Studiu Privind Comportamentul Nonverbal al Purtatorului de Cuvant

LUCRARE DE LICENȚĂ

STUDIU PRIVIND COMPORTAMENTUL NONVERBAL AL PURTĂTORULUI DE CUVÂNT

CUPRINS

INTRODUCERE / 3

CAPITOLUL 1. COMUNICAREA NONVERBALĂ

1.1. Rolul comunicării nonverbale în cadrul comunicării publice

1.2. Tehnici de comunicare nonverbală utilizate în cadrul comunicării publice

1.3. Aptitudini necesare pentru o comunicare nonverbală eficientă

1.4. Diferențele culturale reflectate prin intermediul limbajului nonverbal

1.5. Comunicarea prin intermediul gesturilor

CAPITOLUL II. INSTITUȚIA PURTĂTORULUI DE CUVÂNT

2.1. Discursul public: definire, particularități, specific

2.2. Persuasiunea în cadrul comunicării purtătorului de cuvânt

2.3. Rolul mass-media în promovarea mesajului purtătorului de cuvânt

2.4. Impactul mass-media asupra discursului public

CAPITOL III. STUDIU DE CAZ: ANALIZA COMUNICĂRII NONVERBALE A PURTĂTORULUI DE CUVÂNT DIN GUVERNUL ROMÂNIEI

3.1. Descrierea metodologiei de cercetare

3.2. Scopul studiului de caz. Criteriile de evaluare ale analizei

3.3. Mass-media – componentă vitală în promovarea purtătorului de cuvânt al PSD

3.4. Tehnici de comunicare non-verbală utilizate de purtătorul de cuvânt

3.5. Analiza gesticurilor purtătorului de cuvânt

3.6. Ansamblul gesturilor utilizate în cadrul comunicărilor publice

3.7. Efecte ale mediatizării comunicărilor publice ale purtatorului de cuvânt

Concluzii

Bibliografie

INTRODUCERE

Scopul și obiectivele lucrării. Asumându-mi răspunderea investigării științifice a temei date, mi-am propus, ca scop principal al studiului, analiza comportamentului nonverbal al purtătorului de cuvânt.

În cele ce urmează, vom reda câteva dintre etapele pe care prezenta lucrare le-a urmat. În funcție de obiectivul urmărit, am trasat sarcinile de cercetare după cum urmează:

definirea și caracterizarea principalelor concepte utilizate în lucrare;

caracterizarea comunicării nonvebale – un cadru teoretic necesar analizei comunicării nonverbale efectuate în studiul de caz;

prezentarea tehnicilor de comunicare nonverbală, caracterizarea lor, precum și abordarea comparativă a acestora;

evidențierea modului în care purtoturl de cuvânt al PSD, Cătălin Ivan, a încercat să influențeze opinia publică prin intermediul comportamentului nonverbal utilizat în cadrul discursurilor sale.

În limbajul gestual simțul momentului și al timpului este vital – a grăbi sau a întârzia o intervenție în actul de comunicare prin gesturi inoportune este o acțiune care depinde de profesionalismul fiecarui participant la actul de comunicare. Foarte important este spiritul de cooperare, simpatia și încrederea, constructivitatea, elasticitatea, care permit desfășurarea negocierilor într-un climat favorabil. Cunoașterea amănunțită a problemei, a instrucțiunilor de realizare a obiectivelor, precum și curajul de a-și duce la îndeplinire sarcina și de a defini soluția în termeni hotărâți și expliciți sunt indispensabile.

Materia discursului public provine din faptul că actorul purtătorul de cuvânt activează în funcție de situația de comunicare, anumite strategii de credibilitate menite a comunica „adevărul".

Prea preocupați să-și construiască credibilitatea, purtătorii de cuvânt promit prea mult sau spun cu prea multă ușurință ceea ce vor oamenii să audă. Pe de altă parte, regimul mediatic în care acționează purtătorii de cuvânt contribuie la dezvoltarea unor tehnici de credibilitate din ce în ce mai sofisticate. Astfel, dacă într-o primă etapă discursul politic se întemeia ca „adevăr" pe bază de criterii ideologice, în epoca mediatizării, politicienii beneficiază de un întreg dispozitiv tehnologic și scenic care produce „imagini adevărate".

Suportul metodologic și teoretico-științific. Din punct de vedere metodologic, lucrarea se bazează pe fundamentarea, organizarea și desfășurarea întregii cercetări potrivit unor principii pe care știința comunicării le-a promovat în timpurile moderne și, apoi, pe folosirea, într-o manieră adecvată, a metodelor de investigare științifică a evenimentelor, a fenomenelor, a proceselor, a datelor etc.

Noutatea științifică a lucrării. Aceasta rezultă, mai întâi de toate, din analiza comunicării nonverbale a unui actor politic tânăr, dar cu o charismă deosebită care l-a propulsat pe scena politică europeană în calitate de eurodeputat.

O asemenea problematică n-a beneficiat încă de o abordare unitară și coerentă, de sine stătătoare, așa cum s-a încercat în prezenta lucrare, fiind privite ca un fenomen, cel puțin pentru practica socială a României contemporane.

Lucrarea de față își propune să analizeze impactul comportamentului nonverbal utilizate de europarlamentarul Cătălin Ivan, tocmai pentru că acesta reprezintă pentru o masă de oameni o ecuație cu multe necunoscute.

Având în vedere că subiectul investigat privește fapte și evenimente de dată recentă, unele dintre ele aflate încă în desfășurare, aprecierile formulate pe seama lor, fie că servesc drept argumente pentru lucrările și conceptele definite în literatura comunicării, fie că surprind manifestări inedite, reprezintă importante contribuții doctrinare.

Lucrarea scoate în evidență personalitatea purtătorului de cuvânt al PSD, precum și metodele acestuia de a gestiona coerent imaginea partidului. In lucrarea de față sunt prezentate tehnicile de comunicare nonverbală utilizate de Cătălin Ivan, cât și potențialul creativ al acestuia.

Toate acestea nu au pretenția de a constitui o matrice atotcuprinzătoare de transpunere pe tapetul cercetărilor a temei abordate, însă subiectele schițate aici constituie, în opinia mea, principalele puncte de reper în dezvăluirea conținutului problemei pe care o examinăm.

CAPITOLUL I.

TEHNICI DE COMUNICARE NONVERBALĂ

1.1. Rolul comunicării non-verbale în cadrul comunicării publice

În "Dicționarul explicativ al limbii române" negocierea este definită drept acțiunea "de a trata cu cineva încheierea unei convenții economice, politice, culturale" etc, iar mai pe larg putem defini comunicarea ca "totalitatea discuțiilor purtate între doi sau mai mulți parteneri, scrise sau verbale, în legătură cu un deziderat economic comun ca: tranzacții comerciale, acțiuni de cooperare economică, acordarea de facilități".

In limbajul diplomatic, conceptul de comunicare publică poate avea două înțelesuri: unul mai larg, care acoperă întreaga arie de desfășurare a dialogului diplomatic, și unul mai restrâns, care definește o formă anume a acestui dialog. Delimitarea categoriilor dialogului diplomatic se poate face, în primul rând, după gradul de explicitare, formalism sau angajare a statelor.

Comunicatorul contribuie în mare măsură la reușita transmiteii informației și de aceea acesta trebuie să cumuleze o serie de însușiri native cu cele dobândite printr-o pregătire teoretică temeinică, din experiența proprie și prin observarea activității altora.

Dintre calitățile native necesare unui bun comunicator putem enumera: inteligența, memoria foarte bună, imaginația, prezența de spirit, curajul, farmecul, capacitatea de adaptare la situații neprevăzute, tactul, modestia. Referitor la calitățile dobândite pe parcursul formării sale, de o mare importanță sunt: ținuta morală (concretizată și prin patriotism), dragostea de țară și propriul popor, loialitatea și cinstea.

Francois De Callieres afirma că "un bun negociator nu va trebui să-și asigure niciodată succesul pe baza necinstei, a unor promisiuni false; necinstea este de fapt o dovadă a micimii minții celui ce recurge la ea și dovedește că respectiva persoană este prea puțin dotată pentru a-și realiza scopurile prin metode juste și rezonabile". Chiar dacă alții folosesc asemenea metode, nu trebuie să li se răspundă în aceeași manieră.

1.2. Tehnici de comunicare nonverbală utilizate în cadrul

comunicării publice

Impactul personal al comunicatorului are un rol important. El poate și trebuie să folosească și o serie de instrumente pentru atingerea scopului propus: inflexiunile vocii, elementele non-verbale, momentele de tăcere. In privința inflexiunilor vocii există patru variabile pe care negociatorul trebuie să le utilizeze la un nivel corespunzător. Acestea sunt:

– ritmul în care vorbește;

– înălțimea sunetelor;

– volumul vocii – cu observația că o modificare a volumului poate fi foarte influentă (de exemplu, când se dorește ca ascultătorii să rețină o anumită parte a informațiilor prezentate, se va vorbi mai puternic).

– pauzele – utilizarea acestora este utilă atât pentru vorbitor, pentru a se putea gândi la următorul pas ce urmează a fi făcut, cât și pentru ascultători, care vor putea înțelege mai bine ceea ce s-a comunicat.

Al doilea grup de abilități ale impactului personal sunt elementele non-verbale. Cea mai puternică dintre acestea, este utilizarea contactelor vizuale. Trebuie avută în vedere atât frecvența contactelor, cât și durata fiecărui contact. Se recomandă o "normă" de 6-8 contacte vizuale (a se privi în ochii partenerilor), fiecare de aproximativ 3 – 5 secunde în fiecare minut. In cazul folosirii în exces a acestor contacte, acestea vor deveni stânjenitoare pentru ambele părți. Dacă vor fi prea puține, atunci se va reduce din eficiența comunicării.

Pe lângă contactul vizual, avem la dispoziție și alte elemente non-verbale cum ar fi: ținuta, gesturile sau expresia:

– o ținuta dreaptă și alertă va influența ritmul negocierilor în bine, în timp ce o ținută gârbovită, cu trupul aplecat și cu un braț sprijinit pe spătarul scaunului poate avea un efect contrar.

– gesturile, și în particular utilizarea mâinilor, au o influență deosebită. Acestea pot întări mesajul verbal ori să rețină atenția celorlalți sau chiar să aducă un plus de energie întâlnirii. Totuși, utilizate în exces, pot avea și efecte nedorite.

– expresia feței poate exprima la rândul ei diverse sentimente cum ar fi: plăcerea, prietenia, fericirea, surpriza, frica, suferința, supărarea ori dezgustul. Uneori negociatorul este obligat să-și compună o altă expresie decât cea reală, dar în strategiile care urmăresc o înțelegere comună ele vor trebui să emită mesaje pozitive cum ar fi: cordialitate, cooperare, vitalitate sau plăcere.

O altă abilitate este utilizarea tăcerilor, acestea putând fi extrem de sugestive, mai ales după plasarea unei întrebări.

1.3. Aptitudini necesare pentru o comunicare nonverbală eficientă

Comunicatorul trebuie să dea dovadă de o mare capacitate de discernământ, entuziasm și pasiune pentru munca sa. In timpul desfășurării efective a comunicării, particpantul la comunicare trebuie să fie un bun ascultător și analist si, de asemenea, să aibă capacitatea de "a se pune în locul celuilalt".

În limbajul gestual simțul momentului și al timpului este vital – a grăbi sau a întârzia o intervenție în actul de comunicare prin gesturi inoportune este o acțiune care depinde de profesionalismul fiecarui participant la actul de comunicare. Foarte important este spiritul de cooperare, simpatia și încrederea, constructivitatea, elasticitatea, care permit desfășurarea negocierilor într-un climat favorabil. Cunoașterea amănunțită a problemei, a instrucțiunilor de realizare a obiectivelor, precum și curajul de a-și duce la îndeplinire sarcina și de a defini soluția în termeni hotărâți și expliciți sunt indispensabile.

Participantul la comunicare trebuie să-și controleze permanent tonul replicilor și expresiile folosite, să fie convingător, înzestrat cu răbdare, stăpânire de sine și să nu-și subaprecieze partenerul de comunicare.

