Studiu Privind Conflictul Actual Dintre Turcia Si Siria (2011 Prezent) Si Securitatea la Granițele Europei Si ale Pactului Nord Atlantic
Cuprins
Orient versus Occident. Consecințele și mizele politice și diplomatice ale conflictului dintre Turcia și Siria (2011-2015)
Introducere
Întreaga modernitate europeană, care își are rădăcinile la sfârșitul secolului al XVIII-lea în Franța revoluționară și care se continuă până în zilele noastre în Europa unită sub aspect economic, cultural și politic sub tutela Uniunii Europene, este dependentă în primul rând de un fenomen economic, cultural, social și politic care se conturează din punct de vedere ideologic în Vestul Europei și poartă denumirea de liberalism. Fără liberalism și transformările pe care acesta le aduce o dată la nivelul mentalităților, ca și ideologie politică și sistem socio-cultural, și apoi la nivel economic și politic, prin instituirea comerțului liber și a inițiativei private, a regimului constituțional și a separației puterilor în stat, societatea Occidentală nu ar fi putut să aibă același curs de evoluție pe care îl are astăzi. Marcat de principii și practici precum libertatea, egalitatea și solidaritatea, modelul democrtic Occidental este cel care se răspândește de pe bătrânul continent mai întâi în America iar apoi, după ce preia din desfășurarea procesului de obținere a independenței și construire a statului federal american o serie de trăsături specifice, se propagă în valuri la nivelul întregului glob. Modernizarea nu este însă un fenomen liniar, și fiecare stat nou creat începând cu secolul al XIX-lea și terminând cu mijlocul secolului al XX-lea și-a însușit în mod diferit atributele acesteia. Fenomenul modernizator se conturează și consolidează în mod distinct în fiecare stat și în fiecare regiune în funcție de specificul cultural și istoric de aici. Astfel, Orientul Mijlociu care intră în contact cu modernizarea și modernitatea la începutul secolului al XX-lea va avea un parcurs complet diferit față de Europa sau America vizavi de acest fenomen. Unitatea culturală și religioasă în Orientul Mijlociu nu este una la fel de omogenă ca în cazul leagănului modernității, anume Europa. Conținând majoritar regiuni care aparțiunseră până la începutul secolului al XX-lea Imperiului Otoman, Orientul Mijlociu a constituit dintotdeauna un spațiu multi-cultural și multi-religios. Un exemplu în acest sens este reprezentat de aria geografică și culturală identificată în scrierile europene sub denumirea de Levant. Este vorba despre spațiul istoric și geografic de întâlnire a drumurilor comerciale ce veneau din Asia, Europa și Africa și cuprinde o serie de state actuale ce au în comun vecinătatea cu bazinul Mediteranei, anume, Ciprul, Turcia, Siria, Libanul, Palestina, Iordania și Israel. În această zonă de profundă sinteză lingvistică, religioasă și culturală, arabi, greci, armeni, italieni și alți europeni au conviețuit vreme de secole într-o armonie generată de însăși diversitatea care îi caracteriza.
Valurile modernizării au început să lovească Europa inițial, apoi America de Nord și apoi regiunile și formațiunile statale învecinate cu continentul european: Imperiul Otoman și coloniile din Orient ale marilor puteri occidentale.
Discutând despre cel mai frecvent semn al modernizării și europenizării lumii arabe și a Orientului Mijlociu, istoricul Bernard Lewis identifică prezența cafenelelor ca element simbol al adoptării modernizării de către acesta din urmă. Un element frecvent în majoritatea orașelor din Orientul Mijlociu este cafeneaua sau uneori ceainăria, unde aproape la orice oră din zi poți vedea oameni – de obicei numai bărbați – stând la masă, bând o ceașcă de cafea sau ceai, fumând poate o țigară, citind un ziar, jucând table și ascultând cu jumătate de ureche orice se aude la radio-ul sau TV-ul instalat într-un colț. Prezența cafenelei ca spațiu de liberă exprimare a opiniilor și de manifestare a discuțiilor referitoare la realitățile politice, economice și sociale ale vremii reprezintă partea plină a paharului, sau elementul modernizării pe care Orientul și-l însușește cu ușurință, avînd în vedere predispoziția anterioară a comunităților din această zonă față de ideea și conceptul de cafenea – un concept care inițial, în secolul al XV-lea se conturează pentru prima dată la Istanbul pe teritoriul Imperiului Otoman.
Destrămarea Imperiului Otoman după terminarea Primului Război Mondial a generat o serie de transformări în structura politică, economică și socială a comunităților din Orientul Mijlociu. Dacă Turcia reușește să fructifice moștenirea otomană în sens pozitiv și să parcurgă un drum sinuos ce-i drept, dar cu rezultate satisfăcătoare către modernizare și democratizare, Siria nu are aceeași soartă politică. Marcată de un șir violent de lovituri de stat și rebeliuni religioase, aceasta din urmă nu reușește nici o secularizare totală și nici o deschidere a regimului către democratizare după căderea Imperiului Otoman.
Cu singura excepție a Israelului care se configurează ca stat în 1948, toate statele nou b#%l!^+a?create în Orientul Mijlociu după terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial sunt state arabe cu populație majoritar musulmană. Situația se va schimba dramatic după 1991 când Uniunea Sovietică se destramă. Aceasta conținuse în interiorul său teritoriile din Transcaucazia și Asia Centrală (Armenia, Georgia și cele 5 republici central-asiene Tadjikistan, Azarbaigian, Kazahstan, Uzbekistan și Turkmenistan) care după destrămare își vor relua locul în rândul statelor independente cu o tradiție de apartenență la sau dependență față de Orientul Mijlociu. Naționalismul israelian, cel arab cu diferite tente în funcție de apartenența religioasă la Islamul de tip Șiit, Sunnit sau la alte ramuri minoritare, cel iranian cu complexitatea structurii sale ce își trage originile din tradiția persană și din islsmism și cel turc cu simbioza specifică între islamism și europenizare au transformat Orientul Mijlociu în ultimii 50 de ani în scena unor conflicte pe cât de sângeroase pe atât de dificil de explicat și de soluționat.
Lucrarea de față își propune să prezinte, în contxtul tendințelor Occidentului – în special ale Uniunii Europene – de democratizare, securizare a granițelor și în același timp promovare a unei politici și atitudini tolerante față de minoritățile religioase și etnice extra-europene, importanța semnificația și mizele din perspectiva politică internă dar și din perspectiva relațiilor internaționale, a recentelor conflicte ce au avut loc la granița dintre Turcia și Siria începând cu anul 2011 și continuând până în prezent. Îmi propun în această lucrare să prezint cu ajutorul unei analize comparative situația conflictului de graniță dintre cele două țări, punând accent atât pe contextul politic intern dominant în cele două state, pe orientarea politică a liderilor și pe existența unor precedente istorice în cee ce privește conflictele dintre acestea.
Ambele state moderne, cel turc și cel sirian aparțin zonei geografice și istorice a Levantului, sunt marcate de o tradiție arabă și islamică majoritară, dar conțin în interiorul lor minorități etnice și religioase a căror prezență a modelat de-a lungul timpului și mai ales în modernitate, dinamica politică, socială și militară ale celor două state.
Ipoteza de la care pornesc în redactarea lucrării este aceea că, sursa sau rădăcinile actualelor conflicte ce au loc la granița dintre Siria și Turcia este reprezentată de o modernizare sau occidentalizare rău aplicată, în sensul lipsei timpului necesar și a fondului cultural și istoric colectiv care să permită generarea unor valori democratice la nivelul societăților siriană și turcă. Este vorba despre eterna dilemă referitoare la compatibilitatea islamului cu democrația și despre felul în care această dilemă poate fi depășită. În contextul internațional contemporan, lipsit de rivalitatea ideologică existentă în timpul Războiului Rece, democrația nu mai apare ca o față a monedei sau o alternativă la comunism. Democrația, așa cum o promovează instituțiile și organizațiile internaționale interstatale (de tipul ONU, NATO sau UE) este o necesitate ce trebuie îmbrățișată în virtutea consolidării la nivelul societății și al statului a unei serii de principii și practici menite să asigure drepturi și libertăți esențiale cetățenilor, o funcționare legală a statului pe plan intern și un climat de securitate și pace pe plan extern. Experiența proceselor de democratizare din statele Americii Latine, ale Europei Centrale și de Est de după căderea comunismului și a statelor Lumii a Treia din Africa și Orientul Mijlociu după destrămarea regimurilor coloniale ne-a învățat faptul că democratizarea implementată în practică este departe de a fi procesul continuu și omogen prezentat în teorie. Factorii interni – care țin de particularitățile culturale, religioase și de o anumită conștiință și solidaritate colectivă ce sunt generatoare de valori democratice – sunt esențiali în accelerarea sau încetinirea democratizării. Pe de altă parte, din perpectiva relațiilor internaționale și a studiilor de securitate, este dificil de calculat și mai ales de generalizat impactul democrației asupra dinamicii relațiilor conflictuale sau de pace dintre diferite state ale lumii. Teoria democratică a păcii, care susține faptul că două democrații nu vor intra niciodată în conflict militar una cu cealaltă este profund criticată astăzi atât la nivel teoretic de realism și constructivism cât și la nivel pragmatic de configurarea noilor zone de conflict în special în Orientul Mijlociu și în Lumea Arabă, dar și în Asia și mai nou în Europa de Est (a se vedea cazul Rusiei și ocuparea Crimeei).
În acest context, al unui univers ambiguu atât din punct de vedere teoretic cât și pragmatic al democrației și relațiilor internaționale, analizând conflictul dintre Turcia și Siria în perioada 2011-2014 îmi propun să răspund la o serie de întrebări în vederea unei mai bune clarificări a cauzelor, consecințelor și contextului în care acest conflict se desfășoară. Întrebările de cercetare ale lucrării mele sunt așadar următoarele:
Care sunt particularitățile societății și statului în cazul Turciei și al Siriei, care dau o dinamică aparte procesului de democratizare?
Putem considera Turcia și Siria democrații, aplicând principiile democratice ale poliarhiilor, așa cum au fost ele instituite de către Small și Singer (1976) și Dahl b#%l!^+a? (2003)?
Cum afectează gradul de democratizare al unui stat comportamentul acetuia în luarea deciziilor vizavi de problemele de securitate și relații diplomatice cu statele vecine?
Cum afectează contextul social, religia, tradițiile și în general societatea civilăși gradul ei de cristalizare procesul democratic și potențialul de conflict al unui stat?
Care sunt etapele desfășurării conflictului dintre Turcia și Siria și cum a influențat istoria recentă a relațiilor dintre cele două state dinamica defășurării conflictului?
În afară de cele două state, care este reacția și rolul actorilor internaționali în conflictul turco-sirian izbucnit în 2011?
În ceea ce privește metodologia lucrării, îmi propun să realizez o analiză comparată bazată pe studiul calitativ al fenomenului ales spre a fi analizat. Analiza comparată este folositoare în vederea stabilirii elementelor pe care cei doi actori politici internaționali le au în comun în ceea ce privește dinamica relațiilor internaționale pe care aceștia le stabilesc cât și organizarea internă. Studiul calitativ se referă exact la potențialul comparativ al cazurilor alese și la evidențierea unor asemănări și deosebiri dintre cele două. Asemănări și deosebiri care nu au neaparat o natură cuantificabilă, dar au o capacitate explicativă mult mai ridicată decât analiza cantitativă (care pune accentul pe variabilele cuantificabile) datorită complexității de nuanțe și a posibilității explicării unor fenomene care sunt particulare studiului de caz ales, neputând fi generalizate. Variabilele de analiză pe care le utilizez în lucrare se referă la gradul de democratizare al Siriei și al Turcieate dinamica defășurării conflictului?
În afară de cele două state, care este reacția și rolul actorilor internaționali în conflictul turco-sirian izbucnit în 2011?
În ceea ce privește metodologia lucrării, îmi propun să realizez o analiză comparată bazată pe studiul calitativ al fenomenului ales spre a fi analizat. Analiza comparată este folositoare în vederea stabilirii elementelor pe care cei doi actori politici internaționali le au în comun în ceea ce privește dinamica relațiilor internaționale pe care aceștia le stabilesc cât și organizarea internă. Studiul calitativ se referă exact la potențialul comparativ al cazurilor alese și la evidențierea unor asemănări și deosebiri dintre cele două. Asemănări și deosebiri care nu au neaparat o natură cuantificabilă, dar au o capacitate explicativă mult mai ridicată decât analiza cantitativă (care pune accentul pe variabilele cuantificabile) datorită complexității de nuanțe și a posibilității explicării unor fenomene care sunt particulare studiului de caz ales, neputând fi generalizate. Variabilele de analiză pe care le utilizez în lucrare se referă la gradul de democratizare al Siriei și al Turciei, dinamica relațiilor diplomatice dintre cele două state, similiaritățile și deosebirile dintre spațiile micro-sociale ale celor două cât și viziunile referitoare la ideea de conflict și pace. Studiul de caz ales se referă la conflictul militar desfășurat la granița dintre cele două state și urmărește pe lângă variabilele prezentate mai sus și pe lângă clarificarea răspunsurilor la întrebările de analiză, o aprofundare a temei conflictului, securității și democratizării în Orientul Mijlociu dintr-o perspectivă mai puțin utilizată de către majoritatea cercetătorilor în domeniile itoriei, filozofiei politice sau relațiilor internaționale, anume din perspectiva statelor din Orientul Mijlociu și a înțelegerii pe care societățile și opinia publică de aici o dau fenomenelor modernizatoare precum democratizarea, managementul conflictelor și globalizarea.
Structura lucrării mele va urmări îndeaproape întrebările enunțate mai sus cât și metodologia aleasă. Lucrarea este structurată pe trei capitole dintre care primele două tratează probleme de metodologie, teorie și context istoric, social, politic și economic menite să permită ulterior analiza studiului de caz din capitolul al treilea.
Primul capitol al lucrării intitulat “Democratizarea, modernizarea și securitatea teritorială în contextul lumii islamice” tratează tema generală a dinamicii și contextul democratizării în lumea islamică. În acest capitol încerc să clarific o serie de probleme care țin de contextul internațional și intern care a generat apariția sau mai exact necesitatea democratizării în Orientul Mijlociu și în general în lumea islamică. De asemenea, susțin opinia împărtășită de majoritatea orientaliștilor din științele politice și relațiile internaționale, anume că datorită particularităților sale naționale, etnice și religioase, Orientul Mijlociu și în special Lumea Arabă nu poate să adopte integral și prin metode naturale (de jos în sus) modelul democratic Occidental.
Cel de-al doilea capitol al lucrării, tratează cazurile particulare ale Turciei și Siriei ca modele de modernizare a statelor islamice și își propunre să stabilească de această dată bazele contextului istoric și politic în care cele două state islamice se formează și se consolidează. În acest capitol mă axez în special pe o analiză comparativă a formelor de guvernământ, structurii politice și sociale și a dinamicii relațiilor dimplomatice dintre cele două state. Îmi propun să decopăr elementele comune dar în special elementele distincte care țin de organizarea și funcționarea statului turc și a celui sirian de la formare până în prezent. Scopul este acela de a obține o mai bună înțelegere asupra cauzelor care au generat reizbucnirea conflictului turco-sirian în 2011 și continuarea de atunci a acestuia în ciuda eforturilor făcute de către actorii internaționali supra-statali în vederea impunerii păcii.
Cel de-al treilea capitol este dedicat studiului de caz al conflictului propriu-zis dintre b#%l!^+a?Turcia și Siria și e intitulează „Securitate teritorială, democrație și conflict în contemporaneitate. Studiu de caz: Conflictele de la graniță dintre Turcia și Siria 2011-2015”. Acesta este capitolul în care pornind de la premizele teoretice stabilite în capitolele anterioare și utilizând informația referitoare la contextul istoric al relațiilor dintre cele două state, identific elemente specifice ale conflictului, implicații ale acestuia cât și urmările posibile ale unei asemenea ciocniri armate între două state, dintre care cel puțin unul, anume Turcia, era considerat un etalon al democrației și modernizării în cadrul statelor provenite din tradiția islamică.
În ceea ce privește bibliografia utilizată în vederea redactării lucrării de față, aceasta conține o serie de cărți și articole de specialitate care pot fi clasificate cel mai bine în funcție de tematică: lucrări teoretice referitoare la fenomenul modernizării și la conflictele din Orientul Mijlociu, istorii și istoriografii ale constituirii statului modern turc și ale statului sirian, articole de specialitate referitoare la interpretarea relațiilor internaționale, teorii ale relatiilor internaționale și felul în care acestea se reflectă în cazul statelor din Orientul Mijlociu, teorii ale democrației și democratizării și aplicații ale acestora în cazul Turciei și al Siriei, materiale online și presă internațională referitoare la relatarea evenimențială a conflictului turco-sirian izbucnit în 2011.
Dintre autorii islamiști consacrați studiului și cercetării în domeniul Islmului și statelor islamice, utilizez ca bază bibliografică a acestui studiu, cărțile lui Bernard Lewis, Fred Halliday, Michael Coleman, etc. În ceea ce privește teoriile democrației și validitatea acestora în relațiile internaționale, cât și studiile pe tema securității și integrării europene, mă raportez la analiști și teoreticieni consacrați din domeniul științelor politice și relațiilor internaționale, cum ar fi Robert Dahl, Henry Kissinger, Samuel P. Huntington, etc. datorită barierei lingvistice, accesul pe care îl am la lucrări scrise în limba arabă sau turcă pe subiectul ales de mine îmi este limitat la traduceri în limbi de circulație internațională, totuși utilizez în lucrare ca surse bibliografice o serie de titluri ce aparțin cercetătorilor turci sau arabi în general, scrise sau traduse în limba engleză.
1. Democratizarea, modernizarea și securitatea teritorială în contextul lumii islamice
1.1.a) Definirea termenilor-cheie utilizați
În vederea realizării cercetării pe care mi-am propus să o întreprind, o stabilire precisă a înțelesului termenilor și cuvintelor-cheie utilizate este absolut necesară. Printre aceste cuvinte-cheie se numără democratizare, conflict, regimuri democratice, agresiune teritorială, politică de securitate, integrare europeană, islamism și stat islamic. Înainte de trecerea la munca de cercetare propriu-zisă o definire a termenilor, în vederea clarificării poziției de pe care realizez analiza, este mai mult decât oportună.
Democratizarea este în sens larg înțeleasă ca procesul străbătut de către un stat și de către o societate de la o formă de guvernare anterioară nedemocratică la una democratică. Democratizarea este în accepțiunea majorității cercetătorilor și teoreticienilor un proces cu durată imposibil de stabilit în avans și care poate lua diverse forme în funcție de specificul fiecărui stat și al fiecărei societăți. Huntington este cel care identifică problema lipsei unei ordini legitime ca problemă principală a tuturor societăților aflate în schimbare sau mai precis în trecerea de la un regim non-democratic la unul democratic.
Conflictul este definit de către Diez, Stetter și Mathias ca o competiție sau o dispută între doi actori care au nevoi, idei, valori sau scopuri distincte. Pe scurt, conflictul denotă incompatibilitatea pozițiilor subiecților implicați iar definiția acestuia pune accent în special pe ideea de opoziție sau incompatibilitate situată în centrul conflictului, lăsând practic deschisă determinarea naturii acestei incompatibilități. Definiția aleasă de mine pune în categoria conflictelor și conflictele non-violente. Potențialitatea de violență a unui conflict, poate genera, prin materializarea sa, o transformare socială sau politică ce poate fi clasificată ca fiind productivă în măsura în care părțile implicate în conflict sunt capabile să își depășească incompatibilitățile și să legitimeze noua organizare de după manifestarea conflictului. Condiția sine-qua-non ca un conflict violent să se materializeze într-o transformare productivă este aceea a aspirației ambelor parți care se află în conflict către o situație de pace.
Regimuri democratice sunt toate regimurile care îndeplinesc condițiile sau b#%l!^+a?principiile menționate mai sus în lucrare (vezi nota 4). În mod clasic și urmând strict tradiția democratică europeană, un regim democratic e bazează pe separarea strictă a puterilor legislativă, executivă și juridică, pe o lege scrisă (Constituție) și pe pleiada drepturilor și libertăților cetățenești așa cum e conturează acestea de-a lungul secolelor al XIX-lea și al XX-lea. Incompatibilitatea definițiilor date mai sus regimului democratic cu situația unor state precum cele din Orientul Mijlociu se referă la interferența religiei în organizarea politică, trăsătura a regimurilor din lumea arabă care neagă însuși scopul primordial al modernizării europene, anume secularizarea (separarea politicului de religios)
Agresiunea teritoarială este considerată în lucrarea de față una dintre manifestările posibile ale apariției unei stări conflictuale între doi actori statali. Aceasta intră în categoria conflictelor violente implicând în general forțe armate ale statelor aflate în conflict.
Politica de securitate este un concept modern în relațiile internaționale, dar ale cărui rădăcini se pot regăsi în istoria Europei. Ca și înțeles aceasta există în istoria europeană încă din secolul al XVI-lea, când cardinalul Richelieu elaborează noțiunea de rațiune de stat (raison d’etat) în vederea justificării acțiunilor externe ale Franței. Practic politica de securitate presupune linia sau direcția pe care un stat o ia în relațiile internaționale având ca principal scop asigurarea securității teritoriale, politice și economice.
Integrarea europeană este în contextul acestei lucrări un termen care are rezonanță și importanță în cazul unei dintre cele două state aflate în conflict, anume Turcia. Prin integrare europeană se înțelege procesul de aderare la principiile, valorile și practicile Uniunii Europene în vederea aderării la această organizație sau a extinderii colaborării cu aceasta. În contextul vecinătății sale cu UE, prin granițele cu Grecia, Cipru și Bulgaria, Turcia și-a manifestat încă de la conturarea Uniunii Europene ca entitate economică și politică, interesul față de aderarea la piața europeană.
Islamismul și statul islamic sunt două concepte ce pot fi mai bine înțelese dacă sunt luate și analizate împreună. Islamismul, cunoscut și sub denumirea de regim islamic sau regim politic islamic reprezintă o formă specifică de guvernare în care elemente de legislație și organizare modernă (de factură democratică sau autoritară) se combină cu elemente din legea și tradițiile credinței musulmane, numită și Islam. Islamul este practic o ideologie care promovează primatul religiei (islamice) în viața politică, socială și individuală. Avem așadar de-a face cu o ideologie holistă, cu pretenții autoritare și chiar totalitare de control asupra statului, societății și spațiului privat ce aparține individului. Statul islamic este prin analogie, statul care adoptă ideologia Islamului ca și ideologie dominantă, care se organizează și funcționează în conformitate cu valorie și legile acesteia și care se identifică mult mai ușor cu valorile și tradițiile populației din Orientul Mijlociu, în special cu credincioșii arabi. Dată fiind definiția anterioară a democratizării, este evident faptul că cele două fenomene, anume democratizarea ca proces de adoptare a valorilor democratice fundamentale și Islamul ca ideologie holistă și centralizatoare sunt foare greu de combinat în organizarea statală și socială.
