Structurile Militare In Conflictele Asimetrice
Structurile militare în
conflictele asimetrice
CUPRINS
CAPITOLUL 1 – DELIMITĂRI CONCEPTUALE
1.1. Conflict, conflict asimetric, război asimetric
1.2. Actualitatea conflictelor asimetrice
1.3. Studiile în domeniul asimetriei
1.4. Scop, mijloace și metode ale războiului asimetric
1.5. Domenile de manifestare ale conflictelor asimetrice
CAPITOLUL 2 – FACTORI CE DEFINESC FIZIONOMIA CONFLICTELOR
2.1. Situații de in securitate asimetrică
2.2. Scopul politic și strategic al conflictelor asimetrice
2.3. Forțe si mijloace de acțiune specifice
2.4. Concepția și intensitatea conflictului
2.5. Spațiul de desfășurare
2.6. Tipuri dominante de acțiune
2.7. Manifestarea violenței
CAPITOLUL 3 – FORME(TIPURI) DE CONFLICTE ASIMETRICE
3.1. Militare
3.1.1 Războiul non contact
3.1.2. Războiul disproporționat
3.1.3. Războiul popular
3.1.4. Guerila
3.1.5. Revoluția armata
3.1.6. Războiul civil
3.1.7. Terorismul
3.2. Violențe și non violențe
3.2.1. Conflictul de joasă intensitate și de intensitate medie
3.2.2. Războiul psihologic
3.2.3. Războiul informațional si mediatic
3.2.4. Ciberconflictul
3.3. Non militare
3.3.1. Îndiguirea
3.3.2. Embargoul și blocada economică
3.3.3. Separatismul etnic
3.3.4. Boicotul
CAPITOLUL 4 – STARTEGII DE CONTRACARARE A EFECTELOR CONFLICTELOR ASIMETRICE
4.1. Strategii ale identificării
4.2. Strategii protecționiste
4.3. Strategii de coalizare
4.4. Strategii de neutralitate
CAPITOLUL 5 – STUDIU DE CAZ, AFGANISTAN
5.1. Repere istorice
5.2. Repere geopolitice, istorice și militare
5.3. Repere geografice și economice
5.4. Fascinantul teatru de război în contextul intereselor economice
5.5. Perspectiva NATO
5.6. Concluzii
INTRODUCERE
Asimetria este la fel de veche ca și războiul. Întotdeauna între adversari au existat diferențieri care i-au plasat, atât pe unii, cât si pe ceilalți, în poziții avantajoase sau dezavantajoase, decizând rezultatul batăliilor, războiului sau conflictului. La nivel strategic, aceste diferențieri au condus la ceea ce numim și astăzi asimetrie strategică“. Toate acestea sunt, desigur, relative. Din ce în ce mai mult, conflictele prezentului și mai ales cele ale viitorului vor fi asimetrice. Deși natura creează simetrii, există, chiar și în mediul înconjurător, numeroase spații asimetrice, caracterizate de evoluții nelineare, surprinzătoare, aleatorii.
CAPITOLUL 1
Sfârșitul ,,Războiului Rece’’ și, în general, al confruntării directe, de aproximativ o jumătate de veac, între cele două sisteme sociale antagonice, reține atenția asupra unei „noi” dar totuși „vechi” amenințări: conflictul sau războiul asimetric.
1.1. Dacă este vorba de conflict, se impune să avem imaginea, în primul rând, a unei stări nonviolente de neînțelegere, dezacord sau ciocniri de interese antagonice între părți adverse, care pot degenera, în anumite condiții, în diferende și acțiuni violente și chiar în război. Dacă acceptăm în fapt ca apariția și dezvoltarea conflictelor este determinată de trecerea (voluntară sau nu) peste anumite limite, în general cunoscute, și de incapacitatea celor în cauză de a face față unor presiuni de stare, intrarea în noua eră a cunoașterii echivalează cu un spor semnificativ al potențialului de anticipare și răspuns la situațiile-limită și al capacității de control asupra disfuncțiilor. În mod logic, deci, aceste premise ar trebui să conducă la diminuarea sau chiar eliminarea tensiunilor, a disfuncțiilor și dezechilibrelor critice si îndeosebi a celor explozive. Toate acestea ar urma să se producă înainte de agravarea situațiilor ce pot deveni conflictuale, mai ales în fazele primare, de deosebiri, de opoziție, de contradicții rezolvabile încă la masa tratativelor. Conflictul ca stare, ca moment de dezechilibru, ca limita, în evoluția și manifestarea diverselor tipuri de relații (când există pericolul ruperii echilibrului), rămâne inevitabil un proces obiectiv, dar modalitățile de soluționare nu trebuie să devină violente sau preponderent violente, ci dimpotrivă. Asimetria exista și în lupta evolutivă, la nivelul speciilor, al vieții, în general. Ea nu este o invenție a omului. Există în natură de milioane de ani așa cum exista lupta. Așa cum există agresivitatea, unul din cele mai controversate concepte în teoriile evoluționismului.
1.2. Într-un anume fel, căutarea asimetriei a fost si rămâne fundamentală pentru toate tipurile de conflicte/războaie și în toate epocile, inclusiv în epoca modernă și contemporană. În cadrul lărgit al acestei confruntări, în aparență simetrică, în fapt, însă dovedită a fi asimetrică, se evidențiază numeroase conflicte (războaie) asimetrice, cu aportul lor mai mic sau mai mare în „desemnarea câstigătorului”, cum au fost: războaiele din Coreea, Vietnam, cele dintre India și Pakistan, din Afganistan, cele arabo-israeliene, cel din Malvine si cel din Golf etc.; revoluțiile și contrarevoluțiile din Cuba, Chile, Nicaragua, din celelalte state ale lumii a treia; criza Suezului, cea a Caraibelor, criza Berlinului etc. De fapt, toate războaiele locale postbelice pot fi apreciate ca bătălii asimetrice, la „pupitrul” cărora s-au aflat cele două superputeri mondiale rivale, SUA și fosta URSS. Cele două superputeri nu realizau o simetrie, ci o clasică asimetrie care se caracteriza prin: sisteme politice si ideologice diferite; sisteme economice diferite; posibilități financiare diferite; doctrine diferite; strategii economice, culturale si militare diferite etc. În prezent, ca rezultat al confruntării asimetrice, în special în perioada războiului rece, câștigatoarea acesteia, Statele Unite, caută pe toate căile să-și mențină avantajul strategic dobândit, bazându-se în principal pe o organizare superioară a societății, pe o filosofie socială performantă, precum și pe capacitatea de a mobiliza prompt, în interes propriu, vaste resurse economice, tehnologice și militare. În același timp, își intensifică eforturile pentru a găsi cele mai potrivite modalități de contracarare a unor potențiali adversari care, pe căi și prin mijloace specifice strategiilor asimetrice, ar atenta la statutul de lider mondial absolut, pe care îl deține în prezent, punând în pericol ordinea existentă și periclitând proiectul celei viitoare.
1.3. Sensul cercetărilor în domeniul asimetriei nu sunt deloc întâmplatoare, deci, căutările asidue în domeniu din ultima perioadă, iar rezultatele acestora nu s-au lăsat așteptate. În anul 1995, pentru prima dată, în mod explicit, în doctrina întrunită a armatei americane au fost făcute referiri oficiale asupra conceptului de asimetrie a conflictelor. Documentul în cauză specifică „luptele asimetrice” ca fiind cele duse între forțe cu destinații diferite, cum ar fi cele aeriene contra forțelor terestre sau celor maritime etc. Au fost făcute și alte specificații în documente de linie pentru securitatea și apărarea națională, cum ar fi Strategia Militară Națională a SUA, indicându-se domeniile legate de războiul asimetric ca fiind, printre altele, terorismul, amenințările cu folosirea armelor de nimicire în masă sau acțiunile de război informațional, toate categorisite ca amenințări sau provocări asimetrice. Pe măsura trecerii anilor și a validării în practica a îngrijorării cu privire la aceste pericole, au sporit preocupările în domeniu, făcându-se și alte mențiuni privind posibilitățile mari de a se utiliza de către adversari mijloace și căi asimetrice de răspuns la dominația, din ce în ce mai accentuată, a SUA, pe toate planurile în lumea post război rece. O primă experiență majoră a anilor 90, care a declanșat și ulterior a confirmat justețea cercetărilor cu privire la asimetria conflictelor/războaielor în care SUA a fost implicată, o constituie războiul din Golf. Deși aflată într-o țară în postura de câstigător a acestui important conflict/război asimetric al zilelor noastre, cercetătorii americani și-au pus la modul foarte serios întrebarea dacă viitorii adversari se vor confrunta cu marile puteri în termeni ai războiului clasic, convențional sau vor căuta și găsi alte căi și modalități de reacție atipice. Răspunsul a indicat faptul că, în viitoarele conflicte, adversarii vor căuta și vor pune în aplicare modalități asimetrice de răspuns, unele care vor viza pierderi de vieți omenești prin folosirea armelor de nimicire în masă, atacuri asupra sistemelor electronice și informatice americane de importanță strategică și operațională, folosirea altor categorii de arme și mijloace de luptă letale, unele interzise de reglementările internaționale în vigoare, guerila și terorismul de toate nuanțele, precum și alte tipuri de amenințări, altele care vor viza doar obținerea unui avantaj strategic.
1.4. Scopul lui poate fi, deci, evitarea ciocnirilor/luptelor directe între forțe inegale aflate față în față, ceea ce ar da câștig de cauză, fără drept de apel, celei mai importante dintre aceste forțe și găsirea, utilizarea, de partea celeilalte forțe, aflată în inferioritate calitativă și cantitativă, a unor metode de ripostă neconvenționale (ripostă asimetrică). Este, de altfel, ceea ce anticipa și exprima, pe bună dreptate, în acest sens, Liddell Hart, subliniind că „Deoarece există o diferență esențială între scopurile pe care le urmăresc statele agresoare și cele neagresoare, trebuie să existe o diferență corespunzătoare și între metodele pe care le folosesc pentru promovarea politicii. Cele afirmate în cadrul citatului prezentat sunt cu atât mai actuale, cu cât statele supuse agresiunii resimt, cel mai acut, dezechilibrele de toate nuanțele rezultate din cvasi – permanența asimetrie strategică evidențiată, aproape fără excepție, cel puțin inițial, în favoarea agresorului.
Statele agresate se preocupă, cu predilecție, de securitatea lor, iar atunci când sunt agresate urmăresc zădărnicirea prin toate metodele a planurilor agresorului, determinându-l să renunțe la încercările de cucerire, pe toate căile și prin toate mijloacele, în principal pe cele neconvenționale. Cele specificate în aserțiunea de mai sus conduc, în mod explicit, către concluzia că statele(națiunile) supuse unei agresiuni, aflate de regulă într-un raport de inferioritate față de agresor, vor fi primele care vor recurge la luptă/războiul asimetric, încercând să exploateze virtuțile acestuia. Agresiunea nu trebuie sa fie neaparat de natură militară , cum am fi tentați să credem la prima vedere. Ea poate sa fie de natură politică, culturală, economică etc. În fapt, agresiunea nici nu trebuie să se producă la modul efectiv. Motivațiile celor dispuși să recurgă la amenințări asimetrice pot să fie diverse, inclusiv de ordin etnic sau religios, de altfel la modă în zilele noastre.
1.5. Intensitatea redusă, lupte de guerilă și de stradă, campanii pro și contra mondializării, acțiuni ale I.R.A., E.T.A., Al-Qaeda, Asbat al-Ansar, Jihadul Islamic, Hamas și operații diverse de menținere a păcii etc., ceea ce necesită tactici, echipamente, efective și instruire diferite față de cele convenționale. Terorismul, ca domeniu predilect de manifestare a războiului asimetric și, în acelaș timp, ca motiv serios de îngrijorare a prezentului și viitorului omenirii, rămăne o problemă transnațională majoră, propulsat fiind continuu de motivat și etnice, religioase, naționaliste, separatiste, politice și economice. El reprezintă, în epoca noastră, principala formă de ripostă(de acțiune) asimetrică. În viitorul previzibil, pe lângă terorism de toate nuanțele, se vor manifesta, cu predilecție, războaie locale, insurgente și contra – insurgente, capturarea de ostatici și operații de eliberare a acestora, campanii antidrog, conflicte de intensitate redusă, lupte de guerilă și de stradă, campanii pro și contra mondializării.
CAPITOLUL 2
2.1. Lumea multipolară a noului secol, dominată, la nivel global, de goana după resurse strategice (controlul si posesia lor), de fuga de efectele negative ale globalizării și ale unor procese naturale (încălzirea climei, lipsa apei, deșertifiură militară , cum am fi tentați să credem la prima vedere. Ea poate sa fie de natură politică, culturală, economică etc. În fapt, agresiunea nici nu trebuie să se producă la modul efectiv. Motivațiile celor dispuși să recurgă la amenințări asimetrice pot să fie diverse, inclusiv de ordin etnic sau religios, de altfel la modă în zilele noastre.
1.5. Intensitatea redusă, lupte de guerilă și de stradă, campanii pro și contra mondializării, acțiuni ale I.R.A., E.T.A., Al-Qaeda, Asbat al-Ansar, Jihadul Islamic, Hamas și operații diverse de menținere a păcii etc., ceea ce necesită tactici, echipamente, efective și instruire diferite față de cele convenționale. Terorismul, ca domeniu predilect de manifestare a războiului asimetric și, în acelaș timp, ca motiv serios de îngrijorare a prezentului și viitorului omenirii, rămăne o problemă transnațională majoră, propulsat fiind continuu de motivat și etnice, religioase, naționaliste, separatiste, politice și economice. El reprezintă, în epoca noastră, principala formă de ripostă(de acțiune) asimetrică. În viitorul previzibil, pe lângă terorism de toate nuanțele, se vor manifesta, cu predilecție, războaie locale, insurgente și contra – insurgente, capturarea de ostatici și operații de eliberare a acestora, campanii antidrog, conflicte de intensitate redusă, lupte de guerilă și de stradă, campanii pro și contra mondializării.
CAPITOLUL 2
2.1. Lumea multipolară a noului secol, dominată, la nivel global, de goana după resurse strategice (controlul si posesia lor), de fuga de efectele negative ale globalizării și ale unor procese naturale (încălzirea climei, lipsa apei, deșertificarea, inundațiile, cutremurele, epuizarea resurselor naturale s.a.), ale evoluțiilor demografice necontrolate, ce vor genera procese destabilizatoare ample în diverse zone de pe mapamond, va fi o lume a conflictelor predominant asimetrice. Ele se vor naște din situații strategice multiple, care au la baza tendințele de regionalizare, creatoare de decalaje grave, manifestările sociale cu consecințe negative, de proliferare a riscurilor regionale (situații conflictuale, diseminarea armamentelor și altor mijloace de luptă neconvenționale, a terorismului și crimei organizate, a traficului de droguri, a conflictelor etnice și religioase, a degradării continue a mediului înconjurător. Bazată pe o relație asimetrică, geografia confruntărilor disproporționate dovedește implicarea decisivă a economicului și politicului în geneza situațiilor de insecuritate. Trecerea entităților statale de la sistemele economice industriale la cele informaționale naște o multitudine de confruntări de intensitate variabilă, pe fondul decalajelor grave existente în plan național sau regional. Pe termen lung, crizele economice, problemele economice și comerciale și chiar ecologice pot constitui fermentul unor astfel de conflicte.
2.2. Din punct de vedere politic, conflictele asimetrice au drept scop: sporirea influenței politice într-o anumită zonă geostrategică; influențarea orientărilor politice ale statelor care controlează resurse strategice; realizarea intereselor economice în zone bogate în resurse strategice; menținerea stabilității într-o anumită zonă; sporirea angajamentului și a capacității unor aliați de a participa la acțiuni militare pe care le implică „apărarea comună”; sporirea influenței asupra unor guverne și elite a căror orientare politică este importantă la nivel global, regional etc.; obținerea independenței statale; restabilirea unei ordini bazate pe valorile pronaționale ale religiei și tradițiilor comune; restabilirea prin forță a intereselor naționale fundamentale; realizarea egalității confesionale a populației; apărarea ordinii constituționale. Scopul strategic al conflictelor asimetrice este de a crea o situație postconflictuală care să permită negocierile de pe poziții avantajoase. Căile de înfăptuire a scopului politico-strategic general al conflictului asimetric sunt în principal de natură nonmilitară, însoțite de o serie de demersuri politico-diplomatice, economice, psihologice, paranormale, informaționale etc.
Obiective ale conflictelor asimetrice pot fi considerate:
– separarea unor regiuni și constituirea de noi state;
– modificarea regimului politic din unele țări;
– eliberarea de sub dominația straină;
– schimbarea guvernelor sau a unor președinți de state;
– recunoașterea egalității confesionale sau menținerea acestor inegalități;
– obținerea unor privilegii;
– lichidarea unor personalități a caror activitate incomodează sau împiedică rezolvarea unor probleme
– eliberarea unor camarazi reținuți, deținuți sau arestați;
– obținerea de răscumpărări pentru finanțarea unor acțiuni viitoare s.a.
Totodată , printre obiectivele stabilite se afla și:
– penetrarea centrelor de putere politică, socială, a mass-media;
– subminarea, aservirea economiei sau distrugerea economiei unei țări-țintă ;
– implementarea unor noi sisteme de valori;
– dezagregarea autorității;
– realizarea unor contradicții si rupturi între conducătorii de stat si populație;
– modelarea societății potrivit propriilor concepții și idei.
2.3. Varietatea forțelor angajate în conflictele asimetrice este remarcabilă. Între acestea, se înscriu următoarele genuri de forțe:
– spioni aflați în slujba unor state sau organizații internaționale, acționând în domeniile: economic, militar, diplomatic, științific etc.;
– teroriști, ce folosesc violența în scop politic, economic, militar, etnic și religios;
– traficanți de arme, materiale strategice, droguri, muniții, echipament militar, care acționează în interesul propriu, al unor organizații sau state;
– hackeri, care încearcă sa exploateze bazele sistemelor financiare, comerciale și ale pieței de capital mondiale, sparg codurile și sistemele de securitate informațională, în interes propriu, dar mai ales în cadrul unor acte teroriste, destabilizatoare, virusează, perturbă funcționarea computerelor apărării ș.a.m.d.;
– oameni de afaceri, ce se folosesc de corupție și mită pentru a manipula funcționari de stat, parlamentari, guverne, în folosul personal sau al unor state ori organizații supranaționale („elita infracțională” care coordonează marile afaceri, „infractorii gulerelor albe” care fac evaziune fiscală, concurență neloială, bancruta frauduloasă, contrabandă, deturnare de fonduri, falsificare și spălare de bani, divulgă secrete economice, acaparează parte din economia publică si privată prin jocuri de tip Caritas, ca exemplu);
– diplomați în slujba unor ofisuri străine, a unor interese destabilizatoare etc.;
– rackeți, de regulă foști luptători în Afganistan sau în trupele de ocupație din Europa, care atacă la drumul mare, jefuiesc, omoară, pun în pericol ordinea socială, economia, provoacă haos, dezordine, propagă violența, teroarea, frica, practică șantajul ordinar, extorcarea de bani prin „asigurarea protecției”;
– financiari veroși sau organizații specializate în spălarea și reciclarea banilor murdari, ce atentează la siguranța sistemului bancar național;
– luptători de gherilă (fracțiuni ale PKK, de exemplu, care acționează pentru independența statului kurd);
– mafioți, care desfășoară o mare diversitate de activități ilicite, fiind organizați în asociații de tip mafiot (la noi, mafia sindicală, ca liderul minerilor din Valea Jiului, Miron Cozma, care a mers până la acțiuni ce au destabilizat țara, au afectat siguranța națională, au subminat puterea de stat, sau mafia țiganească, cămătarilor, ori mafia jocurilor de noroc);
– „revoluționari” armați;
– mercenari;
– carteluri (organizații) criminale (teroriste, profesionale, etnice etc.), mișcări religioase și alte forțe non-naționale;
– forțe pentru operațiuni speciale;
– grupuri de presiune și destabilizare a relațiilor cu alte state (formate din așa ziși dizidenți și persecutați politic, refugiați din țara de origine pe motiv de încălcare a drepturilor omului, care fac, totodată , propagandă politică, prozelitism religios s.a.). Ca mijloace de acțiune specifice întrebuințate în conflictele asimetrice, se disting:
– aparatura de supraveghere electronică (sisteme de observare-cercetare prin satelit, sisteme de control electronic prin cipuri și alte componente implementate în componentele calculatoarelor electronice și ale rețelelor, sisteme de comunicații-transmisiuni, Internet;
– armament artizanal, inclusiv arme de distrugere în masă (nucleare, chimice, bacteriologice și radiologice);
– explozivi plastici;
– rachete cu rază lungă de acțiune;
– arme în spațiu;
– arme electrodinamice;
– arme neletale (arme laser cu joasă energie, emițătoare de radiații izotropice, impulsuri electromagnetice nenucleare, microunde de mare putere, infrasunete, friabilizarea metalelor cu ajutorul lichidelor, substanțe supercaustice, tehnologii de reducere a aderenței, agenți polimerici, calmanți, ceață sufocantă, agenți anti infracțiune, șpray cu piper, dispozitive de orbire, proiectile nepenetrante, modificatori ai combustiei pentru carburatoarele autovehiculelor, substanțe urât mirositoare, generatoare acustice si de radiație, emițătoare de bruiaj s.a.);
– tehnologia teroriștilor;
– nanotehnologie;
– biotehnologii aplicate (viruși, ploșnițe și viermi de computer, bombe logice);
– mijloace de camuflaj, acoperire, ascundere, control, negare, dezinformare (mass-media, mijloacele tehnice ale acțiunilor psihologice și de dezinformare, mijloacele de influențare paranormală si biopsihosocială etc.);
– pentru modificarea mediului (abaterea vânturilor, declanșarea de cutremure, erupții vulcanice de la distanță, folosirea laserelor pentru a tăia o breșă în pătura de ozon de deasupra adversarului etc.).
2.4. În general, conflictele asimetrice, ca o componentă a războiului prezentului și viitorului – ce se caracterizează prin complexitatea teatrelor de acțiuni, prin multiplicarea situațiilor de guerilă urbană, prin dozarea forței pentru a furniza un răspuns adecvat amenințărilor atipice, prin întrepătrunderea mediilor civile cu cele militare, printr-o nevoie tot mai crescută de capacități de culegere a informațiilor , sunt concepute într-un set foarte divers de condiții, cu intensități variabile, purtate de entități generalizate, într-un univers multipolar. Ele includ: parteneri (care pot fi considerați aliați militari); adversari (cu interese si valori contrare valorilor și intereselor marilor puteri, care însă nu au mijloacele necesare de a li se opune activ acestora din urmă ); renegați (folosind adesea forța si violența militară, inamici actuali și posibili ai marilor puteri); stările de necesitate (operațiuni umanitare de salvare, diferite operațiuni de pace, alte operațiuni decât războiul, dezastre naturale sau ecologice ce necesita folosirea resurselor militare). Conflictul asimetric este conceput, astăzi și probabil, în viitor, pe de o parte, cu întrebuințarea armelor netradiționale, a armelor neletale, iar pe de altă parte, cu folosirea armelor de foc, explozibililor, a armelor clasice, în raport cu posibilitațile de ripostă. În secolul XXI, va interveni în ecuație, evident, generația a treia de arme nucleare (cele cu emisie direcționată și selectivă de energie), folosite ca armă antispațială de state deținătoare de armă nucleară, împotriva marilor puteri ce posedă arme în spațiul cosmic, dar si armele cu plasmă.
