Studiu Comparativ Asupra Acceptarii

“ Pentru că cineva crede în sine însuși, nu încearcă să-i convingă pe ceilalți. Pentru că cineva este mulțumit cu sine însuși, nu are nevoie de aprobarea celorlalți. Pentru că cineva se acceptă pe sine, toată lumea îl va accepta. ”

Lao Tzu

INTRODUCERE

Din cele mai vechi timpuri, omul și-a pus întrebări de genul “Cine sunt eu?”, “Cum mă pot cunoaște?”. Răspunsul la aceste întrebări este uneori greu de găsit.

În urma studiilor sale psihologul umanist C.E. Moustakas, afirmă că “ este mai ușor să simțim bine Eul, decât să-l definim”. Este o idee psihologică certă că psihicul uman se poate privi pe sine ca și obiect, asemănător modului în care se raportează la obiectele lumii înconjurătoare. Simțul Eului este treptat învățat. Stima de sine este o component importantă a personalității, care exprimă modul cum persoana se raportează la propria sa individualitate.

În orice tip de societate, alături de indivizii cu o inteligență normală trăiesc și persoane care nu reușesc să îți atingă obiectivele, nu izbutesc să se descurce singuri pe baza unui discernământ normal, întâmpină diferite dificultăți sociale; sunt persoane ce prezintă diferite percepții negative relativ la propriul eu. O categorie dintre aceștia o reprezintă indivizii cu acceptare necondiționată a propriei persoane negativă.

De-a lungul timpului s-au dezvoltat numeroase programe destinate să dezvolte stima de sine a preadolescenților și a adolescenților.

În S.U.A în orice formă de educație este astfel dezvoltată încât să implice un număr mare de activități pentru stima de sine, fie că este vorba de un cor de copii, de un centru de tenis sau despre taberele de elevi. Unul dintre cele mai uzitate programe de acest tip este programul Pumsy,renumit pentru o explicare simplă, într-o primă fază, a acestui concept, astfel încât acesta să fie înțeles cu ușurință de către copii. Pentru aceasta este folosită imaginea unei frânghii ținută de un simpatic dinozaur, care are trei capete: capătul “gândești”, capătul “simți” și capătul “acționezi”. Primul pas devine, astfel, dezvoltarea abilităților de gândire pozitivă. Gândirii pozitive i se adaugă un alt element: acțiunea pozitivă. Care acomodează copii cu ceea ce înseamnă să iei decizii corecte și să acționezi în direcția potrivită. Cele două componente trebuie să se afle în echilibru, căci gândirea pozitivă fără comportament adecvat nu dobândește valoare. Când un copil gândește pozitiv și face alegeri corecte, probabil că se va simți bine raportat la sine și la ceilalți. Sunt pașii spre dezvoltarea unei stime de sine pozitive.

Adultul îndeplinește un rol esențial în formarea stimei de sine adolescentului, mai ales când acesta vrea să îi fie pe plac. Tinerii au nevoie de certitudine, de protecție, apartenență și recunoaștere; ei se orientează după reacțiile celor din jur și se adaptează la ele; asta pentru că dorește vrea să fie “bun” și să fie recunoscut ca atare. Sentimentul stimei de sine depinde, așadar, de reacțiile celor din jur.

Atunci când adultul îl ascultă pe adolescent, îl încurajează, îl apreciază, îi vorbește cu respect, îi acordă atenție și îl îmbrățișează, atunci când tânarul are prieteni de încredere și performanțe bune în activitățile școlare sau extrașcolare, toate se constituie în experiențe care dezvoltă o imagine de sine echilibrată.

Dar, sunt numeroase cazurile în care adolescenți sunt supuși unor experiențe care formează o imagine de sine scăzută: sunt des criticați, ignorați sau ridiculizați, li de vorbește pe un ton ridicat, sunt comparați frecvent cu frații sau surorile lor, se așteaptă de la ei să fie întotdeauna “perfecți” sauli se fixează standarde exagerate privind performanțele școlare.

Dezvoltarea și îmbunătățirea stimei de sine la elevi trebuie începută devreme, în mod sistematic și adecvat pentru a preveni declinul, aproape cert, al stimei de sine în adolescență atât pentru băieți cât și pentru fete (Harper & Purkey, 1993; Orenstein, 1994; Greenberg & Lake, 1991, apud Borba, 2001).

Această lucrare dovedește că îmbunătățirea stimei de sine va reduce frecvența comportamentelor agresive înregistrate la adolescenți (Garabino, 1999; Pollack, 1999; Yoshikawa, 1994, apud Borba, 2001).

Această lucrare are ca scop studierea modului cum se auto-percep și se autoapreciază adolescenții, dacă într-adevăr se simt inferioare tinerele fete, băieților

CAPITOLUL 1

ACCEPTAREA NECONDITIONATA A PROPRIEI PERSOANE

DEFINIREA CONCEPTULUI DE ACCEPTAREA NECONDITIONATA A PROPRIEI PERSOANE

Majoritatea părinților își doresc ca acceptarea propriei persoane a copiilor lor adolescenți să se dezvolte într-un sens pozitiv. Scop care a început să se regăsească și în domeniul psigologiei, dar și al educației, devreme ce în școli se desfășoară programe de consiliere pentru elevi. Studierea acestiu subiect presupune o perioadă îndelungată de timp , de aceea continuu au loc dezbateri privind natura precisă a acesteia și dezvoltarea ei.

Trebuie subliniat faptul că aceste dezbateri au relevat un acord intre cercetători privind rolul deosebit al părinților, profesorilor și al celorlalte persoane semnificative din viața copiilor în formarea unei acceptări necondiționate pozitive. De asemenea s-a constatat că acesta este un factor important în procesul de dezvoltare a copilului, afirmându-se chiar că ea este esența dezvoltării personale (Roberta Duncan).

Conceptul de acceptare necondiționată a propriei persoane are la bază poate fi definit ca urmatoarea convingere : Eu sunt o ființă imperfectă, care uneori greșește – la fel ca toți ceilalți oameni. Învăț să mă accept așa cum sunt, cu comportamentele mele bune și cu comportamentele mele rele, fără să mă cataloghez ca o persoană bună sau rea .

 Toată viața noastră suntem condiționați să ne evaluăm pe total, in integrum, să ne definim și să ne etichetăm. Asta deoarece așa suntem educați , de către părinți ( care ne învață :“Ești un copil bun/rău”) , de către sistemul de învățământ ( care ne ducă :“Ești un elev ascultător/sârguincios”), sau mai târziu de către viața profesională ( care ne instruiește :“Ești un angajat responsabil /productiv/valoros”) . toate aceste fac ca definire in integrum, a propriei persoane devine un obicei foarte uzual și greu de modificat.

Acceptarea necondiționată a propriei persoane este în stînsă legătură cu câteva aspecte care ne marchează foarte puternic viată : rușinea, vinovăția, performanța,…

Performanța și acceptarea necondiționata a propriei persoane

O primă problemă la care cercetătorii au trebuit să răspundă a fost : dacă mă accept așa cum sunt atunci cum să mă mai dezvolt personal, nu sunt autosuficient ? Înseamnă că mă mulțumesc cu felul în care sunt, adică cu medii mici și medii, cu multe kilograme în plus, sau mă complac în a face o treaba “de mântuială”,… ? . Asta deoarece într-o perioadă toți credeau că tocmai nemulțumirea față de ceea ce sunt mă face să vreau să fiu o persoană mai bună.

Această nedumerire apare datorită confuziei pe care o fac oamenii între acceptarea necondiționata a propriei persoane și evaluarea globală pozitivă. Acceptarea necondiționata a propriei persoane nu vine în sprijinul afirmației “sunt un om bun și valoros”, ci susține că “sunt un om imperfect, care are și părți bune și părți rele”. Iar în cazul evaluării per total nemulțumirea este față de mine, pe când dacă mă accept necondiționat simt nemulțumire față de ceea ce fac sau fată de modul în care o fac.

Persoanele care se accepta necondiționat nu au nimic de dovedit, și nu simt nevoia să se compare cu ceilalți oameni. Pot să doresc să obțin performanțe școlare mai bune sau să dau jos niște kilograme , chiar dacă mă apreciez corect , dar nu pentru ca ceilalți să mă aprecieze sau să mă accepte (ca sa fiu pentru ei “o persoana valoroasa”), ci pentru mine.

Nu îmi este indiferent dacă sunt nemulțumit de mine, sau nemulțumit de ceea ce fac?
Nu, pentru ca acceptarea necondiționata a propriei persoane duce întotdeauna la depresie.

Depresia și acceptarea necondiționata a propriei persoane

Discutând cu adolescenți care se confrunta cu stări depresive, am observat un lucru care se repetă: toți tind să aibă performanțe ridicate, își fac treaba bine, ba chiar mult mai bine decât ceilalți. Rareori am întâlnit un adolescent cu depresie care greșește uzual, sau care are multe eșecuri ‘la activ’.

Depresivii sunt persoane care se evaluează global pozitiv: “sunt o persoană capabilă, valoroasă”. Problema e că atunci când acest tip de persoane comit o greșeala capitală (care este inevitabilă la un moment dat) – toată aceasta evaluare globală pozitivă este pusă la îndoială ,deoarece apare întrebarea “cum pot să fiu o persoană valoroasă dacă am făcut o greșeala atât de mare?”. Iar, ca urmare ajung la concluzia ca nu sunt o persoana valoroasă, doar am crezut că sunt , și concluzionez că sunt o persoană una lipsita de valoare! Acestea sunt singurele opțiuni ale unei persoane ce se evaluează pe total – sau o persoana valoroasă, sau una lipsită de valoare – nu există cale de mijloc. Astfel perfecționismul vine ambalat “la pachet” cu depresia. Nu pot exista una fără cealaltă.

Vinovăția și acceptarea necondiționata a propriei persoane

Greșeala și vinovăția, sunt aspecte care merg mână în mână ! Dacă nu învăț mă accept necondiționat , așa cum sunt, cu bune și cu rele; atunci când voi încălca o promisiune, sau voi dezamăgi pe cineva, voi considera ca sunt o persoana vinovată. Caz in care am doar două mari variante de comportament :

În primă fază mă voi simți extrem de vinovat și voi implora iertarea, mergând până la a renunța la drepturile mele (de ex. cel mai ușor se renunță la dreptul de a spune nu) sau voi căuta să recompensez prin promisiuni nerealiste sau alte gesturi fără legătură cu greșeala mea.

În faza următoare, voi reacționa defensiv, cu învinuiri, dojeni sau acuze prin care încerc sa “dau vina” pe celălalt, cu scopul dere, renunșă la vat,ele; onez că sunt o persoană a scăpa de starea de vinovăție

Amândouă tipurile de comportament pot fi catalogate ca o fugă de responsabilitate. Primul tip prin compensare, al doilea prin evitare.

Dacă învăț să mă accept necondiționat ca fiind o persoană imperfectă, mi se va părea un lucru normal să fac câteodată și greșesc ( chiar dacă normele morale spun că nu e un lucru bun sau frumos), și în loc sa cataloghez ca o persoană oribilă, vinovată  voi simți doar o părere de rău față de greșeala făcută. Așadar îmi voi asuma responsabilitatea pentru acțiunile mele fără să mă acuz, fără să mă scuz , fără sa mă dezvinovățesc și fără să dau vina pe cel de lângă mine.

Rușinea și acceptarea necondiționata a propriei persoane

Sentimentul de rușine este emisă tot de evaluarea totală. Deci când ceva rușinos este dezvăluit celorlalți despre mine , sau dacă ceilalți privesc dezaprobator ceea ce fac eu , voi simți că sunt rușinat și ca urmare mă voi considera o persoană slabă sau fără valoare. Ca urmare apare predispoziția de a mă ascunde de cei din jur, prin evitarea contactului cu ei, prin minciuni ( susținând vehement că “nu e adevărat”), prin scuze, pretexte și alibiuri ( motivând “altcineva sau altceva m-a determinat sa fac asta ”), iar în final chiar și prin atacuri la persoană (pentru a ne apăra “reputația”).

Când mă accept necondiționat, adică mă accept ca fiind o ființă umană imperfectă care este predispusă greșelilor, voi percepe aceste ”devieri de comportament” ca fiind ceea ce sunt ele de fapt: și anume comportamente care nu sunt pe placul celor din jur. Atât. Bineînțeles că vor fi și cazuri în care eu voi dori sa le fac pe plac celorlalți, și atunci voi încerca să îmi reevaluez comportamentul, sau în alte cazuri voi considera că nevoile mele sunt mai importante, și nu îmi voi transforma comportamentul. Doar dacă mă accept necondiționat pot să mă simt detașat de faptul ca unor oameni sa nu le place de mine sau de ceea ce fac eu și să accept faptul ca este imposibil să faci pe plac tuturor celor din jur . in jur . Întotdeauna există persoane care dintr-un motiv sau altul nu vor fi de acord cu ceea ce fac eu , oricât de mult mă voi străduii

Prin creștere și educație , adolescenții zilelor noastre au fost obișnuiți să se definească în raport cu cei din jur, cu normele sociale, să se definească ca fiind persoane bune sau rele – această mod de a te definii are doar consecințe negative. Alternativa corectă este să fie educați să își evalueze doar stima de sine, care este cea care influențează comportamentul , iar acesta are efect asupra celorlalți sau asupra noastră.

DEFINIREA CONCEPTULUI DE STIMA DE SINE

Toți ne punem întrebareaȘ este stima de sine? Stima de sine se referă la metoda în care ne apreciem pe noi înșine, cât de “buni” suntem comparativ cu propriile expectanțe sau cu alții.

S-a afirmat de către o parte dintre psihologi că adevărata stimă de sine este o emoție. Ei susțin că o stimă de sine profundă se manifestă printr-o dragoste adevărată față de propria persoană bazată pe acceptarea necondiționată a sinelui, indiferent de caracteristicile personale sau de erorile comportamentale.