Pentru comparație voi enumera calitățile care erau cerute unui bun diplomat în secolul XV-XVI, conform manualelor și memoriilor păstrate din acea epocă: trebuia să fie un bun lingvist, și în special maestru al latinei, care constituia încă limba francă a vremii. Trebuia să fie conștient că toți străinii trezesc neîncredere și că, prin urmare, trebuia să-și ascundă viclenia sub aparențele unui amabil om de lume. Trebuia să fie ospitalier și să dispună de un bucătar excelent, i se cerea să fie om de gust și erudit, să frecvente a grăbi sau a întârzia o intervenție în actul de comunicare prin gesturi inoportune este o acțiune care depinde de profesionalismul fiecarui participant la actul de comunicare. Foarte important este spiritul de cooperare, simpatia și încrederea, constructivitatea, elasticitatea, care permit desfășurarea negocierilor într-un climat favorabil. Cunoașterea amănunțită a problemei, a instrucțiunilor de realizare a obiectivelor, precum și curajul de a-și duce la îndeplinire sarcina și de a defini soluția în termeni hotărâți și expliciți sunt indispensabile.

Participantul la comunicare trebuie să-și controleze permanent tonul replicilor și expresiile folosite, să fie convingător, înzestrat cu răbdare, stăpânire de sine și să nu-și subaprecieze partenerul de comunicare.

Pentru comparație voi enumera calitățile care erau cerute unui bun diplomat în secolul XV-XVI, conform manualelor și memoriilor păstrate din acea epocă: trebuia să fie un bun lingvist, și în special maestru al latinei, care constituia încă limba francă a vremii. Trebuia să fie conștient că toți străinii trezesc neîncredere și că, prin urmare, trebuia să-și ascundă viclenia sub aparențele unui amabil om de lume. Trebuia să fie ospitalier și să dispună de un bucătar excelent, i se cerea să fie om de gust și erudit, să frecventeze societatea scriitorilor, artiștilor, savanților. Trebuia să fie un om înzestrat cu răbdare, dispus să ducă fără grabă tratative și chiar să rivalizeze cu acea aleasă artă a tergiversării proprie Vaticanului, i se cerea să fie imperturbabil, capabil să primească vești rele fără să-și manifeste nemulțumirea, și să asculte fără cel mai mic semn de iritare răutăți și răstălmăciri ale spuselor sale. Viața sa particulară trebuie să fie ascetică, pentru a nu oferi dușmanilor prilejul de a dezlănțui vreun scandal. Trebuia să fie îngăduitor cu ignoranța și nechibzuințele propriului său guvern și să știe să tempereze vehemența instrucțiunilor primite. In fine, trebuia să știe că triumfurile diplomatice deschise trezesc la cei învinși un sentiment de umilire și dorința de revanșă. Un bun diplomat nu recurge la amenințări, reproșuri și nu face gesturi necugetate.

1.4. Diferențele culturale reflectate prin intermediul limbajului nonverbal

Fiecare cultură deține propriile caracteristici și tradiții, iar în funcție de acestea se pot utiliza diferite abordări ale comunicării nonverbale. Având în vedere aceste particularități culturale, încă din faza de pregătire a comunicării cu un partener străin, emitentul trebuie să-și pună următoarea întrebăre:

 Atunci când comunică două persoane aparținând unor culturi diferite, apare o “zonă tampon” în ceea ce privește comportamentul lor. Părțile nu vor mai reacționa așa cum ar face-o în aria propriei culturi. Ințelegerea între cei doi parteneri depinde de respectarea sau încălcarea condițiilor specifice fiecareia dintre culturile aflate în contact. Ca regulă generală, odată aflați pe un teritoriu străin, negociatorii vor respecta “lex loci” (legea locului).

Există, însă, anumite particularități ale negocierii și comunicării interculturale, care, dacă nu sunt cunoscute, pot duce la neînțelegeri și chiar eșecul negocierii. Orice negociator, din orice țară trebuie să le aibe în vedere când negociază cu un partener străin.

Comunicarea nonverbală în afaceri. Eticheta afacerilor prezintă suficiente ciudățenii și particularități culturale. De pildă, în Europa și America, dacă ești invitat, este nepoliticos să te ridici și să pleci imediat după ce s-a terminat masa. Din contră, în Arabia Saudită și alte țări arabe este nepoliticos să nu te ridici și să nu pleci înainte de a se termina masa.

O alta problemă o constitue alegerea momentului pentru începerea discuțiilor. Europenii și americanii pot începe chiar după primele schimburi de cuvinte. Pentru arabi, așa ceva ar fi o necuvință. Mai întăi, este obligatoriu schimbul de favoruri și daruri, odată cu servitul ceaiului sau cafelei. In general, la arabi, discuțiile au loc înainte de masă, iar la europeni, după.

Acordurile verbale telefonice pot fi suficiente pentru americani. Strângerea mâinilor este aproape omniprezentă, dar îmbrățișările în public pot fi penibile, de exemplu, în China. Japonezul salută așa cum o face în țara lui, iar în Egipt, bărbații pot fi luați de mână pe stradă.

In general, în cultura asiatică, ritualul și ambianța pot fi mai importante decât mesajul verbal.

Mesajul non-verbal. Gesturile pot avea semnificații diferite pentru culturi diferite. De exmplu, gestul de a da din cap de sus în jos, la bulgari, înseamnă NU, iar a clătina din cap de la stânga la dreapta înseamnă DA. La turci, se semnalizează NU lăsând capul pe spate, cu ochii închiși. Gestul de a face din ochi, la fel poate avea semnificații diferite. Alte gesturi, precum privitul printre degete, masarea ochilor cu mâinile pot fi considerate ofensatoare. Cele mai obișnuite mesaje non-verbale sunt purtate de gesturi și mimică.

Limba și translatorul. Această problemă apare inevitabil în cazul comunicării publice în străinătate, mai ales atunci când nu cunoaștem limba partenerului sau, din rațiuni tactice, nu dorim să o vorbim. In mod firesc, se va formula opțiunea pentru o limbă vorbită în comun sau se va apela la translator. Dar cine alege translatorul? Nu este mai sigură deținerea unui translator propriu, chiar dacă există unul din oficiu? Dar dacă aceasta poate ofensa partenerul?

Comunicarea nonverbală în îmbrăcăminte. Ca regulă generală, cea mai potrivită este alegerea unei ținute obișnuite. Nu se va face acest lucru într-o țară unde poate fi considerat periculos sau ofensator. Ținuta de afaceri este, practic, obligatorie în mediile de afaceri occidentale.

Argumentația și puterea de convingere. Acestea sunt strâns legate de importanța pe care o au anumiți factori subiectivi în comunicarea interculturală. Intr-o relatie cu un fundamentalist arab, de pildă, nu se va putea trece ușor peste argumentele de ordin religios. A le aduce în discuție poate fi o greșeală tactică.

Comunicarea mai poate fi distorsionată de încrederea sau neîncrederea atribuită vârstei, sexului, studiilor și calificării, descendenței aristocratice, e.t.c..

Prejudecățile. Este posibil ca în timpul negocierii, partenerii să se lovească de anumite idei preconcepute care limitează aria discuțiilor.

Comunicarea scrisă. De regulă, corespondența de afaceri este purtată formal, dar există și o corespondență informală. In cultura japoneză, scrierea nu poate avea decât caracter oficial. Documentele oficiale sunt de mare importanță și sunt foarte în serios. Americanii și europenii sunt mult mai neconvenționali din acest punct de vedere.

De asemenea, înțelegerea și respectarea tradițiilor și valorilor partenerului străin, comportamentul din timpul negocierii, sunt un elemente importante pentru obținerea unui acord avantajos și de lungă durată.

 Mass-media trebuie să se muleze pe caracteristicile culturale specifice societății de consum la care se adresează. De asemenea, trebuie să ia în considerare felul în care individul se percepe pe sine în mediul social. Consumatorul trăiește într-un ansamblu complex de situații, iar percepția lui despre lume este strâns legată de propriile aspirații, de ideea pe care și-o face despre sine. Nu este o ființă abstractă care să poate fi separată de familie, de grupul social: este determinat de sex, vârstă, aparține unei comunități sau mai multora, unei clase, unei culturi. Psihologia consumatorului ar trebui deci să se înscrie într-o analiză a stilurilor de viață.

Sunt numeroși autorii care au insistat asupra influenței mediului cultural asupra motivațiilor indivizilor: psihologia socială a arătat că nevoile nu sunt fixate definitiv: ele evoluează pe măsură ce se modifică personalitatea subiectului, cu epocile istorice, în funcție de grupurile cărora le aparține clientul și care generează o microcultură, un anumit număr de norme și de obligații. Mass-media va trebui deci să țină seama de forțele sociale care modifică sau dirijează motivațiile și imaginea identificatoare a subiecților: este o soluție indispensabilă pentru stabilirea comunicării.

În societate omul rămâne o individualitate originală, cu reacții proprii, oricare ar fi influențele manifestate asupra lui din ambient și uneori tocmai datorită lor. Nașterea atitudinilor depinde de organizarea câmpului mental, mass-media, chiar dacă folosește suporturi colective, se adresează unor conștiințe individuale. Prin varietatea lor și prin diversele combinații pe care le generează, presiunile multiple la care este supus subiectul consumator contribuie la diferențierea psihologiilor individuale: individualitatea este un nod de influențe exterioare mai generale. Dar aceste individualități nu există decât în raport cu un cadru cultural comun.

Cadrul cel mai larg în care trăiește subiectul social este cultura; aici se manifestă fluxurile culturale, axe generale de evoluție și de structurare a mediului. Potrivit definiției lui R. Linton: „O cultură este o configurație a comportamentelor învățate și a rezultatelor acestora, ale căror elemente componente sunt împărtășite și transmise de membrii unei societăți date". Acest concept acoperă o civilizație materială alcătuită din produsele specifice unei societăți, din fenomenele materiale care sunt comportamentul explicit al indivizilor participanți la cultură și din fenomene psihice: cunoașterea, atitudinile, valorile împărtășite de membrii ei.

Individul este o creație a culturii, în sensul în care comportamentul, actele, gândurile, sentimentele și ideile lui sunt puternic modelate de aceasta. Suportă încă din copilărie influența acestui univers de evenimente și de obiecte: „fiecare episod de ucenicie capătă sens doar pentru că este constrâns și confirmat de alte manifestări ale culturii. Copilul nu numai că este supus unui tratament special, dar primește amprenta întregii culturi" (J. Stoetzel). Pe tot parcursul educației, copilul asimilează norme culturale, norme morale, modele ideale care îi permit să se integreze armonios în grup.

Socializarea individului se realizează prin procese de ucenicie, însă acestea nu capătă sens și nu își produc efectul scontat decât în ansamblul decorului cultural în fața căruia se derulează. Pentru a funcționa eficace și securizant ca unitate socială, individul trebuie să își însușească anumite forme stereotipe de conduită, adică anumite modele culturale, îl invită să-și însușească aceste norme culturale satisfacerea nevoilor personale. „Putem admite că nevoile unui individ constituie motivațiile comportamentului lui și că, prin intermediul acestuia, ele sunt răspunzătoare de caracterul operant al culturii și societății".

În consecință, va trebui ca mass-media, care încearcă să satisfacă aceste nevoi la modul simbolic, să țină seama de modelele culturale aflate în strânsă legătură cu ele. Opțiunile de natură economică sunt astfel controlate social și reflectă cadrul cultural în care au fost efectuate: alegerea fundamentală a consumatorului se reduce la a accepta sau a refuza stilul de viață al unui grup anumit. Pentru reclamă, prima necesitate este deci aceea de a se situa la nivelul culturii respective, de a propune clientului satisfacții simbolice pentru tensiunile lui, satisfacții care să fie conforme modelelor social valorizate, și un model identificator, imagine de sine care să fie în ton cu cultura (altfel, apar diverse obstacole).

Acestei configurări care înzestrează membrii societății cu valori și moduri de gândire comune, care permite fiecăruia, într-un cadru dat, să aibă un minimum de frustrări pentru un maximum de satisfacții și pe care Kardiner o numește personalitate de bază i se suprapun diverse personalități de statut (statuș personality structure): Lin-ton le-a definit drept configurații de răspunsuri legate de statut. Altfel spus, pe un fond de personalitate comun tuturor indivizilor aparținând aceleiași culturi se grefează stiluri de viață depinzând de poziția socială a fiecărui subiect: vârstă, sex, profesie, apartenență la diverse grupuri, formale sau in-formale…

Căci statutul consumatorului aflat în situații sociale specifice nu este mai puțin important pentru rezultatul comunicării între publicitate și publicul ei decât inserția lui culturală, într-adevăr, individul îi percepe pe ceilalți și se percepe pe sine în termeni de statuturi, etichete sociale stereotipe; tot în termeni de statuturi își proiectează modelele ideale. După cum în termeni de roluri își elaborează și desfășoară propria conduită, în funcție de propriul statut și de statutul celor din jur.

