Strategia Ue In Domeniul Schimbarilor Climatice Globale

CAPITOLUL I
INTRODUCERE ÎN DEZVOLTAREA DURABILĂ

Conceptul de dezvoltare durabilă desemnează totalitatea formelor și metodelor de dezvoltare socio-economică, al căror fundament îl reprezintă în primul rând asigurarea unui echilibru între aceste sisteme socio-economice și elementele capitalului natural. Expansiunea este privită ca fiind o creștere economică pe termen scurt și cu deschidere spre reversibilitate.

Dezvoltarea trebuie concepută ca fiind "ansamblul schimburilor de structuri mentale și de comportamente sociale care permit creșterea produsului real global și care transformă progresele particulare într-un progres social generalizat".

Dezvoltarea durabilă urmarește și încearcă să găsească un cadru teoretic stabil pentru luarea deciziilor în orice situație în care se regăsește un raport de tipul om/mediu, fie că e vorba de mediul înconjurător, economic sau social.

Cu siguranță că cea mai cunoscută definiție a dezvoltării durabile este aceea dată de Comisia Mondială pentru Mediu și Dezvoltare (WCED) în raportul "Viitorul nostru comun", cunoscut și sub numele de Raportul Brundtland: "dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care urmărește satisfacerea nevoile prezentului, fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi".

Deși inițial dezvoltarea durabilă s-a vrut a fi o soluție la criza ecologică determinată de intensa exploatare industrială a resurselor și degradarea continuă a mediului și caută în primul rând prezervarea calității mediului înconjurător, în prezent conceptul s-a extins asupra calității vieții în complexitatea sa, și sub aspect economic și social. Unul dintre obiectele dezvoltării durabile este acum și interesul pentru dreptate și egalitate între state, nu numai între generații.

Jan S. Hagendorn consideră că "Ideea de dezvoltare sustenabilă este mai convingătoare dacă este interpretată în sensul că o anumită rată de creștere poate fi greu de susținut dacă mediul se degradează, ori dacă inechitatea crescândă a veniturilor duce la revoluție, sau dacă sporul populației scapă de sub control, sau dacă terenul agricol este fragmentat și, astfel, se reduce productivitatea. O definiție potrivită, continuă Hogendord, poate fi aceea că dezvoltarea nesustenabilă este dezvoltarea în cadrul căreia efectele negative asupra mediului afectează creșterea economică".

Conceptul a fost relaționat inițial de problemele de mediu și de criza resurselor naturale, în special a celor legate de energie de acum 30 de ani. Termenul însuși este foarte nou, impunându-se în vara lui 1992, după Conferința privind mediul și dezvoltarea, organizată de Națiunile Unite la Rio de Janeiro.

Durabilitatea pornește de la ideea că activitățile umane depind de mediul înconjurător și de resurse. Esențiale în definirea calității vieții sunt sănătatea, siguranța socială și stabilitatea economică a societății.

Discuțiile de la care s-a pornit și s-a ajuns la dezvoltarea durabilă au pornit la începutul anilor ‘70. În 1972, Conferința privind Mediul care a avut loc la Stockholm a pus pentru prima oară în mod serios problema distrugerii mediului înconjurător în urma activităților umane, ceea ce pune în pericol însuși viitorul omenirii. În 1983, își începe activitatea Comisia Mondială pentru Mediu și Dezvoltare (WCED), condusă de Gro Bruntland, după o rezoluție adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite.

Doi ani mai târziu (în 1985), este descoperită gaura din stratul de ozon de deasupra Antarcticii și, prin Convenția de la Viena, se încearcă găsirea unor soluții pentru reducerea consumului de substanțe care dăunează stratului protector de ozon ce înconjoară planeta. În 1986, la un an după catastrofa de la Cernobâl, apare așa-numitul Raport Brundtland, al WCED, cu titlul „Viitorul nostru comun”.

Raportul admitea că dezvoltarea economică nu poate fi oprită, dar că strategiile trebuie schimbate astfel încât să se potrivească cu limitele ecologice oferite de mediul înconjurător și de resursele planetei. În finalul raportului, comisia susținea necesitatea organizării unei conferințe internaționale asupra dezvoltării durabile.

Astfel, în 1992, are loc la Rio de Janeiro „Summit-ul Pamântului”, la care au participat reprezentanți din aproximativ 170 de state. În urma întâlnirii, au fost adoptate mai multe convenții, referitoare la schimbările de climă (reducerea emisiilor de metan și dioxid de carbon), diversitatea biologică (conservarea speciilor) și stoparea defrișărilor masive. De asemenea, s-a stabilit un plan de susținere a dezvoltării durabile, Agenda 21.