Toate acțiunilor umane se presupune că se bazează pe piramidă a trebuințelor umane, schițată de A. Maslow încă din anii 1950. Toate trebuințele oamenilor pot fi structurate în cinci etape, care reprezintă cate o treaptă a poremidei. Fiecare etapă desemnează o categorie de cerințe a căror nerealizare creează un deficit. Pe cel de-al patrulea nivel se află trebuințele relative la eu: nevoia de apreciere, de stimă și aprobare socială, a căror satisfacere contribuie la consolidarea acestuia. A.Maslow a identificat intensități diferite pe care le poate avea stima de sine. Stima de sine de intensitate redusă înglobează nevoia de a-i respecta pe ceilalți, nevoia de statut social, de recunoaștere, apreciere și chiar de dominare. Stima de sine profundă implică nevoia de auto-respect, incluzând sentimente de încredere, de competență, independență și libertate. Este o formă profundă, întrucât atunci când ajungi la auto-respect, spre deosebire de respectul față de alții, e mai greu să îl pierzi.

Stima de sine este unul din acele concepte psihologice de care ne lovim din ce în ce mai frecvent în viața de zi cu zi. Fiecare are una numit punct de vedere despre ceea ce este stima de sine. Părinții năzuiesc că copii lor o să aibă o stimă de sine cît mai mare, profesorii se străduesc să își ajute elevii să își îmbunătățească stima de sine sau, se mai întîmplă uneori să le-o desființeze (bineînțeles, de cele mai multe ori, neintenționat și fără să conștientizeze.

Cel mai bine postulează acest fapt Crandall (1973), care ne trage atenția supra faptului că “în timp, stima de sine a fost pusă în relație cu aproape oricare altă variabilă”. Tocmai, stima de sine este o valoare fluctuantă care îndeplinește în funcționarea psihică numeroase și diferite funcții de mediator sau moderator (Baron și Kenny, 1986). Cu alte cuvinte , stima de sine reflectă rezultatul auto-evaluării performanței în domenii importante pentru o anumită persoană.

După apariția psihologiei sociale, acesta si-a spus cuvântul în definirea stimei de sine, psihologii sociali au ajungând la concluzia că este util să se distingă două forme ale stimei de sine: o stimă de sine globală (global self-esteem) în strânspă legatură cu valorizarea, acceptarea și aprecierea generală a eu-lui, alcătuind ” fondul auto-raportării afective și evaluări specifice ale eu-lui sau stima de sine specifică (domain-specific evaluations / self-esteem), care face referire la auto-aprecieri specifice pe diferite dimensiuni relevante de evaluare cum ar fi, de exemplu, auto-aprecierea atractivității fizice, a popularității, competenței matematice etc”. (Brown, 1993).

După definirea celor două forme ale stimei de sine a apărut problema elucidării raporturilor care se stabilesc între acestea. Cercetările psihologilor sociali au demonstrat că importanța pe care o au cele două forme ale stimei de sine variază de la persoană la persoană (Croker și Wolfe, 1998; Harter, 1993) și că între cele două forme ale stimei de sine există o influență mutuală bidirecțională (Harter și Waters, 1991; Harter, 1993; Zumpf și Harter, 1989).

La nivelul adolescenților încrederea în sine și stima de sine sînt analizate ca sinonime, dar specialiști în psihologie fac distincție între cele două noțiuni. Asta deoarece stima de sine se referă la sentimentele pe care le avem raportate la propria noastră rersoană, în timp ce încrederea în sine face trimitere la despre propria nostră persoană. Cu alte cuvinte, stima de sine ține de domeniul afectivității, în timp ce încrederea în sine se referă la domeniul cognitiv. Perceperea auto-eficacității (self-efficacy; Bandura, 1997) ține de asemenea de dimensiunea credințelor despre propria persoană.

Stima de sine este un aspect cultivat de parinți și de cei apropiași încă din primii ani de viată Primele auto-evaluări sunt evaluările pe care le învățăm de la părinți: “George este bun și cuminte” – cam așa răspunde un copil care nu a ajuns încă să se perceapă prin prisma unei individualități distincte.

Prima și cea mai puternică influență exercitată asupra formarea stimei de sine aparține părinților. Un studiu celebru, a fost realizat de Coopersmith (1967) care a evidențiat modalitatea în care mediul familial și tehnicile de educare influențează stima de sine. Ca urmare a procesării datelor culese de la copii și părinți s-a constat că părinții copiilor cu stimă de sine ridicată de cele mai multe ori au manifestat următoarele atitudini și comportamente educative:

sunt afectuoși, înțelegători și implicați în problemele copilului tratîndu-le cu seriozitate și manifestînd interes neprefăcut pentru acestea;

sunt severi în sensul în care au promovat cu fermitate și consecvență anumite reguli, încurajandu-și copiii să ajungă la un standard înalt de comportament;

au preferințe pentru un stil non-coercitiv de disciplină (de exemplu, lipsirea de privilegii și izolarea) de regulă discutând cauzele comportamentului necorespunzător și explicînd copiilor nocivitatea acestuia;

sunt în anumite condiții democratici, de exemplu, timpul de culcare a fost lăsat la oportunitatea copiilor, implicîndu-i activ în stabilirea planurilor familiale.

Pe ansambui, studiul realizat de Coopersmith este din multe privințe criticabil – absența fetițelor și taților din lotul cercetat, aspecte de prelucrare a datelor etc. – dar și cercetători au confirmat că stima de sine ridicată este determinată de astfel de factori ca implicarea părinților, acceptarea copilului, incurajarea copilului și stabilirea unor standarde de comportament clare (Buri et al., 1988; Gecas și Schwalbe, 1986; Gronick și Ryan, 1989).

Cercetări mai recente relevă faptul că aceste caracteristici sunt implicate și în stabilitatea stimei de sine la copii (Kernis, Brown și Brody, 1997). Adică , copiii cu stima de sine instabilă au reclamat frecvent faptul că tații lor sunt necruțători, că își manifestă control psihologic prin utilizarea de tehnici de inculpare a vinei, că uzual nu remarcă comportamentele pozitive ale copiilor, că nu arată aprobare sau afectivitate, că nu îți petrec timpul aîmpreună cu copii lor într-o activitate comună. De cealaltă parte tații copiilor cu stimă de sine stabilă sunt văzuți de către copii lor ca fiind apți să ajute copilul să rezolve diferite probleme.

COMPONENTELE STIMEI DE SINE

Stima de sine se bazează pe trei componente: încrederea în sine, concepția despre sine, iubirea de sine. Pentru a obține o stimă de sine armonioasă este necesară dozarea optimă a fiecareia dintre aceste trei componente .Între aceste trei componente ale stimei de sine există legături de interdependență: iubirea de sine (a te respecta indiferent de ceea ce ți s-a întîmplat) facilitează o concepție despre sine pozitivă (a crede în capacitățile tale, a te proiecta în viitor) care la rîndul său, influențează favorabil încrederea de sine ( a acționa fără teama excesivă de eșec și de judecată altuia).

Iubirea de sine Este elementul cel mai important. Această iubire necondiționată nu depinde de performanțele noastre, ea arătînd că ne putem regrupa după eșecuri. Ea nu ne ferește de suferință sau de îndoială în cazul unor dificultăți, dar ne apară de disperare. Iubirea de sine depinde în mare parte de dragostea pe care ne-au împărtășit-o familiile noastre, atunci cînd eram copii, și de "hrană afectivă", care ne-a fost dăruită.

Concepția despre sine cu alte cuvinte părerea pe care o avem despre noi, evaluarea fondată sau mai puțin fondată, a calităților și defectelor noastre, este al doilea pilon al stimei de sine. Nu ne limităm doar de cunoașterea de sine; importantă nu este realitatea lucrurilor, ci convingerea de a fi deținători ai calităților sau defectelor, ai potențialităților și limitelor. Este un aspect în care subiectivitatea joacă un rol esențial. Această concepție pe care o avem despre noi înșine o datorăm mediului nostru familial și în special proiectelor pe care părinții nostri le fac pentru noi. În multe cazuri adolescenții sunt împovărați în mod inconștient de către părinți să îndeplinească ceea ce ei înșiși nu au putut sau nu au știut să realizeze în viața lor. Este ceea ce se numește "copilul însărcinat cu o misiune".

Încrederea în sine A treia componentă a stimei de sine, încrederea în sine se aplică în special la faptele noastre. A fi încrezător, înseamnă, a considera că ești capabil să acționezi într-o manieră adecvată în situațiile importante (Lelord, C.Andre, 1999). Contrar iubirii de sine, și mai ales, concepției de sine, încrederea în sine nu este prea dificil de identificat; pentru aceasta este suficient doar să te întîlnești frecvent cu persoana, să observi cum se comportă în situații noi sau neprevăzute, în care există o miză, sau dacă este copleșită de dificultăți în realizarea a ceea ce are de îndeplinit. Încrederea în sine provine în principal din modul de educație transmisă de familie sau de școală.

FACTORII CARE CONDUC LA FORMAREA STIMEI DE SINE

Studierea stimei de sine sunt corelate cu studiul conștiinței de sine, a cărei componentă este. Începând de pe la 8 ani copii au o reprezentare psihică globală despre ei înșiși care poate fi evaluată psihologic. Dar, și înainte de această vârstă întâlnim elemente ce stau la baza construirii stimei de sine.(T. Luchian, 2003).

Conceptul de stimă de sine este strâns legat de ideea de acceptanță socială (P. Pușcașul, 2003) – adică de măsura în care un individ este plăcut de grupul din care face parte, măsura integrării sale într-un grup social, care apare la copiii începând 3-4 ani, dar și de dorința de a-și pune în valoare propria persoană-întâlnită la copii de pe 5 până la 8 ani. Toate experiențele acumulate în timpul copilăriei pun bazele stimei de sine, prin modul în care copilul este învățat să facă față succesului și eșecului, prin maniera în care este susținut de părinții săi, prin tipul de relații pe care le cultivă cu cei din jur. Rezultatele școlare , performanțele sportive, relațiile bune cu copiii de aceeași vârstă, precum și conștientizarea domeniilor de competentă reprezintă factori ce conduc la construirea unei bune stime de sine.

În universul în care se dezvoltă un copil există trei surse de judecăți semnificative ale stimei de sine: membrii familiei – în special părinții, cadrele didactice împreună cu toți cei care reprezintă unitatea de învățământ ți prietenii apropiați, cei de aceeași vârstă.

Studiile arată că cea mai mare influenta la copiii mici o au părinții; aceasta întrucât adultul apare ca un model în fata copilului. Ca urmare o importantă majoră o are susținerea parentală, pe care copilul o percepe ca dătătoare de încredere, de siguranță, conducând la o stimă de sine pozitivă. Dacă iubirea nu este urmată de acte și gesturi concrete copilul va deduce că nu este suficient de important pentru a ocupa prima poziție, în fata celorlalte preocupări ale părinților săi, iar stima de sine va fi, astfel, mediocră.

Toată această ”hrană afectivă”, exprimată și împărtășită, nu este suficientă, deoarece copilul nu va fi capabil permanent să suscite din partea celorlalți atitudini care să-i hrănească în continuare stima de sine. Aceasta este o capacitate trebuie învățată, educată: copilul trebuie să fie competent social, să se simtă în largul său în cadrul grupului, să se afirme fără agresivitate sau lăudăroșenie, să reușească în sarcinile cerute de societate, să fie dorit, să fie acceptat, aprobat și admirat de cei din jurul său.

Susținerea parentală este de două tipuri: necondiționată sau condiționată (de comportamentul copilului).Ea poate conduce la patru tipuri de manifesări ale stimei de sine la copii(T.Luchian,2003):

Tipul copilului “deschis”, cu stimă de sine înaltă și stabilă care beneficiază de susținerea necondiționată a persoanei (“te iubesc orice ar fi”) și de susținere condiționată de comportament (“te apreciez căci faci ceea ce doresc”);

Tipul copilului “abandonat”, cu stimă de sine scăzută și stabilă-fără susținere necondiționată a persoanei („îmi este indiferent”) și fără susținere condiționată de comportament („îmi este indiferent ce faci”);

Tipul copilului ”răsfățat”, cu stimă de sine înaltă și instabilă care beneficiază numai de susținerea

necondiționată a persoanei fără susținere condiționată de comportament;

Tipul copilului “dresat”, cu stimă de sine scăzută și instabilă care beneficiază numai de susținere condiționată de comportament, fără susținere necondiționată persoanei.

Rezultă că, există două modalități de formare a stimei de sine: prin iubire(susținere necondiționată) și prin educație (susținere condiționată). În primul caz (susținerea necondiționată) comportamentul părinților nu depinde de comportamentul copilului, spre deosebire de susținerea condiționată. În susținerea necondiționată iubirea și stima de sine nu sunt periclitate de comportamentele neadecvate ale copilului, care în susținerea condiționată atrag după sine critici și pedepse.

Susținerea necondiționată susține direct stima de sine, însă nu învață copilul să primească stima celorlalți, în timp ce susținerea condiționată hrănește mai puțin stima de sine, dar educă copilul cum să fie stimat de ceilalți. Astfel , susținerea necondiționată influențează nivelul stimei de sine (cu cât copilul este mai iubit, cu atât stima de sine este mai înaltă) , pe când susținerea condiționată influențează stabilitatea stimei de sine( dacă copilul va fi iubit, cu cât va fi mai educat, cu atât stima de sine va fi mai stabilă).

O sursă importantă pentru formarea stimei de sine a copiilor o constituie evaluările membrilor familiei, în special ale părinților. Mesajele transmise de aceștia sunt însușite de către copil, ducând la formarea sentimentelor de adecvare sau de inadecvare ca persoană. Eșecul părinților în a face diferența între persoană și comportament ( adică etichetarea copilului după comportament ) duce la formarea unei imagini de sine negative.