1.1.b) Democratizarea ca valoare suprema a realităților politice contemporane
După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, Războiul Rece care avea să izbucnească între cele două mari puteri mondiale, URSS și SUA avea să fie un tip de război cum nu se mai întâlnise până atunci în istoria modernă și contemporană a umanității. Bazat pe conflict militar indirect și pe o competiție acerbă în ceea ce privește tehnologiile militare și industriale cât și zonele de influență de pe întregul glob, acest nou tip de conflict a adus în prim-plan distincția democrație-totalitarism, mai exact democrație-comunism. Democratizarea Lumii a Treia, anume a statelor recent devenite independente pe fondul decăderii imperiilor coloniale, dar și conservarea fragilelor regimuri democratice interbelice în alte părți ale globului, a constituit pentru SUA un pilon esențial în lupta cu URSS. Printre valorile pentru care America se implicase în cele două conflagrații mondiale anterioare, la bază se afla democrația considerată chintesența creării și funcționării sistemului politic american și a societății din SUA.
Parcursul democrației a fost și continuă să fie unul dificil de observat cu claritate datorită sinuozităților și ambiguităților de fond și de formă ce pot apărea în momentul transgresării de la teorie la realitate și viceversa. Inventată la nivel principial sau teoretic de b#%l!^+a?anticii greci, democrația (demos (gr. veche.) = popor, kratos (kr. veche = putere) este considerată în modernitate și post-modernitate o modalitate de înlăturare și prevenire a tiraniei (Karl Popper), o religie în sine și singurul regim politic (Pierre Manent), încarnarea imperfectă a pieței (Ludwig von Misses), un proces continuu de transformare și modelare a instituțiilor politice (Dahl și Sartori) dependent de condițiile și procesele sociale și economice și de transformarea acestora (Huntington).
Este adevărat că, din momentul apariției sale pe scena modernității, moment considerat de către Huntington primul val lung de democratizare care are loc în jurul anului 1820, procesul democratic are o dinamică particulară și fluctuantă, iar consolidarea acestuia se realizează în mod diferit de la un stat la altul. În paralel, îmbogățirea sensurilor semantice și pragmatice ale cuvântului democrație generează în plan teoretic o creștere a ambiguității pentru cercetătorul interesat de o analiză care să răspundă la întrebarea Ce este democrația?. Dacă în secolul al XIX-lea tradiția democratică este strict legată de liberalism, iar forma de regim modern experimentată este democrația liberală (practic democrația apare ca o rezolvare la problema echilibrului libertate-egalitate nesoluționat pe deplin de către teoreticienii clasici ai liberalismului), secolul al XX-lea și în special perioada interbelică pune democrația în opoziție cu noile tipuri de regimuri extremiste de stânga și de dreapta care se dezvoltă în democrațiile primului și celui de-al doilea val de democratizare. Situația politică internațională de după terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial și imediata izbucnire a Războiului Rece, generează o nouă transformare de viziune la nivel teoretic și practic vizavi de democrație ca regim politic dar și ca sistem de valori împărtășit de statele non-comuniste și transformat în ideal ce urma să fie răspândit în Orientul încă nedemocratizat. Întrebările și dilemele referitoare la democrație, jocul democratic, cauzele care generează apariția și consolidarea acesteia și urmările sale constituie un punct esențial pe agenda cercetătorilor contemporani în domeniul științelor socio-umane. La întrebarea care este cel mai bun regim politic?, contemporaneitatea tinde să răspundă în unanimitate că democrația este cea mai apropiată de ideal, dar în același timp dinamica, structura și complexitatea trăsăturilor regimurilor democratice fac analiza democrației un subiect central al științelor politice și relațiilor internaționale în special.
Dacă în cazul primelor democrații europene cât și în cazul modelului democratic american, democratizarea e realizează pe fondul unei tendințe liberale dominante, pre-existența liberalismului ca și condiție pentru apariția democrației nu se aplică în cazul democrațiilor moderne. Totuși, există un anumit punct în care principiile liberalismului se întâlnesc și fuzionează cu democrația:
“Singura formă de egalitate care este nu doar compatibilă cu libertatea, așa cum e înțeleasă aceasta de către doctrina liberală, dar este chiar cerută de ea, este egalitatea în libertate: ceea ce înseamnă că oricine trebuie să se bucure de o libertate compatibilă cu libertatea celuilalt și să poată face tot ceea ce nu lezează egala libertate a celorlalți. Practic, încă de la apariția statului liberal, această formă de egalitate a inspirat două principii fundamentale care au fost enunțate în norme constituționale: a) egalitatea în fața legii; b) egalitatea în drepturi.
Primul principiu se găsește în constituțiile franceze din 1791, 1793 și 1795; apoi în art. 1 al Cartei de la 1814, în art. 6 al constituției belgiene din 1830, în art. 24 al constituției lui Carol-Albert (1848). De o aceeași însemnătate este considerat amendamentul al XlV-lea al Constituției SUA care vrea să asigure fiecărui cetățean „protecție egală în fața legilor". Cel de-al doilea principiu este afirmat solemn în art. 1 al Declarației Drepturilor omului și cetățeanului din 1789: „Oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi." Ambele principii traversează întreaga istorie a constituționalismului modern…”
Plecând de la distincția lui Bobbio între liberalism ca ideologie politică modernă și democrația în sensul funcțional și procedural al cuvântului, acela de proces prin care se dă un anumit ritm, o anumită dinamică și structură funcționării statului, teoreticienii contemporani din știința politică și relațiile internaționale precum Robert Dahl și Robert b#%l!^+a?Singer (vezi nota 4) au încercat să deposedeze tradiția democratică de încărcătura sa Vestică și să descopere o formulă mai puțin bazată pe o anumită etică subiectivă și mai funcțională și în cazul statelor cu o tradiție, cultură și religie diferite față de cele existente în spațiul european. Democratizarea a ajuns astfel să fie privită strict ca un proces structural prin care se instituie în cadrul unei formațiuni politice (stat) un sistem de norme și reguli menite să genereze un regim democratic.
Din moștenirea europeană a democrației moderne de secol al XIX-lea (care într-adevăr apare și se dezvoltă în paralel și datorită liberalismului) rămâne în special ideea de egalitate în fața legii și egalitate în drepturi, idee care este reflectată în unealta instituțională și procedurală a democrației, anume Constituția democratică. Existența unei Constituții redactată pe principii democratice cum ar fi separarea puterilor în stat, soluționarea dilemei majoritate-minoritate, etc., și chiar a unor instituții-simbol ale democrației cum ar fi legislativul ales pe baza votului universal, nu garantează un proces eficient al democratizării deoarece pe funadalul unor realități politice, economice și sociale, pentru ca democratizarea să se realizeze în mod profund și nu superficial este nevoie ca toate domeniile menționate mai sus să își armonizeze mecanismele de funcționare și structura astfel încât să poată absorbi principiile democratice.
Majoritatea analiștilor și cercetătorilor moderni subscriu în continuare la actualitatea variabilelor democrației așa cum au fost ele enunțate de către Robert Dahl:
dreptul de vot,
dreptul de a fi ales,
dreptul liderilor politici de a concura pentru susținere și voturi,
alegeri libere și corecte,
libertatea de asociere,
libertatea de expresie,
surse alternative de informare,
instituțiile responsabile de politicile publice să depindă de vot și de alte expresii ale preferințelor.
Așa cum reiese din enumerarea principiilor democratizării realizată de către Dahl și însușită de către Lijphart în cartea sa despre cele treizeci și șase de demoicrații funcționale în contemporaneitate și așa cum vine să întărească Giovanni Sartori în Teoria democrației reinterpretată, distincția majoritate-minoritate și problematica consensului vin să completeze corolarul caracteristicilor proceselor de democratizare la nivel global. Originile europene ale democrației moderne nu au reușit din păcate să elimine în plan funcțional, adică atunci când vine vorba despre implementarea propriu-zisă a regimului democratic, gradul de subiectivism și asocierea principiilor democratice în general cu lumea Occidentală. Din acest motiv și de asemenea datorită rădăcinilor profund europene și mai ales Vest europene a principiilor fundamentale ale democrației atât la nivel teoretic cât și la nivel procedural, fenomentul democratizării nu este ușor de implementat în sisteme culturale și tradiționale și în societăți din afare sferei Occidentale de influență. Istoria a demonstrat acest fapt în cazul statelor din America Latină și a statelor din lagărul comunist din Europa Centrală și de Est cât și în cazul statelor din Lumea a Treia și din Orientul Mijlociu, a căror proces de emancipare și independență s-a defășurat în mai multe valuri, fiind profund influențat de istorie și dinamica la nivel mondial a marilor puteri. Majoritatea specialiștilor în științe politice și relații internaționale și mai ales în analiza Orientului Mijlociu și a lumii Arabe, cad de acord asupra faptului că modernitatea și post-modernitatea aduc în prim-plan trei evenimente majore care fac neceară regândirea și re-analizarea fenomenelor politice și sociale ce au loc în Orientul Mijlociu. Aceste trei evenimente sunt:
războiul civil din Liban din 1975, care izbucnește în sânul unei societăți cunoscută pentru caracterul său tolerant și înclinația către prosperitate,
revoluția din Iran și detronarea șah-ului în 1978-1979, o revoltă mai degrabă politică decât militară, care a avut drept scop dărâmarea unui regim ce deținea o putere economică și politică imensă și o armată de 400.000 de oameni echipată cu cele mai noi invenții tehnologice militare din Vest
căderea Zidului Berlinului urmată de colapsul URSS, un eveniment pe care foarte puțini l-au putut anticipa și care a marcat finalul ultimelor patru mari conflicte ce au marcat secolul al XX-lea, anume rivalitatea colonială europeană, cele două Războaie b#%l!^+a?Mondiale și Războiul Rece (toate patru cu profunde urmări asupra dinamicii politicii mondiale dar și a Orientului Mijlociu).
Lupta ideologică dintre America și Uniunea Sovietică o dată câștigată de prima țară, noi probleme apar la orizont pe fondul terminării Războiului Rece. Dintre acestea, cea mai importantă la nivel mondial și din perspectiva relațiilor internaționale se referă la securitatea teritorială și la noile dileme generate de dispariția unei lumi polarizate și revenirea la un sistem cu posibilitate multipolară de conflict. Democrația și securitatea au fost de-a lungul Războiului Rece doi termeni ideologici ai discursului Occidental care au mers mână în mână. Colaps-ul URSS-ului și îndepărtarea ideologică și mai ales de perspectivă a Europei de America au adus în primii ani de multipolaritate în scena relațiilor internaționale dilema securității teritoriale care alături de fenomentul democratizării influențează în mare măsură parcursul modern al statelor islamice de felul Turciei și mai ales al Siriei.
1.2 Miza securității teritoriale și corelația acesteia cu democratizarea
Sfârșitul Războiului Rece a însemnat căderea în desuetudine a principiilor realiste, susținute în partea de final a acestuia de către Henry Kissinger, și concomitent relansarea diplomației secolului al XIX-lea. Pe de altă parte, întoarcerea la idealismul începutului de secol al XX-lea nu mai era nici ea posibilă. Principala problemă identificată, de altfel, de un reprezentant al realismului clasic – Kissinger – și de un reprezentant al neorealismului-Mearsheimer – este aceea că sistemul internațional se transformă dintr-unul bipolar într-unul multipolar și astfel este necesară o reconfigurare la nivel internațional a instituțiilor și a relațiilor între state.
Abordarea constructivistă potrivit căreia structurile sociale sunt cele care stau la baza relațiilor internaționale se pliază foarte bine pe situația creată după dezmembrarea U.R.S.S.-ului. Constructiviștii sunt de părere că Războiul Rece a fost o structură naturală ale cărei constrângeri au generat o structură de informații împărtășite. În momentul finalizării acestuia, echilibrul dintre ele două mari puteri s-a năruit și a apărut necesitatea configurării unei noi structuri în care instituțiile internaționale joacă rolul de garanți ai circulației informației, iar numărul statelor cu putere decizională crește.
În perioada de început a noii configurări informația circula mai greu deoarece era vorba de un sistem internațional multipolar în care erau implicate mai multe state. Instituțiile internaționale , precum NATO, nu își definiseră încă rolul în noua structură, motiv pentru care noul ansamblul este unul care va genera o serie de dileme ale securității. Spre deosebire de perioada Războiului Rece, după terminarea acestuia, lipsa accesului la informație poate genera tot atâtea dileme de securitate câți actori sunt implicați în structura respectivă.
În contextul redefinirii NATO ca organizație apărătoare a democrației și păcii este evident că rolul asumat de aceasta este, dintr-o perspectivă constructivistă, acela de soluționare a dilemelor de securitate. Creșterea numărului statelor cu importanță decizională și eliminarea amenințării comune – U.R.S.S. – au generat multiple dileme ale securității a căror rezolvare temporară a fost, în momentul adoptării sale, Parteneriatul pentru Pace.
Dacă Parteneriatul pentru Pace încheiat în 1994 între Alianța Nord-Atlantică și fostele semnatare ale Pactului de la Varșovia a reprezentat o posibilă soluție la dilema securității generată în Europa Centrală și de Est de căderea Cortinei de Fier, o soluție similară nu a fost la fel de ușor de găsit în vederea soluționării dilemelor securității în Orientul Mijlociu, deoarece aici urmările căderii U.R.S.S. – în care unele state din lumea Arabă avuseseră un aliat de nădejde – nu sunt la fel de evidente și cu un deznodământ la fel de previzibil ca în cazul statelor post-comuniste. În primul rând, Orientul Mijlociu spre deosebire de Europa Răsăriteană, nu a avut niciun stat comunist propriu-zis, iar o dată cu terminarea Războiului Rece niciunul dintre conflictele de aici nu ia sfârșit având în vedere că acestea erau numai adiacent conectate cu realitățile lumii bipolare și a sferelor de influență americană și sovietică.
Scena este în continuare dominată de potențialul de conflict și insecuritatea teritorială în teritoriile ocupate de către Israel și locuite de palestinieni și deasemenea, așa cum voi arăta în capitolele următoare, se intensifică conflictele și disputele de frontieră între statele din Orientul Mijlociu și din Asia ca urmare a destrămării U.R.S.S. care cuprindea în teritoriul său serie de minorități și etnii diferite și care își afirmă pentru prima dată după 1991 dreptul la emancipare.
De-a lungul istoriei moderne și contemporane, Orientul Mijlociu și lumea islamică în general au cunoscut o serie de conflicte militare și armate, fie că este vorba despre războiae între diferite state sau atacuri teroriste. Toate acestea au fost în contemporaneitate supuse judecăților și rezoluțiilor organismelor și organizațiilor de drept internațional și acelor care b#%l!^+a?se ocupă de respectarea drepturilor omului atât pe timp de pace cât și pe timp de război. Principalele evenimente militare și confruntări violente care au fost sancționate de către organismele de drept internațional atât din perspectiva securității teritoriale cât și din cea a drepturilor omului. După terminarea Războiului Rece principalul organism militar internațional care a acționat în cadrul conflictelor din această zonă au fost trupele militare NATO ( a se vedea Războiul din Golf din 1990-1991 și ulterior Războiul din Irak din martie-mai 2003 ).
Potențialul de conflict și insecuritatea teritorială reprezintă în continuare probleme-cheie în cazul statelor Lumii Arabe din Orientul Mijlociu și Apropiat. Gradul de democratizare al unui stat și capacitatea acestuia de a instituționaliza la nivelul societății o serie de valori și principii democratice, deși considerate elemente esențiale în asigurarea unui climat pașnic, sunt extrem de dificil de atins. Situația economică precară și gradul ridicat de sărăcie în rândurile populației vin să îngreuneze misiunea democratizării, anume garantarea drepturilor și libertăților cetățenești iar la nivelul statului consolidarea unei puteri legitime garantă a securității teritoriale și stabilității.
Profunzimea, durata și violența conflictelor care au loc în Orientul Mijlociu au generat o serie de luări de poziție din partea Organizației Națiunilor Unite în special în probleme precum securitatea individuală, drepturile copiilor și probleme de acordare de prim-ajutor victimelor civile ale conflictelor armate din zonă. O altă caracteristică în special a lumii Arabe indiferent că vorbim despre state în care modernizarea s-a produs la un nivel mai profund ca în cazul Turciei sau state în care aceasta nu a reușit să treacă de nivelul de suprafață, ca în cazul Siriei, este reprezentată de caracterul militar al majorității regimurilor politice și de prezența facțiunilor militare care combat și se opun puterii oficiale. Opoziția nu se realizează pe terenul instituțiilor democratice și prin intermediul instituțiilor puse la îndemână de către democrație. Conflictele sunt majoritar armate, se soldează cu victime în special din rândul civililor, al femeilor și al copiilor iar impactul acestora asupra procesului democratic este imens. La întrebarea “De ce Orientul Mijlociu sau mai precis de ce Lumea Arabă nu poate fi democratică?”, Majoritatea specialiștilor au răspuns cu argumentul religiei și cel al faptului în această zonă modernizarea târzie a adus în scena abia în ultimii 50 de ani naționalismele virulente care în celelalte părți ale lumii au avut punctul de apogeu la începutul secolului al XX-lea. Refuzul renunțării la dominația religiei asupra politicului și la interferența celor două și trecerea la un stat secular nu s-au produs în cazul Islamului decât în Turcia și chiar și aici cu costuri substanțiale și cu momente de revenire asupra deciziei inițiale.
Urmând îndeaproape teoria democrației și situația din statele arabe, chiar din cazurile particulare alese spre analiză în această lucrare, se poate observa faptul că o principală cauză a întârzierii modernizării și a gradului scăzut de democratizare este constituită de predominanța religiei în probelmele statale. Pe de altă parte, așa cum o serie de teoreticieni și cercetători contemporani ai situației lumii Arabe susțin, paradigmele de analiză și cercetare inventate de lumea Occidentală nu reușesc să se plieze pe și să explice realitățile existente în Orientul Mijlociu și în lumea Arabă în general. Democratizarea, modernizarea și securitatea terirorială ramân simple concepte teoretice ale căror urme practice sunt dificile de regăsit pe măsură ce ne îndepărtăm cu analiza de pe malurile Mediteranei și ne afundăm în inima Orientului.
În ciuda transformărilor care au avut loc la nivel internațional și regional în Europa de Est o dată cu căderea Cortinei de Fier, Orientul Mijlociu a rămas în mare nechimbat. Relațiile stat-stat de aici s-au păstrat tensionate, iar religia domină în continuare scena politică. Pentru cei din afară care doresc să înțeleagă specificitatea acestei zone, factorii enumerați mai sus sunt esențiali în analiza Orientului Mijlociu. Perspectiva culturală, este de părere Halliday, este singura care ne poate oferi un punct de vedere pertinent vizavi de realitățile politice și sociale din această zonă și de asemenea o posibilă explicație a persistenței acestora.
Particularitățile lumii islamice sunt, așa cum vom vedea în sub-capitolul următor, cele care dau particularitățile în evoluția și dinamica democratizării din această zona și de asemenea cele pe baza cărora poate fi explicată frecvența conflicutului și absența securității teritoriale în această regiune.
O ultimă observație este necesară în încheierea acestui sub-capitol cu referire la democratizare, modernizare și securitate teritorială în cadrul Turciei și al Siriei care reprezintă propriu-zis domeniul nostru de analiză. Observația se referă la parcursul celor două state în istoria modernă și contemporană și punctează diferențele esențiale dintre cele două cât și specificitățile modernizării așa cum a fost aceasta înțeleasă și implementată în Orientul Mijlociu.
În primul rând, vizavi de forma de regim politic, Turcia este începând cu Mustafa b#%l!^+a?Kemal Ataturk o republică seculară, unitară, constituțională și democratică ce recunoaște în interiorul statului și societății existența unor minorități etnice și culturale cum ar fi armenii, grecii și evreii în timp ce kurzii, circazienii, albanezii, bosniacii și georgienii nu sunt minorități oficial recunoscute pe teritoriul Turciei. În timp ce marea majoritate a populației este musulmană, există și minorități religioase catre sunt protejate de lege. În cazul Siriei pe de altă parte, avem de-a face cu un stat care începând cu 1963 cuprinde în titulatura sa eticheta de Arab ceea ce presupune nerecunoașterea oricărei minorități pe teritoriul statului. Din momentul formării statului modern turc și până în prezent, Turcia este membră a Națiunilor Unite, a NATO, OSCE (Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa) și G20 (Grupul celor 20 de economii dezvoltate), fiind de asemenea unul dintre primii membrii ai Consiuliului Europei creat în 1949 și un membru asociat al CEE (Comunitatea Economică Europeană) începând cu 1963, alăturându-se uniunii vamale europene în 1995 și începând negocierile pentru adevarea la UE în 2005. Siria pe de altă parte, a avut o scurtă perioadă după obținerea independenței în care a experimentat democrația sub forma unei republici constituționale democratice, după care sub influența mișcării Baath-iste se alătură valului de naționalisme arabe tipic anilor ’60 și devine o republică arabă, clasificată de barometrele pentru măsurarea democrației ca fiind nedemocratică și de asemenea clasificată ca fiind unul dintre cazurile cele mai extreme în care civilii sunt afectați de mișcările politice și militare. Începând cu 1963 și până în 2011 Siria s-a aflat sub starte de urgență, având practic suspendate majoritatea protecțiilor constituționale pentru cetățeni. De altfel fostul președinte Sirian, al-Assad este faimos inclusiv în istoria românească din perioada comunistă pentru relațiile sale cu serviciile secrete și pentru colaboararea cu KGB-ul și chiar cu Securitatea într-o serie de operațiuni cu tentă teroristă. De asemenea, până în momentul izbucnirii revoluției siriene în 2011, Siria ieșise din majoritatea organizațiilor internaționale și regionale și de asemenea încetase relațiile diplomatice cu o serie de state precum SUA, Marea Britanie, Spania, Belgia, Franța și Tunisia.
În al doilea rând ca și expunere din exterior la valorile democratice și modernizare, Turcia a avut avantajul geopolitic de a se afla în vecinătatea Europei (de altfel Istanbulul este un oraș jumătate situat în Europa, jumătate situat în Asia) și de a beneficia la prima mână de avantajele modernizării. Preocuparea elitelor politice și intelectuale față de procesul de modernizare este net superioară celei a omologilor lor din Siria, stat situat în inima Orientului Mijlociu și care în ciuda diversității etnice, religioase și culturale care l-a caracterizat încă din cele mai vechi timpuri, sub influența naționalismului extremist arab tinde să își anihileze potențialitatea de modernizare.