Potrivit generalului Gordon R. Sullivan si colonelului James Dubik, tendințele în fizionomia majorității războaielor viitoare, care vor fi asimetrice, sunt:
– integrare masivă a tehnologiilor;
– realizarea unui efect mai mare;
– perfecționări în asigurarea invizibilității mijloacelor și în detectarea obiectivelor;
– volum si precizie a focului sporite;
– dispersare si letalitate crescute.
Strategii militari conced că se va accentua tendința de demilitarizare a războiului, iar zona confruntării va fi mai mult în mediile socio-spiritual, cultural și psihologic, motivațional și afectiv, lupta ducându-se prin manipularea informațiilor, imaginilor, culturii, tradițiilor, mentalităților, intereselor, trebuințelor si așteptărilor, prin influențarea moralului, a stării de spirit și comportamentului individual si colectiv al adversarului. Duritatea si intensitatea confruntărilor asimetrice exprimă nivelul stării conflictuale în care unele state-națiuni sau centre de putere intră în trendul integraționist. Dinamica luptei, gradul sporit de incertitudine, efectul armelor moderne creează o mare presiune psihologică asupra combatanților. Teama, groaza, starea de insecuritate, de nesiguranță generalizate, date de caracterul imprevizibil al acțiunilor, la nivelul întregii populații sau al unui segment al acesteia, reprezintă obiectivul de prima importanță al acțiunilor teroriste, modalități preferate de desfășurare a conflictelor asimetrice. Aceste sentimente sunt cultivate prin forța si amenințarea cu forța a unor cetațeni nevinovați, neimplicați în conflict, prin acțiuni derulate astfel încât sa fie intens mediatizate în presa scrisă și mai ales, audiovizuală și prin aceasta, să intensifice frica în rândurile adversarului.
2.5. Specialiștii militari străini si români împart spațiul de desfășurare a acțiunilor de luptă asimetrice în:
– spațiul global (planetar), pentru care sunt elaborate concepții strategice;
– spațiul unor zone de pe glob, inclusiv cele situate la mari depărtări între ele, unde se mențin sau promovează, și prin forța armelor, interese politice, economice, spirituale etc.;
– spațiul de interes strategic (o zonă sau regiune terestră si maritimă din vecinătatea teritoriului național);
– spațiul național.
În spațiul de luptă fluid, unde întâlnim o nouă fizionomie a războiului, dispozitivele de luptă sunt asimetrice(neliniare). Aici se desfașoară acțiuni de luptă asimetrice, caracterizate prin descentralizare, manevrabilitate, flexibilitate, mobilitate, dispersare si utilizarea unei game largi de acțiuni terestre, aeriene, navale, cosmice, informaționale, psihologice și speciale, duse simultan la nivel strategic, operativ și tactic, continuu și în ritm alert. Exemplul Războiului din Golf, operațiile militare din Irak și Afganistan sunt edificatoare pentru un conflict asimetric, în care parțile s-au găsit într-o confruntare militară disproporționată, pe de o parte uzându-se de tehnologia cea mai sofisticată a ultimului deceniu, în spațiul de luptă integrat, iar pe de altă parte, de înzestrarea irakiană, afgană depășită rudimentară și de o reacție pe potriva dotării.
2.6. Arsenalul acțiunilor de luptă asimetrice este deosebit de vast. Tipurile de acțiune dominante sunt:
– pe plan intern: constituirea unor alianțe politice antistatale; diversiunea politică; manipularea politică; boicotul parlamentar; moțiunile de cenzură ; grevele politice; absenteismul parlamentar; lobbismul; folosirea de agenți provocatori; agitația politică; fanatismul politic si religios; obstrucția; represiunea; segregația; șantajul politic; iredentismul; trădarea de interese; violența politică; lupta de gherilă; corupția, fraudele în investiții, extorcări de bani; evaziunea fiscală; falsificarea și contrafacerea biletelor bancare; falsificarea mărcilor de fabricație.
– pe plan extern: spionajul; penetrarea economică; sustragerea de tehnologii avansate; încurajarea exodului de inteligență; ingerință în treburile interne ale altui stat; propagandă ostilă pe plan internațional; blocadă economică; embargoul total; boicotul economic; dumpingul economic și valutar; hacking-ul (atacul asupra infrastructurii informaționale); compromiterea guvernelor, personalităților; imixțiunea în desfășurarea alegerilor și câstigarea acestora de către partide și personalități care favorizează activitatea externa sau criminală; infiltrări religioase, financiare sau culturale; influențarea prin operațiuni psihologice, parapsihologice (manipulare mintală de la distanță); dezinformarea; subversiunea; separatismul; sabotajul în scop terorist; conflictele intercorporatiste; racketering (furturi prin efracție, jafuri, șantaje, controlul traficului de droguri, jocurilor de noroc, prostituției); terorismul (violența, crima și distrugerile vizând oficialitățile politice și populația în general, proprietatea publică și privată; răpirile; sechestrarea de persoane, luarea de ostateci; asasinatele; mutilările; schingiuirile; deturnarea de mijloace de transport aerian, naval, rutier; atac armat împotriva persoanelor și obiectivelor; ocuparea sediilor unor instituții politice sau de stat, provocarea de explozii, incendii, avarii grave; acțiuni de comando; folosirea teroriștilor sinucigași; expedierea de colete si scrisori-capcană; tulburarea ordinii publice; contaminarea radioactivă, chimică și biologică a unor suprafețe de teren, culturi, surse de alimentare cu apă, bunuri de larg consum, a unor localități sau grupuri de oameni; narcoterorism; terorism de stat); provocarea de panică, dezordine, prin propagarea de zvonuri; traficul cu arme si materiale explozive, cu tehnică și materiale radioactive; intimidarea; amenințările asupra unor colectivități, personalități de stat, guverne; finanțarea de acțiuni antistatale, criminale etc.; contrabandă; divulgarea secretelor economice; comerțul cu copii; șantajul politic; aservirea; exploatarea contradicțiilor tensiunilor interetnice și religioase, a problemelor naționale, nivelului scăzut de cultură etc.; manipularea deciziilor în cadrul forumurilor internaționale, pentru adoptarea de sancțiuni, constrângeri, îngrădirea libertății statului respectiv de a se manifesta ca subiect egal de drept internațional, obținerea de către agresor a mandatului de a se implica, în numele acestor organisme, în soluționarea „pașnică” a litigiilor din zonă, acordarea de „asistență”, „ajutor” pentru depășirea situației, „sprijinirea forțelor progresiste, democratice”, „apărarea drepturilor omului”, a „libertății etnice și religioase”, arbitrarea unor situații sau momente tensionate etc.; hărțuirea, culpabilizarea și destabilizarea instituțiilor fundamentale ale statului.
2.7. În epoca în care „națiunile au preluat deja monopolul violenței”, în spațiul conflictelor asimetrice, aceasta este caracteristică principală a acțiunilor desfașurate. Odată cu trecerea timpului, violența pare sa se acutizeze, semn că recurgerea la agresivitate este considerată încă soluția de dominare a adversarului. De menționat că Alvin Toffler, în lucrarea sa „Powershift”, accentua, încă la începutul anilor 1990: „Capacitatea de hiperviolență, pe care o concentrau odată doar câteva națiuni, devine acum dispersată democratic, dar primejdios. Exact în același timp, natura violenței însăși suferă, profunde schimbări devenind tot mai dependentă de tehnologii intensive ale cunoașterii ca, microelectronica, materialele avansate, optica, inteligență artificială, sateliții, telecomunicațiile și simulările și software-ul evoluat”. Principalele moduri de manifestare a violenței la nivelul conflictelor asimetrice sunt:
– metode asimetrice și asincrone folosite cu abilitate;
– surpriza tehnologiei, care poate conferi avantaje circumstanțiale neanticipate de marile puteri militare;
– miza pe capacitatea cantitativă, combinată cu avantajele situaționale (inițiativa, obiective limitate, linii scurte de comunicații, teren cunoscut, timp suficient de desfășurare și pregătire a pozițiilor de luptă);
– folosirea armelor de distrugere în masă, a rachetelor și a forțelor pentru operații speciale;
– subversiunea și terorismul combinat;
– formarea unor capacități aeriene de apărare antiaeriană, rachete, mine de război si navale, achiziționarea de arme de distrugere în masă și rachete cu rază mai lungă de acțiune, pentru descurajarea SUA si intimidarea vecinilor;
– folosirea potențialului avansat de comandă și control, instruire, întreținere, informații secrete și cercetare-recunoaștere, de administrare, a condițiilor și circumstanțelor situaționale favorabile;
– conflictul marilor puteri militare regionale, desfășurat de forțe „hibrid” numeroase, împotriva marilor puteri ale lumii (SUA, de exemplu), având ca suport tehnologiile letale avansate și posibilele alianțe si condiții stabilite în plan regional;
– folosirea forței și violenței militare;
– operațiuni altele decât războiul;
– traficul cu narcotice și alte acțiuni criminale cu implicații pentru securitatea națională ;
– operațiuni simultane (efectul de rețea al unor sau chiar mai multor condiții și circumstanțe).
Închei cercul demonstrației mele asupra modurilor de manifestare a violenței în cadrul confruntărilor asimetrice cu o concluzie extrem de pertinentă și avizată: „Elanul schimbării se îndreaptă spre întărirea capacităților combative de joasă intensitate cu tehnologii noi și îmbunătățite – senzori, comunicații pe baza spațială, arme non-letale si robotice. Ceea ce sugerează că nouă formă de război, proprie celui de-al Treilea Val, se poate dovedi în timp la fel de puternică împotriva guerilelor si oponenților pe scară mică, purtând un război de tip Primul Val, ca și contra armatelor de stil irakian, proprii celui de-al Doilea Val.
CAPITOLUL 3
3.1. Există mai multe clasificări ale conflictelor și războaielor, în funcție de o mulțime de criterii. În ceea ce privește strategiile asimetrice, trebuie spus ca ele țin de natura conflictelor și de modul de ducere a acestora, de ieșirea din linearitate și intrarea în spațiul multidimensional. Este într-un fel, ceea ce s-a petrecut cu geometria, în saltul făcut de la geometriile euclidiene, la cele neeuclidiene, adică de la spațiul ideal la cel real. Războiul se ancorează în realitatea fiecărei epoci, iar realitatea secolului XXI este una de tip informațional, spațial, fluid, asimetric. Lumea se deosebește prea mult (unii au ajuns în cosmos, alții au rămas în colibe), pentru a-și mai permite azi vreo simetrie. „Noua manifestare a corelației dintre spațiu, timp și luptă armata se concretizează în arta militară modernă și prin concepția de adâncime. Aceasta reprezintă extinderea acțiunilor militare în timp, spațiu, resurse și scop, pentru a asigura obținerea de informații și influențarea evoluției situației în sensul dorit, pe toată adâncimea câmpului de luptă. Potrivit specialiștilor militari americani, adâncimea constituie unul dintre cele cinci principii de bază în acțiunile militare, alături de inițiativă, rapiditate, sincronizare și flexibilitate“. Strategia, indiferent care ar fi derivatul său modern ce nu mai ține seamă de sensul inițial al termenului, este inseparabilă de noțiunea de conflict, iar aceasta din urmă este de neconceput fără relația inamic. Așadar, strategia ține de zona conflictului, iar această zonă include, în primul rând, războiul, ca formă extremă a conflictului și conflictul ca atare, cu toate derivatele sale. Războiul, ca fenomen social, a primit de-a lungul timpurilor, diferite reguli de confruntare, instituindu-se, în cele din urmă, dreptul păcii și al războiului. Dar războiul acela al epocii lui „Tirez-vous messieurs les englais“ nu mai există. În timpurile moderne, războiul s-a întors la arta antichității, devenind o confruntare de mișcare, la care participă armate profesioniste, înzestrate cu mijloace perfecționate, cu sisteme de arme. În acest sens, putem aprecia că războiul, în calitate de conflict armat, cu doi sau mai mulți beligeranți, a trecut prin următoarele faze:
a. războiul antic de invazie, declanșat prin surprindere, cu armate specializate, care era un război asimetric, întrucât popoarele de războinici atacau popoarele sedentare, inițial neînarmate și nepregătite pentru astfel de confruntări; b) războiul clasic, caracterizat prin înfruntarea cavalerească, de cele mai multe ori în limitele dreptului păcii și al războiului, între două armate aproximativ egale ca instruire, dotare și strategie (războaiele de tipul celor napoleoneene, precum și primul și cel de al doilea razboi mondial); aceste războaie erau de tip simetric; c) războiul modern, care are o mulțime de forme și expresii, de la cele clasice în general, simetrice, la cele non-contact, care sunt evident, asimetrice, de la cele de sancționare sau impunere a unui anumit comportament la cele teroriste; d) conflictul violent, care la rândul lui, cuprinde conflictul armat, altul decât războiul cu beligeranți, și conflictul violent nearmat. Războiul este definit de mulți autori ca o confruntare violentă între toate componentele activității sociale: politica, economică, diplomatică, ideologică, psiho-morală , informațională . Caracteristicile lui principale par a fi: concepție consonantă cu evoluția gândirii umane, decizie informaționalizată, execuție definită pe mulțimea mijloacelor ultraperfecționate, percepție moderată; strategia totală va înlocui strategia militară; dispariția clasicei frontiere între pace și război; acțiunile non-violente vor fi completate cu acțiuni militare; confruntarea militară- preventivă, amenințătoare, de descurajare pentru pace. Unul din cele mai importante elemente ale asimetriei confruntărilor este dat de spațiu. Caracteristica lui fundamentală în războiul modern este fluiditatea. „Spațiul de luptă fluid este o suprafață de teren determinată de posibilitățile maxime ale marilor unități / unităților de a descoperi și angaja inamicul simultan la toate cele trei niveluri ale artei militare (tactic, operativ, strategic) în minimum două medii simultan, în scopul lovirii decisive a centrelor de gravitate / punctelor decisive ale acestuia și al înfrângerii lui psihice si fizice."
3.1.1. Războiul non-contact este un efect al noilor tehnologii. Cauza lui se află însă în altă parte. Pentru că înseși noile tehnologii își află rațiunile în nevoia de a preveni contactul direct, care a fost dintotdeauna foarte dur și a produs numeroase victime omenești. A lovi de departe, fără a putea fi lovit, a fost visul și idealul oricărui războinic, oricărui conducător militar. În acest scop au fost folosite toate mijloacele posibile, de la cele informaționale la cele ale dezinformării și inducerii în eroare, de la manevra strategică de întoarcere la lovirea cu ajutorul rachetelor și aviației strategice. Aceasta este o realitate pe care au prefigurat-o și configurat-o în fel și chip toți marii strategi ai lumii, de la Sun Tzu la Clausewitz, și toți marii comandanți, de la Gingis-Han la Napoleon, de la Alexandru cel Mare la Schwartzkopf. Anumite aspecte ale acțiunilor non-contact (cel puțin în ceea ce privește unele etape ale pregătirii și desfășurării acestora) s-au manifestat în toate timpurile, în cvasitotalitatea războaielor și în totalitatea strategiilor militare. Acest lucru se exprimă în însuși faptul că, de cele mai multe ori, succesul într-un război se pune tranșant pe reușita surprinderii strategice. Ori după cum se știe, surprinderea strategică nu se poate realiza decât prin acțiuni (cel puțin în faza realizării dispozitivului strategic) non-contact. Printre aceste acțiuni cele mai recunoscute sunt cele care se referă la:
– manevra strategică de întoarcere;
– manevra strategică pe direcții (linii) exterioare sau interioare;
– ofensivă din mișcare (în faza de pregătire);
– bombardamentul strategic.
Toate acestea (și formele derivate) erau, de fapt, etape non-contact ale războiului de contact, pentru ca, în cele din urmă, tot se producea un contact între grupările principale de forțe. Însă problema războiului non-contact s-a pus tranșant abia după experiența dramatică a americanilor în Vietnam. Aici, pentru prima oară în istoria confruntărilor militare, s-a realizat marea divergență dintre tehnologie și strategie, dintre fizionomia războiului și filosofia războiului, dintre fair-play-ul războiului și parșivitatea acestuia. Arta înșelăciunii definită cândva de Sun Tzu reînvia după un șir de dezastre, de fapt, după o epocă de catastrofe politice și dezastre militare, războiul din Vietnam fiind ultimul dintre ele (ultimul dedicat marii filosofii a confruntărilor-contact de tip militar). Interesant este că noul tip de război – războiul non-contract – nu se datorează revoluției intriseci a artei militare, întrucât o astfel de revoluție nu a avut încă loc. Acest nou tip de război se datorează presiunii societății civile, mai exact, societății americane, care nu mai acceptă (cel puțin până la atacul terorist asupra ei din 11 septembrie 2001) să-și sacrifice fiii pe câmpurile de bătaie, indiferent care ar fi, cum ar fi, câte ar fi și pentru cine ar fi scopurile și obiectivele războiului. Războaiele duse de SUA nu sunt războaie impuse, întrucât se consideră (până la 11 septembrie 2001) că teritoriul SUA nu este amenințat și nu poate fi amenințat de nimeni, ci soluții alese. Ori societatea americană – supertehnologizată – nu mai poate accepta pierderi umane (cel mult, poate accepta anumite cheltuieli). A fost de-ajuns o singură imagine din Somalia, care arată că un pilot al forțelor armate ale SUA a fost umilit. Ultima dintre expresiile războiului asimetric o reprezintă atacul terorist asupra celor două turnuri din New York și asupra Pentagonului, atac în care si-au pierdut viața mii de nemilitari. Indubitabil, congresmenii americani, sub presiunea societății civile, să retragă imediat trupele din această țară. Războiul non-contact, aici, nu fusese posibil. După atacul terorist asupra Americii, lucrurile s-au mai schimbat. Americanii au înțeles că nu sunt invulnerabili și că un război nu se duce numai pe teritoriile altora. Au înțeles perfect că, în noile condiții, terorismul nu mai este un simplu mijloc de presiune, ci o ripostă asimetrică, un război asimetric. În cele din urmă, nolens- volens, angajarea militară se produce într-un spațiu extrem de fluid, care nu are limite ce nu pot fi schimbate. În acest caz, conceptul de angajare militară trebuie redefinit. Războiul non-contact, teoretic, s-a născut, într-un fel, din conceptul strategic „bătălia aeroterestră – 2000” și din ceea ce s-a numit la acea vreme „lovitură în adâncime”. Totuși, acea concepție, potrivit căreia trebuiau lovite obiectivele inamice de pe adâncimea strategică și separate eșaloanele strategice pentru a se preveni reacțiile ofensive ale apărării, sau în cadrul ofensivei inamice, introducerea în operație a eșalonului doi strategic și rezervelor reprezintă doar o modernizare a concepției clasice de ducere a războiului, adică o amplă manevră aeroterestră permisă de mijloacele modernizate (sistemele de arme) care începeau să intre, cu sau făra voie, în dotarea forțelor armate ale țărilor NATO. Războiul non-contact este altceva. El este o acțiune de mare amploare, desfășurată în toate mediile spațiului strategic (spațiului de confruntare) și prin toate mijloacele, de la cele informaționale la cele politice și diplomatice, de la cele cosmice la cele aeriene, terestre și maritime, astfel încât inamicul să nu aibă posibilitatea să riposteze sau riposta lui să fie lipsită complet de orice eficiență și să nu presupună nici un fel de implicații sau de urmări negative în plan strategic. Obiectivul strategic al acestui tip de război este victoria fară pierderi din partea forțelor proprii, scopul este supunerea inamicului fără a-i da posibilitatea să lupte, să se poată apăra sau să reacționeze în vreun fel, care să afecteze forțele proprii ale celui care atacă. Căile strategiei războiului non-contact sunt: descurajarea inamicului (adversarului); presiunea psihologică, economică și militară; coalizarea forțelor, instituțiilor și organismelor internaționale împotriva celui vizat; satanizarea conducătorilor; războiul psihologic și informațional; angajarea limitată prin lovirea (cu mijloace informaționale, cosmice, aeriene, maritime și chiar terestre), precum și, la nevoie, cu ajutorul forțelor speciale a punctelor vulnerabile (fără efecte colaterale sau cu efecte colaterale minime) și a centrelor vitale, astfel încât reacția adversă să devină imposibilă, fără obiect sau ineficiență, iar capitularea adversarului sigură. Războiul din Golf din 1991 împotriva armatei lui Saddam Hussein a reprezentat prima formulă modernă reușită a acestui tip de război. Este totuși o formulă experimentală, încă nepusă la punct, dar care reliefează cum nu se poate mai bine rolul tehnologiei în evoluția artei militare și a strategiei acțiunilor directe, chiar dacă nu avem încă bine fundamentată noua paradigmă a teoriei strategiei asimetrice și artei militare adecvate. Unii susțin că razboiul non-contact ar fi posibil numai într-un sens – de la cel avansat tehnologic la cel înapoiat tehnologic – de la sisteme de arme, la armele războiului clasic. Aceasta este doar o parte a adevărului. Desigur, totdeauna țările puternice vor folosi avantajul tehnologic militar (și nu numai militar) pentru a-și impune politica și a-și realiza interesele în fața tărilor mai slab dezvoltate. În acest caz, războiul non-contact este un produs al strategiilor asimetrice, atât în planul raportului de forțe, cât și în ceea ce privește căile, mijloacele și acțiunile. Există însă și reacția (sau acțiunea), tot asimetrică, a celui slab împotriva celui puternic, a celui izolat împotriva coaliției sau alianței, a celui care se consideră frustrat împotriva celui care domină, printr-o gamă foarte largă de forme și procedee ale războiului asimetric, din care nu lipsesc guerila, războiul total și mai ales terorismul. Asimetria, în razboiul non-contact, este totdeauna relativă, greu de evaluat și de prognozat. Ea este, de regulă, o expresie a unei realități disproporționate, dar nu înseamnă neapărat disproporție, inferioritate sau superioritate, ci doar diferență. Diferența în ceea ce privește forțele, căile și mijloacele, mentalitatea și strategia. Războiul non-contact devine din ce în ce mai mult o realitate strategică a prezentului și se preconizează a fi o caracteristică importantă a viitorului. Sistemele de arme, noile strategii totale permit și, în același timp, impun o altfel de desfășurare a confruntărilor, în sistem non-contact sau, în orice caz, într-un altfel de contact. Totusi, războiul non-contact nu înseamnă, în mod obligatoriu, asimetrie, adică diferența (diferențiere a părților separate de o axă). El înseamnă doar acțiuni la mare distanță, în afara unui contact stricto sensu, în care se pot confrunta forțe diferite sau aproximativ egale, după strategii diferite sau după strategii asemănătoare. De aceea, războiul non-contact este și nu este o expresie a strategiilor asimetrice. De altfel și denumirea de non-contact este relativă și transparentă ca semnificație. Non-contact poate însemna doar un altfel de contact, adică un contact la foarte mare distanță, prin informație, prin foc, prin acțiuni extrem de complexe, pe un spațiu multidimensional și în toate mediile posibile.
