și împrejurărilor, și, ulterior, a trasării strategiei modului de acțiune, „Ordine și măsură”, „Informația și prelucrarea informațiilor”

Grafic nr. 18. Totalitatea categoriilor semantice

Grafic nr.19. Categoria „Acțiune”

De asemenea, în subcatgeoria obiectivelor, configurația semantică a stabilit un rol major dobândit de conceptele din categoria „Participării”, a „Încurajării”, „Protejării”, fapt ce conduce către ideea de opunere ca mod de viziune a structurilor de informații din perioada modernă, comparativ cu cea clasică, în cea modernă prevalând capacitate de anticipare și prevenire, în fața necesității de refacere/ corectare post-conflict.

Grafic nr. 20. Categoria „Obiectiv”

De asemenea, relațiile semantice între conceptele utilizate sunt evidențiate de reprezentarea grafică a tututor categoriilor de cuvinte utilizate în text, aparținând părților de vorbire (verbe, adjective, pronume, numerale, conectori).

Grafic nr 21. Totalitatea categoriilor conceptuale

În plan restrâns, programul software de analiză semantică a relevat prezența celor mai frecvente categorii de cuvinte din cadrul materialului. În acest sens, din categoria verbelor, se evidențiază cele factitive (52.6%) și cele statice (41.1%), adjectivele obiective (49.6%), pronumele („el” – 67.7%, „ei” – 12.3%), conectorii (cauzali – 20.5%, de disjuncție– 13.6%).

Grafic nr. 22. Frecvența categoriilor de cuvinte

Un alt aspect ce diferențiază cele două materiale este constituit de prezența pronumelui persoanei întâi, plural, „noi” (absent în primul text; este folosit în legătură cu termeni precum „națiune”, „tehnologie”, „înțelegere”, „substanță”, „informație”), care implică ideea de coeziune, incluziune, versus cea de detașare, prin folosirea persoanei a treia singular, „ei” („unitate”, „încurjare”, „resursă”, „cetățan”, „informație”, „sector privat”).

Grafic nr. 23.1. Clasa pronumelor

Grafic nr. 24.2 Clasa pronumelor

O clară diferențiere, la nivel conceptual, față de primul text, se remarcă și în cazul termenilor succedați conectorilor cauzali: „moment”, „reciprocitate”, „pregătire”, „informație”, „mulțime”, „mișcare”, rezultând caracterul colectiv, comun al modului de acțiune al structurilor de informații moderne, bazat pe analiza informației și pregătirea în domeniul securității.

Grafic nr.25.Totalitatea categoriilor de cuvinte

Și în acest ca, există o reprezentare particularizată a categoriilor de unități lexicale, între care ocurența unor anumite substantive și adjective.

Din categoria adjectivelor, cele mai utilizate au fost „informat”, „intelligence”, „distribuit”, „public”, „electronic”, la polul opus situându-se „politic”, „fost”, care au apărut în text de maxim 3 ori.

Grafic nr. 26. Clasa adjectivelor

Din categoria substantivelor, cea mai mare ocurență au avut-o „informație”, „securitate”, „sector privat”, „strategie”, „public”, „comunitate”, la polul opus fiind identificați termenii „mass-media, „congres”, „decizie”, „impact”, „guvern”, „unic”, „formal”, care au apărut în text de maxim 4 ori.

Grafic nr. 27. Clasa substantivelor

De asemenea, conceptul de securitate a conexat termeni precum „politică”, „problemă”, „manipulare”, „efort”, „reparare”, „executare”, fapt ce poate conduce către aprecierea că structurile de intelligence nu erau, în totalitate, independente, fiind influențate de factorul politic.

Grafic nr. 28. Cele mai utilizate substantive

Capitolul 2.(Re)conceptualizarea securității naționale

2.1. (Re)definirea conceptului

Modificările apărute în domeniul securității naționale se resfrâng și asupra necesității de conceptualizare permanentă a domeniului de referință, în contextul în care, prin caracteristica de modernitate asociată acesteia, se impune aducerea unor corective, prin trecerea de la securitate națională, la securitate națională modernă. Astfel, este necesară reconceptualizarea anumitor elemente, fapt ce implică acceptarea elementelor deja existente și agregarea unor îmbunătățiri la nivel conceptual, plecând de la premisa că redefinirea este opțională.

Reformulările conceptuale referitoare la securitatea națională au la bază atât extinderea, cât și aprofundarea studiului domeniului de referință. Extinderea studiului securității menține statul ca „obiect de studiu principal” și supune analizei „impactul politicii interne”, al situației economice și al instituțiilor internaționale asupra securității.

În ceea ce privește natura securității, odată cu sfârșitul Războiului Rece, aceasta nu mai este enunțată în termeni „exclusiv” militari.

„Globalizarea și interdependența au accentuat elementele economice, politice și sociale ale securității și au studiat felul în care acestea o pot întări sau fragiliza, atât la Globalizarea și interdependența au accentuat elementele economice, politice și sociale ale securității și au studiat felul în care acestea nivelul statului cât și la nivelul individului. Introducerea noțiunii de risc este, de asemenea, foarte utilă și novatoare în ideea securității, chiar dacă nu o revoluționează” .

Revizuirea conceptului și studiul asupra securității, pe care Buzan a anunțat-o încă din anul 1983, a luat o turnură importantă odată cu publicarea proiectului colaborativ asupra securității, în 1993. Astfel, introducerea conceptelor precum „societate” și „identitate” în analiza securității internaționale poate fi percepută ca fază intermediară de la tradiție, către resurse structurale cognitive, de la stat la indivizi/ subiecți umani ai securității.

Repezentant al Școlii de la Copenhaga, Barry Buzan, alături de Ole Waever și Jaap de Wilde, s-a remarcat prin încercările sale de extindere a sferei de definire a termenului de securitate. În pofida contraargumentelor din partea specialiștilor tradiționaliști, potrivit cărora noul model propus este „incoerent”, reprezentanții Școlii au propus definirea conceptului din perspectivă constructivistă paradigmei constructiviste (adusă în atenția comunității științifice de filosofii Ernst von Galserfeld și Paul Watzlavick) .

De asemenea, constructivismul a fost definit ca „teorie a cunoașterii, care permite indivizilor generarea de înțeles lucrurilor cu ajutorul interacțiunii dintre experiențele și ideile acestora”.

Astfel, prin prisma metodei constructiviste, reprezentanții Școlii de la Copenhaga explică cocneptul de securitate prin incorporarea principiilor tradiționaliste și excluderea „graniței” dintre securitate și economiei, propunând „noi modalități de studiu al interdependenței domeniilor vieții sociale”.

În acest sens, conceptul de securitate ar putea fi definit strict în funcție de perceperea amenințării la adresa „unui obiect de referință de importanță – ex. actori non-statali”, iar sursa amenințării fiind identificată în tendințe sociale negative.

În concluzie, potrivit Școlii de la Copenhaga, „amenințările se pot manifesta într-o varietate de contexte politice sau domenii (politic, economic, militar, cultural, demografic, ecologic etc).

Aceștia au opinat că studiile de securitate ar trebui să fie centrate pe „identificarea, localizarea și evaluarea” celor mai importante măsuri de „securizare” inițiate de actorii principali ai vieții sociale.

De asemenea, apreciază aplicarea sa atât în domeniile militar și non-militare ale securității, iar „rezultatul constă într-o hartă a problemelor contemporane ale securității, fiecare fiind identificată în funcție de patru variabile: caracteristica spațială (local, regional, global), localizarea sectorială (militar, politic, economic, cultural, ecologic), identitatea principalului actor (state, actori societali, organizații internaționale) și natura obiectului de referință (state, națiuni, principii, mediul înconjurător)”.

Modelarea culturii de securitate

Conceptul de cultură a devenit extrem de des utilizat în perioada ulterioară Războiului Rece. Unul dintre cele mai surprinzătoare aspecte ale interesului față de acest termen a fost determinat de emergența identificării unui consens în studiile ce tratează securitatea națională, potrivit cărora cultura „afectează”/ „influențează” în mod semnificativ strategia și modul de acțiune al unui stat.

Pe parcursul Războiului Rece, oamenii de știință au încercat (1970) să dezvolte o teorie a culturii politice, prin înglobarea în sintagma „cultură strategică”. Nu în ultimul rând, criticii au apreciat lipsa progresului în dezvoltarea unei teorii unificate a culturii.

În prezent, unele dintre cele mai influente lucrări în abordarea conceptelor în studiile de securitate, au redescoperit teoria culturii strategice pentru a explica politica de securitate națională.

Majoritatea experților în domeniu au catalogat sfârșitul Războiului Rece drept oportunitate strategică majoră pentru statele care vor să „reflecteze” asupra celor trei dimensiuni temporare: trecut, prezent și viitor.

Cultura politică a devenit una dintre cele mai controversate explicații teoretice alternative ale comportamentului unui stat. Astfel, în anii 1960, Gabriel Almond și Sidney Verba au dezvoltat, pentru prima dată, sintagma de cultură politică, atribuindu-i semnificația de „subset de convingeri și valori ale unei societăți, aflate în strânsă legătură cu sistemul politic” .

În concepția acestora, cultura politică ar putea include angajamente față de valori precum principii și instituții democratice, opinii despre moralitate și utilizarea forței, drepturi pentru indivizi sau colectivități. Potrivit viziunii celor doi autori, cultura politică se manifestă pe 3 niveluri:

cognitiv, care include angajamente empirice și cauzale;

evaluativ, format din valori, norme și judecăți;

expresiv/ afectiv, ce cuprinde pattern-uri identitare și de loialitate, sentimente de afinitate, aversiune sau indiferență.

Referindu-se la noțiunea de cultură, Talcott Parsons a extins demersul teortic prin asocierea acestuia cu o serie de „coduri interpretative”, care includ valori și convingeri.

În pofida diferențelor de enunțare, se constată o anumită convergență, ceea ce este cu adevărat important și nelipsind operaționalizării conceptului fiind faptul că deține atât origini antropologice – în limbaj, religie, obiceiuri, cât și istorice, prin împărtășirea experiențelor și a amintirilor comune. Au fost identificate o serie de elemente definitorii ale culturii politice din domeniul securității naționale care pot contribui la trasarea unei teorii generale a acestuia: „cultura politică este alcătuită din ipoteze asupra lumii politice care își concentrează atenția asupra unor anumite trăsături ale evenimentelor, instituțiilor, identifică problemele pertinente și setul de răspunsuri alternative, pe baza cărora se iau decizii” .

Majoritatea oamenilor de știință ai secolului XX au dezvoltat teoria culturii de securitate în discipline precum antropologie, sociologie și psihologie. În timp ce lucările elaborate în intervalul 1940 – 1950 au dobândit un caracter controversat, o serie de sociologi și antropologi, între care Claude Levi-Strauss, Margaret Mead) au continuat investigația în registru similar.

Antropologul american Clifford Geertz a definit cultura ca „eșantion de înțelesuri înglobate de simboluri, un sistem de concepții moștenite exprimat prin moduri de comunicare și dezvoltarea a cunoașterii indivizilor”.

În plan conceptual, legătura dintre cultură și securitate națională a fost menționată încă din perioada clasicilor Thucydides și Sun Tzu.

În încercările contemporane de identificare a unei definiții clare a culturii strategice, s-a remarcat viziunea expertului american Lucian Pye, potrivit căreia cultura strategică devine „generator de perpetuare a valorilor și a forței de acțiune pentru revitalizarea și reînnoirea acestora”.

Potrivit primului profesor de sociologie de la Harvard, Pitirim Sorokin, sistemelor culturale sunt caracterizate prin dinamică prin prisma faptului că acestea sunt în mișcare, iar rațiunea schimbării lor se află în ele însele.

De asemenea, expunerea sociologică a curentului structuralist – evaluată în plan extins, care menționează că, sub influența biologiei și matematicii, structuralismul sociologic s-a remarcat între secolele al XIX-lea și al XX-lea, și la nivel restrâns – care prevede că structuralismul este o orientare teoretică și metodologică dezvoltată în științele sociale, în special în deceniul al VII-lea al secolului nostru, cu predilecție în Franța) , are rolul de a surprinde ipotaze de o mare importanță din domeniul securitții naționale.

În contextul în care structural-funcționalismul plasează schimbarea în planul unui proces de adaptare la influențele externe prin realizarea unui nou echilibru sistemic, având avantajul de a aduce în ecuația înțelegerii proceselor, se poate aprecia că aceasta dobândește valențe deosebite pentru descifrarea mecanismelor schimbărilor care au loc în zona organizațiilor de securitatea națională, deoarece admite capacitatea incertitudinii generată de influențele exterioare.

Totodată, ajută la o mai bună exemplificare și înțelegere a acțiunilor și proceselor intermediare, din domeniul securității naționale moderne, în contextul trecereii de la societatea industrială la cea a cunoașterii.

Similar cu termenul de securitate, conceptul de structură are la bază nenumărate intenții de clarificare la nivel terminologic, cu valențe semantice distincte, determinate de circumstanțe și context.

În concepția lui Jean Piaget, structura este compusă din părți supuse legilor care reprezintă sistemul în ansamblu, fiind dispuse într-o anumită ordine care reprezintă evoluția de la simplu la complex”. De asemenea, a conferit structuralismului rolul de „metodă”, nu de „doctrină”.

În sens extins, structura este conturată ca „o reuniune de elemente într-o totalitate, rezultată din relațiile de interdependență dintre elementele componente”, acordându-se o deosebită importanță fenomenelor cu care se află în relație de dependență și nu aspectelor individuale.

Teoriile structuraliste contribuie la decodarea elementelor specifice securității naționale din timpul Războiului Rece (în forma sa clasică), respectiv modernă și, natura proceselor ce au determinat schimbarea.

În acest sens, demersul științific poate fi inițiat de la teoriile fundamentale axate pe viziunea structural-funcționalistă (pornind de la opera sociologului Talcott Parsons) și ipotezele lui Claude Levi-Strauss.

Teoria lui Parsons este construită pe 4 funcții imeperative, cunoscute ca sitemul „AGIL”:

funcția adaptivă, care prevede că un sistem se adaptează mediului înconjurător;

funcția obiectivă, care stipulează modul prin care sistemul definește și obține rezultatul dorit;

funcția integratoare, care permite reglarea componentelor sistemului:

funcția de gestiune, ce impune modul în care sunt stimulate motivația și dimensiunile culturii.

În acest sens, sistemul teoretic parsonian funcționalist-structuralist – care asociază schimbarea adaptării indivizilor la sistem sau a părților la întreg, în condițiile menținerii întregului, nu unei schimbări a acestuia, este aplicabil domeniului securității naționale anterior celui de-al Doilea Război Mondial.

Pe de altă parte, teoria lui Claude Levi-Strauss privind sintagma de „model structural”, opusă viziunii lui Parsons, este subsumată cunoașterii domeniului securității naționale moderne:

structura redă caracterul unui sistem, este formată din elemente, iar schimbarea unuia dintre acestea determină modificarea celorlalte;

orice model este sumsumat unui set de transformări, iar totalitatea acestor transformări alcătuiește o grupă de modele;

crearea modelului trebuie realizată astfel încât să se țină cont de toate faptele observate.

În construcția modelului său paradigmatic, Claude Levi-Strauss introduce următoarele concepte: „structură”, „infrastructură”, „supratrsuctură”, „schimb”, „comunicare”, „alianță”, „opoziții binare”, „natură”, „regulă”, „rațional”, „superrațional”, „simbolic”, „semnificativ” antrenând în această construcție noi resurse științifice, precum teoria comunicației, teoria informației.

În acest sens, una dintre metodele de cercetare uzitate în vederea validării științifice a demersului explicativ, în cadrul materialului de față, este metoda structurală levi-straussiană, după modelul fonologic.

Alături de alte mijloace structuraliste folosite în domeniile lingvisticii, semioticii și teoriei literaturii, vor fi demonstrate posibilitățile de aplicabilitate în sfera securității naționale, deosebit de importante în comparația dintre conceptele utilizate anterior celui de-al Doilea Război Mondial și perioada modernă.

2.2. Factori de (in)securitate

Aspecte generale privind securitatea versus insecuritate națională

În ceea ce privește factorii de securitate, aceștia se pot asocia „resurselor securității moderne: izvoare, rezerve și factori complementari, denumiți generic surse, care pot fi valorificate în asigurarea unei stări de normalitate, în sistemul general de funcționare a unei entități statale și nu numai, într-un context globalizant/ global”.

Paradigma tradițională de securitate a suferit o serie de modificări, de-a lungul secolelor, ajungând în faza de maturitate în perioada ce a urmat celui de-al doilea război mondial: dacă, inițial, securitatea a avut la bază „abilitatea de a supraviețui în război”, în contextul în care războiul era o „continuare a politicii cu alte mijloace“, după cel de-al doilea război mondial, fundamentele teoretice ale paradigmei reliefează insuficiențele acesteia, precum factorii de securitate („egocentrismul concepțiilor și relațiilor; bipolaritatea sistemului internațional; dependența țărilor mici și mijlocii de centrele de putere; supradimensionarea puterii militare; consecințele economice si riscurile ecologice datorate inarmarii militare”).

De asemenea, între factorii de securitate națională, se încadrează integrarea europeană și euroatlantică, parteneriatele strategice atât cu Statele Unite ale Americii, cât șu cu țările europene dezvoltate economic și democratic; participarea la inițiative regionale și zonale de securitate; participarea la strategiile UE de bună vecinătate și parteneriat estic.

Din cauza contextului istoric și a semnificațiilor negative asociate termenului „securitate”, în România s-a utilizat și sintagma de „siguranță națională”. În acest sens, Legea 51/ 1991 privind siguranța națională a României o definește pe aceasta ca fiind „starea de legalitate, de echilibru și de stabilitate socială, economică și politică existenței și dezvoltării statului național român, ca stat suveran, unitar, independent și indivizibil, menținerii ordinii de drept, precum și climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor potrivit principiilor și normelor democratice statornicite prin Constituție”.

Complementar, există două documente strategice care fac referire la securitatea națională, „Strategia națională de securitate a României din 2007” și „Strategia națională de apărare din 2010”, ambele documente fiind adoptate de către CSAT, dar neaprobate în Parlament.

Comparativ cu Legea 51/1991, atât strategia din 2007, cât și cea din 2010 oferă o definiție cuprinzătoare a securității naționale, urmând concepția Școlii de la Copenhaga, incluzând o serie de domenii precum: „starea de legalitate; siguranța cetățeanului; securitatea publică; prevenirea și contracararea terorismului și a altor amenințări asimetrice; capacitatea de apărare; protecția împotriva dezastrelor naturale, degradării condițiilor de viață și accidentelor industriale”. Potrivit acesteia, securitatea națională se realizează prin „măsuri adecvate de natură politică, economică, diplomatică, socială, juridică, educativă, administrativă și militară, prin activitatea de informații, contrainformații și securitate, precum și prin gestionarea eficientă a crizelor, în conformitate cu normele de conduită ale comunității europene și euroatlantice și prevederile dreptului internațional”.

Dicționarul explicativ al limbii române definește securitatea ca „faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentimentul de încredere și de liniște pe care îl dă cuiva absența oricărui pericol”. Astfel, de cele mai multe ori, securitatea este asociată unei precondiții a funcționalității oricărui (micro)grup social formal sau informal, a oricărei organizații sociale, economice, politice etc., în raport cu acțiunea unor factori perturbatori generatori de insecuritate, interni și/ sau externi organizației respective.

Astfel, securitatea națională este „rezultanta sinergică a acțiunilor întreprinse prin mijloacele și reglementările instituțiilor statului român, care au rolul de a realiza, a proteja și a afirma interesele și valorile fundamentale ale României, contracarînd factorii interni și internaționali care amenință aceste interese și valori”.

Pe de altă parte, sintagma de „insecuritate națională” este rezultanta emergentă a acțiunilor factorilor interni și externi care periclitează interesele și valorile fundamentale ale României. Astfel, starea de insecuritate este opusul stării de securitate și se poate defini ca fiind „pierderea capacității statului de a produce și utiliza resurse informaționale, energetice și umane, de a-și menține coeziunea, omogenitatea, unitatea și identitatea, ca urmare a gestionării politice ineficiente, a agresiunilor și crizelor generatoare de situații sociale patologice, crize de sistem, ori de situații limită”.

Insecuritatea poate fi provocată prin agregarea unui set de factori care, la prima vedere, nu au o legătură directă, evidentă.

Potrivit lui Samuel P. Huntington, elitele „se deznaționalizează și devin din ce în ce mai globale, în timp ce populația se renaționalizează și devine din ce în ce mai locală” . Sursă de instabilitate și insecuritate, globalizarea culturii generează o localizare a culturii tradiționale, ceea ce reprezintă o resuscitare a vechilor identități regionale. În acest sens, statele puternice sunt considerate exportatoare de securitate, iar statele slabe, furnizoare de insecuritate.

Dificultăți de diferențiere a indicatorilor de securitate și factorilor de insecuritate

În volumul său „Securitatea națională – simbol ambiguu”, Arnold Wolfers atribuia statutul de valoare conceptului securității, din care „o națiune poate să obțină mai mult sau mai puțin și la care poate să aspire să o dobândească, într-o mai mică sau mai mare măsură”. Din acest punct de vedere, securitatea are foarte multe în comun cu alte două valori de o importanță deosebită, „puterea” și „bunăstarea”.

Însă, în timp ce bunăstarea „măsoară” suma posesiunilor materiale ale unui stat, iar puterea este reprezentată de abilitatea de a controla „acțiunile celorlalți actori”, în sens obiectiv, securitatea „măsoară absența amenințărilor în dobândirea valorilor”. Pe de altă parte, din prespectivă subiectivă, aceasta identifică absența temerilor că aceste valori ar putea fi combătute.

Din ambele perspective, securitatea unui stat poate să beneficieze de o arie extinsă de „stări”, de la „insecuritate completă, la securitate completă”. Astfel, posibila discrepanță dintre conotațiile subiective și obiective ale conceptului este de o reală importanță în relațiile internaționale, chiar dacă șansele unui viitor atac nu pot fi măsurate „obiectiv”.

Este extrem de cunoscut faptul că națiunile sau grupurile de națiuni au un mod diferit/ specific de abordare în cazul aceleiași situații externe: unele dintre acestea au tendința de a oferi dimensiuni colosale „pericolului”, în timp ce altele îl subestimează, totul aflându-se sub semnul evaluării proprii și speculației. În acest sens, pericolul ar putea fi definit drept „caracteristică a unei acțiuni sau inacțiuni de a aduce prejudicii valorilor unei societăți, persoanelor sau bunurilor acestora”. În cazul pericolului, sursa, adresa, scopul, obiectivele și efectele sunt probabile.

De asemenea, în contextul în care statele acționează diferit la amenințări similare, se poate aprecia că acestea diferă și în modul de a obține o stare cât mai stabilă de securitate. Prin analogie, o parte dintre state pot cataloga drept „normal” pericolul la care se expun și în concordanță cu așteptările modeste de securitate, în timp ce alte națiuni îl consideră „de neconceput”.

Astfel, securitatea este definită ca „absența factorilor de insecuritate”; în consecință, pentru contracararea amenințărilor externe, numeroși factori interni precum caracterul național, tradiția și prejudiciul adus vor influența nivelul de securitate pe care orice stat l-a setat ca obiectiv.

O variantă alternativă de a extinde semnificația conceptului de securitate este expusă de Ole Weaver, care a impus necesitatea de a include amenințările non-militare în sfera acestuia. Această abordare aduce în prim-plan fiecare dimensiune a securității, cu accent pe conștientizarea amenințărilor, vulnerabilităților și apărării. Totodată, Egbert Jahn a „transformat” amenințările în provocări.

Astfel, securitatea și insecuritatea nu constituie o opoziție binară: securitatea este determinată de o situație marcată de prezența unei probleme de securitate și măsurile întreprinse ca răspuns, iar insecuritatea este redată de o problemă de securitate „fără răspuns” (acțiune de contracarare). Ambele cazuri au în comun problematica de securitate. Pe de altă parte, potrivit lui Ole Weaver, în cazul în care nu există o problemă de securitate, situația nu se poate conceptualiza în termeni de securitate: „Securitatea este întotdeauna relativă și nimeni nu trăiește într-o stare completă de securitate” .

În literatura de specialitate a fost identificată recurența întrebărilor „Ce/ cine amenință securitatea națională?” sau „De cine să ne apărăm?”, fără a se lua în calcul că fenonemnul ar trebui să fie tratat în termeni de securitate (ce este particular securității?) versus insecuritate.

În timpul Războiului Rece, principalii factori de insecuritate erau constituiți din lipsa unui consens politic, distribuția puterii în stat și guvernarea deficitară, prezența acestora detereminând instabilitatea regională.

De asemenea, suprapopularea, subdezvoltarea economică și degradarea mediului înconjurător se aflau între factorii de insecuritate ai statelor din Lumea a Treia și catalogați drept amenințări non-militare.

În acest sens, în lipsa unui cadru constituțional stabil, menținerea regimului politic era adesea un produs al unor conflicte stradale violente; în aceste mediu, instinctul factorilor de decizie pentru conservare prima asupra interesului securității unui stat.

Realizarea unei distincții clare între factorii de securitate și insecuritate. Amenințare. Risc.

Indicatorii stării de securitate și stabilitate ai României sunt: stabilitatea politică internă, potențialul demografic, economic și militar, încrederea internațională, opțiunea României pentru integrare în structurile de secuirtate și cooperare europene și euro-atlantice, politica de cooperare și bună vecinătate, evoluția României pe calea democrației.