1.3 Particularități ale statelor arabe și musulmane și compatibilități cu valorile democratice
Diferența dintre un stat care se auto-denumește în titulatură și documentele oficiale ca Stat Arab și un stat musulman, adică în care majoritatea populației este de religie musulmană este una esențială pentru demersul lucrării de față. Dintre cele două state care reprezintă obiectul acestei cercetări Siria este un Stat Arab în timp ce Turcia este o republică democratică musulmană (adică cu o majoritare a populației de religie islamică). Majoritățile și minoritățile de orice fel – religioae, etnice, sexuale, culturale – reprezintă în fapt baza unui stat și mai ales a unei societăți democratice atâta timp cât acestea nu sunt excluse și beneficiază de o reprezentare la nivel politic.
Dacă modernizarea Imperiului Otoman începe în 1908 o dată cu Revoluția condusă printre alții de către Mustafa Kemal Ataturk și cunoscută sub denumirea de Revoluția Junilor Turci, iar democratizarea Turciei ca urmare a destrămării Imperiului Otoman și creare a republicii turce, se întâmplă treptat și procesual, în cazul celorlalte state din lumea islamică, putem considera că problema democratizării și a compatibilității democrației cu Islamul se pune în cazul cercetătorilor dar și al oamenilor politici începând cu anul 2011, an în care Tunisia dă startul Primăverii Arabe. Până atunci statele arabe beneficiau toate de sisteme politice autoritare pe care după 2011 au încercat să le transforme în guvernare democratică. Totodată, creșterea influenței partidelor Islamiste o dată cu adâncirea procesului de democratizare pe scena politică democratică, pune în discuție cea mai importantă chestiune legată de lumea Arabă în special dar și de statele cu societate civilă predominant musulmană în particular, anume compatibilitatea democrației cu Islamul. Este necesară specificația că Islamul nu este considerat din perspectiva religioasă și culturală, ci din cea politică în care acesta este utilizat ca instrument în vederea atingerii unor țeluri.
Chiar și în cazul Turciei care este un stat secular, continuând forma care i-a fost dată la începutul secolului al XX-lea de către Ataturk, procesul de democratizarte nu este complet iar apariția și creșterea în simpatiile electoratului a partidelor islamiste amenință să stopeze b#%l!^+a?sau chiar să întoarcă înapoi acest proces în ciuda profundei tradiții seculare imprimată statului turc de către Mustafa Kemal Ataturk. Având în vedere faptul că democrația depinde, ca oricare alt regim politic de prezența conducătorilor – persoane care ocupă roluri specifice de autoritate și care pot da comenzi legitime celorlalți – cee ce face diferența între conducătorii democratici și cei nedemocratici sunt regulile și normele care stabilesc felul în care acești conducători ajung la putere și de asemenea stabilesc practicile care îi fac pe liderii politici răspunzători pentru acțiunile lor.
Pentru a putea răspunde la întrebarea dacă islamul este compatibil cu democrația este necesar așadar să aducem în discuție întrebarea fundamentală, anume “de unde vine sau care este sursa originală a puterii legitime?”. În cazul societăților islamice contemporane se pot observa, așa cum remarcă majoritatea cercetătorilor care își axează mai mult studiile pe perspectiva istorică și socio-culturală, coexistența a două concepte ale puterii. Primul este conceptul modern, preluat din tradiția europeană seculară, care susține primatul statului ca sursă originară a puterii legitime.
Mult mai important pentru demersul științific al acestei lucrări și în general pentru cercetarea aspectelor legate de compatibilitatea islamului cu democrația este cel de-al doilea concept al puterii, conform căruia puterea politică își ia legitimitatea de la legea religioasă, de la Islam. Puterea în această paradigmă de gândire aparține așadar elitelor profesionale, juriștilor. Teologii sunt cei care au stabilit prima dată principiile doctrinei Islamice a puterii și au stabilit de asemenea legătura permanentă între politică și teologie. Pentru mulți cercetători din domeniu care sunt pesimiști, această a doua înțelegere a conceptului de putere și a sursei primordiale a acesteia este profund necompatibilă cu democrația. Există însă o serie de autori în domeniu care aleg să dea o șansă Islamului și nu asociază absolut toate trăsăturile și caracteristicile acestuia cu un regim profund antidemocratic.
Conceptul islamic al puterii datează încă din secolul al XI-lea și a fost dezvoltat de către teologul și juristul Abu al-Hasan al-Mawardi (974-1058). Pentru acesta puterea își are rădăcinile în legea sacră în timp ce instituția statului este subordonată comunității religioase putând chiar fi considerată instrumentul acesteia, având în vedere că în Islam legea sacră vine înaintea oricărei alte idei referitoare la organizarea socială și politică. În acest context, legea sacră (sharīʽah) nu este numai un imperativ religios ci se constituie în centrul gravitațional al vieții politice și sociale a comunității. Distincția clară între normele religioase și cele juridice nu poate fi așadar trasată în cadrul Islamului deoarece ambele pot fi reduse la o sursă primordială comună, Koranul și Sunna (tradiția profetică).
Conducătorul politic este, conform tradiției Islamice, subiectul legii divine și sacre. Interpretarea legilor este atributul exclusiv al juriștilor și teologilor religioși, iar jurisprudența și politica sunt încă de la începuturile Islamului considerate două sfere distincte de activitate. Teologii sunt și au fost încă de la începuturi un element-cheie în cadrul acestui tip de ordine politică și socială deoarece aceștia dețin cunoașterea religioasă și metoda prin care pot explica și interpreta textul Koranului și Sunna, ambele fiind considerate ca surse unice de găsire a soluțiilor la oricare problemă juridică sau politică. În teorie, ceea ce susține Islamul este faptul că juriștii sunt autorizați să fie de acord sau nu cu oricare decizie politică luată de către conducător și au de asemenea dreptul de a obiecta la oricare abatere a deciziilor politice de la sharīʽah. Elita politică dintr-un stat islamic nu poate așadar să își construiască legitimitatea și autoritatea în afara juriștilor și teologilor Islamului.
Date fiind cele explicate mai sus se poate înțelege de unde derivă incompatibilitatea democrației ca formă de guvernare cu Islamul. Practic, puterea juriștilor religioși (mufti’) le permite acestora să legifereze, cu medierea statului și puterii politice, în sfere pe care democrația le consideră sacre, anume viața privata și libertatea individuală cât și reglementarea normelor de conduită și comportament din spațiul public care devine în cadrul unui stat islamic apanajul religiei și nu al societății civile. Pe de altă parte, în disputa tradițională și foarte veche dintre juristul Islamic (Mufti) și deținătorul puterii politice (Qadi) trebuie specificat faptul că funcția politică de qadi pe care o puteau primi la un anumit moment dat inclusiv juriștii, era considerată net inferioară celei de mufti, mai ales pentru că puterea politică era asociată în mare parte cu corupția și nedreptatea. Mai trebuie de asemenea să ținem seama de diferența conceptuală dintre ceea ce statul înseamnă pentru b#%l!^+a?lumea Islamică pre-modernă. Spre deosebire de tradiția etatistă Europeană, în cazul lumii Islamice statul nu ajunge în modernitate la dezvoltarea unor concepte precum suveranitate și stat-națiune tocmai datorită cauzelor exprimate mai sus. Statul Islamic spre deosebire de cel european modern nu dezvoltă conceptul de suveranitate teritorială bazat pe cel de națiune și nici nu reușește să asimileze conceptul de cetățenie națională. Cea mai importantă trăsătură distinctă a statului islamic rămâne însă faptul că acesta a rămas predominant detașat de societate și nevoile acesteia, taxele rămânând singurul punct de contact dintre stat și societate în lumea islamică. În timp ce în Europa statul-națiune a început, o dată cu modernitatea, să se facă văzut în viața civilă, în cazul islamic statul a preferat să își conserve strict funcțiile militare și pe cele strict politice și lăsând în seama purtătorilor legii și interpretării acesteia controlul asupra societății civile. Caracterul personal al puterii politice versus caracterul colectiv dezvoltat în modernitatea europeană vine să completeze seria de elemente care disting tradiția etatistă islamică de cea europeană modernă.
Pe fondul acestor trăsături particulare ale organizării statelor din Orientul Mijlociu și în special a statelor islamice au existat elemente modernizatoare care au pătruns în lumea islamică și au reușit să se instituționalizeze, generând tradiții, valori și sisteme normative îndeajuns de solide pentru a face față provocărilor ridicate de instabilitatea politică și potențialul de conflict ridicat al statelor din această zonă.
Paradoxul care poate fi direct remarcat din expunerea realizată mai sus constă în faptul că dinamica puterii juridice (legiștii) și a celei executive (califul, sultanul) în lumea islamică proclamă apriori principiul separației puterilor în stat, un principiu de bază al democrației. Pe de altă parte, pe măsura trecerii timpului și a distanțării de momentul existenței terestre a Profetului Mahomed, politicul și în special elitele politice și juridicul încep să colaboreze și să înțeleagă importanța existenței unei armonii în ceea ce privește guvernarea statului realizată de către calif sau sultan și cea a societății realizată de mufti (care devine o dată cu crearea Imperiului Otoman o funcție esențială în structura imperiului).
Tradiția de guvernare și cea administrativă inventată de Imperiul Otoman și continuată apoi într-o oarecare măsură de către puterile colonizatoare moderne, anume Franța și Marea Britanie, au influențat profund așa cum vom vedea în capitolul următor, felul în care se consolidează statele moderne turc și sirian cât și dinamica acestora pe scena regională și internațională.
2. Turcia și Siria două modele de modernizare a statelor islamice
2.1 De la Imperiul Otoman la statul turc modern – particularități ale Turciei moderne
Turcia nu a renăscut, așa cum în general se crede, ca o pasăre Pheonix din cenușa Imperiului Otoman. A fost creată conform chipului și asemănării elitei kemaliste care a câștigat bătălia națională împotriva invadatorilor și a vechiului regim, după terminarea b#%l!^+a?Primului Război Mondial. De atunci încoace, imaginea țării a continuat să e schimbe pe măsură ce elita politică s-a maturizat și a început să răspundă provocărilor venite atât din afară cât și din interior. Procesul de crearea al Turciei moderne continuă și astăzi.
Două sunt tendințele predominante care marchează dinamica Turciei moderne, anume importanța forței militare și desconsiderarea trecutului și moștenirii acestuia. O dată cu constituirea statului turc modern de către Mustafa Kemal Ataturk, s-au făcut eforturi conștiente și foarte mari de a rupe legăturile cu trecutul și în special cu trecutul otoman.
Implicațiile acestei tendințe sunt foarte mari iar majoritatea cercetătorilor și istoricilor turci sau străini carea au analizat și cercetat diferite aspecte din istoria modernă și contemporană a Turciei remarcă faptul că există o continuitate și o cauzalitate evidentă a dinamicii modernizatoare a statului turc cu fosta organizare otomană. Predilecția pentru disciplina și organizarea militare de exemplu este o trăsătură preluată de la sultanii otomani de către noile elite turcești, de asemenea, la nivelul tradițiilor și obiceiurilor, societatea turcă, continuă să aibă un caracter conservator și un profund caracter dogmatic Islamist mai ales în regiunile din central, sudul și estul Turciei, regiuni în care dintotdeauna influențele arabe au fost mai pronunțate.
Pe de altă parte, elita militară din interiorul Imperiului Otoman, pregătită în școlile de tip nou, după modelul educației franceze și britanice, este cea care opune pentru prima dată rezistență regimului absolutist al sultanului, reușind la începutul secolului al XX-lea să se impună ca perspectivă modernizatoare asupra Imperiului, prin mișcarea Junilor Turci.
În ceea ce privește măsura în care democratizarea a devenit compatibilă cu statul turc modern o dată cu crearea și recunoașterea acestuia la nivel internațional prin Tratatul de la Lausanne din 1923, trebuie menționat faptul că până în 1945, noua republică seculară turcă al cărei prim președinte va fi Ataturk însuși a fost condusă într-o manieră non-democratică. Prima și cea mai importantă regulă a democrației, anume existența alegerilor libere în desemnarea legislativului și executivului și posibilitatea unui număr cât mai mare de cetățeni de a-și exprima votul a fost pusă în practică după 1945 când sistemul politic multi-partid intră în funcțiune.
Armata turcă și-a adus o contribuție remarcabilă în lupta pentru emancipare națională, dar în 1923 când se decide forma politică a statului nou-format nu a existat un consens vizavi de forma de guvernare care ar fi fost cea mai potrivită. Existau ofițeri în cadrul armatei care militau pentru monarhia constituțională și păstrarea instuituției religioase – Califatul. Alte opinii erau de părere că ar fi oportună instituirea unui mandat american. În cele din urmă, sub influența lui Mustafa Kemal se merge pe varianta instituirii unei republici seculare deși în 1923 un exista încă o bază socială îndeajuns de consolidată pentru a susține un astfel de regim, burghezia turcă aflându-se abia în perioada de apariție și nefiind îndeajuns de consolidată. Din acest motiv, Kemal optează pentru un regim republican cu partid unic de-a lungul interbelicului și în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, pentru a elimina posibilele rivalitătâți și a consolida politicile reformatoare cu caracter modernizator pe care le adoptă în această perioadă. Printre reformele de început adoptate de către noua republică turcă merită menționate ca și cazuri fără precedent deocamdată în istoria statelor islamice secularizarea statului și separația strictă a religiei de politică, acordarea drepturiloir politice egale bărbaților și femeilor și crearea limbii turce moderne cu utilizarea alfabetului latin.
După încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, situația internațională și iminenta izbucnire a Războiului Rece transformă Turcia alături de Grecia în puncte geostrategice esențiale în Marea Mediterană. Din acest motiv, Doctrina Truman (12 Martie 1947) preconizează apărarea teritoriului național al statului turc și a integrității acestuia în fața unor posible atacuri străine venite fie dinspre Europa fie dinspre Orientul Mijlociu. Integrarea Turciei în NATO în 1952 vine să pecetluiască viitorul statului turc cel puțin din perspectiva relațiilor internaționale. Ca și în cazul Imperiului Otoman în perioada de final, armata turcă va beneficia în perioada Războiului Rece de noi transformări și de antrenament modern care o vor face să devină pentru relativ tânăra republică turcă simbolul stabilității și un garant al continuității statului turc. În special în timpul Războiului din Korea la carea au participat cu efective semnificative, militarii turci au fost scoși din întuneric și puși în lumina reflectoarelor internaționale devenind ambasadorii modernizării Turciei. Ofițerii juniori antrenați de către trupele de elită americane au căpătat în această perioadă o importanță și un prestigiu de care nu se mai bucurase armata din perioada Junilor Turci când la fel aceasta fusese modernizată de către europeni (germani predominant). Noile tehnologii b#%l!^+a?complexe care devin apanajul armatei în timpul Războiului Rece sunt însușite de către tinerii ofițeri turci cu ajutorul noilor maeștri americani, iar primii reușesc datorită gradului de cunoștințe acumulat să devanseze mai vechii militari din armată pregătiți după metodele convenționale de luptă din perioada dinaintea Războielor Mondiale.
Observând evoluția statului turc nou-format în comparație cu situația și contextul lăsate de prăbușirea Imperiului Otoman în lumea arabă din Orientul Mijlociu, o întrebare pertinentă care poate fi adresată în cadrul unui demers istoric este următoarea: “Care sunt cauzele care au generat diferențe și decalaje atât de mari în ceea ce privește evoluția și dezvoltarea Turciei pe de o parte și a celorlalte state arabe nou-formate pe de altă parte?”.
În Orientul Mijlociu vechea ordine otomană răsturnată după terminarea Primului Război Mondial a lăsat o situație haotică căreia protectoratul Marilor Puteri (Franța și Anglia) îi vor augmenta părțile negative. Puterile europene nu au know-how-ul și experiența necesare în vederea organizării societăților islamice de aici, iar elitele locale nu dispun ca în cazul mișcării Junilor Turci de o societate deschisă și dispusă la reforme cu caracter modernizator. Imperiul Otoman îi asigurase Orientului Mijlociu o structură ca un ecran protector care îl proteja de toate posibilele pericole externe. Singurele avantaje și urmări pozitive notabile dacă privim în mod retrospectiv la perioada protectoratelor se referă la îmbunătățirea condițiilor de trai în cadrul majorității categoriilor sociale existente în comunitățile Orientului Mijlociu și de asemenea la învățarea de către populația autohtonă a limbilor franceză și engleză, limbi de circulație internațională atunci și acum. Pe de altă parte, în timp ce în cazul Turciei tendința modernizatoare vine din interior, de la elitele militare și politice autohtone, Orientul Mijlociu nu se bucură de acest avantaj. Deși tradiția de guvernare și organizarea societății sunt păstrate exact la fel cum se conservaseră de-a lungul Imperiului Otoman cu diferența că liderul juridic (muftí-ul) este numit de către puterea protectoare, iar obiceiurile moderne nu sunt introduse cu forța în Orient, comunitățile nu manifestă interes pentru transformare, iar tendințele naționaliste extremiste par să fie singurul element preluat din civilizația europeană modernă care are succes în această regiune.
Trebuie totuși specificat faptul că în ciuda progreselor rapide pe care le înregistrează comparativ cu celelalte regiuni islamice aflate sub dominația Imperiului Otoman, parcursul democratic al Turciei este unul tumultos și deloc linear. În mod paradoxal, consolidarea democratică se va realiza în Turcia ca urmare a unei serii de lovituri de stat organizate de armată în contra unor regimuri politice abuzive, corupte sau care nu respectau rigorile și normele constituționale. De-a lungul istoriei moderne a Turciei au existat trei astfel de lovituri de stat, în 1960, 1971 și 1980.
Intervenția militară din 27 mai 1960 a fost organizată și implementată de către ofițerii juniori ai armatei împotriva propriilor lor superiori. A fost o lovitură considerată în tradiția Revoluției de la 1908 și care nu urmărea numai să orhestreze o schimbare a guvernului ci să genereze o serie de schimbări fundamentale în structura societății. Printre aceste schimbări introduse în cadrul noii constituții liberale adoptată în anii 60 se numărau dreptul sindicatelor de a face grevă, permiterea mișcărilor socialiste (nu și a celor comuniste) cărora li se dădea voie să înființeze partide și de asemenea să ofere critica lor din perspectiva stângii moderate la adresa societății. Toate acestea erau foarte noi pentru o Turcie care anterior cunoscuse numai latura consensualistă dusă la extrem a kemalismului. Contestarea devine și ea parte integrantă a sistemului politic aflat în plin proces de democratizare, iar Turcia, în ciuda modului paradoxal în care toate aceste reforme democratice se realizează (de sus în jos), pare să avanseze în mod ireversibil pe calea modernizării și democratizării, demonstrându-și latura europeană proeminentă în binomul Occident-Orient care o caracteriza încă de la creare.
Elitele conducătoare politice și militare au dat dovadă de maturitate și învățându-și lecția aferentă loviturii de stat din 1960 au încercat să ia măsuri preventive în vederea repetării situației. Generalii au realizat că este necesară stabilirea unui control ierarhic și a consensului politic în rândul forțelor armate în întregimea lor în vederea stopării unor intervenții de felul celei din 1960. De asemenea politicienii au realizat faptul că generalii trebuiau integrați în cercurile conducătoare și cointeresați în vederea menținerii status-quo-ului. Ca rezultat al acestei treziri naționale, Turcia a experimentat o altă transformare majoră, anume persecuția ofițerilor disidenți. Controlul asupra armatei și în special asupra ofițerilor juniori s-a intensificat și în același timp, prin gradul ridicat de instutuționalizare a armatei, aceasta devine virtual o forță autonomă, impasiblă la tentativele de corupție din partea partidelor politice și din nou un simbol pentru stabilitate al noului regim politic. Veniturile din salarii și pensii ale ofițerilor în special cresc considerabil în această perioadă b#%l!^+a?ca și statutul lor în cadrul societății moderne turce.
Următoarele două intervenții ale armatei în politică, cea din martie 1971 și cea din septembrie 1980 au avut loc în timpul guvernării prim-ministrului Suleiman Demirel și au avut ca justificare incapacitatea guvernului și implicit a premierului de a face față situației interne care amenința stabilitatea regimului. Din punct de vedere ideologic, generalii simpatizau în mod tradițional cu centru-dreapta iar partidul lui Demirel, Partidul Justiției se încadra în această parte a eșichierului politic. Față de mișcările de stânga armata era mult mai ostilă iar în 1971, pe fondul crizei economice mondiale și a crizei petrolului, socialiștii deveniseră din ce în ce mai vocali în Turcia susținând incompatibilitatea societății și a pieței de aici cu capitalismul. Din acest motiv, lovitura de stat din 1971 a luat o serie de măsuri represive la adresa mișcărilor socialiste și a Partidului Muncitorilor din Turcia care va fi interzis. De asemenea atitudinea generalilor se schimbă față de Partidul Republican în momentul în care în 1972 acesta se mută în direcția social-democrației spre dezaprobarea nu numai a generalilor dar și a Aliaților NATO. În contextul Războiului Rece orice mică migrație către stânga reprezenta un semnal de alarmă pentru polul ideologic dominat de America.
În martie 1971 ceea ce s-a întâmplat practic în afară de forțarea lui Demirel să dea înapoi a fost zdrobirea stângii, slăbirea sindicatelor și patronatelor și amendarea constituției pentru a o pune în imposibilitatea destabilizării sistemului. Măsurile luate s-au dovedit totuși prea slabe dată fiind magnitudinea crizei economice din 1970 și scăderea drastică a prețurilor petrolului. În același timp invazia armatei turce în Cipru în 1974 și embargo-ul american pe armament nu au făcut decât să agraveze situația internă. Sistemul politic s-a dovedit incapabil a face față datoriei externe uriașe, inflației galopante, ratei din ce în ce mai ridicate a șomajului și scăderii masive a nivelului de trai. Violența politică și terorismul începeau să devină parte componentă a vieții cotidiene a cetățenilor turci, fapt ce era o noutate pentru societate. La începutul anilor 1980 climatul social, politic și economic era atât de deteriorat în Turcia încât societatea le-a devenit recunoscătoare generalilor în momentul în care aceștia au preluat pentru a treia oară puterea. Cu această ocazie au fost eliminate toate obstacolele din calea deschiderii unei piețe economice după modelul agreat de Fondul Monetar Internațional. De asemenea Constituția liberală din 1961 a fost înlocuită de una autoritară inspirată din modelul constituției gaulliste din 1958. Din nou mișcările socialiste, uniunile sindicale și universitățile sunt reprimate, partidele politice dizolvate iar presa cenzurată în mod excesiv. Scopul principal al Comandamentului care preluase puterea era acela de a elimina politica în totalitate din sistem, dar acest lucru nu mai era posibil în anii ‘80, datorită felului în care societatea civilă se conturase și consolidării facțiunilor și grupurilor politice. Așadar, s-a produs iarăși reîntoarcerea la activitatea politică iar în 1983, în luna noiembrie, au loc primele alegeri de după lovitura de stat din septembrie 1980. Partidul lui Turgut Özal câștigă majoritatea iar acesta devine prim-ministru urmând ca ulterior să fie ales în funcția de președinte în urma alegerilor din noiembrie 1989. Începând cu anii ’80 se încearcă iarași o integrare a armatei în structurile economice și politice. Embargo-ul pe armament pus de SUA Turciei ca urmare a invaziei Ciprului a generat necesitatea pentru statul turc de a încerca să-și construiască propria industrie militară veritabilă. În ciuda relației de simbioză care se sfabilește de-a lungul anilor între puterea militară și cea politică, prima reușește să-și păstreze o considerabilă autonomie față de guvernare, un exemplu în acest sens fiind criza din Golf din 1990-1991 când generalii sunt cei care îi impun președintelui Özal o linie de conduită și acțiune vizavi de acest subiect și de sprijinul foarte deschis pe care președintele intenționa să-l acorde SUA.