Kardiner definește personalitatea de bază drept configurație psihologică specifică, proprie membrilor unei societăți date; ea se manifestă printr-un anumit stil de viață, pe care indivizii își brodează variantele.

Noțiunea de personalitate de statut a fost introdusă de Linton drept corecție și precizare la conceptul de personalitate de bază, pe care îl considera prea abstract și insuficient. Cităm aceste două noțiuni ca puncte de referință:

– „Statutul" este locul pe care un individ dat îl ocupă într-un sistem social dat, la un moment dat.

– „Rolul" este ansamblul modelelor culturale de conduită asociate fiecărui statut.

Trăim din imagini pe cât de plate în aparență, pe atât de bogate în semnificații profunde: mondena și demi-mondena, cerșetorul și gânditorul de geniu, beatnik-ul și bigota nu sunt decât categoriile iraționale care ne prevăd judecățile, ne orientează actele și ne împacă cu propria conștiință, sunt puncte de reper aparent imuabile fără de care viața socială ar fi de neconceput.

Pentru că aparține unor grupuri diverse, profunde sau in-formale (grup de vârstă, de sex, profesionale, politic, religios, sportiv, artistic…), fiecare individ este titularul mai multor personalități de statut. Prin presiunea conformismului social și gratificările securizante, fiecăreia dintre ele îi sunt atașate un rol, schemă explicită de conduită, și un model identificator idealizat. Rigidității stereotipe a acestor roluri subiectul le datorează adaptarea lui armonioasă la viața socială și integrarea valorizantă în configurația relațiilor interpersonale; publicitatea se sprijină pe aceste repere indispensabile pentru perceperea și pentru definirea lumii, a celorlalți și a propriei persoane. Acest model normativ, imagine de sine oficial validată de cultură sau de grupul restrâns, reprezintă, pentru cel care îl respectă și care și-1 însușește, o garanție a fericirii prin conformism în relativitatea socială.

1.5. Comunicarea prin intermediul gesturilor

Din punct de vedere istoric limbajul corpului a fost studiat încă din Antichitate. Astfel, Cicero afirma că: ,,Gesturile sunt un limbaj pe care îl înțeleg și barbarii”.

În cadrul limbajului trupului s-au constituit mai multe tipologii alternative ale comunicării nonverbale prin gesturi:

1) Clasificarea cuprinde:

informații care oferă indicații (de exemplu, salutul sau atenționările);

marcatorii de comunicare – mișcări ale capului și corpului care accentuează limbajul vorbit al emițătorului;

starea emoțională – expresie vizibilă, manifestă a sentimentelor comunicatorului;

exprimarea relației – prin care se dezvăluie atitudinea comunicatorului față de interlocutor prin intermediul aproprierii fizice (de exemplu, aplecarea corpului, schimbarea poziției corpului în cadrul unei discuții pentru a semnala existența unor raporturi sociale).

2) O altă clasificare a limbajului trupului este mai limitativă fiind centrată exclusiv pe gesturi.

Valentina Marinescu definește ,,gestul” drept: ,,orice acțiune ce trimite un semnal vizual spre un privitor” și afirmă că gesturile sunt încadrabile în două mari tipuri:

gesturi neintenționate – acestea sunt acte umane accidentale dar care transmit o informație despre femeie;

gesturi primare – acele gesturi care sunt realizate cu o intenție (înclinarea capului, clipitul).

Potrivit lui Desmond Morris există șase tipuri de gesturi:

expresive – sunt comune animalelor și omului;

mimice (mimate) – sunt gesturi exclusiv umane; calitatea esențială a gestului mimic e că încearcă să copieze lucrul pe care caută să-l prezinte;

Gesturile mimice se împart la rândul lor în:

mimica socială – adică forma de adresare socială; modul de preluare a rolului social;

mimica teatrală;

mimica parțială (de exemplu, a pretinde că mâna ta e o armă);

mimica de tip ,,vacuum” sau mimare în gol (de exemplu, gesturile care indică sentimentul de foame sau de sete).

schematice – sunt gesturi în care imitația devine prescurtată (de exemplu, scuturarea de mână ca salut);

simbolice – adică gesturi ce reprezintă sentimente și idei (de exemplu, gestul care indică iubirea prin ducerea mânii către inimă”);

tehnice – este vorba de gesturi care sunt siteme de semnalare specializate recunoscute doar de cei din grupurile specializate;

codate – sunt gesturi bazate pe sisteme formale (limbajul surzilor).

embleme – este vorba despre acele comportamente simbolice ale comunicatorilor care au fidelitatea cea mai ridicată în transmiterea semnificațiilor pentru că înlocuiesc un anumit comportament sau o comunicare verbală. Ele sunt gesturi cu semnificație precisă ce stau în locul unor expresii verbale și se pot constitui chiar într-un limbaj autonom (de exemplu în limbajul surdo-muților, dar și în diverse alte situații; distanța prea mare dintre emițător și destinatar, suprapunerea unui bruiaj foarte puternic, un tabu religios sau o convenție artistică împiedică recurgerea la cuvânt);

3) Ca punct de plecare în clasificarea gesturilor este luat raportul existent între ,,gest” și ,,cuvânt. Cercetătorii semnalează existența a opt tipuri principale de ilustratori:

bastoanele – reprezintă mișcarea verticală a mâinii cu scopul de accentua cuvintele și a atrage atenția ascultătorilor asupra elementelor comunicării verbale;

pictografele – reprezintă desenarea în aer a formelor obiectelor despre care comuicatorul vorbește;

kinetografele – sunt descrierile acțiunii corporale care completează comunicarea verbală din publicitate (povestim cum cineva s-a frânt de mijloc la apropierea șefului și, pentru a zugrăvi mai convingător scena, se apleacă chiar ea într-un mod asemănător);

mișcările deictice – acestea indică obiecte, locuri, persoane și nu au reguli de utilizare (de exemplu, recurgerea la privire pentru a indica o persoană);

mișcările spațiale – sunt acele gesturi care descriu raporturi de poziție dintre obiectele sau persoanele despre care se vorbește dar care nu fac referire la forma sau deplasarea acestora;

mișcările ritmice – gesturi care reproduc cadența unei acțiuni. O propoziție ca: ,,M-a tocat, uite- așa, mărunt” poate fi însoțită de un gest rapid și repetat al mâinii, cu degetele strânse și îndreptate în jos ca pliscul unei ciocănitori.

ilustratoriiremblematici – suntiembleme folosite în prezența cuvântului căruia ele i se substituie în mod obișnuit (de exemplu, semnul victoriei – ,,V” – cu mâna. Gestul constituie oremblemă numai atâta vreme cât cuvântul ,,victorie” nu este rostit.

gesturile de reglajedirijează, controlează șiiîntrețin comunicarea. Funcția lor este expresivă și fatică, deoarece relevează atitudinea participanților față de interacțiune.

mișcările afective sunt gesturile care comunică stările sufletești prin care trece cel ce comunică. Funcția lor este emotivă și ele se prezintă sub formă de indicii (de exemplu, omul abătut merge cu umerii căzuți și capul plecat, având întipărită pe fața o expresie de amărăciune).

Mihai Dinu, amintește și de așa numiții adaptori-obiectuali. Ei reprezintă gesturi care fac uz de obiecte, dar nu în scopul căreia îi sunt destinate acestea. Pixul nu a fost confecționat pentru a bate cu el în masă, ori pentru a-i ține coada în gură și totuși mulți dintre noi îi dau asemenea întrebuințări.

4) Clasificarea luată în considerare de Roger E. Axtell

Autor al unui best-seller, Roger E. Axtell ia în considerare trei mari categorii de gesturi:

gesturi instinctive (cum ar fi scărpinatul nasului când suntem gata să spunem o minciună);

gesturi codificate (sau tehnice), utilizate, de exemplu, de brokeri;

gesturi achiziționate, dobândite de oameni ca membri ai anumitor culturi. Unul și același gest dobândit poate avea semnificații diferite într-o cultură sau alta, iar originea lor este adesea neclară (de exemplu, originea semnului OK).

CAPITOLUL II.

INSTITUȚIA PURTĂTORULUI DE CUVÂNT

2.1. Discursul public: definire, particularități, specific

Discursul este un mod de utilizare a limbii și a limbajelor (limbaje nonverbale, limbaje specializate, diferite vocabulare) pe baza căruia un actor social prezintă interlocutorilor săi o interpretare a unor fapte. În măsura în care, utilizând o limbă și anumite limbaje, producem efecte asupra interlocutorilor noștri direcți și indirecți, putem spune că orice act de comunicare are o dimensiune discursivă.

Elaborând un discurs, punem în circulație anumite fapte și, în același timp, caracterizăm faptele respective; ne atribuim nouă și interlocutorilor noștri o poziție în funcție de situația în care ne aflăm; indicăm cât de mult ne implicăm în actul de comunicare și cât de importantă este pentru noi situația în care comunicăm. Prin discurs, redefinim situația în care evoluăm.

Producând un discurs, utilizăm resursele de care dispunem în situația dată (în primul rând, limba în care comunicăm) astfel încât să putem acționa asupra interlocutorilor și, implicit, asupra situației în care ne aflăm. Cu fiecare utilizare a categoriilor unei limbi și a diferitelor reguli sociale, producem efecte, creăm, așadar, un eveniment. Cu fiecare discurs, transformăm regula sau instituțiile sociale (o limbă, un limbaj, un vocabular, o tonalitate, un gest sau o formulă de adresare) într-un eveniment.

În terminologia discursivă, fiecare utilizare a limbii în situație este un eveniment sau un act singular denumit enunțare (avem în vedere intervenția unui actor social cu o biografie socială acționând la un moment dat; nu ne referim la faptul în sine care poate fi mai mult sau mai puțin original.

De obicei, prin discurs înțelegem produsul sau rezultatul mai multor enunțări, așadar, al unor moduri diferite de utilizare a limbii și a altor limbaje în situația dată. Unele moduri de enunțare sunt cultivate în situații specifice sau de către anumite grupuri sociale, de unde și efectele tipice rezultate.

Un discurs este public atunci când evaluează situații de interes public. Ceea ce distinge discursul public de alte tipuri de discurs este în primul rând convenționalitatea sa: oricât de „originală" ar fi conjunctura care declanșează acest discurs, ea este imediat „normalizată" printr-un comentariu corespunzător cu rangul instituției și al celui care reprezintă instituția. Orice discurs public funcționează pe baza unei argumentații convenționale care justifică, pe de-o parte, rolul instituției și, pe de altă parte, imaginea publică a celui care reprezintă instituția.

În al doilea rând, un discurs este politic atunci când se autoevaluează ca fiind „adevărat" sau corect. Mai mult decât oricare alt tip de discurs, cel politic comunică „versiunea corectă" a unor fapte, precum și implicarea maximă a autorului în ceea ce privește veridicitatea conținutului. Discursul public comunică adevărul, „înaintea" chiar a conținutului propriu-zis.

Materia discursului public provine din faptul că actorul purtătorul de cuvânt activează în funcție de situația de comunicare, anumite strategii de credibilitate menite a comunica „adevărul".

Prea preocupați să-și construiască credibilitatea, purtătorii de cuvânt promit prea mult sau spun cu prea multă ușurință ceea ce vor oamenii să audă. Pe de altă parte, regimul mediatic în care acționează purtătorii de cuvânt contribuie la dezvoltarea unor tehnici de credibilitate din ce în ce mai sofisticate. Astfel, dacă într-o primă etapă discursul politic se întemeia ca „adevăr" pe bază de criterii ideologice, în epoca mediatizării, politicienii beneficiază de un întreg dispozitiv tehnologic și scenic care produce „imagini adevărate".

2.2. Persuasiunea în cadrul comunicării purtătorului de cuvânt

Procesul de comunicare presupune mai multe registre. Prin intermediul comunicării, noi transmitem anumite informații sau interpretări de informații (păreri și opinii proprii sau mai puțin), evaluări, dar ținând cont de faptul că trebuie să ne adresăm unei audiențe.