De asemenea, între condițiile esențiale ale securității sunt buna guvernare și eficiența administrației publice; astfel, Procesul de aderare la Uniunea Europeană a țării noastre a pus în evidență faptul că atât eficiența reală a administrației, cât și imaginea publică a acesteia pot fi afectate de o serie de factori, între care: corupția; birocrația excesivă; expertiza redusă în domenii de importanță vitală; lipsa de realism a unor programe; insuficienta autoritate și eficiență a justiției; capacitatea redusă de absorbție a fondurilor europene.

În cadrul procesului derulat în cazul bunei guvernări, se angrenează selecționarea, monitorizarea și înlocuirea entităților care dețin autoritatea, fiind luate în alcul, totodată, capacitatea puterii executive de a gestiona într/un mod eficient resursele disponibile și respectul cetățenilor și al statului pentru instituțiile care administrează interacțiunile sociale și economice dintre acestea. Totodată, buna guvernare implică „transparență, responsabilitate, eficiență și eficacitate, echitate și aplicarea legii, cât și instituții eficiente, relații benefice între actorii implicați în procesele de dezvoltare, atitudini pozitive cu privire la afaceri și întreprinderi și un cadru administrativ și instituțional eficace pentru a susține dezvoltarea” .

Pe de altă parte, realizarea unei bune guvernări poate constitui o provocare majoră în special pentru regiunile mai slab dezvoltate din punct de vedere socio-economic. În contextul aderării țării noastre la Uniunea Europeană, la nivelul administrației centrale inițiativele de reformă a administrației publice și cele pentru o bună guvernare au fost luate separat și au vizat modernizarea prin reformă a funcției publice, descentralizarea/deconcentrarea autorității către administrațiile locale și introducerea unei inițiative moderne de formulare de politici și monitorizare.

În ceea ce privește factorii de insecuritate, se poate aprecia că, în cadrul acestora, se pot încadra bipolaritatea sistemului internațional, supradimensionarea puterii militare, consecințele economice și riscurile ecologice.

Amenințarea, factor determinat de insecuritate la adresa securității naționale

Potrivit lui George Cristian Maior, „riscurile, amenințările sau vulnerabilitățile s-au transformat în acest secol, atât din punct de vedere calitativ, cât și din punct de vedere cantitativ”, iar „evoluția tehnologiei și progresul continuu, uneori spectaculos din acest domeniu, dar și creșterea interdependențelor economice, viteza de desfășurare a acțiuni și interacțiunii politice sau geopolitice la nivelul statelor și societăților, presiunea pusă de de comunicare și informație pun probleme din ce în ce mai complexe și diverse decidenților”.

Cu toate că a avut loc o definire extinsă a conceptelor de pericol, amenințare, risc și vulnerabilitate, în cadrul unor diverse teorii și abordări doctrinare din domeniul securității, nu a putut fi identificat un sonsens cu privire la o terminologie unitară.

Emergența amenințărilor asimetrice la adresa securității naționale nu este „controlabilă doar la nivel național”. De asemenea, riscurile la adresa securității naționale sunt adesea „globale” din punct de vedere al originii lor, chiar dacă impactul acestora poate fi „localizat”. Totodată, aspectele economice, sociale și cele legate de sănătate ale amenințării asupra statului pot fi la fel de nocive precum amenințările militare convenționale.

În acest sens, amenințarea, ca factor de insecuritate: evidențiază un risc (fiind necesară urmărirea atentă a mediului de securitate); este efectivă/ reală/ preceptibil exprimată; are autor (stat, grup de state, organizații); are scop și obiective (determinare politică pe sectoarele statale); are țintă (factorul decizional, factorii de securitate).

Potrivit prof. univ. dr. Onișor constantin, în ceea ce privește tipologia amenințării, se poate vorbi despre amenințări cu forță externă (state/ grup de state de natură politică, economică, financiară, militară); militare (fiind necesară întrebuințarea forței armate pentru impunerea unei voințe politice); politice (împotriva statului ori a ordinii de drept a unei entități internaționale (instabilitatea internă, eșecul statului, terorismul); sociale (asupra culturii, religiei, identității naționale conflicte etno-culturale, suprapopularea, crima organizată, traficuri ilicite transfrontaliere, imigrația, epidemiile/pandemiile, comerțul ilegal etc.); economice (sărăcia, decalajul dezvoltării economice,crizele financiare și de materii prime, impactul și controlul statelor dezvoltate asupra zonelor instabile economic etc.dețin acces la materii prime, competiție, progres etc.), ecologice (protecție de mediu, calitatea factorilor de mediu: dezastre nucleare, catastrofe ecologice,degradarea naturii, insuficiența hranei și resurselor etc.).

Astfel, comunitatea de informații se confruntă cu una dintre cele mai complicate situații în ceea ce privește realizarea unei diferențieri între amenințare și risc, care, de cele mai multe ori, sunt uzitate cu cu înțeles „interșanjabil”.

„Există o amenințare privind utilizarea armelor nucleare de către teroriști împotriva securității naționale, iar acest risc nu poate fi ignorat”

„Nu am mai avut astfel de amenințări până în prezent”.

Ambele afirmații sugerează că ar trebui să ne temem de „ceva”, însă niciuna dintre acestea nu este utilă comunității de intelligence sau factorilor de decizie/ beneficiarilor, deoarece sunt lipsite de claritate, concizie sau orice indicație reală privind nivelul acțiunii ce trebuie întrerpinse.

La o primă vedere, este necesară comparația termenilor „amenințare” și „risc”. Astfel amenințarea ar putea fi definită într-o multitudine de moduri, însă în contextul securității naționale, aceasta ar putea fi transpusă astfel: „Amenințarea este potențialul individului sau al grupului de a exercita, accidental sau cu intenție, o acțiune care exploatează o vulnerabilitate”. În cadrul acestui enunț, termenul-cheie este „potențialul”; utilizarea conceptului de „amenințare” nu implică automat nivelul de pericol existent.

De exemplu, se poate aprecia că este o amenințare că teroriștii transnaționali pot procura arme pentru a produce atentate în stațiile de metrou; în zilele noastre, acest lucru este posibil. Însă, doar pentru că amenințarea există, nu este imperios necesar să existe șanse reale de îndeplinire. În acest sens, caracterul amenințării este „fără sens”, cât timp nu oferă o indicație privind acțiunile ce trebuie întreprinse.

Încercările de definire a conceptului de „putere” la nivel internațional se află într-o continuă schimbare. O serie de analiști politici analizează la modul general conceptul de „stat”, atribuindu-i valoarea de unitate principală a „arenei internaționale”. Acest aspect este de netăgăduit, însă, surprinzăror, mici grupuri de indivizi sau chiar entități de sine stătătoare au putrerea și capabilitățile de a influența major, atât la nivel național, cât și în plan internațional. Exemple clare în acest sens sunt constituite de atacurile de la de la 11 septembrie 2011 din SUA și cele din 07 iulie 2005 din Londra, ceste acțiuni fiind produse de grupuri de indivizi reduse numeric, produse asupra unei „puteri”, și denumite amenințări asimetrice.

Actorii care produc asemenea atentate pot fi atât actori statali, cât și non-statali. În prezent, cele mai întâlnite probleme în domeniul securității naționale nu derivă din amenințările actorilor statali. Acestea sunt în general asociate cu terorismul sau violențele îndreptate împotriva clasei politice.

Pe de altă parte, amenințarea este caracterizată de indicatori mult mai concreți, reprezentând o „declarare a unei intenții de a pedepsi sau răni o persoană, în special în cazul în care aceasta nu dorește un semn sau o avertizare asupra unui posibil pericol”.

În contextul în care, cu cât amenințarea este mai specifică, cu atât țintele și sursele sale sunt mai clare, analistul Barry Buzan a propus un model explicativ ce relevă tipul și intensitatea amenințării.

Astfel, tipurile de amenințări pot fi integrate domeniilor politic, economic, social, militar, de mediu.

În domeniul politic, amenințările sunt definite, în mod tradițional, în termeni de suveranitate, independență și integritate teritorială. Obiectele de referință pot fi entități politice atât naționale, cât și supranaționale. De exemplu, suveranitatea este amenințată de punerea la îndoială a recunoașterii, legitimității sau autorității guvernării, iar la nivel supranațional, structurile internaționale sunt amenințate de situații ce subminează regulile, normele și instituțiile ce le constituie.

O prezentare grafică a indicatorilor care individualizează fiecare concept poate oferi o imagine pe cât de sintetică, pe atât de lămuritoare asupra valorii, locului și rolului acestora în formularea discursului pe teme din domeniul securității și apărării.

De asemenea, se poate apreci că amenințările la adresa domeniului economic sunt dificil de identificat, fiind constituite de factori ce subminează regulile, normele și instituțiile sale componente, iar obiectele lor de referință sunt reprezentate de o gamă largă de entități. Totodată, formele de manifestare ale acestor se subsumează competiției economice acceptate, realităților economiei de piață, disproporțiilor economice și nu sunt îndreptate în mod direct împotriva instituției-stat.

În contextul referirilor la domeniul militar, puterea militară a statului reprezintă obiectul de referință, iar pentru statele democratice avansate, apărarea statului a devenit funcția unică a forțelor armate, studiile tradiționale de securitate catalogând toate problemele de natură militară ca amenințări la adresa securității.

Capacități generale de definire a riscului

Conex conceptului de amenințare, termenul de risc poate fi definit ca „probabilitatea apariției unor consecințe nefaste, determinate de o acțiune derulată de o entitate, în scopul exploatării unei vulenrabilități”. De asemenea, una dintre cele mai uzitate definiții ale riscului este reprezentată de echivalarea acestuia cu „intensitatea consecințelor multiplicate de probabilitatea realizării unui eveniment”.

Astfel, când este utilizat în sensul propriu, conceptul de risc poate fi deosebit de folositor beneficiarilor, în contextul în care acesta implică „acțiunea sau reacția acestora”

Conform anumitor autori, amenințările pot fi definite și în raport cu riscurile, reprezentând factori de risc ce evoluează către concret, către existența reală, iar într-un anumit context sau mediu favorabil dobândește direcție și intenție.

„Strategia de securitate națională a României” definește factorii de risc drept „acele elemente, situații sau condiții, interne sau externe, care pot afecta, prin natura lor, securitatea țării, generând efecte contrare sau de atingere a intereselor noastre fundamentale”.

Același document identifică principalii factori externi de risc la adresa țării noastre, precum: posibile evoluții negative în plan subregional; proliferarea armelor de distrugere în masă; proliferarea și dezvoltarea rețelelor teroriste, a crimei organizate transnaționale, a traficului de droguri; migrația clandestină și apariția unor fluxuri masive de refugiați; acțiunile de incitare la extremism, intoleranță, separatism sau xenofobism; decalaje între nivelurile de asigurare a securității și gradul de stabilitate ale statelor din proximitate; limitarea accesului statului român la unele resurse și oportunități regionale, importante pentru realizarea intereselor naționale.

„Carta Albă a securității și apărării naționale” completează seria factorilor de risc cu: acțiuni individuale sau colective de accesare ilegală a sistemelor informaționale, de dezinformare și manipulare a informațiilor; riscuri generate de producerea unor dezastre ecologice în regiune, precum și de efectele potențiale ale unor procese naturale la nivel global.

În sens extins, riscul este reprezentat de deosebirea dintre sintagmele de „așteptarea pozitivă” și „evenimentul negativ”, probabilitate de producere, fiind cauzat de incapacitatea de a fi determnat și de a cunoaște, cu certitudine, evenimentele viitoare.

Din punct de vedere sociologic, riscul este asociat unei expresii a „indeterminării structurale” a realității și a unei cunoașteri inuficiente despre procesele reale și complexe în cadrul cărora se angrenează. Totodată, psihologia socială amplifică natura subiectivă a riscului, definindu-l ca: „fenomen psihologic complex rezultând din raportul dintre probabilitatea reușitei și cea a eșecului unei acțiuni îndreptate spre atingerea unui anumit obiectiv („câștig”) cu semnificație individuală sau socială”.

Nu în ultimul rând, riscurile de securitate națională pot fi clasificate în funcție de: domenii de activitate; entități comunitare și religioase; arie geografică; timp; volum; importanță (interes, gravitate); probabilitate:

Capabilități de conceptualizare a vulnerabilității

Conceptul de “vulnerabilitate” este frecvent definit în relație cu riscul și amenințarea. O definire simplistă a acestuia oferă termenului rolul de “slăbiciune ce poate fi ușor exploatată de un atacator”. De exemplu, “punctul slab” al unui program software care poate permite infiltrarea și producerea unor atacuri/ incidente cibernetice.

Adeseori, există o confuzie între conceptele de “amenințare” și “vulnerabilitate”: vulnerabilitatea unui website poate oferi hackerilor posibilitatea de a prelua controlul doar asupra elemntelor grafice, precum bannerele; acest aspect nu afecteaza interesele de bază ale deținătorului site-ului. În cazul în care, hackerul are acces la informații suplimentare precum parolele de acces ale cardurilor de credit ale clienților, se poate vorbi despre sintagma de “vulnerabilitate critică”.

Vulnerabilitatea statelor în fața amenințărilor a fost determinată de lipsa resurselor materiale și umane și a capacității instituționale de a gestiona aceste probleme și a minimiza influența în plan internațional.

Analiza conflictelor regionale în contextul evauării securității moderne are la bază o gamă extinsă de factori de insecuritate, ce implică actori statali și non-statali, provocări militare și non-militare.

Între vulnerabilitățile „lumii contemporane”, se numără: resursele energetice și de materii prime: limitate și repartizate inegal pe suprafața planetei; expansiunea industrială și globalizarea economică; resurse insuficiente de apă; degradarea mediului.

2.3. Valori, interese și necesitatea de securitate

În țara noastră, în ceea ce privește sintagma „interes național”, aceasta a fost preluată în traducerea în limba română, însă nu i-a fost asociat și conținutul „multiplu” al acesteia.

Potrivit Strategiei de securitate naționale a României (2006), „interesele naționale reflectă poziția dominantă, relativ constantă și instituționalizată cu privire la valorile naționale. Acestea vizează promovarea, protejarea și apărarea – prin mijloace legitime – a valorilor prin care națiunea română își garantează existența și identitatea, pe baza cărora se construiește viitorul și în temeiul cărora se integrează în comunitatea europeană și euroatlantică și participă la procesul de globalizare. Prin aria lor de manifestare, ele se adresează – în primul rând – cetățenilor patriei care trăiesc pe teritoriul național, dar, și în egală măsură, tuturor celorlalte persoane aflați în România, precum și românilor care trăiesc sau ăși desfășoară activitatea în afara granițelor țării, în condițiile în care, în lumea modernă, securitatea și prosperitatea sunt termeni inseparabili ai aceleiași ecuații – progresul, prosperitatea și securitatea națională ale României nu pot fi decât rezultanta majoră a unui proces complex de promovare și garantare a valorilor și intereselor naționale”.

În 2008, Strategia de apărare a redefinit sintagma „interes național”, prin asocierea acesteia cu „menținerea integrității, unității, suveranității, independenței și indivizibilității statului român; îndeplinirea responsabilă a obligațiilor și rolului ce decurg din statul de membru al NATO și al Uniunii Europene; dezvoltarea unei economii de piață competitive, dinamice și performante; modernizarea radicală a sistemului de educație și valorificarea eficientă a potențialului uman, științific și tehnologic, precum și a resurselor naturale; creșterea bunăstării cetățenilor, a nivelului de trai și de sănătate a populației; afirmarea și protejarea culturii, identității naționale și vieții spirituale, în contextul participării active la construcția identității europene” .

Proiectul de strategie de securitate propus în 2010, reia intenția de a defini interesele naționale și precizează că acestea „sunt acele nevoi și aspirații esențiale pentru afirmarea identității și valorilor naționale, existența statului și asigurarea funcțiilor sale fundamentale. Interesele naționale sunt caracterul național al statului, suveranitatea și independența, unitatea și indivizibilitatea sa. De asemenea, considerăm interese naționale, prin importanța lor pentru țară, forma republicană de guvernământ, independența justiției, pluralismul politic și limba oficială, româna. Apărarea intereselor naționale este considerată a fi obligația fiecărui cetățean al României” .

Necesitățile naționale reprezintă acele „trebuințe vitale a căror satisfacere permite existența și perpetuarea unei națiuni și a statului ca reprezentant al acesteia”.

În ceea ce privește natura necesităților naționale, se subliniază faptul că acestea dețin calitatea de fi persistente, perene și durabile, fiind necesară îndeplinirea exigențelor acestora, existând o echivalență concepuală între cele anterior menționate și necesitățile naționale de securitate, în contextul în care, nerealizarea unei cernțe naționale având implicații în planul asigurării securității naționale.

În accepțiunea lui George Cristian Maior, în lumea politică și strategică postmodernă, „a-ți promova interesele înseamna a ști cu inteligență cum să le relativizezi sau, cel puțin, cum să nu te lași prins de vechea iluzie a caracterului lor absolut, să negociezi pentru a dobândi poziții de forță într-un plan instituțional cu relevanță chiar și pentru echilibrul global de putere”.

Totodată, chiar dacă rolul și numărul actorilor internaționali s-au intensificat, potrivit literaturii din domeniul intelligence-ului, „statele își mențin statutul de principali actori internaționali, pentru o perioadă nedefinită de timp”.

În acest sens, s-a subliniat necesitatea creionării unei definiții, la nivel analitic, privind scopul/ interesele statului. Pornind de la formularea cardinalului Richelieu, prim-ministru al Franței, a sintagmei „raison d’etat”/ „rațiune de stat”, Henry Kissinger subliniază importanța conceptului în structurarea “sistemului de state”.

Rațiunea de stat “s-a impus ca un principiu normativ superior, oricăror alte interese individuale sau de grup în societate și a devenit un principiu regulator al comportamentului internațional al oricărui stat” .

Interesului de stat se supun toate celelalte interese, astfel, de aici decurge și dimensiunea normativă a interesului, înțeles ca valoare socială ce încorporează o anumită așteptare, dorință, dezirabilitate. Interesul este axiologic orientat. Nu poate fi, deci, definit pe cale științifică obiectivă, pentru că este construit pe cale socială, subiectivă.

Pornind de la premisa că “esența interesului național” are la bază aspecte politice, economice, sociale, culturale din activitatea statului, statul și cetățeanul sunt și vor fi și mai mult conexați la aspectele locale, regionale și zonale, pentru susținerea eforturilor pentru identificarea unor modalități eficiente de realizare a securității intr-o forma adecvată. Astfel, se poate aprecia că “o societate stabilă, prosperă și democratică asigură o securitate individuală/comunitara și internațională(colectica/comuna) sau prin cooperare viabilă”.

Interesul național de securitate poate să impună:

“participarea activă și după posibilități la formele securității internaționale și colective/comune”;

“garantarea internațională a drepturilor și libertăților fundamentale și a siguranței cetățenilor;

“afirmarea comunităților economico-sociale extinse și dezvoltate durabil”;

“menținerea structurilor și entităților administrativ-teritoriale adecvate integrării succesive în plan politic, militar, economic etc”;

“consolidarea valorilor naționale și comunitare în conștiința cetățeanului, în practica managementului statal și comunitar și in realizarea sistemelor de securitate colectivă”;

“extinderea relațiilor și acțiunilor transfrontaliere multinaționale, supra/ transnaționale ale societății civile”.

În acest sens, faptul că, în primul deceniu al secolului XXI, a avut loc accedere la structuri de securitate specializate și eficiente în acțiunea acestora în domeniul securității și apărării, se subliniază necesitatea armonizării interesului național de securitate, cu cele colective, regionale, zonale și locale.

Potrivit lui George Cristian Maior, aderarea la NATO a României, caracterizată de „mobilizare” în plan intelectual, la nivel de planificare strategică, de resurse, a contribuit la modificări de însemnătate în mentalitatea lidershipului militar, a civililor și a comunității de experți din armată: „Noi generații de ofițeri, cu experiența semnificativă a luptelor din Afgansitan și Irak, au luat locul generațiilor vechi, pregătite pentru un război masiv, teritorial, care nu s-a întâmplat, de fapt, niciodată, în cei peste 40 de ani de Război Rece în Europa”.

Astfel,

„a fost consolidată dimensiunea politicilor geostrategice în zona apărării”;

„a fost creat și implementat sistemul de planificare a apărării pe bază de programe, similar țărilor anglo-saxone membre NATO”;

„s-au pus bazele unei relații puternice de cooperare între Ministerul Apărării Naționale din România și Ministerul Afacerilor Externe al României, colaborând atât în negocierile de aderare, cât și în domeniul analizei și în susținerea intereselor României în forul aliat”.

Cu prilejul aderării statului român la NATO, acesta a dobândit o nouă valoare, „unică”, în comparație cu cele obținute în alianțele și coalițiile militare din care a făcut parte la un moment dat (ex. Puterile Centrale, Antanta – din perioada Primului Război Mondial; Tratatul de la Varșovia). În NATO, România deține nu numai o „libertate strategică de opțiune”, ci aceasta a dobândit un rol important „la masa deciziilor, în definriea strategiilor Alianței față de state sau regiuni terțe”.

În acest sens, consacrarea României ca aliat de facto al NATO a avut la bază „asimilarea valorilor euroatlantice”, transpuse în „proceduri și modalități de gestionare a fenomenului militar similare celor aliate, de contribuția militară și valoarea adăugată în asigurarea stabilității și securității mediului regional”.

De asemenea, aderarea României la NATO a introdus țara noastră într-o nouă paradigmă, „când Armata nu mai era gândită pentru apărarea teritorială” – asociată războiului convențional, ci pentru proiecția forțelor în teatre de opeațiuni îndepărtate: „Noua paradigmă generează o abordare mult mai subtilă a rolului forțelor armate (…), în care forța militarp dobândește și valențe diplomatice, de pacificare și reconstrucție, inclusiv politică a statelor. După aderare, metafora ‚soldatului-diplomat’ a devenit o realitate și în România”.

România a devenit, astfel, nu doar un factor de stabilitate regională, ci și unul din „vectorii” de construcție a noii identități a NATO.

Astfel, se poate aprecia că aderarea la NATO a consemnat insinuarea într-un nou spațiu „strategic”, includerea în Uniunea Europeană definitivând și consolidând acest parcurs, atribuindu-i țării noastre o „nouă identitate strategică”, cu noi valențe și caracteristici politice și geopolitice.

Pe lângă faptul că România a aderat la un sistem de valori împărtășite de toți membrii Alianței.

Pentru România, integrarea în spațiul strategic postmodern al Uniunii Europene și NATO nu este „doar un moment de asimilare” a unor valori, adesea definite prin „aquis”: „Istoria a pus în sarcina acestor state datoria de a vorbi despre experiențele lor pentru a arăta pericolele care pândesc lumea democratrică, pentru a aduce aminte care este prețul libertății și al valorilor postmoderne și care sunt pericolele la adresa lor”.

Luând în considerație o arie extinsă de amenințări și provocări, care au generat o serie de provocări complexe la adresa securității globale, George Cristian Maior a apreciat că NATO parcurge un proces de transformare de la o organizație de apărare colectivă, la una de securitate și apărare.

În acest sens, gestionarea provocărilor de securitate derivată din statutul de membru al diverselor comunități și alianțe impune asumarea de noi responsabilități și adaptarea conceptuală și funcțională a instituțiilor din domeniul securității naționale („din prespectiva faptului că secuirtatea este indivizibilă, iar garantarea ei se realizează în comun”).

În contextul intensificării caracterului transnațional al „factorilor perturbatori”, diversificarea atacanților, a surselor de conflict și a mijloacelor de uzitare a forței au condus la modificări majore în ansamblul amenințărilor (se manifestă pregnant noi tipuri asimetrice și neconvenționale, precum terorismul internațional, proliferarea armelor de distrugere în masă, instabilitatea regională, criminalitatea transfrontalieră organizată).

Drept urmare, se subliniază necesitatea dezvoltării capabilităților de „percepție anticipativă” pentru evitarea „surprizelor strategice”, prin accentuarea laturii anticipatic-preventice a intelligence-ului, având la bază cunoșterea extinsă a domeniilor de securitate: „O armată de securitate nu este o armată destinată exclusiv războiului, ci un vehicul de creștere a încrederii și a securității și de acțiune preventivă pentru consolidarea păcii în plan regional și global”.

2.4. Operaționalizarea securității

Operaționalizarea securității echivalează cu pregătirea în domeniul formelor și proceselor ce se desfășoară în domeniile tehnic și tehnologic, la nivelul managementului și conducerii, ce are la bază o pregătire filozofico-doctrinară, la nivel politic și juridic (ce se reliefează la nivel juridic, legislativ, național).

Reconceptualizarea securității înseamnă, practic, o regândire de la clasic la modern, în teorie și practică,. valorificarea experiențelor și lecțiilor învățate, modelarea dimensiunilor/ componentelor în funcție de dezvoltarea socială și societală, globalizarea securității, precum și apariția unor aspecte ideatice noi.

Adept al școlii realiste, George Cristian Maior aprecia că realitățile geopolitice actuale sunt rezultatul unei balanțe dintre puterea hard și soft (consacrată în terminologia lui Joseph Nye), dintre conceptul de națiune în sens realist și anumite evoluții de securitate postmoderne.

Totodată, acesta stipula prezența unei „tranzacționări continue și dinamice” între elementele geopolitice, de putere, militare (realiste) și cele diplomatice, morale, soft (postmoderne – de negociere și asumare a rolurilor, de construcție de identități și legitimitate politică a statului), între care trebuie identificate un echilibru, o balanță potrivită care să asigure puterea și influența unui actor în relațiile internaționale din secolul XXI.