3.1.2. Războiul disproporționat este în întregime un produs al strategiilor asimetrice. În aceeași măsură se poate însă spune că și strategiile asimetrice se fundamentează pe conceptul de război disproporționat. Cu alte cuvinte, războiul disproporționat produce strategii asimetrice și, la rândul lui, este el însuși un produs al strategiilor asimetrice.Este foarte interesant de analizat acest concept și interdependențele care rezultă de aici. Pentru ca războiul disproporționat este un concept, dar el este și un fapt. Ca și strategiile asimetrice, el rezultă dintr-o realitate bazată pe disproporții. Într-o lume în care șansele sunt diferențiate, și confruntările sunt diferențiate. Diferențele și disproporțiile sunt deopotrivă o realitate, un scop și un mijloc de promovare a unor politici de materializare a unor interese. Ultimele confruntări militare – operația aero-terestră și navală Furtuna Deșertului, operațiunea aeriană Forța Aliată împotriva Iugoslaviei și ofensivele din Afganistan și Irak – sunt forme actuale ale războiului disproporționat. De altfel, toate războaiele care au ca obiectiv impunerea păcii într-o anumită zonă, impunerea anumitor interese sau a unui anumit comportament sunt de tip disproporționat. Mai exact, sunt războaie non-contact de tip disproporționat. Nici acest concept nu este nou. Într-o formă sau alta, îl întâlnim în mai toate tipurile de confruntări militare și se exprimă în ceea ce, în mod obișnuit, se numește raport de forțe. Dar, într-o confruntare de tip simetric, disproporția necesară obținerii avantajului scontat nu poate fi realizată decât prin manevre subtile, astfel încât, pe anumite direcții, să se obțină, la momentul oportun, acea superioritate de forțe și mijloace care să permită lovirea puternică a adversarului, cucerirea și menținerea inițiativei strategice. Acesta nu este însă decât un joc strategic într-o confruntare ca toate confruntările. Războiul disproporționat, chiar dacă își află originea în raportul de forțe, este cu totul altceva. El este un concept strategic de sine stătător, care are individualitate și forță, determinații obiective, o mulțime de conotații și de efecte aparte, în toate planurile – strategic, operativ și tactic și, mai ales, o evoluție greu previzibilă. Războiul disproporționat nu este doar o consecință , ci și un proiect. El este dinainte hotarât și ingenios proiectat de partea care-și poate permite sa aibă inițiativă strategică, este riguros planificat și pregătit cu meticulozitate. Este adevărat, cu excepția Statelor Unite ale Americii, puține țări din lume își pot permite să conceapă și, cu atât mai puțin, să declașeze, să susțină și să ducă un război disproporționat. Dar și marele lider al lumii democratice, deși cultivă de mai
multă vreme conceptul strategic de război disproporționat de foarte puține ori și-a permis să ducă de unul singur un astfel de război. De cele mai multe ori, americanii au preferat să realizeze o coaliție de state care sa impună prin forța părții adverse (de regulă, un stat din lumea a treia sau unul izolat) un anumit comportament. Putem considera războiul disproporționat ca o soluție pentru rezolvarea prin forță (conflictual, asimetric) a unui diferend, de regulă pentru impunerea unui anumit tip de comportament, beligeranții fiind într-o disproporționalitate majoră, atât din punct de vedere politic, cât și în ceea ce privește forțele, mijloacele și strategia adoptată, de o parte aflându-se o mare putere, o alianță militară puternică sau un grup de state, iar de cealaltă parte situându-se un „stat rebel”, un regim dictatorial, un centru de proliferare a violenței, terorismului, instabilității sau altor amenințări. Războiul disproporționat nu este un război obișnuit, ci o modalitate de a sancționa un adversar (un stat, un regim politic, o țară) prin mijloace militare, de a tranșa rapid o soluție, de a impune. Dar și reacția celui atacat (sau atacul lui preventiv dus de regulă cu mijloace extrem de diferite, mai exact, cu orice mijloace, mai ales prin terorism) face parte tot din războiul de tip disproporționat (riposta asimetrică de la mic la mare). Război disproporționat este însă și cel care are loc în momentul de față între Israel și palestinieni. Israelul acționează sau reacționează cu o armată bine organizată și cu mijloace de luptă performante, pe când palestinienii acționează sau reacționează prin ceea ce ei numesc Intifada, războiul total, războiul sfânt, care nu este altceva decât o formă a guerilei și a terorismului, sau a tuturor formelor de acțiune și de reacție la un loc. În consecință, războiul dispropoționat se înfățișează în următoarele ipostaze:
a. ca ultim mijloc pentru impunerea prin forță unui stat sau unei populații a unui anumit tip de comportament, dictat sau hotărât de interesele unei mari puteri, ale unei coaliții de state, ale unei alianțe sau ale comunității internaționale;
b. ca ultim mijloc pentru impunerea păcii;
c. ca ultimă modalitate pentru înlăturarea, cu forțe din afară, a unui regim dictatorial;
d. ca modalitate de lichidare a rezistențelor care se opun instaurării noii ordini mondiale;
e. ca mod de răzbunare, mai ales prin terorism și alte acțiuni neconvenționale.
Condițiile în care se duce un astfel de război sunt urmatoarele:
a. voința politică zdrobitoare;
b. superioritate tehnologică indiscutabilă;
c. coaliție de state care să realizeze o grupare de forțe imposibil a fi echivalată (exemplu: coaliția de state împotriva Irakului în 1991);
d. mandat ONU;
e. imagine mediatică favorabilă;
f. existența (sau crearea) ostilității generale împotriva statului vizat (a regiunii, zonei, populației etc.).
Reacțiile statului (regiunii, populației etc.) vizate de un astfel de război pot fi foarte diferite:
a. supunere imediată ;
b. acțiuni de răspuns, de regulă prin guerilă sau prin terorism;
c. război total.
Totuși,șansele de reușită ale statului vizat (dacă prin reușită se înțelege victoria) de războiul disproporționat sunt minime. Pentru că un astfel de război urmarește în primul rând paralizarea reacției. De aceea, el se desfașoară în toate mediile și prin toate mijloacele. Lovitura aplicată este deopotrivă politică, mediatică, informațională, asupra sistemelor de comandă și control, asupra economiei (embargoul), culturii, învățământului și, bineînteles, asupra forțelor armate. Astfel de
războaie tind să devină (cel puțin în noul concept strategic NATO) o modalitate a democrațiilor occidentale de a impune respectarea drepturilor omului, de înlăturare a regimurilor dictatoriale, de prevenire și descurajare a crizelor, de combatere a terorismului, de asigurare sau impunere a păcii. Pentru ca, între a nu face nimic, acceptând astfel dezastrele și masacrele de tipul celor care s-au petrecut în Rwanda, Iugoslavia și în Statele Unite (ca urmare a atacului terorist din 11 septembrie 2001), și a acționa prin forță, este preferabila acțiunea rapidă, imediată și eficientă,
(chiar încălcând suveranitatea statelor respective), descurajând astfel degradarea situației și prevenind declanșarea unui conflict și mai mare, poate chiar a unui război care ar fi posibil să dureze zeci de ani și să producă sute si sute de victime.
3.1.3. Războiul popular (total) a apărut ca o reacție la războiul disproporționat. Un astfel de război se duce, de regulă, în inferioritate tehnologică și constă în mobilizarea totală a resurselor (demografice, morale, materiale, culturale, teritoriale) pentru a face față unei invazii. Cel puțin așa a fost el definit în toate timpurile. Acest tip de război reprezintă una din cele mai concludente expresii ale strategiilor asimetrice. Forței tehnologiei i se opune voința unui popor întreg de a-și păstra țara, limba, obiceiurile, modul de viață. Un astfel de obiectiv al unui război pare generos si eroic. Întregul sistem de valori de până acum se fundamentează pe un astfel de concept. Războiul de tip popular este specific epocii națiunilor. Războaiele de eliberare națională au îmbrăcat, în mare parte, forma războaielor populare. În unele țări, însă ele s-au transformat în războaie între clanuri pentru acapararea puterii politice și au dus practic la distrugerea țărilor respective. De aceea, în epoca modernă, în epoca prezentă și, mai ales, în cea viitoare, se pare că războaiele de tip popular (total) își pierd importanța, datorită, pe de o parte, procesului de mondializare (care este îndreptat împotriva individualității și supremației națiunilor) și, pe de altă parte, perfecționării mijloacelor de luptă, profesionalizării armatelor și apariției războaielor non-contact. Irakul în 1991, Iugoslavia în 1999, Afganistan în 2002, au fost puse în imposibilitatea de a reacționa prin acest tip de război. Cu alte cuvinte, în epoca societăților de tip informațional, războiul total – așa cum îl știm noi – se pare ca nu mai este posibil. Pentru ca nici o țară din lume nu este și nu mai poate fi dispusă să accepte să fie lovită de la distanță (fără sa poată reacționa în vreun fel), să -și expună adică populația, economia, teritoriul și valorile acumulate prin secole unor lovituri pe care nu le poate nici contracara, nici opri. Într-un fel, omenirea se întoarce la antichitate, războiul devenind aproape în exclusivitate o treabă a politicienilor și a profesioniștilor. Eroismul, patriotismul, lumea legendarilor eroi naționali, sistemele de valori care au animat secole de-a rândul omul de rând se pare că și-au trăit traiul. Cel puțin așa pare, deși este greu de crezut că poate dispărea așa ceva.
3.1.4. Dacă războiul de tip popular total pare să nu mai fie posibil (cel puțin așa se lasă impresia), guerila nu-și pierde nimic din forța sa tradițională. Guerila este un produs al strategiei asimetrice și constă într-o modalitate de răspuns neconvențional, prin violența, la o politică neconvenabilă dusă în general de state, dar și împotriva statelor. Luptătorii guerilelor acționează după regulile atacului prin surprindere, ale hărțuirii, distrugerii și chiar prin mijloace ale terorismului. Guerila lovește deopotrivă punctele slabe și punctele tari, caută vulnerabilitățile, sensibilitățile, dar și punctele-cheie și centrele de putere. Acțiunile guerilelor nu au nici logică, nici morală, nici ritm, nici reguli. Ele se desfășoară zi și noapte, douăzeci și patru de ore din douazeci și patru, pretutindeni și prin toate mijloacele. Luptătorii guerilelor acționează în grupuri mici, cu armament ușor, deopotrivă, după regulile acțiunii armate, după cele ale conspirației și chiar prin mijloace specifice terorismului. De aceea, guerila este foarte greu de controlat și de contracarat. După al doilea razboi mondial, guerila a luat o dezvoltare fără precedent, îndeosebi în America Latină, dar și în Africa, în Asia, în Caucaz si chiar în Balcani. De remarcat că, în aproape toate situațiile, acțiunile guerilelor au realizat scopurile pe care și le-au propus sau măcar o parte din acestea. Nimeni nu a reușit, până în momentul de față, să controleze total fenomenul guerilelor. Guerila a fost îndreptată îndeosebi împotriva guvernelor din anumite țări, îmbrăcând forma unor acțiuni armate violente, desfășurate prin surprindere, prin care se urmăreau scopuri separatiste, obiective revendicative, unele vizând cucerirea puterii politice, altele – destrămarea statelor naționale sau obținerea unor avantaje financiare, materiale sau teritoriale. Războiul de guerilă – ca formă asimetrică de acțiune sau de reacție – este considerat incomod și foarte periculos, indiferent care ar fi forțele și mijloacele care se opun acestuia. Guerilele columbiene, cele albaneze din Kosovo și din F.R.I Macedonia, ETA si IRA, ca și cele afgane și cecene au dat și dau mare bătaie de cap autorităților statale și organismelor internaționale care încearcă să stăpânească sau măcar să pună sub control fenomenul. Deși folosește și mijloace și procedee ale terorismului, guerila nu este terorism. Guerila este un tip de război foarte dinamic și de o mare diversitate (în ceea ce Acțiunile Armatei de Eliberare din Kosovo au dus la crearea unei situații extrem de complexe, care a necesitat intervenția ONU, apoi a NATO, scoaterea provinciei de sub controlul Iugoslaviei și trecerea ei sub controlul internațional; la fel, acțiunea Armatei de Eliberare din F.R.I. Macedonia a determinat intervenția NATO și realizarea unui acord care se dorește a fi favorabil albanezilor din F.R.I. Macedonia. Privește procedeele de acțiune, legat de un anumit spațiu, și care urmarește scopuri limitate (răsturnarea unui guvern, obținerea unor drepturi, independența statală, separatism teritorial sau autonomie, cucerirea puterii politice etc.). Guerila se opune unei armate regulate, cu capacitate de luptă ridicată, dar nu prin strategia și tactica proprii unei armate, ci prin cele specifice acestui tip de război. Niciodată luptătorii de guerilă nu vor accepta sa acționeze pe fronturi constituite și prin mijloace acceptate sau controlabile. Guerila este un război care se supune unei singure teorii, cea a haosului și nici acesteia pe de-a întregul. Războiul de guerilă este un produs tipic al strategiilor asimetrice și, deși are aproape aceeași filosofie pretutindeni, filosofia lui este extrem de felurită. Pentru că guerila este un război al situațiilor, nu o situație a războiului.
3.1.5. Termenul revoluție este foarte întrebuințat și foarte controversat. Toți înțeleg prin el un mod de a schimba o ordine printr-o altă ordine, adică un mod de a prelua, prin violență, puterea. Revoluțiile de până acum – începând cu cea franceză din 1789, continuând cu cea bolșevică din 1917 și finalizând cu cea româna din 1989 – n-au făcut altceva decât să schimbe un regim cu alt regim și să înlocuiască o putere printr-o altă putere, în numele unor principii, mai exact, al unor interese. Revoluțiile, inclusiv cele armate, sunt politice. De aceea, mijloacele de punere în practică a principiilor (pentru realizarea intereselor) sunt dintre cele mai felurite. În aceste condiții, nu sunt respectate niciodată regulile confruntării armate, nici cele ale războiului civil, nici cele ale guerilei. Revoluția este o rapidă declanșare de energii, iar strategia ei este întotdeauna de tip asimetric. Revoluția este o acțiune rapidă, declanșată adesea prin surprindere, care cuprinde etape ale unor manifestări pașnice masive și etape violente prin care se urmărește preluarea puterii și punerea în operă a unui program de reforme, alcătuit pe alte principii și într-o cu totul altă filosofie decât cele prezente. Deși există tentația de a abuza de termenul revoluție, trebuie spus că nu toate mișcările sociale prin care se vizează preluarea puterii, cu sau fără violență, sunt revoluții. Revoluțiile presupun nu doar preluarea puterii (care se poate obține,
adesea, printr-o simplă lovitură de stat), ci schimbarea radicală, profundă, de structuri, de forme și de mentalități, potrivit unei noi filosofii. Revoluțiile sunt rezultatul unor acumulări, sunt mari izbucniri de energie, sunt modalități de schimbare socială radicală, sunt schimbări sociale reale și treceri la o nouă condiție umană, sunt autentice conflicte asimetrice.
3.1.6. Acest tip de război rezultă fie din nereușita unei revoluții (și atunci el poartă, cel puțin în etapa inițială, amprenta strategiei asimetrice), fie din lupta pentru putere dintre două clanuri sau grupări de forțe interne, fiind ultima etapă – cea armată, violența acesteia. Caracteristica principală a războiului civil este aceea că se desfășoară în interiorul unei țări, între două forțe sau mai multe forțe care urmăresc obținerea puterii politice. În aceste condiții, războiul civil ar trebui să aparțină strategiilor simetrice, fiecare dintre părți având exact aceleași obiective și chiar aceleași mijloace pentru a le realiza. Totuși, războiul civil face parte din spectrul strategiilor asimetrice, datorită paletei foarte largi, adesea imprevizibile, de ducere a acțiunilor. Război civil poate fi numit și cel din Bosnia, din 1995, dintre forțele bosniace și armata sârbilor bosniaci. Numai că, în cele din urmă acest război, ca mai toate războaiele din fosta R.F.S. Iugoslavia, a căpătat aspectul unei confruntări clasice dintre două armate regulate. La fel s-au petrecut lucrurile cu războaiele din Somalia, Angola, Irlanda de Nord și într-un anume fel, cu cele din spațiul caucazian, care au evoluat între strategiile asimetrice (în sensul implicării marilor puteri și organismelor internaționale) și strategiile confruntărilor simetrice. Cu alte cuvinte, flexibilitatea mare a acestui tip de confruntări le scoate din filosofia războiului, din regulile aspre dar exacte ale luptei dintre două armate și, în cele mai multe cazuri, rigide. De altfel, de aceea i se și spune război civil, apelându-se la o contradicție în termeni.
3.1.7. Terorismul este considerat, după conflictele etnice, ca una dintre cele mai mari amenințări la adresa securității și stabilității. Într-adevăr, crima organizată și terorismul au proliferat foarte mult în ultimele decenii, astfel încât la intrarea în mileniul trei, aproape că nu există stat sau organism internațional care să nu-și pună problema apărării și protecției împotriva acestui flagel. Terorismul este, deopotrivă, o agresiune și o reacție la agresiune. Ca agresiune, el vizează crearea unei situații instabile, de teamă și teroare, de care să profite anumite cercuri. Această noțiune – anumite cercuri – este greu identificabilă și la fel de greu cuantificabilă. Experiența ultimelor decenii a arătat că traficul de droguri, crima organizată și legat de acestea, terorismul reprezintă un adevărat cancer al societății moderne, care este vulnerabilă la acele subversiuni și diversiuni ce proliferează sub aura democrației, libertății de mișcare și de organizare ale drepturilor omului. Acest flagel a cuprins practic întreaga societate omenească, de la faubourg-urile sărace la marile centre de civilizație, de la lumea interlopă la marea finanță, de la stradă la rețelele de Internet. Există însă și un alt fel de terorism, cel care se prezintă ca o reacție a celui slab în fața celui puternic. În acest sens, terorismul se prezintă ca expresie a războiului disproporționat, ca reacție la acest tip de război. Dreptul internațional nu-l acceptă, marile puteri îl reprimă, organismele internaționale îl condamnă. Dar el există și se dezvoltă, fără să-i pese de ceea ce gândește lumea despre el. Ultima lui acțiune de proporții este atacul din 11 septembrie 2001 asupra celor două turnuri din New York și clădirii Pentagonului. Ca urmare a acestui fapt, Statele Unite ale Americii și întreaga lume au declarat un război de lungă durata împotriva terorismului de orice fel, încercând să preia în felul acesta inițiativa strategică și să treacă la o ofensivă complicată și necruțătoare.
Există, deci, mai multe feluri de terorism:
– cel al lumii interlope împotriva lumii normale;
– cel declanșat de criminalitatea organizată;
– cel al traficanților de droguri;
– cel informațional (ciberterorismul);
– cel mediatic;
– cel politic;
– terorismul de stat;
– cel susținut de anumiți centri de putere;
– cel al statelor sărace împotriva statelor bogate;
– cel declanșat împotriva mondializării;
– cel care reprezintă o reacție de răspuns la opresiunile, presiunile și acțiunile marilor puteri, grupărilor de state, alianțelor etc.;
– cel de tip militar.
Formele de manifestare a terorismului sunt foarte diversificate și de aceea, terorismul nu are limite. Există un terorism vulgar, brutal și unul care folosește mijloace elevate, un fel de terorism „elegant“, există un terorism psihologic și unul intelectual, unul „civil“ și unul „militar“. Terorismul, însumat la scara planetară, reprezintă un adevărat război – războiul mileniului – dus prin toate mijloacele posibile. La Beirut, spre exemplu, atentatele teroriste care au vizat ambasada Statelor Unite (aprilie 1983) și cazarma marinarilor (octombrie 1983) au provocat 257 de morți. Nu s-a declanșat nici o urmărire judiciară; n-a fost nici un condamnat. Totuși, atentatele politice au scăzut: în anul 1975 – 345; 1987 – 666;1991 – 565; 1992 – 363; 1993 – 431; 1994 – 322; 1995 – 440; 1996 – 296; 1997 – 30424. În urma atacului terorist din 11 septembrie 2001, lucrurile s-au schimbat însă fundamental. Terorismul este acum considerat ca război, iar Statele Unite ale Americii – cea mai mare forță economică și militară a mileniului, având sprijinul NATO și al unei mari părți a populației planetei, a declarat război îndelungat, până la capăt, până la obținerea victoriei, terorismului. Va fi un război greu, cu escaladări, victime și, ca orice război, cu victorii, înfrângeri și nedreptăți. Securitatea internațională se va confrunta în continuare cu o serie de pericole regionale transnaționale, asimetrice. Terorismul va fi în continuare o amenințare importantă, în special atunci când în actele teroriste sunt folosite arme de distrugere în masă. În ansamblul lor, toate aceste pericole mai mici sau mai mari se constituie
într-un obstacol major în calea mondializării și va continua sa absoarbă o mare parte din timpul, energia și resursele armatelor. Nu există o viziune unitară asupra viitorului. Unele state și grupări de state resping rolul jucat pe plan mondial de Statele Unite și se simt amenințate de
extinderea rapidă a idealurilor, culturii și instituțiilor „occidentale". Acestea recunosc, în general, superioritatea militară a Statelor Unite și urmăresc să -și atingă scopurile, evitând o angajare cu armata americană. Vor face însă tot felul de eforturi asimetrice și asincrone pentru a evita, a încetini, a opri, a preveni sau a distruge inițiativele americane și vor continua să susțină și să sprijine tot felul de activități antiamericane. Vor adopta frecvent atitudini care nu se încadrează în normele internaționale acceptate(despotism, extremism violent, teroare, folosirea inacceptabilă a forței militare), încercând să ocupe o poziție mai bună, concomitent cu subminarea ordinii stabilite sau în curs de stabilizare. Deși aceste entități nu sunt legate în prezent de o ideologie larg răspândită, este posibil ca, în viitor, să apară și să prolifereze și o astfel de ideologie, sub retorică oferirii unei contraponderi la puterea Statelor Unite. Ciberterorismul este definit de Mark Pollitt, din cadrul FBI, ca „un atac premeditat, motivat politic, împotriva informației, sistemelor informatice, programelor informatice și datelor, împotriva țintelor luptătoare și necombatante, de către grupuri subnaționale sau de agenți clandestini.’’ Obiectivul său este să altereze sau să distrugă informația, îndeosebi pe cea de valoare strategică. Se acționează anonim, imprevizibil. Atacurile asupra serverului Yahoo(saturarea acestuia) sunt evidente, demonstrând veleitațile enorme ale acestui gen de terorism, care pare a deveni un terorism al viitorului. El constă în efectuarea clandestină a unor operații informatice prin intermediul unor site-uri și al unor servere anonime ce protejează identitatea celor care se conectează la ele. Aceste operații sunt de două feluri: de destabilizare, adică de paralizare parțială a unor sisteme de informații, pentru a le slăbi și a pătrunde în interiorul lor(prin procedeul „cal troian“, prin trasee electronice etc.); de distrugere totală a sistemului de protecție. Acest lucru este deosebit de periculos, dacă se are în vedere că astfel de sisteme se află în telecomunicații, rețele de distribuție a apei, gazelor, electricității, petrolului, în rețelele de transport, în serviciile de urgență, în sistemele de securitate și în cele de apărare națională, în serviciile guvernamentale etc. Pentru ciberteroriști, acestea sunt ținte foarte importante asupra cărora pot acționa de la distanță, rapid și într-o relativă siguranță.