O dată cu destrămarea Unuiunii Sovietice și implicit cu încheierea Războiului Rece situația internațională se schimbă iar transformările care au loc în Orientul Mijlociu și mai ales în Lumea Arabă afectează implicit Turcia, care în ciuda secularizării și democratizării ce caracterizează regimul politic, rămâne un stat cu o populație majoritar musulmană.
În ciuda prevederilor ultimei constituții adoptate în 1982 și care este și astăzi în vigoare, prevederi care atestă caracterul secular și democratic al statului turc cât și libertatea religioasă a oricărui cetățean, o dată cu constituirea și prelaurea puterii de către AKP, Partidul Justiției și Dezvoltării, al cărui lider inițial a fost actualul președinte
Recep Tayyip Erdoğan, există o vizibilă reorientare a Turciei spre tradiția islamică, nu în sensul politic prezentat în capitolul anterior dar în sensul religios și tradiționalist al cuvântului. AKP a fost în numeroase rânduri de-a lungul celor mai bine de 10 ani de guvernare acuzat ca ar avea o agendă ascunsă și că ar avea relații și ar susține financiar diverse grupări musulmane extremiste din Orientul Mijlociu. Atât politica internă cât și cea externă promovată de AKP a fost percepută ca fiind pan-islamistă, neo-otomană și susținătoare a reînvierii unei culturi otomane de cele mai multe ori cu riscul deteriorării principiilor republicii seculare, guvernarea AKP făcându-se de asemenea răspunzătoare de creșterea prezenței regionale în fostele teritorii Otomane. Pentru început, în primii ani de b#%l!^+a?guvernare AKP, situația internă cât și cea internațională au fost foarte favorabile Turciei. În 1999 aceasta este invitată să își depună candidatura pentru aderarea la UE, iar perioada 2003 și 2004 este considerată perioada de apogeu în ceea ce privește armonizarea legislației și politicilor din Turcia cu cele ale Uniunii Europene. Această perioadă coincide cu primii ani de guvernare ai AKP. Schimbările ulterioare care au avut loc la nivel internațional, și mai ales la nivelul UE, o dată cu aderarea Ciprului și cu respingerea de către Franța și Olanda a posibilității aderării Turciei la Uniunea Europeană au generat un val de scepticism și sentimente de antipatie ale societății turcești și ale liderilor politici față de Uniune.
Analizând istoria internă a regimului politic cât și pe cea externă a relațiilor diplomatice și internaționale, putem observa că, în ciuda intermezzo-urilor de preluare a puterii de către junta militară, Turcia este de departe statul fost membru al Imperiului Otoman care a reușit să se armonizeze cu cerințele modernității și care pășește cu promtitudine pe calea democratizării. Turcia are în încercarea de democratizarea așa cum a avut și în cazul modernizării și secularizării impuse cu mai bine de un secol în urmă de către Mustafa Kemal Ataturk, avantajul de a fi moștenitoarea directă a Imperiului Otoman, iar în ciuda criticilor aduse acestei moșteniri de către majoritatea seculariștilor din interiorul și exteriorul țării, această moștenire otomană generatoare a unei forme de proto-toleranță religioasă dată fiind diveristatea din interiorul imperiului, este cea care permite Turciei moderne să evite problemele cu care se confruntă celelalte state din Orientul Mijlociu care nu au beneficiat de instituționalizarea unor valori cultivate în Imperiul Otoman precum toleranța și conviețuirea într-un mediu cosmopolit așa cum a fost dintotdeauna Istanbulul de astăzi, Constantinopolul de ieri – inima Bizanțului a Imperiului Otoman și a Turciei moderne.
2.2 Siria și drumul sinuos al modernizării și democrației
Spre deosebire de Turcia, celelalte regiuni care aparținuseră Imperiului Otoman nu vor urma aceeași cale după destrămarea acestuia la finele Primului Război Mondial. Orientul Mijlociu, mai precis fostele provincii Otomane, este împărțit de Franța și Marea Britanie care își vor instala protectoratul, prima în Siria și Liban, cea de-a doua în Irak, Palestina și Cisiordania.Tratatul de la Sevres este cel care preconizează zonele de protectorat francez și britanic în Orientul Mijlociu și marchează practic un moment decisiv în istoria acestei regiuni geopolitice. Majoritatea conflictelor teritoriale pe care ulterior le-a avut Siria cu statele vecine s-au datorat împărțirilor și reorganizărilor din perioada protectoratului francez. Printre aceste împărțiri, cele mai importante sunt separarea Libanului de Siria și crearea unui nou stat intitulat Marele Liban, apoi împărțirea Siriei în patru părți (Alep, Latakia – unde erau localizați majoritar aleviții, o sectă în interiorul musulmanilor Shiia, Damasc și Jebel Druze) și cedarea în 1939 către Turcia a Districtului de Nord Alexandretta, care a devenit ulterior provincia Hatay și a constituit mereu subiectul de conflict dintre Turcia și Siria, dar și principala cauză a izbucnirii violențelor de la granița celor două state în 2011. Încă de la început, populația siriană condusă de elitele locale, predominant religioase, a respins dominația franceză, fapt care a dus la o serie de episoade violente între armata franceză și localnici și inclusiv la bombardarea masivă a Damascului în 1936.
În 1941, pe fondul izbucnirii noii conflagrații mondiale, președintele Charles de Gaulle declară Siria independentă, dar nu acceptă alegerea Blocului Național în Parlamentul sirian și o serie de tensiuni se manifestă în continuare între guvernele sirian și francez până în 1946, pe data de 17 aprilie, când trupele franceze părăsesc teritoriul sirian – dată la care și astăzi Siria își sărbătorește independența. Începând cu 1945 Siria s-a alăturat Națiunilor Unite și a devenit de asemenea membră în Liga Arabă.
Situația deja precară din Orientul Mijlociu devine incendiară în momentul creării în 1948 a statului Israel, cu acordul Națiunilor Unite și în ciuda votului împotrivă dat de toate țările Arabe. Începând cu această dată majoritatea conflictelor din Orientul Mijlociu gravitează în jurul problemei Palestiniano-Israeliene, iar Siria va fi implicată în majoritatea acestor conflicte în virtutea poziției sale geografice și a naționalismului Arab cu tentă religioasă dezlănțuit o dată cu instaurarea protectoratelor Occidentale și susținut de-a lungul Războiului Rece din rațiuni geopolitice de către URSS și într-o oarecare măsură și în mod neoficial de către SUA. b#%l!^+a?
Palestinienii forțați să-și părăsească teritoriul natal s-au instalat pe teritoriul Siriei începînd cu 1948, mai întâi ca refugiați în taberele organizate de către ONU și care au devenit ulterior veritabile periferii ale Damascului. Cu excepția naționalității siriene, refugiații palestinieni se bucură de aceleași drepturi ca și sirienii în interiorul Siriei.
În paralel cu evenimentele externe care au afectat dinamica și structura sistemului politic sirian post-independență, la nivel intern crearea partidului Ba’ath care în 1953 devine Partidul Arab Socialist Ba’ath a reprezentat un moment de cotitură în drumul deja sinuos spre modernizare al Siriei independente. Lovitura de stat din 1951 a fost urmată de o perioadă de frământări interne, de o scurtă și tensionată Uniune cu Egiptul în 1958 – Republica Unită Arabă – și apoi de preluarea puterii de către partidul Ba’ath în 1963 și instaurarea unui regim autoritar care va dăinui pe o perioadă de timp foarte îndelungată.
În 1967, în urma Războiului de 6 zile, Israelul ocupă înălțimile Muntelui Golan și pe fondul nemulțumirilor populare generate de această înfrângere, Hafiz al-Assad care era pe atunci Ministru al Apărării preia puterea în urma unei lovituri de stat în anul 1970 iar în 1971 este confirmat prin referendum ca președinte al Siriei. Assad va rămâne în funcția de președinte al Siriei până în anul 2000 când după moartea sa este înlocuit de fiul său Bashar al-Assad.
Prezidențiatul lui Hafiz al-Assad proclamă și consolidează statul secular în Siria. Toate religiile sunt respectate pe teritoriul țării, cel puțin ca literă de lege, dar niciun grup minoritar religios sau etnic nu are drepturi politice. În domeniul conflictelor religioase, dat fiind caracterul multi-sectarist al Siriei islamice și de asemenea complexitatea etnică și culturală a zonei, cel mai important moment este reprezentat de mișcarea inițiată în orașul Hama de către Frația Musulmană (grupare politică și militară naționalistă și religioasă apărută în Siria ca mișcare opozantă la adresa regimului secularist al lui Assad) în anul 1982. mișcarea a fost inițial îndreptată strict împotriva dominației alevite a familiei Assad, dar s-a transformat ulterior într-un sângeros război civil soldat cu sute de victime de ambele tabere.
Duritatea conflictului izbucnit în 1982 la Hama se traduce și prin faptul că până atunci secularismul a fost sacro-sant în accepțiunea statului sirian încă de la obținerea independenței Siriei. Pe teritoriul sirian au conviețuit dintotdeauna în armonie religii și secte diferite de la creștini la musulmani, aleviți, musulmani ismailiți, druzi și evrei. De asemenea aceeași politică este aplicată grupurilor etnice. Kurzii, turcii, armenienii, circazienii, asirienii, libanezii sau irakienii, oricare dintre aceste etnii își pot celebra sărbătorile și vorbi limba pe teritoriul Siriei, dar unora dintre ele le este negată cetățenia Siriană și niciun grup etnic nu poate interveni pe scena politică având solicitări naționaliste.
În ciuda secularismului promovat de către regimul condus de președintele Assad începînd cu anii 70, Siria nu reușește să facă niciun pas în vederea consolidării democratice. Acest fapt se datoarează printre altele și poziției geopolitice a statului care a făcut imposibil de realizat neutralitatea siriană în războaiele sau crizele care au afectat Orientul Mijlociu în ultimii 50 de ani. Un alt factor esențial în inexistența unei evoluții democratice a Siriei se referă la însăși natura sistemului său politic. Constituția siriană anterioară noii constituții din 2012, adoptată în 1973, investea Partidul Ba'ath (cunoscut anterior sub denumirea de Partidul Socialist Arab Ba'ath) cu funcții de conducere atât în interiorul statului cât și al societății și de asemenea investea președintele cu putere discreționară. Acesta din urmă, desemnat pe o perioadă de 7 ani prin referendum, era concomitent și Secretar general al Partidului Ba'ath cât și lider al Frontului Național Progresiv. Modelul de regim politic adoptat de Siria în anii 70 este profund influențat așa cum se poate remarca de către modelul comunist Sovietic de organizare politică. De altfel, există dovezi atăzi că în timpul Războiului Rece, U.R.S.S. a sprijinit financiar și cu armament mișcarea socialită din Siria cât și regimul președintelui Assad, KGB-ul având unul dintre centrele de operațiuni secrete cele mai extinse la Damasc. În ciuda caracterului secular al statului Sirian, Assad a transformat de-a lungul prezidențiatului său Siria într-o susținătoare declarată a pan-Arabismului, fapt ce a atras ulterior suspiciunile și aversitățile statelor aliate care au organizat și manevrat invazia din Irak din martie-mai 2003.
De altfel la nivel oficial, după evenimentele interne din 1982 și în urma eșecurilor militare întreprinse de Siria în alianță cu celelalte state arabe din regiune împotriva Israelului, “ spre sfârșitul anului 1985, economia siriană era gata să se prăbușească sub b#%l!^+a?povara bugetului militar care consuma o jumătate din produsul intern brut. Întrucât Gorbaciov a refuzat să-l scoată din impas, Assad a acceptat destul de reticent în 1986 că paritatea strategică cu Israelul depășea puterile Siriei. Ambasadorul britanic de la Damasc, Sir Roger Tomkys, a constatat că Assad era extrem de realist în privința schimbării raporturilor de forțe din Orientul Mijlociu. „Dacă aș fi prim-ministru al Israelului!“, i-a spus Assad, „cu actuala superioritate militară și cu sprijinul celei mai mari puteri a lumii, n-aș face nicio concesie.“ Spre sfârșitul anilor ’80, Moscova a respins cele mai multe cereri de armament adresate de Siria. Cu toate acestea, Assad a considerat dezintegrarea Uniunii Sovietice și a blocului sovietic ca un dezastru. În pofida tuturor disputelor sale cu Moscova din ultimele două decenii, ajunsese la concluzia că alianța cu sovieticii este esențială pentru securitatea Siriei. Un funcționar superior din Damasc a spus cu tristețe în momentul în care la sfârșitul anului 1991, la Kremlin puterea trecea de la Gorbaciov la Elțîn: „Regretăm prăbușirea Uniunii Sovietice mai mult decât rușii“”.
Așa cum Turcia își intensifică eforturile în perioada Războiului Rece în vederea consolidării unei alianțe cu SUA ca urmare a rivalității tradiționale cu Rusia pentru zona Caucazului, putem observa faptul că Siria are un parcurs diametral opus. Sprijinită de U.R.S.S. ca un pilon esențial în lupta pentru dominație ideologică împotriva SUA în Orientul Mijlociu, Siria face practic datorită acestei alianțe în mod automat alegerea unui sistem politic și regim de tip partid unic și cu un profund caracter autoritarist, dominat, în ciuda secularismului afișat oficial, în continuare de profunde anacronisme etnice și religioase.
Cel mai recent eveniment extins pe scară largă din Lumea Arabă, anume Primăvara Arabă cu valul de revolte și mișcări civice cu caracter democratic organizate în marile centre universitare și politice din majoritatea statelor arabe, a marcat o serie de tulburări și revolte și în Siria. Ca urmare a invaziei NATO în Irak și a amenințării internaționale ce plana asupra Siriei, un aliat clasic al majorității mișcărilor extremiste musulmane din lumea arabă (Hezbollah din Liban, mișcarile pentru eliberarea Palestinei, etc.), de a fi la rându-i invadată de forțele aliate, noul președinte sirian Bashar al-Assad ia decizia de a stopa liberalizarea Siriei pe care o inițiase începînd cu anul 2000. Inițial aceasta se tradusese până la momentul invaziei în Irak a Aliaților prin introducerea pe teritoriul statului sirian a internetului, telefoniei mobile și televiziunii prin satelit, crearea și susținerea din partea guvernului a unor organizații civice în care erau încurajate discuțiile libere și exprimarea unei critici la adresa regimului și în vederea îmbunătățirii acestuia. Dilemele de securitate, atât de frecvente în lumea Arabă au avut în cele din urmă prioritate în fața liberalizării și modernizării, astfel încât strategia guvernului sirian condus de Bashar al-Assad a cunoscut o modificare radicală. Chiar dacă protestele din Siria au început în mod pașnic vizând în special nemulțumiri de natură socio-economică ale populației și îngrijorare politică datorată unor legi de securitate represive adoptate de guvern, acestea au devenit ulterior violente datorită reacției autorităților.
Mișcările de protest care au început în 2011 având ca pretext același tip de mișcări care au dărâmat din funcțiile lor conducători puternici ai lumii arabe precum Gaddafi în Libia sau Mubarak în Egipt au avut spre deosebire de omoloagele lor din Egipt, Tunisia sau Libia o dinamică diferită care își are explicația în specificul societății siriene. Actualul stat sirian așa cum a fost proiectat în timpul protectoratului francez este format dintr-o multitudine de religii dintre care Sunniții sunt majoritari, în timp ce aleviții, un grup în interiorul sectei islamice a Șiiților dețin, prin apartenența familiei Assad la această grupare religioasă, supremația și majoritatea în guvern chiar dacă reprezintă numai 16% din totalitatea populației Siriei.
Încă din februarie 2011 încep să se vadă semne ale protestelor în orașele din regiunile din sud. Grupurile de protestatari s-au organizat între ele utilizând mijloacele New Media, în special rețelele sociale de tip Twitter, Facebook și YouTube și au reușit să organizeze în manieră online chiar o Zi a Furiei după modelul protestelor egiptene organizate în Cairo cu câteva luni înainte. Majoritatea protestelor au fost organizate la început de un grup numit Comitetul Local de Coordonare (LCC Local Coordinating Committee) cu sediul în Beirut, Liban. LCC a contribuit la publicarea cifrelor victimelor, a video-urilor din stradă și a mesajelor Twitter utilizând în același timp și rețeaua de comunicare Skype pentru a transmite știri și a organiza protestele.
În luna martie a anului 2011 protestele au început în micul oraș Dara localizat în sudul Siriei. Un grup de 15 adolescenți au fost încercuiți și imobilizați de poliție pentru că au pictat cu spray mesajul Poporul vrea ca regimul să cadă pe un perete ce aparținea unei proprietăți private. După acest eveniment protestele au început să se înmulțească, pe data de 18 martie având loc un protest de proporții în Dara, care s–a soldat cu moartea a 6 civili, b#%l!^+a?uciși de către forțele de securitate care încercau să controleze manifestația. La înmormântarea victimelor în ziua următoare, populația se adună în număr și mai mare, motiv pentru care forțele de securitate vor încerca să izoleze orașul Dara și să decimeze grupurile de protestatari. Evenimentele au culminat cu un protest în urma căruia seduiul central al Partidului Ba’ath din Dara a fost incendiat, clădiri guvernamentale au fost distruse iar poliția a continuat cu uciderea unui număr din ce în ce mai mare de protestatari. Guvernul a răspuns mișcării de protest prin inițierea unor invetigații în vederea aflării de ce au fost uciși civilii și prin trimiterea unor mediatori în orașul Dara pentru a-i ajuta pe cetățeni să-și articuleze nemulțumirile. Măsurile luate de către guvernarea centrală s-au dovedit a fi insuficiente. În curând valul de proteste se extinde și în alte orașe de-a lungul Siriei, iar înmormântările au constituit de fiecare dată un motiv pentru ca protestatarii să iasă în număr și mai mare în stradă. Autoritățile și organizațiile internaționale se autosesizează vizavi de situația din Siria o dată cu tragedia declanșată de uciderea și mutilarea lui Hamza Ali al Khateeb un baiat de 13 ani. Această poveste tragică a făcut ocolul lumii și a stârnit critici la adresa situației din Siria din partea opiniei publice internaționale. Acesta a fost momentul în care protestele iau o turnură violentă.
Ca urmare a mișcărilor de protest influențate de Primăvara Arabă, guvernul Sirian este obligat să realizeze un referendum în vederea adoptării unei noi constituții în 2012, o constituție menită să abolească Articolul 8 al vechii constituții care stipula supremația Partidului Ba'ath. Conform noului text constituțional, Siria este un regim politic multipardid, dominat de pluripartidism și de exercițiul democtatic al puterii prin intermediul alegerilor electorale. . De asemenea în ceea ce privește alegerea președintelui, aceasta este limitată la o perioadă de 10 ani consecutivi. De asemenea, din punct de vedere economic, constituția din 2012 introduce un sistem mixt ce combină economia de tip centralizat – predominantă -, cu inițiative private, fapt fără precedent în istoria modernă a Siriei.
Chiar dacă pe hârtie noua constituție siriană conține premisele unei dezvoltări democratice, este dificil de anticipat dinamica statului și a politicii siriene dat fiind contextul internațional și factorii externi Siriei care pot influența stabilitatea sau instabilitatea regimului politic intern. Un paradox și în același timp un semn de întrebare considerabil se referă la natura mișcărilor rebele care au pous stăpânire începând cu martie 2012 pe anumite zone și teritorii din nordul Siriei cât și din centrele urbane majore. Conform surselor citate de Washington Post aceste grupări sunt majoritar islamice și jihadiste, au oarecum aceeași structură și aceleași solicitări ca în cazul războiului civil din 1982 și de data aceasta, conform acelorași surse se bucură de sprijin neoficial din partea CIA, sprijin constând în muniție și inteligență.
După cum putem observa în Figura 1 (Distribuirea grupărilor rebele de-a lungul Siriei), în afară de grupările rebele, în luptă sunt implicate forțe guvernamentale, milițiile Kurde cât și Armata Independentă a Siriei, o facțiune a grupului rebelilor care inițial a comandat manevrele din afara teritoriului statului sirian din Turcia dar ulterior a pătruns și cu sediul central în Siria.
Figura 1. – Distribuirea grupărilor rebele de-a lungul Siriei în martie 2013.
sursa: www.polgeonow.com
În anul 2012 pe fondul augmentării violențelor și trecerii de la mișcări protestatare la un război civil în toată regula, guvernarea siriană și-a schimbat astrategia de abordare a situației, a început să promoveze o transparență dirijată pe canalele radio și pe site-ul agenției de știri siriene SANA explicând conflictul prin prisma implicării unor grupări externe extremiste care doresc destabilizarea regimului politic sirian.
În opoziție cu guvernarea oficială operează ca un guvern în exil de facto, de pe teritoriul Turciei, Consiliul Național Sirian. Acesta lucrează în special având ca principal scop găsirea unei soluții în vederea stopării crizei politice actuale. Grupul de opoziție s-a constituit într-un guvern provizoriu în exil încă din august 2011 și există deja o serie de state care i-au recunoscut oficial legitimitatea. Consiliul Național Sirian nu este o grupare omogenă, fiind alcătuit din reprezentanți ai tuturor grupărilor și facțiunilor rebele. Datorită acestui caracter eterogen și al schimbărilor multiple ale componenței sale este dificil de b#%l!^+a?stabilit de către liderii celorlalte state care au recunoscut guvernul o relație diplomatică consistentă și stabilă.
Acesata este contextul în care izbucnește în 2011 conflictul cu Turcia la granița dinspre Nord. În sub-capitolul ce urmează vom încerca să descoperim antecedente în istoria celor două state care au generat conflicte anterioare celor care debutează în 2011.
2.3 Istoricul și cauzele conflictelor turco-siriene – de la Sanjaque-ul al-Iskandaruna la problema kurdă și relația cu U.R.S.S.