Această distincție fundamentală (comportament-persoană) împreună cu alte mesaje pot influența negativ imaginea de sine, spre exemplu : gesturile de interzicere, criticarea frecventă a copilului, comparația dintre frați, amenințări cu abandonul (“dacă nu faci…..nu te iubesc.”), standardele exagerate ale părinților privind performanțele școlare ale copilului, deficite ale stilului de relaționare părinte-copil.

Încă o problemă majoră ce se ridică în relația dintre părinte și copil, care are efecte asupra formării stimei de sine a copilului este atitudinea părinților față de sentimentele negative ale acestora .În multe situații este foarte greu pentru un adult să accepte și să înțeleagă sentimentele negative ale unui copil. Deseori, propriile emoții îi sperie pe copii dacă sunt foarte intense sau apar pe nepregătite. Se întâmplă ca cei mici să fie copleșiți de sentimente de frustrare, de gelozie sau teamă. Dacă aceste emoții, etichetate ca “negative”, sunt reprimate, negate sau respinse, consecințele sunt următoarele:

Stimă de sine scăzută (“înseamnă că sunt rău dacă simt așa ceva”).

Comportamentele neadecvate ( gânduri de genul “trebuie să fac ceva ce îi place tatălui/mamei. Dacă ar ști ce simt cred că m-ar abandona”)

Nu face diferența între sentimentelor negative și cele pozitive. Bucuria, plăcerea, încântarea sau curiozitatea vor fi catalogate de către copii în aceeași categorie cu furia, gelozia sau teama. Identificarea emoțiilor negative pe care le trăiește un copil, împreună cu oferirea suportului de către un adult în exprimarea lor corespunzătoare este o modalitate de control și înțelegere a sentimentelor.

Iată și câteva exemple de reacții ale adulților care favorizează formarea unei stime de sine scăzute:

Neagă existența unui anumit tip de emoție :” nu te doare degetul deloc, a fost doar o mică zgârietură”.

Induc copiilor ce ar trebui să simtă: ”trebuie să îți iubești fratele”, “trebuie să te înțelegi cu colegul de bancă”

Compararea un copil cu celălalt :”Andrei nu se poartă așa de urât ca tine. Ce se întâmplă cu tine? ”

Reacționează ridiculizând și cu sarcasm: “Ai de gând să plângi iarăși pentru că ai luat încă un 3 la geografie? Așa se comportă numai copiii! ”

Uzează de amenințări și pedepse: ”Dacă iar o să-ți fie frică să joci în meciul de baschet de azi, atunci ia-ți gândul de la campionatul de anul acesta”.

Toți părinții ar trebui să fie suportivi în ce privește identificară , exprimarea și controlul emoțiilor negative trăite de copii lor. Ei pot face acest lucru prin: încurajarea copiilor în exprimarea emoțiilor proprii într-un mediu sigur, aprobator, sentimentele trebuie acceptate ca situații de viață firești; ajutarea copiilor în găsirea unor căi potrivite de exprimare a emoțiilor negative; educarea copiilor să se accepte pe ei înșiși chiar și când se simt dezamăgiți sau abătuți; oferirea unui model în managementul emoțiilor negative.

În ajutorul părinților vine școala . Școlarizarea și modul în care copilul percepe schimbarea din momentul începutului școlarizării influențează atât nivelul, cât și stabilitatea stimei de sine. Școala, spre deosebire de mediul familial, este un mediu competitiv, centrat pe grup, nu pe individ, total nou pentru copil și care presupune relaționarea cu oameni necunoscuți.

Rol deosebit de important revine în acest caz relației care se stabilește între dascăl și elev, precum și atitudinii pe care acesta o are față de copii. Un important efect asupra stimei de sine a elevilor îl are contactul zilnic profesor-elev. Profesorii ar trebuie să realizeze același nivel de contact personal cu toți elevii în cursul zilei, chiar dacă acesta înseamnă doar un zâmbet sau un cuvânt de încurajare. Un cadru didactic eficient trebuie să-și cunoască cât mai bine elevii, ca bază a unui demers didactic eficient, ceea ce nu echivalează cu încălcarea dreptului lor de intimitate.

Profesorul poate influența, de asemenea, stima de sine a elevului prin cerințele formulate față de acesta: cererile și/sau aspirațiile nerealiste venite din partea acestuia pot determina o stimă de sine scăzută, în timp ce cererile scăzute nu conduc la o imagine realistă. Profesorul trebuie să realizeze un grad optim al cerințelor formulate, adică să fie suficient de puternice pentru a-l mobiliza pe elev, dar nu prea înalte pentru a nu se transforma într-o sursă de stres. Daca dorește ca cererile formulate față de elevi să fie realiste, profesorul trebuie să își cunoască foarte bine elevii, nivelul acestora. Educația nu se rezumă doar a-i învăța pe copii abilități cognitive, ci și a-i ajuta să se cunoască și să se accepte. Nu doar eșecul determină scăderea stimei de sine, ci și modul în care persoanele semnificative în viața copilului reacționează la eșec.

Expectanțele formulate de profesorii lor le influențează elevilor stima de sine. Uneori , profesorii caută informații despre nivelul elevilor și comportamentul lor la celelalte cadrele didactice cu care aceștia au lucrat înainte și operează cu presupunerea că aceștia se vor conforma standardului acceptat. Toți profesorii relaționează cu elevii în funcție de expectanțele lor. Studiile au demonstrat că dascălii pot influența elevii să se comporte conform expectanțelor lor, dar doar dacă relația dintre ei este una apropiată; dacă expectanțele profesorilor sunt radical diferite de percepția copilului asupra propriului comportament, expectanțele profesorului vor fi în totalitate ignorate

Ca urmare rezultă că profesorul are la îndemână o serie de modalități și mijloace prin intermediu cărora poate contribui la menținerea unei stime de sine bune sau chiar la îmbunătățirea acesteia. Amintesc câteva dintre acestea :

Formularea unor expectanțe conform nivelului de dezvoltare a copilului și în concordanță cu vârsta acestuia, fapt ce duce la evitarea situațiilor conflictuale și a emoțiilor negative;

Planificarea din timp a activităților, sprijin pentru depășirea situațiilor dificile; precum și anticiparea nevoilor copiilor crește probabilitatea colaborării lor;

Formularea clară și pe înțelesul tuturor a cerințelor față de elevi;

Focalizarea asupra aspectelor pozitive ale elevilor; se recomandă ca profesorul să folosească fiecare ocazie pentru a-i lăuda pe elevi și a le întări fiecare comportament pozitiv și fiecare efort; când relaționează cu un copil, profesorul trebuie să fie sigur că a adus în discuție atât aspecte pozitive cât și pe cele deficitare ale comportamentului; dacă elevul va simți ,chiar și parțial a făcut bine, va fi mult mai motivat să continue și să-și corecteze imperfecțiunile;

Se pot oferii posibilități și opțiuni elevilor de câte ori este posibil; aceasta le dă sentimentul controlabilității vieții lor și ca urmare, elevii se vor opune mai puțin;

Recompensarea tuturor comportamentelor dorite; scopul pe care se cere să îl atingă elevul trebuie să se poată realiza depunând un efort rezonabil; iar recompensa trebuie să fie imediată și adecvată;

Încurajarea obținerii de rezultate bune în anumite domenii particulare (spre exemplu – domeniul deprinderilor practice , al educației fizice, al artelor) poate duce la creșterea stimei de sine a elevilor și la activizarea acestora în raport cu alte domenii ale învățării.

Profesorul trebuie să știe să urmărească eficient ca elevii lui să nu își dezvolte ”strategia incompetenței”. Elevii cu o stimă de sine scăzută nu au încredere în propriile posibilități și acțiuni menite obținerii de rezultate performante și ca urmare vor evita situațiile estimate că au potențial umilitor :, asta pe principiul că ”dacă nu încerci, nu eșuezi; dacă nu eșuezi, nu te simți umilit ”. Acesta este motivul pentru care unii elevi preferă să nu facă nimic, pentru că a fi pedepsit de profesor în văzul celorlalți îl face erou în ochii colegilor, ceea ce este de preferat decât să fie catalogat ca incompetent.

Pentru un profesor dăruit, toate activitățile elevului trebuie dublate de grija de a menține o stimă de sine înaltă a elevului în raport cu sine însuși. Profesorii , care la rândul lor au o stimă de sine scăzută pot dezvolta ca mecanism de apărare blamarea elevilor; iar responsabilitatea pentru performatele slabe sau comportamentele perturbătoare va fi plasată în întregime asupra acestora, dublată de o atitudine critic-agresivă a profesorului față de ei, care în final va conduce la întărirea motivației elevilor de a persevera în conduitele inadecvate, va intensifica reacția negativă a profesorului și în timp, va avea ca efect scăderea stimei de sine a elevilor. Situație care va genera performante și mai slabe , ceea ce va determina o ți mai mică stimă de sine a profesorului.

Experimentele desfășurate de Lawrence au demonstrat faptul că profesorii cu o stimă de sine înaltă determină o stimă de sine înaltă și la elevi, deoarece a avea o atitudine pozitivă față de sine presupune a avea o atitudine pozitivă și față de ceilalți, recte față de elevi.

Pe parcursul dezvoltării copiilor și a adolescenților alături de atitudinea părinților și cea a profesorilor capătă o importantă din ce în ce mai mare atitudinea prietenilor în ceea ce privește aspectul fizic, rezultatele școlare, popularitatea.

Stima față de sine este influențată nu numai de comportamentul celorlalți, ci și de modul în care persoana gândește despre propria persoană (A. Băban, 2001). Distorsiunile cognitive sunt deprinderi negative de a folosi frecvent anumite gânduri în interpretarea eronată a realității. Se cunosc mai multe tipuri de astfel de modalități greșite de a gândi despre sine:

Suprageneralizarea: pornind de la o singură acțiune, de la o gresală se construiește o adevărată regulă generală, universal valabilă; ”Dacă ai luat o dată nota 3 la matematică , înseamnă că nu voi fi capabil să trec clasa”. Folosirea suprageneralizării frânează dezvoltarea personală și limitează alternativele .

Etichetarea: este analoagă suprageneralizării, diferența ținând de instrumentare: etichetarea înseamnă folosirea de adjective stereotipe, în timp ce suprageneralizarea presupune utilizarea regulilor. Atunci când pui etichete folosesti, în mod involuntar, etichete negative pentru a descrie propria persoană, mai curând decât a descrie cu acuratețe aptitudinile.

Filtrarea: înseamnă a acorda atenție doar aspectelor negative, fără a lua în calcul ceea ce este pozitiv. Filtrând realitatea e ca și cum ai privi lumea printr-o pereche de ochelari cenușii și ai vedea doar anumite aspecte. Lumea poate fi văzută distorsionat, mai cuprinzătoare sau mai neînsemnată decât este în realitate, dar există și unele aspecte nu pot fi văzute deloc. Indicii filtrării sunt acele cuvinte cheie care devin laitmotivul tuturor conjuncturilor de viață: pierdere, incorectitudine, abandon.

Gândirea polarizată: cei care gândesc polarizat trăiesc într-o lume fără nuanțe, doar în alb și negru. Toate experiențele de viață și acțiunile sunt apreciate prin prisma dihotomiilor ori/ori. Aceste persoane se judecă ca fiind “fie îngeri, fie păcătoși”, fie persoane bune, fie rele. Acest gen de distorsiune conduce la evidențierea laturii negative a raționamentului: pentru că nimeni nu poate fi întotdeauna perfect, prima greșeală duce la prăbușirea spre partea negativă a acestuia. Acest stil de gândire influențează puternic stima de sine.

Autoînvinovățirea propriei persoane în orice situație, chiar și în situațiile în care responsabilitatea revine altei persoane. Aceste persoane se învinovățesc pentru fiecare greșeala lor și a celor cu care interacționează. Consecința imediată a acestei distorsiuni este cererea frecventă de scuze chiar și în situații nesemnificative. Ca urmare această distorsiune pune în umbră rezultatele valoroase și calitățile unei persoane.

“Citirea gândurilor celorlalți”: a citi gândurile celorlalți înseamnă că o persoană presupune că ceilalți nu o apreciază, nu îi valorizează calitățile, fiindu-le câteodată indiferentă, fără a avea nici cea mai mică dovadă că aceste ipoteze ar fi valabile.

Responsabilitatea : se referă la faptul că indivizii se simt fie răspunzătoare de tot ceea ce se întâmplă în jur și implicit altora, fie au sentimentul că nu pot controla nimic, că sunt niște persoane fără nicio putere.

Un alt mare obstacol major în formarea stimei de sine îl constituie abuzul emoțional și fizic. Abuzul este un comportament agresiv sau necorespunzător al unui adult îndreptat asupra copilului sau unei persoane care se află evident într-o situație inferioară, fără apărare, care are ca rezultat consecințe fizice și/sau emoționale negative. Abuzul estede mai multe tipuri:

abuzul fizic : lovirea, mușcarea, arderea intenționată a copilului, pedepsirea crudă a copilului etc.

abuzul emoțional : abuz verbal, prin etichetare, stabilirea unor standarde nerealiste pentru copil (“Ar trebui să iei numai note de … ”), discriminări (elevi slabi, elevi buni), folosirea unor amenințări, pedepsirea, izolarea, terorizarea copilului, impunerea unor modele negative;

neglijarea : este aceea situație în care părintele nu asigură satisfacerea nevoilor emoționale de bază (de dragoste, securitate, identificare) sau fizice (mâncare, îmbrăcăminte, adăpost), nu îl supraveghează pe copil (absențe nemotivate la școală, care ajung până la abandon);

abuzul sexual: include contactul sexual, a-l expune la sau a-l folosi pe copil/tânăr pentru filme sau reviste pornografice, indiferent dacă este forțat sau nu și dacă se întâmplă cu voie sau fără voie.