3.2. 3.2.1. După al doilea razboi mondial, amenințările au evoluat în două direcții: în sus, prin apariția și proliferarea armelor de distrugere în masă și a sistemelor de arme de mare precizie, și în jos, prin multiplicarea tensiunilor și situațiilor conflictuale. Ambele tendințe au pus și pun probleme cu totul deosebite, atât pentru marile puteri și pentru organismele internaționale, cât și pentru țările obișnuite sau sărace, în special pentru cele din lumea a treia. Unele se referă la posibilitatea unei confruntări majore, nucleare sau clasice de proporții, cu implicații foarte mari în planul existenței umane, celelalte se referă la posibilitatea unor angajamente, inclusiv militare, de mai mică sau mai mare anvergură, dar tot timpul prezente. Dacă lumea, practic, n-a existat și nu există fără aceste angajamente de mică anvergură, de regulă inferioare unui război convențional, în jur de 40% din toate conflictele zise de joasă intensitate(Low Intensity Conflict), care au avut loc între 1816 și 1976, s-au derulat în ultimele trei decenii. Dacă adăugăm la acestea numeroase conflicte survenite după 1976 – și îndeosebi pe cele din ultimul deceniu al mileniului doi, procentajul este mult mai mare. După cel de al doilea război mondial, s-au desfășurat, în lume, peste 160 de conflicte armate. Dacă includem în sistemul acestor conflicte și acțiunile separatiștilor sau pe cele ale statelor împotriva separatiștilor(Franța împotriva separatiștilor corsicani, Spania împotriva bașcilor, Marea Britanie împotriva celor din Irlanda de Nord etc.), avem o imagine și mai concludentă asupra a ceea ce putem numi conflict de joasă intensitate.
Noțiunea „conflict de joasă intensitate“ (LIC) a apărut în anii 1980 în Statele Unite ale Americii. Ea poate fi însă aplicată și multor conflicte anterioare. Ea are două sensuri:
– unul, restrictiv în sensul că se referă strict la conflictele armate neimportante, cu doi sau mai mulți actori, care nu permite înțelegerea realităților internaționale moderne;
– celălalt, în sens mai larg, întrucât noua interdependență și globalitatea crizelor nu sunt în mod obligatoriu de natură militară, și pot avea rădăcini în trecut , cauze și surse extrem de complexe și de variate. Conflictele au devenit mai difuze, dar s-au multiplicat. De unde și întrebarea: astfel de conflicte pot fi rezolvate printr-o intervenție militară, au adică o soluție militară? și, dacă da, de aici și cea de a doua întrebare: cu ce rezultate? Mai ales Statele Unite(dar nu numai) aveau nevoie de răspunsuri adecvate. De aceea, în dezbaterea strategică a anilor ‘80 concepția Low-Intensity a ocupat un loc important. Ea trebuia să ofere Statelor Unite un răspuns militar (prin mijloace militare) la conflictele sale de interese, adesea non-militare. Conceptul nu venea pe un loc gol. Mai înainte, pornindu-se de la experiența războiului din Vietnam, fusese dezvoltat un alt concept strategic, cel de contra – insurecție. Apoi analiștii reveniseră la conceptul de război clasic pe teatrul european. Era necesar acest lucru, dată fiind poziția de față în față a celor două mari alianțe militare. Aceasta era însă o problemă care, se știe, a produs multe dezbateri strategice și o mulțime de concepte, de la riposta nucleară masivă la riposta gradată, de la apărarea înaintată, concept foarte drag nemților la acea vreme, la batălia aero-terestră 2000, iar proliferarea conflictelor în lume, îndeosebi în lumea a treia, o altă problemă. Noul concept LIC trebuia să permită definirea unei doctrine de angajare a forțelor armate, îndeosebi americane(dar nu numai), în țările lumii a treia, fără o implicare directă. LIC are deci la origine și ceea ce se numea, înainte de anii ‘80, contra-insurecție. Acestui concept predecesor i s-au adăugat mai multe semnificații și mai mulți semnificanți, deci mai multe domenii, și ca urmare, a devenit Low Intensity Conflict. În momentul de față, el a intrat în vocabularul politic internațional și poate fi asociat celor mai multe dintre conflictele armate contemporane. Este foarte important, întrucât, după anii ‘80, acest concept a devenit unul dintre pilonii strategiei americane. Inițiativa de apărare strategică avea o țintă foarte precisă: trebuia sa raspundă amenințării sovietice. Cealaltă mare amenințare o constituiau acțiunile militare de mică amploare, dar numeroase și imprevizibile, acțiunile teroriste, mișcările de guerilă cărora trebuia sa li se răspundă prin mijloace adecvate deci printr-o strategie specială. În pofida numelui, aceste conflicte sunt adesea foarte sângeroase și foarte intense. Se numesc de joasă intensitate pentru că aria lor de răspândire este limitată, iar mijloacele folosite nu creează o primejdie planetară. Cel putin așa se considera până la atacul terorist asupra Americii din 11 septembrie 2001, dată care-i aduce din nou pe americani(ca și experiența Vietnamului) cu picioarele pe pământ. Până în 1990, ele au fost umbrite, din punct de vedere strategic, de marea confruntare rece Est-Vest, de bipolaritate. Ele nu au fost însă mai puțin prezente sau mai puțin intense. Există și noțiunea „Conflict de intensitate medie“ MIC (Mid-Intensity Conflict). Mai ales în America Centrală, dar și în Africa, Oceania etc. Este vorba, în aceste tipuri de conflicte, de a combate nu numai insurgenții, ci și guvernele „rebele“, adică cele care sunt împotriva noii ordini internaționale. În acest sens, conflictele de intensitate medie vizează, de fapt, acțiunea împotriva unor țări, mai exact, a regimurilor politice ale acestora. Războiul din Iugoslavia și intervenția NATO pentru clarificarea lucrurilor acolo poate fi clasificat ca un conflict de intensitate mijlocie. De altfel, în această categorie intră majoritatea operațiunilor de menținere a păcii. Este de fapt, o interdependență între noțiunile amintite mai sus (LIC, MIC) prin care se justifică nu doar acțiunile ca atare, ci și eforturile de găsire a unor soluții strategice la o serie de probleme care, în parte, nu depășesc nivelul tactic sau operativ. Întrebarea care se pune este următoarea: conflictele de joasă intensitate reprezintă o nouă formă de conflicte armate sau un nou mod de dispute în sistemul internațional? Adică ele sunt o modalitate de a defini starea de ne-război sau o nouă expresie a unor vechi și ineluctabile războaie? Desigur, aici se pot da răspunsurile pe care le dorim sau cele care ne sunt convenabile. Important este că astfel de conflicte există de când e lumea și fac parte din ceea ce acum numim, tot cu un concept american, dar foarte realist, strategii asimetrice. Atunci când a apărut, acest concept avea două aspecte, ambele expresii ale strategiei asimetrice:
– contracararea expansionismului sovietic în lumea a treia;
– intervenția americanilor (a Occidentului, în general) pentru rezolvarea conflictelor care apăreau frecvent în această lume și care necesitau soluții speciale, altele decât războiul clasic (intervențiile nu purtau girul unor declarații de război și nu se supuneau filosofiei și legilor războiului, așa cum este războiul definit în dreptul păcii și al războiului). Desigur, dincolo de toate acestea, era vorba îndeosebi de garantarea și asigurarea accesului la materii prime de interes strategic și la rutele maritime. De fapt, acesta este și sensul în care evoluează strategia, inclusiv strategiile asimetrice, din care fac parte și aceste conflicte de mica (joasă) intensitate.
Un conflict de joasă intensitate presupune:
– definirea amenințării;
– identificarea cauzelor, a scopurilor și obiectivelor;
– identificarea forțelor angajate și a celor interesate;
– identificarea punctelor tari și a vulnerabilităților;
– stabilirea intensității conflictului;
– evaluarea riscului asumat în cazul intervenției;
– stabilirea regulilor de angajare și a gradului de implicare.
Într-un anume sens, conflictul de mică intensitate comportă, în viziunea celor care au inventat noțiunea (Statele Unite ale Americii), mai degrabă oportunitățile limitate și limitative de implicare. Există însă și un sens mai larg ce ține de o implicare mai mare, mai profundă , de valoare strategică . Conflictele de joasă intensitate se pot constitui și într-o amenințare majoră, atât pentru stabilitatea unor zone, cât și pentru interesul anumitor puteri care au responsabilități internaționale asumate. În acest sens, astfel de conflicte pot determina o angajare substanțială (totuși limitată) a forțelor armate ale unor mări de exemplu, acțiunile din Somalia, din Angola, din Rwanda, din Bosnia-Hertegovina etc. puteri sub sau fără autoritatea organismelor internaționale. De unde rezultă că marile puteri – în speță, Statele Unite ale Americii – trebuie să dispună de un arsenal foarte variat de forțe care să poată raspunde oricărui tip de conflict de joasă intensitate, de intensitate medie sau de mare intensitate (High Intensity Conflict). Până la distrugerea bipolarității, în conflictele din lumea a treia erau implicate, deopotrivă, URSS și SUA. Deci, confruntarea din spațiul bipolarității se prelungise și în afara acestuia. După încheierea Războiului Rece, lucrurile s-au complicat. Gradul de implicare a marilor puteri, îndeosebi a SUA, dar și a Franței și Marii Britanii, a crescut. S-a trecut la o inițiativă strategică pe toate planurile – politic, diplomatic, economic, militar, informațional -, astfel încât mișcările insurecționale sau regimurile ostile să nu afecteze grav interesele Occidentului, îndeosebi ale Statelor Unite, să nu destabilizeze zona și să nu creeze probleme majore care să necesite intervenții substanțiale pentru recâștigarea supremației strategice. Pentagonul s-a ocupat în mod direct de acest lucru, făcând din această problemă un obiectiv militar major și definind mai precis conflictul de nivel scăzut (low-level conflict). În acest sens, a fost elaborată o doctrină adecvată. Este vorba de aprofundarea domeniului războiului limitat al anilor 50, adică de acele conflicte care se situau cu claritate sub pragul atomic și care necesitau alte mijloace decât cele ale războiului convențional. Aria conflictelor a fost divizată pe trei niveluri: jos, mediu și înalt, după gradul de violență și forțele participante. În prima categorie intră conflictele limitate geografic, cu combatanți și forțe neregulate. În cea de a doua categorie intră războaiele regionale mijlocii cu întrebuințarea armatelor moderne. Cea de a treia categorie presupune o conflagrație non-nucleară globală și chiar un angajament nuclear. Dar, în definirea nivelurilor de conflict contează nu numai gradul de violență și forțele militare angajate, ci și împrejurările în care se desfășoară, diversele operațiuni civile și militare. Totdeauna acestea cuprind o arie foarte largă și sunt ambigue. Evident, această clasificare vine dinspre o mare putere globală și exprimă viziunea acesteia asupra tipurilor de conflicte posibile, de unde și definirea modalităților de angajare. LIC nu reprezenta, cel puțin la început, altceva decât o modalitate comodă de a cuprinde tot felul de considerații asupra conflictelor și asupra modului de implicare a americanilor, mai ales în lumea a treia. Cu timpul, termenul a fost lărgit. Astăzi LIC caracterizează o poziție politico-militară care să permită stabilirea unei doctrine și a strategiilor politice de angajare în asemenea conflicte. Teoria angajamentului a început-o Kurt Lewin imediat după ce s-a declanșat Războiul Rece, dar moartea prematură nu i-a permis să continue. Ulterior, în 1971, Charles Kiesler a pus bazele a ceea ce el a numit psihologia angajamentului (The psychology of commitment. Experiments liking behavior to belief, New York, Academic Press). Field Manual 100-20 Military Operations in LIC din 1990, definește conflictul de joasă intensitate astfel: „Conflictul de joasă intensitate este o confruntare politico-militară, între state sau grupuri rivale, inferioară unui război convențional și superioară competiției pacifiste rutiniere între state. El implică în mod frecvent lupte prelungite între principii și ideologii rivale. Conflictul de joasă intensitate se întinde de la subversiune până la întrebuințarea forțelor armate. El este dus printr-o combinare de mijloace, utilizându-se instrumente politice, economice, informaționale și militare. Conflictele de joasă intensitate. În concluzie, conflictul de joasă intensitate (LIC) este un conflict limitat atât din punct de vedere geografic, cât și în ceea ce privește numărul și valoarea parților angajate, durata și mijloacele folosite. Este un conflict asimetric. Important este ca operațiunile militare în astfel de conflicte sunt duse de unități mici specializate în acest sens. Înainte de a se trece la un angajament militar (care nu este unul cu declarație de război), se desfășoară numeroase activități cu obiective politice și militare. Multiplele forme ale conflictului necesită un vast evantai de operațiuni, militare sau non-militare, desfășurate cu mijloace adecvate și cu forțe armate corespunzatoare, capabile să se deplaseze rapid de la un conflict la altul, dintr-un loc în altul. Or, este limpede pentru toată lumea ca astfel de posibilități nu au decât statele foarte puternice, cu interese globale, organismele internaționale sau alianțele, întrucât astfel de operații sunt foarte costisitoare și presupun numeroase riscuri. O soluție pentru astfel de conflicte, pornindu-se de la doctrinele existente, necesită o planificare riguroasă a angajamentului care trebuie să țină seama de cinci imperative:
– predominanța politică;
– unitatea efortului;
– adaptabilitatea;
– legitimitatea;
– perseverența.
Doctrina LIC își extrage seva din doctrina contra – insurecțională. Operațiunile speciale, spre exemplu, au caracter independent față de acțiunile militare convenționale și pot să întrebuințeze mijloace psihologice sau civice. În conceptul general, acestea din urmă au căpătat, în ultimul timp, o importanță foarte mare. Conceptul LIC se discută foarte mult în Forțele Terestre americane și în cele ale țărilor care fac parte din NATO și cuprinde următoarele viziuni:
– se consideră a nu fi un concept secundar, nici unul izolat, de sine stătător, ci unul care face parte integrantă din strategia militară;
– în sistemul internațional, constituie o variantă utilă și promițătoare de a asigura interesele marilor puteri sau ale comunității internaționale;
– asigură posibilitatea unor intervenții organizate, cu riscuri minime, pentru rezolvarea problemelor conflictuale. Dezbateri mai aprinse se duc în ceea ce privește folosirea forțelor, mijloacelor si metodelor, ca și rolul militarilor în astfel de conflicte. Aici există două posibilități:
– limitarea opțiunilor militare în raport cu cele politice, economice, sociale si psihologice;
– creșterea implicării militare.
A apărut, în cursul dezbaterilor, și cea de a treia interogație, la fel de importantă , referitoare la legitimitatea unei asemenea angajări și anume: un conflict de joasă intensitate este sau nu este război, în sensul dreptului internațional? Unii au răspuns că genul acesta de conflict este o categorie a Războiului Rece, o nouă formulă de război rece, sau o rezultantă a acestuia, alții au propus introducerea noțiunii de „mic război“, adică de război limitat, așa cum de altfel și este în realitate. Un prim răspuns la interogația de mai sus este acela ca un astfel de conflict se situează în afara normelor juridice, așa cum au fost ele formulate de-a lungul timpurilor. De unde se pune o altă problemă foarte interesantă: ori aceste conflicte trebuie să se „supună“ normelor juridice existente, ori normele juridice se cer adaptate la noile realități. Concepții contradictorii privind LIC există și în rândul țărilor NATO, SUA încercând să obțină un angajament direct acceptat de aliați. De fapt, problema care se pune și pentru care deja s-a realizat acordul formal al partenerilor la summit-ul de la Washington din 1999 – este angajare „consolidată de aliați“ „Out-of-Area“. Controlul politic al statelor din lumea a treia nu este numai problema Statelor Unite, ci a Occidentului în general. Nici LIC nici MID (Mid-Intensity Conflict) nu se constituie într-o strategie asimetrică oficială a NATO, dar, în această privință, există multe domenii în care puterile occidentale cooperează foarte bine. Se fundamentează pe patru cuvinte cheie: inițiativă, profunzime, sincronizare și agilitate, la care trebuie, desigur, adăugate, după unii autori, și altele: putere de foc, protecție, conducere. Se vorbește de necesitatea ca forțele terestre, navale și aeriene să fie în măsură să ducă o bătălie integrată oriunde, bazată în special pe ofensivă, pe câștigarea inițiativei și pe manevră. Bătalia aero – terestră poate fi dusă oriunde, neavând fronturi, și permite folosirea tehnologiei moderne. Statele Unite recunosc, la ora actuală, trei niveluri ale artei războiului: strategic, operațional (operativ) și tactic. Conceptele americane definesc arta operațională ca „întrebuințare a forțelor militare disponibile pentru a se atinge obiective strategice în interiorul unui teatru de război sau unui teatru de operații, prin studierea, organizarea și conducerea la campanie a unor operații majore.“
Intervenția Statelor Unite în Panama a relevat un amestec de operații speciale și psihologice, ale războiului neconvențional și ale celui de tip convențional. Se anunță de fapt trecerea la un nou concept – conflictul (războiul) de intensitate medie (MIC)– care a fost aplicat, mai târziu, în Irak. Acest concept se bazează pe strategiile asimetrice și vizează menținerea și sporirea capacității Statelor Unite de a acționa și a învinge oricare putere care ar amenință accesul americanilor în zone de interes critice. Trecerea de la LIC la MIC reprezintă o fază extrem de importantă a strategiei asimetrice și, de aceea, aceste tipuri de conflicte au început să joace un rol major nu
doar în lumea teoreticienilor militari, ci și în cea a planificatorilor strategici, mai ales în Statele Unite. A scăzut astfel interesul față de LIC și a crescut preocuparea pentru justificarea, teoretizarea și operaționalizarea MIC, considerându-se că astfel de conflicte vor fi războaiele noii ordini internaționale, ale mondializării și vor fi caracterizate de superioritate tehnologică. Sistemele de arme erodează frontiera dintre conflictele de joasă intensitate și cele de intensitate medie. Datorită creșterii puterilor regionale, îndeosebi din lumea a treia, de a riposta și de a constitui astfel o amenințare majoră, chiar principală, se vizează o dezvoltare considerabilă a mijloacelor pentru a se putea duce războaie de înaltă tehnologie (high-tech-wars) în regiuni ale lumii a treia, situate în afara ariei NATO. Conflictul din Falkland (Malvine) poate fi apreciat ca unul de intensitate medie. El are însă elemente și ale conflictului de joasă intensitate și demonstrează dificultățile britanicilor, care au apelat la ajutorul Statelor Unite. Campania a avut
succes operațional și logistic, dar a relevat și unele neajunsuri (subevaluarea amenințărilor submarinelor, bombardierelor și rachetelor, importanța noilor rachete pentru reconsiderarea aviației, războiul electronic, importanța tehnologiei, dar și a virtuților militarilor în confruntarea terestră). Războiul din Falkland (Malvine), conflict de intensitate medie, s-a bazat pe strategii asimetrice, câstig de cauză primind partea care a acționat rapid, ingenios, în superioritate tehnologică și care a dispus la timp de informațiile necesare. Majoritatea programelor americane(occidentale, în general) de asistență destinate lumii a treia comportă aspecte economice, politice și umanitare care pot fi însă exploatate și ca instrumente psihologice. Ele includ și programe militare selective, sub formă de antrenament, dar și echipament, sprijin și în anumite cazuri, acțiuni tactice directe, raiduri și demonstrații de forță. Statele Unite contribuie direct la eforturile economice, politice și informaționale în vederea rezolvării LIC. Operațiunile militare americane sunt împărțite în patru mari categorii și implică participarea unor forțe armate variate, cel mai adesea a unor forțe specializate, de al căror rol depinde îndeplinirea misiunilor primite. Conflictul de joasă intensitate, în viziunea americană, ar trebui să cuprindă mai multe categorii de operațiuni limitate, între care se situează și cele pentru prevenirea violenței:
– operații de menținere a păcii;
– acțiuni antidrog și antiteroriste.
Acestea sunt situații care diferă de război și se caracterizează, în principal, prin aceea că sunt operațiuni care vizează aplicarea legii. Este ceea ce americanii consideră a fi distincția între „warfare" si „war". Ele își găsesc forța nu în mijloace, ci în scopuri. Mai sunt și alte categorii ale conflictului de joasă intensitate: asistența de securitate, contra – insurecție, operații imprevizibile ale războiului limitat.
3.2.2. Războiul psihologic este, fără îndoială, un element – cheie al LIC și chiar al LIM, întrucât manipularea opiniei publice constituie baza pe care se grefează mijloacele și acțiunile utilizate de cel care gestionează aceste tipuri de conflicte. Trebuie spus că astfel de conflicte presupun două modalități de angajare:
– angajarea părților care se află în divergență (în conflict);
– angajarea celui (sau celor) care își asumă gestionarea conflictului.
De regulă, cei din primul tip de angajare (doi sau mai mulți actori) se află într-o confruntare simetrică sau, în orice caz, de o asimetrie redusă, date fiind diferendele pentru care se declanșează conflictul, scopurile urmărite, forțele și mijloacele la dispoziție. Pentru ei, pentru acești actori, conflictul respectiv nu este de joasă intensitate, ci uneori, de foarte mare intensitate, întrucât adesea înseamnă război în bună regulă, cu multe victime și mari distrugeri, greu suportabile pentru beligeranți. Desigur, și la acest nivel, există diferite grade de angajare, de la simplele declarații sau dezbateri contradictorii, opuse, la războiul propriu-zis. Conflictul primește calificarea „low-intensity“ din partea celui care-l gestionează, Contra – insurecția (Foreign Internal Defense) și pro-insurecția, contra – terorismul (Terrorism Counteraction), operațiile de menținere a păcii și operații imprevizibile în timp de pace (Peacetime Contingency), care include și operațiile antidrog. Această viziune era valabilă până la atacurile teroriste din 11 septembrie 2001. Până la acea dată, americanii consideră terorismul infracționalitate, crimă organizată. De la acea dată, viziunea americană s-a schimbat: terorismul este război și el trebuie tratat ca atare care-l rezolvă. Acesta este, de regulă, un actor important, cu interese globale sau regionale, care are capacitatea de a se implica, precum și mijloacele necesare. Războaiele din Somalia, spre exemplu, sunt războaie în bună regulă pentru cei aflați în conflict (aceste războaie au distrus efectiv țara); dar pentru Statele Unite ale Americii și pentru celelalte țări care au alcătuit forța UNOSOM ele nu reprezintă decât un conflict de joasă intensitate sau, dacă suntem puțin mai exigenți, de intensitate medie. „În 1965, subsecretarul de stat al SUA, George Ball, îi propunea președintelui Johnson un raport consacrat unui fapt ce avea să devină foarte curând războiul din Vietnam. În raport era scris clar: «De îndată ce un mare număr de trupe americane vor fi angajate în lupte directe, ele vor începe să înregistreze pierderi mari, căci sunt echipate nepotrivit pentru a lupta într-o țară inospitalieră, ca să nu zicem ostilă . O dată ce vom suferi pierderi însemnate, vom intra într-un proces cvasi – ireversibil. Implicarea noastră va fi așa de mare încât nu ne vom putea opri înainte de a atinge obiectivele propuse, decât dacă vom accepta o umilire națională. Din aceste două posibilități, cred că va fi mai probabilă umilirea decât atingerea obiectivelor noastre, după ce vom fi suferit serioase pierderi». (Mem. From George Ball to President Lyndon Johnson, July, 1965, Pentagon Papers, 1971). După această experiență, americanii au luat toate măsurile ca angajarea lor să nu se facă decât în condițiile unei strategii asimetrice totale, în care riscurile angajamentului sunt minime, iar avantajele maxime. Problema războiului psihologic, deși nu poate lipsi nici din primul tip de angajare, este totuși specifică celui de al doilea. Război psihologic duce toată lumea care se află în conflict, dar un război psihologic adevărat, cu șanse de reușită, îl duc totdeauna cei care dețin inițiativa strategică și dispun de forțele și mijloacele necesare punerii în operă a acțiunilor de influențare. Aici intervin strategiile asimetrice, care constau în defazarea sistemelor acțiunilor de influențare, posibilă datorită diferențelor enorme de potențial științific, financiar și, mai ales, tehnologic. Pentru că războiul psihologic este o luptă de influențare a mentalităților. Iar influențarea este de cele mai multe ori asimetrică. Măsurile care se iau în acest sens vizează:
– manipularea în sensul dorit a conducătorilor inamici politici și militari (pe toți deopotrivă sau în mod selectiv);
– influențarea populației din zona conflictului;
– manipularea opiniei publice;
– influențarea formatorilor de opinie.