După cum am menționat mai sus despre procesul de comunicare care presupune mai multe registre voi face referire la cel mai dificil registru al activității de comunicare și anume, procesul de persuasiune. El reprezintă schimbarea opiniei unei persoane sau unei audiențe și implicit modificarea atitudinii și comportamentului acestuia.

În cartea „Comunication and persuasion” autorii acesteia, Hovland, Irving L. Janis și Harold Kelly, s-au concentrat pe comunicarea interpersonală și au identificat legi ale persuasiunii care pot fi asociate și la comunicare de masă, astfel că, în cadrul unui grup, individul, din nevoia de siguranță ,apartenența și securitate preia valorile, comportamentul, atitudinile și opiniile acestuia, astfel că se conformează opiniei majoritare din interiorul grupului.

Măsurarea loialității are loc în mod constant, destul de des. Această loialitate, adică atitudinile și opiniile durabile persistă atâta timp cât individul nu este supus unor noi experiențe de învățare.

Au fost identificate patru etape aparținând procesului de schimbare a opiniei și atitudinii. Prima dintre etape este prezența unei noi opinii cu rol de stimul, urmată de cea de-a două etapă care este reprezentată de acordarea atenției unui mesaj,înțelegerea să și procesarea diferenței dintre opinia inițială și cea recomandată. A treia etapă o reprezintă subiecții care își schimbă atitudinea atunci când li se oferă stimulente pentru a face acestu lucru. În final, a patra etapă este referitoare la sursă. Mai exact cantitatea de informații este aproximativ aceeași, indiferent de valoarea sursei, adică dacă sursă este credibilă sau mai puțin credibilă.

După cum observăm, nu se pune accent pe credibilitatea sursei din cauza faptului că, au fost identificate efecte diferite atunci când s-a pus în discuție schimbarea opiniei. Astfel, credibilitatea sursei afectează opinia , dar sursă este uitată mai repede decât conținutul, în timp ce ar putea fi uitat autorul.

În comunicare, dacă ne lăsăm încântați de credibilitatea sursei, impactul va fi unul pe termen scurt.

Jean Noel Kapferer, în lucrarea să „Căile persuasiunii”, insistă asupra acceptării faptului că în persuasiune, comunicatorul nu ne transmite doar poziția ci dorește să împărtășim punctul lui de vedere sau, să ne însușim opinia să că fiind a noastră. Numai după ce mesajul a fost înțeles putem să îl acceptăm sau să îl respingem.

Autorii Robert Hgass și John S. Seiter în cartea „Manual de persuasiune”, ne sfătuiesc că atunci când învățăm să fim convingători trebuie să ne păstrăm comportamentul etic, pentru că utilizarea persuasiunii presupune apariția unor probleme etice.

În percepția lui Jowett O’Donnell, există mai multe tipuri de persuasiune. Primul tip este „modelarea răspunsului” atunci când cel care persuadează îl învață pe cel persuadat ce fel de comportament să aibă și îi oferă și stimuli pozitiv pentru a îl ajută să învețe. Al doilea tip de persuasiune îl constituie întărirea răspunsului, situație în care cel ce persuadează stimulează intens atitudinea pozitivă față de subiect.

Ultimul tip de persuasiune este reprezentat de schimbarea de răspuns și presupune schimbarea comportamentului din cauza unui „indiciu” folosit de cel ce persuadează. Indiciile folosite în persuasiune poartă numele de „ancore” și sunt de cinci feluri. Primele sunt credințele care exprimă relația dintre A și B urmate de valori care sunt și ele niște credințe prescriptive pentru comportament, scop sau standard. Al treilea tip de ancore sunt atitudinile, care desemnează o dorința ce răspunde la o idee, obiect sau stare de a interioriza ceva exterior. Următorul timp de ancore este comportamentul iar ultimul tip îl constituie normele de grup.

Persuasiunea, ca modalitate de a convinge prin discurs, este întâlnită în teoriile moderne, într-o formă complexă ce implică existența următoarelor elemente:

ethosul, care se referă la credibilitatea și moralitatea exprimării;

logosul, ce se referă la corectitudinea și inteligibilitatea exprimării;

pathosul, cu referire la forța și încărcătura afectivă a exprimării.

Aceste trei mari categorii clasice sunt preluate din tradiția antică, mai precis din Retorica lui Aristotel, unde se specifică distincția între retorică, ca artă politică de consiliere, orientată spre viitor, și dialectică, care mizează pe convingerea prin discursivitate. Se surprinde astfel rolul persuasiunii într-o campanie de comunicare, acela de a provoca interesul cetățeanului, nu doar prin simpla transmitere de informații, ci printr-o modalitate persuasivă, ce are ca finalitate "acordarea votului" de către elector.

Pentru faptul că nu există societate umană care să se desfășoare firesc fără schimbul de informații și de mesaje, comunicarea este atât de importantă; în momentul în care ne interesează să vedem în ce măsură transmiterea unui mesaj influențează atitudinile sau comportamentul receptorului, intervine procesul de "persuasiune", mai precis, schimbul de mesaje se realizează prin comunicarea persuasivă. Aceasta este "procesul prin care o sursă transmite unidirecțional simboluri lingvistice sau nonlingvistice în scopul de a influența una sau mai multe persoane" .

Dar ce este persuasiunea? Jean-Noel Kapferer apreciază persuasiunea ca fiind "modificarea atitudinilor și a comportamentelor prin expunerea la mesaje" de către "persoane conștiente că se urmărește această schimbare prin expunerea la mesajele transmise cu acest scop''. Această îmbinare de definiri oferă o perspectivă clară asupra procesului persuasiv, fiind așadar vorba despre un mesaj intențional de influențare adresat unei persoane care conștientizează acest lucru. Și totuși, individul "crede că păstrează o anumită libertate", pentru ca în final, starea sa mentală să se modifice.

O definiție care este mai aproape de conținutul lucrării mele este aceea că: "persuasiunea, alături de informare, reprezintă scopul publicității ca formă nonpersonală, lucrativă, de transmitere a mesajelor despre mărfuri, servicii sau idei" . Este o tehnică pe care campaniile sau publicitatea, în general, o folosesc pentru a schimba opiniile sau comportamentele indivizilor, cu acordul lor, oferindu-le argumente logice. Poți fi persuasiv, însă, doar dacă cunoști bine oamenii și ai capacitatea de a le transmite stări psihice pozitive; și astfel, persuasiunea devine arta de a convinge pe cineva să-și schimbe conduita. Nu trebuie uitat, însă, că persuasiunea se desfășoară într-un cadru tranzacțional și vizează convingerea oamenilor, respectându-se dreptul acestora la "liberul consimțământ".

Modelul "răspunsurilor paralele" este unul dintre modelele persuasiunii care avansează ideea rolului pe care emoțiile îl pot juca în procesul persuasiv; astfel, un mesaj poate să stârnească două tipuri de reacții:

reacții de adaptare, care vizează schimbarea atitudinală sau modificarea comportamentală prin conținutul mesajului.

Acest model consideră emoțiile ca fiind una dintre cele mai importante cauze de explicare a comportamentului.

reacțiile emoționale, alături de cele cognitive care intervin în procesarea informației conținute în mesaj au un impact puternic asupra persuasiunii; în plus, se subliniază că mesajul, conținutul său nu va fi acceptat decât dacă este capabil să înlăture stări emoționale, precum cele de teamă, frică sau neîncredere. Cu alte cuvinte, emoțiile puternice facilitează persuasiunea numai în aceste condiții.

Condiționarea publicului se referă la faptul că, adesea, mesajele publicitare folosesc asocierea unui anumit produs sau serviciu, cu un alt obiect sau persoană; asta pentru că "atitudinile față de un produs sau orice alt stimul se pot forma sau modifica prin prezentarea acestui produs împreună cu alți stimuli despre care se știe că sunt apreciați favorabil". Sunt necesare însă, sentimente de natură cognitivă care să accepte ideea că stimulul are aceleași caracteristici cu ale produsului, urmate de formarea componentei afective a atitudinilor.

Spre deosebire de manipulare, persuasiunea este o activitate de convingere bazată pe o astfel de organizare a influențelor, încât să ducă la adoptarea personală a schimbării. In urma manipulării, o persoană poate avea o anumită reacție în mod instinctual și mai puțin rațional. În persuasiune, esențială este senzația pe care trebuie s-o capete persoana cealaltă, că a înțeles ceea ce i se spune, că a integrat motivațiile schimbării și că deciziile ulterioare îi aparțin în totalitate, fără influențe din afară.

Persuasiunea trebuie să se bazeze pe un argument rațional, nu pe coercițiune sau informare greșită. Pentru a convinge, trebuie să subliniați punctele tari ale argumentării dvs. și slăbiciunile celuilalt, într-un mod clar și logic. Persuasiunea poate necesita timp, deoarece părerile adânc înrădăcinate nu se schimbă ușor. Pregătiți-vă să convingeți treptat, într-o perioadă mai lungă de timp.

Persuasiunea este dificilă deoarece părerile sunt ades rigide, pot fi formate la o vârstă fragedă și se pot baza pe informații puține. Multe păreri au origine socială și sunt rezultatul muncii și vieții într- un anumit grup de oameni.

2.3. Rolul mass-media în promovarea mesajului purtătorului de cuvânt

Mass media se plasează în spațiul public ca instituții cu o identitate proprie, ele fiind creatoare de identități și subiecte de dezbatere în sfera publică. Tocmai din acest motiv ele au concepție și conduită proprii față de evenimentele sociale. Pot să facă publice evenimente selectate după criterii proprii (ratingul, de exemplu). De aici apare și mediatizarea excesivă a unor personaje publice, politicieni sau vedete care, prin acțiunile proprii, captează interesul publicului.

Este un paradox: jurnaliștii nu sunt pe deplin obiectivi în activitatea lor pentru a face o presă numai în beneficiul audienței, în schimb mass-media sunt printre puținele organizații în care publicul are încredere. Există o explicație a acestui paradox? Oamenii simt nevoia reală de dezbateri în spațiu public, iar mijloacele de comunicare în masă sunt considerate suficient de puternice încât să le gestioneze.

Semnificația conceptului de spațiu public este strans legată de opinia publică, existenta opiniei publice depinzand de spatiul în care se dezbate. „Spatiul public reprezintă locul în care au evoluat libertatea individuala si exprimarea opiniilor și permite unor personalități din domeniul politic, social, religios sau cultural să dezbată idei și evenimente, sa se confrunte si sa-si dea raspunsuri in fata publicului”. Conceptul de spatiu public semnifică locurile unde sunt dezbatute teme importante și de actualitate. Mijloacele de comunicare în masă servesc drept canale și filtre ale acestui schimb de opinii. Spațiul public este susținut astăzi de mass-media și de rețelele soiale de comunicare pe internet.

Bernard Miege a descoperit patru modele de comunicare care au contribuit la evoluția spatiului public modern. Primul este cel al mass-media de opinie, care utiliza frecvent un stil jurnalistic polemic amestecând discursul politic și abordarea obiectivă a evenimentelor. Acest tip de jurnalism a favorizat folosirea publica a raționamentelor personale însoțite de argumentări care stimulează schimbul de idei și opinii. Al doilea model de comunicare a aparut în secolul al XIX-lea, în urma expansiunii presei comerciale. Acest tip de presă a contribuit la personalizarea stilurilor jurnalistice iar presa s-a diferențiat atat de publicitate cât și de literatură. Acest nou gen de jurnalism a devenit portavocea opiniei publice, mijlocind relația dintre clasa politică și public. Al treilea model de comunicare a apărut odata cu mass-media audio-vizuală modernă, fiind în strânsă legatură cu publicitatea comercială și a favorizat dezvoltarea divertismentului, a spectacolului în detrimentul argumentării logice/raționale. Ultimul model de comunicare conturat de Miege, este cel al relațiilor publice extinse în toate tipurile de instituții, cu ajutorul căruia se utilizează cu succes diferite strategii de seducere a publicului.

Habermas este de părere că spatiul public este distorsionat între aceste tipuri de modele de comunicare extrem de diferite: presa de opinie, aflată în cădere, presa comercială, televiziunea, relațiile publice interfereaza și produce o mărire a tipurilor de public care participă la spațiul public. Spațiul public este astfel constituit dintr-un ansamblu de canale de comunicare controlate de mediatorii-jurnalisti, șefi de instituții, specialiști în relații publice, care se sustrag de sub controlul publicului. In viziunea lui Haberas această ipoteză scoate în evidență decalajul dintre cei care iau deciziile (jurnaliștii) și oamenii obisnuiți, în condițiile în care schimbul de argmente este acaparat de mass-media. Bernard Miege consideră că mass-media favorizează discriminarea în ceea ce privește accesul la dezbaterile publice, existand un segment mic de conducători și de mediatori și, de cealaltă parte, o majoritate de oameni care nu au posibilitatea de a-și face cunoscute părerile.