În vederea înțelegerii surselor de conflict dintre Turcia și Siria de astăzi, a dinamicii relațiilor dintre cele două state și în general, a relațiilor conflictuale sau de colaborare care s-au stabilit de-a lungul timpului și în special după destrămarea Imperiului Otoman în Orientul Mijlociu, o clarificare preliminară referitoare la eterogenitatea etnică, culturală și religioasă din zonă este absolut necesară. Naționalismul de secol al XX-lea așa cum a fost acesta creat de-a lungul întregului secol al XIX-lea în Europa, ajunge în Orient în interbelic și este practic asimilat ca o formă făra fond, în sensul că societățile de aici nu aveuseră aceleași experiențe anterioare care să fi generat o apariție și consolidare naturală a acestui tip de ideologie în lumea arabă. După terminarea Primului Război Mondial, motivul principal pentru care Liga Națiunilor atribuie mandate marilor puteri europene în fostele teritorii otomane din Orientul Mijlociu și Asia este acela al dreptului popoarelor la autodeterminare. Argumentul mandatelor oferite de Ligă în special Franței și Marii Britanii era acela că popoarele de aici erau prea puțin civilizate pentru a se califica singure să își făurească viitorul. Statele ce dețineau mandate în zonă aveau așadar rolul de a civiliza popoarele de aici, de a le deschide calea către emanciparea națională, consolidându-le inițial sistemele administrative și asigurând o bază de discernământ și modernizare necesare atingerii și menținerii independenței. Plecând de la acest principiu, Liga alipește în 1920 Sanjaq-ul al-Iskandaruna Siriei pe care o atribuie cu mandat Franței. Naționalismul sirian din această perioadă este unul virulent și violent ce se manifestă împotriva stăpânirii coloniale. Aceasta se deosebește de naționalismul recent înființatului stat turc ce este unul de factură modernăm, compatibil cu principiile enunțate de Liga Națiunilor, secular și orientat către Vestul civilizat. b#%l!^+a?
Sursele originale ale conflictului turco-sirian din contemporaneitate se regăsesc tocmai în această perioadă de început a naționalismului în Orientul Mijlociu și au legătură exact cu o problemă etnică ce a determinat anexarea în 1939 a statului independent Hatay ca provincia la Turcia. În perioada interbelică, naționalismul în Orientul Mijlociu continua să fie oarecum fluid, fiind de dată recentă. Majoritatea locuitorilor Orientului Mijlociu nu se identificau cu un stat anume, cu exceptia turcilor cărora Ataturk le construise propriul stat pe baze seculare și moderne. Situația din actuala provincie turcă Hatay, care se numea în anii 30 Sanjaq-ul Alexandrettei (Arabă Sanjaq al-Iskandarūna), în momentul în care Liga Națiunilor Unite solicită locuitorilor de aici să își declare identitatea în 1936-1937 este edificatoare.
După cum se poate observa în Figura 2, ca majoritatea teritoriilor ce aparținuseră cândva Imperiului Otoman și prin însăși istoria sa proprie, Sanjaq-ul a fost un spațiu cosmopolit, în care se vorbeau patru sau cinci limbi, cu alfabeturi diferite și în care a existat o armonie în ciuda lipsei unei majorități dominante etnic.
Figura 2. – Compoziția etnică a Antiohiei (Sanjaq al-Iskandarūna) viitoare Hatay, în 1936.
sursa: Wikimedia Commons.
Înainte de impunerea protectoratului francez, Sanjaq-ul aparținuse de Siria iar aceasta era una dintre faimoasele zone cosmopolite din regiunea Levantului, cuprinzând comunități de turci, kurzi, aleviți, arabi musulmani suniți, armeni, evrei și greci antiohieni. În urma concesiunilor făcute de către Franța Siriei, în 1936, cele două state se așează la masa negocierilor în vederea elaborării unui tratat de independență pentru Siria. În toată perioada negocierilor Turcia face presiuni în vederea neincluderii Sanjaq-ului în statul sirian nou-format, datorită populației vorbitoare de limba turcă ce era predominantă în zonă. Deoarece cu puțin timp în urmă statul turc fusese nevoit să cedeze provincia Mosul în favoarea Irak-ului, regimul de la Ankara era și mai îndârjit în a realiza demersurile necesare pentru a alipi Sanjaq-ul. Franța și Turcia apelează în această problemă la arbitrajul Ligii Națiunilor în fața căreia, noul lider al tânărului stat turc, Mustafa Kemal (viitor Ataturk) foloseste un argument în esență slab, dar în conformitate cu viziunea naționalistă a Ligii, deci valid. Argumentul lui Ataturk vizavi de necesitatea neîncorporării Sanjaq-ului în viitorul stat sirian susținea că identitatea lingvistică marchează afilierea “națională” care într-un final determină destinul teritorial. Un astfel de argument ar fi fost considerat în urmă cu nici două decenii invalid de către Imperiul Otoman care mai bine de 600 de ani funcționase ignorând principiul grupurilor lingvistice. Ideologia otomană imperială ținea cont în clasificarea supușilor otomani în mod strict de criteriul religios, pentru sultan un existau supuși turci, kurzi sau arabi, ci supuși musulmani, aleviți sau creștini. Din acest motiv, în momentul în care populația din Antiohia istorică, anume regiunea Sanjaq-ului Alexandrette, este întrebată în mod oficial și instituțional de către Liga Națiunilor cărei etnii aparține, mulți reprezentanți sunt bulversați și nu pot da un răspuns corect din punct de vedere politic. În această zonă, creștini greci și italieni, evrei, musulmani șiiți, aleviți și kurzi toți trăiseră într-o simbioză care nu le solicitase niciodată necesitatea apartenenței exclusive la un anumit grup și excluziunea din celelalte. Aceasta va fi nu numai drama provinciei Hatay, fostul Sanjaq b#%l!^+a?sau Antiohia din timpurile biblice, dar a tuturor regiunilor și teritoriilor din Orientul Mijlociu care sunt puse față în față cu situații identificate ca fiind “problematice” de către Occident, pentru comunitățile de aici locuirea într-o regiune multilingvă și multireligioasă reprezentând un element de normalitate.
Crearea statului independent Hatay și alipirea acestuia ulterior la republica turcă a fost la acea vreme un exemplu clasic de naționalism Occidental așa cum era înțeles și aplicat pe fondul revizionist și irredentist al terminării Primului Război Mondial. În vederea obținerii unei majorități de populație turcă în viitoarea provincie independentă, există surse care susțin că statul turc a trimis anterior recensământului efective militare care au eliminat membrii ai populației arabe și armene predominantă și majoritară. Apoi, spre deosebire de omologii săi din Siria aflată încă sub protectorat francez, Ataturk are atuul cunoscătorului tradițiilor și practicilor diplomatice europene. Acesta vorbește fluent franceza – limba diplomatică a vremii – cunoaște conveniențele și conduita diplomatică și este capabil cu ajutorul relațiilor pe care le stabilește cu omologi din state precum Franța sau Marea Britanie să facă lobby cauzei turcești. Astfel încât în 1939 în prag de război, statul independent Hatay devine provincia Hatay în interiorul Turciei, iar Siria devine statul arab cu care Turcia va avea din acel moment și până în prezent cea mai lungă linie de frontieră.
Provincia Hatay constituie așadar cauza primordială a tensiunilor dintre Siria și Turcia. Deși actualmente Siria a recunoscut apartenența provinciei la Turcia, naționalismul sirian nu poate renunța la atitudinea irredentistă iar vechiul Sanjaq se regăsește de cele mai multe ori în hărțile siriene ce prezintă întinderea teritorială a Siriei.
A doua cauză istorică a tensiunilor turco-siriene se referă la problema kurdă și la susținerea de către guvernul sirian mai ales în anii ‘80 și ‘90 a Partidului Muncitoresc Kurd (PKK), grupare politică și militară separatistă kurdă. Guvernul sirian a finanțat în mai multe rânduri PKK și de asemenea a permis grupării să-și deschidă o tabără militară de antrenamente pe teritoriul Siriei, în timp ce liderul PKK a fost primit în exil de către Siria.
Răspândiți în diferite proporții pe teritoriul Turciei, Siriei, Iranului și Irakului, kurzii au fost începând cu perioada mandatelor străine în Orientul Mijlociu, organizați în diferite grupări și organizații locale și regionale fie seperatiste (care militau pentru crearea statului kurd independent) fie care solicitau crearea unor regiuni kurde în cadrul statului deja existent, care să fie independente din punct de vedere administrativ și economic. Așa cum se poate observa în Figura 3, răspândirea kurzilor pe teritoriile celor patru state deja existente pune probleme serioase referitor la integritatea granițelor. Trebuie de asemenea specificat că singurul stat care le-a acordat kurzilor independența, este Irak-ul, aici kurzii beneficiind de un stat semi-de drept.
Figura 3. – Proporția comunităților kurde în Orientul Mijlociu și Turcia (semnalate cu b#%l!^+a?roșu). b#%l!^+a?
sursa: www.independent.com
În 1987, pe fondul problemei kurde, prim-ministrul de atunci al Turciei, Turgut Özal decide să utilizeze accesul și controlul Turciei asupra cursului fluviilor Tigru și Eufrat pentru a negocia cu Siria problema susținerii PKK-ului. Siria ca și Turcia și Irak-ul sunt țări cu resurse limitate de apă, din acest motiv problema stopării sau diminuării cursului Tigrului și Eufratului este una vitală. Turcia propune Damascului în locul asigurării resurselor de apă la nivel regional, stoparea oricărei colaborări cu PKK. Această strategie nu va avea în cele din urmă succesul scontat, Siria continuând să susțină activitățile separatiste ale PKK. După alte tentative de negociere ratate cu Siria din cauza suportului pe care aceasta îl acorda PKK considerat de Turcia organizație teroristă, în octombrie 1998 o nouă încercare a Ankarei, de data aceasta susținută de către Washington și facilitată de către Teheran și Cairo, se va solda cu succes. În timpul redeschiderii Adunării Naționale, președintele Demirel subliniază dreptul Ankarei de a începe represalii asupra Damascului având în vedere suportul pe care acesta din urmă îl acordă grupărilor teroriste. În completarea lui Demirel, reprezentantul armatei, generalul Hüseyin Kıvrıkoglu a afirmat la rândul său existența unui război nedeclarat între Turcia și Siria iar prim-ministrul de atunci Mesut Yilmaz a anunțat iminența conflictului și că armata turcă așteapă doar ordinul de atac. În paralel, Ankara inițiază în tradiția binecunoscută o inițiativă diplomatică ofensivă și o campanie militară pentru a-și susține amenințările și a le da o mai mare credibilitate, invitând inclusiv echipe de televiziune la granița cu Siria pentru a filma mobilizarea trupelor forțelor militare turce pentru război (“războiul” era de fapt o pregătire pentru manevrele NATO din cadrul operațiunii Dynamic 98 ce urma să aibă loc în provincia Hatay, la Iskenderun). Chiar mai mult, autoritățile turce s-au folosit de mediatizarea conflictului la nivel național dar și internațional, anunțându-și intenția de a întreprinde manevre independente la granița cu Siria în data de 7-9 Noiembrie, având ca scop cu acest anunț să intimideze Damascul și aducând în completare asigurări referitoare la susținerea pe care Turcia o avea din partea SUA, Israelului și Iordaniei. În cele din urmă manevrele anunțate au fost amânate ca urmare a gestului de pace al Siriei care în urma solicitării Turciei îl forțează pe liderul PKK Abdullah Öcalan să părăsească țara. Intimidată de prezența și suportul vecinilor săi față de Turcia dar mai ales al SUA, Siria cedează de această dată presiunilor și încheie cu Turcia Acordul Adana prin care declară PKK organizație teroristă și se angajează să închidă tabăra militară a separatiștilor kurzi din valea Bekaa. Pentru a evidenția suspiciunea continuă a Turciei față de vecinul său din sud, un sistem de monitorizare a conformării Siriei la angajamentele luate în scris este de asemenea implementat prin Acordul Adana.
Cu excepția învingerii PKK-ului prin distrugerea celei mai importante baze militare de antrenament a acestei grupări, evenimentul din 1998 a avut ca și consecință îmbunătățirea considerabilă a relațiilor dintre Turcia și Siria. Liderul kurd al PKK este în cele din urmă extrădat în Turcia de către Kenya, iar ca semn al ameliorării relațiilor turco-siriene, președintele de la Ankara, Ahmet Necdet Sezer va lua parte pe 10 iunie 2000 la funerariile președintelui Hafez al-Assad, în timp ce Turcia își va exprima ulterior satisfacția referitoare la venirea la putere în Siria a fiului președintelui defunct Bashar al-Assad. La rândul său, noul președinte Sirian și-a exprimat în numeroase rânduri în perioada de liberalizare a regimului din Siria intenția de a iniția relații economice și politice speciale cu Turcia, considerând-o în special un partener și mediator de încredere în relația cu Israelul.
A treia cauză ce își are rădăcinile în perioada de început a secolului al XX-lea și care a contribuit la reînvierea conflictului turco-sirian pe fondul Războiului civil din Siria se referă la strânsele relații pe care în general Siria le-a dezvoltat de-a lungul Războiului Rece cu U.R.S.S. care a fost un partener de primul rang al Damascului, fiind de notorietate nu numai buna relație a președintelui Assad cu Kremlin-ul dar și strânsa relație de colaborare dintre serviciile secrete siriene și KGB:
“Încă de la bun început KGB-ul s-a infiltrat puternic în serviciile externe ale noului regim și în comunitatea spionajului. Diplomatul și avocatul Tarazi Salah al-Din (cu numele conspirativ IZZAT) fusese recrutat de KGB încă din 1954 și avea sã devină unul dintre agenții sovietici cu cele mai impresionante state de serviciu. La începutul anilor ’70, era director general la Ministerul de Externe. Un alt funcționar superior din Ministerul de Externe, cu numele conspirativ de KAREAN, a fost recrutat în 1967. Dosarele lui Mitrokhin b#%l!^+a?identifică o infiltrare majoră în spionajul sirian: KERIM, care fusese recrutat de KGB în Berlinul de Est la începutul anilor ’60. Rezidența din Damasc și-a arogat meritele pentru faptul că l-a ajutat să obțină un loc de muncă în principala agenție de informații civile din Siria, Biroul Securității Naționale, după întoarcerea sa în Siria.”
O dată cu venirea la putere a lui Assad, în anii 70, KGB-ul reușește să se inflitreze cu greu în anturajul președintelui, dar relația Siriei cu U.R.S.S. continuă să înflorească, pe fondul seriei de conflicte cu Israelul în care Siria va fi implicată și pentru care va primi arme, tehnologie militară și know-how din partea Moscovei. Având în vedere ajutorul armat primit de la sovietici, “deși nu era dispus sã semneze un Tratat de prietenie cu U.R.S.S. în ciuda insistențelor lui Brejnev, Asad a oferit și Partidului Comunist Sirian – aflat în ilegalitate – două posturi în Cabinetul său. În martie 1972, partidului i s-a dat voie să se unească cu Frontul Național Progresist, dominat de facțiunea Ba’th, dobândind astfel legitimitate, și i s-a permis să publice un ziar bilunar, Nidal al-Sha’b („Lupta poporului“).”
Dată fiind rivalitatea arhicunoscută și istorică dintre Imperiul Otoman și cel Țarist și, ulterior, între Turcia și Uniunea Sovietică, rivalitate cauzată în special de interesele contradictorii ale celor două state în Caucaz, este de înțeles din ce cauză relația sovieto-siriană nu a constituit un element de apropiere între Ankara și Damasc. În virtutea bunelor relații cu U.R.S.S., Siria a susținut pentru o perioadă de timp activitatea ASALA – Armata Secretă Armeană pentru Eliberarea Armeniei, o grupare catalogată drept teroristă de majoritatea actorilor naționali și internaționali care activează în perioada 1975-1990 având ca scop restabilirea granițelor Armeniei conform prevederilor Tratatului de la Sevres care nu a fost niciodată ratificat. ASALA își propunea să realizeze acest lucru prin convingerea prin mijloace violente a guvernului turc să cedeze statului armean teritoriile care îi aparținuseră istoric cât și să recunoască genocidul armenilor întreprins de către Turcia la începutul secolului al XX-lea.
Acestea sunt practic antecedentele istorice ale surselor de tensiune și conflictelor turco-siriene din perioada modernă. Măsura în care acestea au influențat dinamica conflictului pe care urmează să îl analizez pe larg în capitolul următor variază în funcție de etapele tensiunilor și de asemenea în funcție de perspectiva din care este analizată problema.
3. Securitate teritorială, democrație și conflict în contemporaneitate. Studiu de caz: Conflictele de la graniță dintre Turcia și Siria 2011-2015
3.1 Contextul politic intern și relații pre-conflict
Chiar dacă toate guvernele turce de după 1990 fac eforturi serioase în vederea îmbunătățirii relației cu Siria, partidul care reușește în totalitate să capitalizeze oportunitățile ivite în contextul internațional și să pună bazele unui parteneriat solid este Partidul Justiției și Dezvoltării cunoscut generic ca AKP. Acesta ajunge la guvernare în 2002 și joacă un rol esențial în îmbunătățirea relațiilor dintre Turcia și Orientul Mijlociu. Strategia AKP pentru abordarea relației cu Orientul Mijlociu a fost una bazată în special pe comerț și finanțe, cultură, apartenență etnică și religioasă cât și activități diplomatice. În timpul guvernării AKP instrumentele dure de politică externă față de Orientul Mijlociu au fost puse în spate fiind estompate de tendința guvernului de a realiza o apropiere pe baze economice și culturale și nu militare și strategice față de Siria în special și de Orientul Mijlociu în general. Abordarea Turciei față de Siria dar și în general față de majoritatea statelor vecinilor sau partenerilor săi Orientali, a fost sintetizată în această perioadă de către Ministrul de Externe Davutoğlu al cărui motto era „ zero probleme cu vecinii”. Această transformare a făcut posibilă în perioada menționată consolidarea poziției Turciei ca putere regională aflată la întretăierea a trei continente. Conform noii viziuni diplomatice, Turcia avea o responsabilitate specială față de regiunile și statele care aparținuseră cândva Imperiului Otoman, iar această tendință de apropiere și îmbrățișare a culturii otomane de b#%l!^+a?către noua guvernare AKP se manifestă și în politica internă nu numai în cea internațională. Majoritatea electoratului care generase ajungerea AKP la putere în 2002 poate de asemenea fi considerat mai degrabă înclinată spre moștenirea orientală și spre tradiția Islamului pe care turcii o au în majoritatea lor în comun cu Orientul Mijlociu. Din acest motiv, succesele diplomatice repurtate în consolidarea unui parteneriat economic și cultural cu Siria au avut ecouri considerabile în rândurile societății civile și opiniei publice, în special în cazul provinciei, unde se situa și se situează în continuare bazinul electoral al AKP. Liderul AKP, Recep Tayyip Erdoğan, aflat în vizită oficială la Damasc în 2004 se adresează sirienilor cu apelativul „ fraților”, apelativ utilizat în cultura și tradiția musulmană cu un sens și o seminificație aproape sacre. Naționalismul promovat de Erdogan și de către partidul său ajunge să fie criticat de către partidele din opoziție dar și de către opinia publică din marile orașe, în special cele de pe coasta de Vest a Turciei, Izmir, Istanbul și Cannakkale. Efoturile AKP-ului de a realiza o apropiere de Orientul Mijlociu au găsit un ajutor nesperat în industria de cinema și cea muzicală din Turcia. Cel puțin 40 de telenovele turcești au fost difuzate în diferite state din lumea arabă în ultima decadă iar pe lângă acestea, muzica turcească, diferitele programe de televiziune și alte tipuri de creații cinematografice au devenit adevărate succese în Orientul Mijlociu, unde aproximativ 20 de milioane de telespectatori au vizionat finalul serialului Noor – faimoasă telenovelă turcească transmisă în Siria și alte țări din lumea arabă. O posibilă explicație a succesului acestei noi modalități de a câștiga simpatia și suportul societății civile dintr-o altă țară prin intermediul media se poate explica prin faptul că soap-operele turcești promovau o viziune alternativă asupra felului în care societățile musulmane pot trăi, ilustrând libertăți societale cu un grad crescut de amploare – în special în cazul femeilor turcoaice – și prezentând de asemenea un stil de viață mai luxos care era posibil datorită dezvoltării economice și prosperității generate de progresul economic din Turcia.
Pe lângă aspectul cultural, care se poate traduce în cazul relațiilor turco-siriene într-o răspândire a culturii de masă de la centrul modernizării din lumea islamică – Turcia – către priferie – statele tradiționaliste și care nu cunoscuseră o deschidere către cultura de masă și media așa cum cunoscuse Turcia, în octombrie 2009 Consiliul Strategic de Cooperare compus din miniștri ai celor două state s-a întâlnit în Siria în orașul Alep și în Turcia în Gaziantep în încercarea de a îmbunătăți relațiile bilaterale și sub aspect economic și comercial. Viziunea AKP-ului de a-și extinde influența prin intermediul unor relații de colaborare cu Siria puternic consolidate a fost totalmente susținută de către un grup larg de organizații umbrelă conținând investitori, oameni de afaceri și oficiali ai unor companii multinaționale. Toate aceste organizații locale sau naționale, între care un rol important l-a avut și Camera de comerț din Istanbul și-au extins domeniul de activitate în Siria conformându-se și contribuind la consolidarea politicilor AKP. Ca urmare a acestui demers, volumul schimburilor comerciale cu Siria crește semnificativ de la 824.1 milioane $ în 2003 la 1.84 miliarde $ în 2010. Ambele state sperau să ajungă la cifra de 5 miliarde $ pînă în 2012. Numai în anul 2011, anterior izbucnirii conflictelor la granița de sud a Turciei, companiile turcești investiseră un total de 223 milioane $ în Siria în industria metalului, alimentară, a cimentului și în industrii pentru pescuitul maritim. În schimbul acestor investiții, un număr semnificativ de turiști sirieni au început să viziteze Turcia. Dacă în 2003 numărul sirienilor care veneau în vacanță în stațiunile turcești de la Mediterana sau Marea Neagră era de 154.000, în 2010 acesta atinge cifra de 500 000. În această creștere un rol esențial l-a avut simplificarea procedurii de obținere a vizei pentru o perioadă de timp de 9 zile – practic pentru o vacanță pentru cetățenii sirieni.
