Strategii Si Politici Pentru Dezvoltarea Durabila A Romaniei
STRATEGII ȘI POLITICI PENTRU DEZVOLTAREA DURABILĂ A ROMÂNIEI
CUPRINS
Introducere
CAP.I. Dezvoltarea durabilă consecință a apariției noțiunii
de protecție a mediului
Definiția noțiunii de mediu
Apariția și dezvoltarea noțiunii de protecție a mediulu
Epoca premergătoare
Perioada „anteecologică” de ocrotire a unor specii
Epoca cooperării pentru conservarea și ocrotirea naturii
Principalele conferințe internaționale privind cooperarea
internațională în domeniul protecției mediului
Conferința de la Stockholm (1972)
Conferința de la Rio de Janeiro (1992)
Comparație între Declarația de la Stockholm și
Declarația de la Rio de Janeiro
Înființarea Comisiei Dezvoltării Durabile (CDD)
Dezvoltarea Dreptului internațional al mediului, între Rio de Janeiro
și Johannesburg
Summit-ul mondial pentru dezvoltare durabilă de la Johannesburg (2002)
Dezvoltarea durabilă
Conceptul de dezvoltare durabilă
Urmări ale tipului actual de creștere economică
Dezvoltarea durabilă – concept multidimensional
CAP.II. România, către o societate durabilă
Durabilitatea
De ce dezvoltare durabilă?
Indexul Societății Durabile
ISD – România
Indicatorii și metodologia de calcul
Principalele rezultate
Scorul general
Categoriile
Indicatorii
România și Europa
Țările Europei – 37
Poziția României în clasamentul Europa – 37
Țările vecine României
CAP.III. Strategia națională pentru dezvoltare durabilă a României
Orizonturi 2020-2030
Utilizarea ISD România
Cadrul politicilor de Dezvoltare Durabilă
Obiective țintă și modalități de acțiune conform orientărilor
strategiace ale UE
Schimbările climatice și energia curată
Transport durabil
Producție și consum durabile
Conservarea și gestionarea resurselor naturale
Sănătatea publică
Incluziunea socială, demografia și migrația
Sărăcia globală și sfidările dezvoltării durabile
Concluzii
Bibliografie
INTRODUCERE
Conceptul de dezvoltare susținută (sustenabilă) sau durabilă aparține teoriei noi a dezvoltării economice, ea însăși ramură relativ nouă a teoriei economice generale de care s-a desprins și individualizat ca un corp teoretic autonom la nivelul anilor '50-'60.
Principalele noțiuni din cadrul dezvoltării durabile: expansiune, creștere, progres, dezvoltare, subdezvoltare.
Expansiunea este privită ca fiind o creștere economică pe termen scurt și cu deschidere spre reversibilitate. Este, dacă se vrea, vârful de val care definește faza ascendentă a unui ciclu economic privit în desfășurarea lui clasică și în care criza și depresiunea se suprapun pe faza descendentă iar înviorarea și avântul pe faza de boom, de expansiune.
Spre deosebire de expansiune creșterea economică este asimilată limbajului curent (și explicată, în acest sens, de un mare număr de cercetători) cu o mărire în dimensiuni absolute a indicatorilor macroeconomici venit național sau produs global. "Creșterea pe termen lung a capacităților de producție și a volumului de producție sau a potențialului economic" capătă, de obicei, aceeași semnificație – de creștere economică.
Atunci când creșterea în valoare absolută a indicatorilor macroeconomici este raportată și privită la modul relativ, înfuncție de dinamica populației, un alt concept vine în ajutor pentru a explica ce se întâmplă în economie și societate – preogresul economic. El reprezintă o creștere a venitului național pe locuitor.
Acesta este temeiul pentru care s-a făcut apel și s-a uzat consistent de un alt concept, cel de dezvoltare.
Dincolo de aceste componente de bază dezvoltarea înseamnă mutații calitative ce țin de ansamblul vieții astfel încât, pe total, ea să se traducă "în faptul că oamenii se hrănesc mai bine, se îngrijesc mai bine și capătă o mai bună cunoaștere".
Este clar că dezvoltarea presupune o ascensiune a întregului sistem social, economic, politic, cultural etc. Tot atât de clar este și faptul că progresele dorite a se realiza într-unul dintre domeniile enumerate depind de rezultatele din celelalte domenii; că, altfel spus, relația dintre componentele progresului social generalizat este una de interdependență și că o verigă lipsă sau cu o dimensiune aflată sub nivel atrage consecințe asupra ansamblului.
Spre a întregi imaginea asupra a ceea ce analiza economică modernă reține a fi dezvoltarea, adăugăm că în discuție sunt aduse și aspecte legate de durata procesului, de tehnologia lui internă ca și de finalitatea lui ultimă.
Se subliniază astfel că dezvoltarea este un proces de lungă durată, susținut pe parcursul a două, trei decenii. Altfel nici n-ar fi posibile amplele schimbări pe care le presupune în întreaga textură a organismului economic, social, politic etc. Durata mare este impusă de anvergura procesului.
Apoi, se acreditează ideea că dezvoltarea este un proces și nu o stare de fapt. Acest lucru este reliefat atunci cănd dezvoltarea este contrapusă subdezvoltării. În timp ce dezvoltarea trebuie privită ca un proces de evoluție fără limite superioare, apriori stabilite, subdezvoltarea, se susține, înseamnă tocmai o stare de fapt, caracterizată printr-o sumă de însușiri tipice țărilor rămase în urmă printre care se rețin ca importante: un nivel redus de dezvoltare a principalelor ramuri ale economiei (industrie, agricultură, construcții etc.), și o slabă integrare a lor în ansamblu, neasigurarea acoperirii nevoilor fundamentale la nivelul "minimului vital" sau a "costului de subzistență", un venit național pe locuitor scăzut și foarte inegal repartizat, o situație de subordonare economică, structuri sociale înapoiate, o subutilizare cronică a forței de muncă, un nivel scăzut de instrucție, o natalitate ridicată, în contrast cu posibilitățile de hrană ale populației etc.
Subdezvoltarea este, într-adevăr, o stare proprie țărilor ocolite de procesul devoltării. Nu există limite superioare ale dezvoltării – nici o țară nu se poate considera vreodată pe deplin dezvoltată. În același timp, socotim că dezvoltarea trebuie privită bidimensional, atât ca proces cât și ca stare. Ca proces de evoluție cantitativă și calitativă a întregului organism economic, social și politic. Ca stare de dezvoltare, în care includem, azi, țările civilizate ale lumii, însumând o sumă de însușiri, pozitive, prin care aceste țări se departajează de cele slab dezvoltate.
Cât privește finalitatea ultimă a dezvoltării, toate punctele de vedere converg spre ideea forță că aceasta nu poate fi decât o "dezvoltare umană", una care să aibă în vedere binele general al omului; al omului de azi dar și de mâine. Pentru a teoretiza pe un asemenea subiect analiza economică a introdus în limbajul ei termenul de "durabilă" sau "sustenabilă".
CAPITOLUL I
DEZVOLTAREA DURABILĂ CONSECINȚĂ A APARIȚIEI NOȚIUNII DE PROTECȚIE A MEDIULUI
Definiția noțiunii de mediu
Termenul de mediu (environment, umwelt, milieu) a fost folosit începând din secolul al XIX-lea în sens biologic, ca ambianță naturală a viețuitoarelor; ulterior, în domeniul geografiei (K. Rifler, P.V. de , S. Mehedinți ș.a.), este definit ca spațiul locuit și influențat de către om.
La originea sa, termenul de mediu provine din substantivul englezesc „environment“, preluat apoi și în franceză sub forma „l’environnement“ și în alte limbi, și a avut rolul de a desemna spațiul din jurul omului (medio ambiente în spaniolă, meio ambiente în portugheză, al biah în arabă ș.a.).
El a fost definit în „Le Grand Larousse“ din 1972 ca fiind „ansamblul elementelor naturale și artificiale care condiționează viața umană“. Dicționarul Webster preferă o definiție generală a mediului, care ar fi „circumstanțele, obiectele ori condițiile care înconjoară persoana“, urmată de precizarea „ansamblul factorilor fizici, chimici și biotici (precum climatul, solul și ființele) care acționează asupra unui organism ori unei comunități ecologice și determină în definiție forma și supraviețuirea lor“, la care se adaugă „ansamblul condițiilor sociale și culturale care influențează viața unui individ ori a unei comunități“.
Aceste definiții de dicționar au sfârșit prin a se orienta progresiv către o dublă accepțiune a termenului: „cadru de viață al individului și/sau ansamblul condițiilor (…) susceptibile să acționeze asupra organismelor vii și activităților umane“.
Odată cu apariția și amplificarea problemelor ecologice, mai ales în a doua jumătate a secolului trecut, se afirmă o concepție holistică privind mediul ca obiect de interes și de acțiune publică, ce s-a reflectat cu pregnanță în termenii actelor normative adoptate în unele țări la sfârșitul anilor 1960 (precum National Environmental Policy Act, SUA, 1969),
precum și în documentele primei Conferințe a Națiunilor Unite privind mediul (Stockholm, iunie 1972).
În același timp, acțiunile concrete – de natură economică, juridică, instituțională etc. – în vederea prevenirii și combaterii poluării au reclamat circumscrierea și definirea mai precisă a conceptului de mediu și a elementelor sale componente. Astfel, potrivit consiliului internațional de limbă franceză al colocviului internațional Enseignement et Environnement (Aix en Provence, 1972), mediul reprezintă „ansamblul, existent la un moment dat, al aspectelor fizice, chimice, biologice și sociale, susceptibile de a crea un efect direct sau indirect, imediat sau ulterior asupra viețuitoarelor, omului și activităților umane“. În cadrul aceluiași colocviu, comisia pentru limba engleză formulează o definiție în care consideră mediu „ansamblul tuturor ființelor și lucrurilor care compun spațiul apropiat și îndepărtat al omului, care îi poate determina sau schimba existența și poate influența total sau parțial modul său de viață“.
Definirea mediului în raport direct cu condiția naturală a omului a dus la formularea termenului de „mediu uman“ (human environment), care a făcut tranziția spre conceptul complex de mediu care se afirmă astăzi.
Pentru Comunitățile Europene, mediul reprezintă „ansamblul elementelor care, în complexitatea lor relațională, constituie cadrul și condițiile vieții omului“. Un document al Consiliului Europei stabilea că „mediul înseamnă apă, aer și sol în interacțiunea lor, precum și raportul dintre acestea și orice alt organism viu“ (art. 2, Council Directive din 27 iunie 1967).
În documentele ONU, termenul de „mediu“ nu este de obicei precis definit, iar sensul în care este utilizat este amplu și, de aceea, ambiguu.
Declarația de (1972) se mărginește să enumere (principiul 2) elementele care compun mediul: „Resursele naturale ale Globului, inclusiv aerul, apa, pământul, flora și fauna și, în special, eșantioanele reprezentative ale ecosistemelor naturale…“
În privința documentelor internaționale, în absența unui tratat global, nu există o definiție clară a noțiunii de mediu. Totuși, de exemplu, Convenția Benelux în materie de conservare a naturii și protecție a peisajelor (8 iunie 1982) consideră mediul natural ca fiind „mediul natural al omului, cuprinzând elementele abiotice (nevii), precum rocile, apa și atmosfera, și elementele biotice (vii), incluzând biocenozele naturale și seminaturale, inclusiv flora și fauna în stare sălbatică“.
Legile naționale mai recente complică în loc să simplifice definiția. Așa de pildă, Legea bulgară a mediului din 1991 consideră mediul „un ansamblu de factori și elemente naturale și antropogenice corelate, care afectează echilibrul ecologic, calitatea vieții și sănătatea umană, patrimoniul cultural și istoric și peisajul“. La rândul său, Legea portugheză a mediului din 1987 se aplică la cvasitotalitatea elementelor constitutive ale mediului natural și uman.
Potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2005, mediul reprezintor și lucrurilor care compun spațiul apropiat și îndepărtat al omului, care îi poate determina sau schimba existența și poate influența total sau parțial modul său de viață“.
Definirea mediului în raport direct cu condiția naturală a omului a dus la formularea termenului de „mediu uman“ (human environment), care a făcut tranziția spre conceptul complex de mediu care se afirmă astăzi.
Pentru Comunitățile Europene, mediul reprezintă „ansamblul elementelor care, în complexitatea lor relațională, constituie cadrul și condițiile vieții omului“. Un document al Consiliului Europei stabilea că „mediul înseamnă apă, aer și sol în interacțiunea lor, precum și raportul dintre acestea și orice alt organism viu“ (art. 2, Council Directive din 27 iunie 1967).
În documentele ONU, termenul de „mediu“ nu este de obicei precis definit, iar sensul în care este utilizat este amplu și, de aceea, ambiguu.
Declarația de (1972) se mărginește să enumere (principiul 2) elementele care compun mediul: „Resursele naturale ale Globului, inclusiv aerul, apa, pământul, flora și fauna și, în special, eșantioanele reprezentative ale ecosistemelor naturale…“
În privința documentelor internaționale, în absența unui tratat global, nu există o definiție clară a noțiunii de mediu. Totuși, de exemplu, Convenția Benelux în materie de conservare a naturii și protecție a peisajelor (8 iunie 1982) consideră mediul natural ca fiind „mediul natural al omului, cuprinzând elementele abiotice (nevii), precum rocile, apa și atmosfera, și elementele biotice (vii), incluzând biocenozele naturale și seminaturale, inclusiv flora și fauna în stare sălbatică“.
Legile naționale mai recente complică în loc să simplifice definiția. Așa de pildă, Legea bulgară a mediului din 1991 consideră mediul „un ansamblu de factori și elemente naturale și antropogenice corelate, care afectează echilibrul ecologic, calitatea vieții și sănătatea umană, patrimoniul cultural și istoric și peisajul“. La rândul său, Legea portugheză a mediului din 1987 se aplică la cvasitotalitatea elementelor constitutive ale mediului natural și uman.
Potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2005, mediul reprezintă ansamblul de condiții și elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice și anorganice, precum și ființele vii, sistemele naturale în interacțiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv unele valori materiale și spirituale, calitatea vieții și condițiile care pot influența bunăstarea și sănătatea mediului.
Tot reglementarea-cadru privind protecția mediului definește noțiunea de mediu geologic ca fiind ansamblul structurilor geologice de la suprafața pământului în adâncime: sol, ape subterane, formațiuni geologice. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 236/2000 privind regimul ariilor protejate, conservarea habitatelor naturale a florei și faunei sălbatice, utilizează și definește conceptul de mediu natural considerat a fi ansamblul componentelor, structurilor fizico-geografice, biologice și biocenotice naturale, terestre și acvatice, având calitatea intrinsecă de păstrător al vieții și generator de resurse necesare acesteia [art. 4 lit. a)].
O definiție legală a protecției mediului, în sens urbanistic, o găsim în Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismului, în sensul „ansamblul de acțiuni și măsuri privind protejarea fondului natural și construit în localități și în teritoriul înconjurător”.
Apariția și dezvoltarea noțiunii de protecție a mediului
Epoca premergătoare
Din punct de vedere istoric, încă din Evul Mediu au fost adoptate unele măsuri juridice, inclusiv pe calea cooperării internaționale, referitoare, de exemplu, la diminuarea efectelor unor poluări, precum fumul, zgomotul, poluarea cursurilor de apă etc. Este cazul, de exemplu, al Tratatului dintre Franța și Basel din 19 decembrie 1781, Tratatului dintre Statele Unite și indienii Creek din 7 august 1790 ori al celui încheiat între Italia și Austria între 5 și 29 noiembrie 1875 privind protecția păsărilor utile pentru agricultură, care interzicea uciderea acestor păsări în timpul toamnei și iarna. Ele vizau însă mai ales acțiuni concrete, ocazionale și urmăreau cu precădere obiective economice ori de sănătate publică.
În secolul al XIX-lea se înregistrează o serie de tratate internaționale consacrate pescuitului, dar prevederile acestora se refereau, înainte de toate, la delimitarea zonelor de pescuit și mai rar la protecția peștelui ca resursă economică ori ecologică. Totodată, în 1893 apare deja și primul element de jurisprudență în materie: arbitrajul între SUA și Columbia britanică în afacerea focilor din Marea Bering, care a stabilit reguli vânătorilor, menite să evite dispariția focilor.
Perioada „anteecologică” de ocrotire a unor specii
Este inaugurată de debutul secolului al XX-lea și se întinde până în deceniul al patrulea al veacului respectiv, fiind considerată drept faza „anteecologică“.
Acum apar primele convenții internaționale multilaterale referitoare la protecția unor specii ale faunei sălbatice. Timp îndelungat, dispariția diversității biologice a fost tratată cu totală indiferență de opinia publică și puterile oficiale, neinteresând decât câțiva naturaliști. La începutul veacului trecut, îngrijorările legate de riscurile care apăsau asupra faunei africane și a anumitor păsări căutate pentru penajul lor ori considerate utile pentru agricultură au generat lansarea primelor semnale de alarmă. Primul tratat internațional multilateral în materie de mediu este considerată, din această perspectivă, o convenție din 1900 pentru prezervarea animalelor sălbatice, păsărilor și peștelui din Africa. Adoptarea documentului a fost impusă și motivată, în preambulul său, de dorința de a pune capăt masacrării diverselor specii de animale utile ori inofensive pentru om, dar nu descurajează distrugerea animalelor considerate păgubitoare pentru interesele umane, precum leii, leoparzii, crocodilii ori șerpii veninoși. Dar acest tratat nu a fost, din păcate, niciodată ratificat. A urmat Convenția pentru protecția păsărilor utile agriculturii, semnată la Paris, la 19 martie 1902, și cele două tratate privind prezervarea și protecția focilor pentru blană din 1911. Ele au fost determinate în special de necesitatea acceptării de practici comune, pentru a nu epuiza resursele vii din atmosferă și mare.