Axată pe moment și pe transmiterea evenimentului în timp real, televiziunea impune dictatura momentului și a actualității reprezentate prin momentele sale distincte. Fără să fie în totalitate nou, fenomenul reduce timpul de lansare a unei informații și perioada cât aceasta reprezintă o știre. De asemenea, ideea de prezent continuu atrage după sine imposibilitatea reconstrucției cauzelor fenomenelor observate și încadrarea lor într-un context mai larg și forțează previziunile.

Identificarea are la baza asumarea valorilor promovate de sau prin sursa mass-media și în consecință imitarea comportamentului promovat de aceasta. Facilitând identificarea, creatorii de mesaje distribuite prin mass-media încearcă să obțină și să fixeze publicul, să obțină ,,fidelizarea audienței’’ totul din rațiuni fie economice (creșterea rețelelor publicitare), fie politice (creșterea audienței și consolidarea sprijinului electoral). Internalizarea presupune asimilarea valorilor, semnificațiilor și modelelor de comportament difuzate de mass-media și topirea lor în valorile care constituie concepția despre lume și în modul de comportament al inivizilor. Prin acest fenomen se atinge maximul de eficacitate în acțiunea de influențare. În general internalizarea reprezintă punctul terminus al unui proces de influențare.

Efectele mass-media se pot răsfrânge în moduri diferite și în domenii extrem de diverse. Mijloacele de comunicare în masă pot acționa asupra: indivizilor, grupurilor, organizațiilor, societății în ansamblu; pot influența personalitatea umană în dimensiunea ei cognitivă, dimensiunea ei afectivă sau dimensiunea comportamentală.

Efectele mass-media asupra societății se explică nu doar prin influență directă a conținutului asupra audienței sau prin starea publicului, cât prin relația public – sistem mass-media – sistem social.

2.4. Impactul mass-media asupra discursului public

Mijloacele de comunicare în masă pot avea o influență atât negativă cât și pozitivă asupra publicului. Influența negativă asupra publicului se produce atunci când mass-media apar știri și articole în presa scrisă care au un caracter instigator împotriva oamenilor de bună-credință. Uneori, televiziunile transmit filme cu pronunțat conținut antimoral, încărcate de agresivitate și ură interumană, ce sunt promovate drept exemple ce ar trebui urmate ca învățături.

Plecând de la premisa ca „mass-media participă nu numai la geneza, ci și la manipularea opiniei publice”, Robert Cisimo a studiat „presa ca parte din sistemele de manipulare cele mai active” ale opiniei publice ajungând la concluzia ca ea reprezintă o „armă teribilă” sub raportul potențialului de influențare.

Ca principale tehnici, folosite în mod curent, enumera:

1) selectarea știrilor, este apreciată ca fiind cea mai eficientă cale de inserție a influenței în spațiul informațional, deoarece criteriile de selectare aparțin celor care deja au o anumită influență în structura socială. Este evident, că aceștia vor selecta nu informațiile care le lezează interesele, ci pe acele care duc la realizarea lor. Mai ales dacă un ziar este la început de drum va miza pe un conținut „bogat” de materiale de senzație.

2) orientarea știrilor, conține un mare potențial de influențare adresându-se unui anumit segment de indivizi; și se realizează, de obicei, prin omiterea unor componente ale mesajului inițial, publicul având acces doar la unele segmente ale circuitului informațional.

3) influențarea prin plasarea știrilor vizează dimensionarea axiologică a conținutului în funcție de pagina pe care este culeasă știrea sau de locul atribuit acesteia într-o pagină de ziar. Astfel, plasarea unui fapt oarecare pe prima pagină îl poate proiecta în sfera evenimențialului, în timp ce un eveniment autentic, dar favorabil puternicilor zilei, prin distribuire pe ultimele pagini contribuie substanțial la aruncarea lui în anonimat, opinia publică urmând acest curent.

4) influențarea prin titluri se bazează pe faptul că sinteza din titlul articolului constituie o evaluare a articolului (știrii propriu- zise) în structura de ansamblu a publicației. Caracterele cu care sunt culese titlurile indică și importanța lor pentru editori, importanță care se transferă, astfel, publicului și care îi influențează, de asemenea, în alegerea celor mai incitante, cumparând astfel respectivul ziar.

5) alegerea evenimentelor care vertebrează un flux comunicațional cu mare putere de influențare, întrucât, spre exemplu, abordarea întregii activități a unui lider în contextul statusului de prestigiu a ramurii de activitate în care s-a afirmat contribuie la discreditarea lui într-o manieră aparent reverențioasă, dar eficientă.

6) selecția fotografiilor în presa scrisă precum și explicațiile care însoțesc fotografiile pot afecta semnificativ atitudinea publicului față de conținutul din imagini. O modalitate de denigrare fără cuvinte o constituie alăturarea unei fotografii scandaloase de imaginea unei persoane căreia nu i se face o „presa bună” în momentul respectiv.

„Detribalizarea” individului, realizată odată cu trecerea la scrierea alfabetică și cu părăsirea oralității, impune o redimensionare a ponderii simțurilor în perceperea realității. Totodată ea facilitează apariția unor noi tipuri de relaționări între oameni; cuvântul rostit adună ființele laolaltă și predispune la comunicare, pe când cuvântul scris dispune la izolare, la consum individualist.

Limbajul mass-media este o subspecie a limbajului social. Televiziunea este mijlocul principal prin care se poate ascunde adevărul, deoarece, operează cu imagini, iar domeniul sportului nu face excepție de la această practică.

Cantitatea de informații și stimuli primiți de o societate și intensitatea acestora depind de diversitatea și frecvența difuzării lor interioare. Trecerea de la o cultură autarhică la nivelul emergenței, apoi la cultura deschisă este comandată de evoluția tehnică a transportului informației.

Bratu Sofia este de părere că mass-mediile relevează valori culturale pe care trebuie să le consolideze, să le răspândească și să le apere. Suporturile de informare acționează prin cenzură, prin selecție, traducere, adaptare, punere în scenă, redundanță sau uitare. Suporturile informării modifică permanent mesajele în numele structurii sociale indiferent că vorbim despre atenuarea impactului, a efectului de dezechilibru sau pentru a accentua stimularea, inovarea, punerea în discuție a sistemului stabilit.

Rolul creator al mass-mediilor propune publicului noi modele de atitudini, de comportamente, de judecăți, alegeri, adaptate la noua structură socială. Suporturile de informare își asumă un rol de inovație culturală punând în aplicare civilizația; sunt purtătoare ale dinamismului adaptativ al unei societăți.

Având și un rol de diversificare, mass-mediile permit fiecărui individ sau grup social să aplice în mod specific fluxurile culturale generale propriilor moduri de viață, să-și găsescă un loc în mozaicul cultural.

Mass-media, prin activitatea sa informare, de interpretare a evenimentelor, crează anumite realități în care omul mai apoi își desfășoară activitatea sa, sau asupra cărora influențează prin rezultatul activității sale. Mass-media programează emoții consumatorului de informație, influențând gândurile, ba chiar și modul lui de percepere a lumii.

Creșterea cantitativă a publicului implicat în dezbateri și decizii, precum și complexificarea problemelor aflate în discuția publică nu mai permit ancorarea spațiului public exclusiv în locuri bine determinate (chiar dacă acestea continuă să existe și să reprezinte forumuri importante de dezbatere), amploarea vieții politice solicită un nou suport și nou mod de comunicare, acestea există și abia așteaptă să devină ,, noul “ spațiu public – este vorba de sistemul mass-media.

Intrarea presei în acest joc va produce un efect de multiplicare a părerilor și a modurilor de abordare a unei probleme-prin intermediul ei, atitudini și concepții. Variantele vor fi aduse în flux constant, în atenția publicului, vor fi evaluate, criticate, acceptate sau respinse de către tineri. Această varietate a perspectivelor asupra unor teme de interes general nu va permite realizarea unei ,,opinii”, expresie intelectuală a unei ideale ,,voințe populare” sau chiar a unei utopice voințe ,,universale”.

Indiscutabil, mass-media are o influență considerabilă asupra opiniei publice. Acestea furnizează în primul rând informații vitale și, în același timp, stabilesc ce evenimente și care persoane sunt importante. De multe ori, se poate întâmpla ca simpla publicare a unor informații să declanșeze o acțiune a puterilor politice, chiar înainte ca utilizatorii să reacționeze. Mass-media poate fi considerată de asemenea drept principalul factor manipulator al populației. Ea poate influența într-un timp foarte scurt mase întregi de oameni. Limbajul actual al presei este unul în care care manipularea se manifestă într-un procent mai ridicat decât în audiovizual – predispune la un alt mod de organizare și difuzare a experienței perceptive și cognitive acumulate de omenire.

Actualul consumator de informație nu mai este produsul școlii sau al familiei, ci mai degrabă produsul mijloacelor de informare în masă, care îl influențează și îl manipulează uneori fără să vrea, ba în cele mai multe cazuri el face acest lucru intenționat.

CAPITOL III.

STUDIU DE CAZ: ANALIZA COMUNICĂRII NONVERBALE A PURTĂTORULUI DE CUVÂNT DIN GUVERNUL ROMÂNIEI

3.1. Descrierea metodologiei de cercetare

Analiza de față presupune identificarea diferitelor tipuri de gestică și mimică specifice comunicării non-verbale, care se regăsesc în actele de comunicare ale purtătorului de cuvânt al PSD, Cătălin Ivan. "Actul de comunicare este astfel reconstituit în funcție de modul în care interlocutorul utilizează "regulile" sociale (inclusiv cele non-verbale) pe care le are la dispoziție pentru a comunica interlocutorului o luare de poziție "10.

Desemnând prin comunicare "operațiile pe baza cărora un individ ia o poziție față de un anumit eveniment și față de o conjunctură"11, devine evident faptul că analiza comunicării nu numai că necesită izolarea unor caracteristici non-verbale individuale, ci chiar mai mult – ea propune ca punct de pornire chiar elementele personale, particulare care reflectă atitudinea comunicatorului, implicarea acestuia în actul de comunicare și puterea de convingere.

Interpretarea actului comunicațional necesită analiza unor aspectelor individuale care se reflectă prin limbajul corporal, gestică, postură și charismă.

Camelia Beciu12 afirmă că analiza actului comunicațional include, pe lângă comunicarea verbală, și un ansamblu de manifestări non-verbale specifice individului și situației în cauză.

Aceeași autoare prezintă și o serie de principii ce stau la baza modelului analizei actului de comunicare, astfel:

a) Metoda analizei actului comunicațional oferă răspuns la o serie de întrebări, cum ar fi: Ce tip de identitate își atribuie actorul în procesul comunicării? Cum relaționează acesta cu interlocutorii săi? Care sunt resursele (convenții și ritualuri non-verbale, limbaje, tonalități și postură) pe care indivizii le folosesc în actul comunicării? Care sunt practicile individuale simbolice de tip non-verbal la care apelează interlocutorii pentru a-și legitima și argumenta punctul de vedere și identitatea pe care ei și-o atribuie în actul comunicării ?

b) Analiza actului comunicării non-verbale are în vedere modul în care participanții la un act de comunicare utilizează un ansamblu de gesturi prin care doresc să-și impună punctul de vedere, să-l întărească și să convingă auditoriul. Astfel, acest model abordează modul în care participanții la un act de comunicare utilizează diferite resurse precum mișcări ale mâinilor, înclinații ale capului, un anumit tip de privire, o anumită tonalitate; mai lentă, mai gravă sau mai calmă și o anumită postură.

c) Analiza actului de comunicare non-verbală abordează modul în care interlocutorii particularizează informația prin gesturi proprii. Se are în vedere selecția gesturilor, ordonarea lor în funcție de parcurgerea actului comunicațional, precum și atribuirea gesturilor în procesul de comunicare după un anumit grad de importanță al comunicării.

d) Având în vedere cele de mai sus, se poate spune că analiza comunicării non-verbale nu este o colecție aleatoare de gesturi, ci o structură atent gândită construită în așa fel încât să atingă obiectivul comunicării unui actor social.

e) Tipologia comunicării non-verbale reprezintă un ansamblu de gesturi individuale prin care actorii implicați în comunicare exploatează diferite convenții și ritualuri sociale, astfel încât să poată convinge în legătură cu subiectul discutat.

f) Tipologia gesturilor și producerea lor în cadrul comunicării non-verbale nu pot fi analizate de cercetător decât după ce au fost identificate în actul comunicării.