Câteva dintre efectele abuzului asupra copiilor:

Din punct de vedere fizic: abuzurile și neglijările pot determina răni grave, probleme medicale serioase, handicapuri sau chiar moartea;

Din punct de vedere emoțional: în urma abuzurilor copiii își formează anumite atitudini negative despre lume, lume care devine pentru ei amenințătoare și nesigură. Copiii devin anxioși, labile emoțional sau defensive, cu dificultăți de exprimare și de control emoțional. Deficiențele în dezvoltare emoțională și lipsa de încredere pot face dificilă relaționarea cu persoanele apropiate pe tot parcursul vieții.

Consecințele abuzului de orice tip asupra copiilor sunt:

Imagine de sine scăzută: copiii cred că adulții au întotdeauna dreptate. Ei pot rămâne cu impresia că au fost tratați astfel din cauză că au fost răi și că, de fapt, au meritat să fie abuzați.

Probleme în dezvoltarea emoțională pe parcursul vieții: copilul care a suferit un abuz simte că este dificil să își exprime emoțiile (indiferent dacă acestea sunt pozitive sau negative) sau să înțeleagă sentimentele altora.

Probleme de relaționare: cei care au fost abuzați tind să devină ei înșiși abuzatori, căutând relații cu persoane pe care le pot domina, copiii abuzați învață să nu aibă încredere în adulți și dezvoltă în timp diferite tipuri de tulburări de relaționare.

Coșmaruri : adică retrăirea traumei în timpul somnului poate fi o caracteristică frecventă la persoanele care au suferit diferite abuzuri.

Diferite simptome somatice funcționale: dureri de cap sau abdominale, vărsături, starea de somnolență sau de rău, tahicardia, tulburările respiratorii pot fi consecințele stării de anxietate și depresie cauzate de abuz.

Neglijarea, izolarea, ignorarea, terorizarea copilului are consecințe de tipul tulburărilor emoționale și comportamentale- scăderea stimei de sine a copilului, instabilitatea emoțională, performanțe școlare scăzute, depresie, prostituție, suicid, delicvență. În general, copiii abuzați își formează un sistem disfuncțional de percepție a lor, a celorlalți și a lumii, ce are efecte negative pe termen lung. Cercetările din domeniu educațional au evidențiat faptul că și sistemul școlar poate conduce la scăderea stimei de sine a copiilor prin neglijarea nevoilor fundamentale ale copilului, și anume dezvoltarea sa emoțională și socială.

CONSECINȚE ALE DIFERITELOR FORME ALE STIMEI DE SINE

Stima de sine ridicată

In literatura de adresată psihologilor s-au conturat două puncte de vedere referitor la consecințele stimei de sine ridicate:

1, Permanenta luptă pentru recunoaștere .Unii autori (Hoyle et al., 1999) afirmă că a avea stimă de sine ridicată înseamnă că “persoana în cauză este mândră de cine este și cum este, se simte superioară majorității, gata oricând să se protejeze contra amenințărilor care pun în dificultate imaginea favorabilă pe care o are despre sine”. Cu alte cuvinte, persoanele cu stimă de sine ridicată se implică cu ușurință în activități de promovare a propriului eu (self-promoting activities) . ( Baumeister, Tice și Hutton, 1989).

Aceste promovări ale propriului eu au fost urmărite în mai multe circumstanțe stabilindu-s că ele pot îmbrăca o varietate de forme. Ca urmare, comparativ cu persoanele cu stima de sine scăzută, persoanele cu stimă de sine ridicată apelează mai des la atribuirile de auto complezență: își asumă cu multă ușurință succesul, dar în același timp tentația să atribuie eșecul unor cauze externe este foarte mare (Tennen și Herzberger, 1987; Zuckerman, 1979). În plus cînd persoanele cu stimă de sine ridicată obțin o performanță scăzută sau sunt criticate, ele răspund vehement protestînd și criticîndu-I pe ceilalți (Crocker, 1987; Gibbons și McCoy, 1991).

În cazul atingerii unor performanțe deosebite, persoanele cu stimă de sine ridicată insistă asupra continuării competiției pentru a se ajunge la comparări suplimentare a performanței (Wood et al., 1994). Asta deoarece că ele sunt înclinate să aprecieze performanța superioară a celuilalt ca fiind determinată de “norocul orb” fiind sunt fermi convinși că ei sunt mai buni. Dacă ajung în situația în care le este amenințat eu-l

persoanele cu stima de sine ridicată sunt înclinate să insiste pe stabilirea unor scopuri dificile riscante ajungînd să obțină un rezultat final mai slab decît persoanele cu stima de sine scăzută (Baumeister, Heatheron și Tice, 1993). În varianta cînd nu le este amenințat Eu-l persoanele cu stima de sine ridicată reușesc să își stabilească scopuri pe care sunt capabili să le atingă.

2,Calmul interior necondiționat . Este o altă viziune asupra persoanelor cu stimă de sine ridicată este prezentă în cadrul teoriilor umaniste (Rogers, 1959). Pentru sușinătorii acestei orientări, o persoană cu stima de sine ridicată se percepe întotdeauna, ca fiind o ființă valoroasă, este foarte mulțumită de sine și se respectă, recunoscîndu-și și acceptîndu-și în același timp trăsăturile negative.

Marea parte a trairilor pozitive pe care le au astfel de persoane față de propria lor ființă sunt bazate pe convingerea valorii intrinseci a individului și nu necesită să fie continuu validate sau promovate. În plus, atunci cînd apar situații de eșec, stima de sine a acestor persoane nu este afectată. Acest tip de stimă de sine, în tradiția psihologiei umaniste, se mai numește stimă de sine necondiționată. Dar ți pentru ei insuccesul este neplăcut; însă, ceea ce-i caracterizează este că nu gîndesc în termeni comparativi. Ca urmare, stima de sine (necondiționată) este foarte puțin influențată de performanța individului sau de procesul de comparație socială.

Psihologii s-au întrebat întreba care dintre cele două viziuni asupra implicațiilor stimei de sine ridicate este corectă? Dacă e să ținem cont că uneori oamenii diferă unul de celălalt mai mult decît ființele ce fac parte din specii diferite trebuie să recunoaștem că ambele viziune sunt corecte: există oameni și oameni.

Stima de sine scăzută

Cercetările au ajutat la conturarea două direcții asupra modului în care se manifestă stimă de sine scăzută și asupra consecințelor pe care le produce asupra personalității individului:

1,Inadaptabilitate socială. Cercetători au constatat că persoanele cu stimă de sine scăzută dispun de o paletă largă de patern-uri cognitive, afective, motivaționale și comportamentale defectuoase care, în final duc spre o inadaptabilitate socială. Toate aceste persoane se evaluează negativ în majoritatea a timpului, receptează feed-back-urile negative referitoare la propriul eu, trăiesc o mare varietate de emoții negative, sunt înclinate spre anxietate și depresie, adoptă strategii ineficiente în fața obstacolelor (Brockner, 1983; Brown și Dutton, 1995; Harter, 1993; Kernis, Brockner și Frankel, 1989; Watson și Clark, 1984). Studiile psigologice au demonstrat că adolescenții cu o stimă de sine scăzută sunt înclinați spre delincvență, dependență de substanțe toxice, dezordine amoroasă (Hawkins, Catalano și Miller, 1992), că au frecvent idei și comportament suicidar (Harter, 1993). Iar, pe lăngă toate acestea, stima de sine scăzută este implicată într-o serie de afecțiuni psihiatrice (Leary, Schreindorfer și Haupt, 1995);

2,Echilibru și prudentă .Pe de altă parte alti cercetători, consideră că persoanele care au stimă de sine scăzută se caracterizează în primul rînd prin faptul că sunt precaute și nesigure, fără a fi neapărat inadaptate social. Astfel de persoane au stiluri comportamentale orientate în primul rând spre minimalizarea expunerii deficiențelor personale (Baumeister et al., 1989). Conceptul despre sine al unor astfel de persoane este de cele mai multe ori confuz, mai aproape bde neutru decât de negativ (Baumeister, 1993; Baumeister et al., 1989; Baumgardner, 1990; Campbell, 1990; Blaine și Crocker, 1993). Marea mahoritate a cercetărilor indică faptul că persoanele cu stimă de sine scăzută își activează forme de protecție a Eu-lui (Brown, Collins și Schmidt, 1988; Tice, 1991; Wood et al., 1994; Blaine și Crocker, 1993), recunoscând că posedă și anumite aspecte pozitive ale Eu-lui (Swann, Pelham și Krull, 1989

1.4 STIMA DE SINE SI DIFICULTATILE DE INVATARE

În cadrul activități școlare ne confruntăm cu elevi care întâmpină multe dificultăți de învățare, acesta este termen generic care se referă la o varietate de tulburări care afectează achiziția, reținerea, înțelegerea, organizarea și folosirea informației (verbale sau nonverbale). În literatura de specialitate din S.U.A. și Canada se folosește acest termen ca fiind un grup larg de tulburări care afectează abilitățile academice și funcționale cum ar fi vorbirea, cititul, scrisul, raționamentul, ascultarea și organizarea informației, acestea nefiind corelate cu un coeficient de inteligență scăzut. Deseori, prin utilizarea acestor termeni, se încearcă ascunderea unor etichetări ca deficiență, incapacitate, handicap, etc, care pot traumatiza, stigmatiza elevul.

Studiile și practica școlară, arată că marea parte a elevilor care întâmpină dificultăți de învățare au o stimă de sine scăzută în comparație cu colegii lor de clasă.Acestea au dovedit că elevii care au încredere în ei înșiși au performanțe mult mai bune decât elevii care nu au o părere bună despre ei. ( Margo A. Mastropieri, 2000),

Conceptul de stimă de sine este imens, fiind desemnat în limbajul curent de o serie de termeni și expresii cum ar fi încredere în sine, cunoaștere de sine, iubire de sine, mândrie de sine, etc. În concluzie, putem spune că stima de sine este o dimensiune fundamentală a personalității, care se referă la modul în care ne percepem și ne evaluăm pe noi înșine, cât de valoroși suntem comparativ cu propriile așteptări și cu alții. La baza ei stă un sentiment de autoapreciere și încredere în forțele proprii. (A. Băban, 2001)

F. Lelord & C. Andre (1999) au analizat stima de sine și ei consideră că acesta are trei componente:

Iubirea de sine, care are loc în ciuda defectelor, limitelor, a eșecurilor, fiind o iubire necondiționată;

Concepția despre sine se referă la părerea, convingerea (fondată sau nu) de a avea calități și defecte, potențial sau limite;

Încrederea în sine este credința în capacitățile proprii că poți acționa adecvat în situațiile importante.

Știm deja că formarea și dezvoltarea stimei de sine are loc pe baza experiențelor pe care copilul le are, dar și a acțiunilor pe care le realizează. Ea este influențată și de atitudinile părinților, a prietenilor, a colegilor de clasă, a profesorilor. Importanța acestor surse de influențare a stimei de sine variază în funcție de vârstă. Ca urmare, la copiii foarte mici conteză mult părerea părinților, iar apoi, pe parcursul dezvoltării, prietenii devin mai importanți. (Lelord, F., Andre, C, 1998)

Este important să se pună accentul pe acel tip de experiențe care au un rol hotărâtor în dezvoltarea unei stime de sine echilibrate; pe acordarea de afecțiune și atenție, pe încurajare și lauda, pe ascultarea cu atenție a ceea ce spune copilul, pe comunicarea cu respect și încurajarea unor performațe pozitive în activitățile școlare și/sau extrașcolare, dar și pe formarea unor prieteni de încredere.

Cum putem recunoaște un elev/adolescent cu o stimă de sine pozitivă?Urmarind urmatoarele aspecte:

are o dorință mare de a reuși și o motivație crescută;

eșecul nu-l afectează pentru o perioadă lungă de timp;

caută tot timpul să-și depășească limitele;

ia decizii foarte ușor;

acționează eficient și își asumă responsabilități;

știe să primească critici constructive;

își asumă unele riscuri în activitățile întreprinse;

are de obicei emoții pozitive și își exprimă emoțiile fie ele pozitive sau negative;

oferă ajutor și sprijin celorlalți colegi.

În altă ordine, experiențele din copilărie în care predomină critica, ignorarea, ridiculizarea, compararea frecventă cu frații, vorbirea pe un ton ridicat, eșecurile frecvente în activitățile școlare și extrașcolare contribuie la dezvoltarea unei stime de sine scăzute, au efecte negative în formarea personalității copilului (probleme emoționale, de comportament), în dezvoltarea relațiilor interpersonale dar și în îndeplinirea unor activități (Băban, A. 2001). Majoritatea elevilor care întâmpină dificultăți de învățare au și o stimă de sine scăzută, deși putem întâlni și elevi cu o stimă de sine scăzută fără a avea dificultăți de învățare. Este important să se prevină dezvoltarea unei stime de sine scăzute la elevii cu dificultăți de învățare pentru a preîntâmpina eșecurile frecvente, care ar accentua și mai puternic scăderea stimei de sine.

Elevul care are o stimă de sine scăzută se evidențiază prin următoarele:

părerea despre el însuși este puțin stabilă și incertă;

procesul de luarea deciziilor este amânată, laborioasă;

se supune ușor situațiilor dictate de anturaj ( chiar dacă acestea sunt opuse interesului propriu), este ușor influențabil;

aproape întotdeauna eșecul are asupra lui un efect emoțional durabil;

se simte respins dacă este criticat;

trăirile emoționale sunt amestecate, se simte neiubit și nevaloros;

nu-și asumă riscuri și nu tolereză un nivel mediu de frustrare;

în general,este ezitant și convențional, nu îi place să se implice în sarcini noi;

poate interpreta greșit emoțiile sau acțiunile altora.