Instrumentele și procedeele de influențare sunt felurite:
– instrumente prin care se realizează deformarea imaginii;
– propaganda;
– coordonarea acțiunilor politice, diplomatice, economice și militare pentru a se crea o anumită imagine;
– crearea tensiunilor și exploatarea lor pentru influențarea psihologică a părților (influențarea moralului, slăbirea ordinii și disciplinei și a capacității de a lua decizii în cunoștință de cauză etc.);
– spălarea creierului persoanelor capturate sau pregătite în mod special pentru anumite acțiuni. De altfel, în cazul oricărui conflict, orice activitate economică, politică, diplomatică, militară, culturală are în mod automat și o componentă psihologică modulată în așa fel încât să ducă la maximizarea avantajelor. Îndeosebi în conflictele de joasă intensitate, influențarea psihologică, adică manipularea, se constituie adesea ca mijlocul cel mai important și cel mai eficient pentru realizarea scopului dorit, ce nu poate fi altul decât exploatarea crizei în folos propriu. De unde rezultă ca măsurile specifice războiului psihologic, care ajung câteodată să reprezinte 80 % din acțiuni (războiul împotriva Nicaragua), au o importanță decisivă. Operațiunile psihologice (PSYOP), ca și acțiunile civile (CA), se constituie în mijloace de bază pentru izolarea mișcărilor insurecționale. Prin ele se urmărește discreditarea sau, dimpotrivă, îmbunătățirea imaginii anumitor guverne sau lideri, uneori, crearea unor situații confuze, ușor exploatabile (a se vedea situația din România de la sfârșitul lui decembrie 1989), descurajarea unor inițiative și încurajarea altora etc. Se folosesc pentru aceasta toate mijloacele, începând cu canalele de comunicații și continuând cu realizările tehnologiei de vârf și ale nanotehnologiei. Asimetria strategică se realizează aici, prin posibilitatea pe care o au centrii de putere mondială sau regională – și îndeosebi Occidentul – de a implementa componente de control și supraveghere a computerelor, a rețelelor Internet si Intranet, a sistemelor de comunicații etc. Operațiile psihologice presupun, de asemenea, difuzarea de documente adverse trucate, cu scopul de a-i discredita pe insurgenți și a produce disensiuni și diviziuni în rândul acestora. Dezinformarea este un element esențial al războiului psihologic și, în consecință, al strategiilor asimetrice. Aceasta începe înaintea conflictului propriu-zis și are obiective foarte complexe, urmărind, în general, destabilizare psihologică și polarizarea populației. Informațiile care se transmit sunt selectate cu multă grijă, efectul fiind calculat cu minuțiozitate. Dezinformarea și refuzul informației sunt arme redutabile. În același scop se folosește și excesul de date, de informații, ceea ce duce la intoxicarea informațională și, de aici, la refuzul informației. În același timp, se aduc în prim plan informații acuzatoare care provoacă o vie reacție din partea opiniei publice. Aceste informații selective creează o imagine deopotrivă îngrijorătoare și agresivă despre actorul sau actorii conflictului, în scopul formării unei opinii de respingere și condamnare a acestora și legitimare a intervenției. De multe ori însă o astfel de imagine este reală și chiar necesară pentru rezolvarea efectivă a problemelor care există. Așadar, satanizarea unor conducători nu trebuie privită doar ca o agresiune împotriva acestora (ca și cum ar fi niște mielușei!), ci și ca o prezentare reală a trăsăturilor acestora, astfel încât lumea să știe despre ce-i vorba, iar acțiunile împotriva lor să primească cât se poate de exact calificativele și evaluările ce li se cuvin. Războiul psihologic nu se bazează doar pe minciună, ci și pe manipularea informației. Violarea drepturilor omului de către anumiți lideri, în anumite țări, unde se desfășoară deja conflicte de acest gen, crimele de razboi ale lui Miloșevici (care urmează să fie dovedite și judecate de către TPI), armele chimice ale lui Saddam Hussein etc. multa grijă, astfel încât să se obțină efectul dorit. Când s-a declanșat conflictul, nu exista informații asupra obiectivelor concrete, nici asupra modului de derulare, nici asupra numărului victimelor. Se vehiculează conceptul de destabilizare psihică prin crearea de îndoieli ale căror simptome se găsesc în lipsa unei atenții selective, proliferarea unor prejudecăți, a unor idealizări, a unor pretenții de absolutism, într-un scepticism evaziv și într-o atitudine de prezervare a credinței în soartă, în destin. Wilhelm Kempf este de părere că, în contrapartidă, se pun în scenă măsuri de încredere pentru pretinsa obiectivitate a informațiilor, reportajelor. Opinia publică occidentală devine, în conflictul de joasă intensitate în care sunt implicate țări sau forțe din zonă, o țintă principală a războiului psihologic. Ea trebuie convinsă că vinovat este cel care se dorește să fie considerat vinovat.
3.2.3. „Preceptele lui Sun Tzu extrase din Arta războiului:
1. Discreditați tot ceea ce merge bine în țara inamicului.
2. Implicați reprezentanții claselor conducătoare ai țării inamice în afaceri dubioase.
3. Distrugeți-le reputația și supuneți-i disprețului propriilor concetățeni.
4. Utilizați creaturile cele mai ticăloase și mai abjecte.
5. Dezorganizați prin orice mijloace activitatea guvernelor inamice.
6. Răspândiți discordia și conflictele între cetățenii țărilor ostile.
7. Întărâtați-i pe tineri contra bătrânilor.
8. Ridiculizați tradițiile adversarilor.
9. Perturbați prin orice mijloace intendența, aprovizionarea și funcționarea armatei inamicului.
10. Slăbiți voința luptătorilor inamici prin cântece și melodii senzuale.
11. Trimiteți-vă prostituatele în rândurile lor pentru a încununa opera de distrugere.
12. Fiți generoși în promisiuni și recompense pentru informații. Nu faceți
economii, banii cheltuiți astfel vă vor aduce o bună dobândă.
13. Infiltrați-vă peste tot spionii.
Numai un om care are toate aceste mijloace la dispoziția sa știe să se folosească de ele pentru a răspândi certurile și discordia, numai un asemenea om este demn să conducă și să dea ordine. El este comoara suveranului său și stâlpul statului.“ Preceptele lui Sun Tzu, cunoscute și aplicate de multă vreme, par a fi elemente sau modalități ale unui război simetric. În fond, și partea adversă are aceleași posibilități. Nu este însă așa. Simetria, în domeniul războiului informațional, este labilă, flexibilă. Practic, nu există. Există doar o competiție de o parte și de alta a unei axe mediane sau mediatoare. Sistemele de influențare ale războiului informațional se bazează acum pe tehnici foarte costisitoare, pe un înalt grad al tehnologiilor folosite și pe supremația informațională. Intoxicarea, propaganda neagră și influența sunt principalele mijloace ale acestui tip de război. Unii autori sunt de părere că noua ordine mondială este pe cale de a ridica un nou zid ce va separa Sudul subdezvoltat de Nordul industrializat, care se simte amenințat de schimbările politice și mișcările din statele contestatare. Pentru a menține accesul la materii prime, la zonele strategice și la piețe, pentru a-și prezerva interesele vitale, este posibil ca țările puternice să folosească, în continuare, soluții militare și tehnice în loc de rezolvarea profundă a problemelor economice.
3.2.4. Ciberconflictul este un conflict produs fie de teroriști, fie de un stat (grup de state etc.) care atacă alt stat prin vectori informaționali și tehnologici. O astfel de problemă a fost pusă în 1995 sub numele de „Pearl Harbour Electronic“, în timpul unei aplicații, în care, potrivit scenariului, Statele Unite trebuia sa facă față unui atac declanșat prin surprindere cu mijloace tehnologice electronice, informatice, de telecomunicații. Desigur un astfel de conflict este foarte costisitor și de aceea, nu oricine poate apela la el. Spre deosebire de ciberterorism, ciberconflictul presupune o mare angajare de mijloace de înaltă tehnologie, canale opto-electronice, sateliți de interceptare și de spionaj, cabluri submarine și sisteme de captare sau de interceptare a informației transmise prin astfel de mijloace, amplificatori uriași de frecvențe etc. Un astfel de conflict nu poate angaja decât un foarte mic număr de state supertehnologizate și de aceea, este foarte puțin probabil ca el sa se producă în următorul deceniu.
3.3.,3.3.1. Conceptul LIC(conflictul de joasă intensitate) a devenit o strategie de bază pentru intervenția în lumea a treia. Prin anii 80, era și o modalitate de a limita influența Uniunii Sovietice în această lume a treia. Nimeni nu se aștepta ca Lumea a treia sa pună probleme majore marilor puteri. Iar problemele pentru care era necesară intervenția efectivă – implicită sau directă a marilor puteri, vitale pentru țările respective, nu prezentau, practic nici un fel de amenințare majoră pentru aceste puteri. Dar, toate la un loc, susținute sau încurajate de o terță mare putere, puteau deveni o amenințare. Și atunci, strategia adoptată de Statele Unite a fost una de îndiguire, de limitare a influenței adversarului direct, care era Uniunea Sovietică și țările aliate acesteia. Toate conceptele se învârteau în jurul acestei confruntări – SUA urmărind îndiguirea comunismului, iar URSS creșterea influenței acestuia, în timp ce problemele reale, majore ale acestor zone nu numai că au rămas nerezolvate, dar au și proliferat, mărind enorm marja de risc, de instabilitate și de asimetrii. Conflictul de intensitate medie n-a rezolvat nici el problemele, ci doar a creat SUA un mai mare spațiu de siguranță. Paralel cu abordarea militară (poate chiar înaintea acesteia) a problematicii strategice a conflictelor și amenințărilor care le alimentau, în strategia îndiguirii, un rol deosebit l-au jucat factorii economici, culturali si informaționali.
3.3.2. Astfel, îndiguirea a devenit în primul rând un concept cu valoare economică, limitându-și accesul la tehnologiile de vârf și cultivându-se relațiile preferențiale (clauza națiunii celei mai favorizate, spre exemplu) și chiar embargoul economic. În vremea aceea, sistemul economic mondial era tripolar:
– regiunea Americii de Nord, inclusiv Mexicul;
– Europa Occidentală , mai ales Uniunea Europeană;
– Zona din sud-estul Asiei si cea a Pacificului.
Conform art. 41 din Carta ONU, măsurile cu caracter economic și diplomatic pot să cuprindă întreruperea totală sau parțială a relațiilor economice și a comunicațiilor feroviare, maritime, aeriene, poștale, telegrafice, prin radio și a altor mijloace de comunicație, precum și ruperea relațiilor diplomatice.“ În situația în care astfel de măsuri nu au efect, Consiliul de Securitate poate hotărî și alte măsuri, inclusiv folosirea forței armate. Art. 42 arată că operațiunile de acest fel cuprind „demonstrații, măsuri de blocadă și alte operații, executate cu forțele aeriene, maritime sau terestre ale Membrilor Națiunilor Unite.“ De-a lungul timpului, au fost luate numeroase asemenea măsuri. Ele s-au dovedit a fi numai în mică măsură utile. Pentru că, indiferent ce se spune, asemenea măsuri afectează totdeauna populația. Cu alte cuvinte, cei care plătesc nu sunt nici conducătorii statelor respective, nici marile puteri, nici organismele care le-au aprobat, ci oamenii de rând, adică noi toți. Embargoul presupune reținerea unor bunuri ale unui stat de către alt stat, precum și privarea statului respectiv de un sistem de relații economice normale cu partenerii săi sau cu comunitatea internațională. Embargoul economic este echivalent cu excluderea statului vizat de la schimbul economic internațional, privarea lui de anumite produse, desigur, cu scopul de a-l obliga să respecte anumite reguli, să înceteze anumite practici, să se supună unei anumite voințe. Embargoul aplicat Irakului, în 1991, și Iugoslaviei, în perioada 1992 – 1995, ca urmare a unei hotărâri luate de Consiliul de Securitate al ONU. Deteriorarea vieții în foarte multe țări – îndeosebi din Africa – necesită soluții concrete pentru prevenirea unor catastrofe umanitare. Soluțiile pe care le propun sau le impun marile puteri nu sunt toate acceptate de această lume, întrucât nu rezolvă decât la suprafață problemele. Marile puteri consideră această neacceptare ca pe o sursă de riscuri. În realitate, este vorba de o asimetrie a filosofiilor Nordului și Sudului, bazată pe grave injustiții. Țările care cer schimbări mai rezonabile, care vor să realizeze o reformă agrară, care doresc independența națională sau în care populația se pronunță pentru o guvernare care nu este conformă cu dorințele Occidentului sunt diabolizate și puse la index. Este vorba de țările care au deținut colonii și care vor să mențină cu orice preț regimuri convenabile lor. Dacă țările respective nu se conformează, împotriva lor se iau toate măsurile, inclusiv cele care țin de sancțiuni economice, de blocade economice. „Forma de represalii prin care un stat reține navele comerciale ale unui alt stat, în porturi sau în marea sa teritorială, împreună cu încărcătura lor, în scopul de a-l determina să înceteze o încălcare a unor norme de drept internațional și să repare prejudiciul astfel cauzat.“,Împiedicarea, inclusiv prin mijloace militare, a vaselor și altor mijloace să pătrundă în porturile, aeroporturile etc. statului supus blocadei, privându-l pe acesta de schimburi economice și de altă natură.
3.3.3. Diferendele etnice reprezintă, la ora actuală, amenințarea numărul unu la adresa păcii și securității. Obiectivul unora dintre ele este separarea de statele respective și alcătuirea unor ținuturi autonome sau chiar a unor state noi. Etniile se confruntă deci, în primul rând, cu statele naționale și din acest punct de vedere, aceste tipuri de conflicte sunt asimetrice. Se pare însă că avantajele nu sunt de partea statelor naționale, ci de partea etniilor. Și aceasta, pe de o parte pentru că o astfel de tendință favorizează, într-un fel, procesul de mondializare și, pe de altă parte, pentru ca problema separatismului etnic nu se pune acut în zona marilor puteri și în statele supertehnologizate, cu un nivel de viață foarte ridicat, ci în țările sărace, ale căror guverne sunt considerate ca refractare la noua ordine mondială.
3.3.4. Un stat care nu se conformează unor principii acceptate de toată lumea (sau impuse), dacă adoptă o atitudine pe care comunitatea internațională (sau anumite state) o consideră inacceptabilă sau neconvenabilă, poate fi supus de către alt stat, de către o comunitate de state și chiar de comunitatea internațională la interdicții în domeniul economic, al telecomunicațiilor, în ceea ce privește relațiile internaționale politice, culturale, sportive etc. Este un soi de presiune exercitată asupra statului rebel sau agresor.
CAPITOLUL 4
4.1. Nu este vorba de o izolare stricto sensu, ci de o „ieșire la mal“, adică de o ieșire din fluxul amenințărilor și influențărilor. Se pune totuși întrebarea: În această epocă a mondializării, mai este oare posibil așa ceva? Nu numai că este posibil, dar este (și va fi din ce în ce mai mult) și necesar. Entitățile nu-și pot pierde identitatea. Asimetrie nu înseamnă doar rupere a echilibrului, doar confruntare, conflict, război, victorie sau înfrângere. Asimetrie înseamnă și stare, realitate, specificitate, adică neidentitate, individualitate, soluții posibile, personalitate, organizare proprie, reacție adecvată. Nu se poate trage o axă de simetrie și, pentru armonizarea lumii, ce se află în stânga trebuie obligat să fie identic cu ce se află în dreapta. Stânga și dreapta, pozitivul și negativul, sus-ul si jos-ul pot sa coexiste (și coexistă de milioane de ani), iar axa care-i desparte pe unii de alții nu este altceva decât o medie sau o mediană. Adică o simplă linie. Ieșirea din flux poate fi extrem de benefică. Elveția a ieșit din acest flux al confruntărilor cu secole în urmă și nu i-a prins rău deloc, chiar dacă, din mai toate punctele de vedere, ea se află în asimetrie cu aproape oricare țară din Europa. Și chiar dacă Elvetia pare să încerce a-și armoniza strategia cu cea a Alianței și a Uniunii Europene, exemplul ei ramâne unul de mare reușită.
4.2. Noile concepte americane specifice prezintă capitole consacrate proiecției forțelor (power projection) care înglobează operații altele decât războiul (operations other than war). Este o expresie a modului cum percep americanii această nouă realitate creată după Războiul Rece și care se caracterizează prin proliferarea confruntărilor urbane, a conflictelor etnice și religioase, a crimei organizate, a traficului de droguri. Este necesar să se intervină rapid pentru protecția forțelor americane și, în același timp, pentru stabilizarea situației și impunerea păcii. Obiectivele acestui tip de proiecție a forțelor se referă la:
– protecția și susținerea forțelor armate ale SUA pretutindeni în lume;
– protecția împotriva armelor de distrugere în masă;
– câștigarea războiului informațional;
– aplicarea unor lovituri rapide și precise;
– dominarea completă și indiscutabilă a spațiului de confruntare.
Strategia asimetrică americană se bazează pe înaltă tehnologie, acțiuni rapide, război non-contact, supremație cosmică, aeriană și maritimă, supremație informațională și pierderi zero. Această strategie este continuarea, mai exact materializarea unei politici de intimidare ofensivă a regimurilor ostile și de impunere a unui comportament în conformitate cu interesele americane, ale aliaților sau ale comunității internaționale. În acest sens se înscrie și inițiativa de contra proliferare, care începând cu mandatul președintelui Clinton (dar și acum), are ca obiectiv să nu permită accesul lumii a treia la tehnologia modernă , evident, în scopul protecției militarilor americani care acționează pe aceste teritorii și a țărilor occidentale. La acea vreme au fost identificate patru ameninări principale:
– proliferarea armelor nucleare și a celor de distrugere în masă;
– emergența puterilor regionale amenințătoare;
– amenințările economice;
– amenințările provenite din destabilizarea fostei Uniuni Sovietice.
Noua politică introduce, pe lângă funcția de prevenire, bazată pe diplomație, și pe cea asigurată de noi capacități militare care să facă față noilor tipuri de amenințări. Aceasta înseamnă militarizarea politicii de contra-proliferare (noi arme cu putere de pătrundere sporită pentru lovirea instalațiilor subterane, pentru lovirea rachetelor mobile și apararea antirachetă). Celelalte componente ale acestei politici se referă la prevenirea surprinderii și la întărirea colaborării internaționale cu partenerii. Există însă o politică și, respectiv, strategii de protecție a forțelor și de cealaltă parte a mediei sau medianei. Fiecare țară, indiferent unde s-ar afla și în ce tabără s-ar situa, trebuie să-și ia măsuri pentru protecția forțelor și valorilor sale și apărarea sau impunerea intereselor proprii. Aceste componente deopotrivă ale politicii și ale strategiei sunt numeroase și țin de particularitățile fiecarei țări. Ele țin de realitățile momentului, dar și de tradiții și de un anumit mod de a percepe, evalua și prognoza situațiile conflictuale la orizontul de așteptare.
4.3. Lumea se polarizează din ce în ce mai mult. De o parte se află forța banului și a înaltei tehnologii, de cealaltă – sărăcia și dependența din ce în ce mai pronunțată de efectele (îndeosebi secundare sau colaterale) ale acestei înalte tehnologii. Cu alte cuvinte, lumea a fost, este și va fi asimetrică. Numai în lumea cristalelor există simetrie. Asimetria lumii este conflictuală, chiar dacă nu totdeauna ea este producătoare de conflicte. Naționalismele și fundamentalismele sunt considerate principalele surse de amenințare. Dar ele însele sunt produse ale asimetriei lumii și, ca atare, ne învârtim într-un cerc vicios. Socialismul real a eșuat, iar rețetele capitalismului, a celui care reprezintă fundamentul valorilor occidentale, nu permit acestor țări din lumea fostă comunistă sau din lumea a treia să-și rezolve marile probleme. Confruntarea Nord – Sud se continuă. Țările dezvoltate vor să-și mențină cu orice preț nivelul ridicat al vieții și avantajele pe care le-au dobândit. Unele mișcări și unele țări din lumea a treia se opun. Iată sursa unor tensiuni care vin din realități asimetrice. Iar acestea nu pot fi soluționate decât tot prin mijloace și strategii asimetrice. Deci nu numai țările lumii a treia sunt vinovate de proliferarea unor conflicte asimetrice. Rădăcinile acestor conflicte (care, în majoritatea lor se desfășoară în aceste țări) se află ancorate profund în inegalitățile economice, sociale, politice și istorice. Soluțiile trebuie căutate deci aici. Cele militare vor crea doar impresia că s-a rezolvat. Când este vorba de raporturile între aceste două lumi – o lume a fostelor colonii, a țărilor sărace și una a țărilor supertehnologizate, care au trecut deja la societătăți de tip informațional, nu se poate face abstracție de decalaje, de interese, de sursele conflictuale reale, unii mergând în sus, alții în jos. Și atunci mereu vor fi linii de separație, baricade, coaliții de state și alianțe. Statele se vor coaliza nu neaparat pentru a ataca, pentru a impune, ci mai ales pentru a-și asigura stabilitatea necesară, pentru a se afla la adăpost, pentru a fi nu atât de partea celui mai puternic, cât de partea celui mai puțin vulnerabil, celui mai stabil. Majoritatea țărilor care nu au interese globale se coalizează pentru a-și asigura stabilitatea, pentru a contracara efectele asimetriilor agresive, pentru a face față amenințărilor cărora, singure, nu le-ar putea rezista. Candidaturile țărilor din Centrul și Estul Europei la Uniunea Europeană și NATO nu vizează realizarea unei forțe care să domine lumea, ci obținerea unui orizont de siguranță strategică, de stabilitate absolut necesar pentru rezolvarea problemelor proprii și pentru asigurarea unui nivel de viață acceptabil cetățenilor. Manwaring notează: „consecințele unei instabilități amenințătoare în mediul internațional pot să fie foarte importante, dar este vorba doar de un simptom, nu de o amenințare în sine. Amenințarea în sistemul contemporan rezultă mai degrabă din lipsa de întelegere deopotrivă a cauzelor instabilității și a manierei și mijloacelor cu care se tratează conflictele care rezultă din manifestările variate ale dezechilibrelor politic, economic, social și militar. Pentru că țările puternice au participat la astfel de conflicte neconvenționale, dar nici unul nu s-a desfașurat pe teritoriul lor și de aceea, n-au cum să înteleagă (din toate punctele de vedere) filosofia acestor conflicte, ci doar pe cea a punctului de vedere propriu. Argumentul este înainte de toate tehnic. Epoca telecomunicațiilor și a mijloacelor de transport moderne permite celor care posedă astfel de mijloace să aibă o viziune globală veritabilă, de vreme ce acestea sunt deținute și controlate de un mic grup de privilegiați, de norocoși. Dar ele nu se pot închide multă vreme în propriul lor sistem privilegiat și, de acolo, să rezolve prin forță orice tendință revendicativă din partea țărilor lumii a treia. Din ce în ce mai mult, lumea devine multipolară, economia se mondializează, natura conflictelor se schimbă, informația pătrunde peste tot, iar lumea devine interdependentă.