La 10 ani de la Conferința de la Rio, în 2002, a avut loc, la Johannesburg, Summitul privind dezvoltarea durabilă.

1.1 Ce este dezvoltarea durabilă? Rolul UE

Dezvoltarea durabilă formată prin Raportul Brundtland servește ca bază de raportare, dar și de analize controversate cu privire la obiective, dimensiuni, cerințe în scopul realizării sale. Dezvoltarea durabilă va deveni o constantă a politicilor economice și sociale ale fiecărui stat. Împrejurări diverse impun acest lucru. Se poate afirma că sub raportul obiectivelor și cerințelor generale, dezvoltarea durabilă este un concept global. Luând în considerare dezvoltarea continuă a societății și schimbările prin care aceasta trece de zi cu zi, specialiștii au hotărât că este nevoie să acorde o atenție specială în protejarea mediului înconjurător. Astfel au apărut cele trei elemente ce influențează în mod major viața fiecărui om: mediul, economia și societatea.

Având în vedere că generația actuală are obligația față de generația viitoare de a lăsa suficiente resurse sociale, economice și de mediu pentru un trai cel puțin la fel de bun ca și cel prezent, dezvoltarea poate fi durabilă numai dacă se menține un anumit echilibru între cele trei domenii.

Camelia Cămășoiu consideră că "Această nouă sintagmă promovează conservarea și regenerarea resurselor naturale, dezvoltarea tehnologică, creșterea producției și orientarea investițiilor în armonie cu satisfacerea în prezent a nevoilor pentru toți membrii societății fără a compromite posibilitățile generațiilor viitoare de a-și asigura propriile lor necesități". Și, spre a suplimenta argumentația în favoarea unei definiri mai cuprinzătoare, autoarea consideră că "obiectivul general al dezvoltării durabile este de a găsi un optim al interacțiunii dintre patru sisteme: economic, uman, ambiental și tehnologic într-un proces dinamic și flexibil de funcționare".

Pe termen lung, evoluția procesului de dezvoltare durabilă interacționează cu climatul geopolitic și geostrategic, ajungând la un moment dat, în funcție de parametrii atinși, să-l genereze și pe cel de geoeconomie, prin care sistemul european de dezvoltare durabilă își poate promova interesele. UE urma să aibă un rol important în strategiile de dezvoltare durabilă, aceasta trecând prin opt momente decisive în ceea ce privește punerea în aplicare a acestora.

Primul moment a avut loc în 1997, în acest an a fost semnat Protocolul de la Kyoto, UE fiind de acord cu reducerea emisiilor atmosferice de gaze cu efect de seră până în anul 2020. Al doilea moment a avut loc în 1999, când Consiliul European de la Helsinki a invitat Comisia Europeană pentru a propune o strategie pe termen lung pentru o dezvoltare durabilă. Tot în același an a intrat în vigoare Tratatul de la Amsterdam, dezvoltarea durabilă fiind o sarcină fundamentală a acestuia. În 2000, Consiliul European de la Lisabona a stabilit un nou obiectiv pentru UE, acesta constând într-o economie îmbunătățită a acesteia. În 2001, Consiliul European de la Stockholm decide ca strategia UE pentru dezvoltarea durabilă trebuie să conțină și să completeze angajamentul politic de la Lisabona. Tot în acest an Consiliul European de la Gotheborg adoptă strategia dezvoltării durabile a UE.

În 2002, Consiliul European de la Barcelona recunoaște rolul principal al UE, angajând-o în susținerea unei dezvoltări durabile pe scară globală. În 2003, Consiliul European de la Bruxelles decide că majoritatea problemelor importante din planul din planul de implementare au fost deja incluse în măsurile externe și interne de dezvoltare durabilă a UE. În 2005, se adoptă Noua strategie de la Lisabona, urmând ca în 2006 aceasta să fie adoptată de către Consiliul European de la Bruxelles, sub formă de „Noua Strategie a Dezvoltării Durabile a UE”.

Atingerea obiectivelor dezvoltării durabile nu se poate realiza fără o schimbare a mentalităților oamenilor și fără comunități capabile să utilizeze resursele în mod rațional și eficient, astfel descoperind potențialul economic și asigurând prosperitate, protecție pentru mediu și coeziune socială.