Ținănd cont de aceste aspecte, reiese că atitudinile adultului, fie el părinte sau profesor, au un rol decisiv în dezvoltarea unei stime de sine pozitive. Așadar, există o serie de căi prin care părintele sau profesorul pot contribui la îmbunătățirea unei stime de sine scăzute a elevului cu dificultăți de învățare, dintre acestea amintesc:

Afișarea unei atitudini de apreciere și respect față de copil indiferent de context;

Identificarea și evidențierea caracteristicilor pozitive ale copilului;

Așteptările față de elev să fie realiste, în concordanță cu vârsta lui;

Formularea clară și limpede a ceea ce se așteaptă de la el;

Creșterea motivației elevului față de sarcinile școlare (o sarcină deosebit de importantă și greu de realizat);

Oferirea opțiunilor de a alege , dacă este posibil;

Dezvoltarea abilităților de luare a deciziilor și de rezolvare a problemelor;

Oferirea unui feedback pozitiv și a unor recompense la îndeplinirea anumitor sarcini sarcini;

Ajutorul în planificarea și organizarea activităților școlare și extrașcolare;

Empatizarea cu problemele de învățare și cu frustrările copilului;

Oferirea unor oportunități de a ajuta sau a contribui la diverse activități (atât la școală cât și în afara acesteia);

O atitudine corectă din partea profesorului față de această categorie de elevi, îmbinată cu o serie de activități în cadrul grupului sau citirea unor povestioare care pun accentul pe dezvoltarea unei stime de sine pozitive, sunt foarte utile în practica școlară.

Iată câteva activități ce se pot realiza la clasă (Jones, A. 1998):

„Aceeași literă, nume diferite”- participanții sunt rugați să noteze numele tuturor persoanelor din grup și în dreptul numelui să noteze afirmații pozitive care încep cu o literă a alfabetului stabilită anterior;

„Frumosul nostru corp”- pe o coala format A4 este desenat un corp, iar participanții sunt rugați să adnoteze în dreptul fiecărei părți a corpului lucrurile pozitive pe care le pot face cu acea parte a corpului.

„Linia iubirii” – pe un șnur se agață câte un plic pentru fiecare participant la grup, iar fiecare elev va pune în plicul colegilor câte o notă sau o afirmație pozitivă despre aceștia ori de câte ori au ocazia. Elevii vor fi antrenați să scrie note pozitive pentru cât mai mulți colegi.

„Zece secunde”- pe durata a zece secunde fiecărui membru al grupului îi vine rândul de a spune ceva drăguț, pozitiv, un compliment despre orice sau oricine. Dacă cineva nu face comentarii pozitive este eliminat din cercul făcut de membrii grupului. Elevul poate reintra în joc dacă alți doi membrii ai grupului spun ceva pozitiv despre el.

CAPITOLUL 2.

ABUZULUI SEXUAL ȘI PSIHIC ASUPRA ADOLESCENȚILOR

2.1 DEFINIREA CONCEPTULUI DE ABUZ SEXUAL ȘI PSIHIC

   Conceptul de abuz se poate defini din mai multe puncte de vedere:

în Dicționarul explicativ al limbii romane, abuzul este definit ca: ”încălcare a legalității, fapta ilegala

din punct de vedere medical,” abuzul este o acțiune sau inacțiune, care fiind orientata asupra copilului, ii afectează sănătatea fizica-psihica cu consecințe negative temporare sau definitive”

din perspectivă juridică, abuzul este încălcarea normelor legale care apară relațiile sociale ce asigura o buna si normală creștere si dezvoltare psiho-fizico-sociala a copilului”.
În concluzie abuzul este o manifestare a violentei fata de copii, profitându-se de diferența

de forță (fizica, psihica, economica ) dintre adult si copii, provocând intenționat afectarea fizică si/sau psihica a acestora.

            Definiția abuzului acceptata de Organizația Mondiala a Sănătății este :

”Abuzul copilului sau maltratarea lui reprezintă toate formele de rele tratamente fizice si/sau emoționale, abuz sexual, neglijare sau tratament neglijent, exploatarea comerciala sau de alt tip, ale căror consecințe sunt daune actuale sau potențiale aduse sănătății copilului, supraviețuirii, dezvoltării sau demnității lui, in contextul unei relații de răspundere, încredere sau putere.”

            “Prin abuz asupra copilului se înțelege orice acțiune voluntară a unei persoane care se afla într-o relație de răspundere, încredere sau de autoritate fata de acesta, prin care este periclitata viața, dezvoltarea fizica, mentala, spirituala, morala sau sociala, integritatea corporala, sănătatea fizica sau psihica a copilului” (art.89 alin.1 din Legea nr. 272/2004).

            Clasificarea abuzurilor (Kari Killen,1998,p.26):

abuz fizic;

abuz psihic;

abuz economic;

abuz sexual;

neglijarea copilului.

Unii cercetători consideră că clasificarea abuzurilor este artificială pentru ca, de fapt, exista o

împletire a diferitelor forme de abuz. Aproape întotdeauna abuzul fizic are si consecințe psihice, abuzul sexual este însoțit de efecte fizice si psihice asupra copilului, abuzul economic se poate transforma în abuz fizic ( daca munca depășește cu mult capacitatea fizica a copilului ), emoțional ( în condițiile în care munca este umilitoare ) sau sexual ( prostituția, pornografia ).

            Oricare copil poate fi victima unei forme de abuz, iar literatura de specialitate arată că acest fenomen poate afecta orice copil, indiferent de religie sau statut social. Din nefericire, acest fapt se întâmplă atât in familiile bogate, cat si in cele sărace, atât in familiile monoparentale, cat si in familiile cu ambii părinți. Există însă o corelație între statutul social și nivelul scăzut de educație al părinților și cazurile de abuz asupra copilului.

            În unele cazuri, există violentă și în conflicte maritale, iar pentru copilul care este martor poate fi foarte dificil. Alt tip de părinți își abuzează copiii prin folosirea violentei verbale sau fizice ca modalitate de disciplina. Băieții, dar și fetele pot avea parte de pedepse fizice abuzive din partea părinților, totuși statisticile arată că băieții sunt bătuți mai des decât fetele (Autoritatea Națională pentru protecția drepturilor copilului.- București, 2006, p.73).

            Diferite forme de abuzul asupra copilului au apărut și în instituțiile pentru copii.

            In ultimii perioadă , în diferite tari s-au adunat probe care arata ca abuzul asupra copiilor se petrece mult mai des decât se estima de către specialiști. (Autoritatea Națională pentru protecția drepturilor copilului.- București, 2006, p.73).

             Oricare ar fi definițiile care se găsesc in literatura de specialitate, exista doua elemente comune care se regăsesc in aceste definiții :

faptul ca sănătatea fizica sau/si psihica a copilului in situație de abuz este afectata

faptul ca abuzul este făcut in mod intenționat.

Datele statistice arata ca în aproximativ  85% din cazuri, abuzul este săvârșit in mediul familial sau de persoane din imediata apropiere cu copilul si familia acestuia, persoane în care atât copilul, cât și familia au încredere.

            Abuzul nu este identic în toate cazurile, el este întâlnit în diferite grade. Poate fi mai mult sau mai puțin grav. Poate fi de scurtă sau lunga durată. Poate fi asociat cu situații particulare, temporare sau poate fi cronic. Există familii în care aspectul maltratării poate avea o singura dimensiune, pe când in altele, din păcate, copilul poate fi expus la mai multe sau chiar la toate tipurile de maltratare. Dar în toate cazurile, exista anumite elemente comune legate de lipsa de cunoaștere si respect a nevoilor copilului, respingere si indiferentă. Anumitor părinți le lipsește abilitatea de a se angaja pozitiv in relația lor cu copilul si de a da prioritate nevoilor de baza ale copilului înaintea propriilor lor nevoi. Copilul poate fi plasat in situația de a trai in anxietate sau grija continua de ceea ce s-ar putea întâmplă ( Kari Killen,1998,p.44).

    Chiar dacă în Dicționarul Explicativ al limbii romane se face diferență între ’’abuz’’ (’’întrebuințarea fără măsură a unui lucru ; lipsa de măsură ; tot ceea ce depășește limitele normale’’) si ’’maltratarea’’ (’’a trata pe cineva cu asprime, a-i provoca dureri fizice sau morale ; a chinui ; a brutaliza ’’), în literatura referitoare la protecția copilului cei doi termeni sunt sinonimi.

TIPURI DE ABUZ ASUPRA ADOLESCENȚILOR

2.2.1 ABUZUL FIZIC

             Abuzul fizic asupra copilului este definit ca fiind ” acțiunea sau lipsa de acțiune  ( singulară sau repetată ) din partea unui părinte sau a unei persoane aflată in poziție de răspundere, putere sau încredere care are drept consecință, vătămarea fizica actuala sau potențială” (Salvați Copiii, 2000).

            Abuzul fizic presupune pedepse ca: așezarea copilului in genunchi, legarea lui, lovirea, rănirea, otrăvirea, intoxicarea sau arderi produse în mod intenționat, exploatarea muncii copilului (abuz economic).

            Dar , cele mai grave forme de manifestare a abuzului, mai ales a agresivității în cadrul familiei, dar și al instituțiilor de educație, sunt bătaia și  incestul, cu consecințe extrem de nefavorabile asupra procesului de dezvoltare și maturizare psiho-comportamentală a copilului. În ceea ce privește bătaia, unii cercetători susțin ca metoda are o dubla valoare: retroactiva – durere fizica si morala resimțită pentru o conduita greșită – si pro activă, care vizează inhibarea pe viitor a unor asemenea acte comportamentale.” Ce mijloace sunt mai eficiente, cât timp trebuie sa dureze, cât de mare trebuie sa fie durerea pricinuită, care este cel mai bun context de aplicare etc. sunt doar câteva din întrebările la care nu s-a formulat încă un răspuns unanim acceptat de către specialiști ”(Salvați Copiii, 2000).

            În viața de zi cu zi, exista diferite situații care pot fi asociate cu aceste tipuri de abuz. În cazul conflictele maritale agresiunea care se dorește direcționată spre unul din soți , poate fi deseori canalizata spre unul dintre copii. În cazurile în care copilul respins devine turbulent, el ajunge ’’sa-i înnebunească’’ pe părinți. Iar acest tip de copil pare sa funcționeze in familie ca un fel de ’’țap ispășitor’’, unde părinții, și adesea frații si surorile , își descarcă frustrările si agresivitatea pe acest copil. Toate acestea devin mult mai pronunțate în caz de șomajului sau dacă există alt tip de dificultăți. ”O situație mult mai gravă pare sa apară atunci când copilul reprezintă și o proiecție negativa pentru părinți. Unii dintre acești copii sunt rejectați in mod extrem încă de la început, totul petrecând-se cu repetate abuzuri fizice ”( Kari Killen,1998,p.28).

            Clausen si Crittenden (1991) au ajuns la concluzia că abuzul emoțional a fost prezent în aproape toate cazurile de abuz fizic, dar și că abuzul emoțional a fost cel care a cauzat cele mai mari daune dezvoltării copilului. Abuzul emoțional este obligatoriu să fie în centrul atenției profesioniștilor (Kari Killen,1998,p.29).

2.2.2 ABUZUL EMOȚIONAL 

            Abuzul emoțional este rezultatul eșecului adultului de care copilul este foarte legat, de a-i oferi acestuia un mediu de dezvoltare corespunzător sau/si acte comportamentale care pot dăuna dezvoltării fizice, mentale, spirituale, morale sau sociale. Reprezintă un comportament inadecvat al adultului față de copil, cu efecte negative asupra personalității în formare a copilului și care, de cele mai multe ori are repercusiuni pe toata durata vieții. Respingerea, izolarea forțată, terorizarea, ignorarea, coruperea, exploatarea copilului reprezintă câteva forme ale acestui tip de abuz.

            Abuzul emoțional este greu de depistat și mai greu de definit, deoarece acest tip de abuz nu evidențiază anumite semne fizice vizibile.” Apare atunci când țipetele și furia merg prea departe sau atunci când un părinte minimalizează, amenință sau respinge în mod constant un copil, dintr-atât încât îi afectează respectul de sine și sentimentele de prețuire a propriei persoane. Așa cum abuzul fizic produce cicatrice de ordin fizic, abuzul emoțional lasă și el urme adânci ” (Autoritatea Națională pentru protecția drepturilor copilului – București, 2006, p.73).

            În marea majoritate a cazurilor, aceasta reprezintă forma de maltratare predominantă în cadrul familiei și este prezentă alături de alte forme de maltratare. Studiile din literatura de specialitate, au evidențiat că manifestările imediate sunt mai puțin dramatice comparativ cu cele care apar in timp.

            Uzual includem în acest tip de abuz , copiii care sunt percepuți în mod negativ de către părinții lor. Aceștia sunt preocupați să observe numai calitățile negative ale copiilor lor; adreseasându-le comentarii aspre si critice în permanență.

             Alt mod de manifestare al abuzului emoțional este respingerea afectivității si lipsa de atenție . Cercetărilor recente arată că , stările afective, emoțiile au dobândit un loc central în teoriile privind dezvoltarea și funcționarea individului uman. Acestea susțin că starea de confort a unui individ și calitatea vieții lui sunt bazate pe emoțiile pe care le trăiește , iar descifrarea acestora (coeficientul de emoționalitate) ne poate spune mai mult despre acest individ decât capacitățile cognitive, coeficientul de inteligenta (Muntean, A., 2006).