Comunicarea non-verbală trebuie analizată numai prin comparație cu alte tipuri de comunicare pe care le completează.

Analiza comunicării non-verbale presupune o serie de etape metodologice ce trebuie urmate pentru studierea oricărui act de comunicare:

1. Studiul evenimentului: fenomenul analizat este localizat pe axa "eu-aici-acum" și abordat ca act singular întreprins de un actor social într-o situație anume. Pe lângă aceasta, trebuie să avem în vedere faptul că comunicarea non-verbală nu poate fi disociată de emițătorul său dar nici de destinatar. In acest context, comunicarea non-verbală este un produs în circumstanțe particulare și pentru un destinatar particular. Mai mult chiar, analiza comunicării non-verbale trebuie să urmărească și contextul și motivațiile ce stau la baza emiterii sale.

2. Mecanica și particularizarea evenimentului: identificarea diferitelor gesturi ce țin de convenții, ritualuri, limbaje, atitudini, argumentări – utilizate de un participant la o discuție pentru a-și construi relația de comunicare cu interlocutorul. Acest tip de analiză are ca punct de plecare o serie de teorii ale comunicării ce susțin că "indivizii pot comunica unii cu alții nu pe baza caracteristicilor obiective, așa cum există ele în realitate, ci doar prin impresiile pe care și le formează unul despre altul prin interacțiune"13.

3. Specificitatea evenimentului: se identifică gesturile constante care caracterizează actul de comunicare al interlocutorilor, deoarece orice comunicare se întemeiază pe niște elemente ce țin de limbajul non-verbal, elemente care se repetă într-o anumită măsură, indicând faptul că interlocutorii au o structură bine gândită și complexă a proiectului de comunicare.

Folosirea acestei metode în studiul de față se impune datorită capacității sale de a aborda comunicarea non-verbală dintr-o perspectivă integrată, luându-se în considerare atât analiza instrumentală a gesturilor cât și efectele persuasive ale acestora.

3.2. Scopul studiului de caz. Criteriile de evaluare ale analizei

Analiza de față a avut ca punct de plecare principiul de bază al comunicării conform căruia auditoriul acordă o atenție spontană și nepremeditată unui act de comunicare. Astfel, într-un interval de câteva secunde se produce un proces hermeneutic ad-hoc sau o decodificare rapidă, prin intermediul cărora individul acordă sens imaginilor pe care le percepe. In situația în care sensurile produse spontan se situează în orizontul de așteptare sau în măsura în care imaginile sunt convingătoare, se trece pe nivelul doi de decodificare a textului sau imaginii.

Acest procedeu de hermeneutică instantanee nu este exclusiv imagistic (fixarea exclusivă a atenției pe imagine) nici exclusiv lexical (fixarea pe cuvinte), așa cum vom vedea în continuare.

In cadrul analizei comunicării non-verbale a purtătorului de cuvânt al PSD, Cătălin Ivan., am în vedere două criterii de analiză: cel gestual (fixarea analizei pe gesturi) și cel imagistic (fixarea analizei pe imagine). Metoda utilizată în analiza comunicării non-verbale constă în « decodificare » ; decodificarea este un proces complex imago-lexical. Pentru o analiză eficientă, am luat în considerare două aspecte ce stau la baza decodificării: a.) modul în care este parcurs layout-ul (traseul pe care îl urmează privirea) și b.) semnificația primă pe care consumatorul o acordă imaginii pe care o vede.

În vederea analizei comunicării non-verbale emise de Cătălin Ivan s-a considerat necesară prezentarea următoarelor criterii metodologice:

Primul criteriu de evaluare a comunicării non-verbale se referă la acel segment de comunicare care indică auditoriului informația decisivă ce este transmisă, și care conține gesturi cu o semnificație majoră care persuadează mentalul colectiv. Acest criteriu de evaluare rezultă din diverse proceduri de organizare a actului comunicării electorale ce orientează atenția publicului și induce o anumită interpretare a acestuia.

Metodele de evaluare ale comunicării non-verbale nu sunt un construct apriori, ele rezultă din preocuparea actorului politic de a-i furniza publicului un context de interpretare prin focalizarea atenției asupra unor afirmații sau secvențe de discurs.

Actorii politici focalizează atenția publică asupra comunicării lor mai ales prin practici gestuale, care completează enunțarea narativă și scot în evidență elemente valorizatoare ale imaginii sale superioare celui ale contracandidatului.

Limbajul gestual ca tehnică de comunicare ce predomină în campania electorală se face pentru că, în acest mod, alegătorului i se prezintă "versiunea corectă" a unei situații. Acest lucru este posibil întrucât condiția principală de producere a unui gest sugerează un efect de obiectivitate individuală.

Limbajul gestual este un mecanism comunicațional eficient, pe baza căruia candidatul valorizează anumite aspecte ale discursului său, transformându-le în adevăr.

În cadrul comunicării non-verbale nu toate aspectele unui discurs sunt valorizate prin gesturi de aceeași intensitate. Mai mult chiar, intensitatea gesturilor prin care actorul politic își valorizează discursul depinde de anumite momente care apar în derularea comunicării și relaționării care organizează și reorganizează gesturile și postura în funcție de intervențiile contracandidatului cum ar fi momentele explozive, de contestare, de amplificare a unei teme sau cele de solicitare a unei intervenții suplimentare cu privire la o temă deja abordată pe parcursul schimbului discursiv.

Analiza comunicării non-verbale presupune două etape:

1. identificarea acelor momente ale schimbului discursiv în care candidatul a utilizat predominant tehnica gestuală pentru a-și valoriza discursul;

2. analiza gesturilor din comunicarea electorală ca practică de argumentare politică.

Luăm ca punct de plecare al cercetării premisa conform căreia "discursul electoral constituie principala modalitate prin care actorul politic poate genera evenimente într-o campanie electorală […] discursul este un mod de utilizare a limbii și a limbajelor (limbaje nonverbale, limbaje specializate, diferite vocabulare) pe baza căruia un actor social prezintă interlocutorilor săi o interpretare a unor fapte"14.

Având în vedere că actul de comunicare non-verbală trebuie să aibă rezultatul dorit – acela de a persuada electoratul – actorul politic trebuie nu doar să afirme adevăruri ci și să fie perceput de către electorat ca fiind persoana care spune adevărul, atât în situația dată cât și adevărul "în general, indiferent de situație"15.

3.3. Mass-media – componentă fundamentală în promovarea

purtătorului de cuvânt al PSD

Importanța actului de promovare mediatică în activitatea politică derivă din faptul că prin intermediul său se stabilește o relație între guvernanți și guvernați prin care cei dintâi obțin suportul necesar pentru acțiunile pe care le întreprind. Politica devine astfel o situație de comunicare ce necesită proiecte și intenții clare și bine structurate, tematici de larg interes precum și o serie de condiții tehnologice, expresive, normative și concurențiale specifice.

Rezultatul urmărit al comunicării politice, adică obținerea sprijinului populației pentru o serie de măsuri ce urmează a fi luate, scoate în evidența o caracteristica de bază a acesteia, și anume, că ea este înainte de toate, o practică democratică, ce transforma politica dintr-un spațiu privat, al elitei guvernante, într-un spațiu al interesului public, spațiu în care se regăsesc atât oameni politici, media, experți cât și opinia publica a cărei voce se aude prin sondajele de opinie. Se poate vorbi în acest context de funcția democratică a spațiului public în care participarea diverselor categorii de indivizi mai sus menționate este strict reglementată.

Acesta reglementare strictă a spațiului public prin norme și reguli specifice, atrage atenția asupra unei alte caracteristici a comunicării politice: gradul său ridicat de ritualizare. Acesta derivă din faptul că indivizii implicați în comunicarea politică sunt reprezentanții unor instituții în numele cărora comunică și de aceea comunicarea politică presupune, într-o mai mare măsură, utilizarea unor simboluri și a unor coduri recunoscute și acceptate ca atare.

Acesta ritualizare a politicii, atât la nivelul formelor, regulilor și stategiilor precum și din punct de vedere al situațiilor de interacțiune, atrage după sine impunerea unor practici dramaturgice, de punere în scenă, a acțiunilor și de utilizare a unor tehnici de comunicare împrumutate din arta regizorală ce dau un caracter de spectacol comunicării politice. Show-ul politic sau "americanizarea comunicării politice" presupune un model de comunicare bazat pe adaptarea, la acțiunea politică, a unor strategii de proiectare specifice "pieței", ce transformă politicianul într-un "personaj" aparținând memoriei colective și o "marfă" ce trebuie "vândută" publicului. Actorul politic devine astfel, purtătorul unor caracteristici după care poate fi ușor recunoscut: justițiarul, omul competent, familistul etc. profil "construit" după regulile pieței și "ofertat" spre anumite "grupuri-țintă" din electorat.

In condițiile în care televiziunea a devenit principala sursă de mediatizare a politicului, aceste strategii de proiectare a "personajului politic" trebuie dublate de o serie de strategii de mediatizare care să-i confere acestuia vizibilitate în spațiul public. Pe de altă parte, deoarece canalele de televiziune și realizatorii acționează ca gatekeper-i ai informației, politicianul trebuie să-și îndrepte atenția spre acele probleme ce au acces la arena vizuală.

O altă zonă a comunicării politice reglementată și puternic ritualizată o reprezintă discursul politic, rezultatul fiind o serie de strategii discursive utilizate pentru a comunica "mesajele politice" sau "oferta politică". Aceste strategii implică utilizarea atât a limbajului verbal cât și a celui non-verbal pentru a genera credibilitatea atât de necesară omului politic.

3.4. Tehnici de comunicare non-verbală utilizate

de purtătorul de cuvânt

Cătălin Ivan este persoana care reprezintă Partidul Social Democrat și membrii PSD, atunci când aceștia, din diferite motive, nu doresc sau nu se pot ocupa de relația cu presa (din lipsă de timp, absența din localitate, din motive de sănătate, lipsa abilităților de comunicare orală, uneori frică sau resentimente față de presă). Dat fiind că imaginea unor membrii de partid care apar prea frecvent în mass-media se erodează în timp, este mai bine ca relația de zi cu zi cu presa să fie menținută de purtătorul de cuvânt și nu de președintele unui partid. Acestuia îi sunt rezervate aparițiile în momentele deosebite, în care angajează, prin prestigiul său, imaginea și renumele partidului plus, în situații neclare, purtătorul de cuvânt al partidului poate obține un răgaz pentru definitivarea poziției oficiale, declarând că nu cunoaște punctul de vedere al conducerii și că subiectul este încă în dezbatere.

Prima observație care se impune din analiza comunicării non-verbale a purtătorului de cuvânt al PSD, Cătălin Ivan, este aceea că fiecare gest argumentativ vine ca o întărire, în mare parte, a elementelor discursive și a valorilor europene, în timp ce gestica necesară pentru a argumenta obiectivele naționaliste este absentă. Invocarea argumentului naționalist se realizează în calitate de idee-suport, de justificare suplimentară pentru un alt concept. El a lipsit însă din scheletul esențial de gesturi care a structurat discursul pesedist.

Centrul de greutate al comportamentului non-verbal al candidatului este reprezentat de gesturile și postura de lider utilizate în discurs, care a cuprins sfera de semnificații și simboluri populist-autoritariste. Semnificațiile gesturilor lui Cătălin Ivan se găsesc încifrate în mentalul potențialului electorat al PSD, în expectanțele acestuia. A fost suficient ca acestuia să i se ofere un mesaj non-verbal în completarea discursului public care s-a mulat pe aceste așteptări, pentru ca opțiunea politică pentru PSD să devină firească și justificată.

În discursul purtătorului de cuvânt al PSD în fața comunității, psihologic, răspunzător de starea proastă de zi cu zi este șeful: președintele. Acesta acumulează pe parcursul mandatului nemulțumirea generală, devenind reprezentantul tuturor relelor din societate (sărăcie, corupție, violență, șomaj).