Ambele documente consacră o concepție utilitaristă, de ocrotire a factorilor de mediu în raport cu funcțiile economice ale acestora. Astfel, în cazul primului document este vorba despre păsări utile, în special insectivore, iar anexa 2 enumără printre păsările dăunătoare majoritatea răpitoarelor diurne, printre care vulturul și șoimul, specii strict protejate astăzi.
În timp ce în prima convenție este vorba despre o ocrotire subordonată unui utilitarism imediat și concret a unor specii și ignorarea rolului altora pentru menținerea echilibrului ecologic, cea de-a doua recurge la tehnici de protecție destul de avansate, precum stabilirea de contingente naționale pentru prelevări și controlul comerțului internațional cu obiecte provenind din vânătoarea focilor.
Puțin mai târziu, naturalistul elvețian Paul Sarazin a propus crearea unei instanțe interguvernamentale însărcinate cu urmărirea problemelor privind protecția naturii. O conferință desfășurată la Berna, în 1913, avea să accepte principiul creării unui comitet permanent având ca funcție a aduna, publica și difuza informații în domeniu, dar această decizie nu a fost urmată de efecte decât după Primul Război Mondial.
Tot în primele trei decenii ale secolului sunt adoptate și texte convenționale referitoare la utilizarea echitabilă și protecția apelor de frontieră împotriva poluării. Printre cele mai cunoscute documente de acest gen se numără Tratatul încheiat între SUA și Marea Britanie privind apele de frontieră dintre Statele Unite și Canada, semnat la 11 ianuarie 1909, și astăzi în vigoare, dar considerabil lărgit în anii 1970, document ce a instituit o comisie mixtă care a jucat un rol eficace în cooperarea bilaterală privind problemele poluării apelor frontaliere și a aerului.
Epoca cooperării pentru conservarea și ocrotirea naturii
Anii 1930 au deschis o nouă perioadă, caracterizată prin depășirea concepției strict utilitariste și cristalizarea unor elemente cu vădită dimensiune de conservare și de protecție. Ea este considerată drept „faza protoecologică“, în măsura în care perspectiva protecției mediului este deja prezentă în obiectivele reglementării internaționale, chiar dacă nu are un rol determinant. Semnificative sunt, în acest sens, două documente internaționale, respectiv Convenția de la Londra din 8 noiembrie 1933 privind conservarea florei și faunei în stare naturală și Convenția pentru protecția florei, faunei și frumuseților naturale ale țărilor Americii, semnată la Washington, la 12 octombrie 1940. Ele sunt considerate, pe drept cuvânt, precursoarele concepției actuale asupra protecției și conservării naturii.
Prima dintre acestea a prevăzut, ca metodă de ocrotire, crearea de parcuri naționale și protecția strictă a unui anumit număr de specii ale faunei sălbatice, inclusiv măsuri de control asupra exportării obiectelor provenite din trofee.
Întrucât, în ciuda denumirii sale, s-a aplicat numai în Africa, în mare parte colonizată, convenția respectivă a fost practic înlocuită prin Convenția africană asupra conservării naturii și resurselor naturale, semnată la Alger, la 15 septembrie 1968 (amendată în 2003).
Și cel de-al doilea document a stabilit zone protejate și a prevăzut măsuri de protecție a faunei și florei sălbatice, în special a păsărilor migratoare.
O altă caracteristică a acestei etape o reprezintă multiplicarea și perfecționarea dispozițiilor referitoare la apele de frontieră, dar în mod limitat, în sensul că protecția acestora era înscrisă printre alte probleme, multe considerate mai importante. Această tendință s-a menținut și în anii imediat următori celui de-al Doilea Război Mondial, în special în privința țărilor central și vest-europene. De altfel, în acest context, în anul 1950 a fost încheiat primul tratat consacrat în întregime poluării apelor continentale; este vorba despre protocolul semnat la 8 aprilie 1950 de către Belgia, Franța și Luxemburg în vederea creării unei comisii permanente, tripartite pentru apele poluate. În același spirit au fost încheiate și alte tratate, ca de exemplu pentru Moselle (27 octombrie 1956), lacul Constanța (27 octombrie 1960), lacul Leman (16 noiembrie 1962), Rin (29 aprilie 1963) etc., care, în afara diferențelor, în marea lor parte, stabilesc o comisie internațională însărcinată cu coordonarea măsurilor de protecție.
Anii 1950 sunt marcați de apariția primelor tentative de luptă împotriva poluării mărilor. Sunt edificatoare, în acest sens, documente precum Convenția de la Londra din 12 mai 1954 pentru prevenirea poluării mării prin hidrocarburi (modificată ulterior în mai multe rânduri și apoi înlocuită în 1973 printr-o convenție mai elaborată și mai eficace), convențiile privind dreptul marin, adoptate în cadrul Conferinței de la Geneva, din 1958, de codificare a reglementărilor în materie (în special dispozițiile privind interdicția poluării mării prin hidrocarburi ori conducte petroliere, deșeuri radioactive și prevenirea deteriorărilor care pot fi cauzate mediului marin prin operațiunile de foraj pe platoul continental, precum și convenția consacrată pescuitului și conservării resurselor biologice în marea liberă) etc.
Apariția și dezvoltarea utilizării energiei atomice au determinat stabilirea unor reglementări pertinente în materie, începând cu Tratatul de la Moscova, din 5 august 1963, privind interzicerea experiențelor cu arme nucleare în atmosferă, spațiul extraatmosferic și sub apă.
Paralel, aspectele protecției mediului sunt înscrise între textele documentelor internaționale cu un caracter general. Este cazul, de pildă, al Tratatului asupra Antarcticii, din 1 decembrie 1959, care interzice orice activitate nucleară din zonă și prevede, de asemenea, măsuri în vederea protecției mediului prin Protocolul din 1991, și al Tratatului spațial din 1967, potrivit căruia exploatarea Cosmosului trebuie să evite efectele prejudiciabile, contaminarea sa și modificarea nocivă a mediului terestru în urma introducerii de substanțe extraterestre. În concordanță cu acest proces de apariție și dezvoltare a reglementărilor privind cooperarea internațională în domeniul protecției mediului, unele principii fundamentale ale acestui nou domeniu al dreptului internațional, cele referitoare la poluarea transfrontalieră, au fost anunțate de jurisprudența internațională. Astfel, sentința arbitrală pronunțată la 11 iunie 1941 în afacerea Topitoriei Trail stabilea că nici un stat nu are dreptul de a se folosi de teritoriul său ori de a permite folosirea lui în așa fel încât fumurile să provoace un prejudiciu pe teritoriul altui stat ori proprietăților persoanelor care se găsesc aici. La rândul său, Curtea Internațională de Justiție, în decizia din anul 1948, pronunțată în afacerea strâmtorii Corfu, a afirmat că nici un stat nu poate utiliza teritoriul său pentru acte contrare drepturilor altora, iar un „abiter dictum“ al sentinței arbitrale din afacerea lacului Lanoux, din 19 noiembrie 1956 face aluzie la atingerea drepturilor statelor străine, care poate să constituie o poluare a apelor de frontieră.
Toate aceste elemente au constituit fundamentele juridice ale formării și afirmării Dreptului internațional al mediului, ca domeniu distinct al Dreptului internațional public.
Principalele conferințe internaționale privind cooperarea internațională în domeniul protecției mediului
Conferința de la Stockholm (1972)
În urma pregătirilor coordonate de un comitet special compus din reprezentanții a 27 de state, între 5 și 16 iunie 1972 s-a desfășurat în capitala Suediei, , prima Conferință ONU privind mediul. Aceasta a reunit cel mai mare număr de participanți de până atunci la o conferință consacrată problemelor mediului, respectiv 6.000 de persoane, care au inclus delegații din 113 state, reprezentanți, practic, ai tuturor marilor organizații guvernamentale, 700 de observatori trimiși de 400 de organizații neguvernamentale, personalități invitate cu titlu individual și circa 1.500 de ziariști.
În cadrul conferinței a fost aprobat un mare număr de texte, printre care o declarație generală, adoptată prin aclamații, 109 recomandări care au constituit un „Plan de acțiune“ și o rezoluție privind dispozițiile instituționale și financiare recomandate organizației mondiale.
Declarația Conferinței Națiunilor Unite privind Mediul (Declarația de la Stockholm) cuprinde un preambul în șapte puncte, urmat de 26 de principii. Preambulul constituie o introducere generală în problematica mediului și cuprinde idei precum: omul este, deopotrivă, creația și creatorul mediului său: elementul natural și cel pe care omul l-a creat el însuși sunt indispensabile bunăstării și exercitării depline a drepturilor și libertăților sale fundamentale, inclusiv dreptul la viață; protecția și ameliorarea mediului au o importanță majoră pentru bunăstarea populației și dezvoltarea ei etc. Reflectând concepția exprimată în preambul, principiile reprezintă un amalgam de cerințe de natură politico-juridică. Sub raportul conținutului lor, acestea exprimă multiple semnificații.
Al doilea rezultat important al Conferinței de la Stockholm îl reprezintă „Planul de acțiune pentru mediu“. Prevederile sale se referă în principal la trei categorii de probleme: evaluarea calității mediului (analiza, cercetarea, supravegherea și schimbul de informații privind mediul, în cadrul „Planului Vigie“ (Ecarthwatch), gestiunea mediului (privește atât așezările umane, cât și resursele naturale și dispozițiile respective ce se referă la poluări în general) și măsurile de susținere (informarea și educarea publicului, formarea specialiștilor în materie de mediu, însoțite de aspecte instituționale).
În deceniile care au urmat Conferinței de la Stockholm s-au afirmat noi probleme, cu caracter global, precum poluarea atmosferică la lungă distanță, diminuarea stratului de ozon, efectul de seră, protejarea mediului marin, faunei și florei etc., care au reclamat adoptarea de reglementări juridice adecvate.
Rezultatul principal al acestor preocupări a constat în documente precum:
Carta drepturilor și îndatoririlor economice ale statelor, adoptată de către Adunarea Generală a ONU la 12 decembrie 1974 (Rezoluția nr. 3281-XXIX), care proclamă că protecția, prezervarea și valorificarea mediului pentru generațiile prezente și viitoare sunt responsabilități ale tuturor statelor
Protocol adițional la convențiile de la Geneva din 12 august 1949, semnat la 10 iunie 1977, interzice utilizarea de metode ori mijloace de război concepute pentru a cauza ori putând determina pagube întinse, durabile și grave mediului natural;
Convenția de la Geneva din 18 mai 1977 în care s-a interzis utilizarea tehnicilor de modificare a mediului în scopuri militare ori în oricare alte scopuri ostile;
Convenția de la Bonn, din 23 iunie 1979, asupra conservării speciilor migratoare aparținând faunei sălbatice;
Convenția încheiată la Geneva la 13 noiembrie 1979 asupra poluării atmosferice transfrontaliere pe distanțe lungi;
Cartei mondiale a naturii, adoptată de către Adunarea Generală a ONU la 28 octombrie 1982
Convenției de la Montego Bay din 10 decembrie 1982, a consacrat cadrul juridic general al protecției mediului marin împotriva poluării;
Convenția-cadru de la Viena din 22 martie 1985 și Protocolul de la Montreal din 1989, privind stratul de ozon;
Conferința de la Rio de Janeiro (1992)
În intenția organizatorilor, Conferința de la Rio trebuia să realizeze un nou consens internațional asupra unor teme de transcendență mondială, precum:
protecția atmosferei (folosirea energiei, schimbările climatice, diminuarea stratului de ozon, contaminarea atmosferică transfrontalieră),
protecția resurselor terestre,
conservarea diversității biologice,
protecția resurselor de apă dulce,
protecția oceanelor, mărilor și zonelor de coastă,
gestiunea rațională, din punct de vedere ecologic, a biotehnologiilor, deșeurilor de produse și deșeurilor toxice,
creșterea calității vieții și a sănătății umane,
ameliorarea condițiilor de viață și muncă ale săracilor,
eradicarea sărăciei și oprirea degradării mediului.
Pentru pregătirea acestei ambițioase agende și a celorlalte aspecte necesare desfășurării conferinței s-a creat un comitet pregătitor format din reprezentanți ai statelor și organizațiilor internaționale. După o reuniune organizatorică preparatorie desfășurată la New York, în martie 1990, au urmat cele de la Geneva, din martie-aprilie și august-septembrie 1991, și New York, din martie-aprilie l992, în cadrul cărora, în trei grupe de lucru și în plenară, s-au analizat problemele și s-au propus măsurile de adoptat în vederea soluționării lor.
Desfășurată între 3 și 14 iunie 1992, Conferința Națiunilor Unite privind Mediul și Dezvoltarea a reunit 145 de președinți, prim-miniștri și vicepreședinți, fiind socotită cea mai amplă reuniune la nivel înalt din secolul al XX-lea. Referitor la rezultatele concrete ale reuniunii, acestea s-au exprimat în adoptarea unor documente precum:
Declarația de la Rio asupra mediului și dezvoltării, supranumită Carta Terrei,
Agenda 21‚
Convenția asupra biodiversității,
Convenția-cadru privind schimbările climatice,
Declarația privind pădurile și
Declarația privind deșertificarea.
Comparație între Declarația de la Stockholm și Declarația de la Rio de Janeiro
Deși între cele două documente există o distanță în timp de două decenii, prin tematică și experiențele pe care le consacră, ele se sprijină și se completează reciproc.
Într-adevăr, prima constatare este aceea că declarațiile se completează în anumite privințe. Faptul se explică mai ales prin aceea că tematica fundamentală a celor două conferințe care le-au adoptat a fost diferită. Astfel, la Stockholm, în 1972, pentru prima dată în lume, a fost abordată într-un asemenea context problematica mediului uman. Douăzeci de ani mai târziu, în 1992, Conferința de la Rio de Janeiro se axa pe studiul raportului dintre mediu și dezvoltare din perspectiva „dezvoltării durabile“. Dacă în urma Conferinței de la Stockholm se presupunea că mediul nu poate fi conceput fără dezvoltare, la Rio s-a ajuns la concluzia că dezvoltarea durabilă nu poate fi concepută fără un mediu de calitate. Datorită acestui lucru, Declarația de la Rio face loc mai puțin naturii; nu întâlnim decât o referință generală la biosferă și nu sunt prevăzute principii consacrate poluării mărilor și oceanelor ori conservării naturii, chiar în legătură cu dezvoltarea, cum afirmă art. 4 al Declarației de la Stockholm: „Conservarea naturii și în special a florei și faunei sălbatice trebuie astfel să ocupe un loc important în planificarea pentru dezvoltarea economică.“
Redactorii Declarației de la Rio au decis să nu reia textele vechi, ci să facă referiri la principiile de la Stockholm, care sunt citate în bloc în primul articol al scurtului preambul al textului.
Ca atare „dezvoltarea durabilă“ ocupă în documentul de la Rio un loc privilegiat, fiindu-i consacrate nu mai puțin de șapte articole. Compararea celor două texte, de la Stockholm și de la Rio, relevă apariția anumitor nuanțe ori schimbări de limbaj, datorate în principal celor 20 de ani care s-au scurs între cele două reuniuni mondiale.
Se poate remarca, de exemplu, că, după catastrofe ecologice (precum cele de la Bhopal ori Cernobîl), riscurile majore și responsabilitatea statelor unul față de altul în caz de accident nu ar putea să nu aibă un loc mai important decât cel avut în urmă cu două decenii.
Notăm, de asemenea, că, după numeroși ani de discuții asupra gazelor cu efect de seră ori stratului de ozon, referirea la starea științei și aportului acesteia, marjele sale de incertitudine sunt luate în calcul prin recunoașterea „principiului precauției“ (principiul 15). Putem constata, totodată, că la Rio se consacră un principiu care la Stockholm era în curs de formulare în cadrul OCDE: „poluatorul plătește“.
O altă diferență notabilă: referirea la planificare. Prezentă la Stockholm, ea este absentă la Rio, unde îi este preferată referirea la integrarea politicilor, care ia mai bine în calcul, fără îndoială, diferiții actori ai societății civile.
Ca alte diferențe între cele două declarații pot fi menționate:
referirea la situația țărilor în curs de dezvoltare și la prioritățile acestora este mult mai explicită în documentul de la Stockholm, datorită, mai ales, accentului pus cu precădere pe dezvoltare decât pe mediu;
atenția acordată țărilor în curs de dezvoltare se caracterizează prin locul pe care îl consacră declarația și Agenda 21 vectorilor foarte importanți pentru acestea, în frunte cu transferul de tehnologie;
referirea la resurse, la Stockholm, a permis deja a ralia mediul la dezvoltare. De altfel, să nu uităm că toate principiile de la prima Conferință ONU privind Mediul au fost reluate în Declarația de la Rio;
un singur principiu se regăsește neschimbat la Rio și la , cel al suveranității asupra resurselor.
În sfârșit, ca o noutate importantă, declarația din iunie 1992 acordă o importanță deosebită participării „grupurilor majore“ din cadrul societăților civile – femeile, tinerii, persoanele indigene – ori rolului cetățenilor în general.