Stările afective implica o apreciere, o atitudine pozitiva sau negativa fata de ceva sau cineva

Emoțiile angrenează toate mecanisme fiziologice înnăscute și au o latură psihologică, subiectivă, de trăire, care deține un rol motivațional important, de orientare și energizare a ființei umane. Marea importantă a emoțiilor în dezvoltarea ființei umane cunoscută și funcționează încă de la naștere. Buna dezvoltarea a individului uman este relevată și asigurată de interacțiunea dintre emoții, cogniție si comportamentul social.

În multe sensibilitatea maternă este un foarte bun predictor al dezvoltării sănătoase a copilului, la fel cum ostilitatea si cinismul sunt factori care afectează negativ dezvoltarea copilului. Atașamentul ca si conduita se regăsește în bună măsură și la animale. Aproape toate animalele au o legătură, un atașament față de mama ori față de un obiect care reprezintă mama. (exemplul unui pui de cimpanzeu, care izolat de mama sa s-a atașat de doua schelete de sarma, acoperite cu o stofa moale, care imitau forma unor maimuțe). Simultan relaționarea și în special jocul cu parteneri de aceeași vârstă pare a fi extrem de important pentru puii de animale – ca și de om.

            Definiție (Muntean, A., 2006) – ”atașamentul este o legătură afectivă stabilă, pe care copilul o poate structura cu o persoana cu care interacționează. Ca și conduita, atașamentul se exprimă prin căutarea proximității și a contactului cu persoana denumită figura de atașament, mai ales in momentele de dificultate”.

Copilul nou-născut își manifesta imediat atașamentul față de mama, prin mișcări si țipete cu care caută sa îsi mențină mama in apropiere. Zâmbetul social apare mai târziu, dar de regula tot in prezenta mamei, ca prim semn de manifestare a sociabilității. Apropierea ( ascunderea după) de mama (sau un alt membru al familiei) atunci când apare in casa un obiect sau persoana care inspira teamă, este o alta conduita de exprimare a atașamentului. Constant copilul revine la mama sa si după ce începe sa meargă, ori de cate ori  îl sperie ceva sau daca resimte oboseala sau durere. Copilul omului este ființa care-si cucerește independenta cel mai târziu dintre toți copii , trecând printr-o perioada îndelungată de învățare și adaptare la mediu.

            Comportamentul iubitor al mamei fata de copil este important pentru ceea ce Adler denumește ‘‘sentimentul comuniunii sociale’’, în strânsă legătură cu conștiința îndatoririlor noastre față de semeni. Acest tip de sentiment favorizează comunicarea, colaborarea și conduitele prosociale ( dintre care acte de altruism, generozitate, solidaritate). La baza acestui sentiment stă tocmai relația copilului cu mama sa și afecțiunea reciproca dintre mama si copil. ( Bowlby, 1988, Cosmovici, 2005). Este normal să existe un echilibru in raporturile reciproce si un sentiment de încredere si previzibilitate. Este interesant ceea ce afirma afirma Mihaela Minulescu (2006) că în ”caz de divorț, tendința majorității copiilor este sa aleagă părintele care a fost mai ferm cu disciplina, mai exigent dar si mai echilibrat emoțional”.  

            Severitatea excesivă împreună cu lipsa de afecțiune reduc spre zero posibilitatea formarii sentimentului comuniunii sociale, la fel cum o atitudine exclusivista din partea mamei împiedică socializarea afecțiunii. Din statistică rezultă că în familiile cu mai mulți copii exista mai multe șanse să apară acest aspect, decât in cele cu copil unic.

            Atașamentul față de mamă pune bazele socializării copilului si a sănătății lui mentale, el este este un predicator puternic al dezvoltării sănătoase, din toate punctele de vedere.

            Atașamentul îl ajută pe copil sa-si formeze un model al lumii, al figurii de atașament si al relației lui cu figura respectivă, al lui însuși si al respectului de sine. În cazurile în care acest atașament este sănătos, securizat copilul își va construi autonomia si competenta, pe fondul încrederii in sine. Si reversul,un atașament insecurizant constituie o neșansa pentru copil si conduce la dezvoltarea unei personalități necontrolate (Muntean, 2006).

Atașamentul pare sa depindă de ambii părinți, dar și de copil, de asistenta lor mutuala și de capacitatea de a recompensa reciproc. 

            Answorth (1985, apud Muntean, 2006) evidențiază patru stadii in formarea atașamentului:

discriminarea primara a îngrijitorului – apare după primele 2-3 luni de viața a copilului, când acesta începe sa distingă mai bine vizual persoana care îl îngrijește ;

in timpul stresului poate fi liniștit doar de îngrijitor;

permanent îl caută doar pe îngrijitor, nu pe alții ;

pe la 7-9 luni manifesta o frica fata de străini, o teama de separare si o preferința puternica pentru îngrijitor – atașamentul deja este structurat.

            Factorii cheie in dezvoltarea atașamentului sunt următorii :

sensibilitatea adultului ( care reprezintă figura de atașament – capacitatea de a răspunde adecvat la semnalele transmise de copil si de a interacționa constant cu el pentru modificarea stării de excitație a acestuia;

abilitatea adultului de a iniția diverse interacțiuni, stimulând adecvat copilul.

     Ca urmare a expunerii teoriei atașamentului devine mai evidenta importanta mediului educațional familial ți cu deosebire a persoanei care îngrijește un copil pentru care îsi asuma rolul de figura de atașament.

            O alta forma a acestui de abuz emoțional include terorizarea copilului prin amenințări cu pedeapsa, cu părăsirea sau alungarea lui de acasă. Toate aceste tipuri de amenințări ii creează copilului o stare de anxietate, căreia ii va fi greu sa-i facă fata. Bowdeby (1973) (apud Kari Killen,1998,p.33) susține că” amenințările separării sunt probabil mai dăunătoare decât adevărata separare ”.

            Un alt tip de copii care sunt expuși abuzului emoțional sunt cei ai căror părinți sunt violenți unii intre ei ( Hershorn si Rosenbaum 1985, Silvern si Kaersvang 1989, Kocinsky 1993 apud Kari Killen,1998,p.33). Situația acestor copii poate fi, de asemenea, caracterizata ca fiind mai mult sau mai puțin neglijați iar posibilitățile acestor copii de a se identifica in cadrul familiei sunt limitate atât in privința identificării cu părintele care îl abuzează cat si a identificării cu cel care este abuzat ( Brassard, Germaine si Hart 1987 apud Kari Killen,1998,p.34).

            Alt tip de abuz emoțional este sindromul ’’Munchausen’’ care definește un tip de maltratare în care părinții inventează o boala de care pretind ca suferă copilul. Motiv pentru care acel copil poate fi supus unor investigații si tratamente dureroase, deci acest sindrom îmbracă și aspectul abuzului fizic, singura diferență fiind ca alte persoane decât părinții sunt cele care in final supun copilul la disconfort si risc. Sindromul se referă la atitudini si acțiuni ale părinților care pretind ca sunt preocupați si îngrijorați in legătură cu starea de sănătatea copilului de la fabricarea bolii, modificarea rezultatelor de laborator, până la inducerea activa la copil a simptomelor bolii ( Kaufmann et, al. 1989 apud Kari Killen,1998,p.38).

            Un alt gen de abuz emoțional îl reprezintă ’’eșecul non-organic de dezvoltare’’, ENOD este întâlnit la copiii care primesc o îngrijire fizica adecvata, dar sunt neglijați din punct de vedere al dezvoltării emoțional. Suferința lor in plan afectiv duce la o slaba dezvoltare fizică si la o creștere in greutate foarte greoaie.( Kari Killen,1998,p.38).

            Ayoub si Miller (1985) apud ( Kari Killen,1998,p.38) au definit ENOD astfel:

            ’’Eșecul de dezvoltare datorat mediului nu poate primi un diagnostic organic. Etiologia sa este centrata pe omiterea sau dereglarea unor aspecte din cadrul relației părinte-copil. Problemele existente in cadrul diadei pot varia de la simpla lipsa de cunoștințe sau deprinderi pana la complicate paternuri de atașament care se pot traduce in paternnuri de hrănire greșite fata de satisfacerea nevoii de hrana. Interacțiunea părinte-copil poate include si responsabilitatea stimulării, precum si o controlare negativa sau o atitudine punitiva ”.

2.2.2 ABUZUL SEXUAL 

             Abuzul sexual definește implicarea unui copil într-o activitate sexuala pe care el nu o înțelege, pentru care nu are capacitatea de a-si da încuviințarea, pentru care nu este pregătit din punct de vedere al dezvoltării fizice și psihice sau care încalcă legile sau tabuurile sociale.

            Abuzul sexual asupra copilului poate fi definit ca antrenarea copilului într-o activitate realizată cu intenția de a produce plăcere sau de a satisface nevoile unui adult sau unui alt copil, care, prin vârstă si dezvoltare se afla fata de el într-un tip de relație de răspundere, încredere sau putere. Dacă copilul este abuzat de un membru al familiei, atunci avem de-a face cu un incest (Autoritatea Națională pentru protecția drepturilor copilului.- București, 2006, p.73).

            Abuzul sexual dacă este săvârșit de către cei care au în grijă copilul ( statisticile arată că aprox. 85%  din cazurile de abuz sexual, sunt săvârșite de persoane apropiate copilului) cuprinde o gamă largă de activități, de la urmărirea împreuna cu copilul a secvențelor sau publicațiilor porno pana la privirea adultului in timp ce se masturbează și/sau practicarea unor jocuri cu tenta sexuala, ca mângâierea si apoi masturbarea sau intromisiunea orala, anala, sau genitala. Persoana adultă folosește astfel copilul pentru satisfacerea propriilor sale nevoi trupești ( Finkelhor, 1986 apud. Kari Killen,1998,p.40).

            Copiii pot fi abuzați începând cu vârste foarte mici. Ei sunt atrași adesea prin joc într-o situație sexual-abuziva. Înainte cu o perioadă de timp, abuzatorul stabilește adesea relații pozitive, atât cu părinții cat si cu copilul.

            Copilul este stimulat sau forțat sa se angajeze in relația abuziva. Aceasta se realizează prin recompensare și/sau amenințare. Activitatea sexuala este prezentata ca ceva deosebit, extraordinara pentru copil, iar copilul ar trebui sa se evalueze ca fiind fericit pentru faptul ca are ’’șansa’’ sa participe la ea. În cele mai multe cazuri copilul nu are capacitatea de a înțelege ceea ce se întâmplă. Doar atunci când începe sa i se spună ca ’’jocul este secret’’ el poate să înceapă sa înțeleagă ca ceva este in neregula, dar de multe ori nici atunci nu conștientizează gravitatea faptului.

             Rolurile copilului in acest ”joc nevinovat” fluctuează. Lui i se poate cere sa ia parte efectiv la acest joc sau sa fie nepăsător, ca si cum ’’ar dormi’’.

            Abuzul continua pana in momentul in care copilul este capabil sa evadeze din acea relație sau pana când cineva își da seama de ceea ce se întâmplă si acționează pentru a pune capăt situației (Kari Killen,1998,p.40).

2.2.4 ABUZUL ECONOMIC 

           Prin abuzul economic se înțelege atragerea, convingerea sau obligarea copilului sa desfășoare activități aducătoare de venit ( cel puțin parțial sau indirect ), de aceste venituri beneficiind si unii adulții, apropiați ai copilului.

            În țara noastră, pe ansamblul populației fenomenul muncii copilului nu constituie o problema, exista categorii de populație pentru care situația este alarmanta. Sunt copii din familii sărace, dezorganizate, copiii romi, „copiii străzii” , pentru care munca reprezintă un lucru firesc si ceea ce este mai grav, deseori ei sunt exploatați de către adulții .

            În marea majoritate a cazurilor muncile in gospodărie par sa aibă mai mult o semnificație educativ – formatoare, care tine mai degrabă de un model cultural care încă domina societatea românească. Motiv pentru care contribuția copiilor la activitățile domestice este frecvent întâlnită, mai ales in cazul fetelor. Cu cat vârstă copiilor este mai mica, cu atât abuzul este mai relevant.

             Principalele activități desfășurate de copii in cadrul gospodăriei includ:

menajul in gospodărie: curățenie, spălatul rufelor (pentru copii, uneori si pentru adulții), spălatul vaselor, gătitul, aruncarea gunoiului ;

cumpărăturile, plata unor servicii;

îngrijirea fraților mai mici sau a altor persoane din gospodărie 

Aceste date apar în raportul elaborat la cererea Comisiei Anti-Sărăcie si Promovarea

Incluziunii Sociale – Condiții sociale ale excluziunii copilului, Academia Romana, Institutul de Cercetare a Calității Vieții,  2004, p.20,21).

            Această participarea ridicata a copiilor la activitățile domestice, cotidiene are multiple explicații. Copilul este un ajutor al adultului, un ucenic care se inițiază într-o ocupație utila, iar timpul câștigat de adulții prin redistribuirea sarcinilor gospodărești către copii devine un izvor important alte venituri. Desigur, sunt și cazuri, antrenarea copiilor în acțiunii casnice este reclamată de starea de sănătate precara a unuia sau a ambilor părinți.

            Munca la care sunt folosi copii cuprinde atât activități domestice, prestate pentru cunoscuți, vecini, rude, cat si activități in afara căminului care includ variate grade de risc. (Raport elaborat la cererea Comisiei Anti-Sărăcie si Promovarea Incluziunii Sociale – Condiții sociale ale excluziunii copilului, Academia Romana, Institutul de Cercetare a Calității Vieții,  2004, p.20,21). Exemplificări:

menajul și in alte gospodarii (predilect pentru fete si pentru copiii de vârstă mai mica) ;

munca ocazionala și temporară in comerț – la chioșcurile din vecinătate (descărcat / încărcat marfa, curățenie, activități ocazionale din piețe);

munca in construcții (specifica băieților): încărcarea / descărcarea materialelor, munci care presupun un efort fizic ridicat;

munca in unități productive ( mai ales pentru copiii care se apropie de vârstă minima legala de munca);

munci și diferite activităților agricole sezoniere;

forme marginale – spălatul parbrizelor / mașinilor si chiar furtul in piețe, cerșitul, dealeri de droguri, prostituție.