Eforturile făcute de guvernarea turcă în vederea îmbunătățirii coomperării cu Siria au fost răsplătite de către președintele sirian, Bashar al-Assad care solicită Ankarei ajutor în a media discuțiile siriano-israeliene pentru încheierea păcii, în timp ce ministrul israelian Shaul Mofaz a confirmat faptul că prim-ministrul Ehud Olmert a trimis Siriei un mesaj secret prin intermediul Turciei în iunie 2007. Guvernul Olmert îi solicitase încă dinainte de inițierea tratativelor, guvernului de la Damasc să ia o serie de măsuri constructive în vederea consolidării păcii, astfel ca Israelul să îți poată justifica retragerea de pe înălțimile Golan. Chiar anterior momentului 2007, în iulie 2006 când Hezbollah-ul a luat ostateci doi soldați israelieni, Erdoğan l-a trimis la Damasc pe Davutoğlu la cererea lui Olmert și a președintelui Bush de a-i solicita lui al-Assad să își folosească influența asupra Hezbollah-ului pentru a preîntâmpina o posibilă criză. De asemenea premierul libanez Fuad Siniora solicită Ankarei ajutorul în problema convingerii Damascului și Teheranului să abandoneze strategiile lor cu rol de destabilizare politică asupra Libanului. b#%l!^+a?
Eforturile de apropiere ale Turciei de Orientul Mijlociu, oarecum în tradiția otomană, dar de această dată în calitate de mediator sau de putere regională cu rol de stabilizator și inițiator a unei abordări pașnice a relațiilor internaționale în zonă, au avut și reversul medaliei în sensul deteriorării relațiilor cu SUA, aliat tradițional al Turciei. Abordarea față de Siria a Turciei a fost în total dezacord cu cea a Washingtonului iar acest lucru a fost evident începând cu războiul din Irak când interesele strategice ale Ankarei au coincis pentru prima dată în modernitate cu cele ale Damascului și Teheranului în ceea ce privește o serie de probleme. Printre acestea cea mai importantă a fost cea a împărțirii Irak-ului în provincii și crearea unui stat independent al Kurdistan-ului. Toate cele trei state – Turcia, Siria și Israel – au fost în dezacord cu planul SUA considerând crearea unui nou stat independent al unei etnii majoritară în teritorii din Turcia și Siria ca reprezentînd un nou pericol la adresa păcii și stabilității în zonă și fiind un posibil focar de creare a unui efect de domino.
Ca o consecință a deciziilor luate post-Irak, în 2004 kurzii din provincia siriană Qamishli au început o serie de proteste violente susținând faptul că guvernul Sirian violează drepturile fundamentale ale minorității kurde. Având în vedere seria de evenimente generate de războiul din Irak, Turcia a dus după 2003 în paralel cu politica de deschidere către Orientul Mijlociu, o politică de convingere a SUA să accepte regimul Assad și să susțină mai degrabă o transformare către liberalizare și democratizare graduală a Siriei, dat fiind potențialul focar de conflict pe care aceasta îl putea reprezenta în zonă. Guvernările AKP au argumentat pe lângă reprezentanții americani faptul că temerile și preocupările SUA referitoare la faptul că Siria ar deține programe de distrugere în masă, la relațiile acesteia cu mișcările teroriste Hezbollah și Hamas și cu forțele anti-coaliție din Irak, cât și la statutul său de agent iranian în lumea arabă, pot fi soluționate numai pe baza unui dialog deschis între cele două state. Ulterior crizei provocate de războiul din Irak, relația personală dintre Erdogan și al-Assad cât și intervenția Turciei în problema forțării retragerii Siriei din Liban, considerată inacceptabilă de către administrația Bush, au generat noi fricțiuni în relațiile turco-americane și noi apropieri în cele turco-siriene. Astfel, în august 2008, Erdogan participă la invitația lui Assad la întâlnirea cu președintele Nicholas Sarkozy și șeicul Quatar-ului Hamad Bin Khalifa al-Thani de la Damasc unde s-a discutat problema păcii cu Israelul.
Relațiile turco-siriene sunt în perioada 2003-2011 așa cum se poate observa extrem de strânse atât din punct de vedere economic și cultural cât și politic și diplomatic. Momentul care va determina transformarea și tensionarea acestora este reprezentat de izbucnirea Primăverii Arabe.
În ciuda succeselor înregistrate de AKP cu strategia sa bazată pe conceptul de “soft politics”, Turcia nu a fost capabilă să își mențină influența asupra regimului din Siria într-o perioada în care acest lucru ar fi fost providențial, anume în perioada de frământări politice și proteste pașnice din martie 2011.
O dată cu începerea primelor proteste civile împotriva regimului lui Assad, relațiile turco-siriene au început și ele să se deterioreze considerabil. După o serie de încercări eșuate de a stopa brutalitatea cu care regimul condus de Basahar al-Assad a încercat să reprime protestele pașnice la început, guvernul de la Ankara îl trimite în august 2011 pe ministrul de externe Davutoglu să negocieze direct la Damasc. Rezultatul negativ al negocierilor de aici este cel care determină Turcia să abandoneze speranța de a media un conflict violent ce putea izbucni dintr-o clipă în alta și de a-l convinge pe Assad de faptul că rezolvarea problemelor prin metode pașnice, anume discuții și reforme, este mai oportună.
Ca o conecință a tentativelor eșuate ale regimului de la Ankara de a convinge regimul de la Damasc de necesitate evitării violenței și reformării regimului – ca o soluție de durată și trainică, Erdogan își îndreaptă suportul spre rebeli în noiembrie 2011, când de altfel atitudinea oficialilor sirieni față de protestatari devenise deja violentă iar întregul șir de evenimente începea să ia forma unui război civil. Măsurile guvernului AKP sunt susținute și de instituția prezidențială din Turcia, președintele în funcțiune pe atunci Abdullah Gül declarând într-un context oficial următoarele: „încrederea noastră [pentru guvernul Sirian] a dispărut”.
În mod natural o dată cu răcirea relațiilor dintre Erdogan și Siria, relațiile apropiate b#%l!^+a?în plan diplomatic și militar dintre Washington și Ankara au fost reluate, premierul turc păstrând legătura în mod continuu cu SUA din momentul izbucnirii conflictului intern în Siria. Înainte ca Turcia să decidă acordarea de suport rebelilor, în septembrie 2011 Ankara și Washington-ul fac o declarație oficială comună în care își exprimă intenția de a pune presiuni asupra guvernului Siriei în vederea soluționării pașnice a conflictului.
Spre deosebire de SUA și Uniunea Europeană care au decis impunerea unor sancțiuni economice Damascului, inițial Turcia a evitat să demareze și acest proces, dar în cele din urmă, dată fiind complicarea situației prin amplificarea violențelor în zona frontierei turcești și a numărului de refugiați sirieni care vin în taberele special amenajate la granița cu Turcia, ministrul Davutoglu declară în noiembrie 2011 că Turcia intenționează să inițieze măsuri sancționare către regimul sirian, printre care prioritară era în 2011 construirea unei zone tampon pe teritoriul sirian.
Ca măsuri practice în vederea susținerii declarațiilor oficialilor turci, guvernul începe construirea mai multor tabere în Antakya, un oraș în sud-vestul Anatoliei ce are graniță cu Siria, în vederea găzduirii a 18 000 de sirieni cărora din motive de precauție și în speranța unei reveniri la normalitate, guvernul turc nu le dă denumirea de refugiați ci pe cea de oaspeți. Una dintre taberle organizate găzduiește oficiali ai armatei rebele, numită Armata Siriană Liberă, care este protejată de soldați turci, iar comandantul acesteia, Colonelul Riad Asaad călătorește însoțit în permanență de un oficial turc. De aemenea, un guvern provizoriu în exil, Consiliul Național Sirian a fost construit la Istanbul în octombrie 2011.
Transformarea bruscă a atitudinii guvernului turc și în special a AKP-ului față de Siria are o explicație plauzibilă și principală în dorința partidului de a vedea Frăția Musulmană Siriană venită la putere în Siria sau cel puțin realizând o guvernare de coaliție cu actualul regim condus de partidul Ba’th și al cărui lider este Basahr al-Assad. Eforturile AKP-ului se concentrează începînd din 2011 în reabilitarea și îmbunătățirea imaginii guvernului în exil al Siriei, în acest sens organizând pe teritoriul turcesc o serie de conferințe de presă cu participarea Colonelului Asaad și a presei internaționale, conferințe în cadrul cărora Asaad a reafirmat activitatea pașnică a Consiliului Național Sirian și faptul că acesta nu deține arme și nici nu intenționează să dirijeze antrenamente militare în taberele din Turcia, contrar unor afirmații anterioare ale presei internaționale, anume a cotidianului New York Times.
În mod paradoxal o schimbare de rol are loc în cazul noilor relații turco-siriene față de dinamica standard cu care relațiile internaționale se desfășurau în perioada anterioară izbucnirii războiului civil. Practic, AKP care este partidul de la guvernare în Turcia, primul stat musulman secular din istoria modernă, susține nu numai în cazul Siriei dar în general în cazul tuturor noilor regimuri ce apar în lumea arabă după valul de revolte și rebeliuni, un timp de guvernare care să îmbine tradiția islamică cu cea modernă europeană în materie de guvernare. În aprilie 2011 Frăția Musulmană ține o conferință în Istanbul, iar vizitele lui Erdogan în cele trei state purtătoare a steagului Primăverii Arabe, Libia, Egipt și Tunisia fac evidentă intenția Turciei de a-și menține rolul de putere regională, de această dată influențând și oferind un model de abordare a politicii interne și externe nou-createlor regimuri din lumea arabă.
Assad a respins încă de la început posibilitatea unei guvernări de alianță cu grupările islamice, argumentând incompatibilitatea guvernării siriene seculare actuale cu doctrina islamică promovată de grupările ce constituie principala opoziția la regimul Ba’th-ist. Punctul culminant al colaborării și susținerii de către AKP a guvernului în exil și în general a cauzei rebelilor sirieni împotriva guvernului lui Assad a venit o dată cu declarația liderului Consiliului Național Sirian Muhammad Riad al-Shaqfa care susține că rebelii sunt mult mai de acord cu o posibilă intervenție a Turciei în Siria în vederea contracarării forțelor guvernamentale, decât cu intervenția Aliaților Occidentali.
Spre deosebire de cazul Libiei, în care guvernarea AKP a fost prinsă pe nepregătite, oscilând între acordarea de suport lui Gadaffi cu care Erdogan era în relații cordiale sau trupelor NATO care erau de partea rebelilor, în cazul Siriei, guvernul turc pare a fi mult mai bine pregătit pentru a anticipa posibilele mișcări ale guvernului lui Assad și dinamica războiului civil din Siria. Ca o consecință a felului în care relațiile dintre cele două țări au decurs la nivel oficial în anul 2011, Turcia a început la finele anului o serie de pregătiri în vederea începerii unei noi relații cu un potențial nou guvern sirian, urmărind să își protejeze investițiile și interesele predominant economice în Siria. Pe lângă tendința AKP-ului de a susține mișcările islamiste în politica Orientului Mijlociu, poate un și mai pertinent argument b#%l!^+a?ce susține schimbarea de poziție a Ankarei începând cu 2011 față de Siria se referă la anumite zvonuri ce susțin restabilirea relațiilor guvernului de la Damasc cu PKK-ul și cu separatiștii kurzi de pe teritoriul Turciei cât și îmbunătățirea în general a atitudinii guvernării lui Assad față de kurzi prin acordarea cetățeniei și garantarea unor drepturi civile în vederea atragerii lor de partea trupelor care combat rebeliunea. Atacurile separatiștilor kurzi din Turcia de dată recentă și care s-au soldat cu moartea a 24 de soldați turci vin să susțină zvonurile care enunță posibilitatea unei reînnodări a relației de ajutor militar reciproc între PKK și guvernul sirian. Deși niciunul dintre zvonurile apropierii dintre Siria și PKK nu au fost confirmate, declarația ministrului Davutogul este edificatoare pentru stadiul în care relațiile oficiale turco-siriene se deterioraseră la finele lui 2011. Acesta susține că amintindu-și de trecutul apropiat, „Siria nu ar trebui nici măcar să se gândească la posibilitatea folosirii cărții PKK. Toată lumea va vedea unde va duce o atfel de decizie”. Ministrul se referă clar în declarația sa la criza din 1998 în timpul căreia cele două țări ajunseseră în pragul conflictului armat. Așa cum vom vedea în capitolul care urmează, anul 2011 va fi urmat în istoricul relațiilor turco-siriene de un an cu o serie de conflicte militare care vor adeveri așteptările și estimările actorilor internaționali referitor la potențialul ridicat de conflict al statelor din Orientul Mijlociu și la eficiența numai de suprafață a conceptului de soft politics în această zonă.
3.2 Desfășurarea conflictului și implicarea actorilor internaționali în acesta
În luna iunie a anului 2012 tensiunile la granița dintre Turcia și Siria se intensifică și în cele din urmă inevitabilul se produce: un avion de luptă turcesc este doborât de către forțele siriene iar cei doi piloți își pierd viața. Argumentul Siriei este acela că avionul zbura în spațiul aerian Sirian la o distanță de doar 1 kilometru de apele siriane. Între timp, autoritățile de la Ankara în frunte cu Erdogan dar și cu liderii militari, susțin faptul că manevra realizată de către avionul de luptă era una standard și că exista un acord tacit între cele două state care permitea astfel de manevre aproape de coastă fără a le considera ofensive sau amenințătoare. Ca urmare a acestui incident de la graniță, reacțiile oficialilior turci devin din ce în ce mai virulente, Erdogan însuși afirmând într-o conferință de presă ce a precedat incidentul, faptul că strategia militară a Turciei față de Siria se va schimba radical. În cazul incidentului de la graniță din data de 22 iunie, atât radarele NATO din zona Izmirului cât și cele britanice poziționate în Cipru au înregistrat contrar afirmațiilor Statului General turc faptul că într-adevăr avionul depășise teritoriul neutru și se afla nu dintr-o eroare de calcul în spațiul aerian Sirian. Acesta a fost motivul pentru care oficialii turci și-au schimbat ulterior în declarațiile oficiale punctul de vedere susținând varianta existenței unui acord tacit între cele două state.
În urma acestui incident, Turcia a etichetat în mod oficial, fostul său aliat, Siria, ca fiind o amenințare clară și iminentă la adresa păcii în regiune. În discursul său către parlamentul de la Ankara, Erdogan clasifică actul Siriei ca pe unul plin de ură și care încalcă cu agresivitate regulile internaționale, susținînd că Turcia nu a primit înainte de doborârea avionului nicio somație din partea autorităților Siriene: „Nu am primit nici măcar o avertizare din partea autorităților siriene, au acționat fără avertizare, acesta este considerat un act de ostilitate”. În continuare pentru a argumenta caracterul răuvoitor și tendința de ostilitate a Siriei, Erdogan a făcut cunoscut în cadrul aceluiași discurs faptul că spațiul aerian al Turciei a fost violat din ianuarie 2012 pînă la data atacului sirian de 114 ori de către mașini aeriene aparținând diferitor comandamente din diferite țări inclusiv din Siria: ”Elicopterele siriene au violat de 5 ori în această perioadă spațiul aerian turcesc. Acestea au fost violări pe termen scurt” pentru care armata turcă nu a luat nicio măsură represivă.
Pe măsură ce violențele atacurilor interne s-au accentuat în Siria, un nou incident are loc în data de 3 octombrie 2012 de data aceasta din partea Siriei. Ca un rezultat al intensificării luptelor la graniță, o bombă din Siria cade în zona centrală a orașului Akçakale ucigând o mamă în vârstă de 39 de ani și cei trei copii ai săi cu vârste cuprinse între 8 și 14 ani și o altă femeie de 40 de ani în timp ce alte 13 persoane sunt rănite. În mod curios autoritățile turce nu au inițiat efectuarea unui test balistic pentru a avea confirmarea faptului că bomba venea din Siria, dar acesta este considerat atât de către actorii internaționali cât și de cei doi actori statali naționali implicați, momentul de început al unui conflict ce se anunțase a fi iminent încă din anul 2011.
Replica din partea Turciei vine în aceeași zi, când 5 avioane de luptă F-16 și un avion de recunoaștere de tipul RF-4E au întreprins misiuni de recunoaștere de-a lungul frontierei cu Siria, identificând coordonatele militare siriene și raportându-le Comandamentului Forțelor Armate Turce din Ankara. Regiunea aleasă ca țintă pentru represaliile cu rachete a fost Ayn al-Arus mai exact orașul Tal Abyad situat de cealaltă parte a graniței față de Akçakale. Ca rezultat al acestui contra-atac Observatorul Sirian b#%l!^+a?pentru Drepturile Omului a raportat uciderea a 3 soldați Sirieni ca urmare a alegerii ca țintă de către armata turcă a unui obiectiv militar din zonă.
Acest prim schimb de rachete între cele două state vecine, determină în cele din urmă actorii internaționali precum ONU și NATO să ia atitudine în ceea ce privește criza siriană. De altfel, prim-ministrul turc, Erdogan a acuzat în mai multe rânduri în momentul izbucnirii războiului civil în Siria, Națiunile Unite și celelelte organisme internaționale de faptul că prin neimplicare susțin indirect opresiunea guvernului sirian asupra populației. Este adevărat că până în anul 2012 ONU nu reușește să emită nicio rezoluție referitoare la războiul din Siria, rezoluțiile care au fost ulterior elaborate referindu-se într-o primă fază la trimiterea unor observatori civili în Siria, apoi stabilirea unei Misiuni de supraveghere – rezoluțiile 2042, 2043 și 2059 din anul 2012. În anii următori, 2013 și 2014, rezoluțiile “Războiul civil din Siria – Cadru pentru eliminarea armelor chimice siriene” ( Rezoluția 2118 ) și „Războiul civil sirian – Acces pentru ajutor umanitar” ( Rezoluția 2139 ). Este interesant de remarcat faptul că implicarea actorilor internaționali se produce într-un mod pronunțat pe măsură ce conflictele se intensifică în interiorul Siriei și de asemenea la granița cu Turcia au loc primele conflicte inter-statale. Este însă adevărat și faptul că în paralel cu evoluția conflictului intern din Siria acesta devine din ce în ce mai violent, iar Rezoluția 2118 de exemplu este adoptată ca urmare a atacului cu arme chimice performat de către armata siriană guvernamentală în suburbiile Damascului, mai precis în regiunea Ghouta. În adoptarea Rezoluției 2118 care este cea mai intruzivă și controversată rezoluție adoptată vizavi de situația din Siria, SUA, Franța și Marea Britanie ca susținătoare principale ale rebelilor au inițiat rezoluția și au făcut lobby pentru adoptarea acesteia, în timp ce Rusia ca aliat de bază al lui Assad susținută de China, s-au opus unei intervenții în vederea eliminării pericolului utilizării armelor chimice de către ISIS – armata guvernamentală siriană. În cele din urmă, dată fiind gravitatea și numărul mare de victime în urma atacului din Ghouta, rezoluția este adoptată.
În momentul incidentului din Akçakale din octombrie 2012 majoritatea actorilor principali din cadrul Națiunilor Unite adoptă o poziție unechivocă de partea Turciei. Atfel Marea Britanie și SUA, iar mai târziu Franța, condamnă gestul făcut de forțele guvernamentale Siriene și își exprimă suportul față de Turcia. În virtutea acestei luări de atitudine, pe măsură ce conflictele vor continua și se vor amplifica și ca răspuns la invocarea de către Ankara a Articolului IV al Tratatului de la Washington, NATO și Consiliul Nord-Atlantic au decis faptul că alianța „solicită încetarea imediată a unor acte atât de agresive la adresa unui aliat, și somează regimul sirian să pună capăt încălcării flagrante a dreptului internațional.”
De asemenea, în data de 9 octombrie 2012 secretarul general al NATO Anders Fogh Rasmussen raportează faptul că NATO a dus la bun sfârșit trasarea planului de apărare a Turciei de atacurile din partea Siriei. Ca urmare a acestui anunț oficial, rachete MIM-104 Patriot sunt trimise din Olanda, Germania și SUA și activate la granița Turciei cu Siria pentru a contracara orice nouă tentativă de atac a Siriei.
În 2012, în momentul izbucnirii conflictului de la graniță dintre Turcia și Siria, NATO și Consiliul Nord Atlanticului nu reușiseră încă să descopere cât de acută era problema armelor chimice deținute de Siria, iar utilizarea acestora pentru a combate rebelii nu avusese încă loc, din acest motiv, acțiunile NATO se limitează la stabilirea planului de apărare a Turciei în calitatea sa de membru al Alianței Atlanticului de Nord.
La o zi de la atacurile reciproce cu bombă în preajma frontierei, anume în data de 4 octombrie 2012, parlamentul turc și Marea Adunare Națională adoptă o moțiune care trece cu 320 la 129 de voturi, autorizând utilizarea trupelor militare terestre în vederea intrării pe teritorii străine pentru operațiuni. Acest mandat de un an de zile care permite intervenții militare în teritoriile statelor vecine este în opinia oficialilor turci doar o formalitate și aceștia nu se așteaptă ca moțiunea să fie pusă în practică.
Conform textului moțiunii, scopul acesteia este în mod clar acela de a contracara o b#%l!^+a?nouă posibilă ofensivă din partea Siriei: „Impactul negativ al crizei în desfășurare în Siria asupra securității noastre naționale cât și asupra stabilității și securității regionale poate fi în mod clar observat…Ca parte a operațiunilor militare siriene care au început să fie întreprinse în data de 20 septembrie de către Forțele Armate ale Republicii Arabe Siriene, o serie de acțiuni agresive au fost dirijate împotriva teritoriilor Turciei. Aceste acțiuni au continuat în ciuda avertizărilor noastre repetate și a inițiativelor diplomatice. Acțiunile agresive îndreptatea împotriva teritoriului țării noastre se află astăzi în pragul unui atac armat.” Pe de altă parte, inițiativa turcă se lovește de recunoașterea de către guvernul sirian a responsabilității pentru victimile cauzate de bombardament, autoritățile turce, în special reprezentanții AKP, sunt de această dată determinate să nu se lase înșelate de o inițiativă răzleață de asumare a responsabilității din partea Siriei. „Un motto romantic naiv precum fără război nu va rezolva problema”, susține Egemen Bağıș, ministrul turc al Uniunii Europene, „Un efort substanțial continuă acum în vederea mobilizării comunității naționale pentru a stabili pacea. Cei care încearcă să pună la încercare răbdarea Turciei vor obține răspunsurile necesare, așa cum s-a întâmplat și în trecut. Nimeni nu ar trebui să încerce să manipuleze situația. Nu avem niciun fel de problemă cu națiunea siriană”, conchide ministrul. Mesajul oficial adresat de către oficialii politici și militari turci în problema siriană este așadar în mod clar formulat la o zi după primele ciocniri. Turcia consideră regimul lui Assad ca principala cauză generatoare de conflicte pe teritoriul Siriei și înceracă la nivel internațional să impună acest punct de vedere actorilor importanți, în timp ce la nivel național își pregătește granițele și trupele în vederea realizării unei potențiale invazii în Siria.
În aceeași zi cu adoptarea moțiunii, proiectile siriene aparținând artileriei încep să cadă în provincia Hatay în satul Altınözü, iar la numai o zi după adoptarea moțiunii în parlementul turc, proiectile ale artileriei siriene cad în satul Așağıpulluyazı din districtul Yayladağı din mult disputata provincie Hatay. Acest al doilea incident nu a cauzat victime umane în rândul civililor turci, în schimb ca urmare a sa, artileria Batalionului Turc 3 de Frontieră staționat în Yayladağı a deschis focul asupra obiectivelor militare siriene.