4.4. Neutralitatea nu este o strategie, ci o politică. Se pare că, astăzi, o politică de neutralitate nu mai poate fi posibilă sau, în orice caz, nu mai este benefică. Într-o lume interdependentă, nimeni nu se izolează. Inclusiv Elveția dezbate de câțiva ani ideea ieșirii din neutralitate și alinierea la Uniunea Europeană. Totuși, în ceea ce privește prevenirea confruntărilor asimetrice, considerăm că poate fi adoptată și astfel de politică respectiv, o astfel de strategie. Cel puțin pe plan politic și pe plan militar. Strategiile de neutralitate au drept concept fundamental neangajarea și chiar neimplicarea. Neangajarea este nu doar o opțiune, ci și un act de decizie care se dorește a fi respectat de comunitatea internațională, precum și de grupările de forțe posibil a se confrunta. În acest sens, strategiile de neangajare vizează, în primul rând, transmiterea unui semnal de neutralitate, de neimplicare în marile confruntări ale mileniului, ceea ce este foarte puțin credibil. Totuși, și așa ceva este posibil. Aceasta presupune un anumit tip de strategie economică, de strategie informațională, de strategie culturală și evident de strategie militară, care să opereze nu cu concepte de angajare în confruntare, ci cu concepte de neangajare, care pot să însemne izolare, restricționare sau colaborare limitată. Strategiile de neangajare trebuie să demonstreze neimplicarea în dispute, preocuparea pentru colaborare, precum și acțiunea predominant pozitivă în relațiile internaționale. Or, în asprul și inevitabilul proces de mondializare, astfel de strategii nu sunt nici recomandabile, nici utile și nici posibile.
CAPITOLUL 5 – AFGANISTAN
5.1. Istoria Afganistanului cuprinde numeroase lupte sângeroase pentru putere. Înainte de Hristos (1200 î.Hr.), teritoriul Afganistanului de astăzi era stăpânit de triburi indo-europene (iraniene); aici au venit apoi perșii, grecii, kusanii, partii, sasanizii și heftaliții. În anul 625 după Hristos, acest culoar de trecere, situat între Asia Centrală și India, a fost cucerit de arabi, fiind inclus în Califatul Arab. În secolele al IX-lea și al X-lea, Afganistanul de astăzi a făcut parte din statul Tahirizilor, Safarizilor și Samanizilor, pentru ca în următoarele două secole să formeze nucleul statului Ghaznavizilor, apoi al celui al Ghurizilor. În secolele XIII și al XIV-lea, actualul teritoriu al statului afgan a cunoscut invaziile mongole conduse de Ginghis Han, apoi de Timur Lenk, iar în secolele XVI-XVII a fost împărțit între Persia și Imperiul Marilor Moguli. Statul afgan independent a luat ființă la mijlocul secolului al XVIII-lea. Cel care a fondat prima dinastie afgană a fost Ahmad Shah (1747-1772). El a cucerit Kașmirul, Punjabul, Belucistanul, unele părți ale Uzbekistanului și teritorii ale Tadjikistanului. La începutul secolului al XIX-lea, autoritatea statului afgan a slăbit însă foarte mult și au fost pierdute cuceririle din Iran și nord-vestul Indiei. Afganistanul a devenit astfel o țintă a tendințelor expansioniste ale Persiei, Marii Britanii și Rusiei. În urma celor două războaie anglo-afgane, desfășurate între 1839 și 1842, respectiv între 1878 și 1880, Marea Britanie își instaurează în 1880 protectoratul asupra Afganistanului. Acesta devenise un stat-tampon între Rusia Țaristă și India Britanică. În data de 28 februarie 1919, Afganistanul își proclamă independența, recunoscută, după respingerea intervenției militare engleze din mai-iunie 1919, prin Tratatul de Rawalpindi, în 1921.
5.2. După proclamarea independenței, Afganistanul cunoaște o modernizare lentă, principala frână în calea dezvoltării fiind rezistența puternică a comunităților islamice dure, formate din talibani. Prestigioasa publicație „Le monde diplomatique” publică, sub titulatura „De la independență la haos” o cronologie cuprinzătoare a evenimentelor care au marcat istoria recentă a Afganistanului, dar și o evidență minuțioasă a momentelor crizei afgane, survenită după 11 septembrie 2001. Pe 17 iulie 1973, Mohammad Zahir Shah, care conducea țara din 1933, este înlăturat și exilat în Italia. Monarhia este abolită și Afganistanul se proclamă republică. Președinte al republicii devine Mohammad Daud, vărul fostului suveran, care ocupase fotoliul de prim-ministru în perioada 1953-1963. Ca președinte al statului, acesta a instaurat un regim autoritar. Președintele Mohammad Daud își pierde viața în lovitura de stat din 27 aprilie 1978. Conducerea Afganistanului este astfel preluată de Consiliul Democratic Republican, de orientare comunistă, condus de Nur Muhammad Taraki, care proclamă Afganistanul republică democratică. Însă, măsurile de reformare radicală a structurilor sociale tradiționale adoptate de noua conducere întampină opoziția islamiștilor conservatori, care se transformă într-o îndârjită rezistență armată. Nur Muhammad Taraki este înlăturat din conducerea țării pe 16 august 1979, de către Hafiz Ullah Amin. Începuse lupta pentru putere a diverselor facțiuni ale partidului comunist. Câteva luni mai târziu, pe 27 decembrie 1979, Hafiz Ullah Amin este la rândul său înlăturat de Babrak Karmal. Pe 28 decembrie 1979, la o zi de la dobândirea șefiei statului, Babrak Karmal solicită intervenția militară sovietică. Solicitarea îi este satisfacută de Uniunea Sovietică în aceeași zi, Karmal fiind astfel legitimat la putere. Drept urmare, Afganistanul este ocupat de trupele sovietice, iar războiul civil din această țară se intensifică. Până la finalul lui, în 1988, aveau să-și piardă viața în confruntările armate peste 1,5 milioane de afgani și 15.000 de soldați ai URSS. Alte 5 milioane de afgani au părăsit țara, ca refugiați. În 1986, Muhammad Najibullah îl înlocuiește pe Babrak Karmal în funcția de șef al partidului și apoi în cea de șef al statului. Războiul civil din Afganistan devine treptat terenul de luptă a celor două superputeri ale vremii: Uniunea Sovietică, implicată direct în confruntări, prin Armata Roșie și Statele Unite, care sprijină rezistența armată islamică. Împreună cu Pakistanul și cu Arabia Saudită, Statele Unite i-au aprovizionat cu armament și i-au antrenat pe luptătorii mujahedini. Pe 14 aprilie 1998, URSS și SUA au semnat un acord mediat de ONU, care a pus capăt războiului din Afganistan. Documentul prevedea: retragerea trupelor sovietice (care s-a petrecut pe 15 februarie 1989), crearea unui stat afgan neutru și repatrierea refugiaților. Conform acordului, Guvernul comunist urma să rămână la putere, făcând unele concesii precum acceptarea sistemului multipartit și eliminarea referirilor la socialism. În ciuda prevederilor convenite, rezistența islamică a continuat, având ca scop declarat înlăturarea definitivă a comuniștilor de la putere. Pe 1 ianuarie 1991 a fost perfectat un nou acord ruso-american, privind sistarea livrărilor de armament către părțile combatante. Șeful statului, Muhammad Najibullah, a fost înlăturat de la putere pe 16 aprilie 1992, de către un grup de generali. Mujahedinii exponenți ai rezistenței islamice, ajunși la porțile capitalei Kabul, cuceresc puterea pe 25 aprilie. Trei zile mai târziu, pe 28 aprilie 1992, Consiliul mujahedinilor, constituit la Kabul, proclamă Afganistanul republică islamică.Imediat, între grupările mujahedine victorioase izbucnesc noi lupte și 500.000 de locuitori părăsesc capitala afgană. Conducătorii celor peste 20 de grupări armate angajate anterior în războiul împotriva comuniștilor nu reușesc să formeze un guvern de uniune națională, din cauza rivalităților dintre ei și astfel începe un nou război civil. Patru ani mai târziu după câștigarea puterii de către mujahedini, în 1996, Mișcarea islamică fundamentalistă a Talibanilor, înarmată de Pakistan și formată din studenți teologi, cucerește aproape întreaga țară, proclamand Emiratul Islamic al Afganistanului. Talibanii, un grup format din luptători fundamentaliști, se autoproclamau salvatori ai musulmanilor. Talibanii erau în majoritate paștuni, însă mai mult de o treime din armata lor era formată din militanți islamiști de diferite naționalități, veniți ca voluntari în războiul împotriva opoziției. Printre ei se aflau 8.000-9.000 de pakistanezi, circa 3.000 de arabi credincioși lui Ossama bin Laden, precum și voluntari din Uzbekistan, Tadjikistan și Cecenia. Forțele armate ale talibanilor, estimate la circa 300.000 de luptători, erau formate din mercenari, iar nucleul dur al acestora era reprezentat de pakistanezi. Sub conducerea talibanilor, Afganistanul a devenit o bază foarte solidă pentru dezvoltarea islamismului radical antioccidental, în special antiamerican. „În Afganistan au fost formați cu ajutorul talibanilor cel puțin 11.000 de teroriști în tabere organizate de miliardarul saudit ,,Osama ben Laden”, scria New York Times, în decembrie 2001. Un mare număr dintre aceștia au fost trimiși în țările occidentale pentru a pregăti atentate teroriste. În același număr, New York Times arată că „în timpul războiului afgano-sovietic, CIA (Agenția Centrală de Informații în engleză Central Intelligence Agency) a investit mulți bani și echipamente militare sofisticate în diversele grupuri de mujahedini care luptau cu trupele sovietice. Mișcarea talibanilor s-a dezvoltat din mișcarea mujahedinilor, după retragerea trupelor rusești și a moștenit mare parte din arsenalul mujahedinilor și din cel abandonat de armata sovietică în momentul retragerii din Afganistan. De asemenea, armata talibanilor este formată din 20.000 până la 40.000 de militari, bine pregătiți în ultimii cinci ani în luptele cu opoziția din interiorul Afganistanului”. Cei mai aprigi dușmani ai talibanilor se regăseau în Alianța Nordului, formată din 15 facțiuni diferite de mujahedini care luptaseră anterior împotriva invaziei sovietice. Pe 9 septembrie 2001, cu numai două zile înainte de atentatele din SUA, comandantul și eroul național Ahmed Shah Massoud, important lider militar afgan sprijinit de SUA împotriva rușilor, este asasinat de către membri ai grupării teroriste Al-Qaida. În acest context trebuie precizat că opoziția antitalibană nu a fost niciodată unită cu adevărat, ceea ce i-a diminuat eficiența. Coaliția antitalibană care a rezistat cel mai mult în confruntările de uzură a fost Alianța Nordului. Născută oficial în septembrie 1996, imediat după preluarea capitalei Kabul de către studenții în Coran, Frontul Unit (Alianța Nordului) a fost inființată de mujaheddinii care luptaseră impotriva invadatorilor sovietici. Aceștia s-au grupat în jurul comandantului Ahmed Shah Massud cu scopul unic de a-i înfrânge pe talibani. Ambițiile personale ale liderilor diferitelor facțiuni ale Alianței Nordului au divizat permanent coaliția, luptele interne decimând permanent alianța. Atentatele din 11 Septembrie 2000 din America, atribuite organizației islamiste radicale Al-Qaida, conduc la intervenția militară a Statelor Unite împotriva regimului taliban din Afganistan, considerat ca principal sprijinitor al lui Ossama Ben Laden și al Al-Quaida. Potrivit revistei Lumea Magazin, Ossama Ben Laden a sosit în Afganistan la mijlocul anilor 1990. Sudanul îl expulzase, iar țara sa natală, Arabia Saudită, îi retrăsese cetățenia. În anii 2002-2003 forța multinațională de securitate are ciocniri dese cu talibanii. Problemele socio-economice grave ale țării sunt departe de a fi rezolvate, în ciuda contribuției donatorilor internaționali pentru Afganistan. Pe 4 ianuarie 2004, cei 502 membri ai Parlamentului afgan au adoptat noua Constituție a țării, care prevede un regim prezidențial puternic. Pe 9 octombrie 2004 au avut loc alegeri prezidențiale, iar Hamid Karzai a fost ales președinte.
5.3. Afganistanul este înconjurat de șase țări, dintre care trei au făcut parte din fostul imperiu sovietic. Granițele sale se întind pe 5.529 kilometri.
Republica Islamică Pakistan este situată în sudul și sud-estul Afganistanului; frontiera comună măsoară 2.430 kilometri. Pakistanul este una dintre cele trei țări, alături de Arabia Saudită și de Emiratele Arabe Unite, care au recunoscut regimul taliban aflat la putere la Kabul după 1996. Această țară este frecvent teatrul unor confruntări violente cu temă religioasă între musulmanii șiiți și suniți. Populatia islamică reprezintă 97% din populația generală (de aproximativ 135 de milioane de locuitori), iar hindușii–circa 2%. Pakistanul este, alături de Afganistan și Birmania, unul dintre liderii mondiali în producția și exportul de heroină. Între Pakistan și Afganistan există legături speciale, legate atât de vecinatatea geografică, cât și de faptul că împărtașesc o religie comună, dar, mai ales, un grup etnic comun, cel paștun. Paștunii sunt divizați în număr aproximativ egal de o parte și alta a liniei Mortimer Durand, linie trasată de britanici în 1893 și care reprezintă granița între Pakistan și Afganistan. În 1947, la împărțirea pe criterii religioase a coloniei britanice India în Uniunea Indiană (hinduși) și Pakistan (musulmani), Afganistanul s-a opus creării statului Pakistan, visând la suveranitatea sa asupra tuturor teritoriilor locuite de paștuni. Din acest motiv, Afganistanul i-a încurajat continuu pe nationaliștii pașuni în vederea creării unui stat Paștun independent. Relațiile dintre Pakistan și Afganistan au fost însă totdeauna pașnice, deoarece au existat interese reciproce: Afganistanul i-a favorizat Pakistanului accesul la resursele din Asia Centrală, iar Afganistanul a avut nevoie de relații comerciale cu estul. În prezent, în Pakistan trăiesc circa 2,5 milioane de refugiați afgani. Unii s-au stabilit în această țară după invazia sovietică, alții au fugit din țara lor de teama talibanilor sau în timpul bombardamentelor din 2001 ale coaliției antiteroriste.
Tadjikistanul este o fostă republică sovietică situată în nordul Afganistanului. Actualul președinte, Emomali Rahmanov, a înlăturat de la putere regimul islamic democrat cu prețul unui război civil care s-a soldat cu aproximativ 100.000 de morți. Tadjikistanul numără puțin peste 6 milioane de locuitori, de religii diferite – islamiști, hinduși și creștini.
Turkmenistanul este o țară deșertică aflată în nordul Afganistanului, unde trăiesc circa 5 milioane de oameni; frontiera comună se întinde pe 744 de kilometri. Președintele Saparmurad Niazov, fostul șef al Partidului Comunist al Republicii Sovietice Turkmene, a decedat de curând. El fusese numit de către Majlis (parlamentul turkmen) președinte pe viață, în decembrie 1999. Niazov își atribuise numele de „ghid al poporului turkmen” și instituise un cult al personalității sale demn de epoca stalinistă. Turkmenistanul este totodată o țară a paradoxurilor. Deși în statistici figurează ca unul dintre cele mai sărace state ale fostei URSS, subsolul său conține resurse impresionante de gaze naturale (locul patru în lume), zăcăminte de petrol, aur, platină și uraniu. Turkmenii sunt în majoritate musulmani suniți, însă există și o minoritate ortodoxă formată în cea mai mare parte din ruși și din naționalități deportate aici de Stalin. Demn de precizat este faptul că Turkmenistanul nu s-a desprins niciodată din sfera de influență a Moscovei, chiar dacă a înlocuit sistemul comunist cu un despotism cu iz tribal, mai totalitar și mai absurd decât orice formă de stalinism. Cu un partid unic și un președinte pe viață, Turkmenistanul a devenit un stat închis. Cultul personalității dictatorului Niazov a atins aici forme egalate poate doar în Coreea de Nord. Moscova nu a protestat, bucuroasă că poate exploata în continuare, fără probleme, uriașele rezerve energetice ale regiunii. Moartea neașteptată a lui Niazov oferă însă acum șansa unor schimbări democratice. Analiștii de politică externă au apreciat, după moartea dictatorului, că SUA ar putea câștiga influență în această republică, care i-a fost inaccesibilă până acum. De pildă, pentru marile companii de petrol, Turkmenistanul lui Niazov constituia un obstacol major în calea făuririi unui adevărat imperiu energetic în Asia Centrală. Situată pe malul estic al Mării Caspice, republica turkmenă se află la încrucișarea unor rute geopolitice de primă importanță. Turkmenistanul este, în momentul de față, singurul vecin al Iranului în care Statele Unite nu dispun de baze militare. Pentru Moscova, miza este la fel de mare. Agenția Stratfor sublinia că, fără resursele din Turkmenistan, Gazprom nu ar mai putea satisface contractele de export ale Rusiei, pentru Europa și Turcia (rezervele de gaze naturale ale Turkmenistanului, de circa 22,5 miliarde metri cubi sunt exploatate în exclusivitate de gigantul rus Gazprom).
Uzbekistanul se situează la nordul Afganistanului și este țara cea mai populată dintre fostele republici sovietice, având peste 24,3 milioane de locuitori. Uzbecii sunt în majoritate musulmani sunniți, însă există și o comunitate de creștini ortodocși. Peste 70% din teritoriul acestei țări este deșert; restul pământului este ocupat de stepe și de culturile de bumbac. Uzbekistanul posedă și el rezerve impresionante de gaze naturale, iar în prezent în valea Fergana s-au descoperit zăcăminte impresionante de petrol. Democratizarea Uzbekistanului este și ea o victimă colaterală a jocului marilor puteri, arată Raul Marian, într-un articol publicat în Revista Cadran Politic. Marile puteri au preferat să păstreze de pildă o tăcere suspectă în legătură cu reprimarea sângeroasă a revoltelor populare, dispuse în această țară de către dictatorul Islam Karimov. Statele Unite au stabilit relații diplomatice cu Uzbekistanul încă de la începutul anilor `90, ceea ce i-a determinat pe mulți uzbeci să spere că cel mai puternic și democratic stat din lume va instaura democrația și în țara lor.
China, situată în nord-estul Afganistanului, are o frontieră comună de 76 de kilometri cu această țară. China ocupă un loc fruntaș în topul celor mai puternice țări ale lumii și are o populație de peste 1,2 miliarde de locuitori. Cultele religioase au început să fie recunoscute de la începutul anilor '80, libertatea de credință fiind stipulată în Constituția din 1982. Numărul budiștilor este estimat oficial la 100 de milioane de persoane, iar numărul musulmanilor – la peste 20 de milioane. China începe să joace un rol din ce în ce mai puternic în problematica Asiei Centrale. Aceste două mari puteri sunt interesate în primul rând de asigurarea securității rutelor energetice (petrol și gaze naturale) în zonă.