Înființarea Comisiei Dezvoltării Durabile (CDD)
Singura instituție creată de către Summit-ul ecologic de la Rio din 1992 este Comisia Dezvoltării Durabile (CDD). Constituirea sa este prevăzută în capitolul 38 al Agendei 21, „Aranjamente instituționale internaționale“, și se înscrie, după reiterarea rolului Adunării Generale a ONU, în cadrul acțiunii Consiliului Economic și Social.
Pentru a sprijini activitatea comisiei au fost instituite două elemente principale: structuri de coordonare a agențiilor, organismelor și programelor Națiunilor Unite și „un organ consultativ de înalt nivel“.
După adoptarea textelor constitutive de către Conferința de la Rio și confirmarea lor de către Adunarea Generală a ONU, CDD s-a reunit de mai multe ori, ocazii cu care s-a adoptat un program de lucru plurianual, conceput ca un cadru de evaluare a progreselor realizate în aplicarea Agendei 21, s-a realizat un schimb de informații asupra modului de implementare a acestui document la nivel național și au fost discutate o serie de probleme financiare.
După Reuniunea din mai 1994, CDD și-a propus o concentrare mai intensă asupra modului de coordonare, în special în cadrul sistemului ONU, a preocupărilor în materie, acordarea unei priorități chestiunilor „transversale“, ca de exemplu relațiilor dintre comerț și mediu ori cu schimbările modului de producție sau de consum. Rolul său în aplicarea Agendei 21 a fost reafirmat în cadrul Conferinței de la Johannesburg.
Dezvoltarea Dreptului internațional al mediului, între Rio de Janeiro și Johannesburg
Prin documentele și hotărârile adoptate, Conferința de la Rio a relansat la nivel internațional preocupările vizând protecția mediului și a declanșat un proces de afirmare a conceptului de dezvoltare durabilă.
Patru sunt direcțiile principale ale evoluțiilor post-Rio la nivelul reglementărilor juridice:
a) recunoașterea importanței protecției mediului;
b) influența directă a instrumentelor adoptate;
c) dezvoltarea reglementărilor internaționale în principalele sectoare ale mediului și
d) creșterea rolului actorilor nestatali
Summit-ul mondial pentru dezvoltare durabilă de la Jahannesburg (2002)
Reuniunea „Rio + 10“, organizată tot sub egida ONU la Johannesburg în perioada 26 august – 4 septembrie 2002, a cuprins două etape: una între 26 august și 1 septembrie, care s-a desfășurat la nivel ministerial și în care s-a organizat un forum al organizațiilor neguvernamentale și diferitelor grupuri ad-hoc, și o a doua, în care s-a desfășurat reuniunea la vârf cu participarea șefilor de state și guverne din peste 120 de țări.
Obiectivul principal l-a constituit continuarea și amplificarea eforturilor internaționale de implementare a documentelor adoptate la Rio – Declarația de principii și mai ales Agenda 21 – referitoare la dezvoltarea durabilă.
Au fost adoptate două documente cu caracter declarativ: Declarația de la Johannesburg privind dezvoltarea durabilă și Planul de implementare.
Rezultatele principale ale summit-ului, degajate din documentele adoptate și punctele de vedere exprimate, au fost următoarele:
confirmarea dezvoltării durabile ca element central al agendei internaționale și încurajarea acțiunii globale de luptă împotriva sărăciei și de protejare a mediului;
lărgirea și consolidarea semnificației dezvoltării durabile prin relevarea legăturilor existente între sărăcie, mediu și utilizarea resurselor naturale;
s-a reconfirmat o rază largă de angajamente concrete și ținte de acțiune pentru realizare mai efectivă a obiectivelor de dezvoltare durabilă;
elementele critice ale negocierilor au fost reprezentate de problemele energiei și sănătății;
s-a făcut un pas înainte în acceptarea ideii de stabilire a unui fond mondial de solidaritate pentru eradicarea sărăciei;
Africii și Noului Parteneriat pentru Dezvoltarea Africii (NEPAL) li s-au acordat o atenție specială și sprijin din partea comunității internaționale, pentru o concentrare mai bună a eforturilor în scopul satisfacerii nevoilor de dezvoltare;
viziunile societății civile au fost evidențiate prin recunoașterea rolului său esențial în implementarea rezoluțiilor și promovarea inițiativelor de parteneriat. Peste 8.000 de membri ai societății civile au participat la summit, dinamizând dezbaterile;
conceptul de parteneriat între guverne, oameni de afaceri și societatea civilă a fost încurajat la reuniune și în privința Planului de implementare; peste 220 de parteneriate (cu resurse de circa 235 de milioane USD) au fost identificate înainte de summit și altele în jur de 60 au fost anunțate în timpul reuniunii, în mai multe țări.
Dezvoltarea durabilă
Conceptul de dezvoltare durabilă
Conceptul de dezvoltare durabilă desemnează totalitatea formelor și metodelor de dezvoltare socio-economică care se axează în primul rând pe asigurarea unui echilibru între aspectele sociale, economice și ecologice și elementele capitalului natural.
Ce este dezvoltarea durabilă?
"Dezvoltarea durabila este acel proces de dezvoltare care răspunde nevoilor actuale fără a periclita capacitatea generațiilor viitoare de a răspunde propriilor lor nevoi. […..] Pentru ca dezideratul dezvoltării durabile să poată fi atins, protectia mediului va constitui parte integrată a procesului de dezvoltare și nu poate fi abordată indepedent de acesta."
(Sursa: Declarația asupra Mediului și Dezvoltării, Rio de Janeiro, 1992)
Ca răspuns la apariția problemelor de mediu și a crizei resurselor naturale, în cadrul Conferinței privind mediul din anul 1972 de la Stockolm se recunoaște pentru prima data la nivel global ca activitțăile umane contribuie la deteriorarea mediului, punându-se în pericol viitorul Terrei.
Conceptul de dezvoltare durabilă a fost enunțat în anul 1987 în Raportul Brundtland, în contextul promovării reducerii amprentei ecologice a omului, a echității între generații, indivizi și națiuni și a mentinerii eficacității economice. Ulterior, conceptul a fost promovat în cadrul Conferinței Mondiale pentru Devoltare Durabilă, organizată de Națiunile Unite în anul 1992 la Rio de Janeiro.
Aspecte ale dezvoltarii durabile:
* Abordarea integrativă
* Principiul "Gândește global – acționează local!"
* Viziunea de lungă durată asupra dezvoltării
Conceptul de dezvoltare durabilă poate fi caracterizat din mai multe puncte de vedere, prin următoarele elemente :
economie : eficiență, creștere, stabilitate
societate: nivel de trai, echitate, dialog social și delegarea responsabilităților, protejarea culturii/patrimoniului
ecologie: conservarea și protejarea resurselor naturale, biodiversitate, evitarea poluării
Dezvoltarea este durabilă atunci când are la bază atât obiective economice cât și obiective sociale și de mediu.
Dezvoltarea durabilă este un obiectiv fundamental al Uniunii Europene. Scopul abordării este îmbunătățirea continuă a calității vieții și a bunăstării generațiilor prezente și viitoare, printr-o abordare integrată între dezvoltarea economică, protecția mediului și justiție socială.
La nivelul Uniunii Europene, dezvoltarea durabilă a devenit obiectiv asumat începând cu 1997, când a fost inclus în Tratatul de la Maastricht. În anul 2001 a fost adoptată Strategia de Dezvoltare Durabilă la Gotheborg, căreia i-a fost adaugată dimensiunea externă în 2002 la Barcelona, iar în 2006 a fost adoptata Strategia de Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene revizuită.
Căteva etape sunt esențiale în construirea unei strategii pentru dezvoltare durabilă:
Identificarea provocarilor specifice dezvoltarii durabile
Elaborarea unui set de masuri raspuns la problemele identificate
Stabilirea unor indicatori de evaluare
Evaluarea si ajustarea periodica a politicilor
Cele 7 axe prioritare ale Strategiei Uniunii Europene pentru Dezvoltare Durabilă revizuite în 2006 sunt:
schimbări climatice și energie
transport durabil
conservarea și managementul resurseslor naturale
consum și producție durabile
sănătate publică
incluziune socială, demografie și migrație
sărăcie globală și provocările dezvoltării durabile
Atingerea obiectivelor dezvoltării durabile nu se poate realiza fără o schimbare de mentalitate a oamenilor și fără comunități capabile să utilizeze resursele în mod rațional și eficient și să descopere potențialul economic al economiei, asigurându-se prosperitate, protecția mediului și coeziune socială.
Urmări ale tipului actual de creștere economică
Din marea criză a anilor '29-'33 omenirea a ieșit în baza unor rețete de politică economică keynesiană. Deși artizanul acestei politici, J.M. Keynes și-a dorit doar „treizeci de ani de supraviețuire”, faptic ei s-au dovedit a fi „treizeci de ani glorioși”. Statisticile au înregistrat în această perioadă cea mai înaltă rată de creștere cunoscută vreodată. Numai reaua credință ar împiedica pe cineva să recunoască că efectele obținute au fost peste așteptări, că s-a ieșit din marasmul în care criza aruncase cea mai mare parte a țărilor lumii dar că s-au obținut și sporuri de bogăție materială cu repercusiuni directe asupra nivelului de trai și a calității vieții.
Efectele nu s-au dovedit a fi însă pozitive pe toată linia. La nivelul anilor '60-'70, economiștii au conststat că această creștere s-a plătit cu un preț dur, numit inflație. O bună bucată de vreme s-a acceptat ca inflația să fie socotită un preț plătit pentru fericirea de a ocupa un loc de muncă. Aceasta până când stagflația anilor '70 a pus economia și societatea în fața unui rău inedit cu trei simultane dimensiuni: inflație, șomaj și stagnare economică. Și, ca niște însoțitori nedoriți, poluarea, risipa, adâncirea decalajelor dintre bogați și săraci, pervertirea unor valori umane recunoscute dublate de conștientizarea faptului că a continua în această direcție înseamnă a exercita o presiune dramatică asupra viitorului și a confisca însuși viitorul, toate acestea deci, au pus problema redefinirii creșterii și dezvoltării economice, ca modalitate de realizare și finalitate.
Dar, indiferent de locul pe care-l ocupă în economia mondială, indiferent de gradul de percepție a obiectivității fenomenului, dezvoltarea durabilă se va impune cu necesitate pentru toată lumea. Și se va impune pentru că tipul de creștere economică postbelică este acuzat de faptul că:
A poluat mediul și a afectat sănătatea oamenilor
Mediul este suportul și izvorul vieții. A-l polua și distruge echivalează cu a submina existența umană. Tocmai de aceea, Organizația Mondială a Sănătății a ajuns la concluzia că „menținerea sănătății și bunăstării cer un mediu înconjurător propice și armonios în care toți factorii fizici, psihologici, sociali și estetici își au locul bine definit. Mediul va trebui, în această situație, să fie tratat drept resursă în scopul îmbunătățirii condițiilor de viață și bunăstării”.
Un lucru bine cunoscut și statistic constatat, este acela că dezvoltarea economică are și efecte perverse ce privesc în mod direct mediul și, prin gradul lor de acuitate, pun în pericol însăși existența umanității. Suma acestor efecte, nedorite dar prezente, la care a condus tipul de creștere economică postbelică se numește poluare.
Problema poluării mediului a fost și a rămas un subiect generos de dispută teoretică și inițiativă politică.
A antrenat și încurajat risipa și a epuizat rezervele cunoscute
Risipa de resurse la care tipul clasic de creștere și dezvoltare economică a condus reprezintă obiectul unei severe critici din partea unor economiști, filosofi, sociologi etc. de orientări doctrinare diferite. Comun tuturor acestora este constatarea că lumea resurselor fizice și a forței de muncă este una finită și că dacă tipul de creștere economică gândit pe baze clasice continuă, mai devreme sau mai târziu, viitorul va fi pus sub un dramatic semn de întrebare. Poziția celor ce se ocupă de această problemă nu se înscrie la aceeași amplitudine critică și, ca urmare, la aceeași cotă a radicalității în planul soluțiilor.
A frustat lumea a treia, adâncindu-i decalajele față de cea a bogaților
Analiștii problemei dezvoltării durabile, îndeosebi cei cu orientare de stânga, nu puteau să lase deoparte problemele lumii a treia. Dimpotrivă, au fost și sunt preocupați de unul din cele mai mari paradoxuri pe care le trăiește lumea de azi – marea discrepanță dintre cei bogați și cei săraci.
Cei preocupați de problemă nu sunt frapați de existența fenomenului ca atare. Împărțirea lumii în bogați și săraci nu este de dată recentă, dimpotrivă. Este știut că împrejurări istorice, politice, geografice etc., au explicat și explică această structură mozaicată a globului. Este, de asemenea, cunoscut că Europa Occidentală și ulterior SUA sunt artizanii principali ai geografiei economice a lumii.
Ceea ce, în mod particular, reține atenția este faptul că decalajele dintre cele două lumi în loc să se atenueze se adâncesc și aceasta în pofida tuturor așteptărilor.
A creat iluzia bunăstării printr-o statistică mincinoasă
Dezvoltarea este un concept multidimensional dar, din orice direcție am privi lucrurile, ea urmărește ca scop suprem binele omului. În același timp, pe o cale indirectă, s-a lăsat să se înțeleagă, și acest lucru ține de evidența direct observabilă, că țările lumii nu se găsesc la același nivel de dezvoltare și, deci, nu asigură realizarea binelui individual și colectiv la aceeași aplitudine. Spre a avea măsura exactă a acestei amplitudini teoria dar mai ales practica economică au recurs la anumite instrumente de măsură.
Este neîndoios că nu e ușor să măsori bunăstrarea și binele omului. Tentația de a încerca însă asemenea performanțe a existat. În principiu, s-a mers pe linia cuantificării a ceea ce poate fi cuantificabil în viața umană. În felul acesta s-a procedat, de o manieră reducționistă, la identificarea dezvoltării cu creșterea economică, lăsându-se deoparte multe dar importante aspecte care țin de domeniul calitativ al vieții: acces la educație, asistență medicală, la procesul de adaptare a deciziilor, dimensiunea timpului liber, etc.
A pervertit valori recunoscute și a redus individul la o singură dimensiune-homo oeconomicus
Modelul capitalist de creștere economică a fost și este, pe bună dreptate, socotit a fi cel mai performant din câte s-au cunoscut. Nu ideal dar, deocamdată, așa cum spune Popper, omenirea n-a inventat ceva mai bun. Numai reaua credință poate determina pe cineva să pună în discuție progresele incontestabile, pe multiple planuri, dobândite în baza acestei creșteri.
Dar, ca orice proces și fenomen, creșterea economică postbelică a avut și are imperfecțiunile ei. Pe lângă cele arătate, criticii scot în evidență și pe acelea care fac trimitere la valorile sociale și culturale, la valorile umane în general.
Dezvoltarea durabilă – concept multidimensional
Definiția dezvoltării durabile formulată prin Raportul Brundtland în 1987 este socotită oficială, servind ca bază de raportare dar și de analize controversate cu privire la obiective, dimensiuni, cerințe faptice ale realizării ei etc.
Din disputa teoretică alimentată de această încercare de definire trebuie reținute următoarele aspecte:
introducerea sintagmei dezvoltare durabilă în vocabularul uzual al științei economice a reprezentat o necesitate obiectivă;
dezvoltarea durabilă are o puternică încărcătură morală;
dezvoltarea durabilă va deveni tot mai mult o constantă a politicilor economice și sociale ale fiecărui stat;
dezvoltarea durabilă comportă un tratament diferit ca nivel, mod de abordare și înțelegere, tehnologie, resurse la care se poate face apel și șanse de reușită;
noțiunea de durabil trimite la durată, la un interval de timp îndelungat;
abordarea și tematizarea fenomenului cu numele dezvoltare durabilă s-a făcut și se face de pe poziții predominant economice;
în economia teoriei cu privire la dezvoltarea durabilă, un loc privilegiat îl ocupă mediul și politica de mediu.
Obiectivul general al dezvoltării durabile este de a găsi un optim al interacțiunii dintre patru sisteme: economic, uman, ambiental și tehnologic într-un proces dinamic și flexibil de funcționare.
Realizarea acestui obiectiv formulat în termenii de mai sus, și încă la nivel optim, nu este o chestiune facilă. Dimpotrivă, el presupune asumarea unor responsabilități majore, respectarea unor principii generale și a unor cerințe printre care, mai importante par a fi următoarele:
Asigurarea durabilității în timp a creșterii economice pentru toate țările, fără excepție; pentru cele dezvoltate cu reconsiderarea condițiilor de desfășurarea a ei în vederea asigurării calității mediului și a calității vieții, în general; pentru cele slab dezvoltate la care creșterea, în ritmuri accelerate reprezintă o chestiune vitală, singura cale, de fapt, de a ieși din marasmul economic și social în care se află și, aici, cu condiția ca tipul de creștere ales să nu devină un dușman al mediului și al omului.
Plasarea omului, cu nevoile sale diverse, în centrul atenției. Dezvoltarea durabilă cu tot arsenalul de politici pe care le antrenează pentru a-și atinge țintele, inclusiv cea de protecție a mediului nu reprezintă decât mijlocul; scopul este binele omului, individual și colectiv, prosperitatea sa materială, cultura ca și sănătatea sa fizică și psihică.
Cu un fundal de drum stabilit în notă generală, comună, dezvoltarea durabilă îmbracă haină concretă trecând prin specificul național al fiecărei țări; fiecare țară trebuie lăsată să-și formuleze și stabilească de o manieră proprie prioritățile ca și mijloacele de realizare a lor; priorități concrete funcție de baza economică de plecare, specificul cultural, religie, istorie, etc.