În data de 6 octombrie un depozit de cereale din Akcakale suferă daune minore datorită schijelor care provin dintr-o explozie siriană. Deși nu sunt raportate victime, armata turcă răspunde prin ochirea țintelor militare siriene de peste graniță și prin așezarea unui pluton de militari în zona sudică extremă a Akcakale-ului, cu armele poziționate în vederea ochirii și țintirii orașului Tel Abyad aflat la câțiva kilometri de graniță, în Siria. Situația se repetă în data de 8 octombrie când satul Altınözü este din nou lovit de 6 proiectile necauzând victime. Turcia răspunde imediat prin trimiterea de proiectile în teritoriul sirian.
Conflictul dintre Turcia și Siria capătă proporții în momentul în care, dincolo de schimburile de proiectile peste graniță, Turcia decide să intercepteze în spațiul aerian propriu un avion al Sirian Air, de tip Airbus A320 care realiza zborul RB422 pe ruta Moscova-Damasc forțându-i aterizarea pe aeroportul internațional din Esenboğa. Această operațiune a fost justificată de către Turcia prin suspiciunea că avionul ar fi conținut armament rusesc. Inspectorii turci au susținut că au confiscat muniție, echipament militar de comunicații și bucați ce se cred a fi componente ale unor rachete. Totuși nu au fost făcute publice rezultatele oficiale ale anchetei la momentul realizării controlului, iar ministrul Rus de externe care de altfel a și interpelat lanivel internațional și în mod public Turcia în vederea justificării acestei intercepții, susține că avionul conținea numai unități radar.
Anul 2012 continuă cu o altă serie de intervenții militare la graniță cum ar fi cele din 17 octombrie în provincia Hatay, 23 octombrie când un centru de sănătate din Reyhanlı este bombardat de către Siria, în 29 octombrie când rachetele anti-aeriene siriene lovesc la 300 de metri de satul Beșaslan tot în provincia Hatay. Toate aceste incidente la graniță sunt urmate de replici ale armatei turce și nu înregistrează pierderi în niciuna dintre taberele combatante.
Următorul incident substanțial al anului 2012 are loc în dimineața zilei de 12 noiembrie, când un elicopter sirian bombardează pozițiile ocupate de rebeli în jurul orașului Ras al-Ayn, situat aproape de frontiera turcă. Rebelii răspund atacurilor din partea elicopterului guvernamental cu focuri de mitralieră. La scurt timp după, armata guvernamentală siriană începe să bombardeze intens întreaga zonă, iar urmările bombardamentului se simt până în provincia Șanlıurfa din Turcia. Aici, în satul Ceylanpınar b#%l!^+a?geamurile mai multor clădiri sunt distruse iar bombardamentele siriene cauzează rănirea unui soldat și a doi civili turci. În paralel, granița Ceylanpınar –ului este invadată de civili sirieni răniți care solicită refugiu și îngrijiri medicale de urgență.
O dată cu intensificarea represaliilor împotriva rebelilor sirieni, în anul 2013 brutalitatea violența și numărul de victime al atacurilor siriene asupra localităților turce de frontieră și viceversa crește de asemenea. Anul 2013 începe cu bombardarea în data de 14 ianuarie a unei livezi de măslini din satul Akçabağlar, soldată cu zero victime. Apoi în 23 ianuarie, o serie de refugiați sirieni care solicitau refugiu în Turcia sunt întorși înapoi sub amenințarea cu arma, incident care se soldează cu doi răniți din tabăra siriană. Pe data de 11 februarie o bombă explodează la punctul de trecere a frontierei din Cilvegözü, omorând 14 persoane.
În mai 2013, au loc la frontiera din Akcakale primele ciocniri corp la corp între trupele militare turce și armata lui Assad. În timpul acestori ciocniri un militar turc este ucis, iar continuarea lor are loc într-un mod și mai brutal la data de 11 mai când două mașini-bombă explodează în orașul predominant șiit Reyhanli, din provincia Hatay, omorând 40 de persoane și rănind alte 100. Ca urmare a celor două atacuri cu mașini-bombă, locuitorii turci ai Reyhanli-ului încep represaliile asupra refugiaților sau rezidenților sirieni din oraș, situația amenințând să devină incontrolabilă pentru autorități. Atacurile cu bombă din provincia Hatay au fost puse de către premierul Erdogan pe eama inițierii în Turcia a procesului de încheiere a păcii cu rebelii kurzi din PKK după mai bine de 30 de ani de conflict. De asemenea, într-o declarație oficială referitoare la situația generată de atentatul cu bombă, Erdogan sugerează sensibilitatea provinciei Hatay, fostul Sanjak Alexandrette, datorată eterogenității populației și istoriei tulburi anterioare.
Ca urmare a incidentului din Reyhanli, în următoarea vizită în SUA Erdogan aduce în discuție problema instabilității pe care Siria o generează în zona Orientului Mijlociu și reușește în ciuda veto-ului Rusiei adoptarea la nivelul ONA a Rezoluției 2118 ce presupune dezarmarea Siriei de armele chimice pe care se presupunea că aceasta le deținea.
În continuarea represaliilor la graniță, în data de 16 septembrie un avion de luptă turc ce a decolat din baza militară aeriană Malatya Erhaç a doborât un elicopter sirian Mi-17 care viola teritoriul Turciei. În paralel incidentele la granița cu Siria se amplifică, în data de 20 ianuarie 2013 5 kurzi de origine siriană fiind uciși în timp ce încercau să treacă granița în Turcia.
În anul 2014, în luna martie un nou avion sirian este dărâmat la sol ca urmare a violării teritoriului turc iar incidentele la graniță sunt secondate de către valuri de proteste ale populației turce și kurde din Turcia.
Dacă până în acest moment Turcia pare să fie aliata de bază a mișcării eliberatoare a Siriei, așa cum vom vedea în continuare, transformările care au loc în lumea islamică, pornind din Irak, vor genera o transformare a situației și o intensifucare a violenței și brutalității conflictului intern din Siria, cu repercusiuni asupra conflictului turco-sirian.
3.3 Implicarea ISIL/ISIS și urmările conflictului turco-sirian
Atât istoricul relațiilor anterioare dintre Turcia și Siria cât și modelul de dezvoltare politică a celor două state au fost utile în realizarea unei hărți precise și evenimențiale a conflictului izbucnit o dată cu războiul civil din Siria și ajuns în punctul maxim de tensiune în special în anul 2014 în virtutea intrării în scenă a unui nou actor non-statal, ISIS/ISIL o formațiune extremistă islamică autoare a unor serii de atentate violente și alte fapte teroriste săvârșite în numele Islamului și al Jihad-ului.
Anul 2014 a fost anul în care ambiguitățile și deciziile nu tocmai democratice și politic corecte din partea guvernului Erdogan au predominat atât la nivel intern în Turcia cât și la nivel internațional. Astfel, Erdogan este în mod paradoxal unul dintre susținătorii înfocați ai trecerii comenzii grupurilor rebele din Siria sub comanda teroriștilor Jihadiști. De asemenea la nivel intern, acesta susține gruparea rebelă de care majoritatea actorilor internaționali se detașaseră și acceptă trecerea trupelor pe teritoriul Turciei și chiar organizarea atacului de la Kobanî dinspre Turcia. Ca urmare a acestor decizii paradoxale b#%l!^+a?pentru un lider al unui stat secularist așa cum este Turcia de aproape 100 de ani, în interiorul societății turce apar o serie de proteste și nemulțumiri, se organizează manifestații atât de către minoritatea kurdă de pe teritoriul Turciei, care nu este de acord cu reprimarea populației kurde din Siria de către rebelii Jihadiști, de către aleviții majoritari în provincia Hatay și în alte provincii la granița cu Siria care se simt la fel de amenințați de decizia Turciei de a susține în noile condiții, tabăra rebele, dar și de către populația turcă din marile orașe care nu aprobă implicarea Turciei într-un război religios și renegarea valorilor kemaliste republicane.
De asemenea 2014 este anul în care atacurile teroriste cu bombă organizate de către ISIL (Islamic State of Iraq and Levant) fostă ISIS (Islamic State of Iraq and Syria) – organizație teroristă islamică ce recrutează membrii din întreaga lume islamică și începe să opereze predominant pe teritoriul Siriei începând cu anul 2014. În iunie 2014, ISIL avea în Irak aproximativ 4000 de luptători, iar conform rapoartelor CIA, în septembrie 2014 existau aproximativ între 20000 și 31500 de luptători în Irak și Siria. Observatorul Sirian pentru Drepturile Omuluiestimează faptul că forțele numără în jur de 80 000 – 100 000 luptători ISIL (dintre care 50 000 în Siria și 30 000 în Irak). În noiembrie 2014 un lider kurd a declarat că numărul forțelor ISIL crescuse la 200 000.
Unul dintre primele atacuri ale ISIL pe teritoriul turc ca urmare a conflictului Turciei cu Siria are loc în data de 20 martie 2014 pa autostrada Ulukisla –Adana. În timp ce agenții de securitate organizau un control de rutină, trei străini au coborât dintr-un taxi și au început să deschidă foc cu o mitralieră AK-47 (unii martori susțin că este vorba despre un Glock automat) și să arunce grenade de mână. În urma atacului un soldat și un polițist au fost uciși și cinci alți soldați răniți. Atacatorii au fost de asemenea răniți în timpul atacului, dar au reușit să fugă de la fața locului într-o camionetă pe care o comandaseră în avans. Doi dintre atacatori, care vorbeau Arabă și Engleză au fost localizați în satul Eminlik, unde sătenii, crezând că sunt refugiați sirieni răniții-au dus la clinica locală. Mai târziu atacatorii au fost identificați de către mass-media turcă ca operatori ai ISIL care au venit în Turcia dintr-o zonă din Siria controlată de ISIL.
Iunie 2014 aduce un nou episod în cadrul evenimentelor ce marchează conflictul turco-sirian, de data aceasta tot cu ISIL, gruparea venită din Irak care crește în amploare și ale cărei manevre militare în Siria dau o tentă și mai sângeroasă conflictului. În timpul cuceririi orașului Mosul în luna iunie, ISIL a capturat consulatul turc, luând ca ostatici toți membrii staff-ului. Această captivitate de 3 luni a 49 de cetățeni turci aflați în serviciul consulatului a restrâns în mod sever domeniul de acțiune al Turciei. Ostaticii au fost eliberați în cele din urmă la jumătatea lunii septembrie 2014, iar Turcia a negat zvonurile conform cărora ar fi plătit recompensă pentru eliberarea acestora. Ulterior a fost făcut public faptul că statul turc a plătit o anumită sumă de bani către ISIL și ulterior ostaticii au fost schimbați cu un număr de 180 de militanți care se aflau sub tratament medical în Turcia.
Ulterior, în special după atacul orașului Kobanî și după ce războiul civil din Siria ia o întorsură neașteptată prin supunerea tuturor grupurilor de rebeli ISIL și acceptarea conducerii acestei formațiuni extremiste, Turcia a fost în nenumărate rânduri acuzată de faptul că a colaborat și susținut statul Islamic prpclamat de ISIL în teritorii ocupate din Irak, Siria, Libia și Nigeria.
Atacul asupra orașului Kobanî desfășurat de către ISIL de pe teritoriul Turciei în data de 29 noiembrie 2014 a fost decisiv în etichetarea Turciei atât de către populația kurdă din Siria cât și de către actorii internaționali Occidentali ca “Poartă a Jihad-ului”. Atacarea de către insurgenții sirieni uniți acum în marea lor majoritate sub eticheta ISIL a orașului Kobanî a geneart un nou val de proteste și reînceperea conflictului dintre PKK și populația kurdă din Turcia și guvernul turc care a fost întîmpinat datorită deciziei de a susține sau tolera trupele ISIL pe teritoriul Turciei de proteste inclusiv din partea populației turce din b#%l!^+a?Istanbul și din orașele de pe coasta Mediteranei. Turcia devine datorită tendinței AKP-ului și a lui Erdigan de a susține islamismul și mișcările religioase extremiste o țară divizetă la nivel intern, prin activarea clivajului islamiști/seculariști care fusese eradicat anterior de către republicanismul instaurat de către Mustafa Kemal Ataturk. Mișcările de protest din marile orașe din Turcia precum Istanbul, Ankara, Antalya, Batman, etc. au fost reprimate de către autorități cu violență, iar la nivel internațional, intenția SUA și a 10 state Arabe de a semna un acord care să interzică trimiterea de voluntari pentru ISIL, nu a fost aprobată și ratificată de Turcia care se încăpățânează să păstreze relații de colaborare cu mișcarea extremistă islamistă. Dacă la începutul războiului civil din Siria, în 2011 Turcia pare să fie apărătoarea drepturilor poporului sirian la libertate și democrație, o dată cu trecerea Turciei de partea ISIL face ca regimul represiv al lui Bashar al-Assad să pară o variantă ce garantează mai multă stabilitate decât controlul total al teritoriului irian de către Califatul Islamic proclamat de către ISIL în 2014 în toate teritoriile pe care le deținea (vezi Figura 4).
În 2015 ca și în 2014 lumea Arabă este zguduită de amploarea pe care noua mișcare islamistă extremistă a luat-o, iar conflictul intern din Siria pare a fi departe de a avea o rezolvare pașnică. În continuare Turcia condusă de partidul lui Erdogan a aprobat în mod tacit la finele anului 2014 și începutul anului 2015 o serie de manevre ale ISIL/ISIS desfășurrate în localitățile de graniță, iar populația minoritară atât din teritoriile ocupate de către islmiști cât și din teritoriile turcești a inițiat ca urmare a conflictului militar dintre Turcia și Siria o serie de proteste menite să pună capăt abuzurilor și victimelor civile, lucru extrem de dificil de realizat având în vedere tipul de război( Jihad, sau război Sfânt) pe care gruparea islamistă îl desfășoară și care presupune instaurarea Shari-ei (legea islamică) în fiecare teritoriu cucerit. Situația în Siria este una extrem de instabilă, iar aliații Occidentali nu reușesc să găsească o soluție pentru stoparea conflictului având în vedere că la finele lui 2014 și începutul lui 2015 ambii combatanți din cadrul războiului civil prezintă riscuri enorme în cazul susținerii lor de către forțele ONU și NATO.
Figura 4 – Harta cu aria operațională a ISIL/ISIS în iulie 2014.
sursa: www.mirror.co.uk
Așa cum se poate observa din Figura 4, Nord- Estul Siriei este controlat de către ISIL/ISIS, iar minoritatea kurdă de aici a fost cea care a avut cel mai mult de suferit, în special în urma atacului de la Kobanî, conform surselor oficiale un număr de aproximativ 200 000 de kurzi trecând frontiera în Turcia ca refugiați. Asocierea indirectă și aprobarea tacită de către Turcia a noii situații din Siria în contextul existenței unei a treia forțe combatante în războiul civil, anume armata califatului Islamist promovat de ISIS/ISIL, nu a generat valuri de nemulțumire numai în ceea ce privește populația kurdă direct influențată de ocuparea teritoriilor în care aceasta locuia de către extremiștii islamiști, dar a generat de b#%l!^+a?asemenea o nouă etapă de răcire a relațiilor dintre SUA și Turcia într-un context interntațional deja tensionat pe plan European datorită multiplicării numărului de atacuri teroriste și atentate organizate de către grupări extremiste islamiste, în cazul Orientului Mijlociu datorită focarelor de conflict nestinse încă din Irak, Siria și Liban.
O altă consecință vizibilă mai ales în 2014 și 2015 a conflictului sirian intern dar și a implicării Turciei de partea rebelilor în acet conflict, este reprezentată de numărul mare de refugiați sirieni care văd în Turcia un paradis pentru refugiu. La începutul anului 2015 existau în Turcia 1.600.000 de refugiați Sirieni dintre care 220.000 se aflau în taberele special amenajate pentru refugiați la granița cu Siria, iar restul erau împrăștiați pe întreg întinsul țării. Pentru Sirieni Turcia este o dată un loc ideal de refugiu pentru facilitățile pe care guvernul turc li le oferă (printre care se numără și un card gratuit pentru serviciile de sănătate plus învățământ gratuit pentru copii), dar și un punct de plecare ideal către Europa având în vedere granița Turciei cu UE prin Grecia sau Bulgaria. Pe acest fond al suportului refugiaților sirieni și mai ale al suportului tacit al ISIS/ISIL guvernarea și partidul condus de către Erdogan amenință o valoarea esențială în Turcia, anume caracterul secular al statului turc construit pe baza valorilor republicane și a cărui vrechime de un secol a început în mod evident să genereze o serie de valori și credințe la nivelul societății mai ales al celei din marile orașe turcești, cosmopolite și a căror populație este mai mult marcată de mentalitățile și stilul de viață modern.
Ca urmare a transformărilor generate de conflictul tuco-sirian și implicarea Turciei în acesta, de problema reînvierii naționalismului kurd și o dată cu acesta a revoltelor și protestelor separatiștilor, dar și datorită intenției exprimate de către AKP și liderul acestuia Erdoganm de a aduce modificări considerabile Constituției statului turc, alegerile generale din 7 iunie 2015 reprezintă, din perspectiva rezultatului lor, poate cea mai importantă consecință a conflictului cu Siria și a comportamentului politic al liderilor turci. Figura 5 de mai jos reflecta comportamentul electoral al societății turcești la alegerile generale din 2015.
Astfel, AKP-ul care guvernează în Turcia încă din 2002 și-a pierduit majoritatea în parlament ca urmare a alegerilor din 2015, dar rămâne în continuare cel mai mare partid reprezentat în parlamentul turc, cu unu număr de 258 de locuri și cu un procent de 40.9% din votul cetățenilor. Pentru a realiza modificările constituționale care ar fi apropiat statul turc mai mult de un stat islamic, în detrimentul valorilor seculare fondatoare kemaliste, Erdogan și partidul său ar fi avut nevoie de un număr de 330 de locuri. Conform alegerilor din iunie 2015, se poate remarca faptul că o dată cu fragmentarea la nivelul societății civile prin activarea clivjului secular-religios, aceeași fragmentare are loc și la nivelul sistemului politic unde o serie de partide mici reușesc să obțină rezultate mai bune decât partidele tradiționale ale ultimului deceniu și jumătate, anume Republicanii și AKP-ul. (vezi Figura 5)
Figura 5 – Harta alegerilor generale din iunie 2015 din Turcia
sursa: www.bbc.com
Așa cum se poate remarca din harta alegerilor din iunie 2015 din Turcia, anume Figura 5, marile aglomerații urbane turcești, situate în special pe coasta Mediteranei și în vecinătatea Europei au ales așa cum de obicei aleg de 24 de scrutinuri încoace, varianta democrată și moderată, anume Partidul CHP. În schimb, Turcia centrală considerată mult mai tradiționalistă îi rămâne fidelă lui Erdogan și AKP-ului, partidele moderate ale minorităților kurde (estul Turciei) și ale celorlalte minorități religioase (sud și est) obțin la aceste alegeri rezultate net superioare scrutinurilor anterioare și într-o coaliție cu Partidul Republican au capacitatea de a contracarea inițiativele autoritariste și anti-seculariste ale b#%l!^+a?AKP-ului.
Campania electorală s-a axat în special pe o serie de subiecte fierbinți pentru societatea și statul turc, între care conflictul cuSiria și problema kurdă au ocupat poziții privilegiate. Opoziția utilizează de asemenea evenimentele care au avut loc la nivelul societății civile în 2013 (protestele din parcul Gezi) pentru a scoate în evidență corupția și autoritarismul guvernării Erdogan. Foarte mulți observatori din interiorul și din afara Turciei au văzut alegerile din iunie 2015 ca pe un răspuns la referendum-ul pe care Erdogan dorea să îl realizeze pentru a consulta populația în vederea instaurării unei președinții executive, care ar fi apropiat în mod paradoxal Turcia a sistem politic de sistemul lui al-Assad împotriva căruia Erdogan și AKP luptă în ultimii patru ani.
Concluzii
Conflictul dintre Turcia și Siria, care debutează în anul 2011 în mod oficial și care menține relații tensionate între cele două guverne până astăzi, a scos în evidență o serie de probleme, în special referitoare la Turcia, care dau de gândit analiștilor și specialiștilor în relații internaționale și regimuri politice. În ciuda tradiției seculare și democratice net superioare oricărui alt stat cu populație majoritar de religie musulmană, Turcia pare să aibă o serie de probleme referitoare la instituționalizarea unor practici de guvernare internă și de conduită internațională ale căror caracter democratic este mai mult decât discutabil. În ciuda existenței la nivelul statului a tuturor instituțiilor care întregesc sistemul politic democratic, deciziile luate în mod neoficial de către guvernarea Erdogan de-a lungul perioadei analizate denotă o încălcare uneori flagrantă a drepturilor și libertăților minorităților dar și o neînțelegere sau ignorare a mizei democratizatoare pe care Turcia ar fi putut-o avea în cadrul războiului civil din Siria, atâta timp cât nu ar fi trecut de partea extremiștilor Islamiști ai grupării ISIS, și și-ar fi menținut o poziție moderată, militând pentru și susținând inițiativele democratice în interiorul sistemului politic sirian. Ajungând la finele anului 2014 să susțină în mod neoficial atacurile organizate de către ISIS/ISIL și să susțină strategia acestei grupări, Turcia nu demonstrează așa cum ar fi fost de așteptat că este un stat ce beneficiază de o maturitate politică și democratică considerabile, din contră, clivajele înăbușite de modernizarea forțată impusă de regimul republican al lui Ataturk, ies la iveală, și o dată cu ele caracterul sau accentele islamiste ale mentalului politic colectiv din Turcia cât și pericolul pe care aceste îl reprezintă la adresa instituțiilor democratice de aici.
Instrumentele de soft power politics au demonstrat în cazul relațiilor turco-siriene faptul că au puteri limitate, mai ales atunci când ai de-a face cu un stat non-democratic așa cum este cazul Siriei și unul cu un guvern cu tendințe autoritariste și de islamizare a politicului, așa cum este cazul Turciei. Dependența creată între două state datorită schimburilor comerciale, diplomației și tradiției religioase comună nu înseamnă foarte mult o dată ce puterea dictatorială a unui lider politic este amenințată. Datorită stilului brutal al statelor din Orientul Mijlociu de a face politică la nivel internațional, nici în condiții de relativă pace și stabilitatea aplicarea soft politics nu este întotdeauna încununată de succes. O dată cu izbucnirea conflictului intern în Siria, mantra AKP-ului și a lui Erdogan, zero probleme cu vecinii și-a dovedit ineficiența atunci când este aplicată unui regim autoritar.