De cele mai multe ori , muncile prestate de copii sunt ocazionale. Răsplățile de care

beneficiază copiii, în urma acestor munci, sunt cel mai adesea consumate in familie, dar sunt și cazuri în care beneficiază de aceste recompense doar adulții.

            Riscurile implicate de abuzul economic sunt multiple: deteriorarea stării de sănătate, riscul accidentelor, abandon, neparticipare școlara, lipsa plații acestei munci , datorata pe de-o parte absentei unui contract de munca si pe de alta vulnerabilității copiilor. In cazul fetelor exista si amenințarea de hartuire sexuala.

             Antrenarea copiilor in diferite forme de câștig este încurajata de către unele familii datorita faptului ca ajută la ameliorarea situației economice a familiei pe termen scurt. Sunt omise însă consecințele pe termen mediu si lung:

îngustarea perspectivelor copiilor (întreruperea cursurilor școlare, urmata eventual de imposibilitatea reînscrierii),

privarea copilului de potențialele oportunități,

maturizarea precoce,

afectarea stării de sănătate (Raport elaborat la cererea Comisiei Anti-Sărăcie si Promovarea Incluziunii Sociale – Condiții sociale ale excluziunii copilului, Academia Romana, Institutul de Cercetare a Calității Vieții,  2004, p.20,21).

2.2.5 ALTE FORME DE ABUZ ASUPRI COPIILOR

            O formă, des întâlnită de abuz, după părerea specialiștilor este si neglijarea copiilor.

            Neglijarea reprezintă incapacitatea sau refuzul adultului de a comunica adecvat cu copilul, de a-i asigura nevoile biologice, emoționale, de dezvoltare fizica si psihica, care poate ajunge până la limitarea accesului la educație.

            ’’Prin neglijarea copilului se înțelege omisiunea, voluntara sau involuntara, a unei persoane care are responsabilitatea creșterii, îngrijirii sau educării copilului de a lua orice măsura subordonata acestei responsabilități, fapt care pune in pericol viața, dezvoltarea fizica, mentala, spirituala, morala sau sociala, integritatea corporala, sănătatea fizica sau psihica a copilului ’’ (art.89 alin.2 din Legea nr.272/2004).

            Neglijarea este întotdeauna un pericol pentru dezvoltarea normală a copilului – dezvoltarea bio-psiho-socio-culturala – , dar și prin efectele, de cele mai multe ori foarte grave, pe care le produce, necesita intervenție imediată, prompta si adecvata.

             Cele mai grave forme de neglijare sunt (Salvati Copiii, 2000) :

neasigurarea unei alimentații corespunzătoare;

neasigurarea de îmbrăcăminte și încălțăminte adecvate;

dezinteres fata de starea de sănătate a copilului;

locuința cu suprafață si igiena necorespunzătoare;

insuficienta supraveghere;

lipsa totală și parțială de preocupare pentru educația copilului;

privarea copilului de afecțiune;

abandonul copilului.

           ” Dezvoltarea copilului este serios afectata. Lipsa răspunsurilor sau stimulării poate duce la dezvoltare întârziata a psihomotori citații si a limbajului, precum si la o slaba concentrare. Uneori neglijarea poate avea consecințe mult mai serioase decât abuzul fizic. Cunoaștem faptul ca lipsa unei hrăniri adecvate afectează întotdeauna dezvoltarea timpurie a creierului. Neglijenta legata de căutarea unui tratament medical sau de urmărirea acestuia poate avea serioase consecințe. In ciuda importantei deosebite a neglijării, aceasta se bucura de o atenție redusa atât din partea profesioniștilor cat si a mass-media” (Kari Killen,1998,p.30,31).

Pana aici

CAPITOLUL 3

METODOLOGIA CERCETARII

3.1 OBIECTIVELE SI IPOTEZELE CERCETĂRII

Obiectivele cercetării sunt :

Identificarea diferențelor dintre fete și băieți cu privire la acceptarea necondiționată propriei persoane;

2. Identificarea consecințelor abuzului sexual și psihic asupra adolescenților și asupra acceptarea

necondiționată propriei persoane;

Ameliorarea stimei de sine a adolescenților abuzați, prin acțiuni formative , desfășurate conform unui program terapeutic specific.

Ipotezele cercetării :

Presupunem că există diferențe între fete și băieți în ceea ce privește nivelul acceptării necondiționate a propriei persoane ;

Presupunem că abuzul are efecte negative asupra acceptării necondiționate a propriei persoane ;

Presupunem că programul de intervenție psihologică diminuează consecințele abuzului, atât la fete, cât și la băieții care au fost supuși abuzurilor de orice tip.

PREZENTAREA SUBIECȚILOR

Lotul de subiecți este forma din 60 de persoane, dintre care 31 sunt adolescente și 29 sunt băieți adolescenți. Aceștia sunt elevi la Liceul Teoretic Aurel Lazăr din Oradea.

În anul școlar 2014-2015 au fost înscriși în clasa a X-a frecventând cursuri de filologie, informatică și informatică bilingv.

Toți subiecții sunt elevi cu abilități cognitive normale, crescuți in propriile familii, dintre care o parte, cca 40 % provin din mediul rural și sunt cazați în internatul școlii sau locuiesc cu chirie. Ceilalți, care provin din mediul urban locuiesc cu familia.

Vârsta medie a subiecților este de 16 ani și 9 luni.

Datele referitoare la subiecți se regăsesc în tabelul următor :

TABEL NR. 1 Prezentarea datele referitoare la subiecții cercetării

Din lotul total de 60 de adolescenți, am selectat un număr de 13 subiecți de ambele sexe, care au fost abuzași sub diferite forme și care au intrat în program terapeutic specific, pentru observarea modului în care acțiunile specifice acestui program influențează acceptarea necondiționată a propriei persoane. Deosebit de grav este faptul că acești 13 subiecți reprezintă 22% din numărul total al adolescenților cuprinși în programul de cercetare

Toți subiecții sunt elevi cu abilități cognitive scăzute, fată de media liceului, crescuți în propriile familii, dintre care o parte, cca 80 % provin din mediul rural și sunt cazați în internatul școlii sau locuiesc cu chirie. Ceilalți, care provin din mediul urban locuiesc cu familia.

Vârsta medie a subiecților din acest lot este de 16 ani și 7 luni.

Datele referitoare la subiecți se regăsesc în tabelul următor :

TABEL NR. 2 Prezentarea datele referitoare la subiecții programului terapeutic

specific

DESCRIEREA METODELOR UTILIZATE

Conceptualizarea și operaționalizarea acceptării necondiționate a propriei persoane este variată și ca urmare există o gamă diversă de măsurare a sa. Având în vedere natura foarte subiectivă a acceptării necondiționate a propriei persoane cele mai multe tehnici recurg la autoevaluare.

Pentru acest studiu studiu comparativ asupra acceptării necondiționate a propriei persoane la adolescenți au utilizat un chestionarul de acceptare necondiționată a propriei persoane. Dintre variantele avute la dispoziție am selectat : CHESTIONARUL DE ACCEPTARE NECONDIȚIONATĂ A PROPRIEI PERSOANE (UNCONDITIONAL SELF ACCEPTANCE QUESTIONNAIRE – USAQ)

Pentru programului terapeutic specific am utilizat :

Fisa individuală de lucru

Fișa de lucru – linia vieții

CHESTIONARUL DE ACCEPTARE NECONDIȚIONATĂ A PROPRIEI PERSOANE (UNCONDITIONAL SELF ACCEPTANCE QUESTIONNAIRE – USAQ)

Acest chestionar cuprinde 20 de itemi care măsoară acceptarea necondiționată a propriei persoane. El a fost conceput în 2001, de psihologii Chamberlain și Haaga, chestionarul are la bază pe teoria lui Albert Ellis asupra acceptării necondiționate, itemii reflectă diferitele aspecte ale acestui concept multifațetat, central teoriei rațional-emotive și comportamentale.

Scala permite calcularea unui scor global, unde valorile mici reflectă nivele scăzute ale acceptării necondiționate, iar cele mari reflectă nivele crescute ale acceptării necondiționată a propriei persoane.

Chestionarul de acceptare necondiționată a propriei persoane – USAQ cuprinde 20 de itemi, dintre care un număr de 9 itemi sunt astfel formulați încât reflectă nivele crescute de acceptare necondiționată a propriei persoane (ex., „Mă simt valoros, chiar dacă nu reușesc să ating anumite scopuri importante pentru mine.”), iar restul de 11 itemi sunt formulați astfel încât reflectă o acceptare necondiționată scăzută (ex. „Ca să mă simt o persoană valoroasă trebuie să fiu iubit de persoanele importante pentru mine.” ).

Chestionarul de acceptare necondiționată a propriei persoane – USAQ este conceput în așa fel încât pentru fiecare item să existe mai multe variante de răspuns : de la „Aproape întotdeauna fals”, până la „Aproape întotdeauna adevărat”. Variantele sunt următoarele :

Aproape întotdeauna fals

De obicei fals

Mai des fals decât adevărat

La fel de des adevărat și fals

Mai des adevărat decât fals

De obicei adevărat

Aproape întotdeauna adevărat

Aceste variante de răspuns sunt notate cu note de la 1 la 7 : 1 2 3 4 5 6 7 astfel :

Chestionarul de acceptare necondiționată a propriei persoane – USAQ se administrează în varianta creion-hârtie, în ședințe individuale (și în varianta autoadministrare), dar și în ședințe de grup. Specialiști preferă administrarea individuală, de câte ori este posibil. Dacă studiul se pretează doar administrării în grup, este indicat ca grupurile să nu fie mai mari de 15 persoane. În cazurile în care grupul este mai mare de 15 persoane, numărul examinatorilor trebuie să suplimentat, păstrându-se un raport optim de un examinator la maximum 15 persoane evaluate.

Aplicarea chestionarul de acceptare necondiționată a propriei persoane – USAQ nesosită folosirea următoarelor materiale :

Itemii scalei și instrucțiunile de completare;

Foaia de răspuns;

Instrument de scris.

Acest chestionar se administrează în condiții speciale, dintre care amintesc :

Mediu securizat și ferit de zgomote;

Persoana examinată să fie motivată pentru completarea scalei și odihnită;

Mobilier și iluminare adecvate, care să permită subiectului examinat

completarea în condiții bune a scalei;

Iar daca studiul solicită aplicarea în grup, sala trebuie să fie suficient de mare pentru a oferii confort persoanelor examinate.

Înainte de aplicarea chestionarului se explică subiecților modul de aplicare, se instruiesc subiecții punctându-se câteva idei principale :

chestionarul se administrează fără limită de timp.

Chestionarul poate fi citit și recitit de câte ori dorește subiectul

Nu există răspunsuri corecte sau incorecte

Înainte de începere, persoanei examinate i se spune:

”Vă rugăm indicați cât de des simțiți că afirmațiile de mai jos sunt adevărate sau false pentru dumneavoastră. Pentru fiecare afirmație, notați numărul corespunzător (de la 1 la 7) pe linia din stânga acesteia, folosind scala de mai jos„

Fidelitatea chestionarul de acceptare necondiționată a propriei persoane – USAQ a fost estimată prin calculul coeficientului de consistență internă Alfa Cronbach, Acest indice este pentru populația României de .72, indicând o consistență internă bună, adică indicând că itemii testului evaluează același construct.

Coeficienții de validitate de construct și de conținut sunt puternic semnificativi ( la p mai mic de ,01 ).

Un model al chestionarul de acceptare necondiționată a propriei persoane – USAQ este anexat la sfârșitul acestei lucrări – ANEXA 1

FISA INDIVIDUALĂ DE LUCRU

Am folosit această fisă la ședințele individuale cu cei 13 subiecți abuzați- băieți si fete. Fișa cuprinde 31 de afirmații, cu care subiecții trebuie să le completeze afirmația de la început și anume : Sunt cineva….

Materialele necesare pentru aplicarea fișei de lucru sunt :

Foaia de răspuns;

Instrument de scris

Un model al acestei fisă de lucru individuala este atașat acestei lucrări în ANEXA 2

FIȘA DE LUCRU – LINIA VIEȚII

Am folosit această fisă in doua ședințe consecutive, prima ședința a fost cu întregul grup de 13 subiecți – băieți și fete., iar a doua a fost reprezentata de o întâlnire individuala cu fiecare dintre cei 13 subiecți.

Această fișă de lucru este utilă pentru că evidențiază importanta păstrării in memorie a evenimentelor pozitive și despre beneficiile ”arhivării” evenimentelor negative din viața fiecăruia, aspect care are consecințe pozitive asupra acceptării necondiționată a propriei persoane.

Materialele necesare pentru aplicarea fișei de lucru sunt :

Foaia de răspuns;

Instrument de scris

Un model al acestei fisă de lucru – linia vieții, este atașat acestei lucrări îiinia ala n ANEXA 3

DESCRIEREA CERCETĂRII

Întrucât studiul acceptare necondiționată a propriei persoane a fost executat pe minori, în incinta liceului la care învață , în primă fază s-a obținut acordul unității de învățământ si apoi al părinților .

Timpul și spațiul nu a permis aplicarea individuală a chestionarul de acceptare necondiționată a propriei persoane – USAQ, ca urmare clasa a fost împărțită în doua grupe, în doua săli diferite. Fiecare subiect a primit un exemplar din chestionarul de acceptare necondiționată a propriei persoane – USAQ și materialele necesare. Au fost instruiți conform protocolului , atrăgânduli-se atenția ca la terminare să părăsească sala in liniște.