De asemenea, a subliniat necesitatea creionării unei strategii de securitate pentru un nou mileniu, care să asigure coeziunea statului, eliminarea injustițiilor sociale și păstrarea identității naționale cu aspectele militare (hard security), fără de care actorii statali s-ar afla în imposibilitatea de a acționa pe scena internațională .

În politicile internaționale, termenul de „power/ putere” reprezintă abilitatea unui actor de a influența o altă entitate.

De asemenea, sintagma de hard-power este definită drept capacitatea unui stat de a-și manifesta caracterul coercitiv asupra altor actori, prin intermediul intervenției militare, „diplomației coercitive” sau sancțiunilor economice, în timp ce sintagma de „soft-power” reprezintă abilitatea unui stat de a persuada sau atrage alți actori, de a întreprinde acțiuni asupra acestora.

Totodată, abilitatea de a îmbina ambele dimensiuni, în cel mai eficient mod, cunoscându-le atât limitările, cât și punctele tari, este considerată smart-power.

Hard-power a fost considerată, timp de mai multe sute de ani, principala sursă de putere a unui stat; însă, chiar dacă în prezent, este o dimensiune importantă, rolul său s-a schimbat.

Apărarea colectivă implica dezvoltări militare, crearea unor capacități de ripostă sau descurajare și crea încordare la nivel internațional. Dincolo de riscurile ce decurgeau din militarizarea excesivă, analiștii internaționali au emis ideea unei cooperări pe alte baze.

Apărut în 1990, la nivel academic, sintagma de „soft power' proclama elemente uzitate de-a lungul istoriei postbelice, precum utilizarea puterii cuvântului, a simbolurilor, a elementelor culturale sau religioase în dauna forței brute.

Aprofundată la începutul secolului XXI, sintagma de „soft power” a accentuat folosirea diplomației culturale și a altor instrumente conexe, după ce timp de un secol puterea militară a fost dominantă în arhitectura internațională. Emergența sintagmei de „soft power” în dauna celei de „hard power” are mai multe cauze, în principal de natură politico-economică.

Astfel, la nivel politic s-a ajuns la ideea că „persuasiunea, negocierea și utilizarea unei game variate de instrumente pașnice sunt mai benefice atât pentru statele puternice, cât și pentru cele slabe, care au suferit enorm în urma folosirii forței”; pe plan economic, este vorba despre un calcul simplu tip cost-beneficiu din care reiese că „războiul sau amenințarea cu forța, militarizarea excesivă și politicile dure pot aduce prejudicii mult mai mari, sau în orice caz implică alocare de vaste resurse bugetare pentru întreținerea unei armate supradimensionate sau a unui război purtat pe baza noilor tehnologii”.

Lansată în Statele Unite ale Americii, sintagma de „soft power” se aplică de către strategii și analiștii americani ce trasează „calea de urmat” în politica externă.

„Puterea culturală a unui stat este mult mai importantă decât forța sa militară în epoca în care evenimentele planetare pot fi urmărite în timp real, iar decidenții sunt mai ușor de controlat sau de influențat de către opinia publică”.

Chiar și state din alte regiuni ale lumii își conduc acțiunile externe folosindu-se de „soft power”.

„Soft power poate fi una dintre cele mai importante schimbări, iar odată ce tot mai multe state vor recurge la diplomația culturală și tehnicile adiacente 'soft power', atunci competiția mondială va intra într-o cu totul altă eră. Deja, se observă diminuarea rolului militar în afacerile externe, însă această schimbare nu va implica nicidecum sfârșitul armelor, ci mai de grabă o recalibrare a acestora. De asemenea, pentru a utiliza eficient mecanismele ce alcătuiesc 'soft power' va fi nevoie de o tot mai profesionalizată aripă de informare, iar aici, reformele și noile strategii adoptate de intelligence-ul mondial sunt făcute tocmai în acest sens."

În cadrul unor conflicte statale, o ilustrare a încurajării organizațiilor regionale și internaționale, precum ONU, UE, NATO sau a anumitor actori statali de a se implica, asigurând în același timp discret și constant un sprijin diplomatic, logistic și strategic pentru coerența acțiunilor partenerilor descrie conceptul de smart power. Acesta este, în sine, o expresie a combinării “hard power” (forța militară) cu “soft power” (pârghiile de intervenție noncoercitive nonmilitare, cum ar fi diplomația, influența economică și culturală, programele de asistență etc).

Termenul de "smart power" a fost lansat pentru prima dată de către Joseph Nye, în anul 2004. Prin introducerea acestui termen, el a încercat să estompeze clivajul dintre conceptele “hard power” și “soft power”, afirmând că în societatea actuală este nevoie de amândouă.

Originea “smart power” constă în critica adusă la unilateralismul agresiv pus în aplicare de către Statele Unite ale Americii, după atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001. Introduceți text ori o adresă de site web sau traduceți un document.

Critica se referă la modul în care sunt aplicate valorile liberale, considerate contrare propriilor valori.

Potrivit anumitor specialiști, precum Suzanne Nossel, este necesară utilizarea „puterii inteligente”, inclusiv a unui program care să conțină toate sursele disponibile de energie, care să fie apoi aplicate în moduri practice și eficiente pentru a contracara amenințările și de a capta oportunități.

Wilson definește „smart power” ca fiind "capacitatea de a combina elemente ale „hard power” cu cele de „soft power” într-un mod prin care să se consolideze reciproc, astfel încât scopurile actorului să fie îndeplinite în mod efectiv și eficient. Totodată, acesta subliniază ideea că „smart power” poate fi produsă doar de către instituții inteligente

2.5. Analiza semantică a Viziunii Strategice a SRI 2007-2010 și a Viziunii Strategie 2011-2015

Viziunea strategică a SRI, 2007-2010, aprobată de CSAT în iunie 2007

Ulterior integrării materialului în cadrul programului software, acesta a reliefat că, în ceea ce privește contextul supus analizei, acesta este dinamic/ acțional, fiind identificate 10 părți caracteristice textului și 9 episoade/ părți componente ale analizei, parțial concludente pentru obiectivul vizat în studiu.

Grafic nr. 29. Stabilirea contextului

Se remarcă o diviziune a textului din punct de vedere al principalelor elemente de referință, cele mai multe concepte fiind subumate categoriilor „acțiune”, „siguranță”, „serviciu”, „SRI”, „încurajare”, „schimbare”, la polul opus regăsindu-se termeni din cadrul categoriilor „plan regional”, „violență”, „control”, „dezacord”, „superioritate”, „personal”. Astfel, este imprimată necesitatea de schimbare/ transformare instituțională, în raport cu mutațiile noului mediu de securitate.

Grafic nr. 30. Referințe semantice

În plan restrâns, în urma aplicării algoritmului programului software de analiză semantică, textul supus analizei este divizat în două câmpuri semantice. Primul dintre acesta,are la bază concepte din cadrul categoriilor „Acțiune”, „Ordine și măsură”, „Informație și prelucrarea informației”. În acest sens, este apreciată capacitatea de optimizare a proceselor informaționale și adaptarea la provocările perioadei 2007-2010.

Grafic nr. 31. Primul câmp semantic de referință

Pe de altă parte, în relație de complementaritate, cel de-al doilea câmp semantic relevă concepte din cadrul categoriilor „Cantitate”, „Ocazii și împrejurări”, „Ordine”, „Acțiune și inacțiune”, „Obiectiv”, fapt ce relevă orientarea către planul acțional, în urma stabilirii unor obiective bine definite, extinse către demararea unui proces eficient al activității și a unei flexibilizări structurale a instituției.

Grafic nr. 32. Al doilea câmp semantic de referință

Totodată, scenariul ceonceptul redat de programul software de analiză semantică relevă subcategoriile principalelor grupuri ale acestuia, precum „Participare”, „Protejare”, „Oportunitate”, „Pericol”, fapt ce relevă un mod asumat al obiectivelor strategice, în cooperare, pentru gestionarea provocărilor de securitate, a riscurilor și amenințărilor comune.

Grafic nr. 33. Scenariu conceptual

În cadrul rubricii „Relații” sunt exemplificate conexiunile conceptuale, apariția anumitor termei, în aceeași propoziție și în aceeași ordine; astfel, se observă ocurența relațională majoră a sintagmelor „UE” și „NATO”, „acțiune”-„pregătire”, „schimbare”-„conformitate”, „siguranță”-„acțiune”, „schimbare”-„SRI”, „România”-„UE”, „incluziune”-„asumare”. În plan instituțional, racordarea țării noastre la acțiunile particulare domeniului securității naționale din cadrul UE și NATO adaptări conceptuale în concordanță cu modificările mediului de securitate.

Grafic nr. 34. Relații

De asemenea, relația conceptuală „acțiune”-„inacțiune” înglobează termeni precum „informație”, „pregătire”, „utilitate”, „siguranță”, „creștere”, „România”, de unde rezultă necesitatea unei bune planificări a procesului acțional prin analiza contextuală, a informațiilor, în scopul menținerii unei stări de siguranță.

Grafic nr. 35. Relații

Totalitatea relațiilor din sistemul conceptual este evidențiată de reprezentarea grafică a tututor categoriilor de cuvinte utilizate în text, aparținând unei game extinse de părți de vorbire (verbe, adjective, pronume, numerale, conectori).

Grafic nr. 36. Totalitatea categoriilor de concepte

În plan restrâns, programul software de analiză semantică a relevat prezența celor mai frecvente categorii de cuvinte din cadrul materialului. În acest sens, din categoria verbelor, se evidențiază cele factitive (59.6%) , adjectivele obiective (70%), pronumele („el” – 93.9%), conectorii (adiționali– 81.9%).

Grafic nr. 37. Categorii de cuvinte des uzitate

Din cadrul verbelor, s-au remarcat „a avea”, „a avrea”, „a fi, aflate în corelație cu „serviciu de informații”, comunitate”, „resursă”, „securitate națională”, „cetățean”, „identitate”, „oportunitate”, „încurajare”.

Grafic nr. 38. Verbe

Din categoria substantivelor, s-au evidențiat „securitate”, „serviciu”, „risc”, „informație”, „dezvoltare”, „trasformare”, conceptul de securitate fiind direct corelat cu „libertate”, „deschidere”, „pregătire”, „siguranță”, „european”, „schimbare”.

Grafic nr. 39. Substantive

Grafic nr. 40. Proiect. Rezultat

Grafic nr. 41. Obiectiv

Grafic nr. 42. Acțiune

Grafic nr. 43. Ocazii și împrejurări

Analiza, în plan semantic, a Viziunii Strategice 2011-2015, „SRI în era informațională”

Ulterior implementării materialului în cadrul „Tropes”, a fost evidențiat stilul/ modul de exprimare utilizat, de tip descriptiv, contextul este dinamic/ acțional; au fost identificate 13 părți caracteristice textului și 10 episoade/ părți componente ale analizei, însă parțial concludente pentru obiectivul vizat în studiu, ipostază similară cu cea a analizei textului anterior.

Grafic nr. 44. Stabilirea contextului

În ceea ce privește principalele elemente de referință, se observă ocurența predominantă a conceptelor din cadrul categoriilor „acțiune”, „siguranță”, „informație”, „serviciu”, „evoluție”, „cunoaștere”, „tehnologie”, „schimbare”, „intelligence”, , versus cele apariția redusă a termenilor din categoriile „slăbiciune”, „inabilitate”. SRI și-a elaborat o viziune strategică pentru perioada 2011-2015. Aceste aspecte se suprapun pe intenția structurii de intelligence de a răpunde provocărilor contemporane ale erei informaționale, prin consolidarea performanțelor analitice și operaționale cu ajutorul noilor instrumente cibernetice.

Grafic nr. 45. Referințe semantice

Similar cu viziunea strategică 2007-2010, cel de-al doilea material, pe de o parte, are la bază concepte din cadrul categoriilor „Acțiune”, „Ordine și măsură”, „Informație și prelucrarea informației”, care sunt completate de cele din categoriile „Producție, tehnologie și cercetare”, „Informatică și procesarea datelor”, fapt ce relevă noutatea implementării resurselor tehnologice în desfășurarea activității de informații.

Grafic nr. 46. Primul câmp semantic de referință

Pe de altă parte, cel de-al doilea câmp semantic oferă o viziune similară aceleiași secțiuni din cadrul Viziunii Strategice 2007-2010, care relevă concepte din cadrul categoriilor „Cantitate”, „Ocazii și împrejurări”, „Acțiune și inacțiune”, completată de termenii din categoriile „Cunoașere”, „Tehnologie și reglementări tehnice”.

Grafic nr. 47. Cel de-al doilea câmp semantic de referință

Similar cu primul text, scenariul conceptual redat de programul software de analiză semantică relevă subcategoriile principalelor grupuri ale acestuia, precum „Participare”, „Protejare”, „Oportunitate”, „Pericol”, cărora se adaugă sintagme din ramurile „Viitor”, „Evoluție”, „Schimbare”, fapt ce subliniază permanenta necesitate de evoluție și schimbare.

Grafic nr. 48. Cel de-al doilea câmp semantic de referință

În cadrul rubricii „Relații”, se observă, în principal, prezența relațională a sintagmelor „acțiune”-„Serviciu”, „creștere”-„existență”, „existență”-„siguranță”, „impreudență”-„pericol”, „acțiune”-„intelligence”, în jurul principalei perechi de cuvinte gravitând termeni precum tehnologie, informație, integrare.

Grafic nr. 49. Relații

Grafic nr. 50. Relații (particularizare

De asemenea, relațiile semantice între conceptele utilizate sunt evidențiate de reprezentarea grafică a tututor categoriilor de cuvinte utilizate în text, aparținând părților de vorbire (verbe, adjective, pronume, numerale, conectori).

Grafic nr. 51. Totalitatea categoriilor conceptuale

În plan restrâns, programul software de analiză semantică a relevat prezența celor mai frecvente categorii de cuvinte din cadrul materialului. În acest sens, din categoria verbelor, se evidențiază cele factitive (59.6%) , adjectivele obiective (70%), pronumele („el” – 93.9%), conectorii (adiționali– 81.9%).

Grafic nr. 52. Categorii de cuvinte des uzitate

Din categoria verbală, se evidențiază verbele „a fi”, „a vrea”, „a avea”, primul dintre acestea aflându-se în relație de interdependență cu termeni precum „cunoaștere”, „siguranță” „încurajare”, „viitor”, „intelligence”, „schimbare”, „evoluție”, „noutate”, „informație”.

Grafic nr. 53. Verbe

Capitolul 3. Securitatea modernă – disciplină științifică

3.1. Obiect de studiu și disciplină științifică

Potrivit Dicționarului explicativ al limbii române (DEX), termenul „disciplină” echivalează cu „totalitatea regulilor de comportare și de ordine obligatorii pentru membrii unei colectivități; ordine; spirit de ordine, deprindere cu o ordine strictă”, un sens secundar fiind acela de ramură a unei științe.

Conceptul „științific” este definit ca „aparținând științei, privitor la știință; bazat pe principiile științei”.

De asemenea, știința reprezintă „o acumulare de cunoștințe obținute pe calea generalizării și sintetizării experienței umane dintr-un domeniu de activitate practică”. În sens extins, termenul știință deseori descrie orice domeniu de studiu sistematic sau cunoștințele dobândite în urma acestui studiu.

În general, orice disciplină științifică are la bază, pe de o parte, un ansamblu de date verificate și sistematizate, iar pe de altă parte, un complex de date „abstracte” – noțiuni, concepte, categorii, reguli, principii, legi – și o metodă, prin intermediul căreia este prezentat modul concret de cercetare a obiectului studiat.

Dezvoltarea unei discipline științifice este influențată de o gamă extinsă de factori, între care necesitățile existențiale și de supraviețuire a ființei umane, cerințele producției materiale, practica social-istorică, caracteristicile sistemului socialeconomic ș.a.

Potrivit lui Thomas Kuhn știința „implică întotdeauna paradigme", seturi de ipoteze, reguli, practici, iar trecerea de la o paradigmă la alta nu presupune, de obicei, verificarea sau falsificarea teoriilor științifice”. Majoritatea oamenilor de știință au apreciat că investigația științifică este cea care corespunde metodei științifice, un proces al cărui scop este evaluarea cunoștințelor empirice.

O disciplină științifică are un obiect propriu de studiu și își revendică o modalitate proprie de abordare, fiind, prin excelență, o disciplină axiologică și normativă, și tinde către o explicație conceptual-logică a obiectului. Încă de la început, este necesar să se precizeze domeniul în care se situează și obiectul de studiu și cercetare ale oricărei discipline științifice (în cazul de față, domeniul securității naționale). Totodată, în literatura de specialitate, s-a subliniat necesitatea realizării unei distincții între sintagmele „știință independentă” și „disciplină științifică”.

O știință independentă este necesar să aibă un obiect propriu de cercetare și o metodă sau un sistem metodologic adecvat pentru studierea și analiza faptelor, fenomenelor și proceselor ce constituie obiectul ei de cercetare.

Obiectul unei științe este constituit dintr-o anumită categorie de fenomene, procese, fapte, relații, manifestări sau obiecte pe care le studiază și cercetează știința considerată dintr-un anumit punct de vedere pentru a stabili relații între fenomene sau procese și cauzele lor, raporturi invariabile, legități și teorii, principii, în scopul cunoașterii, stăpânirii, perfecționării sau înlăturării lor.

De asemenea, o disciplină științifică reprezintă o parte dintr-o știință fundamentală (de bază), care s-a dezvoltat, atât sub aspect teoretic, cât și aplicativ, în special. Asemenea discipline s-au desprins din științele de bază devenind materii de studiu și cercetare distincte.

Uneori aceste discipline sunt denumite științe, întrucât obiectul acestora de studiu și cercetare s-a delimitat clar de știința fundamentală și au o metodă proprie.

În analiza obiectului de studiu a unei discipline științifice este necesară acordarea unor răspunsuri la întrebările: Ce anume se studiază în cadrul unui domeniu dat?; Care sunt legile, principiile și teoriile studiate?; Ce căi și modalități de acțiune sunt necesare pentru a atinge anumite obiective?; În ce relații de condiționare se află diferitele activități care se desfășoară în domeniul respectiv sau între agenții, actorii sau obiectele din sfera activităților respective?; Ce procese și fenomene au loc în domeniul investigat?.

Este recomandat ca obiectul unei științe să poată fi exprimat în mod cât mai sintetic, apoi aspectele principale urmărite să fie redate în detaliu.

O știință a securității s-a dezvoltat deja, dar, în mod inevitabil, pe măsură ce își capătă identitatea, se izolează în raport cu alte științe, al căror aport poate fi în continuare valoros. Totodată, abordările științifice ale unor probleme de securitate devin mai greu vizibile, chiar și celor avizați, din cauza abundenței de “analize” și “analiști” care invadează spațiul public în căutarea notorietății.

Pe de o parte, multe din “analizele” de securitate suferă din cauza lipsei de suport științific. Ele încearcă să analizeze un fenomen politic, fără a avea o cunoaștere mai profundă asupra societății care îl generează (studiul post-factum al marilor erori analitice a pus în evidență că una din principalele cauze a fost proiecția propriilor moduri de gândire asupra liderilor politici din alte spații culturale).

Pe de altă parte, multe dintre abordările științifice au, la rândul lor, tendința interpretării unilaterale a fenomenelor, din perspectiva proprie a științei pe care se bazează cercetătorul (fie ea sociologia, economia, istoria etc.). Interdisciplinaritatea este însă accesibilă doar celor care reușesc să își dezvolte aria de interes către mai multe domenii utile analizei.

Chiar în lipsa unei pregătiri la fel de solide în toate domeniile, spiritul științific bine însușit îi va conferi analistului capacitatea de a înțelege cercetări bazate pe perspective relativ diferite asupra lumii, așa cum le oferă sociologia, istoria, politologia etc.. Treptat, va înțelege că aceste perspective nu sunt ireconciliabile, ci dimpotrivă, complementare și necesare pentru minima înțelegere a unei realități multifațetate, cum este în fapt orice fenomen uman, având ca efect final și dezirabil obținerea unei perspective detașate asupra propriului context istoric, cel al lumii în care ne aflăm.

Abordările pluridisciplinare sunt singurele care oferă premisele necesare pentru a fi evitate efectele perverse ale unilateralității: superficialitatea, înlăturarea (voită sau involuntară) a unor amănunte relevante sau incapacitatea de a le interpreta corect și integra în modelul explicativ ales.

Este de menționat totuși că extinderea excesivă a perspectivelor de studiu poate avea ca rezultat, la un moment dat, un număr prea mare de incertitudini, generate de interacțiunea multidisciplinară. Ca atare, în funcție de natura cercetării (analizei), se va opta pentru o abordare considerată ca având valoarea explicativă cea mai mare. Dar, pentru a opta, este necesară mai întâi cunoașterea: nu există capacitate de alegere în absența unei cunoașteri extinse a opțiunilor disponibile și a modului în care acestea ar putea fi aplicate asupra fenomenului studiat.

În orice caz, însă, “spiritul științific bine însușit” nu este caracteristic unei anumite științe, ci poate fi considerat un mod de gândire cu valabilitate practic universală, orice obiect de studiu am alege. Formarea în această direcție, considerată indispensabilă unui bun analist, poate fi realizată prin înțelegerea și însușirea unor moduri de gândire cu precădere enunțate de teoreticienii cunoașterii. Totuși, perspectiva acestora este cu precădere teoretică, destinată fiind aplicării nediscriminatorii în orice domeniu al științei.

Pentru această abordare analitică, obiectul de studiu îl constituie manifestările societății umane în diversele ei forme. Întregul domeniul securitar, prin excelență, fiind conexat sociologiei, pentru că obiectul de studiu al acesteia, societatea umană, este sfera de referință a problemelor de securitate, generator și teren de desfășurare a acestora, obiect și destinatar al analizelor ori al soluțiilor promovate. Pe această bază se pot apoi extinde abordări normativ juridice, valorice, pragmatic-operaționale, manageriale și altele necesare unui intelligence performant..

Liniile definitorii ale intelligence-ului pot fi înțelese numai dacă încadrăm practica gestionării organizațiilor din această zonă într-un model teoretic explicativ.

Adesea, atunci când se abordează problema obiectului unei științe, se fac referiri și la domeniul în care se încadrează obiectul.

Domeniul de cercetare al unei științe este dat de sfera de activitate la care se referă, aceasta putând fi simplă sau complexă.

În ultimă instanță, logica cercetării obiectului unei științe sau discipline trebuie să urmeze următoarea filieră: domeniul (foarte sintetic) – obiectul (sintetic) – aspectele și problemele concrete (în detaliu). Însă nu întotdeauna domeniul de studiu și cercetare poate fi delimitat de obiectul cercetării științei sau disciplinei analizate, ele suprapunându-se.

Va fi necesar să se precizeze obiectul concret de cercetare, precum și aspectele și problemele de detaliu referitoare la obiect.

Așa după cum s-a precizat, domeniul se va indica în mod foarte sintetic, iar obiectul de studiu și cercetare se va formula cât mai clar și sintetic (una sau două fraze), fiind urmat apoi de o dezvoltare a principalelor aspecte legate de obiect.

Există o gamă largă de metode și procedee generale, valabile tuturor științelor, precum metodele inductivă; deductivă, experimentală, tipologică, statistice; simularea; observația; comparația; clasificarea; analiza și sinteza;documentarea; analiza sistemică.

În ceea ce privește metoda de studiu și de cercetare, la fiecare disciplină va trebui să se precizeze dacă există o metodă specifică/ proprie, urmată de prezentarea în detaliu a acesteia, atunci când ea este prezentă. Se vor prezenta apoi principalele metode folosite aparținând altor științe, indicându-se problemele ce pot fi rezolvate cu ajutorul lor și modul de utilizare.

Astfel, între metodele utilizate se numără: metode transversale (care urmăresc aspectele fenomenele și procesele la un anumit moment), metode longitudinale (care urmăresc procesele/ fenomenele în timp), metoda observației, studiul documentelor, metodele comparative și cazuistice, metode calitative (fenomenologia, studiul de caz), metode de prezentare statistică (grafică).

Pe de o parte, „lumea” modernă este caracterizată de o complexitate a cauzelor și efectelor, iar, pe de altă parte, de fenomene și evenimente practic impredictibile.

Distincția dintre societățile tradiționale, în care “credințele, obiceiurile sau moravurile unei comunități erau impuse prin socializarea strictă, prin controlul social al vecinătății sau prin ciclurile naturale ale vieții și muncii”, și societatea contemporană supusă “creștereii cunoașterii și a aplicațiilor tehnologice care a eliberat oamenii de structuri și asamblari pre-existente și fixe, dar mai ales a pus sub semnul întrebării totul și toate cele din jur”, a fost subliniată, în termeni cât mai clari, de sociologul german Ulrich Beck, unul dintre cei mai importanți analiști ai teoriei globalizării. Potrivit acestuia, detașările și eliberările de ceea ce era “dat” au fost transformate în „alegeri sau opțiuni libere care implică o anume căutare de informație și cunoaștere”.

Aceste rațiuni, au fost sistematizate prin oferirea a trei enunțuri:

„Cu cât o societate devine mai modernă, cu atât produce mai multa cunoaștere despre fundamentele, structurile, dinamica și conflictele sale.

Cu cât este disponibilă mai multă cunoaștere despre sine și cu cât este aplicată mai intens, cu atât mai emfatice sunt înlăturarea din cadrul propriilor structuri a constelației de acțiuni definite ca tradiționale și înlocuirea acestora cu structuri și instituții sociale dependente de cunoaștere și mediate în mod științific de o reconstrucție și o restructurare globală.

Cunoașterea impune luarea de decizii și deschide contexte pentru acțiune”.