Asigurarea simultaneității progresului, pe toate dimensiunile procesului dezvoltării durabile plecându-se de la premisa intercondiționării elementelor ce țin de tehnologia sa internă; ținându-se seama că sănătatea populației și a mediului sunt surse ale câștigurilor de productivitate după cum numai plusurile de productivitate pot susține eliberarea de fonduri necesare luptei împotriva poluării și sărăciei;
La modul tehnic vorbind, Raportul Brundtland cuprinde câteva obiective potrivit cărora realizarea dezvoltării durabile înseamnă:
asigurarea în continuare a creșterii economice cu respectarea condiției de bază a conservării resurselor naturale;
eliminarea sărăciei și asigurarea condițiilor satisfacerii nevoilor esențiale de muncă, hrană, energie, apă, locuință și sănătate;
orientarea proceselor de creștere economică spre o nouă calitate;
asigurarea unei creșteri controlate a populației;
conservarea și sporirea resurselor naturale, supravegherea impactului dezvoltării economice asupra mediului;
restructurarea tehnologiilor de producției și menținerea sub control a riscurilor acestora;
asigurarea unei abordări integrate a deciziilor privind creșterea economică, mediul înconjurător și resursele de energie.
Este ușor de constatat că respectarea cerințelor dezvoltării durabile reclamă soluții ce se înscriu pe toată gama, de la cele sociale și politice la cele economice demografice și tehnice. Angajând eforturile pe o paletă atât de variată, dezvoltarea durabilă nu poate fi abordată decât așa cum se dechide ea studiului – multidimensional și multidisciplinar.
Deși s-ar dori să nu fie așa, fenomenul dezvoltării durabile a avut și are tot mai mult o încărcătură politică. Dacă acest lucru este benefic sau nu rămâne o chestiune discutabilă.
CAPITOLUL II
ROMÂNIA, CĂTRE O SOCIETATE DURABILĂ
Începând din anul 1989, societatea românească a suferit numeroase transformări. Din punct de vedere economic România s-a dezvoltat, fapt demonstrat de creșterea importantă a Produsului Intern Brut (PIB) pe cap de locuitor și, de exemplu, de numărul tot mai mare de autoturisme personale.
Venitul, exprimat prin Paritatea Puterii de Cumpărare a PIB pe cap de locuitor (puterea de cumpărare a unei persoane) aproape că s-a dublat din anul 1990.
Numărul de autoturisme personale a crescut de peste trei ori în această perioadă.
Ne-am putea întreba care este tendința acestei dezvoltări. Și mai mult decât atât, dacă această dezvoltare va fi durabilă pe termen lung. Cu alte cuvinte: putem fi siguri că dezvoltarea României nu va avea un preț prea scump pentru generațiile viitoare, ci va contribui în schimb la dezvoltarea unei societăți durabile?
Pentru a putea atinge nivelul de durabilitate dorit este absolut necesară definirea atât a conceptului de durabilitate, cât și a componentelor sale, prin prisma unor elemente măsurabile și care să clarifice modalitățile de evaluare a progresului către durabilitate.
Durabilitatea
Semnificația conceptului de durabilitate diferă mult de la om la om. Pentru mulți dintre noi ideea de durabilitate este legată în primul rând de problema epuizării resurselor. Pentru alții durabilitatea include și poluarea (ireversibilă), conservarea naturii și alte aspecte ecologice și de mediu. Mai sunt alții care includ aspecte privind calitatea vieții umane, bunăstarea omului. Din punct de vedere antropocentric, durabilitatea cuprinde toate cele trei elemente:
epuizarea resurselor → pentru a nu lăsa generațiile viitoare cu „mâna goală";
aspecte ecologice și de mediu → pentru a permite generațiilor actuale și viitoare să trăiască într-un mediu curat și sănătos, în armonie cu natura;
calitatea vieții → pentru a asigura bunăstarea generațiilor actuale și viitoare.
Durabilitatea fără calitatea vieții nu are niciun sens, iar calitatea vieții fără durabilitate nu are nicio perspectivă. Toate cele trei elementele sunt importante pentru dezvoltarea către o lume durabilă. Din această cauză IUCN, UNEP și WWF, au definit în urmă cu cincisprezece ani dezvoltarea durabilă ca fiind „îmbunătățirea calității vieții umane ținând cont de capacitatea de suport a ecosistemelor în care trăim”.
Chiar și cu câțiva ani înainte de aceasta, Comisia Mondială pentru Mediu și Dezvoltare din cadrul Națiunilor Unite a publicat faimoasa definiție a durabilității din cadrul raportului Brundtland, respectată în toată lumea. Pentru a sublinia faptul că durabilitatea include toate cele trei elementele menționate mai sus, definiția originală Bruntland a fost extinsă prin includerea explicită a aspectelor calitative ale vieții umane. Astfel, am formulat definiția Bruntland+ după cum urmează:
O societate durabilă este o societate
care satisface nevoile generației actuale,
care nu compromite capacitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi,
în care fiecare ființă umană are oportunitatea să se dezvolte în libertate, în cadrul unei societăți echilibrate și în armonie cu mediul înconjurător.
Peste 2/3 din populația Europei este convinsă că progresul fiecărei țări ar trebui măsurat folosind indicatori sociali, de mediu și economici,în timp ce doar 15% dintre europeni consideră că progresul ar trebui evaluat în principal pe baza unor indicatori monetari și economici.(Eurobarometru, 13 martie 2008)
Principala preocupare a secolului al-XX-lea a fost să genereze și să distribuie echitabil bunăstare. Eu consider că provocarea secolului al-XXI-lea este de a crea o societate durabilă. Aceasta presupune o schimbare radicală a modul în care gândim și acționăm, astfel încât eforturile noastre să nu rămână la nivelul cuvintelor ci să conducă la schimbările urmărite.
(Herman Wijffels, 2006)
Ne aflăm într-un moment de răscruce al istoriei Pământului, un moment în care umanitatea trebuie să decidă viitorul său. Pe măsură ce lumea devine din ce în ce mai interdependentă și fragilă, viitorul ne poate rezerva atât pericole mari cât și oportunități nebănuite. Pentru a progresa trebuie să recunoaștem că în mijlocul diversității magnifice de culturi și forme de viață suntem o singură familie umană și o singură comunitate terestră cu un destin comun. Trebuie să ne unim pentru a construi o societate globală durabilă bazată pe respectul pentru natură, drepturi umane universale, justiție economică și o cultură a păcii. În acest scop este imperativ ca noi oamenii de pe Pământ să declarăm responsabilitatea noastră unii față de alții, față de marea comunitate a ființelor vii și a generațiilor viitoare. (Carta Pământului, Preambul)
De ce dezvoltare durabilă?
Dezvoltarea durabilă comportă un tratament diferit ca nivel, mod de abordare și înțelegere, tehnologie, resurse la care se poate face apel și șanse de reușită. Capătă, altfel spus, sensuri și semnificații diferite funcție de timp, spațiu, zonă geografică etc.
În interiorul acestei matrici teoretice, semnificație aparte pentru conturarea conceptului dezvoltării durabile are departajarea țărilor lumii în bogate și sărace.
Astfel, pentru țările dezvoltate, problema depoluării, a îmbunătățirii calității vieții etc. este una de transformare, adaptare și modernizare. Pentru schimbarea tipului de creștere economică există, aici, și voință politică și tehnologică și resurse. Șansele de reușită sunt foarte mari.
Pentru țările slab dezvoltate, problema se pune în cu totul alți termeni, ce țin nu de scena modernizării ci de dramă. Dacă, pe alocuri, chestiunea nu este una de calitate a vieții ci chiar a vieții, a supraviețuirii, e de înțeles ce ordine de prioritate ocupă dezvoltarea durabilă în politica acestor țări. Și, ca un cerc vicios, tocmai aici, structurile de producție arierate, poluante, cu urmări nefaste pentru degradarea solului, a apei etc., adaugă, ca un blestem, la situația materială deja mizeră, noi factori agravanți. Iar cercul nu are nici o șansă să se rupă pentru că rata redusă a creșterii economice, de aici, nu eliberează fondurile necesare pentru investiții în echipamente de control și tehnologie antipoluantă pentru restructurările tehnologice, instituționale și manageriale care se impun.
Relația dintre bogăție și sărăcie are ceva de comunicat și pe linia "contribuției” la poluare ca și a respectului față de natură. Astfel, statisticile dovedesc, cu date indubitabile, că țările sărace ale lumii exercită cea mai slabă presiune asupra planetei.
Nivelurile scăzute de dezvoltare economică fac din ele cei mai mici poluatori cu CO2, SO2 și NO2, practic la jumătate față de țările OECD. Efectul de seră și încălzirea pământului nu se datorează, primordial, săracilor. În mod contradictoriu însă, grija și respectul pentru tot ceea ce înseamnă mediu se pare că este o atitudine ce ține de mentalitatea celor bogați. Cu cât nivelul pe scara bogăției sociale este mai ridicat cu atât atitudinea față de natură este mai respectuoasă.
Pentru România, deținătoare a unor „puncte fierbinți” de poluare industrială, cu acumulări serioase în degradarea mediului, cu o pondere mare a despăduririlor, cu tendințe crescânde și de deteriorare a geografiei folosințelor, cu o atitudine, moștenită, de agresivitate asupra mediului, cu structuri economice energofage și poluante, cu o pondere încă mare a proprietății de stat, cu un cadru legislativ încă insuficient elaborat, cu o populație slab informată și puțin interesată în probleme de mediu etc. dar cu intenții serioase de a intra în Uniunea Europeană, problema dezvoltării durabile s-a pus și se impune cu obiectivitate.
Nepermițându-și nici cea mai mică indiferență față de această problemă și în pofida puținătății resurselor sale financiare, ea trebuie să se cupleze la efortul planetar antrenat pe această direcție și să găsească repede răspunsurile care să o ducă pe drumul unei dezvoltări economice și sociale viabile.
Chestiunea tranziției de la o creștere și dezvoltare economică bazată pe o natură mijloc la una în care mediul ca și relația omului cu natura să reprezinte un scop este una matricială, dificilă și realizabilă doar pe termen lung, atât în cazul României cât și al altor țări antrenate deja pe această direcție. Ea implică costuri serioase, și în mod cert, va afecta câștigurile de productivitate. Se pleacă însă de la premisa că aceste pierderi, strict economice și pe termen scurt, vor fi, în mod indubitabil, compensate pe termen lung printr-un plus în calitatea vieții oamenilor.
Până când să se realizeze această echilibrare între minusurile economice cantitative prezente și plusurile calitative viitoare sunt necesare mutații atât în criteriile de stabilire a nevoilor și preferințelor umane cât și în structura indicatorilor competiției interne și internaționale.
Lumea va trebui să se obișnuiască cu ideea că un mediu natural și social sănătos care asigură și susține bucuria de a trăi atârnă mai mult în balanță decât un spor cantitativ, în producție și consum, care asigură plusuri fără corespondent în planul calității vieții. În același timp, va trebui să fie acceptată și ideea că parametrii de calitate a mediului vor trebui să fie socotiți ca determinanți în competiția națională și internațională. Lucru nu ușor de realizat dacă avem în vedere împrejurarea că țările lumii a treia nu au resursele financiare pentru a realiza asemenea obiective.
Durabilitatea ar trebui să ne îngrijoreze pe toți
Un număr tot mai mare de oameni este conștient de importanța durabilității. Nu ne dorim o viață bună numai pentru noi, ci și pentru copiii și nepoții noștri. Totuși, o viață bun nu vine din senin. Aproape în fiecare zi găsim dovezi care arată că trebuie să ne schimbăm stilul de viață. Trebuie să țintim la un mod de viață diferit: a avea grijă de resursele și așa puține, a avea grijă de natură și de toate ființele vii din jurul nostru, evitarea emisiilor de gaze cu efect de seră, asigurarea de condiții ca toți din jur să se poată dezvolta în libertate într-o societate curată și echilibrată.
România are o șansă unică acum. Deoarece am intrat în Uniunea Europeană în Ianuarie 2007, suntem încă la începutul unui proces de dezvoltare și cu șanse mari de evoluție. Este provocarea noastră să ne dezvoltăm țara într-un mod durabil. Este o șansă pe care nu o vom mai avea încă o dată.
Indexul Societății Durabile
Odată definit conceptul de durabilitate și cel de societate durabilă, devine o provocare a măsura nivelul de durabilitate precum și a monitoriza și ghida dezvoltarea durabilă în România. Pe plan mondial există numeroase seturi de indicatori și indexuri, fiecare acoperind conceptul de durabilitate într-o anumită măsură. Cu toate acestea, niciunul nu corespunde nevoilor noastre întru totul.
Principalele lor neajunsuri sunt lipsa de transparență, numărul prea mare de indicatori, lipsa unor actualizări periodice sau acoperirea doar parțială a conceptului de durabilitate. De aceea a fost dezvoltat un nou instrument, Indexul Societății Durabile – ISD. Acest Index oferă multe posibilități de a indica direcțiile pe care o societate ar trebuie să le abordeze pentru a deveni mai durabilă.
A fost dezvoltat un instrument simplu pentru a sprijini România în drumul său către durabilitate: Indexul Societății Durabile, ISD-România-2008. România este a doua țară, după Olanda, care își publică ISD-ul și în curând mai multe țări vor face același lucru.
Pe lângă ISD-ul de la nivel național, România dezvoltă și un ISD la nivel regional.
Indexul Societății Durabile (ISD) este un index nou, care reușește să integreze pentru prima dată cele mai importante aspecte ale calității vieții și ale durabilității unei societăți naționale. ISD ne ajută să observăm rapid și ușor cât de durabilă este o societate: ce merge bine și unde există încă probleme.
ISD a fost calculat pentru 150 de țări pe baza datelor obținute de la diferite institute științifice și organizații internaționale.
Scorurile ISD obținute permit o comparație rapidă între țări și – cu ajutorul versiunilor actualizate din doi în doi ani – indică evoluția acestor țări de-a lungul timpului. Astfel rezultă clar care sunt eforturile eficiente și care sunt eforturile care nu sunt (încă) eficiente. Primul ISD (ISD-2006) a fost publicat în anul 2006 și cuprinde scorurile a 150 de țări și o analiză amănunțită a situației din Olanda în ceea ce privește durabilitatea.
ISD – România
ISD–Romania este un instrument valoros, transparent și ușor de înțeles, care se adresează unui grup țintă foarte larg. El poate fi folosit de politicieni, autorități naționale și regionale, instituții educaționale, organizații ale societății civile și de publicul larg. ISD poate juca un rol important în monitorizarea progreselor obținute de România în implementarea politicii pentru durabilitate.
Pentru a măsura nivelul durabilității societății românești a fost dezvoltat acest Index adaptat situației din România. Acest Index a fost dezvoltat pe baza aceluiași concept care stă la baza ISD-2006. În anul 2008 – a fost publicat pentru prima dată Indexul Societății Durabile pentru România.
Din motive operaționale definiția Bruntland+ a fost dezvoltată pe cinci elemente distincte:
O societate durabilă este o societate în care fiecare ființă umană:
poate să se dezvolte într-o manieră sănătoasă și să obțină o educație corespunzătoare
trăiește într-un mediu curat
trăiește într-o societate sigură și echilibrată
folosește resursele neregenerabile în mod responsabil astfel încât generațiile viitoare să nu rămână cu „mâna goală" și
contribuie la o lume durabilă.
Pornind de la această definiție s-au stabilit 22 deindicatori, acoperind conceptul de durabilitate în cel mai larg sens. Cei 22 de indicatori sunt grupați în 5 categorii, după cum se arată mai jos.
Dezvoltare Personală
Viața Sănătoasă
Hrană Suficientă
Apă Potabilă Suficientă
Servicii de Salubritate Corespunzătoare
Oportunități de Educație
Egalitatea între Sexe
Un Mediu Curat
Calitatea Aerului
Calitatea Apelor de Suprafață
Calitatea Solului
O Societate Echilibrată
Buna Guvernare
Șomajul
Creșterea Populației
Distribuția Veniturilor
Datoria Publică
Utilizarea Durabilă a Resurselor
Reciclarea Deșeurilor
Utilizarea Resurselor Regenerabile de Apă
Consumul de Energie din Surse Regenerabile
O Lume Durabilă
Starea Pădurilor
Conservarea Biodiversității
Emisiile de Gaze cu Efect de Seră
Amprenta Ecologică
Cooperare Internațională
Pentru România au fost incluși încă 5 indicatori suplimentari care acoperă anumite aspecte specifice ale politicii pentru durabilitate din România.
Indicatori suplimentari
A1. Produsul Intern Brut
A2. Rata Sărăciei
A3. Cercetare și Dezvoltare
A4. Transportul
A5. Agricultura Ecologică
Pentru acești indicatori adiționali, ISD-România-2008 prezintă doar evoluția lor de-a lungul timpului și țintele stabilite pentru fiecare. Datorită faptului că datele pentru acești indicatori au fost colectate doar pentru România, nu au fost calculate scorurile aferente fiecărui indicator adițional și nu au fost comparați cu celelalte țări incluse în acest Index.
ISD-ul pentru România – atât cel național cât și cel regional – a fost prezentat diferitelor organizații precum cele guvernamentale, universități și ONG-uri, precum și publicului interesat.
Pentru elaborarea ISD-România-2008 s-au folosit cele mai recente date disponibile la nivel internațional, completate de date naționale recente precum și de alte informații de fond. ISD-România-2008 va fi actualizat la intervale regulate.