Cătălin Ivan a reușit prin comportamentul său să fie în același timp omul politic care asimileazã nevoile oamenilor simpli, dar și un lider charismatic și surprinzător. Rețeta nu este nouă sau originală: este o combinație consacrată de atribute de imagine ale liderului de succes. Așa cum afirma Roger-Gerard Schwartzenberg, liderul care fascinează lansează o dublă imagine și pune accentul pe două registre opuse: este „distant și apropiat, diferit și asemănator, superior și egal.

3.5. Analiza gesturilor purtătorului de cuvânt

În comunicările sale publice, Cătălin Ivan s-a comportat mereu spontan, surâzător, dezinvolt și chiar simpatic. Tactica acestuia față de adversarii partidului este aceea de a fragmenta cât mai des discursurile celorlalți prin intervenții hazlii sau prin dialoguri ad-hoc cu moderatorul. 

Comunicarea non-verbală are, datorită ponderii ei mari în cadrul comunicărilor publice ale purtătorului de cuvânt al PSD, Cătălin Ivan un rol deosebit de important. Limbajul non-verbal reprezintă realitatea emitentului și este cel căruia auditoriul tinde să-i acorde cea mai mare atenție. Postura și gesturile se constituie în discursul politicianului Cătălin Ivan printr-un un ansamblu de semne vizuale, mișcări corporale voluntare, purtătoare de semnificații de natură comunicativă sau afectivă deosebit de persuasive. În cadrul acestui limbaj corporal, se disting gesturile propriu-zise ale politicianului–actor Cătălin Ivan: mișcări ale extremităților corpului – cap, degete, brațe și mimica (mișcări ale mușchilor feței).

Producând o atitudine de expresivitate, gesturile purtătorului de cuvânt al PSD își găsesec împlinirea în comunicarea artistică. Astfel, Cătălin Ivan adoptă de fiecare dată un sistem organizat de gesturi și mimică, capabil de a se substitui vorbirii sonore, cu precădere în performarea dramatică.

Unul dintre cele mai utilizate gesturi ce se regăsesc în comunicarea purtătorului de cuvânt al PSD este cel de indicare a vinovaților. Acest gest este caracterizat de ridicarea degetului arătător de la mâna dreaptă în poziție înclinată.

Gesturile, și în particular utilizarea mâinilor, au o influență deosebită. Acestea pot întări mesajul verbal ori să rețină atenția celorlalți sau chiar să aducă un plus de energie comunicării.

Unul dintre cele mai utilizate gesturi ale purtătorului de cuvânt al PSD este gestul de mișcare a palmei spre propriul corp. Acest gest poate investi pe emițător cu un anumit grad de autoritate și cu abilitatea de a-i dirija pe ceilalți prin intemediul limbajului non-verbal.

Palma întoarsa în sus simbolizează supunere, este un gest neamenințător. Cel căruia i se adresează rugămintea nu va percepe nici o presiune în cerere, iar în situația relației superior/subordonat nu se va simți deranjat.

Gesturile făcute cu mâiniile sunt percepute ca fiind cele mai intelectuale gesturi umane care reflectă inteligența nativă și logica, relațiile între persoane, obiecte și asocierile de idei. Așa se face că degetul arătător este cel mai legat de comunicare, participând activ, alături de comunicarea verbală, la procesul de comunicare și la dezbateri publice.

3.6. Ansamblul gesturilor utilizate în cadrul comunicărilor publice

Ținând locul liderilor PSD în fața mass-media, Cătălin Ivan reprezintă partidul și exprimă atitudinea oficială a acestuia asupra chestiunilor de interes general sau specific solicitate de jurnaliști. De aici poziția sa aparte: el se subordonează direct președintelui partidului.

Pentru că trebuie să facă față presiunilor jurnaliștilor, purtătorul de cuvânt trebuie să se bucure de o anumită autonomie și de dreptul de a reprezenta flexibil partidul, în limita unui mandat. Acesta îi dă dreptul să- și organizeze intervențiile după cum consideră necesar.

Purtătorul de cuvânt al PSD trebuie să aibă acces imediat la toți membrii din conducerea partidului, în orice situație care necesită discuții și/sau notificări. E de la sine înțeles că, în orice situație, președintele partidului și membrii din structura executivă vor fi ținuți la curent cu desfășurarea evenimentelor.

Mimica și gestica personajului Cătălin Ivan pot să comunice adesea foarte mult. Purtătorul de cuvânt al PSD, în timpul aparițiilor sale publice, este exemplar, susțin unii specialiști în comunicare. Cătălin Ivan cunoaște simbolurile și limbajul trupului, care-l avantajează și care-l pun într-o lumină favorabilă. „În mod sigur are un consilier personal sau primește sfaturi de la specialiștii săi de încredere”, susține analistul Cristian Florin Popescu.

În ceea ce privește comunicarea verbală, care este precedată de cea gestuală, accentul este pus pe naționalism (patriotism). Strategia liderului social-democrat este corectă, deoarece “nucleul dur naționalist” participă în mod consecvent la vot. Acesta este motivul pentru care discursul public al acestuia scoate în evidență mereu latura naționalistă și pro europeană a partidului.

În ceea ce privește comunicările sale publice, pe lângă contactul vizual puternic și de impact folosit de purtătorul de cuvânt al PSD, regăsim și alte elemente non-verbale cum ar fi: ținuta sau expresia. Toate alese cu grijă.

Cătălin Ivan adoptă de fiecare dată o ținută dreaptă și o expresie a feței care denotă un om puternic și just.

Pe măsură ce înaintăm în vârsta, gesturile cu mâna adusăgspre față devinemai rafinatemși mai puțin evidente, însă ele au loc de fiecare dată când cineva minte, când omite să spună un adevăr sau cânt face eforturi să ascundă o afirmațiemînșelătoare sau esteamartorul unei astfel debafirmatii. Inducerea înteroare se poate face prin strecurareamîndoielii, a incertitudinii, minciunii sau exagerărilor. Faptul că purtătorul de cuvânt al PSD, Cătălin Ivan, îsi duce mânarla față, nu înseamna neapărat că minte, însă arată că cel care vorbește încearcă eventual să inducă în eroare pe cei prezenți. Este deosebit de important ca gesturilemcu mâna la fata să nu fie decodificate izolat.

Cercetătorii susțin că o explicație pentru atingerea nasului cu degetul este dată de apariția unei idei negative în minte, subconștientul ne îndeamnă mâna să acopere zona gurii pentru a nu a atrage atenția.

Noua ordine instaurată de media în comunicarea electorală, presupune adoptarea unei simbolistici axate nu pe ideologie cât pe discurs ca metodă de comunicare și reprezentare teatrală a sinelui ca modalitate de prezentare. Imaginarul colectiv devine astfel resursă de legitimare pentru politicieni și resursă utilizată de electorat pentru decodificarea situației prezentate.

Transformarea politicii ca efect al intervenției mass-media atrage după sine o extindere a dimensiunii publice dar și o specializare a politicii, ce devine astfel din ce în ce mai elaborată, proiectată și construită pe baza unui întreg dispozitiv tehnologic și simbolic. Acest construct ce transformă politica într-un spectacol are efecte asupra reprezentativității acesteia. Astfel, latura ideologică a politicului se retrage într-un plan secund lăsând loc imaginii ca element principal al "bătăliei" pentru câștigarea electoratului, în aceeași direcție adevărul logic este substituit de cel al percepției, reflexivitatea fiind înlocuită de sentimentul impresiei.

Pe de-o parte, discursul candidatului este îndreptat spre interlocutori diverși, precum comunitatea locală, publicul larg, diversele grupuri-țintă din rândul electoratului și al publicului; pe de altă parte, același discurs trebuie să fie comunicabil, să poată traversa constrângerile oricărei formule de mediatizare (de unde și necesitatea unei „socializări mediatice" a candidatului). În aceste condiții, mai are rost să vorbim de „identitatea" discursului electoral din moment ce mass-media constituie un „coautor"? Nu cumva mediatizarea anulează chiar și acel discurs conceput în termeni mediatici de candidatul însuși ? Posibilitatea există mai ales atunci când candidatul nu își pune problema „menținerii" discursului electoral în regim mediatic pe toată durata campaniei.

3.7. Efecte ale mediatizării comunicărilor publice ale purtatorului de cuvânt

In epoca modernă modalitatea cea mai eficientă prin care un actor politic își face vizibil discursul este mass-media, iar acest lucru presupune respectarea unor convenții specifice acestui spațiu. Acest fapt atrage după sine nevoia adaptării întregului discurs al actorului politic pentru a se potrivii comunicării mass-media. Necesitatea de adaptare la spațiul mediatic a discursului, transformă mijloacele de comunicare în masă într-un coautor al comunicării electorale.

Convențiile impuse de mass-media în ceea ce privește comunicarea electorală, atât în ceea ce privește participarea cât și interacțiunea, imprimă discursului o structură sau o concepție de bază. care trebuie să fie suficient de complexă pentru a putea fi expoatată în diferite momente ale campaniei și în diferite contexte ce apar pe parcursul ei, fără a suferi modificări fundamentale sub presiunea evenimentelor.

Modalitățile concrete prin care publicul ia cunoștință de discursul electoral al politicianului sunt circumscrise atât intervenției inițiale a candidatului cât și evaluării jurnalistice. Astfel logica mediatizării admite vizibilitatea discursului politic atât în mod direct, prin ceea ce politicianul pretinde a fi identitatea sa, precum și intermediat, prin interfață.

Prin problemele care le supune dezbateri precum și prin unghiurile de abordare a diverselor evenimente electorale, media devine în campania electorală un intermediar între opinia publică și politicieni. Utilizând de mijloacele ce-i sunt caracteristice, acest rol de intermediar determină media la o reconfigurare a politicului și la o transformare a campaniei electorale într-un spectacol.

Societatea mediatică atrage după sine o redimensionare a politicii și implicit a campaniei electorale. Apar astfel două noi criterii de legitimare a actorului politic în spațiul privilegiat al campaniei electorale: socializarea democratică prin multiplicarea grupurilor de apartenență și construcția psiho-sociologică a acțiunii politice prin mediatizare, comunicare electorală, marketing electoral, construcție identitară.

Pentru candidat, fiecare situație de mediatizare este un prilej de „reașezare" a discursului electoral într-un nou spațiu de comunicare. Convențiile de participare și interacțiune la campania electorală imprimă discursului electoral o structură sau concepție de bază care trebuie să fie suficient de complexă pentru a putea fi exploatată în diferitele conjuncturi electorale, dar și suficient de solidă pentru a nu se pierde sub presiunea evenimentelor.

Intră în responsabilitatea mass-media ca mediatizarea discursului electoral să devină o resursă electorală atât pentru candidat, cât și pentru public. Într-o campanie electorală, mass-media asigură accesul publicului la un regim mediatic democratic. Un astfel de regim implică pluralism mediatic nu numai în privința canalelor mediatice, ci și la nivelul modalităților de mediatizare a discursului electoral. Vizibilitatea discursului electoral în spațiul public necesită discursuri („voci") mediatice alternative.

Publicul are nevoie să cunoască discursul electoral atât pe baza intervenției inițiale a candidatului cât și pe baza evaluării jurnalistice (intervențiile asumate explicit de către mass-media). Logica mediatizării admite vizibilitatea discursului politic atât prin interfață, cât și prin ceea ce candidatul însuși pretinde a fi identitatea ofertei sale . Mass-media pot să localizeze discursul (prezentând „formatul inițial al discursului electoral") și, totodată, să-1 interpreteze.

Deși mediatizarea este mecanismul de bază al comunicării electorale, aceasta nu înseamnă că mass-media sunt „autorul" absolut al discursului electoral, redus astfel la o ficțiune discursivă. Mai întâi, pentru că mass-media reprezintă ele însele un participant la schimbul discursiv, reprezentările mediatice fiind adesea o „replică" la intervențiile candidaților sau ale electoratului.

În al doilea rând, candidații pot utiliza unele situații de mediatizare (precum „dezbaterea televizuală", „interviul", „talk-show-ul"). Situația de mediatizare solicită adesea candidatul să convoace o strategie discursivă, alta decât cea decisă inițial (înainte de participarea sa la situația mediatică). Din acest punct de vedere, nu numai mass-media constituie un „coautor" (al discursului electoral), ci și actorul politic se erijează în „coautor" al ofertei mediatice.

Oamenii au țeluri sau interese pe care încearcă să le rezolve, iar nemulțumirea lor apare ca urmare a ignoranței celor care dețin puterea.