Acesta a subliniat că este necesar ca unele dintre conceptele fundamentale ale societății moderne – casa, familia, clasa, democrația, dominația, statul, economia, sfera publică, politica – să fie “eliberate de fixațiile naționalismului metodologic și redefinite, reconceptualizate în contextul cosmopolitanismului metodologic”.

În acest sens, Manuel Castells a identificat evoluția graduală a statului către o nouă formă – a statului-rețea, în care rețeaua este redată ca “structură complexă de comunicare, construită în jurul unui set de obiective care îi asigură simultan unitatea de scop și adaptabilitatea la mediul în care operează”.

În “societatea globală”, securitatea presupune un efort comun între structurile de intelligence, mediile academice și organizațiile neguvernamentale. Există, astfel, o serie de exemple de acest tip: în contextul intensificării riscurilor la adresa securității cibernetice, eficiența unui serviciu de informații poate fi demonstrată și validată doar în acțiuni de cooperare cu zonele private, de business și de cercetare pe protecția infrastructurilor informatice.

De asemenea, evaluarea percepțiilor “asupra unor evoluții geopolitice ar fi mai profundă în urma organizării unor dezbateri publice în domeniul analizei de risc; fundamentarea academică a domeniului intelligence conferă un potențial sporit de adaptare controlabilă la schimbările socio-politice viitoare, prin sinteza dintre inovarea tehnologică și cea socială”.

Un alt detaliu semnificativ este constituit de producerea atacurilor teroriste de la 11 septembrie 2001, și de cele de la Londra și Madrid, care au demonstrat că „serviciile de informații clădite pe o arhitectură birocratică clasică sunt invincibile în războaiele convenționale, dar total vulnerabile în fața provocărilor asimetrice” .

3.2. Pregătirea în domeniul securității naționale

Sintagma educație de securitate implică: educație preventivă și de gestiune a noului mediu de securitate intern și internațional, și a tipurilor de amenințări la adresa securității; ansamblu de măsuri întreprinse în mod sistematic de catre autorități publice și organizații neguvernamentale; modalitate prin care noțiunile, ideile și informațiile referitoare la valorile, interesele și necesitățile naționale de securitate sunt utilizate, în forme și prin mijloace adecvate, în scopul formării și dezvoltării însușirilor intelectuale, morale și comportamentale ale cetățenilor în domenii și probleme ale securității naționale și internațonale.

În vederea asigurării deschiderii către societatea civilă, universitățile/ instituțiile de învățământ (prin departamentele specializate în domeniul studiilor de securitate și prin categoriile de studii oferite – masterat, doctorat, postdoctorat), cât și formatorii de opinie dețin un rol important în procesul de transparență.

Conceptul de „securitate” a început să-și redobânească „înțelesul de bază”, fiind eliminate o serie de stereotipuri privind prezența serviciilor de informații în viața cetățenilor, „continuarea practicilor vechii Securități”, „activitățile oculte” și „manipularea” practicate de acestea.

În prezent, se află într-un permanent proces de construire a unui dialog de tipul „win-win” cu membrii societății, indivizi sau organizații deopotrivă.

În plus față de sprijinul strategic pe care serviciile de informații trebuie să îl ofere decidenților, este imperios necesar ca aceasta să creeze educație de securitate, să genereze în conștiința membrilor societății sentimentul datoriei civice, să formeze conștiința necesară menținerii și consolidării climatului de securitate. Cu alte cuvinte, să construiască o cultură de securitate.

Pe de o parte, în primă fază a misiunii acestora, structurile de intelligence identifică într-un timp relativ scurt un limbaj comun cu entitățile cu care inițiază un dialog, pe de altă parte, adresarea acestora către cetățeni, prin specificul activităților, serviciile de intelligence își mențin un cadru discret.

În acest sens, stabilirea unor parteneriate în domeniul educației, prin instituțiile reprezentative – școala, liceul, universitatea, se subliniază necesitatea trasării unor parteneriate, între Serviciul Român de Informații și cetățeni, care sunt, de fapt, beneficiarii direcți ai activității de prevenire și contracarare a riscurilor și amenințărilor la adresa intereselor naționale: cetățenii.

De asemenea, în strategia de securitate națională a țării noastre se menționează necesitatea unei relații de complementaritate între educația intelectuală, morală, religioasă, tehnologică, estetică și fizică și cultura de securitat: „În domeniul educației, cercetării și culturii: problemele de fond ale acestui domeniu, care ar putea fi numite ale unei securități culturale, în sens extins – sunt, în mod direct, conexate cu nevoia afirmării unor noi mentalități și atitudini care să contribuie la configurarea dimensiunii culturale și civilizatorii reformelor, solicitată în mod implicit de procesul integrării europene și euroatlantice. Spiritul comunitar, solidaritatea națională, cultura comunicațională, atitudinea față de performanță, respectul pentru elite și promovarea lor se află în stadii insuficiente de dezvoltare. De aceea, punerea în valoare și dezvoltarea potențialului cultural, științific și uman de care dispune România constituie o componentă și o resursă esențială a securității naționale și a modernizării societății românești”.

Potrivit lui Thomas W. Berger , una dintre „vaiantele” constructivismului se concentrează pe „cultura domestică” și normele necesare conturării unor identități și interese. Autorul punctează că termenul de cultură se află într-o permanentă evoluție, iar implicațiile acestui fapt au la bază descoperirea gradului de „propensitate” a unor anumite societăți în contextul conflictului sau cooperării, în urma examinării unor diferite „culturi de securitate”.

În acest sens, în contextul internaționalizării, multiplicării și diversificării riscurilor și amenințărilor la adresa securității, dezbaterile și studiile privind conceptualizarea culturii de securitate s-au extins și au devenit din ce în ce mai importante atât pentru instituțiile statului, cât și pentru societatea civilă.

Este unanim acceptată asocierea sintagmei de cultură de securitate cu înțelegerea și cunoașterea de către cetățeni a drepturilor, libertăților și obligațiilor fundamentale, care se transformă în cultură de securitate, în momentul în care instituțiile statului cu atribuții în realizarea securității naționale și cetățenii acționează convergent și eficient împotriva factorilor de insecuritate.

Parte integrantă a conceptului de cultură civică participativă, cultura de securitate este considerată mai mult decât un exercițiu de comportament social, fiind construită pe un sistem legislativ coerent, pe un control eficient al tendințelor de restrângere a drepturilor și libertăților individuale care pot fi adoptate de către puterea politică și instituțiile statului, precum și pe o societate civilă puternică, activă și responsabilă, care să modeleze comportamentul cetățenilor, în ceea ce privește promovarea intereselor de securitate atât ale statului și ale cetățenilor.

Atunci când se face referire la „securitate”, percepția autorităților este diferită de cea a cetățenilor, astfel încât, putem spune că avem de-a face cu două abordări:

din partea autorităților: acestea au experiență și capacitate de a răspunde într-un cadru instituțional, în următoarea ordine: securitate internațională, națională, locală și individuală;

de către cetățeni și reprezentanții civici ai acestora: experiența le permite să răspundă în ordine inversă, respectiv: securitate individuală, locală, națională și internațională.

Cultura de securitate este definită ca: abordare instituțională modernă ce promovează problematica securității; cunoașterea registrului de urgențe publice de ordin politic, militar, economic, societal și ecologic; totalitatea noțiunilor, ideilor și informațiilor de care dispun, la un moment dat, cetățenii statului, referitoare la valorile, interesele și necesitățile naționale de securitate; modalitate de dezvoltare a unor atitudini, motivații și comportamente necesare apărării și protecției personale, de grup și statale față de vulnerabilități, factori de risc, amenințări, stări de pericol sau agresiuni potențiale, precum și promovării lor in mediul intern și internațional de securitate.

Prin definiție, este necesar ca aceasta să evidențieze capacitatea membrilor societății de a înțelege riscurile, provocările și amenințările la adresa securității naționale, identificate și confirmate de organele abilitate în domeniu.

Într-o societate cu o democrație consolidată, modernă, cu un grad înalt de cultură și civilizație, există o cultură de securitate corespunzătoare, în care fiecare cetățean conștientizează, deopotrivă, atât obligațiile privind securitatea națională, cât și drepturile în domeniul securității personale.

Există o serie de exemple de favorizare a unui proces de cultură de securitate participativă și conștientă, unul dintre acestea fiind constituit de accesul nerestricționat la adresa www.sicurezzanazionale.gov.it, care a demonstrat modul în care se poate reduce distanța dintre “serviciile secrete” și cetățeni, transmițând, în special tinerilor, sentimentul unei legături indivizibile între securitate și libertate, întărită de caracterul fluid, punctiform și multidimensional al noilor tipuri de amenințări, acum nu doar din punct de vedere geografic, ci provenind din surse îndepărtate, imateriale, frecvent prin intermediul web-ului. În contextul schimbării riscurilor și amenințărilor globale, și nu doar din obligația asigurării transparenței, Organismele nu pot fi identificate cu un spațiu în care secretizarea este neglijată.

O altă paradigmă a cercetărilor actuale o reprezintă individul ca subiect al acțiunilor securizante (salvatoare), fiind necesar ca acesta să fie bine informat și să primească o cultură socială adecvată.

În conceptualizarea politicilor actuale de securitate se pune tot mai mult accent pe paradigma securității umane, care pornește de la două premise fundamentale: securitatea națională începe de la nivelul cetățeanului și al comunităților locale (de jos în sus), fiind fundamentul oricărei alte strategii sectoriale; orice strategie de securitate este viabilă numai în condițiile unei competiții corecte în toate domeniile, bazată pe egalitatea de șanse, și ale asigurării unei vieți decente pentru cetățeni, măsurabilă inclusiv prin indicatorii de bunăstare socială, de sănătate și de educație (de sus în jos).

Educarea cetățenilor într-un spirit participativ, în propriul lor beneficiu, reprezintă o mare provocare, mai ales în societățile care s-au confruntat cu regimuri autoritare. Acest proces se va realiza în timp, însă este nevoie de viziune și determinare, precum și de generarea unor raporturi consultative cu societate civilă și chiar de crearea unor mecanisme permenente de feedback din partea acesteia și invers.

Câștigurile majore ale unei abordări bazate pe comunicare activă ar fi multiple: consolidarea încrederii între cele două părți; o responsabilizare a societății, precum și o întărire a convingerii cetățenilor că aceștia nu sunt doar beneficiari, ci și participanți activi la satisfacerea propriilor nevoi de securitate. La rândul lor, instituțiile de securitate vor avea posibilitatea de a cunoaște în profunzime problemele concrete ale comunităților, dar și de a valorifica aportul societății civile la implinirea stării de securitate, care va putea furniza expertiză, analize sau consultanță.

Aplicarea unei noi filosofii – a cooperării dintre furnizorii și consumatorii de intelligence poate deveni o formă de control democratic mult mai eficientă, și din perspectiva statului și a societății.

Un pas concret spre crearea unui cadru instituționalizat pentru noile abordări ale securității este înființarea misiunilor de Cooperare Civil-Militară (CIMIC), ca metodă de prevenire a conflictelor mai complexe, deși acestea nu sunt lipsite de provocări având în vedere “estomparea” granițelor pentru agențiile umanitare; “rezistența filantropilor clasici”; “posibila punere în pericol a voluntarilor civili”; “potențialul compromiterii integrității misiunii”; rezervele unor donatori față de asocierea cu o prezență militară.

În plan național, în luna noiembrie 2013, ofițerii Serviciului Român de Informații au derulat sesiuni interactive de informare în licee din România („SRI în 50 de minute”). Pe parcursul a 50 de minute, tinerilor li s-au oferit informații inedite despre Serviciul Român de Informații, despre cultura de securitate, primind, de asemenea, recomandări despre conduita în mediul online și despre noile provocări cu care se confruntă ofițerii de informații în spațiul cibernetic. De asemenea le-au fost prezentate detalii despre particularitățile carierei de ofițer de informații, deosebirile față de clișeele cinematografice, dar și momentele în care „realitatea operațiunilor poate depăși imaginația”. Prezența ofițerilor SRI printre tinerii liceeni a avut scopul de a trece în revistă inclusiv modalitățile în care tineri cu rezultate bune la învățătură, caracter puternic și valori solide, pot deveni ofițeri ai Serviciul Român de Informații .

Seria de întâlniri „SRI în 50 de minute” se adresează liceenilor, dar, în egală măsură, și cadrelor didactice, formatorilor și consilierilor de carieră care și-au manifestat interesul față de subiectele legate de cultura de securitate și despre particularitățile organizaționale ale SRI .

Totodată, In sprijinul consolidării culturii de securitate în România, Serviciul Român de Informații a organizat evenimente publice precum decernarea premiilor revistei "Intelligence”, editată de Serviciul Român de Informații.

În plan internațional, la 12.02.2014, la Academia Națională a SBU din Ucraina, cu ocazia celei de-a 25-a aniversări a retragerii trupelor din Afganistan, a avut loc o conferință științifică, în cadrul căreia a fost dezbătută participarea formațiunilor militare ale Ucrainei la operațiuni de luptă pe teritoriul altor state .

În perioada 09.01-18.04.2014, 31 de specialiști din cadrul SIS, al unor ministere (Justiției, Afacerilor Interne, Apărării) și al Asociației „Promolex” au participat la Cursul postuniversitar de perfecționare în domeniul securității și apărării naționale „Probleme actuale ale securității naționale”, organizat de Academia Militară a Forțelor Armate „Alexandru cel Bun”.

În scopul dezvoltării unei politici de transparență – în echilibru cu cea de opacitate și pentru a redefini relaționarea lor cu societatea, este necesar ca serviciile de informații să-și reconfigureze o dimensiune a rolului pe care îl deține pentru a rezona și să interacționa, ori de câte ori va fi necesar, la solicitarea publicului, într-o manieră mai apropiată de acesta și adaptată unei societăți mult mai exigente și din ce în ce mai puțin tolerantă la eșecuri.

Deplin conștientă de dreptul la informare pe care îl are, societatea contemporană își va concentra și în viitorul apropiat o mare parte a energiei de care dispune în a acumula și analiza, prin mijloacele și metodele pe care le are la dispoziție, date, noțiuni și informații despre condiția ei de securitate, raportat la amenințările și riscurile din ce în ce mai evidente și diversificate.

Astfel, venind în întâmpinarea nevoii de cunoaștere a publicului, serviciile de informații vor avea sarcina de a identifica echilibrul necesar în prezentarea situațiilor, stărilor de fapt și evenimentelor care fac obiectul activității sale, astfel încât să demonstreze pe de o parte societății că eventualele temeri nu sunt justificate, sau dacă sunt, acestea sunt tratate cu maximă seriozitate și profesoinalism, iar pe de altă parte serviciile vor trebui să continue desfășurarea activităților lor în modul care le-a consacrat, cu păstrarea unui nivel corespunzător al secretului în munca curentă.

Cu cât serviciile de informații vor acorda o atenție mai concentrată modului în care cultura de securitate va fi prezentată, susținută și argumentată în fața publicului, cu atât mai mult eficiența și randamentul așteptat din partea societății, prin participarea efectivă, activă și colectivă la păstrarea cadrului intern și extern de securitate, va fi mai pronunțat.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Tranziția de la forma clasică a intelligence-ului către cea modernă se poate rezuma sub forma a patru întrebări: ce am învățat (sau ce credem că am învățat)?; ce este diferit? ce anume trebuie să facem în continuare? încotro ne îndreptăm?.

Circumstanțele evoluției riscurilor și amenințărilor sunt mai importante decâtcontextul temporal al apariției acestora, iar, în plan global, sunt considerate efecte ale unor alți factori care au determinat apariția lor. Se poate aprecia că noile teorii științifice și inovarea tehnologică reprezintă cauzele principale – în sensul semnificației expresiei „factori de ordin unu” – ale modificărilor societale, inclusiv a modificării proceselor de intelligence.

În formatul conceptual propus, tema tezei de doctorat este importantă și utilă deoarece înglobează elemente de ordin doctrinar și conceptual, noi modalități de conceptualizare a termenului de securitate, care se înfăptuiește de întreaga societate, prin luarea în calcul a componentelelor sale de natură individuală, națională și internațională.

Astfel, concluziile rezultate în urma cercetării științifice și modul în care acestea pot fi puse în practică, ar putea fi aplicate unei arii extinse de domenii și activități subordonate tuturor factorilor implicați în realizarea securității naționale din sfera legislativului, executivului, sistemului național de securitate, autorităților și instituțiilor publice, organizațiilor de drept privat, celor neguvernamentale și altor forme asociative ale societății civile.

Totodată, prin tematica propusă, care va avea ca punct de finalitate teza de doctorat, apreciez că opiniile și concluziile enunțate, coroborate cu studii similare din domeniu, pot contribui la fundamentarea și îmbunătățirea segmentul securității și apărării naționale. De asemenea, poate complementa documente precum „Doctrina națională a informațiilor pentru securitate”, care a stabilit și definit concepte fundamentale specifice domeniului activității de informații pentru apărarea securității naționale, în conformitate cu prevederile Constituției și cu necesitatea realizării conexiunilor la cultura organizațională și instituțională de securitate euroatlantică.

Propuneri:

perfecționarea conținutului, în spiritul modernității securității;

evidențierea responsabilității naționale în contextul securității moderne integrate;

extinderea conținutului și formelor de pregătire în domeniul securității moderne, în instituții de învățământ;

remodelarea unor planuri, programe, pentru creșterea nivelului culturii de securitate a factorilor politic și social;

lansarea unor studii pentru decriptarea locului și rolului securtății moderne între procesele globalizării;

LISTA ABREVIERILOR

ACABQ -Comitetul pentru probleme administrative și bugetare

ANIMV – Academia Națională de Informații „Mihai Viteazul”

BfV- Serviciul civil intern de informații al Republicii Federale Germania

CIA – Agenția Centrală de Informații

CSAT – Consiliul Suprem de Apărare a Țării

CSIS-Serviciul Canadian de Informații

DST-Serviciul de informații francez

FBI-Biroul Federal de Investigații

MI5 – Serviciul Britanic de Informații Interne

NATO – Organizația Tratatului Atlanticului de Nord

ONU – Organizația Națiunilor Unite

OS-Open Source

OSCE-Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa

SNAp – Strategia Națională de Apărare

SRI – Serviciul Român de Informații

SUA – Statele Unite ale Americii

UE – Uniunea Europeană

LISTA ANEXELOR

Anexa 1.

Mic dicționar de cultură de securitate

Administrație – „suma tuturor organelor administrative ale unui stat; aparat format din instituții ale statului, create pentru a aplica regulamente, proceduri, politici, acte normative; structuri instituționale distincte, prin care se exercită puterea statului”.

Amenințări – „pericole potențiale, posibilitatea, probabilitatea, iminența sau consumarea acestora fiind influențată de o serie de factori ulteriori”.

Antiterorism – „totalitatea măsurilor întreprinse pentru prevenirea fenomenului terorist; planuri și acțiuni referitoare la evaluarea pericolului, întărirea plafoanelor de securitate a obiectivelor potențial vizate, protecția persoanelor și siguranța acțiunilor”.

Autoritate – „dreptul sau capacitatea, de a face propuneri sau de a da instrucțiuni, acceptate fără a recurge la persuasiune, negociere sau forță”.

Cetățean – „membru al unei comunități politice care are un statut juridic specific și/ sau drepturi civice”.

Comunitate – „anasamblu de relații sociale complexe în context specific; proces de participare, de instituționalizare și organizare; ideal de integrare socială”.

Conflict – manifestarea unui antagonism între două entități, individuale sau colective, având ca obiect schimbarea raporturilor de forță; confruntarea de intensitate și violență variabile a unor categorii de indivizi cu statute și roluri diferite; disfuncționaliate a sistemelor sociale de reglare prin care s-a asigurat consensul”.

Contraterorism – „riposta la o acțiune produsă sau în curs de desfășurare; proceduri de ripostă tactică, investigarea acțiunii și organizarea acțiunilor pe timpul crizei”.

Cultura – „munca de educare a spiritului; dezvoltarea mentală și organizațională a societății; complex de cunoștințe, credințe, valori și obiceiuri; modalităț de difuzare a cunoașterii în societate”.

cultura – munca de educare a spiritului; dezvoltarea mentala si organizationala a societatii; complex de cunostinte, credinte, valori si obiceiuri; modalitati de difuzare a cunoasterii in societate.

Cultura de securitate – „promovarea și consolidarea valorilor democratice prin dezvoltarea unei înțelegeri comune a provocărilor și oportunităților în domeniul securității naționale la nivelul statului și al societății; abordare instituțională modernă, care promovează problematica securității; cunoașterea registrului de urgențe publice de ordin politic, militar, economic, societal și ecologic; totalitatea noțiunilor, ideilor și informațiilor de care dispun, la un moment dar, cetățenii statului, referitoare la valorile, interesele și necesitățile naționale de securitate; modalitate de dezvoltare a unor atitudini, motivații și comportamente necesare apărării și protecției personale, de grup și statale, față de vulnerabilități, factori de risc, amenințări, stări de pericol sau agresiuni potențiale, precum și promovării acestora în mediul intern și internațional de securitate”.

Democrație – „conducerea celor mulți; ideal politic dorit, însă și contestat; termen politic antic parte din clasificarea formelor standard de regim; formă pură de guvernământ – sistem reprezentativ, etalon principal dominant; drept la autodeterminare colectivă.”

Educație de securitate – „educație preventivă și de gestiune a noului mediu de securitate intern și internațional, precum și a tipurilor de amenințări la adresa securității; ansamblu de măsuri întreprinse în mod sistematic de către autorități publice și organizații neguvernamentale, modalitate prin care noțiunile, ideile și informațiile referitoare la valorile, interesele și necesitățile naționale de securitate sunt utilizate, în forme și prin mijloace adecvate, în scopul formării și dezvoltării însușirirlor inteelctuale, morale și comportamentale ale cetățenilor în domenii și probeleme ale securității naționale și internaționale”.

Factori de risc – elemente, situații sau condiții care, prin natura lor, pot afecta securitatea statului., a grupului, a individului.

informatii – orice date, documente, obiecte sau activitati, indiferent de forma, suport, mod de exprimare sau de punere in circulatie.

Instituție – ansamblu complex de valori, norme și proceduri ale unui grup de indivizi; componentă concretă a unei societăți, activități determinate de anticipări stabilite și reciproce între actorii sociali.

Instituții de siguranță națională – „organe ale administrației publice, ce au ca scop cunoașterea, prevenirea și înlăturarea amenințărilor interne sau externe ce pot aduce atingere intereselor statului”.

Joint intelligence – „utilizată în sfera militară, în special a operațiunilor desfășurate pe timp de pace și de conflict, se referă la cooperare, comandă și direcție integrată și presupune folosirea resurselor și a informațiilor din toate sursele disponibile pentru realizarea analizei și informarea decidenților. Cuprinde întregul staff militar și este un proces complex care se desfășoară pe verticală și orizontală. Este folosit în corelație cu joint operations, joint commands și joint analysis, intelligence-ul aflându-se în strânsă conexiune cu operațiunile (fie că sunt derulate de armată sau de serviciile de informații), managementul organizației și, nu în cele din urmă, cu capacitatea de integrare a informațiilor și analiza efectuată în baza acestora”.

Organizație – „anasamblu umane ordonate și ierarhizate în vederea cooperării și coordonării membrilor lor în anumite scopuri, cu caracteristici și moduri diferite de funcționare, structură cu interdependență limitată a membrilor, raționalitate limitată a comportamentelor și legitimitate limitată a scopurilor”.

Paradigma securității umane, care pornește de la două premise fundamentale: securitatea națională începe de la nivelul cetățeanului și al comunităților locale (de jos în sus), fiind fundamentul oricărei alte strategii sectoriale; orice strategie de securitate este viabilă numai în condițiile unei competiții corecte în toate domeniile, bazată pe egalitatea de șanse, și ale asigurării unei vieți decente pentru cetățeni, măsurabilă inclusiv prin indicatorii de bunăstare socială, de sănătate și de educație (de sus în jos).

Politica – „proces decizional colectiv care include persuasiunea, negocierea și luare unei decizii privind scopurile și mijloacele optime pentru a atinge scopul final; lupta pentru obținerea și păstrarea autorității și a puterii”.

Politica de securitate – „complex decizional interdependent privind alegerea obiectivelor, a mijloacelor și resurselor alocate în situații specifice”.

Politici publice – „element esențial al democrațiilor moderne; plan sau model ales de acțiune sau non-acțiune, ca răspuns la o problemă sau un set de probleme sociale interconectate; modalități de a rezolva probleme complexe, formulate, exprimate și implementate”.

Securitate – „libertate în fața amenințării; domeniu complex, ambiguu, ideologizat și dificil de conceptualizat; prioritate în organizarea și funcționarea societății; produs al capacităților politice, militare, economice, societale și culturale ale societății; sarcina principală, dar nu exclusivă, a structurilor de stat; registru de urgențe publice, militare, civile și politice, materializat în agenda publică”.

Servicii de informații – „instituții abilitate care au ca scop principal colectarea și coroborarea de date și informații relevante în procesul decizional”.

Siguranța națională – starea de legalitate, de echilibru, și de stabilitate socială, economică și politică, necesară existenței și dezvoltării statului național român, ca stat suveran, unitar, independent și indivizibil, menținerii statului de drept, precum și a climatului

Stat – fenomen istoric sau concept filosofic universal; comunitate umană – politică suverană; societate umană agregată în diverse forme; fenomen specific modern; relație stabilă între comunitate și un teritoriu; caracteristici universale specifice, menținute în timp și spațiu; ansamblu de relații între persoane, ce presupune o conducere ierarhizată”.

Studii de securitate – „domeniu asociat relațiilor internaționale, studiilor strategice, cu accent pe aspectele civile ale vieții sociale”.