Indicatorii și metodologia de calcul
Scorurile României sunt comparate cu cele ale celor 37 de state din Europa care sunt incluse În Indexul Societății Durabile. Totuși, ISD a fost calculat pentru 150 de țări. Aceasta oferă opțiunea de comparație Între țările din toată lumea, folosind diferite puncte de vedere: țări vecine, țări asemănătoare mai mult sau mai puțin, comparații regionale, comparații Între țările bogate precum membrii OECD, comparații Între "Nord" și "Sud"etc.
Un număr de 43 din cele 193 de state existente au trebuit să fie excluse datorită lipsei de date. Cele mai mari dintre acestea sunt Afganistanul, Dijbouti, Eritrea, Somalia și Surinamul. Dar În principal privește țările mai mici inclusiv statele insulare mici. Pentru calcularea indicatorilor ISD au fost folosite numai date din surse publice.
Fiecare indicator a fost exprimat pe o scară de la 0 la 10.
Un 10 exprimă durabilitate maximă iar un 0 arată lipsă durabilității. Această abordare cantitativă cere definirea conceptului de durabilitate maximă pentru fiecare indicator.
Pentru unii indicatori aceasta este foarte clară. De exemplu procentajul de oameni cu acces la apă potabilă ar trebui să fie 100 ca sa aibă un rezultat de 10. Pentru alți indicatori unde aceasta nu e evidentă, ar putea face speculații cu privire la durabilitatea maximă iar pentru alții, nici acest lucru nu este posibil. Pentru cel din urmă grup cel mai mare scor în oricare din cele 150 de state a primit un 10 și cel mai scăzut un 0. Trebuie să avem în vedere că valoarea durabilității uni indicator poate fi subiectivă într-o anumită măsură.
Mai mult, este foarte probabil să se schimbe în timp. De exemplu creșterea populației: acum planeta noastră pare suprapopulată de oameni. Totuși, e foarte probabil ca în viitor punctul de vedere asupra acești chestiuni să se schimbe.
Rezultatele celor 22 de indicatori sunt integrate în cele 5 categorii și ulterior într-un scor pentru însăși ISD. Pentru a realiza un scor general, fiecare indicator a fost considerat ca având aceeași greutate (importanță). Deși nu există argumente științifice, câteodată există tendința de a da o mai mare importanță unui indicator. Noi am dat aceeași importanță fiecărui indicator.
Aceeași procedură și același raționament se poate pentru a calcula și scorul pentru fiecare categorie de indicatori.Totuși, analizând impactul fiecărei categorii asupra durabilității fiecărei țării și a lumii în general, este absolut evident că acele categorii care se referă la calitatea vieții își răsfrâng efectele – marea majoritate – asupra condițiilor din propriile țări, în timp ce categoriile ce se referă la durabilitatea au un impact mai mare asupra celorlalte state și aspra lumii în general. De aceea, cele trei categorii care se axează pe calitatea vieții au primit o greutate de 1/7, în timp ce celelalte două categorii au primit mai mare greutate-2/7.
Trebuie menționat că încă nu există un temei științific pentru această metodologie de calcul.Totuși, am ales să folosim acest procedeu din moment ce acesta pare să reflecte cel mai bine importanța celor două categorii care se referă la durabilitate.
Deasemenea, trebuie privite scorurile agregate și cele pentru fiecare indicator cu obiectivitate și realism.
Metodologia de calcul pentru cei 22 de indicatori este următoarea:
1. O VIAȚĂ SĂNĂTOASĂ
Descriere: durata preconizată de viață la naștere exprimată în ani sănătoși
Sursa: OMS
Formula: F(x) = (X-20)/60*10
Valoarea cuprinsă între: 20 ≤ x ≤ 80
2. HRANĂ SUFICIENTĂ
Descriere: numărul de persoane subnutrite ca procentaj din populația totală
Sursa: FAO
Formula: F(x) = (100-X)/100*10
Valoarea cuprinsă între: 0 ≤ x ≤ 100
3. APĂ POTABILĂ SUFICIENTĂ
Descriere: numărul populației care are acces la apă potabilă ca procentaj din populația totală
Sursa: OMS
Formula: F(x) = X/100*10.
Valoarea cuprinsă între: 0 ≤ x ≤ 100
4. SERVICII DE SALUBRITATE CORESPUNZĂTOARE
Descriere: numărul populației care are access la servicii de salubrizare corespunzatoare ca procentaj din populația totală
Sursa: OMS
Formula: F(x) = X/100*10
Valoarea cuprinsă între: 0 ≤ x ≤ 100
5. OPORTUNITĂȚI DE EDUCAȚIE
Descriere: rata de înscriere în sistemul educațional primar, secundar și terțiar
Sursa: UNESCO
Formula: F(x) = X/100*10
Valoarea cuprinsă între: 0 ≤ x ≤ 100
6. EGALIATEA DE SEXE
Descriere: Indexul egalității de șanse
Sursa: UNDP
Formula: F(x) = X*10
Valoarea cuprinsă între: 0 ≤ x ≤ 1
7. CALITATEA AERULUI
Descriere: calitatea aerului cu referire la concetrațiile de NO2, SO2, particule fine și poluarea interioară a aerului prin folosirea de combustibil solid
Sursa: ESI
Formula: F(x) = (X+1.8)/4*10
Valoarea cuprinsă între: -1.8 ≤ x ≤ 2.2
8. CALITATEA APELOR DE SUPRAFAȚĂ
Descriere: calitatea apelor de suprafață pe baza concentrației de oxigen dizolvat, conductivitate electrică, concentrația de fosfor și materie solidă în suspensie
Sursa: ESI
Formula: F(x) = (X+2)/4*10
Valoarea cuprinsă între: -2 ≤ x ≤ 2
9. CALITATEA SOLULUI
Descriere: terenuri degradate ca procentaj din totalul terenurilor cultivate și modificate
Sursa: HWI
Formula: F(x) = X/100*10
Valoarea cuprinsă între: 0 ≤ x ≤ 100
10. BUNA GUVERNARE
Descriere: valoarea medie a celor 6 Indicatori stabiliti de catre Banca Mondiala pentru guvernare
Sursa: Banca Mondială
Formula: F(x) = (X+15)/30*10
Valoarea cuprinsă între: -15 ≤ x ≤ 15
11. SOMAJUL
Descriere: populația angajată ca procentaj din totalul forței de muncă
Sursa: Starea națiunilor 2006
Formula: F(x) = exp(-0.1*X)*10 for 0 ≤ x ≤ 60
Valoarea cuprinsă între: F(x) = 0 for X > 60
12. CREȘTEREA POPULAȚIEI
Descriere: creșterea populației în perioada 2000 – 2005
Sursa: WRI
Formula: F(x) = (1-(X+1.5)/6.5)*10
Valoarea cuprinsă între: -1.5 ≤ x ≤ 5
13. DISTRIBUTIA VENITURILOR
Descrire: raportul dintre venitul celor mai bogați oameni din Romania (10 %) și a celor mai saraci (10 %)
Sursa: HDR
Formula: F(x) = exp(-0.1*(X-4.5))*10
Valoarea cuprinsă între: 4.5 ≤ x ≤ 129
14. DATORIA PUBLICĂ
Descriere : nivelul datoriei publice – și dacă acesta lipsește, atunci nivelul datoriei externe – ca și procentaj din PIB
Sursa: IMF
Formula: F(x) = exp(-0.009*X)*10
Valoarea cuprinsă între: 0 ≤ x ≤ 793
15. RECICLAREA DEȘEURILOR
Descriere: cantitatea de deșeuri solide reciclate ca și procentaj din totalul cantității de deșeuri
Sursa: ESI
Formula: F(x) = X/100*10
Valoarea cuprinsă între: 0 ≤ x ≤ 100
16. FOLOSIREA RESURSELOR REGENERABILE DE APĂ
Descrire: consumul anual de apă ca și procent din totalul cantității de resurse de apă regenerabile
Sursa : WRI
Formula: F(x) = (100-X)/10 for 0 ≤ x ≤ 100
Valoarea cuprinsă între: F(x) = 0 for X > 100
17. CONSUMUL DE ENERGIE DIN SURSE REGENERABILE
Descriere: consumul de energie regenerabilă ca și procent din totalul cantității de energie consumată
Sursa: WRI
Formula: F(x) = X/100*10
Valoarea cuprinsă între: 0 ≤ x ≤ 100
18. STAREA PĂDURILOR
Descriere: schimbările apărute în legatură cu suprafețele împădurite în perioada 1990 – 2000 în procetaj (0/00) din suprafața mondială împădurită
Sursa: WRI
Formula: F(x) = 0 for X < -0,7
F(x) = (10*X+7)^2*(-20*X+19)/11^3*10 for -0.7 ≤ x ≤ 0.4
Valoarea cuprinsă între: F(x) = 10 for X > 0.4
19. CONSERVAREA BIODIVERSITĂȚII
Descriere: Indexul nțional al biodiversității
Sursa: Indexul Mondial al Biodiversității
Formula: F(x) = X*10
Valoarea cuprinsă între: 0 ≤ x ≤ 1
20. EMISII DE GAZE CU EFECT DE SERĂ
Descriere: emisiile de CO2 raportată la fiecare locuitor
Sursa: CDIAC
Formula: F(x) = 10-X for 0 ≤ x ≤ 10
Valoarea cuprinsă între: F(x)=0 for X > 10
21. AMPRENTA ECOLOGICĂ
Descriere: amprente ecologice per hectar raportate la fiecare locuitor
Sursa: WWF, Planeta Vie – Raport 2004
Formula: F(x) = 10-3*X/1.8 for 0 ≤ x ≤ 6
Valoarea cuprinsă între: F(x) = 0 for X > 6
22. COOPERARE INTERNAȚIONALĂ
Descriere: participarea în cadrul a 14 tratate sau înțelegeri în legătură cu drepturile omului, natura și protecția mediului
Sursa: HDR and ESI
Formula: F(x) = X*10
Valoarea cuprinsă între: 0 ≤ x ≤ 1
Principalele rezultate
Scorul general
Metodologia de calcul
Ca un prim pas, s-a actualizat ISD-2006 pentru România, pentru cele 5 țări vecine și pentru toate cele 37 de țări europene. Pentru această actualizare s-au adunat cele mai recente date disponibile din surse publice (institute internaționale și de știință).
Toate scorurile pentru indexul general, categorii și indicatori sunt exprimate pe o scară de la 0 la 10, unde 10 reprezintă durabilitate maximă, iar 0 exprimă lipsa totală de durabilitate.
Scorurile ISD-România-2008
Scorul României pentru ISD-România-2008 este 5,7 pe o scară de la 0 la 10.. Având în vedere că 5,7 este un scor cu mult sub nivelul maxim de durabilitate, există nu numai suficient loc, dar și o mare nevoie de a-l îmbunătății. Prin acest scor, România se situează la puțin peste jumătatea distanței până la scorul maxim de 10 puncte. Așadar, există suficient loc pentru îmbunătățiri și tot atâta nevoie pentru realizarea lor.
De la ISD-2006 la ISD-România-2008
În comparație cu ISD-2006, unde România a avut un scor de 5,5, în doar doi ani s-a înregistrat un progres remarcabil. Acest progres se datorează în mare parte îmbunătățirii indicatorului Servicii de Salubritate Corespunzătoare, unde s-au demarat multe proiecte.
Categoriile
Metodologia de calcul
Scorul pentru fiecare categorie este calculat ca medie a scorurilor indicatorilor cuprinși în respectiva categorie. Fiecărui indicator i s-a atribuit aceeași pondere, deoarece nu există încă argumente științifice conform cărora unii indicatori sa aibă o pondere mai mare decât alții.
Scorurile ISD-România-2008
Graficul pânză de paianjen indică scorurile și distanța pe care fiecare categorie de indicatori o are de parcurs până la atingerea durabilității absolute.
România a obținut cel mai mare scor la categoria Dezvoltare Personală (8,0) și cele mai mici scoruri la categoriile Utilizarea Durabilă a Resurselor (4,1) și Un Mediu Curat ( 4,3). La celelalte două categorii s-au obținut scoruri mediocre: la O Societate Echilibrată – 6,9, iar la O Lume Durabilă – 6,2.
Fig. 2.1. Categorii ale ISD
De la ISD- 2006 la ISD-România-2008
Analizând scorurile pe categorii obținute de România în 2006 și în 2008, putem observa că scorurile pentru două din cele 5 categorii au rămas neschimbate, în timp ce celelalte trei categorii au obținut progrese semnificative. Scorul pentru categoria Dezvoltare Personală a crescut cu 0,8 (de la 7,2 la 8,0). Acest lucru s-a datorat în primul rând progreselor înregistrate la indicatorul Servicii de Salubritate Corespunzătoare. Categoria O Societate Echilibrată și-a mărit scorul cu 0,2 (de la 6,7 la 6,9), iar categoria Utilizarea Durabilă a Resurselor și-a mărit scorul cu doar0,1 (de la 4,0 la 4,1).
Indicatorii
Metodologia de calcul
Scorurile pentru fiecare indicator sunt calculate – acolo unde este posibil – pe baza valorii durabilității (respectiv în funcție de durabilitatea absolută). în caz de durabilitate absolută, valoarea indicatorului este 10. în caz de lipsă țoală de durabilitate, valoarea indicatorului este 0. Dacă valoarea durabilității este necunoscută, s-a folosit cea mai simplă formulă matematică posibil pentru calcularea scorului.
Analizând rezultatele pentru cei 22 de indicatori, se pot observa cu ușurință indicatorii care necesită îmbunătățiri, și anume: Consumul de Energie din Surse Regenerabile (scor 1,3), Reciclarea Deșeurilor (2,1), Calitatea Apelor de Suprafață (2,9), Calitatea Solului (3,9) și Conservarea Bio-diversității (4,2). Cel mai bun scor s-a obținut la indicatorul Hrană Suficientă, respectiv 10, obținut prin rotunjire de la 9,98. Din totalul de 22 de indicatori, 50% au obținut scoruri între 7 și 10, aproximativ 25% între 5 și 7 și aproximativ 25 % între 0 și 5.
Fig. 2.1. Indicatorii de calcul ai ISD
Scorurile ISD–Romania–2008
1. Viață Sănătoasă 7,2
2. Hrană Suficientă 10,0
3. Apă Potabilă Suficientă 5,7
4. Servicii de Salubritate Corespunzătoare 9,4
5. Oportunități de Educație 7,7
6. Egalitatea între Sexe 8,1
7. Calitatea Aerului 6,0
8. Calitatea Apelor de Suprafață 2,9
9. Calitatea Solului 3,9
10. Buna Guvernare 5,2
11. Șomajul 5,4
12. Creșterea Populației 8,3
13. Distribuția Veniturilor 7,4
14. Datoria Publică 8,3
15. Reciclarea Deșeurilor 2,1
16. Utilizarea Resurselor Regenerabile de Apă 8,9
17. Consumul de Energie din Surse Regenerabile 1,3
18. Starea Pădurilor 7,0
19. Conservarea Biodiversității 4,2
20. Emisii de Gaze cu Efect de Seră 5,5
21. Amprenta Ecologică 6,0
22. Cooperare Internațională 8,3
Graficul pânză de păianjen prezintă o imagine clară a acestor indicatorii, putând-se observa care necesită îmbunătățiri.
Aceștia sunt:
Consumul de Energie din Surse Regenerabile (scor 1,3),
Reciclarea Deșeurilor (scor 2,1),
Calitatea Apelor de Suprafață (scor 2,9),
Calitatea Solului (scor 3,9)
Conservarea Biodiversității (scor 4,2).
Cel mai bun scor a fost obținut pentru indicatorul Hrană Suficientă (scor 10), obținut în urma rotunjirii de la 9,98. Din totalul celor 22 de indicatori, 50% au obținut scoruri între 7 și 10, aproximativ 25% între 5 și 7 și aproximativ 25 % între 0 și 5.
De la ISD-2006 la ISD-Român ia-2008 în comparație cu ISD-2006, România a făcut progrese în special în privința următorilor indicatori: Servicii de Salubritate Corespunzătoare (de la 5,1 la 9,4), Oportunități de Educație, Egalitatea între Sexe, Buna Guvernare, Creșterea Populației, Distribuția Veniturilor și Utilizarea Resurselor Regenerabile de Apă. Scorul pentru indicatorul Emisiile de Gaze cu Efect de Seră a înregistrat o scădere considerabilă în această perioadă.
România și Europa
Țările Europei – 37
Rezultatele obținute de România au fost comparate cu cele ale celor 5 țări vecine acesteia și cu alte 36 de țări ale Europei
Tabel 2.1. – Țările Europei 37
Federația Rusă, Andora, Cipru, Liechtenstein, Monaco, Muntenegru, San Marino și Vaticanul nu sunt incluse în Europa-37.
Poziția României în clasamentul Europa – 37
Tabelul de mai jos prezintă scorurile obținute și poziția ocupată de România în cadrul celor 37 de state europene. În scopul comparației, sunt indicate și scorurile minime și maxime obținute în cadrul celor 37 de țări europene.
Tabel.2.2. Clasamentul Europa – 37 pe categorii și indicatori
Scorul general
În comparație cu țările Europei-37, scorul României este aproximativ la jumătatea distanței dintre scorul maxim obținut de Norvegia (7,0) și cel minim, obținut de Malta. În consecință, România se situează pe locul 23 din 37.