Republica Islamică Iran este situată în vestul Afganistanului, iar frontiera iraniano-afgană se întinde pe 936 kilometri. Prin Constituție, puterea este deținută de liderul spiritual al țării, în prezent Ayatollahul Ali Kamenei. Șiismul (ramură a islamului) este religia oficială a țării, iar 90% dintre iranieni sunt șiiti. Iranul are peste 70 de milioane de locuitori. Această țară a fost inclusă de președintele SUA într-o veritabilă „axă a răului” din care mai fac parte Irakul și Coreea de Nord. Iranul a fost somat în repetate rânduri de SUA să pună capăt procedurilor de îmbogățire a uraniului. Apelurilor SUA li s-au alăturat cele ale comunității internaționale, care a amenințat cu represalii politice și economice și cu izolarea internațională a acestei țări, în cazul în care ea nu renunță la politica nucleară. Vecinii Afganistanului au fost chemați să medieze, în repetate rânduri, pacea între diferitele facțiuni afgane și să participe la marele joc diplomatic între Rusia și SUA referitor la Afganistan.Pierre Abramovici scrie, în publicația Le monde diplomatique, că începând din 1997, s-a constituit instanța numită „Grupul 6+2”, care a reunit cele șase țări vecine Afganistanului (Iran, Pakistan, China, Uzbekistan, Tadjikistan, Turkmenistan), precum și Rusia și Statele Unite. Acest organism, supervizat de ONU și de trimisul său special în Afganistan, Lakhdar Brahimi, diplomat algerian cu mare experiență, a devenit un actor fundamental în regiune.La 12 martie 1999, Statele Unite s-au apropiat de Rusia în ceea ce privește problema afgană, după ce același lucru îl făcuse deja Iranul. Karl Inderfurth, subsecretarul de stat pentru Asia, s-a deplasat în acest sens la Moscova. Rușii și americanii au pus în evidență poziții foarte puțin diferite, inclusiv în ceea ce privește rolul atribuit Teheranului: Iranul este un vecin al Afganistanului și poate ajuta la încheierea conflictului. Vedem această țară jucând un rol pozitiv, iar „Grupul 6+2” furnizând o structură, a spus Inderfurth – citat de Abramovici în Le Monde diplomatique – care a adăugat: „Ca o ironie a sorții, Afganistanul este o parte din lume unde rușii și americanii pot conlucra pentru a găsi o soluție acestor lupte – lupte la care rușii participă activ prin sprijinirea deschisă a Alianței Nordului!”.Debutul noului joc diplomatic în legatură cu Afganistanul a fost marcat de reuniunea plenară a „Grupului 6+2” de la 19 iulie 1999, de la Tașkent, în Uzbekistan. Pentru prima dată s-au aflat la aceeași masă reprezentanți ai talibanilor și membri ai Aliantei Nordului. Controlând 90 la sută din teritoriul afgan, talibanii nu le-au recunoscut acestora din urmă nici un fel de reprezentativitate. Reuniunea a eșuat dar, de acum încolo, o mare parte din inițiativele diplomatice vor fi lansate prin intermediul „Grupului 6+2”.Pe 3 noiembrie 2000 s-a anunțat că talibanii și Alianța Nordului au studiat împreună un proiect de pace sub egida „Grupului 6+2”. Perioada a coincis cu o crispare a talibanilor, mai ales din cauza sancțiunilor internaționale, tensiunile ducând, in primăvara anului 2001, la distrugerea statuilor uriașe ale lui Buddha, de la Bamiyan. Între timp, „Grupul 6+2” a trecut la o nouă acțiune. În mod discret, a fost creat un subgrup „de nivelul doi”, presupus a fi mai eficace și alcătuit din diplomați sau specialiști care urmau să fie trimiși rapid la post în regiune. Subgrupul era condus pe ascuns de cancelariile reprezentate de delegați. La reuniunile care s-au desfășurat la Berlin, au participat doar SUA, Rusia, Iran și Pakistan. Printre delegați s-au aflat Robert Oackley, fost ambasador american, Naiz Naik, fost ministru pakistanez al afacerilor externe și specialist în contacte oficioase dificile, Tom Simons, fost ambasador american, ultimul negociator oficial cu talibanii, Nikolai Kozirev, fost trimis special rus în Afganistan ăi Saeed Rajai Khorassani, fost reprezentant iranian la ONU. În martie 2000 și martie 2001, în timpul primelor două reuniuni, care au pregătit negocieri directe între talibani și Alianța Nordului, participanții au discutat despre un angajament politic menit să permită talibanilor ieșirea din impas. Conform pakistanezilor prezenți la reuniune – se mai arată în revista Le monde diplomatique, dacă aceștia acceptau să revadă problemele drepturilor omului într-un interval de doi sau trei ani și dacă erau de acord cu ideea unui guvern de tranziție împreună cu Alianța Nordului, ar fi beneficiat de o asistență internațională masivă, financiară și tehnică, pentru reconstrucția întregii țări. O altă condiție impusă – de data aceasta de partea americană – era predarea lui Ossama Ben Laden. Până la urmă, toate negocierile au eșuat. În concluzie, Zona Asiei Centrale a reprezentat, de-a lungul vremii, un fascinant teatru de război pentru marile puteri care fie au dorit să-și consolideze influența asupra unor țări, fie au intenționat revitalizarea industriilor militare proprii, prin comenzi impresionante pentru războaiele lumii a treia. În prezent, unele dintre statele Asiei Centrale cunosc o dezvoltare impresionantă, ceea ce le sporește atractivitatea în fața marilor puteri. Însă nu totdeauna a fost așa. După desprinderea de URSS, statele Asiei Centrale, complet nepregătite pentru a-și gestiona singure destinul, au înregistrat un colaps sever al economiei, precum și rate înalte ale șomajului și inflației, ceea ce a deteriorat drastic standardul de viață, oricum precar, al locuitorilor. Circa 30-50% din populație traia sub pragul minim al sărăciei. După un deceniu de frământări, în care au apărut primii embrioni ai economiei de piață (ponderea sectorului privat la crearea PIB tinde să atingă sau chiar depășeste 50% în unele țări din regiune) și, mai ales, de conștientizare a imensului potențial de resurse de care dispun, țările din Asia Centrală par să fi intrat în ultimii ani într-o fază de dezvoltare accelerată, cu ritmuri de creștere economică printre cele mai ridicate din lume. De pildă, în anul 2005, statele central-asiatice au realizat un PIB total de circa 90 miliarde dolari, pe cap de locuitor revenind în medie circa 1.500 dolari. Discrepanțele în jurul acestei medii regionale sunt însă mari, de exemplu între Kazahstan (aproape 4.000 dolari pe cap de locuitor) și Turkmenistan (aproape 3.000 dolari pe cap de locuitor), pe de o parte, și Uzbekistan (sub 1.000 dolari pe locuitor) sau Kirgistan și Tadjikistan (sub 500 dolari pe locuitor), pe de altă parte. În prezent, Rusia, China, Iranul și chiar India au tot interesul să împiedice Washingtonul să-și extindă influența în Turkmenistan. Cele trei state nu doresc o hegemonie americană în Asia Centrală, care ar schimba considerabil balanța puterii din regiune. Confruntarea dintre Rusia și SUA ar fi, în acest caz, feroce. Miza geopolitică pentru Asia Centrală este enormă, având în vedere faptul că Turkmenistanul și Azerbaidjanul dețin resurse energetice uriașe. India a început și ea să joace un rol activ în regiune, implicându-se în ajutorarea masivă a Afganistanului (autoritățile de la New Delhi au donat pentru reconstrucția teritoriului afgan nu mai puțin de 650 de milioane de dolari) și în consolidarea parteneriatului cu China. Analiștii economici apreciază că Asia Centrală poate naște o nouă dispută mondială. Ei apreciază că performanțele macroeconomice actuale ale Asiei Centrale, susținute de menținerea la un nivel înalt a cotațiilor internaționale ale țiteiului și gazului natural, sunt notabile: inflație în scădere, realizarea de excedente bugetare și ale balanței comerciale, care au permis menținerea unei situații de echilibru (uneori chiar de excedent) a contului curent al balanței de plăți externe, acumularea unor importante rezerve valutare internaționale și, respectiv, scăderea gradului de îndatorare internă și externă, cu deosebire în Kazahstan și Turkmenistan.De asemenea, perspectivele creșterii economice pe termen mediu și scurt ale Asiei Centrale se mențin favorabile, cu ritmuri de peste 7%, superioare mediei mondiale, se arată într-o statistică economică mondială privind Asia Centrală (Middle East and Central Asia, Regional Economic Outlook, IMF, September, 2006). Pe un orizont mai îndepărtat de timp, scenariile optimiste ale dezvoltării Asiei Centrale în următorul deceniu prevăd o dublare a PIB pe locuitor în statele exportatoare de țiței și gaz natural și reducerea la jumătate a ponderii populației aflate sub pragul minim al săraciei (M. Dowling, G. Wignaraja, Central Asia’s Economy: Mapping Future Prospects to 2015, Silk Road Paper, July, 2006). Riscurile economice previzibile pe termen lung pentru zona Asiei Centrale se referă la dependența excesivă de exporturile de resurse energetice, la ritmul lent al restructurării economiei și al reformelor instituționale, la insuficiența dezvoltare a piețelor financiare, precum și la eventuala resuscitare a presiunilor inflaționiste.Economiștii consideră însă că principalele amenințări la adresa Asiei Centrale nu provin din sfera economiei, ci din competiția acerbă dintre principalii actori ai scenei politice internaționale, care periclitează (direct sau colateral) stabilitatea acestei regiuni. Existența potențialului imens de rezerve energetice, a cărui exploatare poate schimba datele echilibrului global, face ca Asia Centrală să devină obiectul unor jocuri geostrategice, departe de a se fi încheiat, dând naștere unei noi dispute mondiale. Având în vedere că doar câteva state central-asiatice dispun de resurse energetice, relativa lor enclavizare le face dependente de statele vecine, astfel încât lupta se dă nu numai pentru controlul acestor resurse, ci și pentru acela al conductelor de țiței și gaz natural prin care resursele naturale sunt transportate către beneficiari.Analiștii politici susțin la rândul lor că dețin suficiente informații potrivit cărora pe teritoriul unor republici din Asia Centrală deja există o infrastructură teroristă autonomă care poate facilita organizarea unor atacuri de proporții împotriva intereselor Occidentului (Serghei Karaganov, citat de cotidianul Ziua). În prezent, în Asia Centrală își desfășoară activitatea un număr semnificativ de organizații sau mișcări locale și internaționale extremiste, care nu se sfiesc să recurgă la instrumentele terorii. Printre acestea pot fi menționate: Frații Musulmani, a cărei filială a fost recent descoperită în sudul Kazahstanului, Comitetul Musulmanilor Asiei, Hizb-ut Tahrir, Tabligi Djamaat, Partidul Islamist din Estul Turkestanului, Centrul Dezvoltării Islamice, Mișcarea Islamistă a Turkestanului (creată pe baza Mișcării Islamiste a Uzbekistanului), Tovba ș.a. Majoritatea mișcărilor și organizațiilor teroriste urmăresc instituirea regimurilor islamiste sau crearea unui califat islamic în Asia Centrală. Principalii adversari care stau în calea realizării acestor proiecte sunt considerați cetățenii Statelor Unite, evreii și regimurile laice din țările musulmane, inclusiv cele din Asia Centrală. Activismul mișcărilor islamiste și gradul riscurilor teroriste în Asia Centrală nu sunt distribuite uniform între cele cinci republici. Din această perspectivă, Turkmenistanul rămâne a fi cea mai sigură țară din regiune, acolo nefiind înregistrată vreo organizație extremistă și, chiar dacă ar exista o tentativă de creare a uneia, ar fi reprimată din start cu ajutorul imensei mașinării represive, încă funcțională. Incidentul din noiembrie 2002, care a fost calificat de autoritățile de la Așgabad ca atentat terorist împotriva președintelui Saparmurat Niazov, s-a adeverit a fi o înscenare a serviciilor secrete pentru a justifica lichidarea fragilei opoziții politice. Mai mulți analiști politici merg însă chiar mai departe în prognozele lor, susținând că Asia Centrală se îndreaptă spre un nou Jihad. În opinia lor, terorismul religios este poate cea mai periculoasă formă de terrorism și, cu siguranță, cea mai dificil de combătut datorită fanatismului cu care acționează adepții ei (terorismul de tip Ben Laden). Acești teroriști sunt dispuși să-și dea viața pentru cauza lor, fără a avea resentimente. Învățătura islamică susține că Jihadul este de două feluri: mare și mic. Marele Jihad desemnează adevăratul război muhamedan, care trebuie purtat împotriva pasiunilor, servituțiilor interioare și a ignoranței, pe când micul Jihad este indicat de Coran ca o situație limită, reprezentată prin războiul desfășurat ca legitimă apărare atunci când comunitatea credincioșilor este pusă în pericol de un atac armat al păgânilor, așa cum a fost, de exemplu, intervenția sovietică în Afganistan. Asupra structurilor teroriste din Asia Centrală planează umbra temutei Al-Quaida, condusă de Ossama Ben Laden, despre care se presupune că finanțează celule de insurgenți în fiecare a regiunii.
5.4. Afganistanul a reprezentat un fascinant câmp de luptă în care s-au războit ani în șir rușii și americanii. Interesul strategic al SUA în Afganistan era reprezentat, în momentul în care s-a dispus finanțarea talibanilor împotriva Armatei Roșii, potrivit experților militari, de apropierea acestei țări de Marea Caspică, considerată a fi noul El Dorado al hidrocarburilor. Două companii petroliere americane și-au disputat un ambițios proiect de gazoduct conceput a traversa Afganistanul, via Turkmenistan și Pakistanul. Trebuia însă ca mai întâi să fie asigurată stabilitatea în Afganistan. În ianuarie 1995, pe când războiul cu sovieticii făcea ravagii, apar primii combatanți talibani, inventați de serviciile pakistaneze de informații și finanțați de CIA și Arabia Saudită. Se susține chiar că una dintre companiile petroliere care realizase proiectul gazoductului, Unocal, a finanțat mișcarea talibană. La 26 septembrie 1996, talibanii au cucerit Kabulul. Michael Bearden, responsabil al CIA pentru spațiul afgan în timpul războiului împotriva sovieticilor, își amintește care era atunci starea de spirit în rândul americanilor: „Tipii ăștia (talibanii) nu erau cei mai răi. Erau niște tineri puțin cam înflăcărați, dar, oricum, reprezentau ceva mai bun decât razboiul civil. Ei controlau întregul teritoriu dintre Pakistan și câmpurile de gaze din Turkmenistan. Poate că, ne gândeam noi, sunt o idee bună, pentru că puteam astfel să construim un gazoduct prin Afganistan și să aducem gazele și sursele de energie pe noua piață. Deci, toată lumea era mulțumită”. Sprijinul acordat de Unocal talibanilor nu a fost niciodată ascuns de vicepreședintele firmei, Chris Taggart, care a considerat ascensiunea lor drept o dezvoltare pozitivă. Afirmând că preluarea puterii de către talibani poate avantaja proiectul gazoductului, el avea în vedere chiar recunoașterea lor de catre Washington. În noiembrie 1997, Unocal a invitat o delegație a talibanilor în Statele Unite, iar la începutul lunii decembrie compania a deschis un centru de formare la Universitatea din Omaha (Nebraska), pentru a-i învăța pe 137 afgani tehnicile de construire a oleoductelor.Dar, întrucât situația politică și militară din Afganistan nu se ameliorau, la Washington a început să circule părerea că sprijinul acordat talibanilor și proiectul gazoductului constituie niște erori politice. Ideea era susținută mai ales de subsecretarul de stat Strobe Talbott care, la 21 iulie 1997, avertiza: „Regiunea ar putea deveni o pepinieră de teroriști, un leagăn al extremismului politic și religios și teatrul unui adevărat război”. Între timp, în Afganistan s-a refugiat Ossama ben Laden. Pe 22 februarie 1998, el anunța, din Afganistan, crearea, cu sprijinul talibanilor, a Frontului internațional islamic, autorizând atentatele împotriva americanilor. La 16 aprilie 1998, în timpul unei vizite la Kabul, William Richardson, reprezentantul american la Națiunile Unite, a discutat cazul Ben Laden cu talibanii, care au minimalizat chestiunea, susținând că Ben Laden nu are puterea să solicite atentatele. Însă, la 8 august 1998, mai multe explozii au distrus ambasadele americane de la Dar-es-Salam și Nairobi, provocând moartea a 224 de persoane, printre care 12 americani. Statele Unite au ripostat, lansând 70 de rachete de croazieră împotriva Afganistanului și, parțial, a Sudanului. Șeful Al-Qaida a devenit de atunci inamicul lor public numarul 1. În mod ciudat, SUA au asteptat totuși peste șase luni până să emită un mandat internațional de arestare împotriva lui. Atentatele din august 1998 au determinat compania Unocal să renunțe la proiectul gazoductului. Consultant în acest proiect a fost, din partea afgană, chiar actualul președinte al Afganistanului, Hamid Karzai. Ceilalți mari actori ai fascinantului război din Afganistan, sovieticii, doreau să exporte revoluția socialistă în această țară, dar și să prevină crearea unui stat anticomunist afgan la granițele imperiului lor. Unii comentatori politici îi acuză pe conducătorii URSS că nu știau bine în ce se bagă, atunci când au luat decizia de a invada Afganistanul. Ei relatează că Kosighin, primul ministru al Uniunii Sovietice în acea perioadă, a luat legătura cu șeful comuniștilor din Afganistan. Conversația lor este demnă de reținut pentru că era ca și cum ar fi vorbit limbi diferite. Kosighin l-a întrebat pe Taraki (acesta era numele reprezentantului comuniștilor din Afganistan) cum de nu a mobilizat muncitorii, de ce nu le-a dat arme și nu i-a determinat să pornească revoluția. Taraki a răspuns: „Dar, tovarase Kosighin, noi nu avem muncitori în Afganistan!” „De ce nu mobilizați studenții?” Taraki răspunde: „Dar nu avem nici studenți, doar elevi!” Deci, acest om de seamă al Politbiro-ului, care a autorizat o revoluție comunistă în Afganistan, nici măcar nu știa că nu există proletariat în Afganistan și că, prin urmare, nu existau baze pentru o asemenea revoluție! Sovieticii conștientizau riscul că, dacă nu ar fi invadat Afganistanul, această țară ar fi devenit o republică musulmană anticomunistă, antisovietică, chiar la granița asiatică a URSS, generând astfel o veritabilă bază de punere în scenă a activităților anticomuniste din Asia Centrală, și deci ar fi fost o amenințare pentru securitatea republicilor sovietice din regiune. Demn de remarcat este că în cea mai mare parte a activităților teroriste erau implicați militar, în mod direct, sovieticii. Zbigniew Brzezinski arată, în cartea sa „Marea tablă de șah”, că interesele geostrategice americane indicau Afganistanul ca poartă de intrare în Asia Centrală petroliferă. Din acest punct de vedere, Orientul Apropiat (Liban, Siria etc.), Afganistanul și Pakistanul reprezentau și încă mai reprezintă adevărate pietre de hotar pentru extinderea influenței americane în Asia Centrală. În cartea strategului american, Orientul Apropiat este înfățișat drept „rândul din față” al viitorului teatru de război, iar Asia Centrală constituie cheia penetrării SUA spre Rusia. De altfel, Kremlinul consideră republicile ex-sovietice din Asia Centrală drept vecinatate apropiată, adică un spațiu de manevră care trebuie să rămână prioritar rus. Din punctul de vedere al intereselor americane în zona Asiei Centrale, actuala configurație geopolitică lasă de dorit, susține autorul american. Noile state independente exportatoare de petrol se află încă în primele etape ale consolidării lor politice. Rusia continuă o politică agresivă cu scopul de a-și asigura monopolul în ceea ce privește accesul la resursele de energie. Așteptând să se construiască oleoductul prin care petrolul din zona Mării Caspice va fi exportat la adăpost de controlul rus și iranian, „regiunea rămâne expusă manevrelor Moscovei și ale Teheranului“. Pe de altă parte, „Rusia nu s-a așezat deocamdată de-a curmezișul proiectelor americane vizând modificarea realităților strategice din zonă“, susține Brzezinski. Premisa fundamentală de la care pornește Brzezinski este că, în urma încheierii Războiului Rece și dispariției Uniunii Sovietice, SUA au devenit prima putere globală din istorie. Primatul global al Statelor Unite ale Americii se manifestă – arată Brzezinski – în patru domenii esențiale: militar, economic, tehnologic și cultural (mai exact, al culturii de masă). Lucrarea autorului american înfățișează noua hartă a lumii, de după încheierea Războiului Rece. În opinia lui Brzezinski, elementul fundamental al lumii post-comuniste îl constituie blocul euro-asiatic, în care intră și statele Asiei Centrale: „Eurasia este tabla de șah pe care continuă să se desfășoare lupta pentru primatul global”. O zonă care poate înregistra mari turbulențe este ceea ce autorul denumește "Balcanii euroasiatici", care cuprinde părți din Europa de Sud-Est, Asia Centrală, precum și părți din Asia de Sud, zona Golfului Persic și a Orientului Mijlociu, în interiorul căreia există un adevărat „cazan etnic”. În această hartă geopolitică și geostrategică a Terrei, SUA – subliniază Brzezinski – trebuie să desfășoare o politică destinată a împiedica apariția oricărei puteri sau coaliții de puteri capabile să conteste primatul global al Washingtonului. În privința tablei de șah eurasiatice, lucrurile sunt mai nuanțate. În calitate de singură mare putere mondială, SUA este în același timp și ținta favorită a terorismului internațional. Rămâne de văzut dacă americanii își vor putea permite în continuare acest lux. Deși, conform declarațiilor oficialilor americani, capacitatea de apărare a SUA nu este în pericol, este clar că, în acest moment, continentul american este vulnerabil, iar adversarii SUA vor încerca să speculeze oricând această vulnerabilitate.În privința cooptării Rusiei în marea luptă antiteroristă, lucrurile sunt deocamdată în ceață. Deși președintele rus Vladimir Putin a anunțat că și țara sa declară război teroriștilor, el a lăsat să se-nțeleagă că, cel puțin deocamdată, Moscova nu se va implica direct în Afganistan, dar îi va susține pe aliați, în măsura în care nu îi sunt afectate interesele de către aceștia. În schimbul acestui ajutor, Putin nu a cerut nimic în mod explicit din partea Occidentului. El a sugerat însă că lupta împotriva terorismului implică și Rusia, angajată în conflictul contra teroriștilor din Cecenia. Brzezinski mai arată că într-o lume globalizată, globalizarea terorismului nu mai este doar un pericol, ci a devenit deja o amenințare majoră. De fapt, acesta a fost și scopul: de a împărți lumea în buni și răi, în teroriști și antiteroriști. În tot acest melanj, teroristul nu mai este un simplu luptător. El devine un strateg care poate înclina echilibrul balanțelor mondiale de putere. S-a spus despre atentatul din 11 septembrie 2001 de la New York că va schimba lumea, că nimic nu va mai fi la fel ca înainte. Asemenea afirmație a fost, fără îndoială, marcată emoțional, dar în bună măsură este demnă de luat în seamă, întrucât cel puțin atitudinea și, în linii importante, întreaga politică a Statelor Unite au luat o turnură diferită. America a început războaie preventive pe mai multe fronturi, dând lovituri mortale structurilor teroriste. Noua politică americană de securitate globală a stârnit teamă și a creat un front larg de opoziție. În prezent, relațiile transatlantice au intrat într-una dintre crizele cele mai grave cunoscute până acum. Franța și Germania, cărora li s-a alăturat Rusia, au format „axa păcii”, la care s-a raliat apoi China. Este de presupus că în viitor acțiunile politico-militare americane și aliate în spațiul afro-asiatic se vor desfășura într-o concepție unică și în etape succesive, urmărindu-se, pe termen lung, rezolvarea problemelor din Irak, Afganistan, Iran, Siria, Pakistan-India, Arabia Saudita și statele din Asia Centrală. Conștiente de ostilitatea unei părți a lumii islamice față de americani și față de valorile occidentale în general, SUA vor căuta prin toate mijloacele să împiedice realizarea unei coaliții regionale în Orientul Mijlociu.Brzezinski concluzionează că America riscă să ramână singurul lider global pe termen lung. Evoluția evenimentelor din Golf, războiul și perioada post-război din Irak au determinat schimbări majore nu numai la nivelul lumii arabe, dar vor influența întregul sistem de securitate actual. Astfel, relațiile dintre Orient și Occident, cât și cele euroatlantice, vor avea noi conotații. Pe aceasta bază vor fi stabilite noi coordonate de dialog politic și diplomatic în cadrul structurilor de securitate internaționale, vor fi elaborate noi criterii și reguli de formare, conducere și functionare a acestora, astfel încât procesul decizional să fie adaptat condițiilor tot mai complexe impuse de necesitatea combaterii terorismului și de noile realități internaționale.