Terorism – „forma de violență fizică ce are ca scop crearea unei stări de insecuritate; cea mai complexă amenințare la adresa democrației și a statului de drept; provocare majoră în planul stabilității internaționale geenratoare de crize majore la nivel mondial”.

Vulnerabilități – „procese sau fenomene, individuale și/ sau sociale, care reduc capacitatea de reacție la riscurile existente sau potențiale sau care favorizează apariția/ crearea acestora”.

Anexa 2

Concepte și sintagme asociate intelligence-ului clasic și modern

Notă: sintagmele, conceptele și definițiile din cadrul acestei anexe sunt preluat, ad-literam, în integralitate, din studiile specialiștilor din domeniu

Intelligence clasic

“acțiuni secrete” – “măsuri active”, “diplomație publică”/ „soft power”.

„Schulsky și Schmitt fac, în Războiul tăcut, o comparație foarte interesantă între acțiunile secrete americane și măsurile active sovietice. Cei doi autori consideră că sintagma „acțiuni secrete” pare o invenție americană, cel mai apropiat echivalent sovietic fiind conceptul de „măsuri active”, cu precizarea că ultimul are o cuprindere mai largă, referindu-se atât la tehnicile deschise, cât și la cele secrete de influențare a evenimentelor, strategiilor și acțiunile altor țări”.

„De exemplu, măsurile active includeau activități de politică externă întreprinse de guvernul sovietic, precum acțiuni diplomatice, utilizarea unor mijloace de informare în masă oficiale, sau de către PCUS, așa cum era sprijinirea partidelor comuniste din alte țări, fapt care denotă accentul pus pe influențarea situației politice, pe obiectiv, iar nu pe caracterul secret sau public al acțiunilor. Gradul mai extins de cuprindere al echivalentului soviectic aduce în prim plan concepte suplimentare dezvoltate de americani precum cel de diplomație publică sau soft power”.

Intelligence modern

„deschidere” și „transparență”

„Paradoxul apărării societății deschise prin mijloace secrete. Contrar conceptelor de deschidere și transparență, serviciile de informații operează adesea în secret. Deoarece secretul poate genera lipsa unui scrutin public, este important ca parlamentul și în special executivul să urmărească îndeaproape operațiunile serviciilor”.

„Pe de o parte, o transparență deplină ar periclita producerea eficientă de securitate. Pentru a preveni deconspirarea mijloacelor și metodelor specifice/ periclitarea surselor, principiul transparenței nu poate fi aplicat decât într-o măsură limitată activității de intelligence”.

„Pe de altă parte, limitarea accesului la informații reduce abilitatea parlamentului de a trage la răspundere executivul. Precondiția fundamentală a guvernării democratice este înlăturată dacă executivul nu își expune acțiunile parlamentului”.

„Sistemele de control utilizate de diferitele agenții naționale evidențiază o serie de aspecte și arată diverse încercări de găsire a unui echilibru și de ameliorare a tensiunilor între transparență și control, pe de o parte, și eficiență, pe de alta. Crearea unor comisii/ comitete parlamentare ori a unor organisme independente ai căror membri s-au angajat să păstreze confidențialitatea a reprezentat o astfel de formulă de „compromis”.

“gândirea critică”

„Reprezintă unul dintre conceptele introduse de David Moore, concept ce a lipsit organizațiilor tradiționale de intelligence, catalogându-l un atribut al intelligence-ului modern”.

„negarea plauzibilă”

„Potrivit acestui concept, este în interesul statului ca factorii decidenți să nu fie informați despre toate activitățile, astfel încât anumite operațiuni necesare să poată fi desfășurate fără consimțământul oficial al guvernului ales în mod democratic”.

„Astfel, chiar dacă implicarea autorităților într-o acțiune sub acoperire devine publică, președintele trebuie să fie capabil să nege că a autorizat sau că a fost informat în legătură cu respectiva operațiune. O expresie sinonimică pentru negarea plauzibilă este ignoranță voită”.

„Negarea plauzibilă contrazice principiul asumării răspunderii și îndepărtează factorii de decizie și actorii politici de consecințele pe care le-ar putea avea mediatizarea unei acțiuni controversate. O astfel de înțelegere creează o ruptură nu numai în lanțul de comandă, dar și în ceea ce se poate numi lanțul de control. În consecință, liderii, iar în ultimă instanță guvernul, ar pierde controlul asupra agențiilor și nu ar fi în măsură să își asume responsabilitatea pentru care au fost aleși. Aceea de a se asigura că agențiile nu ascund informații. Serviciile nu trebuie să le permită politicienilor să se „protejeze” de informații privind subiecte controversate”.

„Pentru a fi eficientă, negarea plauzibilă nu numai că necesită limitarea cunoașterii activității la cel mai mic număr posibil de oficiali, dar presupune absența unei proceduri oficiale de aprobare, precum și a documentelor în care să se înregistreze respectiva aprobare. Activitatea însăși ar trebui derulată astfel încât volumul evidențelor să fie redus la minim, iar după finalizarea activității, probabil că ar trebui distruse orice documente create. Evident că astfel se creează condițiile unor neînțelegeri și a unei incertitudini cu privire la autorizarea unei anumite acțiuni. Fără o evidență scrisă, ar fi imposibil să se stabilească dacă o astfel de activitate a fost aprobată de către șeful guvernului sau de un oficial de rang înalt care nu aparține domeniului informațiilor

“spațiul public”, “cetățenii”, “competiția”, “cooperarea, reprezentanții” (în relația intelligence – democrație, intelligence-ul are ca referențial principal conceptele generice ale democrației).

“spațiul public”

„Prin natura activității lor, serviciile de informații sunt structuri ale statului care privilegiază spațiul public în sensul de bază de satisfacere a nevoilor colective (de securitate, de exemplu) și de exercitare a autorității legitime. Interacțiunea intelligence-ului cu spațiul privat este, în anumite situații limitate, una conflictuală în sensul în care acțiunea serviciilor de informații poate restrânge drepturile și libertățile civile sub un control judecătoresc strict. Prin urmare, tensiunea dintre spațiul de acțiune al instituțiilor de intelligence și aria libertăților democratice este reglată în cadrul statului de drept prin filtrul puterii judecătorești”.

“cetățenii”

„Cetățenii reprezintă elementul cel mai distinctiv al regimului democratic. Toate regimurile au conducători, au spațiu public, dar ele devin democratice doar în măsura în care au cetățeni, în sensul deplin și complet al termenului. Din acest punct de vedere, serviciile de informații au obligații operaționale. Un exemplu îl constituie misiunea serviciilor de informații interne, misiunea de apărare a Constituției (apărarea democrației și ordinii constituționale, a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor – garantate constituțional, precum și protejarea exercitării neîngrădite a acestora[3]). Dincolo de sarcinile operaționale, serviciile de informații trebuie să se implice în procesul de formare a culturii de securitate. O societate democratică alcătuită din cetățeni informați cu privire la drepturile și obligațiile lor în raport cu securitatea națională, cu misiunile serviciilor de informații, poate favoriza un cadru normal și eficient de funcționare a intelligence-ului. Altfel, serviciile vor fi judecate eronat, în contexte care favorizează latura senzațională, ezoterică, ruptă total de realitatea muncii de informații”.

„Studiile și dezbaterile asupra conceptului culturii de securitate s-au extins și au devenit tot mai importante pentru instituțiile statului și societatea civilă, în contextul internaționalizării, multiplicării și diversificării riscurilor și amenințărilor la adresa securității.Într-o accepțiune comună, cultura de securitate înseamnă cunoașterea și înțelegerea de către cetățeni, de către societate în general, a drepturilor, libertăților și obligațiilor fundamentale. Toate acestea devin cultură de securitate, în momentul în care instituțiile statului cu atribuții în realizarea securității naționale și cetățenii acționează convergent și eficient împotriva factorilor de insecuritate. Cultura de securitate este parte integrantă a conceptului de cultură civică participativă. Cultura de securitate reprezintă mai mult decât un exercițiu de comportament social, este construită pe un sistem legislativ coerent, pe un control eficient al tendințelor de restrângere a drepturilor și libertăților individuale care pot fi adoptate de către puterea politică și instituțiile statului, precum și pe o societate civilă puternică, activă și responsabilă, care să modeleze comportamentul cetățenilor, în ceea ce privește promovarea intereselor de securitate atât ale statului și ale cetățenilor”.

„Atunci când se face referire la „securitate”, percepția autorităților este diferită de cea a cetățenilor, astfel încât, putem spune că avem de-a face cu două abordări: din partea autorităților: acestea au experiență și capacitate de a răspunde într-un cadru instituțional, în următoarea ordine: securitate internațională, națională, locală și individuală; de către cetățeni și reprezentanții civici ai acestora: experiența le permite să răspundă în ordine inversă, respectiv: securitate individuală, locală, națională și internațională”.

“Competiția”

„Competiția este un concept puțin generos pentru completarea câmpului de analiză privind interacțiunea democrație – intelligence. Competiția pentru resurse dintre serviciile de informații sau dintre branșele unui serviciu de informații poate fi un zonă de discuție, însă astfel de fenomene nu sunt specifice doar serviciilor de intelligence din regimurile democratice”.

„Spre deosebire de competiția politică, esențială pentru structurarea intereselor, reprezentarea lor și formalizarea în decizii și politici publice, concurența serviciilor de informații produce mai degrabă efecte negative în planul securității naționale atât prin irosirea resurselor ca urmare a dublării activităților, cât și prin riscul de concentrare pe competiție și nu pe riscuri și amenințări”.

„Singura zonă în care competiția poate fi utilă și generează interacțiuni pozitive între intelligence și societate este externalizarea unor activități ce aparțin domeniului securității naționale către societatea civilă, mediul privat care concurează pentru câștigarea de contracte (furnizori de mijloace de colectare, de produse OSINT)”.

„Una din întrebările relevante pentru analiza raportului intelligence – democrație este dacă intelligence-ul din surse deschise ar trebui să fie dezvoltat în principal în sectorul privat sau încorporat în cadrul sistemului național de informații secrete. În ambele cazuri OSINT-ul trebuie să depășească obstacolele birocratice, să lupte pentru partea sa de buget într-o competiție dură specifică etosului democratic.

„Privatizarea intelligence-ului sau încredințarea unei părți a procesului de intelligence sectorului privat reprezintă o temă de aprofundat. Externalizarea unor funcții secundare ar permite, probabil, analiștilor de intelligence să petreacă mai mult timp pentru a stăpâni „funcțiile de bază”, a competențelor lor specifice”.

“Cooperarea”

„În regimul democratic, pentru a intra în competiție, actorii trebuie mai întâi să coopereze. În cea ce privește securitatea prin cooperare aceasta se bazează pe asocierea partenerilor în vederea atingerii unor valori comune, printre care prioritare sunt democrația, respectarea drepurilor și libertățiilor cetățenești, domnia legii și existența unei economii bazate pe piața liberă, egalitatea în drepturi și dreptatea socială.Din punctul de vedere al evalării relației intelligence – democrație, reținem indicatorul cooperării între serviciile de informații, dar mai ales al cooperării serviciilor cu societatea civilă și mediul academic”.

Parteneriatul cu societatea civilă. Cultura participativă a securității

Parteneriatul structurilor de intelligence cu societatea civilă trebuie analizat din cel puțin două perspective:

„Ca o completare operativă metodelor de colectare și analiză a informațiilor în sensul în care, organizațiile societății civile pot furniza informații de interes pentru securitatea națională sau pot participa la analiza lor, în baza unor parteneriate acceptate de ambele părți”.

„Ca un exercițiu de transparență al serviciilor de informații care, pentru a se integra în societatea democratică și a câștiga credibilitate, permit extinderea controlului civil și contribuie la educarea publicului larg pe teme specifice, prin generarea de parteneriate și contexte de comunicare cu organizații civice”.

„Societatea civilă poate genera relații spontane, rețele informale dezvoltate, are capacitatea de a percepe diferențele de nuanță și nivele emoționale legate de potențialele riscuri și amenințări la adresa securității naționale. Este un avantaj competitiv important generat de mai mulți factori (funcționarea într-un mediu dinamic; bază a puterii politice; izvor de experiență și pregătiri foarte diversificate; furnizor și beneficiar de securitate; canal și mediu de procesare a opiniilor; un tot ce generează și înglobează statul, structurile militare și de informații;concomitent, resursă și instrument) care stimulează parteneriatul dintre intelligence și societatea civilă. Organizațiile neguvernamentale pot asigura acea parte importantă a grupurilor de analiză care, prin paleta largă a experiențelor și pregătirilor componentelor sale, generează o analiză mai obiectivă asupra problematicii securității naționale. În statele cu tradiție democratică, astfel de grupuri de analiză (think thank-uri) au ca misiune: analiza informației, obținerea feedback-ului de la societatea civilă, construirea unor canale de propagare a măsurilor proactive”.

“reprezentanții”

„Reprezentanții aleși direct sau indirect desfășoară, în democrațiile moderne, cea mai mare parte a activității concrete. Practic, ncio democrație modernă nu poate supraviețui fără reprezentanți. Funcționarea instituțiilor de intelligence într-un regim democratic are drept referențial principal una din regulile de aur ale democrației moderne, potrivit căreia „controlul asupra deciziilor guvernamentale care privesc politicile publice revin, conform Constituției, reprezentanților aleși.” (Robert Dhal). Prin urmare, într-o democrație serioasă, deciziile care privesc securitatea națională sprijinite prin politici specifice care implică instituțiile de intelligence trebuie să se supună controlului reprezentanților alești. Consistența acestei relații de subordonare care conferă legitimitate sistemului este dată de măsura în care controlul nu se limitează la acțiuni formale, dar nici nu devine instrument de reglare a competiției politice (politizarea intelligence-ului). Politicienii aleși prin vot popular trebuie să aibă posibilitatea să își exercite atribuțiile constituționale fără a fi supuși unor eventuale ordine, fie ele și informale, venite din partea oficialităților nealese, cu condiția ca exercitarea atribuțiilor să nu lezeze, pe considerente partizane, securitatea națională”.

“societate civilă” (Relația intelligence – societate civilă)

„Societatea civilă a devenit un concept privilegiat în literatura de specialitate privind democratizarea și consolidarea democratică, chiar dacă natura specifică a rolului societății civile în guvernarea democratică este încă dezbătut”.

„Rămâne încă un concept preponderent tulbure, tocmai pentru că în lipsa instrumentelor de analiză provenite din convenții unanim acceptate, nu au putut fi formulate, până în prezent, prea multe teorii consistente. Societatea civilă globală continuă să fie însă un concept în plină devenire, ce își găsește funcționalitatea imediată la nivelul unei arene globale unde amenințarea riscului a devenit dincolo de orice „un ansamblu de mecanisme și proceduri care au ca rol sau funcție și temă să asigure puterea”.

Anexa 3

Conține lucrarea „Evaluarea politicii externe europene”, elaborată de Filon Morar, publicată la 13.02.2014, disponibilă la adresa http://cssas.unap.ro/ro/pdf_publicatii/is4-5.pdf

"Cum poate fi evaluat obiectiv impactul politicii externe a UE, care ar fi învățămintele pentru diplomațiile din statele membre și care sunt perspectivele pentru acțiunea comună externă a Uniunii? Chiar dacă metodologia le este uneori chestionată, indicii generali de țară oferă o evaluare bazată pe o multitudine de factori politici, economici, sociali. Există și indici sectoriali care măsoară respectul drepturilor și libertăților individuale sau nivelul de corupție a țărilor. Credința că acțiunea guvernamentală poate fi apreciată mai aproape de felul în care operează companiile private, în termeni de eficiență și parametrii obiectivi ghidați de nivelul de atingere a obiectivelor, poate spori responsabilitatea și oferi stimuli și unor instituții naționale sau supranaționale. Un raport al European Council on Foreign Relations (ECFR), intitulat European Foreign Policy Scorecard 2014, ne propune evaluarea politicii europene externe după indicatori de performanță. Este a patra evaluare anuală. Fiecare dintre cele 28 de state membre este evaluată ca fiind 'lider', 'susținător' sau 'trântor' pe fiecare din cele 66 de dosare geografice sau tematice (de la relațiile cu Rusia privind zona Arctică la relația cu Turcia privind drepturile omului sau politica europeană de neproliferare). Nu există categoria 'obstrucționiștilor', ceea ce indică prudență politică. România nu se află nici în fruntea, nici la coada clasamentelor. Prin parcurgerea textului de față, cititorul revistei se poate simți încurajat să acceseze raportul online la ecfr.eu/scorecard/home. Principalii indicatori pentru care fiecare acțiune europeană comună primește note sunt 'unitatea', 'resursele' și 'rezultatele'. Totuși, capacitatea de influențare a Uniunii Europene pe anumite teme nu este simpla rezultantă a sumei aritmetice a 'unității' și 'resurselor' alocate. Chiar și raportul sugerează aceasta vizual în tabelul care prezintă scorurile finale. Pentru Relația cu Rusia privind Parteneriatul Estic, unitatea și resursele sunt evaluate aproape de maximum (4 unități din 5), în timp ce rezultatul este 1 din 10 unități. Situație similară în ceea ce privește Relațiile cu Rusia privind conflictele prelungite. Raportul lasă însă senzația că acțiunile de politică externă pot fi evaluate și ajustate/ameliorate prin raportarea 'unității' și 'resurselor' la rezultatele obținute: dacă cresc scorurile pentru primele două, impactul va spori. Iar suma celor trei criterii va da nota finală, ceea ce ar permite evaluări anuale comparative. Ceea ce nu se aplică, de pildă, Procesului de Pace din Orientul Mijlociu, unde obiectivele politice ale Uniunii sunt în genere agreate de statele membre, acestea fiind principalul contributor financiar în domeniul asistenței. însă rezultatele pe care UE le obține, raportat la eforturile depuse, sunt minime. Nu numai că există o pletoră de actori implicați, dar credibilitatea și eficiența UE depinde și de capacitatea de atracție, respectul și prestigiul Uniunii. Faptul fundamental rămâne că politica externă europeană este o mărturie că acțiunea externă tinde să fie subminată de amalgamul mozaicat de interese din interiorul său. Acestea pot și sunt jucate unele împotriva celorlalte de partenerii externi. Statul-națiune nu va gândi și acționa european când va considera că interese majore îi pot fi afectate. Iar parteneri externi vor profita de aceasta. Ceea ce indică că unitatea europeană, acolo unde există, este conjuncturală, iar resursele pe care UE le poate aloca în susținerea unei politici sunt reversibile. Mai departe, aceasta înseamnă că unitatea europeană trebuie să devină structurală și resursele alocate strategic, în consonanță cu prioritățile politice. China tinde să perceapă UE drept un actor economic datorită țărilor membre, dar, tot datorită lor, nu ca pe unul cu relevanță geostrategică globală. Premierul Li Kekiang, care a fost anul trecut în România și Germania, se gândește la proiecte economice, nu la cooperări strategice cu țările UE. Poate de aceea nici nu a trecut pe la Bruxelles. In privința Mali și a Republicii Central Africane, dacă Franța a decis, pentru a evita evoluții nedorite, să acționeze singură militar până se configurează o forță mai amplă UE sau ONU, Germania cancelarului Merkel (învestită cu al treilea mandat) a afectat eforturile Comisiei Europene de a reduce dependența de petrolul rus și a jucat propria carte națională (urmată de Marea Britanie) când s-a opus acțiunilor ferme ale Comisarului pentru Comerț împotriva subvențiilor chineze pentru companiile producătoare de panouri solare. China a mers direct la centrii nevralgici de decizie din UE: mirajul investițiilor chineze în timp de criză și frica de retorsiune asupra companiilor naționale care operează în China au determinat Londra și Berlinul să prefere calea națională. Aparența solidarității europene a fost salvată de un compromis de ultim minut”.

Anexa 4

Scurtă prezentare a volumului elaborat de Abram N. Shulsky, Gary J. Smith, „Războiul tăcut: introducere în universul informațiilor secrete", 2008

Opera "Războiul tăcut: introducere în universul informațiilor secrete", publicată în 2008, își face apariția la câțiva ani de la momentul în care lumea Intelligence-ului s-a schimbat radical și încearcă să aducă un important aport de cunoștințe în ceea ce privește domeniul informațiilor. În contextul actual de dinamicitate în care limitele sunt continuu redefinite, este imperios necesar efortul de a crea o cultură de securitate populației globale. Acesta este și obiectivul celor doi autori, Abram Shulsky și Gary Smith, care prin intermediul acestei cărți oferă premisele necesare înțelegerii conceptului de Intelligence.

Modul în care autorii prezintă informația, limbajul, precum și caracterul explicit și detaliat al conținutului facilitează interiorizarea coordonatelor definitorii muncii de informații. Important de menționat este că această interiorizare este accesibilă atât cititorului neavizat, pentru care opera servește drept manual de Intelligence, cât și ofițerului care activează sau a activat în domeniu, pentru care opera este o lectură interesantă, prin posibilitatea de identificare cu situațiile contextuale prezentate.

Conținutul operei, după cum spune și titlul, reprezintă o trecere în revistă a tot ceea ce înseamnă Intelligence, de la activități, oameni, până la structura organizațională. Cei doi autori descriu în cadrul operei cele trei dimensiuni ale Intelligence-ului: ca informații, ca activități și ca organizații. În momentul în care se vorbește despre Intelligence ca informații, este prezentată importanța relevanței informațiilor selectate pentru formularea și implementarea unor strategii de securitate națională. Când se referă la Intelligence ca activități, opera ne oferă o imagine exhaustivă în ceea ce privește cele patru activități de bază ale unui serviciu de informații:

culegerea – fie ea din surse deschise (OSINT) sau din surse secrete (umane <HUMINT>, tehnice <SIGINT, etc>)

analiza – filtrarea, conexarea și interpretarea obiectivă a informației brute culese de către palierul operativ

acțiunile acoperite – care au ca scop principal influențarea unui guvern străin

contrainformațiile – care protejează informațiile propriului stat

Ca o completare a acestui tablou general, autorii fac o selecție din istorie și prezintă eșecuri ale serviciilor de informații, evenimente neprevăzute, acțiuni secrete, operațiuni de dezinformare și contradezinformare, într-o manieră în care ajută cititorul să pătrundă până la sursa inițială a unei disfuncționalități, vulnerabilități sau chiar a unui risc, amenințare sau pericol la adresa securității naționale.

În concluzie, având în vedere schimbarea paradigmatică în Intelligence odată cu 11 septembrie 2001, proliferarea amenințărilor asimetrice și prezența tot mai activă a actorilor nonstatali, lumea are nevoie de cultura de securitate care să determine populația globală să contribuie la starea de securitate internațională. Iar în acest sens, Abram Shulsky și Gary Smith au creat "Războiul tăcut", o operă ce este mai mult decât un articol despre lumea informațiilor, este o adevărată enciclopedie a Intelligence-ului actual.

Anexa 5

Studiul „Analytic Culture in the US Intelligence Community. An Ethnographic Study", realizat de specialistul din cadrul CIA, Rob Johnston, 2005, disponibil în biblioteca electronică a site-ului CIA

Deși nu constituie o noutate pentru specialiștii în intelligence, problema a revenit în atenție în ultimii ani și a evidențiat studiu elaborat de către specialiști din cadrul CIA în anul 2005existența a două curente de gândire. O primă tendință, sprijină ideea că analiza de intelligence trebuie considerată o „știință" și favorizează o perspectivă mai „rațională" și mai puțin individualistă asupra procesului de analiză. Reprezentativ pentru acest curent de gândire poate fi considerat un și în care se aprecia că analiza este (sau cel puțin ar trebui să fie) parte a unui proces științific, deoarece „există metode generale care ar putea fi formalizate, iar acest proces ar putea conduce la dezvoltarea analizei de intelligence ca o disciplină științifică". Pe de altă parte, studiul recunoștea că ideea potrivit căreia analiza de intelligence este o „colecție" de metode științifice întâmpină rezistență la nivelul analiștilor din cadrul serviciilor de informații americane.

Adepții teoriei conform căreia analiza de intelligence trebuie interpretată ca o „artă" se pronunță pentru o viziune analitică care pune un accent mai mare pe experiența, intuiția și „flerul" analistului. În aprecierea acestora, urmare a unui efort excesiv direcționat spre demonstrarea caracterului științific al procesului de analiză, există riscul ca analiza de intelligence să atingă un nivel prea ridicat și, în același timp, inutil de scientizare (acest proces de scientizare ar fi expresia unui curent de gândire post-Război Rece, potrivit căruia „afacerile umane" ar putea fi înțelese în mod științific, iar științele sociale ar trebui să copieze științele exacte). Astfel, tendința de scientizare a procesului de analiză ar conduce, pe de o parte, la diminuarea/eliminarea judecăților profunde, care sunt rezultatul intuiției și imaginației proprii ale analistului, iar pe de altă parte, ar ignora faptul că analiza de intelligence este un exercițiu complex de interpretare a datelor și informațiilor, de recunoaștere a unor pattern-uri și de intuiție[7]. Pornind de la aceste considerații, se manifestă o reținere față de „mitul" existenței metodologiei științifice în analiza de acest tip, apreciindu-se că fundamentarea științifică a activității de informații rămâne să fie inventată, deoarece în prezent aceasta lipsește[8]. În opinia reprezentanților acestui curent de gândire, rigoarea, acuratețea, claritatea și precizia sunt esențiale în analiza de intelligence, dar o metodologie prea centrată pe solicitarea unor dovezi demonstrabile (palpabile) este puțin probabil să contribuie la îmbunătățirea calității analizei (un asemenea demers conduce la ignorarea unor importante judecăți de valoare de tip inferențial).