Categorii
România a obținut cea mai bună poziție în clasamentul pe categorii la categoria „O Lume Durabilă”, unde s-a clasat pe locul 7 (din 37), urmată de categoria „O Societate Echilibrată” (locul 11). La categoria „Utilizarea Durabilă a Resurselor”, România a obținut locul 24, iar la categoria „Un Mediu Curat”, România s-a clasat pe locul 35. Chiar dacă la categoria „Dezvoltare Personală”, România a obținut un scor relativ mare (8,0), ea se clasează pe locul 36, fiind urmată de Moldova, care ocupă ultimul loc în clasamentul acestei categorii.
Indicatori
Clasamentul realizat pentru cele 37 de țări pe baza indicatorilor arată mari diferențe la nivel internațional.
După cum putem observa din tabelul de la pagina 22, scorul obținut de România pentru indicatorul „Hrană Suficientă” o plasează în fruntea clasamentului. Poziții relativ înalte în acest clasament au mai fost obținute pentru indicatorii: „Datoria Publică” (poziția 5), „Amprenta Ecologică” (poziția 6) și „Emisiile de Gaze cu Efect de Seră” (poziția 7).
România ocupă poziții mai modeste la următorii indicatori: „Servicii de Salubritate Corespunzătoare” (30), „Calitatea Solului” (30); „Buna Guvernare” (30), „Viața Sănătoasă” (32), „Oportunități de Educație” (32), „Egalitatea între Sexe” (32), „Starea Pădurilor” (35), „Apă Potabilă Suficientă” (37) și „Calitatea Apelor de Suprafață” (37).
Țările vecine României
Scorul general
În comparație cu țările sale vecine, România ocupă locul al doilea după Ungaria.
Fig. 2.3. Scorul general al României în comparație cu țările vecine
Categorii
La unele categorii, România a obținut scoruri mai bune decât ale țărilor sale vecine,iar la altele, scoruri mai puțin bune. Pentru categoria Dezvoltare Personală, România are un scor mai mare decât cel al Moldovei, dar mai mic decât cel obținut de celelalte patru țări vecine.
La categoria Un Mediu Curat, scorul României este mai mic decât cel al tuturor celorlalte țări vecine. O situație aparte se observă la scorul pentru O Societate Echilibrată: Ucraina a obținut cel mai bun scor la acestă categorie, fiind urmată de România, aflată pe locul doi.
Aceeași situație se observă și la categoria Utilizarea Durabilă a Resurselor, unde România se clasează pe locul doi, în urma Ungariei. Categoria a V-a, O lume Durabilă, prezintă valori aproximativ egale pentru toate cele șase țări, Moldova având cel mai mare scor, de 7,1.
Indicatori
Prin compararea celor 22 de indicatori la nivelul României și al celor 5 țări vecine, se obține o imagine foarte interesantă. Scorurile obținute la indicatorii Hrană Suficientă (10, scor egal cu cel al Ungariei și Ucrainei), Datoria Publică, Utilizarea Resurselor Regenerabile de Apă și Emisiile de Gaze cu Efect de Seră, sunt relative ridicate. Chiar dacă are o valoare mică, scorul României pentru indicatorul Consumul de Energie din Surse Regenerabile este celmai bun în comparație cu celelalte țări vecine. Scoruri elative mici, în comparație cu celelalte țări vecine aufost obținute pentru indicatorii Apă Potabilă Suficientă, Calitatea Apelor de Suprafață, Calitatea Solului, Starea Pădurilor și Conservarea Biodiversității.
Tabel.2.3. Rezultatele pentru România și cele cinci țări vecine
CAPITOLUL III
STRATEGIA NAȚIONALĂ PENTRU DEZVOLTARE DURABILĂ A ROMÂNIEI
ORIZONTURI 2020-2030
Utilizarea ISD România
ISD-România-2008 este un instrument care se adresează unui grup-țintă extins. Poate fi folosit de politicieni, autorități naționale și regionale, institute educaționale, organizații ale societății civile și de publicul larg. Există multe moduri în care poate fi folosit ISD-România-2008.
Autoritățile naționale și regionale pot folosi ISD-România-2008 pentru:
a crește nivelul de conștientizare a publicului în privința gradului de durabilitate al țării sau regiunii,
ca instrument în dezvoltarea politicilor, selectând problemele care necesită cea mai are atenție și stabilind obiective pentru fiecare indicator,
a repartiza fiecare indicator unui Membru al Cabinetului Guvernului, acesta devenind astfel responsabil pentru atingerea țintelor stabilite,
a monitoriza progresul implementării politicilor și a stimula atingerea obiectivelor stabilite de administrația națională sau regională,
a compara rezultatele țărilor sau regiunilor pentru a putea învăța și pentru a se stimula reciproc în realizarea progreselor pe drumul spre durabilitate.
Institutele educaționale – școli, licee, instituții speciale de învățământ, universități și institute de cercetare – se pot folosi de ISD-România-2008 în cadrul activităților lor. ISD le permite:
să deschidă dezbaterea privind durabilitatea în România,
să învețe studenții despre conceptual de durabilitate,
să stimuleze cercetarea și dezvoltarea în contextul durabilității.
Organizațiile societății civile precum ONG-urile sau Grupurile de Inițiativă Locală pot folosi cu ușurință ISD- România-2008 ca instrument pentru a-și defini strategiile, programele și planurile de acțiune și pentru a facilita comunicarea în rețelele de colaboratori la toate nivelurile.
Organizațiile societății civile au câștigat o poziție foarte importantă în societatea românească, devenind parteneri puternici pentru autorități în implementarea diferitelor politici și în munca privind îmbunătățirea diferitelor aspecte ale societății. Datorită acestui lucru, este esențial ca aceste organizații să aibă un instrument care să reflecte starea actuală a societății românești, punctele sale forte și punctele sale slabe.
Cadrul politicilor de Dezvoltare Durabilă
În ciclul bugetului anual al Guvernului, ISD-România poate juca un rol important, monitorizând progresele și efectele implementării politicii Guvernului.
Pentru a monitoriza implementarea de planuri și proiecte, datele vor fi colectate anual cu privire la toți cei 22 de indicatori și la cei 5 adiționali. Astfel se obține o actualizare anuală a nivelului efectiv al durabilității. ISD-România va fi actualizat din doi în doi ani. Aceste actualizări pot sta și la baza evaluării bienale asupra politicii guvernamentale de dezvoltare durabilă.
În acestă perioadă este revizuită Strategia națională pentru dezvoltare durabilă. Pe baza acestor rezultate va fi formulată o politică guvernamentală revizuită privind dezvoltarea durabilă. Aceasta ar putea produce modificări minore sau majore ale Programului Național pentru Dezvoltare și ale Planurilor Operaționale Sectoriale elaborate pentru 2015-2020, precum și ale planurilor și proiectelor aferente. ISD poate fi un instrument folositor în formularea strategiei (revizuite) de dezvoltare durabilă, stabilind priorități și oferind sugestii pentru diferite obiective.
Obiective țintă și modalități de acțiune conform orientărilor strategiace ale UE
Problemele și preocupările cruciale cuprinse în orientările prioritare ale UE sunt următoarele:
Schimbările climatice și energia curată
Transport durabil
Producție și consum durabile
Conservarea și gestionarea resurselor naturale
Sănătatea publică
Incluziunea socială, demografia și migrația
Sărăcia globală și sfidările dezvoltării durabile
Schimbările climatice și energia curată
Obiectiv general SDD/UE: Prevenirea schimbărilor climatice prin limitarea emisiilor de gaze cu efect de seră, precum și a efectelor negative ale acestora asupra societății și mediului.
Conform prevederilor Convenției-cadru a Națiunilor Unite asupra Schimbărilor Climatice, ratificată de România în 1994, schimbările climatice sunt definite ca fiind modificările care pot fi atribuite direct sau indirect activităților omenești și care afectează compoziția atmosferei la nivel global și se adaugă variabilității naturale a climei observate în decursul unor perioade relevante.
În pofida tuturor eforturilor prezente de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră, temperatura globală va continua să crească, fiind necesare, în același timp, măsuri urgente de adaptare la efectele schimbărilor climatice.
Prin Strategia și Planul de Acțiune ale României în domeniul schimbărilor climatice în perioada 2005-2007, au fost realizate o serie de acțiuni importante atât în domeniul limitării emisiilor de gaze cu efect de seră, cât și al adaptării la efectele schimbărilor climatice și creșterii gradului de conștientizare în acest domeniu.
Obligațiile privind reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, ce vor reveni României în perioada post-2012 în calitate de stat membru al Uniunii Europene, se conformează obiectivelor politice ale Uniunii Europene asumate la sesiunea de primăvară a Consiliului European din 9 martie 2007, respectiv de reducere, până în anul 2020, cu 20% a emisiilor de gaze cu efect de seră la nivelul UE, comparativ cu nivelul anului 1990, și creșterea, în același interval de timp, cu până la 20% a ponderii energiei din surse regenerabile în totalul consumului energetic, precum și creșterea eficienței energetice cu 20%, precum și un consum minim de 10% de biocarburant din consumul total în domeniul transporturilor. În contextul obiectivului de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră cu 20%, promovarea utilizării surselor regenerabile de energie constituie un domeniu de importanță majoră în pachetul legislativ privind schimbările climatice și energia din surse regenerabile prezentat de Comisia Europeană la 23 ianuarie 2008. Țintele avute în vedere și termenele de punere în aplicare sunt, în unele privințe, mai exigente decât cele stabilite în Strategia pentru Dezvoltare Durabilă revizuită a UE din iunie 2006. Pachetul legislativ menționat este încă în dezbatere la nivel european, urmând ca cel târziu în anul 2009 acesta să fie adoptat.
Pentru România, ca stat membru al Uniunii Europene, este deosebit de importantă racordarea la cadrul general al politicii energetice comunitare care are patru obiective majore pe termen mediu și lung:
creșterea securității alimentării cu energie și a infrastructurii critice;
creșterea competitivității în domeniul energiei,
reducerea impactului asupra mediului
integrarea în piața regională de energie.
Adaptarea la efectele schimbărilor climatice reprezintă un proces complex datorită faptului că gravitatea efectelor variază de la o regiune la alta, depinzând de vulnerabilitatea fizică, de gradul de dezvoltare socio-economică, de capacitatea de adaptare naturală și umană, de serviciile de sănătate și de mecanismele de supraveghere a dezastrelor.
Începând cu anul 2007, s-a abordat la nivel european și problematica adaptării la efectele schimbărilor climatice prin adoptarea Cărții Verzi de către Comisia Europeană. Documentul prevede acțiuni la nivelul UE concentrate pe 4 direcții:
Integrarea adaptării în politicile sectoriale;
Integrarea adaptării în politica externă a statelor membre UE, vizând țările vecine;
Reducerea incertitudinilor prin dezvoltarea cercetărilor în domeniu;
Implicarea societății, mediului de afaceri și a sectorului public în pregătirea unor strategii coordonate și cuprinzătoare în domeniul adaptării.
Sectoarele vulnerabile la efectele schimbărilor climatice în România și care necesită o analiză mai detaliată sunt: biodiversitatea, agricultura, resursele de apă, sectorul forestier, infrastructură-construcții, transport, turism, energie, industrie, sănătate.
O atenție deosebită trebuie acordată comunităților sărace care depind în mare măsură de utilizarea directă a resurselor naturale locale. Acestea dispun de mijloace reduse de subzistență și de o capacitate limitată de a face față variabilității climatice și dezastrelor naturale.
Orizont 2020. Obiectiv național: Asigurarea funcționării eficiente și în condiții de siguranță a sistemului energetic național, atingerea nivelului mediu actual al UE în privința intensității și eficienței energetice; îndeplinirea obligațiilor asumate de România în cadrul pachetului legislativ „Schimbări climatice și energie din surse regenerabile” și la nivel internațional în urma adoptării unui nou acord global în domeniu; promovarea și aplicarea unor măsuri de adaptare la efectele schimbărilor climatice și respectarea principiilor dezvoltării durabile.
Conform Pachetului legislativ aflat în dezbaterea Parlamentului European și a Consiliului UE, România va trebui să majoreze cota parte a surselor regenerabile (solară, eoliană, hidro, geotermală, biogaz etc.) în consumul final de energie de la 17,8% în 2005 la 24% în 2020 (față de media UE de 8,5% în 2005, cu obiectivul de a ajunge la 20% în 2020). Ținta avută în vedere de România este ca, la nivelul anului 2020, ponderea energiei electrice produse din surse regenerabile să ajungă la 38%.
Prin creșterea eficienței energetice, consumul de energie primară se va reduce cu 20%, iar cel de energie finală cu 18% comparativ cu media consumului din 2001-2005.
Intensitatea energiei primare va scădea la 0,26 tep/1.000euro2005 (aproape de media UE din 2006), iar intensitatea energiei finale la 0,17 tep/1.000euro2005 (sub media UE din 2006).
Nivelul de utilizare în transporturi a biocarburanților și altor carburanți regenerabili va reprezenta minimum 10%, procent calculat pe baza conținutului energetic al tuturor tipurilor de benzină și motorină folosite, în condițiile respectării criteriilor de sustenabilitate aferente acestor produse, cu o țintă intermediară de 5,75% în 2010.
Va continua procesul de reabilitare energetică a circa 35% din fondul de clădiri multietajate de locuit, administrative și comerciale.
Vor fi puse în funcțiune și racordate la sistemul național noi unități de producere a energiei electrice pentru acoperirea cererii prevăzute, inclusiv două noi reactoare nucleare la centrala de la Cernavodă și finalizarea unor proiecte hidroenergetice.
În România, au fost identificate pentru fiecare sector în parte potențialele efecte negative cauzate de schimbările climatice, precum și recomandările privind măsurile de adaptare și studiile necesare în vederea unei mai bune abordări științifice a adaptării. Urmare a unei evaluări preliminare, fără a avea studii sectoriale și scenarii climatice suficient de detaliate la nivelul României, sunt propuse următoarele acțiuni:
Integrarea adaptării la efectele schimbărilor climatice în momentul aplicării și al modificării legislației și politicilor actuale și viitoare;
Revizuirea bugetului, a tuturor strategiilor și programelor naționale astfel încât să se asigure includerea aspectelor privind adaptarea în politicile sectoriale;
Stabilirea căilor de comunicare în vederea implementării măsurilor de adaptare la nivel local. O mare parte din deciziile care influențează în mod direct sau indirect adaptarea la schimbările climatice se iau la nivel local;
Creșterea gradului de conștientizare privind adaptarea la efectele schimbărilor climatice. Schimbările de comportament în cadrul societăților și comunităților depind într-o mare măsură de gradul de conștientizare a problemei.
Orizont 2030. Obiectiv național: Alinierea la performanțele medii ale UE privind indicatorii energetici și de schimbări climatice; îndeplinirea angajamentelor în domeniul reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră în concordanță cu acordurile internaționale și comunitare existente și implementarea unor măsuri de adaptare la efectele schimbărilor climatice.
România va continua să contribuie efectiv, conform acordurilor în vigoare la nivel internațional și comunitar, la implementarea obiectivelor comune ale Uniunii Europene în domeniul schimbărilor climatice prin reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră și implementarea de măsuri de adaptare la efectele schimbărilor climatice.
Transport durabil
Obiectiv general SDD/UE: Asigurarea ca sistemele de transport să satisfacă nevoile economice, sociale și de mediu ale societății, reducând, în același timp, la minimum impactul lor nedorit asupra economiei, societății și mediului.
Pentru minimizarea efectelor adverse ale transportului asupra mediului se va elabora o strategie privind protecția mediului în domeniul transporturilor, corelată cu noile politici ale UE, inclusiv cu reglementările în domeniul maritim, focalizată pe indicatori privind nivelurile admisibile, metodele și mijloacele de monitorizare și control pentru emisiile poluante, gazele cu efect de seră și pentru zgomotele la sursă provenite din activitățile de transport. Se va întreprinde cartografierea emisiilor sonore provocate de transporturi în marile aglomerații urbane și pe rețelele de transport cu trafic intens în vederea stabilirii modalităților optime de protejare a populației și a mediului. Pe baza analizei celor mai bune practici din celelalte țări ale UE, se vor elabora reglementări privind taxele de utilizare a infrastructurilor și mijloacelor de transport și se vor promova măsuri stimulative, prin instrumente financiare și/sau fiscale (reducerea sau scutirea de accize, subvenții pentru cercetare-dezvoltare) pentru utilizarea mai largă a biocarburanților și a combustibililor alternativi în activitatea de transporturi.
Orizont 2020. Obiectiv național: Atingerea nivelului mediu actual al UE în privința eficienței economice, sociale și de mediu a transporturilor și realizarea unor progrese substanțiale în dezvoltarea infrastructurii de transport.
Se vor asigura condițiile financiare și tehnice pentru continuarea lucrărilor la proiectele de modernizare și dezvoltare a infrastructurii începute sau în curs de execuție în perioada 2007-2013 și vor fi demarate lucrările la proiectele pentru care au fost elaborate studii, în special cele ce vor fi incluse în perioada de programare 2014-2020. Un accent deosebit se va pune pe menținerea infrastructurii modernizate sau reabilitate în parametrii de proiectare și pe eliminarea elementelor degradate prin lucrări de întreținere și reparații.
Se va asigura finanțarea și finalizarea proiectelor incluse în Programul Operațional 2013, respectiv pentru ramura sudică a Coridorului IV rutier și feroviar trans- european și se va încheia cea de-a doua etapă a modernizării rețelelor naționale, altele decât cele situate pe traseele TEN-T.
Se vor finaliza studiile și vor fi demarate proiectele privind modernizarea infrastructurilor situate pe Coridorul IX (rutier și feroviar) pan-european: de la frontiera cu Republica Moldova până la frontiera cu Bulgaria, cu racordare la coridoarele IV și VII (Dunărea).