Subiecților li s-a explicat că au posibilitatea de a solicita ajutor, în cazul în care au nelămuriri.

Studiul a fost de tip formativ, pornind de la o etapă constatativă, asigurată prin aplicarea chestionarul de acceptare necondiționată a propriei persoane – USAQ, acestuia urmându-i perioada formativă, în care s-au desfășurat ședințe individuale cu subiecții cu acceptare necondiționată a propriei persoane scăzută și foarte scăzută, ca urmare a unui abuz fizic sau psihic.

Programul formativ s-a desfășurat in câte 10 ședințe individuale, de cate 45 de minute fiecare. Aceste ședințe individuale au avut ca scop creșterea acceptării necondiționată a propriei persoane prin activități care se centrau pe: identificarea și exploatarea calităților subiecților , simulația acceptării necondiționate a propriei persoane, încurajarea formarii de noi prieteni, conștientizarea succeselor obținute.

Toate datele obținute au fost consemnate in fișe de lucru.

Fiecare subiect a participat la 10 ședințe de terapie, care in mare parte au fost individuale, in continuate voi prezenta pe scurt conținutul si activitățile desfășurate in aceste ședințe care fac parte din programul formativ.

PRIMA SEDINTA , după o ușoară acomodare, începea cu completarea de către subiect a fisei de lucru de la anexa 2, completare care era urmată de discutarea punct cu punct a afirmațiilor și justificarea de către subiect a fiecărei afirmații .

A DOUA ȘEDINȚĂ În cadrul acestei întâlniri am vorbit despre necesitatea reamintirii succeselor de orice fel și despre importanta păstrării in memorie a evenimentelor pozitive și despre beneficiile ”arhivării” evenimentelor negative din viața fiecăruia. După care adolescenții au completat chestionarul și l-au luat acasă pentru a completa eventualele goluri. La finalul întâlnirii am informat subiecții ca vom relua discuția peste câteva zile , cu fiecare individual.re adolescenții au completat chestionarul și l-au luat acasă pentru a completa eventualele goluri. ersoanela

A TREIA ȘEDINȚĂ a fost alocata am reluării în principiu a acelorași probleme și am fixat prin repetare, ceea ce am evidențiat la a doua ședință. Am acordat atenție sporită faptului că între cele două ședințe și-au reamintit evenimente pozitive. Concluzia ședinței fiind: focusarea pe evenimente pozitive ,le reactualizează și îmbunătățește stima de sine.atevae , cu fiecare individual

A PATRA ȘEDINȚĂ

A CINCEA SEDINTĂ

A ȘASEA SEDINTĂ

A SAPTEA SEDINTĂ

A OPTA SEDINTA

A NOUA SEDINTA – a constat in repetarea fisei de lucru de la ședința numărul unu

A ZECEA SEDINTA – a constat in repetarea chestionarul de acceptare necondiționată a

propriei persoane – USAQ

A treia etapă a constat în reaplicarea chestionarul de acceptare necondiționată a propriei persoane – USAQ, dar de această data doar la cei 13 subiecți care aveau acceptarea necondiționată a propriei persoane slabă și foarte slabă, ca urmare a diferitelor tipuri de abuzuri la care au fost supuși. Intre aplicarea primului și al celui de-al doilea chestionarul de acceptare necondiționată a propriei persoane – USAQ au trecut două luni.

DESIGNUL EXPERIMENTAL

Variabile independente sunt :

Nivelul intelectual al subiecților

Mediul de proveniență

Programul formativ

Variabile dependente sunt :

Nivelul acceptării de sine a subiecților, care depinde de nivelul intelectual al subiecților, de mediul de proveniență și de rezultatele școlare ale subiecților. Acesta se va îmbunătății ca urmare a programul formativ

Designul experimental folosește metoda experimentala si evaluează, măsoară, apreciază caracteristicile unui proces. Cercetarea chestionarul de acceptare necondiționată a propriei persoane – USAQ apelează la o serie de designeri specifice fiecărei ipoteze cum sânt: 

PENTRU IPOTEZA 1 : presupunem că există diferențe între fete și băieți în ceea ce privește nivelul acceptării necondiționate a propriei persoane ; am folosit design cvasiexperimental, unifactorial , intresubiecți

PENTRU IPOTEZA 2 : presupunem că abuzul are efecte negative asupra acceptării necondiționate a propriei persoane ; am folosit design corelativ

PENTRU IPOTEZA 3 : presupunem că programul de intervenție psihologică diminuează consecințele abuzului, atât la fete, cât și la băieții care au fost supuși abuzurilor de orice tip; am folosit design cvasiexperimental, unifactorial , intresubiecți

INTERPRETAREA REZULTATELOR

INTERPRETAREA CALITATIVA A REZULTATELOR

Nivelul acceptării necondiționate a propriei persoane nu poate fi cuantificat în stare ”pură ”, ca urmare a marii subiectivități a celor intervievați.

Subiecții sunt adolescenți fete si băieți in proporție aproximativ egala, adică 48% fete și 52 % băieți cu vârste cuprinse intre 16 si 17 ani. Rezultatele la chestionarul de acceptare necondiționată a propriei persoane – USAQ , pe total subiecți analizați au arătat următoarele :

Subiecții fete neabuzați au obținut un punctaj la chestionarul de acceptare necondiționată a propriei persoane intre 72 – 110 puncte,

Subiecții băieți neabuzați au obținut un punctaj la chestionarul de acceptare necondiționată a propriei persoane între 68 – 139 puncte,

Subiecții fete abuzați au obținut un punctaj la chestionarul de acceptare necondiționată a propriei persoane intre 60 – 70 puncte,

Subiecții băieți abuzați au obținut un punctaj la chestionarul de acceptare necondiționată a propriei persoane între 61 – 70 puncte,

Subiecții fete abuzați, in urma aplicării programului terapeutic, au obținut un punctaj la chestionarul de acceptare necondiționată a propriei persoane intre

– 85 puncte,

Subiecții băieți abuzați, in urma aplicării programului terapeutic ,au obținut au punctaj la chestionarul de acceptare necondiționată a propriei persoane între 81 – 90 puncte,

TABEL NR. 3 Prezentarea datele obținute de subiecții neabuzați în urma aplicării chestionarul de acceptare necondiționată a propriei persoane

,

TABEL NR. 4 Prezentarea datele obținute de subiecții abuzați în urma aplicării

chestionarul de acceptare necondiționată a propriei persoane

Aceste două tabele , dacă le analizăm comparativ ne arată ce diferență este între acceptarea necondiționata a propriei persoane la subiecții neabuzați, comparativ cu subiecții care au suferit orice tip de abuz din partea adulților. Tabelele arată că nici un singur subiect băiat nu are o acceptare necondiționata a propriei persoane atât de joasă, încât să atingă limita maximă a nivelului de acceptarea necondiționata a propriei persoane a subiectului abuzat. În schimb la subiecții fete limita minimă a acceptarea necondiționata a propriei persoane la fetele neabuzate este sub limita maximă a fetelor abuzate, dar este vorba de o singura persoană, care reprezintă un procent scăzut, de 3,5 %.

În concluzie cele doua tabele vin in sprijinul celei de-a doua ipoteze și anume : presupunem că abuzul are efecte negative asupra acceptării necondiționate a propriei persoane. Pe care o și confirmă.

Pentru o imagine mai exactă s-au analizat rezultatele individuale chestionarul de acceptare necondiționată a propriei persoane – USAQ , care au sunt sintetizate în următoarele tabele.

TABEL NR. 5 Prezentarea datele obținute de subiecții neabuzați în urma aplicării

chestionarul de acceptare necondiționată a propriei persoane – analiză

individuală

Ca urmare a analizei acestui tabel, care reprezintă punctajele obținute de subiecții neabuzați în urma aplicării chestionarul de acceptare necondiționată a propriei persoane – analiză individuală, rezultă că nivelul de acceptare necondiționată a propriei persoane este mai mare la băieți decât la fete. Acest fapt confirma prima ipoteza a acestui studiu, și anume : presupunem că există diferențe între fete și băieți în ceea ce privește nivelul acceptării necondiționate a propriei persoane.

TABEL NR. 6 Prezentarea datele obținute de subiecții abuzați în urma aplicării

chestionarul de acceptare necondiționată a propriei persoane – analiză

individuală

BAIETI

FETE

Ca urmare a analizei acestui tabel, care reprezintă punctajele obținute de subiecții abuzați în urma aplicării chestionarul de acceptare necondiționată a propriei persoane – analiză individuală, rezultă că subiecții , indiferent dacă sunt fete sau băieți, reacționează pozitiv la programul terapeutic. Ca urmare a ședințelor individuale de terapie subiecții băieți si fete si-au crescut nivelul acceptării necondiționate a propriei persoane. Aceste constatări vin să confirme a treia ipoteză a acestui studiu si anume : presupunem că programul de intervenție psihologică diminuează consecințele abuzului, atât la fete, cât și la băieții care au fost supuși abuzurilor de orice tip.

De asemenea se observă o creștere nai puternică la băieți decât la fete.

3.6.2

3.6.3

CONCLUZIE:

Valoarea respectului de sine ne dă posibilitatea nu doar să ne simțim mai bine, ci să trăim: el ne ajută să trecem mai ușor prin dificultăți, să nu renunțăm la încercările vieții, să ne realizăm visele. Dacă o persoană se bucură de respect de sine, consider că ea e demnă de a fi iubită, deoarece deține capacitatea de a-i iubi și aprecia pe ceilalți. Respectul de sine este primul pas spre iubire și fericire și reflectă bogăția interioară.

Respectul de sine mereu necesită eforturi, dar ele merită, deoarece roadele lui sînt dulci.

Orice om are stima sa. Fiecare individ este diferit. Fiecare dintre noi avem defecte și calități. De aceea și stima de sine influiențează foarte mult comportamentul. Este important să ai o părere bună despre tine și să te autopromovezi. Cînd tu ai o părere bună despre tine, sunt șanse ca și ceilalți să recepteze, chiar la nivel subconștient, ce transmiți tu fără cuvinte sau chiar fapte.

Stima de sine, suportă transformări în funție de evenimentele vieții, de propriile evaluări, precum și de aprecierile celorlalți. Așadar ar fi bine să avem o stimă de sine crescută și să știm să ne autopromovăm în toate circumstanțele vieții.

BIBLIOGRAFIE:

Andrei Cosmovici, Luminița Iacob – “Psihologia socială” – Editura Polirom Iași 1998;
Ana Tucicov Bogdan – “Psihologie generală și psihologie socială” – Editura didactică și pedagogică București 1973;

Mielu Zlate – “Eul și personalitatea” – Editura Trei 2004;

Nicky Hayes – Sue Orrell – “Introducere în Psihologie” – Ed. BIC ALL – Timișoara – Ed. A. III.

Branden, Nathaniel (2008), “Cei șase stîlpi ai încrederii în sine”, Ed. Amsta Publishing, București;

Maltz, Maxwell (1999, a), “Psiho cibernetica” (Imaginea de sine – cheia spre o viață mai bună), ed. Curtea veche, București;

Tomșa, Ion Radu (2008), “Psihologia personalității și legenda personală”, ed. Argument, București.

http://www.eva.ro/casa-si-familie/copii/rolul-parintilor-in-dezvoltarea-respectului-de-sine-al-copilului-articol-5269.html;

http://www.azsromania.org/Caracter/28.htm;

http://www.andyszekely.ro/dezvoltare-personala/stima-de-sine-si-modul-in-care-iti-construiesti-realitatea.http://basicmarketing.ro/personal-branding/stima-de-sine-si-personal-brandin

Bibliografie:

Băban, A. coord. “Consiliere Educațională”, Editura PsiNet, Cluj Napoca, 2001, 72-76.

Lelord, F., Andre, C. “Cum să te iubești pe tine pentru a te înțelege mai bine cu ceilalți », Editura Trei, București, 2003, 11-19, 25-48, 90-95.

Jones, A. “104 Activities That Build: self-esteem, teamwork, communication, anger management, self-discovery, coping skills”,Rec Room Publishing, Richland, 1998,

75-118.

Margo, A. Mastropieri ; Thomas E. Scruggs «The Inclusive Classroom- Strategies for Effective Instruction », Editura Merrill, Columbus, 2000, 282-284

ANEXA 2

FISA DE LUCRU

Sunt cineva…………….………

ANEXA 3

LINIA VIEȚII

Obiectiv: Dezvoltarea stimei de sine prin reactualizarea succeselor personale

Durata:30 minute

Materiale: Fișa de lucru :”Linia vieții”

Desfășurarea activității:

Împărțiți fișele de lucru și rugați elevii să noteze în capătul din dreapta a liniei vieții vârsta actuală , în ani. Cereți-le de asemenea să marcheze de-a lungul liniei la intervale egale, vârstele intermediare ( de la 0 la vârsta lor actuală), iar în dreptul acestora să noteze un eveniment pozitiv /succes obținut în anul respectiv. Acordați elevilor 10-15 minute pentru a lucra individual.

Discutați cu elevii despre importanta reamintirii evenimentelor pozitive si a succeselor obținute . Analizați relația dintre acestea si stima de sine .

Dați ca temă de casă elevilor să completeze împreună cu părinții , spațiile rămase libere , pentru care nu au putut identifica evenimente pozitive. Discutați ulterior experiența trăită în momentul completării liniei vieții.

Discuții:

Care este semnificația acestor evenimente și reacția emoțională asociată lor?

De ce un eveniment este important pentru cineva și irelevant pentru altcineva?

Care este efectul reamintirii succeselor?

De urmărit:

Elevii: -să identifice evenimente pozitive din viața lor;

-să analizeze relația dintre evenimentele pozitive și stima de sine.

Se aplica Scala TOULOUSE a stimei de sine (E.T.E.S.)

VARSTA ACTUALA

0 ani