Prin urmare, activitatea de intelligence nu poate fi abordată numai din perspectiva metodelor științelor exacte și a utilizării tehnologiei, în condițiile în care există permanent factori care nu pot fi controlați. Din acest motiv, numai analiștii sunt considerați creatori de intelligence deoarece, în ciuda sprijinului oferit de tehnologie (prin noi modalități de prelucrare a datelor și informațiilor), aceasta din urmă nu ar fi capabilă să producă „cunoaștere", în comparație cu gândirea intuitivă a analistului.

Având în vedere scopul analizei de intelligence, de a prezenta factorilor de decizie semnificația principală a informațiilor despre o „țintă" vizată, perspectiva privind raportul dintre „știință" și „artă" impune și luarea în calcul a relației dintre metodele cantitative și cele calitative în procesul de elaborare a analizei. În opinia lui Walter Laqueur, analiza de intelligence este o „știință" a incertitudinii și o „artă" a probabilității. Din acest punct de vedere, metodele cantitative (analiza statistică, analiza bayesiană, modelul teoriei jocurilor, modelul diagramelor etc.) nu pot da rezultatele scontate, deoarece nu pot explica evenimente specifice. Analistul interpretează realitatea prin prisma propriilor sale modele de gândire, percepții și valori și de aceea, pregătirea unui analist de intelligence trebuie să urmărească dezvoltarea abilităților de a utiliza în procesul de analiză, „metode" de gândire care să includă atât elemente de „artă", cât și de „știință", în condițiile în care, deși „știința" este parte a analizei de intelligence, „arta" (judecățile individuale ale analistului) constituie componenta principală care asigură plus valoare produsului de intelligence.

Anexa 6

Elementele unei discipline științifice

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE

Autori români

Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Dicționar explicativ al limbii române (DEX), Ediția a II-a, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998, p. 307

Alexandrescu, Grigore, Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate, Amenințări la adresa securității, Ed. Universității Naționale de Apărare, București, 2004

Cernea, Stela, Structuralismul funcționalist în sociologia americană, București, Editura Științifică, 1970, p. 60

Ciobanu, Mihai, Revista română de studii de intelligence, nr. 10, decembrie 2013, disponibilă la http://www.scribd.com/doc/224179481/Revista-Romana-Studii-Intelligence-10#scribd, accesat la 08.03.2015

Fotache, Oana, Teoria literaturii. Orientări în teoria și critica literară contemporană, Editura Universității din București, București, 2005

Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti” al Academiei Române, Dicționarul explicativ al limbii române, DEX, ediția a II-a, 1998

Ivan, Valeriu, „Domeniile de referință ale securității naționale – necesități, valori și interese de securitate”, disponibil la http://www.academia.edu/5314614/Domeniile_de_referin%C5%A3%C4%83_ale_securit%C4%83%C5%A3ii_na%C5%A3ionale_necesit%C4%83%C5%A3i_valori_%C5%9Fi_interese_de_securitate, accesat la data de 08.01.2015

Jaba, Octavian, „Obiect și metodă în științele economice și de management”, în „Management intercultural”, Volumul IX, Numărul 16 / 2007, ISSN 1454-9980, disponibil la adresa http://www.mi.bxb.ro/wp-content/uploads/2012/Articole/Art3-16.pdf, accesată la 24.04.2014

Moise, Mihnea, „Evoluția conceptelor de securitate”, p.5, disponibilă la http://www.academia.edu/4511256/Evolutia_conceptelor_de_securitate, accesat la 08.03.2015

David, A. Aurel, „Doctrine, politici și strategii de securitate”, suport de curs, Facultatea de sociologie și asistență socială a Universității „Spiru Haret”, disponibil la http://www.scribd.com/doc/218065366/Filehost-CURS-Doctrine-Politici-Si-Strategii-de-Securitate#scribd, accesat la 09.03.2015

Degeratu, Constantin, Prevenirea surprinderii strategice, Editura A.N.I, București, 2007, p. 269 – 284, în Onișor, Constantin, Bălan, Mihail, Prună, Cristian, Intelligence și management strategic modern, editura Academiei Oamenilor de Știință, 2012

Dicționarul de Relații Internaționale , Editura Universal Delsi, București, 2001

MAIOR, George Cristian, Un Război al Minții. Intelligence, servicii de informații și cunoaștere strategică în secolul XXI, Ed. RAO, 2010

Maior, George Cristian, „Masa rotundă Societate, democrație, intelligence”, disponibilă la http://www.sri.ro/upload/GCMaiorCULTURA.pdf, accesat la data de 06.01.2014

Maior, George Cristian, în Blanchard, Jean-Vincent, „Eminența sa. Cardinalul Richelieu și ascensiunea Franței”, editura RAO, București, 2012

Maior, George Cristian, Intelligence eficient, de la control la cooperare, articol publicat în revista Intelligence, anul 6, nr. 15, martie-aprilie 2009 (http://www.sri.ro/upload/intelligence032009.pdf

Maior, George Cristian, Intelligence, servicii de informații și cunoaștere strategică în secolul XXI, Rao, 2010

Maior, George Cristian, Noul aliat – Regândirea politicii de apărare a României la începutul secolului XXI, Ediția a II-a, revizuită și adăugită, editura RAO, București, 2012

Maior, George Cristian, Noul aliat – Regândirea politicii de apărare a României la începutul secolului XXI, Ediția a II-a, revizuită și adăugită, editura RAO, București, 2012

Onișor, Constantin, „Evoluția conceptului de securitate”, în Suport de curs universitar, Academia Națională de Informații, 2011

Onișor, Constantin, Bălan, Mihail, Prună, Cristian, Intelligence și management strategic modern, editura Academiei Oamenilor de Știință, 2012

Onișor, Constantin, Introducere în securitatea modernă, Tema 6, Paradigma de securitate

Onișor, Constantin, Mihalache, Veronica, Introducere în problematica securității, Editura Academiei Naționale de Informații „Mihai Viteazul”, București, 2011

Onișor, Constantin, Repere ale paradigmei securității moderne, suport de curs Academia Națională de Informații

Onișor, Constantin, Paradigma securității la început de secol XXI, suport de curs, Academia Națională de Informații, București, 2008, p. 34

Posaștiuc, Cristina, Particularități ale managementului în intelligence – o abordare sociologică, 2010, p. 23, disponibil și în http://www.sri.ro/fisiere/studii/SECURITATE_SI_INTELLIGENCE.pdf, accesat la 10.03.2015

Posaștiuc, Cristina, Particularități ale managementului în intelligence – o abordare sociologică, 2010

Sarcinschi Alexandra, „Dimensiunile nonmilitare ale securității”, Editura Universității Naționale de Apărare „CAROL I”, București, 2005, disponibil la http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/dimensiunile_nonmilitare_ale_securitatii.pdf, accesat la 15.02.2014

Sarcinschi, Alexandra , Elemente noi în studiul securității naționale și internaționale, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005, poate fi consultată la adresa: http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/elemente_noi_in_studiul_securitatii_nationale.pdf, p. 8

Sarcinschi, Alexandra, Băhnăreanu, Cristian „Redimensionări și configurări ale mediului de securitate regional (zona Mării Negre și Balcani)”, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005, disponibil și la http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/redimensionari_configurari_mediului_securitate_regional.pdf

Sava, I.N., Studii de securitate, p.195, Centrul român de studii regionale, 2005, p. 100 – 142

Ștefureac, Remus, “Democrație și intelligence – concepte generale”, 2011

Ștefureac, Remus, Ioan, Serviciile de informații și etosul democratic în secolul XXI. Studiu comparativ: accesul liber la informații în România și Statele Unite ale Americii în MAIOR, George Cristian, Un război al minții. Intelligence, servicii de informații și cunoaștere strategică în secolul XXI, București, editura RAO, 2010

Stoicescu, R., „Conceptul de securitate”, în L. A. Ghica, M. Zulean, Politica de securitate națională. Concepte, instituții, procese, Ed. Polirom, Iași, 2007

Ungureanu, Ion, Paradigme ale cunoașterii societății, Editura Junimea, Iași, 2002, p. 15

Vlăsceanu, Lazăr, O introducere în metodologia cercetării sociologice, Universitatea din București, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, București, 2008, p. 36, disponibil și la adresa http://cursuri.sas.unibuc.ro/mcs/wp-content/uploads/2011/10/Introducere-in-metodologia-cercetarii-sociologice.pdf, accesată la data de 24.04.2014

Vlăsceanu, Lazăr, Publicul și știința – Stocul public de cunoaștere științifică în România – 2009 și căi de dezvoltare a acestuia

Udroiu, Iulia, „Un parteneriat strategic pentru cultura de securitate”, în „Revista Intelligence”, nr. 23, noiembrie – decembrie 2012, disponibil la https://www.sri.ro/fisiere/publicatii/intelligence23.pdf, accesat la 10.03.2015

Zulean, Marian, în Maior, George Cristian, Noul aliat – Regândirea politicii de apărare a României la începutul secolului XXI, Ediția a II-a, revizuită și adăugită, editura RAO, București, 2012, p. 56

Autori străini

Ackerman, Robert K., „Intelligence Community Embraces Virtual Collaboration”, publicat pe site-ul Armed Forces Communications and Electronics Association/ AFCEA, mai 2009

Almond, Gabriel, Verba, Sidney, The Civic Culture: Political Attitudes and Democracy in Five Nations, Princeton University Press, 1963

Andregg, Michael, How Wisdom Differs from Intelligence and Knowledge, februarie 2003Barry Buzan, Wawer, Ole and Jaap de Wilde, Security: A New Framework for Analysis, C.P.Bertlesman Foundation Publishiers, 2000

Barger, Deborah G., Toward a Revolution in Intelligence Affairs, 2005 BORGMANN Albert, Technology and the character of contemporary life: A philosophical inquiry, 1987

Berger, W. Thomas, în W. Hughes, Christopher, Yew Meng , Lai, „Security Studies – A Reader”, Routledge, Taylor and Francis Group, New York, 2011

Bimfort, Martin T., A Definition of Intelligence, 1958, p. 75 – 78, disponibil la https://www.cia.gov/library/center-for-the-study-of-intelligence/kent-csi/vol2no4/html/v02i4a08p_0001.htm, accesat la 09.03.2015

Buzan, Barry, „New Patterns of Global Security in the Twenty-First Century”, în International Affairs, Royal Institute of International Affairs, 1991

Buzan, Barry, „Popoarele, statele și teama. O agendă pentru studii de securitate internațională în epoca de după Războiul Rece”,, Ed. Cartier, Chișinău, 2000

Castells, Manuel, “The New Public Sphere: Global Civil Society, and Global Governance”, în The Annals of the American Academy of Political and Social Science, 2008, disponibil la http://ann.sagepub.com

Dunn, William N, Analiza politicilor publice: o introducere, Ed. Polirom. Iași, 2010

Dupont, Alan, Intelligence for the Twenty – First Century, în Counterintelligence and National Security, vol 18, No. 4, 2003

Duvengage, Magdalena Adriana, „Intelligence Analysis in the Knowledge Age – An Analysis of the Challenges facing the Practice of Intelligence Analysis”, Stellenbosch University, martie 2010

E. Wilson III, 'Hard power, soft power, smart power', Annals of the American Academy of Political and Social Science 616 (March 2008), 113, diponibil la http://www.liu.se/utbildning/pabyggnad/F7MME/student/courses/733a27masterthesis/filarkiv/spring-2012/august-2012/1.357866/AntoniaRohm_MasterThesis.pdf, accesat la 10.03.2015

Elkins, J. David, Simeon, Richard E. B., A Cause in Search of Its Effect, or What Does Political Culture Explain?, în Comparative Politics 11, Nr 2, 1979

Feenberg, Andrew, Critical theory of technology, Wiley Library, 2001

Friedman, Thomas L., Lexus și măslinul, Editura Polirom, 2008, p. 31

IHDE Don, The Structure of Technology Knowledge, International Journal of Technology and Design Education, New York, 1997

IHDE Don, SELINGER Evan, Chasing Technoscience – Matrix for Materiality, 2003

Geertz, Clifford, The Interpretation of Cultures, în Strategic Culture and National Security Policy, International Studies Review, Vol. 4, Nr. 3, 2002, p. 91

Haftendorn, Helga, Keohane, Robert O., Wallander, Celeste A., Imperfect Unions Security Institutions over Time and Space, New York: Oxford University Press, 1999, în Maleșcu, Simona-Valentina, Impactul integrării europene asupra procedurilor de securitate a transporturilor maritime, p.263, prezentată în cadrul sesiunii anuale de comunicări științifice cu participare internațională, Strategii XXI, București, 17-18.04.2008, disponibilă la http://cssas.unap.ro/ro/pdf_carti/stratXXI_2008.pdf, accesat la 08.03.2015

Herman, Michael. Intelligence Power in Peace and War. London: The Royal Institute of International Affairs, Cambridge University Press, 1996

Huntington, P. Simon, Who Are We: The Challenges to Americas National Identity, Simon and Schuster, New York, 2004

Jones, Calvert, Intelligence reform: The logic of information sharing, în Intelligence and National Security, Routledge – Taylor and Francis, 2007

Katzenstein, J. Peter, The Culture of National Security: Norms and Identity in World Politics, în Strategic Culture and National Security Policy, International Studies Review, Vol. 4, Nr. 3, 2002, disponibil la link-ul http://www.fas.org/irp/agency/dod/dtra/stratcult-claus.pdf

Kent, Sherman, Strategic Intelligence for American World Policy, Princeton, New Jersey, 1949

Kuhn, Thomas, Structura revoluțiilor științifice, 2008, disponibilă la adresa http://issuu.com/raducom/docs/thomas_kuhn_-_structura_revolutiilo, accesată la data de 24.04.2014

Lewin, Kurt, Ronald Lipitt, Ralph White, Patterns of Aggressive Behavior in Experimentally Created Social Climates, 1939

Likert, Rensis, New Patterns of Management, 1961; The Human Organization, 1967

Levi – Strauss, Claude, Antropologie structurală, București, Editura Poltică, 1978, p. XI

Lippman, Walter, „Discord and Collaboration. Essays on International Politics”, 1962, în Sarcinschi, Alexandra, Elemente noi în studiul securității naționale și internaținale, Editura Universității Naționale de Apărare, București 2005, p. 8-9, disponibilă la http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/elemente_noi_in_studiul_securitatii_nationale.pdf, http://www.scribd.com/doc/207417582/Studii-Securitate#scribd, accesat la 08.03.2015

Loch, K. Johnson, The Oxford Handbook of National Security Intelligence, New York, 2007

Magdalena Adriana, Duvenage, „Intelligence Analysis in the Knowledge Age – An Analysis of the Challenges facing the Practice of Intelligence Analysis”, Stellenbosch University, martie 2010

Mayo, Elton, The Human Problems of an Industrian Civilization, Taylor&Francis, 2003

MATSUURA Jeffrey H, Managing Intellectual Assets in the Digital Age, Artech House Boston, London, 2003

Mika, Peter, ELFIRG, Tom, GROENEWEGENB, Tom, “Application of semantic technology for social network analysis in the sciences”, 2006

Mîlcomete, Alina, Nancu, Dumitru, „Securitatea națională modernă – aspecte generale de natură lingvistică, semantică și semasiologică”, în Journal of Criminal Investigation . 2013, Vol. 6 Issue 1

Nye, Joseph S. Internațional Regionalism, Boston, Editura Little Brown, 1968. http://geopolitics.ro/conceptul-de-soft-power-in-relatiile-internationale, vizualizat la 17.02.2014.

Parsons, Talcott, Sociological Theory and Modern Society, p. 219, în Cernea, Stela, op. Cit

Parsons, Talcott, The Social System, Free Press, 1951

Piaget, Jean, Le structuralisme, p. 83, în Structuralismul funcționalist în sociologia americană, Cernea, Stela, București, Editura Științifică

Pritchard, Matthew C, GOODMAN Michael S., „Intelligence: The Loss of Innocence”, 01.03.2009, în„International Journal of Intelligence and

Pritchard, Matthew C, Goodman, Michael S., „Intelligence: The Loss of Innocence”, 01.03.2009, în „International Journal of Intelligence and CounterIntelligence”, Routledge, London

Pye, W. Lucian, Asian Power and Politics: The Cultural Dimension of Authority, Cambridge, Harvard University Press, 1985

Quiggin, Thomas, Seeing the Invisible, National Security in an Uncertain Age, Risk Assesment and Horizon Scanning, ed.World Scientific Publishing Co. Pte. Ltd., 2007

Roger Z., George, Bruce, James B., în cooperare cu „Center for Peace and Security Studies, Edmund A. Walsh School of Foreign Service, Georgetown University, „Analyzing Intelligence – Origins, Obstacles and Innovations", Georgetown university Press, Washington D.C

S. Nossel, 'Smart power', Foreign Affairs 83/2 (April/March 2004), 131-132, disponibil la http://www.liu.se/utbildning/pabyggnad/F7MME/student/courses/733a27masterthesis/filarkiv/spring-2012/august-2012/1.357866/AntoniaRohm_MasterThesis.pdf, accesat la 10.03.2015

Sellenart, Michel : Artele guverării – de la conceptul de regim medieval la cel de guvernare, editura Meridiane, București, 1998

Sistemul Informațiilor pentru Securitatea Republicii Italia, “Raport privind politica informațiilor de securitate 2013”, Italia, 2013

Studiul „Analytic Culture in the US Intelligence Community. An Ethnographic Study", realizat de specialistul din cadrul CIA, Rob Johnston, 2005, disponibil la https://www.cia.gov/library/center-for-the-study-of-intelligence/csi-publications/books-and-monographs/analytic-culture-in-the-u-s-intelligence-community/analytic_culture_report.pdf, accesat la 14.03.2015

Urban, Mark, The British quest for Transparency în TSANG, Steve (ed.), Intelligence and human rights in the era of global terrorism”, Praeger Securiy Internationa, Westport, Connecticut, London, 2007 , p.25

Vezi Rensis Likert, New Patterns of Management, 1961; The Human Organization, 1967

Vriens, Dirk, Information and Communication Technology for Competitive Intelligence, Idea Group Publishing, 2004

Waltz, Edward, Knowledge Management in the Intelligence Enterprise, 2003, p. 299 – 322

Weaver, Ole, Securization, în „Security Studies – A Reader”, editată de Christopher W. Hughes și Lai Yew Meng, Routledge, Taylor and Francis Group, New York, 2011, p. 5

Wheaton Kristan, BEERBOWER Michael T, „Intelligence Reform: Towards a New Definition of Intelligence”, 2006

Wheaton, Kristan J.; Chido, Diane E., Evaluating Intelligence, 2007, p. 19 – 23.

Wheaton, Kristan, Beerbower, Michael T, Intelligence Reform: Towards a New Definition of Intelligence, p. 319.

Winston, Brian, “Messages – Free expression, Media and the West, from Gutenberg to Google”, Routledge, Londra, 2005

Wolfers, Arnold, „National Security as an Ambiguous Symbol”, în Political Science Quarterly, Vol. 67, No. 4., decemrbie 1952, p. 481, disponibil și la link-ul files.janjires.webnode.cz/…/Arnold%20Wolfers

Wolfers, Arnold, „National Security as an Ambiguous Symbol”, în Political Science Quarterly, Vol. 67, No. 4., decemrbie 1952, p. 481, disponibil și la link-ul files.janjires.webnode.cz/…/Arnold%20Wolfers

Wolfers, Arnold, National Security as an Ambiguous Symbol, The John Hopkins University Press, 1962, pp.147, în „Security Studies – A Reader”, editată de Christopher W. Hughes și Lai Yew Meng, Routledge, Taylor and Francis Group, New York, 2011

VOLTI Rudi, Societies and technological change, Worth Publishers, New York, 2008

VRIENS Dirk, Information and Communication Technology for Competitive Intelligence, Idea Group Publishing, 2004

WALTZ Edward, Knowledge Management in the Intelligence Enterprise, 2003

Ullman, Richard, „Redefining Security”, în International Security, Vol. 8, No. 1, Summer, 1983, p. 129, disponibil și la link-ul http://www.jstor.org/discover/10.2307/2538489?uid=3738920&uid=2&uid=4&sid=21102906096993

Urban, Mark, The British quest for Transparency în TSANG, Steve (ed.), Intelligence and human rights in the era of global terrorism”, Praeger Securiy Internationa, Westport, Connecticut, London, 2007 , p.25

Winston, Brian, “Messages – Free expression, Media and the West, from Gutenberg to Google”, Routledge, Londra, 2005

Resurse electronice

http://www.academia.edu/9827686/2006_The_Smart_Nation_Act_-_Public_Intelligence_in_the_Public_Interest_Book, accesat la 15.03.2015

academy.army.md, trm.md/ 09.01.2014, ziarulnational.md, 10.01.2014

HG 870 din 28 iunie 2006

http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/riscuri_si_amenintari_actualitate_si_perspectiva.pdf, accesat la11.03.2015

http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/51_1991.php, accesat la 10.02.2014

http://www.mapn.ro/despre_mapn/informatii_generale/documente/strategia_nationala_de_aparare.pdf, accesat la 11.03.2015

http://www.mapn.ro/diepa/planificare/carta_alba.htm, accesată la 11.03.2015

http://www.presidency.ro/static/ordine/SNAp/SNAp.pdf

http://www.sri.ro/sri-in-50-de-minute.html/ 08.11.2013, accesată la data de 16.04.2014

https://www.chathamhouse.org/sites/files/chathamhouse/public/Research/International%20Security/r2020.pdf, accesat la 09.03.2015

sbu.gov.ua, 13.02.2014, accesat la data 16.04.2014

sri.ro, caleaeuropeana.ro/ 12.09.2013, accesată la data de 16.04.2014

www.m-securitynews.ro, rft.forter.ro, Buletin de teorie militară editat de Statul Major al Forțelor terestre, accesat la 10.02.2014

www.presidency.ro/static/ordine/SSNR/SSNR.pdf, accesat la 08.01.2014

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE

Autori români

Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Dicționar explicativ al limbii române (DEX), Ediția a II-a, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998, p. 307

Alexandrescu, Grigore, Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate, Amenințări la adresa securității, Ed. Universității Naționale de Apărare, București, 2004

Cernea, Stela, Structuralismul funcționalist în sociologia americană, București, Editura Științifică, 1970, p. 60

Ciobanu, Mihai, Revista română de studii de intelligence, nr. 10, decembrie 2013, disponibilă la http://www.scribd.com/doc/224179481/Revista-Romana-Studii-Intelligence-10#scribd, accesat la 08.03.2015

Fotache, Oana, Teoria literaturii. Orientări în teoria și critica literară contemporană, Editura Universității din București, București, 2005

Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti” al Academiei Române, Dicționarul explicativ al limbii române, DEX, ediția a II-a, 1998

Ivan, Valeriu, „Domeniile de referință ale securității naționale – necesități, valori și interese de securitate”, disponibil la http://www.academia.edu/5314614/Domeniile_de_referin%C5%A3%C4%83_ale_securit%C4%83%C5%A3ii_na%C5%A3ionale_necesit%C4%83%C5%A3i_valori_%C5%9Fi_interese_de_securitate, accesat la data de 08.01.2015

Jaba, Octavian, „Obiect și metodă în științele economice și de management”, în „Management intercultural”, Volumul IX, Numărul 16 / 2007, ISSN 1454-9980, disponibil la adresa http://www.mi.bxb.ro/wp-content/uploads/2012/Articole/Art3-16.pdf, accesată la 24.04.2014

Moise, Mihnea, „Evoluția conceptelor de securitate”, p.5, disponibilă la http://www.academia.edu/4511256/Evolutia_conceptelor_de_securitate, accesat la 08.03.2015

David, A. Aurel, „Doctrine, politici și strategii de securitate”, suport de curs, Facultatea de sociologie și asistență socială a Universității „Spiru Haret”, disponibil la http://www.scribd.com/doc/218065366/Filehost-CURS-Doctrine-Politici-Si-Strategii-de-Securitate#scribd, accesat la 09.03.2015

Degeratu, Constantin, Prevenirea surprinderii strategice, Editura A.N.I, București, 2007, p. 269 – 284, în Onișor, Constantin, Bălan, Mihail, Prună, Cristian, Intelligence și management strategic modern, editura Academiei Oamenilor de Știință, 2012

Dicționarul de Relații Internaționale , Editura Universal Delsi, București, 2001

MAIOR, George Cristian, Un Război al Minții. Intelligence, servicii de informații și cunoaștere strategică în secolul XXI, Ed. RAO, 2010

Maior, George Cristian, „Masa rotundă Societate, democrație, intelligence”, disponibilă la http://www.sri.ro/upload/GCMaiorCULTURA.pdf, accesat la data de 06.01.2014

Maior, George Cristian, în Blanchard, Jean-Vincent, „Eminența sa. Cardinalul Richelieu și ascensiunea Franței”, editura RAO, București, 2012

Maior, George Cristian, Intelligence eficient, de la control la cooperare, articol publicat în revista Intelligence, anul 6, nr. 15, martie-aprilie 2009 (http://www.sri.ro/upload/intelligence032009.pdf

Maior, George Cristian, Intelligence, servicii de informații și cunoaștere strategică în secolul XXI, Rao, 2010

Maior, George Cristian, Noul aliat – Regândirea politicii de apărare a României la începutul secolului XXI, Ediția a II-a, revizuită și adăugită, editura RAO, București, 2012

Maior, George Cristian, Noul aliat – Regândirea politicii de apărare a României la începutul secolului XXI, Ediția a II-a, revizuită și adăugită, editura RAO, București, 2012

Onișor, Constantin, „Evoluția conceptului de securitate”, în Suport de curs universitar, Academia Națională de Informații, 2011