Se vor demara studiile pentru rețeaua de infrastructuri situată pe coridoarele stabilite în urma acțiunii de revizuire a liniilor directoare TEN-T pentru perioada 2020-2030.
Vor fi derulate programele și acțiunile pentru modernizarea, dezvoltarea și asigurarea stării tehnice și funcționale a rețelei de transport neincluse în Programul Operațional Sectorial 2007-2013, cu finanțare asigurată.
Se va finaliza procesul de liberalizare a pieței interne de transport.
În urma măsurilor întreprinse în prima perioada de referință, cererea de transport în tone/km raportată la PIB se va putea reduce în perioada 2013-2020, astfel încât să se atingă în anul 2020 valoarea medie a UE.
Orizont 2030. Obiectiv național: Apropierea de nivelul mediu al UE din acel an la toți parametrii de bază ai sustenabilității în activitatea de transporturi.
Este previzibil ca, progresiv, după anul 2020, să se finalizeze majoritatea proiectelor de modernizare și dezvoltare începute și în special cele ce vor fi incluse în perioada de programare 2018-2024, iar prioritatile să se concentreze pe atingerea standardelor comunitare ale serviciilor oferite pe Rețeaua Principală de Trafic Intens TEN-T, pe rețeua modernizată și dezvoltată (în mod firesc, vor exista diferențe între previziuni și rezultatele efective, acestea urmând să fie revizuite și corectate periodic).
Se va extinde sistemul coordonat de gestionare a traficului și vor fi introduse sisteme noi de tarife pentru folosirea infrastructurii de către diferite grupuri de utilizatori.
Producție și consum durabile
Obiectiv general SDD/UE: Promovarea unor practici de consum și producție sustenabile.
Estimările preliminare conduc la concluzia că, prin aplicarea unor instrumente adecvate de politică economică, în perioada 2008-2030 productivitatea resurselor materiale și energetice consumate poate crește cu o rată medie anuală de 3-4% prin:
Ajustarea macrostructurii economiei (creșterea ponderii serviciilor de la 48,8% în 2005 la circa 55% în 2013, 60% în 2020 și 70% în 2030) precum și a structurilor intrasectoriale (reducerea ponderii subsectoarelor energo și material intensive în industrie);
Reducerea cu minimum 1,2-1,5% pe an a consumurilor specifice de materiale și energie și a pierderilor în industria prelucrătoare, în sectoarele energetic și rezidențial, transporturi și construcții ca urmare a creșterii semnificative a investițiilor destinate modernizărilor tehnologice și a infrastructurilor precum și a calității managementului energetic și tehnologic;
Creșterea cu 2-3% pe an a ponderii produselor cu valoare adăugată mare, bazate pe tehnologii medii și înalte, precum și a serviciilor, în structura exportului;
Ameliorarea semnificativă a performanțelor tehnico-economice și a calității produselor și serviciilor în scopul creșterii gradului de valorificare și, implicit, a valorii adăugate, raportată la aceeași valoare a resurselor consumate;
Îmbunătățirea managementului comercial, a procedurilor de achiziție a materiilor prime (în special a celor energetice), materialelor, componentelor și serviciilor, precum și valorificarea produselor și serviciilor pe nișele de piață cele mai favorabile, în corelare cu evoluția prețurilor pe piețele internaționale.
Prin realizarea acestor obiective, care sunt pe deplin fezabile, se estimează că peste 60% din creșterea economică se poate realiza fără consumuri suplimentare de resurse materiale și energetice.
Creșterea productivității resurselor consumate va conduce, în același timp, la reducerea ritmului de epuizare a rezervelor la principalele categorii de materii prime și va contribui la reducerea costurilor, ameliorarea competitivității și la asigurarea sustenabilității creșterii economice.
Orizont 2020. Obiectiv național: Decuplarea creșterii economice de degradarea mediului prin inversarea raportului dintre consumul de resurse și crearea de valoare adăugată și apropierea de indicii medii de performanță ai UE privind sustenabilitatea consumului și producției.
Ținta principală este accelerarea dezvoltării în ansamblu a sectorului de servicii și a contribuției acestuia la creșterea produsului intern brut astfel încât să se atingă o pondere de circa 60%.
Paralel, se va stimula, prin mijloace compatibile cu economia de piață și cu reglementările UE, dezvoltarea ramurilor de producție de bunuri și servicii cu consumuri minime de energie și materiale dar cu valoare adăugată ridicată.
Se va asigura apropierea de nivelul mediu al țărilor UE în privința aplicării tehnologiei informațiilor și comunicațiilor, inclusiv prin acoperirea cu conexiuni broadband și oferirea unor servicii de calitate pentru utilizatorii individuali, autoritățile publice și mediul de afaceri.
Se vor generaliza practicile UE de aplicare a criteriilor de performanță ecologică, economică și socială în achizițiile publice (achiziții publice durabile), de dezvoltare și implementare a tehnologiilor eco-eficiente și de conștientizare a publicului larg asupra virtuților și avantajelor directe ale unui model sustenabil de producție și consum.
Orizont 2030. Obiectiv național: Apropierea de nivelul mediu realizat la acea dată de țările membre UE din punctul de vedere al producției și consumului durabile.
Conservarea și gestionarea resurselor naturale
Obiectiv general SDD/UE: Îmbunătățirea gestionării resurselor naturale și evitarea exploatării lor excesive, recunoașterea valorii serviciilor furnizate de ecosisteme.
Strategiile succesive de dezvoltare durabilă ale Uniunii Europene tind să pună accentul, într-o măsură crescândă, pe conservarea și valorificarea prudentă a capitalului natural. Printre factorii determinanți ai acestei evoluții a fost conștientizarea pericolelor reale ale schimbărilor climatice cauzate de activitățile umane precum și percepția publică tot mai accentuată asupra avantajelor folosirii unor produse și servicii curate din punct de vedere ecologic, cu efecte benefice asupra sănătății și bunăstării oamenilor.
Orizont 2020. Obiectiv național: Atingerea nivelului mediu actual al țărilor UE la parametrii principali privind gestionarea responsabilă a resurselor naturale.
Având în vedere țintele strategice ale sectorului de mediu și măsurile preconizate pentru perioada 2008-2013, încă din această perioadă de programare au fost stabilite necesitățile privind modificările legislative, capacitățile și reformele administrative, inclusiv crearea de noi instituții sau redistribuirea responsabilităților pentru implementarea proiectelor din noua perioadă de programare.
În măsura în care se acoperă necesarul de finanțare pe domeniul gospodăririi apelor și apelor uzate, conform obiectivelor asumate prin Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană, localitățile cu peste 2.000 locuitori vor avea asigurată aprovizionarea cu apă potabilă de calitate și acces la canalizare precum și dotarea cu stații de epurare a apelor uzate în proporție de 100% încă din anul 2018.
Se va continua procesul de îmbunătățire a serviciilor de apă, canalizare și tratarea apelor uzate în localitățile rurale mai mici. În anul 2021 vor fi revizuite planurile de management și amenajare a bazinelor și spațiilor hidrografice. Planul de management al riscului de inundații va fi definitivat și publicat până în decembrie 2015, iar în 2018 se va face o evaluare preliminară, introducându-se ajustările necesare. Hărțile de hazard și hărțile de risc la inundații vor fi revizuite până în decembrie 2019 și actualizate, ulterior, la fiecare 6 ani. Pe baza analizei rezultatelor obținute până în 2013, vor fi reevaluate domeniile de intervenție, prioritățile de acțiune și necesarul de finanțare pentru perioada următoare.
În privința managementului integrat al deșeurilor, se va trece treptat de la depozitarea deșeurilor la colectarea selectivă și valorificarea într-o proporție mai mare a deșeurilor reciclabile, inclusiv prin transformarea deșeurilor organice în compost, și utilizarea exclusivă, pentru mediul urban, a depozitelor ecologice. În mediul rural, va crește gradul de implementare a sistemelor de management integrat al deșeurilor.
La capitolul îmbunătățirea calității aerului, se va continua reabilitarea sistemelor centrale de încălzire, ajungându-se la încadrarea emisiilor de SO2, NOx și pulberi în limitele prescrise de Directivele UE.
Vor continua acțiunile inițiate în perioada anterioară pentru îmbunătățirea biodiversității și patrimoniului natural prin perfecționarea gestionării ariilor naturale protejate, inclusiv completarea rețelei Natura 2000, adâncirea studiilor de specialitate pentru fundamentarea proiectelor, introducerea și urmărirea unor noi indicatori sintetici de performanță, promovarea unor tehnologii eco-eficiente, aplicarea reglementărilor UE privind zonele maritime și gestionarea integrată a zonelor de litoral.
Se va încheia, în linii mari, elaborarea planurilor de acțiune pentru prevenirea inundațiilor și intervențiile în cazul dezastrelor naturale, inclusiv pentru reabilitarea celei mai mari părți a zonei de litoral.
Orizont 2030. Obiectiv național: Apropierea semnificativă de performanțele de mediu ale celorlalte state membre UE din acel an.
România se va alinia, în linii generale, la cerințele și standardele UE privind gestionarea apei și apelor uzate, în conformitate cu proiecțiile preliminare ale Planului de management al bazinelor hidrografice. Se prevede atingerea obiectivelor de mediu pentru toate corpurile de apă din România.
Vor fi reanalizate prioritățile de acțiune în domeniul gestionării deșeurilor, îmbunătățirii calității aerului, conservării biodiversității și patrimoniului natural, precum și prevenirii dezastrelor naturale pe baza rezultatelor obținute în perioada anterioară de referință, și se vor stabili noi obiective în conformitate cu politicile UE și tendințele predominante pe plan mondial.
Sănătatea publică
Obiectiv general SDD/UE: Promovarea unor servicii medicale de calitate în condiții de egalitate și îmbunătățirea protecției împotriva amenințărilor la adresa sănătății.
Sănătatea publică a devenit în mod oficial un domeniu care intră în competența Uniunii Europene, în condițiile respectării principiului subsidiarității, odată cu adoptarea Tratatului de la Maastricht (1992), iar prin Tratatul de la Amsterdam (1997) s-a stipulat că toate politicile în alte domenii-cheie ale activității comunitare trebuie să țină cont de cerințele de protecție a sănătății umane. Regulamentele, directivele și deciziile adoptate de-a lungul timpului în cadrul Uniunii Europene fac parte din acquis-ul comunitar și sunt obligatorii pentru statele membre. Resursele alocate domeniului sănătății și sistemelor de sănătate în statele din nucleul central al Uniunii Europene se ridică la circa 8,5% din PIB, reprezentând în medie, cu variații de la țară la țară, 1.600 euro pe cap de locuitor.
Deși nu există încă un sistem medical european unitar ci numai modele de referință (german, francez, britanic, scandinav), este evidentă tendința spre adoptarea unor standarde și protocoale comune pentru efectuarea și evaluarea tratamentelor, acțiunilor de prevenție și stării generale a populației, în condițiile în care toate sistemele din țările UE sunt de tip social și se bazează pe principiul solidarității (asigurații beneficiază egal de servicii, deși contribuțiile lor variază după venit).
Viitoarele programe în domeniu vor trebui să țină seama în mai mare măsură de evoluțiile demografice mai mult decât îngrijorătoare si să se concentreze pe efectele asupra sănătății populației generate de mobilitatea transfrontalieră, recrudescența unor maladii transmisibile (inclusiv a tuberculozei rezistente la antibiotice, asociate sau nu cu HIV/SIDA), modificarea morbidității prin creșterea incidenței bolilor cardiace și a celor provocate de diabet, obezitate, cancer și neuropsihice.
O atenție specială va trebui să fie acordată problemelor specifice de sănătate care pot surveni drept consecință a schimbările climatice.
Este, de asemenea, necesară implicarea activă a serviciilor de sănătate publică în acțiunile menite să ducă la realizarea unei calități a mediului în care nivelul contaminanților produși de om să nu aibă un impact semnificativ și să nu reprezinte un risc pentru sănătatea umană. Aceasta presupune:
Identificarea riscului pe care îl prezintă pentru sănătatea umană diferitele categorii de contaminanți; substanțele periculoase trebuie să devină obiectul unor proceduri specifice de management al riscului înainte ca acestea sa fie utilizate;
Identificarea și evaluarea traseelor pe care contaminanții ajung în organismul uman și stabilirea celui mai eficient mod de acțiune pentru a diminua nivelul de expunere sau, cel puțin, aducerea acestui nivel la valori acceptabile;
Fixarea anumitor priorități mediu-sănătate la stabilirea politicilor specifice prin care se urmărește eliminarea contaminanților sau utilizarea substanțelor nepericuloase în produse și în procesele de producție.
Orizont 2020. Obiectiv național: Atingerea unor parametri apropiați de nivelul mediu actual al stării de sănătate a populației și al calității serviciilor medicale din celelalte state membre ale UE; integrarea aspectelor de sănătate și demografice în toate politicile publice ale României.
Având în vedere țintele strategice ale sectorului sanitar și măsurile preconizate pentru perioada anterioară, începând cu anul 2014 au fost consolidate noile structuri instituționale, în special pentru asigurarea calității serviciilor de asistență medicală în condițiile descentralizării și managementului pe programe. Se vor iniția noi măsuri, inclusiv prin inițiative legislative, pentru fundamentarea deciziilor în domeniul politicilor de sănătate prin analiza performanței sistemului în funcție de rezultate, evaluarea tehnologiilor, efectuarea sistematică de cercetări de cost/eficacitate și cost/beneficiu.
Prin implementarea principalelor programe de sănătate, se prevede continuarea trendului descrescător în privința mortalității și morbidității infantile și materne, incidenței îmbolnăvirilor și mortalității prin boli transmisibile și prin cancer (scădere cu 50%). În acest scop, se va trece la al doilea val de servicii organizate la nivel populațional pentru prevenția secundară (screening) în privința cancerului de col uterin, a incidenței și mortalității prin cancer de sân și de colon.
Va continua creșterea procesului de acoperire a populației cu servicii de bază cum ar fi asistența de urgență, creșterea cu 50% a accesului la servicii de asistență medico- sanitară (îngrijiri pe termen lung) a populației de vârsta a treia, creșterea acoperirii cu servicii paliative la 60% din necesar și cu servicii de asistență de psihiatrie comunitară la 70% din necesar.
Orizont 2030. Obiectiv național: Alinierea deplină la nivelul mediu de performanță, inclusiv sub aspectul finanțării serviciilor de sănătate, al celorlalte state membre ale UE.
România se va alinia, în linii generale, la cerințele și standardele UE privind accesul la serviciile de bază privind asistența de urgență, asistența medicală primară, controlul cancerului, asigurarea cu servicii de sănătate mintală la nivelul comunității.
Incluziunea socială, demografia și migrația
Obiectiv general SDD/UE: Crearea unei societăți bazate pe incluziunea socială prin luarea în considerare a solidarității între generații și în interiorul lor și asigurarea creșterii calității vieții cetățenilor ca o condiție a bunăstării individuale durabile.
Activitățile Uniunii Europene în domeniul protecției și incluziunii sociale sunt reglementate prin deciziile Consiliului European din martie 2006 care stabilesc noi obiective și modalități de acțiune și încurajează cooperarea dintre statele membre potrivit metodei deschise de coordonare. Comunicarea Comisiei Europene privind Serviciile Sociale de Interes General statuează reperele principale ale responsabilităților agențiilor guvernamentale și organismelor de suport în acest domeniu. Statelor membre le revin, de asemenea, îndatoriri precise în baza Pactului European pentru Tineret și a Pactului European pentru Egalitatea de Gen.
Orizont 2020. Obiectiv național: Promovarea consecventă, în noul cadru legislativ și instituțional, a normelor și standardelor UE cu privire la incluziunea socială, egalitatea de șanse și sprijinirea activă a grupurilor defavorizate; punerea în aplicare, pe etape, a Strategiei Naționale pe termen lung privind populația și fenomenele migratorii.
Obiectivele operaționale prioritare avute în vedere pentru această perioadă includ:
Consolidarea capacitații instituționale pentru asigurarea actualizării permanente și implementării politicilor de incluziune și solidaritate socială și optimizarea coordonării între instituțiile publice, mediul de afaceri și societatea civilă prin:
Întărirea capacitații autorităților locale de a identifica în mod corect prioritățile, de a administra eficient realizarea proiectelor și fondurile alocate în acest scop, de a mobiliza participarea activă a comunităților;
Asigurarea unei abordări integrate privind incluziunea activă a grupurilor dezavantajate prin combinarea măsurilor personalizate de asistență în cadrul comunităților, în centre rezidențiale sau la domiciliu cu acțiuni de integrare pe piața muncii.