Dintre aceste mijloace de informare, alegătorul este liber să aleagă pe cel care i se potrivește cel mai bine; publicul de televiziune este unul dinamic, publicul care utilizează doar informațiile oferite de presa scrisă este un public rațional, educat, în timp ce publicul radio este mai comod, preferând vocea de fundal. Oamenii se orientează astfel către anumite media, în funcție de nevoile și motivațiile lor: ziarele, radioul și televiziunea sunt preferate de oameni pentru contactul cu realitatea; dintre aceștia, cei mai instruiți se îndreaptă mai mult către mediile tipărite, în timp ce cei cu o instrucție mai precară preferă mediile audiovizuale.

Indiferent dacă suntem sau nu de acord cu el sau cu efectele sale, modelul american de comunicare politică reprezintă o realitate ce nu poate fi ignorată. De asemenea nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că strategiile subsumate acestui model pun în centrul lor media, ca element indispensabil al comunicării politice.

Mass-media nu reprezintă transmițători pasivi de informație despre evenimentele politice, ci dimpotrivă ele iau parte activă la construirea înțelesului, a imaginii despre viața politică și socială și astfel devin agenți activi care selectează, interpretează scot în evidență și chiar distorsionează (voit sau nu) fluxul de informație bidirecționat – de la cetățean la politician și invers.

Cu toată acesta influență a presei- atât cea scrisă cât mai ales televiziunea-obținută prin medierea relației dintre politicieni și electorat, nu putem vorbi de o supremație a acesteia, deoarece media este, la rândul său, influențată atât de cetățeni – prin audiența selectivă – cât și de politicieni prin acțiunile lor. Totuși esențial pentru înțelegerea comunicării politice actuale este sublinierea faptului că media introduc o anumită percepție a indivizilor despre realitate și ca urmare stabilesc agenda cetățeanului precum și că stabilind această agendă trasează implicit agenda politicianului. Este evident că ambele agende au ceva deformat în ele, sursa acestei deformări fiind mass media, fapt ce subliniază puterea acestora în societatea actuală și influența lor ce nu poate fi ignorată în sfera politicului.

Mass media se plasează în spațiul public ca instituții cu o identitate proprie, ele fiind creatoare de identități și subiecte de dezbatere în sfera publică. Tocmai din acest motiv ele au concepție și conduită proprii față de evenimentele sociale.

Deși deontologia profesională împiedică jurnaliștii să utilizeze această funcție a presei pentru a distorsiona voit realitatea, totuși manipularea publicului se poate realiza prin:

scoaterea din context a unui mesaj, eveniment sau fenomen politic, act prin care acesta își pierde din conotațiile inițiale și în schimb se îmbogățește cu altele.

reducerea spațiului de prezentare a unui mesaj, eveniment sau fenomen politic care astfel își pierde din importanță dar și supradimensionarea spațiului de prezentare a diferitelor tipuri de comunicare politică ce capătă, în ochii publicului, o importanță disproporționată în raport cu valoarea sa reală;

limitări editoriale;

perspectiva personală sau ideologică a celui ce realizează emisiunea de radio sau televiziune sau scrie articolul de presă care nu poate fi eliminată în totalitate. Acest tip de manipulare poate fi parțial contracarat prin cunoașterea autorului și a convingerilor sale politice;

limbajul folosit. Au existat situații în care limbajul utilizat conferea situației prezentate noi semnificații ce direcționau gândirea receptorului într-o anumită direcție dorită de comunicator.

Pe lângă rolul de interpretare a acțiunilor, mass media au și rolul de supraveghere a scenei politice prin concentrarea pe anumite instituții, evenimente sau personalități politice și pe acțiunile lor publice precum și prin sancționarea aspectelor care contravin normelor în vigoare. Această funcție se concretizează în necesitatea ca media să relateze evenimentele, faptele, situațiile noi interesante reprezentative.

CONCLUZII

În urma studiului efectuat se pot desprinde următoarele concluzii:

Comunicare nonverbală are datorită ponderii ei mari în cadrul comunicării realizată de un individ, un rol deosebit de important. Limbajul nonverbal este cel mai apropiat de realitatea emitentului și este cel căruia i se acorda de către interlocutor atenția cea mai mare. Limbajul gesturilor se constituie ca un ansamblu de semne vizuale.

Aducând un spor de expresivitate gestul își găsește împlinirea în comunicarea artistică. Un sistem organizat de gesturi și mimică, capabil de a se substitui vorbirii sonore, cu precădere în performarea dramatică. Exprimarea verbală este înlesnită, facilitată de prezența gestualității și mișcării – mesajele nonverbale sunt în mare măsura inconștiente;

Elemente ale comunicării nonverbale pot să substitute aspecte ale comunicării verbale ;

Comunicarea nonverbală definește un cadru deosebit de fertil în dezvoltarea interrelaționărilor și, de altfel, trebuie observat nu numai că nu poate poate fi despărțită de comunicarea verbală în general, ci și că locul său tinde să fie unul din ce în ce mai important.

În limbajul gestual simțul momentului și al timpului este vital – a grăbi sau a întârzia o intervenție în actul de comunicare prin gesturi inoportune este o acțiune care depinde de profesionalismul fiecarui participant la actul de comunicare. Foarte important este spiritul de cooperare, simpatia și încrederea, constructivitatea, elasticitatea, care permit desfășurarea negocierilor într-un climat favorabil.

În cadrul analizei efectuate am reușit să identificăm diferitele tipuri de gestică și mimică specifice comunicării non-verbale, care s-au regăsit în actele de comunicare ale purtătorului de cuvânt al PSD, Cătălin Ivan.

Centrul de greutate al comunicării non-verbale a candidatului a fost reprezentat de gesturile și postura de lider utilizate în discurs care a cuprins sfera de semnificații și simboluri populist-autoritariste. Semnificațiile gesturilor lui Cătălin Ivan se găseau încifrate în mentalul electoratului său potențial, în expectanțele acestuia. A fost suficient ca acestuia să i se ofere un mesaj non-verbal în completarea discursului care s-a mulat pe aceste așteptări, pentru ca opțiunea electorală pentru Cătălin Ivan să devină firească și justificată.

Contactul vizual puternic stabilit de Cătălin Ivan cu auditoriul îndeplinește trei funcții majore: regularizează fluxul informațional, exprimă emoțiile și indică natura puternică a relațiilor interpersonale, funcții cu relevanță deosebită în cadrul comunicării electorale.

Pe lângă contactul vizual puternic și de impact folosit de Cătălin Ivan, regăsim și alte elemente non-verbale cum ar fi: ținuta sau expresia. Cătălin Ivan adoptă de fiecare dată o ținută dreaptă și o expresie a feței care denotă un om puternic și just. Gesturile sale, în special utilizarea mâinilor, au o influență deosebită asupra publicului. Acestea au rolul de a întări mesajul verbal ori de a reține atenția cetățenilor asupra celor cuvântate.

BIBLIOGRAFIE

Agabrian Mircea, Strategii de comunicare eficientă, Iași, Institutul European, 2008.

Botezat Elena, Comunicare și negociere în afaceri, Oradea, Editura Universității din Oradea, 2010.

Bălășoiu Camelia, Comunicarea, Deva, Editura Cetatea Deva, 2011.

Burian, Alexandru – Introducere în practica diplomatică și procedura internațională. Cartier juridic, Chișinău, 2000.

Cabin Philippe. Comunicarea. Iași, Editura Polirom, 2010.

Caramavrov Maria, Tehnici de negociere în afaceri, Craiova, Editura Siteh, 2011.

Fiske John, Introducere în științele comunicării, Iași, Editura: Polirom, 2003.

Grigore Georgiu, Comunicare interculturală, București, Editura Comunicare.ro, 2010.

Lohisse Jean. Comunicarea. De la transmiterea mecanică la interacțiune, Editura Polirom, București, 2002.

Lull, James,"Mass media – Comunicare", editura Polity Press, Oradea, 1999.

Mieje, Bernard "Societatea cucerită de comunicare " Editura Polirom, Iași, 2000.

Mazilu, Dumitru, "Diplomația. Drept diplomatic și consular", Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2003.

Mazilu, Dumitru.-Tratat privind teoria și practica negocierilor. Editura Lumina Lex, București, 2002.

Popescu, Manuela, Comunicare în afaceri, București, Editura Pro Universitaria, 2011.

Popescu Georgian, Comunicare non-verbală în societatea actuală, Pitești, Editura Universității din Pitești, 2009.

Pierre Zemor, Comunicarea publică, Iași, Editura Institutul European, 2003.

Rovența-Frumușani, Daniela, Analiza discursului. Ipoteze și ipostaze, București, Tritonic, 2005.

Rădulescu Corina, Comunicare, negociere în afaceri și relații publice, București, Editura Credis, 2011.

Kissinger, Henry. Diplomația, Editura All, București, 2003 .

Septimiu Chelcea, Comunicarea non-verbală: gesturile și postura, Editura Comunicare.ro, 2005.

Thuderoz, Christian Negocierile. Eseu de sociologie despre liantul social. Editura Stiința, Chișinău, 2002.

Vasile Dragoș, Comunicare și negociere în afaceri, București, Editura ASE., 2011.

Vuza Stefan, Strategii, tehnici și tactici de negociere a afacerilor internaționale, Cluj Napoca, Editura Universității Babeș Bolyai, 2007.

Tran Vasile, Teoria comunicării, București, Editura Comunicare.ro, 2003.

Pe lângă contactul vizual puternic și de impact folosit de Cătălin Ivan, regăsim și alte elemente non-verbale cum ar fi: ținuta sau expresia. Cătălin Ivan adoptă de fiecare dată o ținută dreaptă și o expresie a feței care denotă un om puternic și just. Gesturile sale, în special utilizarea mâinilor, au o influență deosebită asupra publicului. Acestea au rolul de a întări mesajul verbal ori de a reține atenția cetățenilor asupra celor cuvântate.

BIBLIOGRAFIE

Agabrian Mircea, Strategii de comunicare eficientă, Iași, Institutul European, 2008.

Botezat Elena, Comunicare și negociere în afaceri, Oradea, Editura Universității din Oradea, 2010.

Bălășoiu Camelia, Comunicarea, Deva, Editura Cetatea Deva, 2011.

Burian, Alexandru – Introducere în practica diplomatică și procedura internațională. Cartier juridic, Chișinău, 2000.

Cabin Philippe. Comunicarea. Iași, Editura Polirom, 2010.

Caramavrov Maria, Tehnici de negociere în afaceri, Craiova, Editura Siteh, 2011.

Fiske John, Introducere în științele comunicării, Iași, Editura: Polirom, 2003.

Grigore Georgiu, Comunicare interculturală, București, Editura Comunicare.ro, 2010.

Lohisse Jean. Comunicarea. De la transmiterea mecanică la interacțiune, Editura Polirom, București, 2002.

Lull, James,"Mass media – Comunicare", editura Polity Press, Oradea, 1999.

Mieje, Bernard "Societatea cucerită de comunicare " Editura Polirom, Iași, 2000.

Mazilu, Dumitru, "Diplomația. Drept diplomatic și consular", Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2003.

Mazilu, Dumitru.-Tratat privind teoria și practica negocierilor. Editura Lumina Lex, București, 2002.

Popescu, Manuela, Comunicare în afaceri, București, Editura Pro Universitaria, 2011.

Popescu Georgian, Comunicare non-verbală în societatea actuală, Pitești, Editura Universității din Pitești, 2009.

Pierre Zemor, Comunicarea publică, Iași, Editura Institutul European, 2003.

Rovența-Frumușani, Daniela, Analiza discursului. Ipoteze și ipostaze, București, Tritonic, 2005.

Rădulescu Corina, Comunicare, negociere în afaceri și relații publice, București, Editura Credis, 2011.

Kissinger, Henry. Diplomația, Editura All, București, 2003 .

Septimiu Chelcea, Comunicarea non-verbală: gesturile și postura, Editura Comunicare.ro, 2005.

Thuderoz, Christian Negocierile. Eseu de sociologie despre liantul social. Editura Stiința, Chișinău, 2002.

Vasile Dragoș, Comunicare și negociere în afaceri, București, Editura ASE., 2011.

Vuza Stefan, Strategii, tehnici și tactici de negociere a afacerilor internaționale, Cluj Napoca, Editura Universității Babeș Bolyai, 2007.

Tran Vasile, Teoria comunicării, București, Editura Comunicare.ro, 2003.