Onișor, Constantin, Bălan, Mihail, Prună, Cristian, Intelligence și management strategic modern, editura Academiei Oamenilor de Știință, 2012

Onișor, Constantin, Introducere în securitatea modernă, Tema 6, Paradigma de securitate

Onișor, Constantin, Mihalache, Veronica, Introducere în problematica securității, Editura Academiei Naționale de Informații „Mihai Viteazul”, București, 2011

Onișor, Constantin, Repere ale paradigmei securității moderne, suport de curs Academia Națională de Informații

Onișor, Constantin, Paradigma securității la început de secol XXI, suport de curs, Academia Națională de Informații, București, 2008, p. 34

Posaștiuc, Cristina, Particularități ale managementului în intelligence – o abordare sociologică, 2010, p. 23, disponibil și în http://www.sri.ro/fisiere/studii/SECURITATE_SI_INTELLIGENCE.pdf, accesat la 10.03.2015

Posaștiuc, Cristina, Particularități ale managementului în intelligence – o abordare sociologică, 2010

Sarcinschi Alexandra, „Dimensiunile nonmilitare ale securității”, Editura Universității Naționale de Apărare „CAROL I”, București, 2005, disponibil la http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/dimensiunile_nonmilitare_ale_securitatii.pdf, accesat la 15.02.2014

Sarcinschi, Alexandra , Elemente noi în studiul securității naționale și internaționale, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005, poate fi consultată la adresa: http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/elemente_noi_in_studiul_securitatii_nationale.pdf, p. 8

Sarcinschi, Alexandra, Băhnăreanu, Cristian „Redimensionări și configurări ale mediului de securitate regional (zona Mării Negre și Balcani)”, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005, disponibil și la http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/redimensionari_configurari_mediului_securitate_regional.pdf

Sava, I.N., Studii de securitate, p.195, Centrul român de studii regionale, 2005, p. 100 – 142

Ștefureac, Remus, “Democrație și intelligence – concepte generale”, 2011

Ștefureac, Remus, Ioan, Serviciile de informații și etosul democratic în secolul XXI. Studiu comparativ: accesul liber la informații în România și Statele Unite ale Americii în MAIOR, George Cristian, Un război al minții. Intelligence, servicii de informații și cunoaștere strategică în secolul XXI, București, editura RAO, 2010

Stoicescu, R., „Conceptul de securitate”, în L. A. Ghica, M. Zulean, Politica de securitate națională. Concepte, instituții, procese, Ed. Polirom, Iași, 2007

Ungureanu, Ion, Paradigme ale cunoașterii societății, Editura Junimea, Iași, 2002, p. 15

Vlăsceanu, Lazăr, O introducere în metodologia cercetării sociologice, Universitatea din București, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, București, 2008, p. 36, disponibil și la adresa http://cursuri.sas.unibuc.ro/mcs/wp-content/uploads/2011/10/Introducere-in-metodologia-cercetarii-sociologice.pdf, accesată la data de 24.04.2014

Vlăsceanu, Lazăr, Publicul și știința – Stocul public de cunoaștere științifică în România – 2009 și căi de dezvoltare a acestuia

Udroiu, Iulia, „Un parteneriat strategic pentru cultura de securitate”, în „Revista Intelligence”, nr. 23, noiembrie – decembrie 2012, disponibil la https://www.sri.ro/fisiere/publicatii/intelligence23.pdf, accesat la 10.03.2015

Zulean, Marian, în Maior, George Cristian, Noul aliat – Regândirea politicii de apărare a României la începutul secolului XXI, Ediția a II-a, revizuită și adăugită, editura RAO, București, 2012, p. 56

Autori străini

Ackerman, Robert K., „Intelligence Community Embraces Virtual Collaboration”, publicat pe site-ul Armed Forces Communications and Electronics Association/ AFCEA, mai 2009

Almond, Gabriel, Verba, Sidney, The Civic Culture: Political Attitudes and Democracy in Five Nations, Princeton University Press, 1963

Andregg, Michael, How Wisdom Differs from Intelligence and Knowledge, februarie 2003Barry Buzan, Wawer, Ole and Jaap de Wilde, Security: A New Framework for Analysis, C.P.Bertlesman Foundation Publishiers, 2000

Barger, Deborah G., Toward a Revolution in Intelligence Affairs, 2005 BORGMANN Albert, Technology and the character of contemporary life: A philosophical inquiry, 1987

Berger, W. Thomas, în W. Hughes, Christopher, Yew Meng , Lai, „Security Studies – A Reader”, Routledge, Taylor and Francis Group, New York, 2011

Bimfort, Martin T., A Definition of Intelligence, 1958, p. 75 – 78, disponibil la https://www.cia.gov/library/center-for-the-study-of-intelligence/kent-csi/vol2no4/html/v02i4a08p_0001.htm, accesat la 09.03.2015

Buzan, Barry, „New Patterns of Global Security in the Twenty-First Century”, în International Affairs, Royal Institute of International Affairs, 1991

Buzan, Barry, „Popoarele, statele și teama. O agendă pentru studii de securitate internațională în epoca de după Războiul Rece”,, Ed. Cartier, Chișinău, 2000

Castells, Manuel, “The New Public Sphere: Global Civil Society, and Global Governance”, în The Annals of the American Academy of Political and Social Science, 2008, disponibil la http://ann.sagepub.com

Dunn, William N, Analiza politicilor publice: o introducere, Ed. Polirom. Iași, 2010

Dupont, Alan, Intelligence for the Twenty – First Century, în Counterintelligence and National Security, vol 18, No. 4, 2003

Duvengage, Magdalena Adriana, „Intelligence Analysis in the Knowledge Age – An Analysis of the Challenges facing the Practice of Intelligence Analysis”, Stellenbosch University, martie 2010

E. Wilson III, 'Hard power, soft power, smart power', Annals of the American Academy of Political and Social Science 616 (March 2008), 113, diponibil la http://www.liu.se/utbildning/pabyggnad/F7MME/student/courses/733a27masterthesis/filarkiv/spring-2012/august-2012/1.357866/AntoniaRohm_MasterThesis.pdf, accesat la 10.03.2015

Elkins, J. David, Simeon, Richard E. B., A Cause in Search of Its Effect, or What Does Political Culture Explain?, în Comparative Politics 11, Nr 2, 1979

Feenberg, Andrew, Critical theory of technology, Wiley Library, 2001

Friedman, Thomas L., Lexus și măslinul, Editura Polirom, 2008, p. 31

IHDE Don, The Structure of Technology Knowledge, International Journal of Technology and Design Education, New York, 1997

IHDE Don, SELINGER Evan, Chasing Technoscience – Matrix for Materiality, 2003

Geertz, Clifford, The Interpretation of Cultures, în Strategic Culture and National Security Policy, International Studies Review, Vol. 4, Nr. 3, 2002, p. 91

Haftendorn, Helga, Keohane, Robert O., Wallander, Celeste A., Imperfect Unions Security Institutions over Time and Space, New York: Oxford University Press, 1999, în Maleșcu, Simona-Valentina, Impactul integrării europene asupra procedurilor de securitate a transporturilor maritime, p.263, prezentată în cadrul sesiunii anuale de comunicări științifice cu participare internațională, Strategii XXI, București, 17-18.04.2008, disponibilă la http://cssas.unap.ro/ro/pdf_carti/stratXXI_2008.pdf, accesat la 08.03.2015

Herman, Michael. Intelligence Power in Peace and War. London: The Royal Institute of International Affairs, Cambridge University Press, 1996

Huntington, P. Simon, Who Are We: The Challenges to Americas National Identity, Simon and Schuster, New York, 2004

Jones, Calvert, Intelligence reform: The logic of information sharing, în Intelligence and National Security, Routledge – Taylor and Francis, 2007

Katzenstein, J. Peter, The Culture of National Security: Norms and Identity in World Politics, în Strategic Culture and National Security Policy, International Studies Review, Vol. 4, Nr. 3, 2002, disponibil la link-ul http://www.fas.org/irp/agency/dod/dtra/stratcult-claus.pdf

Kent, Sherman, Strategic Intelligence for American World Policy, Princeton, New Jersey, 1949

Kuhn, Thomas, Structura revoluțiilor științifice, 2008, disponibilă la adresa http://issuu.com/raducom/docs/thomas_kuhn_-_structura_revolutiilo, accesată la data de 24.04.2014

Lewin, Kurt, Ronald Lipitt, Ralph White, Patterns of Aggressive Behavior in Experimentally Created Social Climates, 1939

Likert, Rensis, New Patterns of Management, 1961; The Human Organization, 1967

Levi – Strauss, Claude, Antropologie structurală, București, Editura Poltică, 1978, p. XI

Lippman, Walter, „Discord and Collaboration. Essays on International Politics”, 1962, în Sarcinschi, Alexandra, Elemente noi în studiul securității naționale și internaținale, Editura Universității Naționale de Apărare, București 2005, p. 8-9, disponibilă la http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/elemente_noi_in_studiul_securitatii_nationale.pdf, http://www.scribd.com/doc/207417582/Studii-Securitate#scribd, accesat la 08.03.2015

Loch, K. Johnson, The Oxford Handbook of National Security Intelligence, New York, 2007

Magdalena Adriana, Duvenage, „Intelligence Analysis in the Knowledge Age – An Analysis of the Challenges facing the Practice of Intelligence Analysis”, Stellenbosch University, martie 2010

Mayo, Elton, The Human Problems of an Industrian Civilization, Taylor&Francis, 2003

MATSUURA Jeffrey H, Managing Intellectual Assets in the Digital Age, Artech House Boston, London, 2003

Mika, Peter, ELFIRG, Tom, GROENEWEGENB, Tom, “Application of semantic technology for social network analysis in the sciences”, 2006

Mîlcomete, Alina, Nancu, Dumitru, „Securitatea națională modernă – aspecte generale de natură lingvistică, semantică și semasiologică”, în Journal of Criminal Investigation . 2013, Vol. 6 Issue 1

Nye, Joseph S. Internațional Regionalism, Boston, Editura Little Brown, 1968. http://geopolitics.ro/conceptul-de-soft-power-in-relatiile-internationale, vizualizat la 17.02.2014.

Parsons, Talcott, Sociological Theory and Modern Society, p. 219, în Cernea, Stela, op. Cit

Parsons, Talcott, The Social System, Free Press, 1951

Piaget, Jean, Le structuralisme, p. 83, în Structuralismul funcționalist în sociologia americană, Cernea, Stela, București, Editura Științifică

Pritchard, Matthew C, GOODMAN Michael S., „Intelligence: The Loss of Innocence”, 01.03.2009, în„International Journal of Intelligence and

Pritchard, Matthew C, Goodman, Michael S., „Intelligence: The Loss of Innocence”, 01.03.2009, în „International Journal of Intelligence and CounterIntelligence”, Routledge, London

Pye, W. Lucian, Asian Power and Politics: The Cultural Dimension of Authority, Cambridge, Harvard University Press, 1985

Quiggin, Thomas, Seeing the Invisible, National Security in an Uncertain Age, Risk Assesment and Horizon Scanning, ed.World Scientific Publishing Co. Pte. Ltd., 2007

Roger Z., George, Bruce, James B., în cooperare cu „Center for Peace and Security Studies, Edmund A. Walsh School of Foreign Service, Georgetown University, „Analyzing Intelligence – Origins, Obstacles and Innovations", Georgetown university Press, Washington D.C

S. Nossel, 'Smart power', Foreign Affairs 83/2 (April/March 2004), 131-132, disponibil la http://www.liu.se/utbildning/pabyggnad/F7MME/student/courses/733a27masterthesis/filarkiv/spring-2012/august-2012/1.357866/AntoniaRohm_MasterThesis.pdf, accesat la 10.03.2015

Sellenart, Michel : Artele guverării – de la conceptul de regim medieval la cel de guvernare, editura Meridiane, București, 1998

Sistemul Informațiilor pentru Securitatea Republicii Italia, “Raport privind politica informațiilor de securitate 2013”, Italia, 2013

Studiul „Analytic Culture in the US Intelligence Community. An Ethnographic Study", realizat de specialistul din cadrul CIA, Rob Johnston, 2005, disponibil la https://www.cia.gov/library/center-for-the-study-of-intelligence/csi-publications/books-and-monographs/analytic-culture-in-the-u-s-intelligence-community/analytic_culture_report.pdf, accesat la 14.03.2015

Urban, Mark, The British quest for Transparency în TSANG, Steve (ed.), Intelligence and human rights in the era of global terrorism”, Praeger Securiy Internationa, Westport, Connecticut, London, 2007 , p.25

Vezi Rensis Likert, New Patterns of Management, 1961; The Human Organization, 1967

Vriens, Dirk, Information and Communication Technology for Competitive Intelligence, Idea Group Publishing, 2004

Waltz, Edward, Knowledge Management in the Intelligence Enterprise, 2003, p. 299 – 322

Weaver, Ole, Securization, în „Security Studies – A Reader”, editată de Christopher W. Hughes și Lai Yew Meng, Routledge, Taylor and Francis Group, New York, 2011, p. 5

Wheaton Kristan, BEERBOWER Michael T, „Intelligence Reform: Towards a New Definition of Intelligence”, 2006

Wheaton, Kristan J.; Chido, Diane E., Evaluating Intelligence, 2007, p. 19 – 23.

Wheaton, Kristan, Beerbower, Michael T, Intelligence Reform: Towards a New Definition of Intelligence, p. 319.

Winston, Brian, “Messages – Free expression, Media and the West, from Gutenberg to Google”, Routledge, Londra, 2005

Wolfers, Arnold, „National Security as an Ambiguous Symbol”, în Political Science Quarterly, Vol. 67, No. 4., decemrbie 1952, p. 481, disponibil și la link-ul files.janjires.webnode.cz/…/Arnold%20Wolfers

Wolfers, Arnold, „National Security as an Ambiguous Symbol”, în Political Science Quarterly, Vol. 67, No. 4., decemrbie 1952, p. 481, disponibil și la link-ul files.janjires.webnode.cz/…/Arnold%20Wolfers

Wolfers, Arnold, National Security as an Ambiguous Symbol, The John Hopkins University Press, 1962, pp.147, în „Security Studies – A Reader”, editată de Christopher W. Hughes și Lai Yew Meng, Routledge, Taylor and Francis Group, New York, 2011

VOLTI Rudi, Societies and technological change, Worth Publishers, New York, 2008

VRIENS Dirk, Information and Communication Technology for Competitive Intelligence, Idea Group Publishing, 2004

WALTZ Edward, Knowledge Management in the Intelligence Enterprise, 2003

Ullman, Richard, „Redefining Security”, în International Security, Vol. 8, No. 1, Summer, 1983, p. 129, disponibil și la link-ul http://www.jstor.org/discover/10.2307/2538489?uid=3738920&uid=2&uid=4&sid=21102906096993

Urban, Mark, The British quest for Transparency în TSANG, Steve (ed.), Intelligence and human rights in the era of global terrorism”, Praeger Securiy Internationa, Westport, Connecticut, London, 2007 , p.25

Winston, Brian, “Messages – Free expression, Media and the West, from Gutenberg to Google”, Routledge, Londra, 2005

Resurse electronice

http://www.academia.edu/9827686/2006_The_Smart_Nation_Act_-_Public_Intelligence_in_the_Public_Interest_Book, accesat la 15.03.2015

academy.army.md, trm.md/ 09.01.2014, ziarulnational.md, 10.01.2014

HG 870 din 28 iunie 2006

http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/riscuri_si_amenintari_actualitate_si_perspectiva.pdf, accesat la11.03.2015

http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/51_1991.php, accesat la 10.02.2014

http://www.mapn.ro/despre_mapn/informatii_generale/documente/strategia_nationala_de_aparare.pdf, accesat la 11.03.2015

http://www.mapn.ro/diepa/planificare/carta_alba.htm, accesată la 11.03.2015

http://www.presidency.ro/static/ordine/SNAp/SNAp.pdf

http://www.sri.ro/sri-in-50-de-minute.html/ 08.11.2013, accesată la data de 16.04.2014

https://www.chathamhouse.org/sites/files/chathamhouse/public/Research/International%20Security/r2020.pdf, accesat la 09.03.2015

sbu.gov.ua, 13.02.2014, accesat la data 16.04.2014

sri.ro, caleaeuropeana.ro/ 12.09.2013, accesată la data de 16.04.2014

www.m-securitynews.ro, rft.forter.ro, Buletin de teorie militară editat de Statul Major al Forțelor terestre, accesat la 10.02.2014

www.presidency.ro/static/ordine/SSNR/SSNR.pdf, accesat la 08.01.2014

LISTA ANEXELOR

Anexa 1.

Mic dicționar de cultură de securitate

Administrație – „suma tuturor organelor administrative ale unui stat; aparat format din instituții ale statului, create pentru a aplica regulamente, proceduri, politici, acte normative; structuri instituționale distincte, prin care se exercită puterea statului”.

Amenințări – „pericole potențiale, posibilitatea, probabilitatea, iminența sau consumarea acestora fiind influențată de o serie de factori ulteriori”.

Antiterorism – „totalitatea măsurilor întreprinse pentru prevenirea fenomenului terorist; planuri și acțiuni referitoare la evaluarea pericolului, întărirea plafoanelor de securitate a obiectivelor potențial vizate, protecția persoanelor și siguranța acțiunilor”.

Autoritate – „dreptul sau capacitatea, de a face propuneri sau de a da instrucțiuni, acceptate fără a recurge la persuasiune, negociere sau forță”.

Cetățean – „membru al unei comunități politice care are un statut juridic specific și/ sau drepturi civice”.

Comunitate – „anasamblu de relații sociale complexe în context specific; proces de participare, de instituționalizare și organizare; ideal de integrare socială”.

Conflict – manifestarea unui antagonism între două entități, individuale sau colective, având ca obiect schimbarea raporturilor de forță; confruntarea de intensitate și violență variabile a unor categorii de indivizi cu statute și roluri diferite; disfuncționaliate a sistemelor sociale de reglare prin care s-a asigurat consensul”.

Contraterorism – „riposta la o acțiune produsă sau în curs de desfășurare; proceduri de ripostă tactică, investigarea acțiunii și organizarea acțiunilor pe timpul crizei”.

Cultura – „munca de educare a spiritului; dezvoltarea mentală și organizațională a societății; complex de cunoștințe, credințe, valori și obiceiuri; modalităț de difuzare a cunoașterii în societate”.

cultura – munca de educare a spiritului; dezvoltarea mentala si organizationala a societatii; complex de cunostinte, credinte, valori si obiceiuri; modalitati de difuzare a cunoasterii in societate.

Cultura de securitate – „promovarea și consolidarea valorilor democratice prin dezvoltarea unei înțelegeri comune a provocărilor și oportunităților în domeniul securității naționale la nivelul statului și al societății; abordare instituțională modernă, care promovează problematica securității; cunoașterea registrului de urgențe publice de ordin politic, militar, economic, societal și ecologic; totalitatea noțiunilor, ideilor și informațiilor de care dispun, la un moment dar, cetățenii statului, referitoare la valorile, interesele și necesitățile naționale de securitate; modalitate de dezvoltare a unor atitudini, motivații și comportamente necesare apărării și protecției personale, de grup și statale, față de vulnerabilități, factori de risc, amenințări, stări de pericol sau agresiuni potențiale, precum și promovării acestora în mediul intern și internațional de securitate”.

Democrație – „conducerea celor mulți; ideal politic dorit, însă și contestat; termen politic antic parte din clasificarea formelor standard de regim; formă pură de guvernământ – sistem reprezentativ, etalon principal dominant; drept la autodeterminare colectivă.”

Educație de securitate – „educație preventivă și de gestiune a noului mediu de securitate intern și internațional, precum și a tipurilor de amenințări la adresa securității; ansamblu de măsuri întreprinse în mod sistematic de către autorități publice și organizații neguvernamentale, modalitate prin care noțiunile, ideile și informațiile referitoare la valorile, interesele și necesitățile naționale de securitate sunt utilizate, în forme și prin mijloace adecvate, în scopul formării și dezvoltării însușirirlor inteelctuale, morale și comportamentale ale cetățenilor în domenii și probeleme ale securității naționale și internaționale”.

Factori de risc – elemente, situații sau condiții care, prin natura lor, pot afecta securitatea statului., a grupului, a individului.

informatii – orice date, documente, obiecte sau activitati, indiferent de forma, suport, mod de exprimare sau de punere in circulatie.

Instituție – ansamblu complex de valori, norme și proceduri ale unui grup de indivizi; componentă concretă a unei societăți, activități determinate de anticipări stabilite și reciproce între actorii sociali.

Instituții de siguranță națională – „organe ale administrației publice, ce au ca scop cunoașterea, prevenirea și înlăturarea amenințărilor interne sau externe ce pot aduce atingere intereselor statului”.

Joint intelligence – „utilizată în sfera militară, în special a operațiunilor desfășurate pe timp de pace și de conflict, se referă la cooperare, comandă și direcție integrată și presupune folosirea resurselor și a informațiilor din toate sursele disponibile pentru realizarea analizei și informarea decidenților. Cuprinde întregul staff militar și este un proces complex care se desfășoară pe verticală și orizontală. Este folosit în corelație cu joint operations, joint commands și joint analysis, intelligence-ul aflându-se în strânsă conexiune cu operațiunile (fie că sunt derulate de armată sau de serviciile de informații), managementul organizației și, nu în cele din urmă, cu capacitatea de integrare a informațiilor și analiza efectuată în baza acestora”.

Organizație – „anasamblu umane ordonate și ierarhizate în vederea cooperării și coordonării membrilor lor în anumite scopuri, cu caracteristici și moduri diferite de funcționare, structură cu interdependență limitată a membrilor, raționalitate limitată a comportamentelor și legitimitate limitată a scopurilor”.

Paradigma securității umane, care pornește de la două premise fundamentale: securitatea națională începe de la nivelul cetățeanului și al comunităților locale (de jos în sus), fiind fundamentul oricărei alte strategii sectoriale; orice strategie de securitate este viabilă numai în condițiile unei competiții corecte în toate domeniile, bazată pe egalitatea de șanse, și ale asigurării unei vieți decente pentru cetățeni, măsurabilă inclusiv prin indicatorii de bunăstare socială, de sănătate și de educație (de sus în jos).

Politica – „proces decizional colectiv care include persuasiunea, negocierea și luare unei decizii privind scopurile și mijloacele optime pentru a atinge scopul final; lupta pentru obținerea și păstrarea autorității și a puterii”.

Politica de securitate – „complex decizional interdependent privind alegerea obiectivelor, a mijloacelor și resurselor alocate în situații specifice”.

Politici publice – „element esențial al democrațiilor moderne; plan sau model ales de acțiune sau non-acțiune, ca răspuns la o problemă sau un set de probleme sociale interconectate; modalități de a rezolva probleme complexe, formulate, exprimate și implementate”.

Securitate – „libertate în fața amenințării; domeniu complex, ambiguu, ideologizat și dificil de conceptualizat; prioritate în organizarea și funcționarea societății; produs al capacităților politice, militare, economice, societale și culturale ale societății; sarcina principală, dar nu exclusivă, a structurilor de stat; registru de urgențe publice, militare, civile și politice, materializat în agenda publică”.

Servicii de informații – „instituții abilitate care au ca scop principal colectarea și coroborarea de date și informații relevante în procesul decizional”.

Siguranța națională – starea de legalitate, de echilibru, și de stabilitate socială, economică și politică, necesară existenței și dezvoltării statului național român, ca stat suveran, unitar, independent și indivizibil, menținerii statului de drept, precum și a climatului

Stat – fenomen istoric sau concept filosofic universal; comunitate umană – politică suverană; societate umană agregată în diverse forme; fenomen specific modern; relație stabilă între comunitate și un teritoriu; caracteristici universale specifice, menținute în timp și spațiu; ansamblu de relații între persoane, ce presupune o conducere ierarhizată”.

Studii de securitate – „domeniu asociat relațiilor internaționale, studiilor strategice, cu accent pe aspectele civile ale vieții sociale”.

Terorism – „forma de violență fizică ce are ca scop crearea unei stări de insecuritate; cea mai complexă amenințare la adresa democrației și a statului de drept; provocare majoră în planul stabilității internaționale geenratoare de crize majore la nivel mondial”.

Vulnerabilități – „procese sau fenomene, individuale și/ sau sociale, care reduc capacitatea de reacție la riscurile existente sau potențiale sau care favorizează apariția/ crearea acestora”.

Anexa 2

Concepte și sintagme asociate intelligence-ului clasic și modern

Notă: sintagmele, conceptele și definițiile din cadrul acestei anexe sunt preluat, ad-literam, în integralitate, din studiile specialiștilor din domeniu

Intelligence clasic

“acțiuni secrete” – “măsuri active”, “diplomație publică”/ „soft power”.

„Schulsky și Schmitt fac, în Războiul tăcut, o comparație foarte interesantă între acțiunile secrete americane și măsurile active sovietice. Cei doi autori consideră că sintagma „acțiuni secrete” pare o invenție americană, cel mai apropiat echivalent sovietic fiind conceptul de „măsuri active”, cu precizarea că ultimul are o cuprindere mai largă, referindu-se atât la tehnicile deschise, cât și la cele secrete de influențare a evenimentelor, strategiilor și acțiunile altor țări”.

„De exemplu, măsurile active includeau activități de politică externă întreprinse de guvernul sovietic, precum acțiuni diplomatice, utilizarea unor mijloace de informare în masă oficiale, sau de către PCUS, așa cum era sprijinirea partidelor comuniste din alte țări, fapt care denotă accentul pus pe influențarea situației politice, pe obiectiv, iar nu pe caracterul secret sau public al acțiunilor. Gradul mai extins de cuprindere al echivalentului soviectic aduce în prim plan concepte suplimentare dezvoltate de americani precum cel de diplomație publică sau soft power”.