O altă eroare a Turciei în relațiile cu Siria care a generat în cele din urmă situația conflictuală între cele două țări vecine este aceea că inițial politica turcă a fost aplicată regimului sirian și nu populației Siriei în întregul său. Niciunul dintre elementele unei b#%l!^+a?societăți deschise, o societate democratică ce are capacitatea de a da o valoarea pozitivă politicilor internaționale bazate pe solidaritate culturală, religioasă, regională, nu a existat în cazul relațiilor turco-siriene dinainte și din timpul conflictului. Relații dintre cele două țări este una care e rezumă de fapt la principiile Realpolitik-ului german, o relație de la stat la stat.
De cealaltă parte a baricadei, regimul sirian, anume cel condus de către Bashar al-Assad, singurul regim politic oficial Sirian cu care Turcia colaborează iar apoi intră în conflict este un regim tipic autoritar, de tipul celor din Tunisia, Libia și Egipt înaintea izbucnirii Primăverii Arabe. Diferența esențială este aceea că în Siria, consolidarea regimului autoritar Baa’thist s-a realizat de-a lungul unei perioade de timp mai lungi și a beneficiat de-a lungul timpului de un context politic internațional care i-a fost favorabil, cum ar fi alianța strânsă cu U.R.S.S. în timpul Războiului Rece, proximitatea față de Irak și Iran, ambele regimuri autoritare, proximitatea față de focarul cel mai important de conflict din Orientul Mijlociu, anume Israelul și regiunea palestiniană. Un alt paradox al dinamicii relațiilor turco-siriene atât în perioada de pace și colaborare cât și în perioada de conflict este acela că, în timp ce Siria încearcă o migrare de la un regim autoritar cu carácter secular, la unul care să fie mai incluziv cu majoritatea religioasă Șiită care se simte nereprezentată dată fiind originea alevită a majorității membrilor partidului Baa’th, Turcia a trecut cel puțin începînd cu izbucnirea Primăverii Arabe și până în prezent la o preferință, manifestată mai ales în rândul simpatizanților și alegătorilor AKP-ului, față de islamism și tradiționalism în detrimentul secularismului și republicanismului care sunt în Turcia garantele democratizării și libertăților politice și sociale.
Bibliografie
Lucrări generale:
Ajami, Fouad, The Syrian Rebellion, Hoover Institution Press Publication no. 624, 2012.
Dahl, Robert, Despre democrație, Traducere de Ramona Lupașcu, Alina Maria Turcu, Mihaela Bordea, Andriana Băragan-Ștraub, Institutul European, Iași, 2003.
Feroz, Ahmad, The Making of the Middle East – The Making Of Turkey, Taylor and Francis E-Library, 2003.
Kissinger, Henry, Diplomacy, Simon&Schuster, Editors, New York, 1994.
Gilbert, Victoria J., Syria for the Syrians: The Rise of Syrian Nationalism (1970-2013), (PHD Thesis), Northeastern University, Boston, Massachusttes, May 2013.
Kibaroglu, Mustafa and Kibaroglu, Aysegul, Global Security Watch: Turkey, Santa Barbara Praeger, 2009.
Lawson, Fred H., Global Security Watch: Syria, Santa Barbara, Praeger, 2013.
Lewis, Bernard, The Middle Est. 200 Years of History from the Rise of Christianity to the Present Day, Phoenix Press, London, 2000.
Mitrokhin, Vasili și Cristopher, Andrew, Arhiva Mitrokhin. KGB-ul în lume, Editura Orizonturi, București, 2006.
Starr, Stephen, Revolt in Syria, Eye Witness to the Uprising, Columbia University Press New York, 2012.
Lucrări de specialitate:
Bagherpour, Amir K., Religion and the Evolution of Democracy: A Revised Selectorate Model for the Arab Spring, Claremont Graduate University, 2012.
Fisk, Robert, The Great War for Civilisation: The Conquest of the Middle East, Vintage, 2007.
Halliday, Fred, The Middle East in International Relations. Power, Politics and Ideology, Cambridge University Press, 2005.
Kuru, Ahmet T. & Stepan, Alfred, Democracy, Islam & Secularism in Turkey, Columbia University Press, 2012.
Articole de specialitate:
Aras, Damla, “The Syrian Uprising. Turkish-Syrian Relations Go Downhill” în Middle East Quarterly, Spring 2012, pp. 41-50. b#%l!^+a?
Blank, Laurie R. si Corn, Geoffrey S., „Losing the Forest for the Trees: Syria, Law, and the Pragmatics of Conflict Recognition” in Vanderbilt Journal of Transitional Law, Volume 46, No. 3, May 2013, pp. 693-746.
Coleman, Michael, “The Rising Tide of Syria” in Global Security Studies, Volume 4, Issue 3/ Summer 2013, pp. 15-42.
Demir, Shertif și Râjnoveanu, Carmen, ”The Impact of Syria Crisis on the Global and Regional Political Dynamics”, in Journal of Turkish World Studies, XIII/1 (Yaz 2013), pp. 55-77.
Hallaq, Wael B., ”Juristic Authority vs. State Power: The Legal Crises of Modern Islam” in Journal of Law and Religion, Vol. 19, No. 2 (2003 – 2004), pp. 243-258.
Holtmann, Philipp, „Syria – a Best Case, a Worst Case and two Most Likely Scenarios” in Perspectives on Terrorism, Volume 7, Issue 3, June, 2013, pp. 135-146.
Shields, Sarah D., Fezzes in the River. Identity Politics and European Diplomacy in the Middle East on the Eve of World War 2, Oxford University Press, 2011.
Small, Melvin și Singer, David J. "The War Proneness of Democratic Regimes, 1816–1965" în Jerusalem Journal of International Relations 1, 1976, pp. 50–69.
Surse online – Articole:
Abouzeid, R. (2011, March 22). “Syria’s revolt: How graffiti stirred an uprising” în Time Magazine, 1, 22 March 2011, p. 1-3. ( www.time.come/printout) . Data accesării: 4 mai 2015, ora 19.23.
Bozkurt, Göksel, “Parliament gives green light to Syrian cross-border raids” în Hürriyet Daily News, 5 octombrie, 2012 (http://www.hurriyetdailynews.com/parliament-gives-green-light-to-syrian-cross-border- raids.aspx?pageID=238&nID=31713&NewsCatID=338). Data accesării: 10 mai 2015, ora 10.11.
Diaconu, Florin, „ Tensiuni fără precedent între Turcia și Siria” în Revista 22, varianta online (http://www.revista22.ro/tensiuni-fara-precedent-ntre-turcia-si-siria-18454.html). Data accesării: 29 aprilie 2015, ora 12.55.
Fitzherbert, Yvo, „The Syrian conflict: Erdogan, Syrian refugees and humanitarian aid in Turkey” în Contributoria, Februarie 2015, (https://www.contributoria.com/issue/2015-02/54914fcfc3a4627d42000029). Data accesării: 4 iunie 2015, ora 21.00.
Ghosh, Bobby, “Erdogan’s Moment,” în Time Magazine, Nov.28, 2011 (http://content.time.com/time/magazine/article/0,9171,2099674,00.html). Data accesării: 30 mai 2015, ora 14.23
Greenhill, Sam, „How seven radicalised young Britons a week are taking the Gateway to Jihad” in Daily Mail, 25 august, 2014, (http://www.dailymail.co.uk/news/article-2734239/How-seven-radicalised-young-Britons-week-taking-Gateway-Jihad.html). Data accesării: 10 iunie 2015, ora 19.45
Guiton, Barney, ISIS Sees Turkey as Its Ally': Former Islamic State Member Reveals Turkish Army Cooperation în Newsweek, 7 noiembrie 2014 (http://europe.newsweek.com/isis-and-turkey-cooperate-destroy-kurds-former-isis-member-reveals-turkish-282920). Data accesării: 9 iunie 2015, ora 17.12
Henderson, Barney, „Turkey shells Syria: latest”, în The Telegraph, October, 4, 2012, (http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/middleeast/syria/9585945/Turkey-shells-Syria-live.html). Data accesării: 19 mai 2015, ora 08.14
Kinzer, Stephen, ”Turkey's Ties To Syria Sink To War in All But the Name” în New York Times, October, 1998 (http://www.nytimes.com/1998/10/04/world/turkey-s-ties-to-syria-sink-to-war-in-all-but-the-name.html ). Data accesării: 4 mai 2015, ora 20.09
Leukefeld, Karin, “Syria, a Hitorical Perspective”, în Global Research (http://www.globalresearch.ca/syria-a-historical-perspective-on-the-current-crisis/24568). Data accesării: 15 mai 2015, ora 17.32.
Malinova, Mariana, „Is Islam Compatible with Democracy?” in The Middle East &North Africa (MENA) and the Balkans: Challenges of Transformation, Conference held in Sofia, December 2012, versiunea online: (http://studies.aljazeera.net/ResourceGallery/media/Documents/2013/3/5/201335103758486734Mariana%20Malinova.pdf). Data accesării: 29 aprilie 2015, ora 22.07.
Pia, Emily și Diez, Thomas, ”Conflict and Human Rights: A Theoretical Framework” in SHUR ( Human Rights in Conflicts: The Role of Civil Society, a STREP project funded by the EU 6th Framework Programme. Contract number: CIT5-CT-2006-028815 )Working Papers series/ , 2007, pp. 1-30, (http://shur.luiss.it/files/2008/10/shurwp01-07.pdf ). Data accesării: 27 mai 2015, ora 18.21.
Richter, Paul, “Russian Resistance Torpedoes United Nations Resolution on Syria”, în Los Angeles Times, 28 August 2013, (http://articles.latimes.com/2013/aug/28/world/la-fg-wn-syria-united-nations-resolution-20130828) . Data accesării: 30 mai 2015, ora 11.26.
Sanger, D., ”Syrian uprising: A year in turmoil”în The Washington Post, Middle East; 2012 (http://www.washingtonpost.com/wp-srv/special/world/syrian-uprising-one-year-of-bloodshed/index.html). Data accesării: 11 iunie 2015, ora 19.45.
Taștekin, Fehim , „Syria Back on Turkey’s Agenda” în Almonitor – The pulse of the b#%l!^+a?Middle East, 21 martie 2014, (http://www.al-monitor.com/pulse/originals/2014/03/syria-issue-turkey-attack-gunmen.html#). Data accesării: 11 iunie 2015, ora 19.11
“The brave Syrian risking his life to help kids like this cross the border” în The Irish Independent, 10 aprilie 2013, (http://www.independent.ie/world-news/middle-east/the-brave-syrian-risking-his-life-to-help-kids-like-this-cross-the-border-29185757.html). Data accesării: 1 iunie 2015, ora 23.45.
Surse online – Știri:
„Turkey returns artillery fire at Syria for 5th day”, în CBC News World, 7 octombrie, 2012, (http://www.cbc.ca/news/world/turkey-returns-artillery-fire-at-syria-for-5th-day-1.1145085). Data accesării: 29 mai 2015, ora 21.32.
„Turkey shells Syria for sixth day”, în The Telegraph, 8 octombrie, 2012, (http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/middleeast/syria/9594146/Turkey-shells-Syria-for-sixth-day.html). Data accesării: 3 iunie 2015, ora 12.54.
“Turkey intercepts Syrian plane, seizes military equipment”, in Today’s Zaman, 10 octombrie, 2012, (http://www.todayszaman.com/latest-news_turkey-intercepts-syrian-plane-seizes-military-equipment_294972.html). Data accesării: 4 mai 2015, ora 22.43.
„Three Turks wounded as Syrian jets bomb near Turkish border” in Hürriyet Daily News, 12 noiembrie, 2012, (http://www.hurriyetdailynews.com/three-turks-wounded-as-syrian-jets-bomb-near-turkish-border-.aspx?pageID=238&nID=34458&NewsCatID=341). Data accesării: 5 iunie 2015, ora 07.23.
„Reyhanlı attack may be linked to peace process, Turkish PM suggests”, în Hürriyet Daily News, 11mai, 2013, (http://www.hurriyetdailynews.com/reyhanli-attack-may-be-linked-to-peace-process-turkish-pm-suggests.aspx?pageID=238&nID=46684&NewsCatID=338). Data accesării: 8 mai 2015, ora 19.43
Johnston, Chris, “Isis militants release 49 hostages taken at Turkish consulate in Mosul” in The Guardian, 20 septembrie 2014, (http://www.theguardian.com/world/2014/sep/20/isis-releases-hostages-turkish-consulate-mosul). Data accesării: 4 mai 2015, ora 22.00.
b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?
Bibliografie
Lucrări generale:
Ajami, Fouad, The Syrian Rebellion, Hoover Institution Press Publication no. 624, 2012.
Dahl, Robert, Despre democrație, Traducere de Ramona Lupașcu, Alina Maria Turcu, Mihaela Bordea, Andriana Băragan-Ștraub, Institutul European, Iași, 2003.
Feroz, Ahmad, The Making of the Middle East – The Making Of Turkey, Taylor and Francis E-Library, 2003.
Kissinger, Henry, Diplomacy, Simon&Schuster, Editors, New York, 1994.
Gilbert, Victoria J., Syria for the Syrians: The Rise of Syrian Nationalism (1970-2013), (PHD Thesis), Northeastern University, Boston, Massachusttes, May 2013.
Kibaroglu, Mustafa and Kibaroglu, Aysegul, Global Security Watch: Turkey, Santa Barbara Praeger, 2009.
Lawson, Fred H., Global Security Watch: Syria, Santa Barbara, Praeger, 2013.
Lewis, Bernard, The Middle Est. 200 Years of History from the Rise of Christianity to the Present Day, Phoenix Press, London, 2000.
Mitrokhin, Vasili și Cristopher, Andrew, Arhiva Mitrokhin. KGB-ul în lume, Editura Orizonturi, București, 2006.
Starr, Stephen, Revolt in Syria, Eye Witness to the Uprising, Columbia University Press New York, 2012.
Lucrări de specialitate:
Bagherpour, Amir K., Religion and the Evolution of Democracy: A Revised Selectorate Model for the Arab Spring, Claremont Graduate University, 2012.
Fisk, Robert, The Great War for Civilisation: The Conquest of the Middle East, Vintage, 2007.
Halliday, Fred, The Middle East in International Relations. Power, Politics and Ideology, Cambridge University Press, 2005.
Kuru, Ahmet T. & Stepan, Alfred, Democracy, Islam & Secularism in Turkey, Columbia University Press, 2012.
Articole de specialitate:
Aras, Damla, “The Syrian Uprising. Turkish-Syrian Relations Go Downhill” în Middle East Quarterly, Spring 2012, pp. 41-50. b#%l!^+a?
Blank, Laurie R. si Corn, Geoffrey S., „Losing the Forest for the Trees: Syria, Law, and the Pragmatics of Conflict Recognition” in Vanderbilt Journal of Transitional Law, Volume 46, No. 3, May 2013, pp. 693-746.
Coleman, Michael, “The Rising Tide of Syria” in Global Security Studies, Volume 4, Issue 3/ Summer 2013, pp. 15-42.
Demir, Shertif și Râjnoveanu, Carmen, ”The Impact of Syria Crisis on the Global and Regional Political Dynamics”, in Journal of Turkish World Studies, XIII/1 (Yaz 2013), pp. 55-77.
Hallaq, Wael B., ”Juristic Authority vs. State Power: The Legal Crises of Modern Islam” in Journal of Law and Religion, Vol. 19, No. 2 (2003 – 2004), pp. 243-258.
Holtmann, Philipp, „Syria – a Best Case, a Worst Case and two Most Likely Scenarios” in Perspectives on Terrorism, Volume 7, Issue 3, June, 2013, pp. 135-146.
Shields, Sarah D., Fezzes in the River. Identity Politics and European Diplomacy in the Middle East on the Eve of World War 2, Oxford University Press, 2011.
Small, Melvin și Singer, David J. "The War Proneness of Democratic Regimes, 1816–1965" în Jerusalem Journal of International Relations 1, 1976, pp. 50–69.
Surse online – Articole:
Abouzeid, R. (2011, March 22). “Syria’s revolt: How graffiti stirred an uprising” în Time Magazine, 1, 22 March 2011, p. 1-3. ( www.time.come/printout) . Data accesării: 4 mai 2015, ora 19.23.
Bozkurt, Göksel, “Parliament gives green light to Syrian cross-border raids” în Hürriyet Daily News, 5 octombrie, 2012 (http://www.hurriyetdailynews.com/parliament-gives-green-light-to-syrian-cross-border- raids.aspx?pageID=238&nID=31713&NewsCatID=338). Data accesării: 10 mai 2015, ora 10.11.
Diaconu, Florin, „ Tensiuni fără precedent între Turcia și Siria” în Revista 22, varianta online (http://www.revista22.ro/tensiuni-fara-precedent-ntre-turcia-si-siria-18454.html). Data accesării: 29 aprilie 2015, ora 12.55.
Fitzherbert, Yvo, „The Syrian conflict: Erdogan, Syrian refugees and humanitarian aid in Turkey” în Contributoria, Februarie 2015, (https://www.contributoria.com/issue/2015-02/54914fcfc3a4627d42000029). Data accesării: 4 iunie 2015, ora 21.00.
Ghosh, Bobby, “Erdogan’s Moment,” în Time Magazine, Nov.28, 2011 (http://content.time.com/time/magazine/article/0,9171,2099674,00.html). Data accesării: 30 mai 2015, ora 14.23
Greenhill, Sam, „How seven radicalised young Britons a week are taking the Gateway to Jihad” in Daily Mail, 25 august, 2014, (http://www.dailymail.co.uk/news/article-2734239/How-seven-radicalised-young-Britons-week-taking-Gateway-Jihad.html). Data accesării: 10 iunie 2015, ora 19.45
Guiton, Barney, ISIS Sees Turkey as Its Ally': Former Islamic State Member Reveals Turkish Army Cooperation în Newsweek, 7 noiembrie 2014 (http://europe.newsweek.com/isis-and-turkey-cooperate-destroy-kurds-former-isis-member-reveals-turkish-282920). Data accesării: 9 iunie 2015, ora 17.12
Henderson, Barney, „Turkey shells Syria: latest”, în The Telegraph, October, 4, 2012, (http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/middleeast/syria/9585945/Turkey-shells-Syria-live.html). Data accesării: 19 mai 2015, ora 08.14
Kinzer, Stephen, ”Turkey's Ties To Syria Sink To War in All But the Name” în New York Times, October, 1998 (http://www.nytimes.com/1998/10/04/world/turkey-s-ties-to-syria-sink-to-war-in-all-but-the-name.html ). Data accesării: 4 mai 2015, ora 20.09
Leukefeld, Karin, “Syria, a Hitorical Perspective”, în Global Research (http://www.globalresearch.ca/syria-a-historical-perspective-on-the-current-crisis/24568). Data accesării: 15 mai 2015, ora 17.32.
Malinova, Mariana, „Is Islam Compatible with Democracy?” in The Middle East &North Africa (MENA) and the Balkans: Challenges of Transformation, Conference held in Sofia, December 2012, versiunea online: (http://studies.aljazeera.net/ResourceGallery/media/Documents/2013/3/5/201335103758486734Mariana%20Malinova.pdf). Data accesării: 29 aprilie 2015, ora 22.07.
Pia, Emily și Diez, Thomas, ”Conflict and Human Rights: A Theoretical Framework” in SHUR ( Human Rights in Conflicts: The Role of Civil Society, a STREP project funded by the EU 6th Framework Programme. Contract number: CIT5-CT-2006-028815 )Working Papers series/ , 2007, pp. 1-30, (http://shur.luiss.it/files/2008/10/shurwp01-07.pdf ). Data accesării: 27 mai 2015, ora 18.21.
Richter, Paul, “Russian Resistance Torpedoes United Nations Resolution on Syria”, în Los Angeles Times, 28 August 2013, (http://articles.latimes.com/2013/aug/28/world/la-fg-wn-syria-united-nations-resolution-20130828) . Data accesării: 30 mai 2015, ora 11.26.
Sanger, D., ”Syrian uprising: A year in turmoil”în The Washington Post, Middle East; 2012 (http://www.washingtonpost.com/wp-srv/special/world/syrian-uprising-one-year-of-bloodshed/index.html). Data accesării: 11 iunie 2015, ora 19.45.
Taștekin, Fehim , „Syria Back on Turkey’s Agenda” în Almonitor – The pulse of the b#%l!^+a?Middle East, 21 martie 2014, (http://www.al-monitor.com/pulse/originals/2014/03/syria-issue-turkey-attack-gunmen.html#). Data accesării: 11 iunie 2015, ora 19.11
“The brave Syrian risking his life to help kids like this cross the border” în The Irish Independent, 10 aprilie 2013, (http://www.independent.ie/world-news/middle-east/the-brave-syrian-risking-his-life-to-help-kids-like-this-cross-the-border-29185757.html). Data accesării: 1 iunie 2015, ora 23.45.
Surse online – Știri:
„Turkey returns artillery fire at Syria for 5th day”, în CBC News World, 7 octombrie, 2012, (http://www.cbc.ca/news/world/turkey-returns-artillery-fire-at-syria-for-5th-day-1.1145085). Data accesării: 29 mai 2015, ora 21.32.
„Turkey shells Syria for sixth day”, în The Telegraph, 8 octombrie, 2012, (http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/middleeast/syria/9594146/Turkey-shells-Syria-for-sixth-day.html). Data accesării: 3 iunie 2015, ora 12.54.
“Turkey intercepts Syrian plane, seizes military equipment”, in Today’s Zaman, 10 octombrie, 2012, (http://www.todayszaman.com/latest-news_turkey-intercepts-syrian-plane-seizes-military-equipment_294972.html). Data accesării: 4 mai 2015, ora 22.43.
„Three Turks wounded as Syrian jets bomb near Turkish border” in Hürriyet Daily News, 12 noiembrie, 2012, (http://www.hurriyetdailynews.com/three-turks-wounded-as-syrian-jets-bomb-near-turkish-border-.aspx?pageID=238&nID=34458&NewsCatID=341). Data accesării: 5 iunie 2015, ora 07.23.
„Reyhanlı attack may be linked to peace process, Turkish PM suggests”, în Hürriyet Daily News, 11mai, 2013, (http://www.hurriyetdailynews.com/reyhanli-attack-may-be-linked-to-peace-process-turkish-pm-suggests.aspx?pageID=238&nID=46684&NewsCatID=338). Data accesării: 8 mai 2015, ora 19.43
Johnston, Chris, “Isis militants release 49 hostages taken at Turkish consulate in Mosul” in The Guardian, 20 septembrie 2014, (http://www.theguardian.com/world/2014/sep/20/isis-releases-hostages-turkish-consulate-mosul). Data accesării: 4 mai 2015, ora 22.00.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Studiu Privind Conflictul Actual Dintre Turcia Si Siria (2011 Prezent) Si Securitatea la Granițele Europei Si ale Pactului Nord Atlantic (ID: 108181)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.