5.5. Din punct de vedere militar, NATO susține totuși că, dincolo decizia de a prelua comanda ISAF, angajarea sa în Afganistan a avut un impact de lungă durată asupra stabilirii noilor structuri ale comenzii și forțelor Alianței, generării forțelor, planificării și acțiunilor, precum și asupra sustenabilității operațiilor multinaționale desfășurate în teatre aflate la mari distanțe. Astfel, potrivit siteului NATO, în ceea ce privește aranjamentele de comandă și control, ISAF este prima operație a NATO care a testat, încă de la început, conceptul comandamentelor pe trei niveluri – strategic, operațional și în teatru – din cadrul noii Structuri de Comandă a Alianței. Astfel, comandamentul ISAF din Kabul se subordonează SHAPE, comandamentul strategic al ISAF, prin intermediul Comandamentului Forțelor Întrunite (JFC) aliat din Brunssum, Olanda, care este comandamentul operațional. Acest aranjament permite Comandantului Suprem Aliat din Europa (SACEUR) să furnizeze ISAF directive strategice, fără a se implica în managementul la nivel operațional, care reprezintă responsabilitatea Comandamentului Forțelor Întrunite. ISAF este prima operație în „lumea reală” a JFC Brunssum și, de aceea, un reper fundamental în dezvoltarea acestuia ca un comandament la nivel operațional. ISAF oferă de asemenea ocazia pentru redefinirea așa-numitului concept „reach-back”. Acest concept permite ca un număr de funcții ale procesului de planificare să fie asigurate mai bine și eficient în beneficiul ISAF la nivelul comandamentelor SHAPE și JFC. Acest lucru a fost realizat prin folosirea capabilității semnificative de planificare existente la Mons și Brunssum și prin limitarea personalului care a fost dislocat din comandamente în Afganistan, ceea ce a redus numărul celor implicați și costurile de transport și sprijin. În plus, ISAF este prima operație condusă de NATO pentru care comandamentele terestre ale Forțelor cu Nivel de Operativitate Gradual (GRF), un element cheie al noii Structuri de Forțe a Alianței, asigură nucleul comandamentelor din teatru prin rotație. Când toate GRF-urile vor fi operaționale, vor exista șapte comandamente terestre multinaționale de corp de armată cu înalt nivel de operativitate și trei cu nivel scăzut de operativitate, precum și cinci comandamente multinaționale navale cu nivel înalt de operativitate. După încheierea ISAF IV și V, GRF-urile vor prelua rolul celor două comandamente ale Structurii de Comandă a NATO – Centrul Întrunit de Comandă de la Heidelberg, Germania, și JFC Brunssum – care au asigurat nucleul comandamentului ISAF. Deși există unele dezavantaje asociate dislocării și re-dislocării în și din Afganistan a unui comandament de valoare corp de armată la fiecare șase luni, inclusiv în ceea ce privește dezorganizarea pe care o produce la nivelul continuității misiunii o astfel de rotație și costurile substanțiale pentru instruire și transport pe care le implică, există totodată și avantaje importante. În primul rând, angajarea în diferite variante multinaționale a personalului de stat major și a forțelor provenind din diverse țări membre contribuie la asigurarea implicării nemijlocite a tuturor aliaților în ISAF, ceea permite împărțirea responsabilității. Acest lucru ajută la depășirea unei slăbiciuni majore manifestate de ISAF înaintea asumării comenzii de către NATO, determinată de faptul că responsabilitățile asociate conducerii ISAF cădeau în principal în sarcina națiunii conducătoare. În al doilea rând, deoarece corpurile GRF angajate în ISAF asigură totodată componenta terestră de comandă a NRF, misiunile ISAF și NRF se combină pentru a avea un impact transformațional asupra acestor formațiuni. Pe de o parte, misiunea NRF contribuie la asigurarea certitudinii că toate corpurile GRF care se dislocă în ISAF îndeplinesc standardele celei mai înalte stări de pregătire operațională și eficacități. Pe de altă parte, misiunea ISAF contribuie concret la sporirea capacității de dislocare a GRF în teatre aflate la mari distanțe și, implicit, la interoperabilitatea NRF ca un întreg. De aceea, din punct de vedere al transformării, ISAF și NRF sunt complementare. În plus, în această importantă întreprindere, cele două comandamente strategice ale NATO – Comandamentul Aliat pentru Operații și Comandamentul Aliat pentru Transformare – au jucat un rol important. Comandamentul Aliat pentru Operații a elaborat modelul operațional pentru ISAF și NRF. Comandamentul Aliat pentru Transformare a furnizat sprijin prin asigurarea instruirii de repetiție a misiunii înainte de începerea acesteia pentru personalul ISAF și NRF. ISAF a adus totodată alte „premiere”. Această structură a fost lansată cu un efectiv ceva mai mic de 5.000 de soldați și a crescut constant, pe măsură ce aria de responsabilitate a misiunii s-a extins în afara Kabulului.Având în vedere depărtarea Afganistanului în comparație cu Balcanii, creșterea graduală a mărimii ISAF a generat provocări de ordin logistic specifice fără precedent. Astfel, datorită dependenței aproape exclusive de transportul aerian pentru realizarea rotirilor și aprovizionarea forțelor din Afganistan, NATO și-a dezvoltat considerabil capacitatea de planificare a transportului strategic, care va avea un efect benefic asupra propriei activități de planificare expediționară a NRF. În plus, dezvoltarea Echipelor de Reconstrucție Provincială (PRT) de către ISAF pentru a asigura asistență de securitate în afara Kabulului a reprezentat un catalizator al adaptării planificării operaționale a NATO. Prin intermediului conceptului PRT, Alianța sprijină acum desfășurarea operațiilor tactice a formațiunilor de unități multinaționale de valoare tactică, dislocate pe mari suprafețe de teren, într-un mediu dificil, departe de bazele lor de sprijin. Aceste circumstanțe au oferit de asemenea o ocazie reală pentru analiza modului de aplicare a conceptului Capabilității pe Bază de Rețea al Alianței Nord-Atlantice, care urmărește punerea la dispoziția Alianței a diferitelor capabilități operaționale printr-o abordare al cărei element central este rețeaua. Desigur, ISAF a scos la iveală neajunsuri bine cunoscute privind disponibilitatea și gradul de utilizare a forțelor Alianței pentru operațiile expediționare, în special în privința unor mijloace operaționale cheie cum ar fi elicopterele de transport, precum și neajunsuri în cadrul procesului de generare a forțelor al NATO. Deși aceste limitări nu sunt specifice doar ISAF-ului, ele au fost mai evidente în acest caz, atât datorită profilului politic pronunțat al angajării NATO în Afganistan, cât și datorită provocărilor logistice și bugetare particulare asociate dislocării forțelor Alianței într-un teatru aflat la o distanță așa de mare. Drept răspuns, NATO a lansat mai multe inițiative. În primul rând, și-a revizuit procedurile de generare a forțelor pentru a asigura o mai mare corespondență între cerințele fiecărei operații în parte și disponibilitatea forțelor. Alianța face acest lucru prin extinderea gamei procesului de generare a forțelor pentru a include toate operațiile NATO, precum și prin extinderea orizontului său temporal. Alianța a făcut ca planificarea operațională, consultarea și procesul decizional să răspundă mai mult cerințelor asociate inițierii și executării efective în timp util a noilor și solicitantelor sale operații. În al doilea rând, în contextul Angajamentelor privind Capabilitățile de la Praga din 2002, Alianța își concentrează capabilitatea și mecanismele de planificare a forțelor asupra sporirii gradului de utilizare și a capacității de dislocare a forțelor, prin acordul asupra țintelor cantitative și calitative. Deși aceste remedii nu vor produce soluții imediate, ele au avut deja un impact salutar asupra capacității Alianței de a pune în mod corespunzător resurse la dispoziția ISAF, pe măsură ce misiunea se extinde în afara Kabulului și nordului Afganistanului spre părțile de vest și sud ale țării.Astfel, procesul de generare a forțelor pentru a răspunde cerințelor asociate extinderii misiunii în provinciile vestice ale Afganistanului a fost încheiat relativ ușor, prin contribuțiile semnificative oferite de Italia, Lituania, Spania și Statele Unite. Totuși, gama completă a relațiilor dintre transformarea politică și militară a Alianței și angajarea NATO în Afganistan nu a fost întotdeauna evidentă. Cu toate acestea, începând din 2002, între cele două există, fără îndoială, o influență și un efect salutar reciproce crescânde. La rândul său, acest fapt face ca forțele europene și nord-americane să fie mai capabile, compatibile și complementare. Angajarea operațională a Alianței în Afganistan s-a dovedit a fi un eveniment care a îmbunătățit performanțele NATO. De aceea, începând din decembrie 2003, NATO și-a extins în mod constant prezența în Afganistan, prin preluarea Echipelor Provinciale de Reconstrucție (PRT-uri). Acestea reprezintă mici echipe, care includ atât personal civil, cât și militar și care și-au demonstrat deja eficacitatea în zonele în care operează. Alianța a preluat comanda unui PRT în Konduz, în nordul țării și orientându-se spre vest, apoi spre sud-vest și în cele din urmă spre sud-est, și-a planificat să preia în mod progresiv mult mai multe PRT-uri. De fapt, patru alte PRT-uri urmează să fie înființate până la data Summit-ului de la Istanbul. De asemenea, NATO poartă discuții pentru dislocarea unei forțe de reacție rapidă în vederea desfășurării alegerilor programate pentru luna septembrie.
5.6. Percepția publică este că în perioada 2002-2009, Afganistanul a fost uitat de marile puteri în sens economic, în ciuda dislocării de forțe masive ale NATO în această . Realitatea reiterează istoria anilor 1990, când Afganistanul a fost lăsat într-un con de umbră după înțelegerea dintre Est și Vest. Astfel, trebuie precizat că plecarea sovieticilor, la 15 februarie 1989, nu a însemnat revenirea păcii în Afganistan. Când Armata Roșie s-a retras, obiectivele americanilor erau atinse, iar ei au plecat acasă. Au abandonat Afganistanul, lăsându-l să se descurce, fără să realizeze nimic din ceea ce erau obligați să facă pentru a ajuta la reconstrucția țării și a restaura stabilitatea. Americanii au creat un vid enorm în Afganistan. De altfel, ONU a apărut în această țară tocmai pentru a umple acest vid și nu a mai părăsit de atunci scena afgană. Afganistanul a devenit, în mod oficial, republică islamică la 28 aprilie 1992. Instabilitatea i s-a accentuat. A doua zi după proclamarea republicii, au sosit la Kabul primii vizitatori: premierul pakistanez Nawaz Sharif, însoțit de seful său de stat major și de prințul Turki Al Faiçal, șeful serviciilor saudite de informații și protector al lui Ossama Ben Laden, aflat încă în Arabia Saudită după întoarcerea sa din războiul cu sovieticii. În aceeași zi, comandantul Massud a intrat în Kabul pentru a începe o bătalie care, până la urmă, va lăsa orașul în ruină. Într-un context internațional sângeros, în care SUA au deschis noi fronturi de luptă împotriva terorismului, Afganistanul, cu problemele lui și cu fragila lui democrație, pare să fi fost lăsat din nou de izbeliște, atitudine care ar putea afecta sângeros securitatea globală, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat. Se poate concluziona, fără teama de a greși, că războiul început în 2001 întreprins de SUA împotriva Afganistanului a avut efecte limitate, iar beneficiile lui se pot compromite rapid fără o decizie strategică adecvată. Analiștii politici vorbesc chiar de o „permanentă talibanizare” a Afganistanului, mai perfidă și mai insidioasă ca oricând, formând o „suprastructură” teritorială și mai violentă a Al-Quaida. După război, mult promisul „mini-plan Marshall” nu a fost pus în aplicare, traficul de droguri din Afganistan s-a reaprins, iar șefii de triburi, vechi seniori ai războiului, așteaptă cel mai mic semn de slăbiciune din partea „invadatorilor” pentru a reaprinde confruntările civile. Situația a fost diferită în Irak dar a ridicat multe dificultăți și a condus la multe sacrificii, ceea ce ridică un mare semn de întrebare cu privire la strategiile anti-teroriste ale coaliților internaționale. Dupa momentul 11 septemprie 2001, administrația Bush a decis că principala vinovată pentru atacul terorist de la World Trade Center este infama organizație Al Qaeda. Episodul intrării armatei americane în Afganistan, pactul făcut de genralii americani cu căpeteniile locale sau așa-zisa "vânatoare de teroriști" sunt cunoscute. Situația din prezent este, totuși, foarte diferită de cea de acum 4-5 ani, cănd armata Americana declara plină de măndrie că Afganistanul a fost curățat de talibani, exportul de droguri a încetat, iar situația se normalizează de la o zi la alta. In plus, greșelile militare americane s-au întors înzecit împotriva Washingtonului. În incercarea de a lichida celulele active Al-Qaeda din Afganistan, armata s-a bazat pe ajutorul căpeteniilor războinice de triburi, cărora le-au furnizat mari sume de bani, armament si tehnică militară. Astăzi, drept urmare a acestei decizii, există peste 700.000 de soldați necruțători în armatele particulare ale liderilor războinici paștuni, tadjici, turkmeni si hazari.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
A. AUTORI AUTOHTONI
Strategia de securitate națională a României, București 1999.
Carta albă a Guvernului „Armata României 2010: Reforma și integrare euro-atlantică ”, București, 1999
Dr. M. Cociu, Gena egoista și strategiile sale, www.asimetrie.httm.
Lt.col. Al. Rizescu, Aspecte teoretice privind cadrul de desfășurare a
acțiunilor militare la începutul secolului XXI,
http://www.actrus.ro/reviste/1_2001/g_2.html.
Iosif Armas, C.Purcarea, Paul P. Duta, Acțiunea militară la granița dintre milenii, Editura Militară, Bucuresti, 2001.
Gl.bg.dr. Vasile Paul, Războiul mileniului trei, Editura D.B.H., București, 2001.
Lt.col. M. Antonovici, Securitatea mondială – încotro?,
http://www.actrus.ro/reviste/1_2001/g_1.html.
Gl.mr. (r.) Corneliu Soare, Recitindu-l pe Clausewitz, București, Editura Militară, 1993.
Gl. Ion Pitulescu, Al 3-lea război mondial. Crima organizată, Editura Național, 1996.
Gl.bg.(r.) dr. Gheorghe Aradavoaice și lector univ col. Valentin Stancu, Războaiele de azi și de mâine. Agresiuni neconvenționale, București, Editura Militară , 1999.
Dan Onciu și Sorin Radulescu, Corupția și crima organizată în România, Editura Continent XXI, 1994.
Crăciun Ionescu, Secretele operațiunii „Furtuna deșertului”, Editura Militară, 1991.
Gl.(r.) Corneliu Soare, Gândirea militară, Editura ANTET, 1999. Colectiv, Sceptrul de oțel al zeului Marte, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 1994.
B. AUTORI STRAINI
B.H. LIDDELL HART, Strategia. Acțiunile indirecte, Editura Militară, București, 1973. Sun Tzî, Arta războiului, Editura Militară, București, 1976.
Zbigniew Brzezinski, Marea tablă de șah, Editura Univers Enciclopedic. Hervč COUTEAU-BEGARIE, Ami-inami,
http://www.stratisc.org./isc.intro.htm
Paul T.V., Assymetric Conflict. War initiation by Weaker Power, New York, Cambridge University Press, 1981.
Joseph Yacoub, Minoritčs nationales et prolifčration etatique, În LA INTERNATIONALE ET STRATEGIQUE no 37/2000. Marc BOUVIER, Cyberterrorisme: entre mythe et realitč, Internet,
www.frstrategie.org.
Heinz Kozak, Zur Theorie des Bregrenzten Krieges, Osterreichische Militärische Zeitchrift, vol. 31, Heft 2/1993.
R.V. Joule & I.L.Beauvois, Tratat de manipulare, traducere de Nicolae-Florentin Petrișor, Antet.
Vladimir Volhov, Dezinformarea, arma de război, Incitatus.
Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Editura ANTET, 1998.
Carl Clausewitz, Despre război, București, Editura Militară, 1982. Alvin și Heidi TOFFLER, Război si antirăzboi, Supravietuirea în zorii secolului XXI, București, Editura Antet, 1996.
Maurice NAJMAN, Noul război rece, manipulare, dezinformare, infiltrare, în revista “Planeta Internet” nr.2, ian. 1997.
James ADAMS, Următorul – ultimul război mondial, București, Editura Antet, 1998.
Gl.lt. Patrick M. HUGHES, Amenințări si provocări pe plan mondial în deceniile următoare, Raport prezentat, în septembrie 1999, Comisiei parlamentare a SUA.
Gl. Oleg SARIN si col. Lev DVORETSKY, Război contra speciei umane, Editura Antet, 1997.
Jonathan TUCKER, 1997, “Asymetric Warfare: an emerging threat to US security”, The Quadrennial Defense Review, Web
www.comw.org/qdr/tucker.htm.
Kenneth F. McKenzie, Jr., The Revenge of the Melians Asymmetric threats and the next QDR, Institute for National Strategic Studies, National Defense University, Washington DC, 2000.
Steven METZ si Douglas V. Johnson II, Asimetria și Strategia militară a SUA, ianuarie 2001, p. WEB: http://carlisle-www.army.mil./usassi-welcome.htm.
Gl. (r.) David L. GRANGE, Războiul asimetric: vechi metode, noi preocupări.
Abramovici, Pierre, Background To Washington’s War on Terror – The US and the Taliban: a done deal, Le monde diplomatique, January 2002.
Bishara, Marwan, Des guerres asymétriques au « chaos constructif », Le monde diplomatique, octombre 2006. Chronologie de la crise afghane, Le monde diplomatique, lundi 7 janvier 2002.
Dowling, M., Wignaraja, G., Central Asia’s Economy: Mapping Future Prospects to 2015, Silk Road Paper, July, 2006.
Moraru, Dinu, CIA în Afganistan, Lumea magazin nr. 7/2004.
Moraru, Dinu, Asia Centrală – spre un nou Jihad?, Lumea magazin, nr. 12/2001.
Khosrokhavar, Farhad, L’Afghanistan abandonné aux seigneurs de la guerre, Le monde diplomatique, octobre, 2004
Karaganov, Serghei, Comentariu despre Asia Centrală, adaptat de ziarul Ziua, din 21 octombrie 2005, după publicațiile Rossiiskaia Gazeta și Agenția „Rusia la zi”.
Roy, Olivier, Al-Qaida, label ou organisation?, Le Monde diplomatique, septembre 2004.
Secrieru, Stanislav, Amenințarea teroristă în Asia Centrală, Revista Cadran Politic, nr. 23, 2006.
Statistics, Middle East and Central Asia, Regional Economic Outlook, IMF, September, 2006
Resurse Internet: www.wikpedia.com, www.nato.int.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
A. AUTORI AUTOHTONI
Strategia de securitate națională a României, București 1999.
Carta albă a Guvernului „Armata României 2010: Reforma și integrare euro-atlantică ”, București, 1999
Dr. M. Cociu, Gena egoista și strategiile sale, www.asimetrie.httm.
Lt.col. Al. Rizescu, Aspecte teoretice privind cadrul de desfășurare a
acțiunilor militare la începutul secolului XXI,
http://www.actrus.ro/reviste/1_2001/g_2.html.
Iosif Armas, C.Purcarea, Paul P. Duta, Acțiunea militară la granița dintre milenii, Editura Militară, Bucuresti, 2001.
Gl.bg.dr. Vasile Paul, Războiul mileniului trei, Editura D.B.H., București, 2001.
Lt.col. M. Antonovici, Securitatea mondială – încotro?,
http://www.actrus.ro/reviste/1_2001/g_1.html.
Gl.mr. (r.) Corneliu Soare, Recitindu-l pe Clausewitz, București, Editura Militară, 1993.
Gl. Ion Pitulescu, Al 3-lea război mondial. Crima organizată, Editura Național, 1996.
Gl.bg.(r.) dr. Gheorghe Aradavoaice și lector univ col. Valentin Stancu, Războaiele de azi și de mâine. Agresiuni neconvenționale, București, Editura Militară , 1999.
Dan Onciu și Sorin Radulescu, Corupția și crima organizată în România, Editura Continent XXI, 1994.
Crăciun Ionescu, Secretele operațiunii „Furtuna deșertului”, Editura Militară, 1991.
Gl.(r.) Corneliu Soare, Gândirea militară, Editura ANTET, 1999. Colectiv, Sceptrul de oțel al zeului Marte, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 1994.
B. AUTORI STRAINI
B.H. LIDDELL HART, Strategia. Acțiunile indirecte, Editura Militară, București, 1973. Sun Tzî, Arta războiului, Editura Militară, București, 1976.
Zbigniew Brzezinski, Marea tablă de șah, Editura Univers Enciclopedic. Hervč COUTEAU-BEGARIE, Ami-inami,
http://www.stratisc.org./isc.intro.htm
Paul T.V., Assymetric Conflict. War initiation by Weaker Power, New York, Cambridge University Press, 1981.
Joseph Yacoub, Minoritčs nationales et prolifčration etatique, În LA INTERNATIONALE ET STRATEGIQUE no 37/2000. Marc BOUVIER, Cyberterrorisme: entre mythe et realitč, Internet,
www.frstrategie.org.
Heinz Kozak, Zur Theorie des Bregrenzten Krieges, Osterreichische Militärische Zeitchrift, vol. 31, Heft 2/1993.
R.V. Joule & I.L.Beauvois, Tratat de manipulare, traducere de Nicolae-Florentin Petrișor, Antet.
Vladimir Volhov, Dezinformarea, arma de război, Incitatus.
Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Editura ANTET, 1998.
Carl Clausewitz, Despre război, București, Editura Militară, 1982. Alvin și Heidi TOFFLER, Război si antirăzboi, Supravietuirea în zorii secolului XXI, București, Editura Antet, 1996.
Maurice NAJMAN, Noul război rece, manipulare, dezinformare, infiltrare, în revista “Planeta Internet” nr.2, ian. 1997.
James ADAMS, Următorul – ultimul război mondial, București, Editura Antet, 1998.
Gl.lt. Patrick M. HUGHES, Amenințări si provocări pe plan mondial în deceniile următoare, Raport prezentat, în septembrie 1999, Comisiei parlamentare a SUA.
Gl. Oleg SARIN si col. Lev DVORETSKY, Război contra speciei umane, Editura Antet, 1997.
Jonathan TUCKER, 1997, “Asymetric Warfare: an emerging threat to US security”, The Quadrennial Defense Review, Web
www.comw.org/qdr/tucker.htm.
Kenneth F. McKenzie, Jr., The Revenge of the Melians Asymmetric threats and the next QDR, Institute for National Strategic Studies, National Defense University, Washington DC, 2000.
Steven METZ si Douglas V. Johnson II, Asimetria și Strategia militară a SUA, ianuarie 2001, p. WEB: http://carlisle-www.army.mil./usassi-welcome.htm.
Gl. (r.) David L. GRANGE, Războiul asimetric: vechi metode, noi preocupări.
Abramovici, Pierre, Background To Washington’s War on Terror – The US and the Taliban: a done deal, Le monde diplomatique, January 2002.
Bishara, Marwan, Des guerres asymétriques au « chaos constructif », Le monde diplomatique, octombre 2006. Chronologie de la crise afghane, Le monde diplomatique, lundi 7 janvier 2002.
Dowling, M., Wignaraja, G., Central Asia’s Economy: Mapping Future Prospects to 2015, Silk Road Paper, July, 2006.
Moraru, Dinu, CIA în Afganistan, Lumea magazin nr. 7/2004.
Moraru, Dinu, Asia Centrală – spre un nou Jihad?, Lumea magazin, nr. 12/2001.
Khosrokhavar, Farhad, L’Afghanistan abandonné aux seigneurs de la guerre, Le monde diplomatique, octobre, 2004
Karaganov, Serghei, Comentariu despre Asia Centrală, adaptat de ziarul Ziua, din 21 octombrie 2005, după publicațiile Rossiiskaia Gazeta și Agenția „Rusia la zi”.
Roy, Olivier, Al-Qaida, label ou organisation?, Le Monde diplomatique, septembre 2004.
Secrieru, Stanislav, Amenințarea teroristă în Asia Centrală, Revista Cadran Politic, nr. 23, 2006.
Statistics, Middle East and Central Asia, Regional Economic Outlook, IMF, September, 2006
Resurse Internet: www.wikpedia.com, www.nato.int.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Structurile Militare In Conflictele Asimetrice (ID: 108161)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.