Intelligence modern

„deschidere” și „transparență”

„Paradoxul apărării societății deschise prin mijloace secrete. Contrar conceptelor de deschidere și transparență, serviciile de informații operează adesea în secret. Deoarece secretul poate genera lipsa unui scrutin public, este important ca parlamentul și în special executivul să urmărească îndeaproape operațiunile serviciilor”.

„Pe de o parte, o transparență deplină ar periclita producerea eficientă de securitate. Pentru a preveni deconspirarea mijloacelor și metodelor specifice/ periclitarea surselor, principiul transparenței nu poate fi aplicat decât într-o măsură limitată activității de intelligence”.

„Pe de altă parte, limitarea accesului la informații reduce abilitatea parlamentului de a trage la răspundere executivul. Precondiția fundamentală a guvernării democratice este înlăturată dacă executivul nu își expune acțiunile parlamentului”.

„Sistemele de control utilizate de diferitele agenții naționale evidențiază o serie de aspecte și arată diverse încercări de găsire a unui echilibru și de ameliorare a tensiunilor între transparență și control, pe de o parte, și eficiență, pe de alta. Crearea unor comisii/ comitete parlamentare ori a unor organisme independente ai căror membri s-au angajat să păstreze confidențialitatea a reprezentat o astfel de formulă de „compromis”.

“gândirea critică”

„Reprezintă unul dintre conceptele introduse de David Moore, concept ce a lipsit organizațiilor tradiționale de intelligence, catalogându-l un atribut al intelligence-ului modern”.

„negarea plauzibilă”

„Potrivit acestui concept, este în interesul statului ca factorii decidenți să nu fie informați despre toate activitățile, astfel încât anumite operațiuni necesare să poată fi desfășurate fără consimțământul oficial al guvernului ales în mod democratic”.

„Astfel, chiar dacă implicarea autorităților într-o acțiune sub acoperire devine publică, președintele trebuie să fie capabil să nege că a autorizat sau că a fost informat în legătură cu respectiva operațiune. O expresie sinonimică pentru negarea plauzibilă este ignoranță voită”.

„Negarea plauzibilă contrazice principiul asumării răspunderii și îndepărtează factorii de decizie și actorii politici de consecințele pe care le-ar putea avea mediatizarea unei acțiuni controversate. O astfel de înțelegere creează o ruptură nu numai în lanțul de comandă, dar și în ceea ce se poate numi lanțul de control. În consecință, liderii, iar în ultimă instanță guvernul, ar pierde controlul asupra agențiilor și nu ar fi în măsură să își asume responsabilitatea pentru care au fost aleși. Aceea de a se asigura că agențiile nu ascund informații. Serviciile nu trebuie să le permită politicienilor să se „protejeze” de informații privind subiecte controversate”.

„Pentru a fi eficientă, negarea plauzibilă nu numai că necesită limitarea cunoașterii activității la cel mai mic număr posibil de oficiali, dar presupune absența unei proceduri oficiale de aprobare, precum și a documentelor în care să se înregistreze respectiva aprobare. Activitatea însăși ar trebui derulată astfel încât volumul evidențelor să fie redus la minim, iar după finalizarea activității, probabil că ar trebui distruse orice documente create. Evident că astfel se creează condițiile unor neînțelegeri și a unei incertitudini cu privire la autorizarea unei anumite acțiuni. Fără o evidență scrisă, ar fi imposibil să se stabilească dacă o astfel de activitate a fost aprobată de către șeful guvernului sau de un oficial de rang înalt care nu aparține domeniului informațiilor

“spațiul public”, “cetățenii”, “competiția”, “cooperarea, reprezentanții” (în relația intelligence – democrație, intelligence-ul are ca referențial principal conceptele generice ale democrației).

“spațiul public”

„Prin natura activității lor, serviciile de informații sunt structuri ale statului care privilegiază spațiul public în sensul de bază de satisfacere a nevoilor colective (de securitate, de exemplu) și de exercitare a autorității legitime. Interacțiunea intelligence-ului cu spațiul privat este, în anumite situații limitate, una conflictuală în sensul în care acțiunea serviciilor de informații poate restrânge drepturile și libertățile civile sub un control judecătoresc strict. Prin urmare, tensiunea dintre spațiul de acțiune al instituțiilor de intelligence și aria libertăților democratice este reglată în cadrul statului de drept prin filtrul puterii judecătorești”.

“cetățenii”

„Cetățenii reprezintă elementul cel mai distinctiv al regimului democratic. Toate regimurile au conducători, au spațiu public, dar ele devin democratice doar în măsura în care au cetățeni, în sensul deplin și complet al termenului. Din acest punct de vedere, serviciile de informații au obligații operaționale. Un exemplu îl constituie misiunea serviciilor de informații interne, misiunea de apărare a Constituției (apărarea democrației și ordinii constituționale, a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor – garantate constituțional, precum și protejarea exercitării neîngrădite a acestora[3]). Dincolo de sarcinile operaționale, serviciile de informații trebuie să se implice în procesul de formare a culturii de securitate. O societate democratică alcătuită din cetățeni informați cu privire la drepturile și obligațiile lor în raport cu securitatea națională, cu misiunile serviciilor de informații, poate favoriza un cadru normal și eficient de funcționare a intelligence-ului. Altfel, serviciile vor fi judecate eronat, în contexte care favorizează latura senzațională, ezoterică, ruptă total de realitatea muncii de informații”.

„Studiile și dezbaterile asupra conceptului culturii de securitate s-au extins și au devenit tot mai importante pentru instituțiile statului și societatea civilă, în contextul internaționalizării, multiplicării și diversificării riscurilor și amenințărilor la adresa securității.Într-o accepțiune comună, cultura de securitate înseamnă cunoașterea și înțelegerea de către cetățeni, de către societate în general, a drepturilor, libertăților și obligațiilor fundamentale. Toate acestea devin cultură de securitate, în momentul în care instituțiile statului cu atribuții în realizarea securității naționale și cetățenii acționează convergent și eficient împotriva factorilor de insecuritate. Cultura de securitate este parte integrantă a conceptului de cultură civică participativă. Cultura de securitate reprezintă mai mult decât un exercițiu de comportament social, este construită pe un sistem legislativ coerent, pe un control eficient al tendințelor de restrângere a drepturilor și libertăților individuale care pot fi adoptate de către puterea politică și instituțiile statului, precum și pe o societate civilă puternică, activă și responsabilă, care să modeleze comportamentul cetățenilor, în ceea ce privește promovarea intereselor de securitate atât ale statului și ale cetățenilor”.

„Atunci când se face referire la „securitate”, percepția autorităților este diferită de cea a cetățenilor, astfel încât, putem spune că avem de-a face cu două abordări: din partea autorităților: acestea au experiență și capacitate de a răspunde într-un cadru instituțional, în următoarea ordine: securitate internațională, națională, locală și individuală; de către cetățeni și reprezentanții civici ai acestora: experiența le permite să răspundă în ordine inversă, respectiv: securitate individuală, locală, națională și internațională”.

“Competiția”

„Competiția este un concept puțin generos pentru completarea câmpului de analiză privind interacțiunea democrație – intelligence. Competiția pentru resurse dintre serviciile de informații sau dintre branșele unui serviciu de informații poate fi un zonă de discuție, însă astfel de fenomene nu sunt specifice doar serviciilor de intelligence din regimurile democratice”.

„Spre deosebire de competiția politică, esențială pentru structurarea intereselor, reprezentarea lor și formalizarea în decizii și politici publice, concurența serviciilor de informații produce mai degrabă efecte negative în planul securității naționale atât prin irosirea resurselor ca urmare a dublării activităților, cât și prin riscul de concentrare pe competiție și nu pe riscuri și amenințări”.

„Singura zonă în care competiția poate fi utilă și generează interacțiuni pozitive între intelligence și societate este externalizarea unor activități ce aparțin domeniului securității naționale către societatea civilă, mediul privat care concurează pentru câștigarea de contracte (furnizori de mijloace de colectare, de produse OSINT)”.

„Una din întrebările relevante pentru analiza raportului intelligence – democrație este dacă intelligence-ul din surse deschise ar trebui să fie dezvoltat în principal în sectorul privat sau încorporat în cadrul sistemului național de informații secrete. În ambele cazuri OSINT-ul trebuie să depășească obstacolele birocratice, să lupte pentru partea sa de buget într-o competiție dură specifică etosului democratic.

„Privatizarea intelligence-ului sau încredințarea unei părți a procesului de intelligence sectorului privat reprezintă o temă de aprofundat. Externalizarea unor funcții secundare ar permite, probabil, analiștilor de intelligence să petreacă mai mult timp pentru a stăpâni „funcțiile de bază”, a competențelor lor specifice”.

“Cooperarea”

„În regimul democratic, pentru a intra în competiție, actorii trebuie mai întâi să coopereze. În cea ce privește securitatea prin cooperare aceasta se bazează pe asocierea partenerilor în vederea atingerii unor valori comune, printre care prioritare sunt democrația, respectarea drepurilor și libertățiilor cetățenești, domnia legii și existența unei economii bazate pe piața liberă, egalitatea în drepturi și dreptatea socială.Din punctul de vedere al evalării relației intelligence – democrație, reținem indicatorul cooperării între serviciile de informații, dar mai ales al cooperării serviciilor cu societatea civilă și mediul academic”.

Parteneriatul cu societatea civilă. Cultura participativă a securității

Parteneriatul structurilor de intelligence cu societatea civilă trebuie analizat din cel puțin două perspective:

„Ca o completare operativă metodelor de colectare și analiză a informațiilor în sensul în care, organizațiile societății civile pot furniza informații de interes pentru securitatea națională sau pot participa la analiza lor, în baza unor parteneriate acceptate de ambele părți”.

„Ca un exercițiu de transparență al serviciilor de informații care, pentru a se integra în societatea democratică și a câștiga credibilitate, permit extinderea controlului civil și contribuie la educarea publicului larg pe teme specifice, prin generarea de parteneriate și contexte de comunicare cu organizații civice”.

„Societatea civilă poate genera relații spontane, rețele informale dezvoltate, are capacitatea de a percepe diferențele de nuanță și nivele emoționale legate de potențialele riscuri și amenințări la adresa securității naționale. Este un avantaj competitiv important generat de mai mulți factori (funcționarea într-un mediu dinamic; bază a puterii politice; izvor de experiență și pregătiri foarte diversificate; furnizor și beneficiar de securitate; canal și mediu de procesare a opiniilor; un tot ce generează și înglobează statul, structurile militare și de informații;concomitent, resursă și instrument) care stimulează parteneriatul dintre intelligence și societatea civilă. Organizațiile neguvernamentale pot asigura acea parte importantă a grupurilor de analiză care, prin paleta largă a experiențelor și pregătirilor componentelor sale, generează o analiză mai obiectivă asupra problematicii securității naționale. În statele cu tradiție democratică, astfel de grupuri de analiză (think thank-uri) au ca misiune: analiza informației, obținerea feedback-ului de la societatea civilă, construirea unor canale de propagare a măsurilor proactive”.

“reprezentanții”

„Reprezentanții aleși direct sau indirect desfășoară, în democrațiile moderne, cea mai mare parte a activității concrete. Practic, ncio democrație modernă nu poate supraviețui fără reprezentanți. Funcționarea instituțiilor de intelligence într-un regim democratic are drept referențial principal una din regulile de aur ale democrației moderne, potrivit căreia „controlul asupra deciziilor guvernamentale care privesc politicile publice revin, conform Constituției, reprezentanților aleși.” (Robert Dhal). Prin urmare, într-o democrație serioasă, deciziile care privesc securitatea națională sprijinite prin politici specifice care implică instituțiile de intelligence trebuie să se supună controlului reprezentanților alești. Consistența acestei relații de subordonare care conferă legitimitate sistemului este dată de măsura în care controlul nu se limitează la acțiuni formale, dar nici nu devine instrument de reglare a competiției politice (politizarea intelligence-ului). Politicienii aleși prin vot popular trebuie să aibă posibilitatea să își exercite atribuțiile constituționale fără a fi supuși unor eventuale ordine, fie ele și informale, venite din partea oficialităților nealese, cu condiția ca exercitarea atribuțiilor să nu lezeze, pe considerente partizane, securitatea națională”.

“societate civilă” (Relația intelligence – societate civilă)

„Societatea civilă a devenit un concept privilegiat în literatura de specialitate privind democratizarea și consolidarea democratică, chiar dacă natura specifică a rolului societății civile în guvernarea democratică este încă dezbătut”.

„Rămâne încă un concept preponderent tulbure, tocmai pentru că în lipsa instrumentelor de analiză provenite din convenții unanim acceptate, nu au putut fi formulate, până în prezent, prea multe teorii consistente. Societatea civilă globală continuă să fie însă un concept în plină devenire, ce își găsește funcționalitatea imediată la nivelul unei arene globale unde amenințarea riscului a devenit dincolo de orice „un ansamblu de mecanisme și proceduri care au ca rol sau funcție și temă să asigure puterea”.

Anexa 3

Conține lucrarea „Evaluarea politicii externe europene”, elaborată de Filon Morar, publicată la 13.02.2014, disponibilă la adresa http://cssas.unap.ro/ro/pdf_publicatii/is4-5.pdf

"Cum poate fi evaluat obiectiv impactul politicii externe a UE, care ar fi învățămintele pentru diplomațiile din statele membre și care sunt perspectivele pentru acțiunea comună externă a Uniunii? Chiar dacă metodologia le este uneori chestionată, indicii generali de țară oferă o evaluare bazată pe o multitudine de factori politici, economici, sociali. Există și indici sectoriali care măsoară respectul drepturilor și libertăților individuale sau nivelul de corupție a țărilor. Credința că acțiunea guvernamentală poate fi apreciată mai aproape de felul în care operează companiile private, în termeni de eficiență și parametrii obiectivi ghidați de nivelul de atingere a obiectivelor, poate spori responsabilitatea și oferi stimuli și unor instituții naționale sau supranaționale. Un raport al European Council on Foreign Relations (ECFR), intitulat European Foreign Policy Scorecard 2014, ne propune evaluarea politicii europene externe după indicatori de performanță. Este a patra evaluare anuală. Fiecare dintre cele 28 de state membre este evaluată ca fiind 'lider', 'susținător' sau 'trântor' pe fiecare din cele 66 de dosare geografice sau tematice (de la relațiile cu Rusia privind zona Arctică la relația cu Turcia privind drepturile omului sau politica europeană de neproliferare). Nu există categoria 'obstrucționiștilor', ceea ce indică prudență politică. România nu se află nici în fruntea, nici la coada clasamentelor. Prin parcurgerea textului de față, cititorul revistei se poate simți încurajat să acceseze raportul online la ecfr.eu/scorecard/home. Principalii indicatori pentru care fiecare acțiune europeană comună primește note sunt 'unitatea', 'resursele' și 'rezultatele'. Totuși, capacitatea de influențare a Uniunii Europene pe anumite teme nu este simpla rezultantă a sumei aritmetice a 'unității' și 'resurselor' alocate. Chiar și raportul sugerează aceasta vizual în tabelul care prezintă scorurile finale. Pentru Relația cu Rusia privind Parteneriatul Estic, unitatea și resursele sunt evaluate aproape de maximum (4 unități din 5), în timp ce rezultatul este 1 din 10 unități. Situație similară în ceea ce privește Relațiile cu Rusia privind conflictele prelungite. Raportul lasă însă senzația că acțiunile de politică externă pot fi evaluate și ajustate/ameliorate prin raportarea 'unității' și 'resurselor' la rezultatele obținute: dacă cresc scorurile pentru primele două, impactul va spori. Iar suma celor trei criterii va da nota finală, ceea ce ar permite evaluări anuale comparative. Ceea ce nu se aplică, de pildă, Procesului de Pace din Orientul Mijlociu, unde obiectivele politice ale Uniunii sunt în genere agreate de statele membre, acestea fiind principalul contributor financiar în domeniul asistenței. însă rezultatele pe care UE le obține, raportat la eforturile depuse, sunt minime. Nu numai că există o pletoră de actori implicați, dar credibilitatea și eficiența UE depinde și de capacitatea de atracție, respectul și prestigiul Uniunii. Faptul fundamental rămâne că politica externă europeană este o mărturie că acțiunea externă tinde să fie subminată de amalgamul mozaicat de interese din interiorul său. Acestea pot și sunt jucate unele împotriva celorlalte de partenerii externi. Statul-națiune nu va gândi și acționa european când va considera că interese majore îi pot fi afectate. Iar parteneri externi vor profita de aceasta. Ceea ce indică că unitatea europeană, acolo unde există, este conjuncturală, iar resursele pe care UE le poate aloca în susținerea unei politici sunt reversibile. Mai departe, aceasta înseamnă că unitatea europeană trebuie să devină structurală și resursele alocate strategic, în consonanță cu prioritățile politice. China tinde să perceapă UE drept un actor economic datorită țărilor membre, dar, tot datorită lor, nu ca pe unul cu relevanță geostrategică globală. Premierul Li Kekiang, care a fost anul trecut în România și Germania, se gândește la proiecte economice, nu la cooperări strategice cu țările UE. Poate de aceea nici nu a trecut pe la Bruxelles. In privința Mali și a Republicii Central Africane, dacă Franța a decis, pentru a evita evoluții nedorite, să acționeze singură militar până se configurează o forță mai amplă UE sau ONU, Germania cancelarului Merkel (învestită cu al treilea mandat) a afectat eforturile Comisiei Europene de a reduce dependența de petrolul rus și a jucat propria carte națională (urmată de Marea Britanie) când s-a opus acțiunilor ferme ale Comisarului pentru Comerț împotriva subvențiilor chineze pentru companiile producătoare de panouri solare. China a mers direct la centrii nevralgici de decizie din UE: mirajul investițiilor chineze în timp de criză și frica de retorsiune asupra companiilor naționale care operează în China au determinat Londra și Berlinul să prefere calea națională. Aparența solidarității europene a fost salvată de un compromis de ultim minut”.

Anexa 4

Scurtă prezentare a volumului elaborat de Abram N. Shulsky, Gary J. Smith, „Războiul tăcut: introducere în universul informațiilor secrete", 2008

Opera "Războiul tăcut: introducere în universul informațiilor secrete", publicată în 2008, își face apariția la câțiva ani de la momentul în care lumea Intelligence-ului s-a schimbat radical și încearcă să aducă un important aport de cunoștințe în ceea ce privește domeniul informațiilor. În contextul actual de dinamicitate în care limitele sunt continuu redefinite, este imperios necesar efortul de a crea o cultură de securitate populației globale. Acesta este și obiectivul celor doi autori, Abram Shulsky și Gary Smith, care prin intermediul acestei cărți oferă premisele necesare înțelegerii conceptului de Intelligence.

Modul în care autorii prezintă informația, limbajul, precum și caracterul explicit și detaliat al conținutului facilitează interiorizarea coordonatelor definitorii muncii de informații. Important de menționat este că această interiorizare este accesibilă atât cititorului neavizat, pentru care opera servește drept manual de Intelligence, cât și ofițerului care activează sau a activat în domeniu, pentru care opera este o lectură interesantă, prin posibilitatea de identificare cu situațiile contextuale prezentate.

Conținutul operei, după cum spune și titlul, reprezintă o trecere în revistă a tot ceea ce înseamnă Intelligence, de la activități, oameni, până la structura organizațională. Cei doi autori descriu în cadrul operei cele trei dimensiuni ale Intelligence-ului: ca informații, ca activități și ca organizații. În momentul în care se vorbește despre Intelligence ca informații, este prezentată importanța relevanței informațiilor selectate pentru formularea și implementarea unor strategii de securitate națională. Când se referă la Intelligence ca activități, opera ne oferă o imagine exhaustivă în ceea ce privește cele patru activități de bază ale unui serviciu de informații:

culegerea – fie ea din surse deschise (OSINT) sau din surse secrete (umane <HUMINT>, tehnice <SIGINT, etc>)

analiza – filtrarea, conexarea și interpretarea obiectivă a informației brute culese de către palierul operativ

acțiunile acoperite – care au ca scop principal influențarea unui guvern străin

contrainformațiile – care protejează informațiile propriului stat

Ca o completare a acestui tablou general, autorii fac o selecție din istorie și prezintă eșecuri ale serviciilor de informații, evenimente neprevăzute, acțiuni secrete, operațiuni de dezinformare și contradezinformare, într-o manieră în care ajută cititorul să pătrundă până la sursa inițială a unei disfuncționalități, vulnerabilități sau chiar a unui risc, amenințare sau pericol la adresa securității naționale.

În concluzie, având în vedere schimbarea paradigmatică în Intelligence odată cu 11 septembrie 2001, proliferarea amenințărilor asimetrice și prezența tot mai activă a actorilor nonstatali, lumea are nevoie de cultura de securitate care să determine populația globală să contribuie la starea de securitate internațională. Iar în acest sens, Abram Shulsky și Gary Smith au creat "Războiul tăcut", o operă ce este mai mult decât un articol despre lumea informațiilor, este o adevărată enciclopedie a Intelligence-ului actual.

Anexa 5

Studiul „Analytic Culture in the US Intelligence Community. An Ethnographic Study", realizat de specialistul din cadrul CIA, Rob Johnston, 2005, disponibil în biblioteca electronică a site-ului CIA

Deși nu constituie o noutate pentru specialiștii în intelligence, problema a revenit în atenție în ultimii ani și a evidențiat studiu elaborat de către specialiști din cadrul CIA în anul 2005existența a două curente de gândire. O primă tendință, sprijină ideea că analiza de intelligence trebuie considerată o „știință" și favorizează o perspectivă mai „rațională" și mai puțin individualistă asupra procesului de analiză. Reprezentativ pentru acest curent de gândire poate fi considerat un și în care se aprecia că analiza este (sau cel puțin ar trebui să fie) parte a unui proces științific, deoarece „există metode generale care ar putea fi formalizate, iar acest proces ar putea conduce la dezvoltarea analizei de intelligence ca o disciplină științifică". Pe de altă parte, studiul recunoștea că ideea potrivit căreia analiza de intelligence este o „colecție" de metode științifice întâmpină rezistență la nivelul analiștilor din cadrul serviciilor de informații americane.

Adepții teoriei conform căreia analiza de intelligence trebuie interpretată ca o „artă" se pronunță pentru o viziune analitică care pune un accent mai mare pe experiența, intuiția și „flerul" analistului. În aprecierea acestora, urmare a unui efort excesiv direcționat spre demonstrarea caracterului științific al procesului de analiză, există riscul ca analiza de intelligence să atingă un nivel prea ridicat și, în același timp, inutil de scientizare (acest proces de scientizare ar fi expresia unui curent de gândire post-Război Rece, potrivit căruia „afacerile umane" ar putea fi înțelese în mod științific, iar științele sociale ar trebui să copieze științele exacte). Astfel, tendința de scientizare a procesului de analiză ar conduce, pe de o parte, la diminuarea/eliminarea judecăților profunde, care sunt rezultatul intuiției și imaginației proprii ale analistului, iar pe de altă parte, ar ignora faptul că analiza de intelligence este un exercițiu complex de interpretare a datelor și informațiilor, de recunoaștere a unor pattern-uri și de intuiție[7]. Pornind de la aceste considerații, se manifestă o reținere față de „mitul" existenței metodologiei științifice în analiza de acest tip, apreciindu-se că fundamentarea științifică a activității de informații rămâne să fie inventată, deoarece în prezent aceasta lipsește[8]. În opinia reprezentanților acestui curent de gândire, rigoarea, acuratețea, claritatea și precizia sunt esențiale în analiza de intelligence, dar o metodologie prea centrată pe solicitarea unor dovezi demonstrabile (palpabile) este puțin probabil să contribuie la îmbunătățirea calității analizei (un asemenea demers conduce la ignorarea unor importante judecăți de valoare de tip inferențial).

Prin urmare, activitatea de intelligence nu poate fi abordată numai din perspectiva metodelor științelor exacte și a utilizării tehnologiei, în condițiile în care există permanent factori care nu pot fi controlați. Din acest motiv, numai analiștii sunt considerați creatori de intelligence deoarece, în ciuda sprijinului oferit de tehnologie (prin noi modalități de prelucrare a datelor și informațiilor), aceasta din urmă nu ar fi capabilă să producă „cunoaștere", în comparație cu gândirea intuitivă a analistului.

Având în vedere scopul analizei de intelligence, de a prezenta factorilor de decizie semnificația principală a informațiilor despre o „țintă" vizată, perspectiva privind raportul dintre „știință" și „artă" impune și luarea în calcul a relației dintre metodele cantitative și cele calitative în procesul de elaborare a analizei. În opinia lui Walter Laqueur, analiza de intelligence este o „știință" a incertitudinii și o „artă" a probabilității. Din acest punct de vedere, metodele cantitative (analiza statistică, analiza bayesiană, modelul teoriei jocurilor, modelul diagramelor etc.) nu pot da rezultatele scontate, deoarece nu pot explica evenimente specifice. Analistul interpretează realitatea prin prisma propriilor sale modele de gândire, percepții și valori și de aceea, pregătirea unui analist de intelligence trebuie să urmărească dezvoltarea abilităților de a utiliza în procesul de analiză, „metode" de gândire care să includă atât elemente de „artă", cât și de „știință", în condițiile în care, deși „știința" este parte a analizei de intelligence, „arta" (judecățile individuale ale analistului) constituie componenta principală care asigură plus valoare produsului de intelligence.

Anexa 6

Elementele unei discipline științifice