Dezvoltarea și implementarea unui sistem de protecție socială adecvat provocărilor demografice și sprijinirea inițiativelor favorabile realizării acestui scop prin:
Îmbunătățirea și sincronizarea cadrului legislativ aferent consecințelor previzibile ale evoluțiilor demografice;
Dezvoltarea unui sistem de pensii și ajutoare sociale adecvat evoluțiilor demografice;
Stoparea declinului natalității; diminuarea mortalității și morbidității infantile și materne;
Dezvoltarea sistemului de prestații și servicii sociale pentru crearea de condiții favorabile creșterii, îngrijirii și educării copiilor;
Promovarea politicilor sociale de susținere a familiei, îndeosebi a familiei tinere cu doi și trei copii; asigurarea accesului cu șanse egale a întregii populații la servicii de sănătate a reproducerii; facilitarea inserției/reinserției părinților pe piața muncii prin diversificarea măsurilor care încurajează reconcilierea vieții de familie cu cea profesională;
Adaptarea sistemului de educație și formare profesională la evoluțiile demografice și la nevoile pieței muncii; creșterea și diversificarea ofertei de locuri de muncă;
Creșterea speranței de viață și a speranței de viață sănătoasă prin dezvoltarea serviciilor de sănătate de calitate, precum și a campaniilor de informare și a programelor naționale de promovare a activităților sportive și a alimentației echilibrate;
Dezvoltarea sistemului de îngrijiri de lungă durată pentru persoanele vârstnice dependente; facilitarea accesului persoanelor vârstnice, în special al celor din mediul rural, la servicii medicale și sociale de calitate;
Promovarea principiului îmbătrânirii active și echilibrarea raportului de dependență în sistemul de pensii; promovarea menținerii în activitate a lucrătorilor vârstnici, inclusiv pentru persoanele care au îndeplinit vârsta de pensionare dar doresc să continue să muncească; dezvoltarea programelor flexibile de lucru; adaptarea condițiilor de la locul de muncă și furnizarea de formare profesională pentru lucrătorii vârstnici;
Limitarea disparităților în distribuția teritorială a populației;
Evaluarea primelor rezultate ale Strategiei Naționale privind Populația României și revizuirea, pe această bază, a țintelor și modalităților de acțiune pentru perioada următoare.
Managementul adecvat al migrației forței de muncă prin:
Aplicarea unor programe speciale de admisie a anumitor categorii profesionale din țări terțe;
Elaborarea și punerea în aplicare a unei politici de imigrare corespunzătoare obiectivelor Strategiei demografice;
Promovarea unor măsuri active pentru scăderea numărului tinerilor sau familiilor tinere care emigrează definitiv.
Orizont 2030. Obiectiv național: Apropierea semnificativă de nivelul mediu al celorlalte state membre ale UE în privința coeziunii sociale și calității serviciilor sociale.
Pentru a asigura creșterea calității vieții cetățenilor și persoanelor rezidente în România și pentru reducerea și inversarea declinului demografic, vor fi urmărite următoarele obiective orientative:
Înscrierea pe o tendință sigură de diminuare a reducerii numărului populației generale;
Reducerea ratei sărăciei la un nivel comparabil cu media UE din acel an;
Asigurarea accesului tuturor cetățenilor și rezidenților la servicii de sănătate, educație și sociale de calitate;
Asigurarea accesului nediscriminatoriu al tuturor persoanelor pe piața muncii;
Cuprinderea tuturor persoanelor apte de muncă în sistemul de educație și formare profesională continuă, inclusiv a celor în vârstă de peste 50 ani.
Sărăcia globală și sfidările dezvoltării durabile
Obiectiv general SDD/UE: Promovarea activă a dezvoltării durabile la nivel global și asigurarea punerii de acord a politicilor interne și externe ale Uniunii Europene cu principiile dezvoltării durabile și angajamentele sale în această privință.
Uniunea Europeană și statele sale membre se află printre principalele susținătoare ale procesului de extindere a aplicării principiilor și practicilor dezvoltării durabile la nivel global, pentru reducerea sărăciei și discrepanțelor economico-sociale și pentru promovarea unor politici responsabile în privința conservării și utilizării raționale a resurselor naturale ale planetei. În acest sens, UE si-a asumat obligații precise, în conformitate cu documentele programatice adoptate la cel mai înalt nivel în cadrul ONU precum și al Organizației Mondiale pentru Comerț, privind sporirea substanțială, în termeni cantitativi și calitativi, a contribuției sale la ajutorul pentru dezvoltare și la îmbunătățirea guvernanței internaționale în materie de protecție a mediului.
Din punctul de vedere al volumului asistenței oficiale pentru dezvoltare (ODA), Uniunea Europeană și statele sale membre reprezintă cel mai mare donator din lume, cu o contribuție de circa 60% din totalul alocațiilor ODA pe plan internațional.
Strategia pentru Dezvoltare Durabilă a UE reînnoită (2006) reiterează aceste angajamente de solidaritate internațională prin integrarea ariei problematice a dezvoltării durabile la nivel global în Politica Externă și de Securitate Comună (PESC) a Uniunii Europene ca obiectiv al colaborării multilaterale și bilaterale pentru sporirea eficienței, coerenței și calității ajutorului pentru dezvoltare în perioada următoare.
România va susține, alături de celelalte state membre ale Uniunii Europene, întărirea rolului și competențelor Programului pentru Mediu al Națiunilor Unite (UNEP) cu sediul la Nairobi și transformarea acestuia într-o agenție specializată a ONU, ca vehicul principal al integrării preocupărilor de conservare și folosire rațională a resurselor naturale la nivel planetar, în efortul general de îndeplinire a obiectivelor dezvoltării durabile.
Orizont 2020. Obiectiv național: Conturarea domeniilor specifice de aplicare a expertizei și resurselor disponibile în România în slujba asistenței pentru dezvoltare, și alocarea în acest scop a circa 0,50% din venitul național brut.
În scopul consolidării profilului internațional de donator al României vor fi avute în vedere, printre altele, sporirea bugetului alocat asistenței oficiale pentru dezvoltare în vederea respectării obligațiilor asumate la nivel european și internațional, crearea unei Agenții Naționale de implementare a politicii de cooperare pentru dezvoltare, și promovarea expertizei dobândite de România ca stat donator în domeniile în care România deține avantaje comparative.
România va promova o mai bună coordonare și complementaritate între donatori, prin eforturi în direcția programării multianuale comune bazate pe strategiile de reducere a sărăciei, creării unor mecanisme comune de implementare, întreprinderii unor analize și misiuni comune ale donatorilor și utilizării eficiente a mecanismelor de cofinanțare.
În sensul Declarației de la Paris privind Eficacitatea Asistenței (2005), România va urmări dezvoltarea simțului de proprietate (ownership) al statelor partenere asupra procesului de dezvoltare, armonizarea procedurilor cu cele ale statelor partenere, alinierea asistenței la necesitățile lor reale, punând accentul pe obținerea de rezultate și responsabilizarea în dublu sens.
Orizont 2030. Obiectiv național: Alinierea completă a României la politicile Uniunii Europene în domeniul cooperării pentru dezvoltare, inclusiv din punctul de vedere al alocărilor bugetare ca procent din venitul național brut.
România va spori în continuare bugetul alocat în scopurile asistenței oficiale pentru dezvoltare, va urmări alinierea la politicile UE pe linia cooperării pentru dezvoltare și va susține demersurile comune ale UE în domeniu.
Se vor întreprinde demersuri pentru alinierea la cerințele OCDE, în vederea obținerii de către România a statutului de membru al Comitetului de Asistență pentru Dezvoltare.
Va continua promovarea expertizei dobândite de România ca stat donator în domeniile în care România deține avantaje comparative, și se va promova coordonarea și complementaritatea între donatori, cu respectarea principiilor de bază înscrise în Declarația de la Paris privind eficacitatea asistenței.
CONCLUZII
Prioritățile politicii de mediu în contextul extinderii Uniunii Europene au în vedere:
Dezvoltarea principiului subsidiariiății și promovarea de către Uniunea Europeană a unei legislații cadru. Țările membre consideră că, odată cu extinderea, complexitatea și varietatea problemelor de mediu vor crește, ceea ce va conduce la necesitatea diversificării instrumentelor de politici elaborate pentru rezolvarea acestor probleme. De aceea, se consideră că Uniunea Europeană trebuie să joace rolul de reglementator la un anumit nivel, dezvoltând legislația orizontală și legislația cadru necesară implementării politicilor de mediu, iar structurile naționale și subnaționale trebuie să reprezinte forțele responsabile pentru protejarea mediului în zonele geografice pe care le gestionează, având capacitățile și resursele necesare atingerii acestui obiectiv.
Îmbunătățirea procesului de integrare a politicilor de mediu în celelalte politici sectoriale, în perspectiva extinderii Uniunii Europene. Țările candidate consideră că succesul implementării politicilor de mediu este dependent de eficienta integrare a acestora în politicile sectoriale, în special industria, energia, transportul, agricultura și turismul. Protecția mediului trebuie privită ca un factor de creștere economică, prosperitate și îmbunătățire a calității vieții locuitorilor Europei, și nu ca un proces costisitor și inutil.
Întărirea procesului de implementare a legislației de mediu și, în special, a capacității instituționale din țările candidate de a adopta acquis-ul comunitar. Capacitatea instituțională redusă de a adopta acquis-ul comunitar, precum și numărul mare de reglementări din cadrul acquis-ului de mediu care trebuie aproximate conduc la lipsa de eficiență în implementarea legislației de mediu în țările candidate. De aceea se consideră că, în procesul de aproximare implementarea legislației trebuie să devină prioritară în raport cu transpunerea. Țările candidate consideră că succesul implementării legislației de mediu în regiunile pe care le gestionează depinde de utilizarea instrumentelor financiare de tipul LIFE, de fondurile structurale și de Fondul de Coeziune pentru promovare acțiunilor inovante în regiune, de larga mediatizare a acestor acțiuni, precum și de întărirea efectivă instituțională prin dezvoltarea cooperării instituțiilor de mediu din Uniunea Europeană cu aceste țări.
Susținerea procesului de dezvoltare durabilă prin politici locale.
Protecția naturii și biodiversitatea. O dată cu extinderea Uniunii Europene, cantitatea și calitatea fondului biologic și peisagistic al acesteia vor crește; Ecosistemele bogate, cu specii protejate, specifice regiunilor forestiere și de deltă vor fi integrate Uniunii Europene. Din această cauză, gestionarea unor astfel de habitate presupune o abordare integrată, care să coroboreze dezvoltarea rurală principiul conservării biodiversității.
Gestionarea resurselor și deșeurilor. Deși gestionarea neadecvată a resurselor naturale și a deșeurilor este o problemă comună a statelor membre și a țărilor, candidate, pentru acestea din urmă trebuie avute în vedere două noi probleme îi formularea politicilor de mediu pentru următoarea perioadă, respectiv:
asumarea răspunderilor de mediu pentru daunele aduse în perioada comunistă și remedierea în aceste cazuri;
contribuția esențială pe care industria grea o are în PIB-urile din aceste țări, ceea ce conduce, pe termen lung, la un consum foarte ridicat de resurse naturale pe locuitor.
Sănătatea în raport cu mediul. Cele mai mari probleme de mediu se . întâlnesc în
așa-numitele "hotspot”-uri, unde speranța de viață a populației este mult diminuată față de nivelurile naționale sau din Uniunea Europeană. Pentru : aceste zone, se impun programe de asistență financiară care să acopere costurile necesare remedierii arealelor poluate și care să deblocheze astfel dezvoltarea economică și socială a acestora.
Reforma fiscală – introducerea eco-taxelor în regiune.
Corelarea politicilor de mediu cu politicile de dezvoltare regională.
Intensificarea acțiunilor pentru prevenirea poluării transfrontaliere.
Programul de Acțiune pentru Mediu a identificat patru domenii care necesită o atenție deosebită:
Schimbările climatice.
Obiectivul major este stabilizarea concentrațiilor de gaze cu efect de seră din atmosferă la un nivel care nu provoacă variații anormale ale climei Pământului. Comisia consideră ca acțiuni prioritare:
ratificarea și implementarea de către statele membre a Protocolului de la Kyoto;
reducerea emisiilor cu efect de seră cu 8% față de nivelul anului 1990, în perioada 2015-2030.
Acesta reprezintă primul pas în atingerea obiectivului de reducere a emisiilor cu 70% și presupune restructurarea principalelor sectoare răspunzătoare pentru emisii cu efect de seră; energia, transportul și agricultura.
Protecția naturii și a vieții sălbatice.
Obiectivele majore sunt:
protejarea și, acolo unde este necesar, refacerea sistemului natural;
stoparea pierderilor la nivelul biodiversității în cadrul Uniunii Europene și la nivel global;
protejarea solului împotriva eroziunii și poluării.
Acțiunile cheie identificate de către Comisie au în vedere implementarea legislației de mediu, propunerea de noi inițiative, inclusiv elaborarea unei strategii privind solul în Europa.
Acțiuni pentru mediu în raport cu sănătatea.
Obiectivul: asigurarea unui mediu în care expunerea umană nu conduce la impact semnificativ sau risc pentru sănătatea acestuia. Printre acțiunile imediate identificate de către Comisie se numără:
realizarea unui sistem unic de gestionare a chimicalelor care să elimine cele mai periculoase substanțe și să efectueze un control riguros al utilizării pesticidelor;
noi strategii care să aibă în vedere diminuarea riscului asupra sănă4 tații datorat poluării atmosferei și zgomotului.
Resursele naturale și deșeurile.
Obiective: asigurarea consumului durabil al resurselor regenerabile și neregenerabile și, "decuplarea" consumului de energie de creșterea economică prin creșterea eficienței. Comisia considera că acțiunile cheie pentru atingerea acestor obiective trebuie să urmărească noi inițiative în gestionarea deșeurilor, care să conducă la minimizare și apoi la reciclare, reutilizare, incinerare și, doar în final, la depozitare.
Pe plan internațional, Uniunea Europeană trebuie să aibă în vedere în relațiile externe problemele de mediu, inclusiv în domeniile privind comerțul, dezvoltarea, securitatea și, mai ales, să exercite presiuni pentru ca cele mai importante convenții globale de mediu (în special cele referitoare la schimbările climatice, conservarea biodiversității, chimicalele, deșertificarea) să fie implementate.
BIBLIOGRAFIE
Bretschger, L. – Growth Theory and Sustainable Development, Bookcraft (Bath) Ltd., 1999.
Cămășoiu, C. – Economia și sfidarea naturii, Editura Economică, București, 1994.
Manoliu, M., Ionescu, C. – Dezvoltarea durabilă și protecția mediului, H.G.A., București, 1998.
Georgescu, G. – Reforma economică și dezvoltarea durabilă, Editura Economică, București, 1995.
Georgescu Roegen, N. – Legea entropiei și procesul economic, Editura Expert, București, 1996.
Harribey, J.M. – Le Developpement soutenable, Economica, Paris, 1998.
Pallemaerts, M., et al., – Does the EU Sustainable Development Strategy contribute to Environmental Policy Integration, EPIGOV Paper no. 9, februarie 2007.
Pearce, D., Jeremy, J., – World Without End. Economics, Environment and Sustainable Development, Oxford University Press, 1994.
Platon, V. – Protecția mediului și dezvoltarea economică, Editura Didactrică și Pedagogică, București, 1997.
Pohoață, I. – Dezvoltarea durabilă, Note de curs.
Popescu, M. – Globalizarea și dezvoltarea trivalentă, Editura Export, București, 1999.
Rojanschi, V., ș.a. – Economia și protecția mediului, Editura Tribuna Economică, București, 1997.
Turof, M., – Contribuții privind optimizarea proceselor de operare portuară în cadrul sistemelor de management integrat, Teză de doctorat, Universitatea Politehnică București, 2014
Vatanen, L., – EU’s sustainable development policy, International workshop Regions and
Sustainable Development, iunie 2010, Bruxelles.
Vatanen, L., – EU Sustainable Development Strategy, Vleva-Liaison Agencz Flanders Europe, decembrie 2009.
***, Strategia de dezvoltare durabilă a României – Orizont 2030
***, Strategia de dezvoltare durabilă a Uniunii Europene
***, Sustainable Development, VUB Press, 1996.
***, www.societatedurabila.ro
***, www.mmediu.ro
BIBLIOGRAFIE
Bretschger, L. – Growth Theory and Sustainable Development, Bookcraft (Bath) Ltd., 1999.
Cămășoiu, C. – Economia și sfidarea naturii, Editura Economică, București, 1994.
Manoliu, M., Ionescu, C. – Dezvoltarea durabilă și protecția mediului, H.G.A., București, 1998.
Georgescu, G. – Reforma economică și dezvoltarea durabilă, Editura Economică, București, 1995.
Georgescu Roegen, N. – Legea entropiei și procesul economic, Editura Expert, București, 1996.
Harribey, J.M. – Le Developpement soutenable, Economica, Paris, 1998.
Pallemaerts, M., et al., – Does the EU Sustainable Development Strategy contribute to Environmental Policy Integration, EPIGOV Paper no. 9, februarie 2007.
Pearce, D., Jeremy, J., – World Without End. Economics, Environment and Sustainable Development, Oxford University Press, 1994.
Platon, V. – Protecția mediului și dezvoltarea economică, Editura Didactrică și Pedagogică, București, 1997.
Pohoață, I. – Dezvoltarea durabilă, Note de curs.
Popescu, M. – Globalizarea și dezvoltarea trivalentă, Editura Export, București, 1999.
Rojanschi, V., ș.a. – Economia și protecția mediului, Editura Tribuna Economică, București, 1997.
Turof, M., – Contribuții privind optimizarea proceselor de operare portuară în cadrul sistemelor de management integrat, Teză de doctorat, Universitatea Politehnică București, 2014
Vatanen, L., – EU’s sustainable development policy, International workshop Regions and
Sustainable Development, iunie 2010, Bruxelles.
Vatanen, L., – EU Sustainable Development Strategy, Vleva-Liaison Agencz Flanders Europe, decembrie 2009.
***, Strategia de dezvoltare durabilă a României – Orizont 2030
***, Strategia de dezvoltare durabilă a Uniunii Europene
***, Sustainable Development, VUB Press, 1996.
***, www.societatedurabila.ro
***, www.mmediu.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Strategii Si Politici Pentru Dezvoltarea Durabila A Romaniei (ID: 108154)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.