În1987, pe 27 februarie, în declarația finală a Comisiei Mondiale pentru Mediu și Dezvoltare a Organizației Națiunilor Unite de la Tokyo, s-a atras atenția ca toate națiunile lumii să introducă în obiectivele acestora dezvoltarea durabilă, adoptând principii ce pot ghida acțiunile politice. Fiecare trebuie să aibă o contribuție, însă rolul UE este esențial, multe din schimbările necesare pentru a asigura dezvoltarea durabilă putând fi realizate cu succes doar la nivelul UE. Aceasta dorește să caute împreună cu alți parteneri strategii pentru obținerea reducerilor de emisii necesare. Aceasta consideră că în atare situație trebuie luate în considerare modalitățile de obținere a reducerilor de 15-30% de către grupul țărilor dezvoltate până în 2020, comparativ cu valorile de referință prevăzute în Protocolul de la Kyoto, și mai departe, în spiritul concluziilor Consiliului de Mediu.
Principiile luate în considerare au fost:

• Schimbarea calității creșterii economice
• Reformarea relațiilor economice internaționale
• Revitalizarea creșterii economice
• Integrarea mediului și economiei în luarea deciziilor
• Conservarea și îmbunătățirea bazei de resurse
• Întărirea cooperării internaționale
• Asigurarea unui nivel sustenabil al populației
• Reorientarea tehnologiei și managementul riscurilor

Este de menționat faptul că principiile enumerate mai sus nu sunt singurele care stau la baza dezvoltării durabile, în lume existând peste 120 în diferite părți ale globului. Având în vedere că dezvoltarea durabilă presupune dezvoltarea care satisface nevoile prezentului fără a afecta supraviețuirea omenirii în viitor, aceasta nu ar putea fi realizată fără combaterea factorilor de risc la nivel global.

Printre acești factori de risc se numără:

Supraexploatarea resurselor marine și a peștelui
Schimbarea climei
Lipsa apei potabile și a condițiilor de igienă
Creșterea numărului de persoane ce trăiesc într-un mediu urban lipsit de siguranță și în sărăcie
Dispariția unui număr mare de specii de animale și plante
Degradarea într-un ritm alert a terenurilor

Strategia europeană privind dezvoltarea durabilă stabilește orientările privind punerea în aplicare a dezvoltării durabile în Uniunea Europeană și acoperind cele trei aspecte principale, precum și coerența politicilor europene, exploatarea globalizării, lupta împotriva sărăciei, promovarea dezvoltării sociale, gestionarea durabilă a resurselor naturale și de mediu, implementarea unei mai bune guvernări la toate nivelurile, ceea ce presupune consolidarea participării societății și finanțarea dezvoltării durabile.

Unul dintre aspectele importante ale Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă a UE îl reprezintă crearea unui proces de monitorizare și raportare care să pună în relație direcțiile naționale specifice ale statelor membre, cu misiunea de armonizare și coordonare la nivelul instituțiilor Uniunii. S-a hotărât că scopurile și căile de măsurare a performanțelor economice în raport cu responsabilitățile sociale și de mediu să fie exprimate printr-un dialog purtat de Comisia Europeană și de fiecare stat membru al UE cu mediul de afaceri, partenerii sociali și reprezentanții societății civile.

1.2 Provocări și obiective globale în dezvoltarea durabilă

Ca orice proiect de anvergură, dezvoltarea durabilă presupunrivind dezvoltarea durabilă stabilește orientările privind punerea în aplicare a dezvoltării durabile în Uniunea Europeană și acoperind cele trei aspecte principale, precum și coerența politicilor europene, exploatarea globalizării, lupta împotriva sărăciei, promovarea dezvoltării sociale, gestionarea durabilă a resurselor naturale și de mediu, implementarea unei mai bune guvernări la toate nivelurile, ceea ce presupune consolidarea participării societății și finanțarea dezvoltării durabile.

Unul dintre aspectele importante ale Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă a UE îl reprezintă crearea unui proces de monitorizare și raportare care să pună în relație direcțiile naționale specifice ale statelor membre, cu misiunea de armonizare și coordonare la nivelul instituțiilor Uniunii. S-a hotărât că scopurile și căile de măsurare a performanțelor economice în raport cu responsabilitățile sociale și de mediu să fie exprimate printr-un dialog purtat de Comisia Europeană și de fiecare stat membru al UE cu mediul de afaceri, partenerii sociali și reprezentanții societății civile.

1.2 Provocări și obiective globale în dezvoltarea durabilă

Ca orice proiect de anvergură, dezvoltarea durabilă presupune o evoluție procesuală realizabilă prin rezolvarea unor probleme. Unele sunt comune, aparțin procesului dezvoltării în general, altele sunt specifice.

Constrângerea demografică

Dezvoltarea durabilă se vrea a fi, prin definiție, o dezvoltare umană; realizabilă prin voința oamenilor și având ca finalitate binele individual și colectiv al acestora. Nimic nu poate fi gândit, aici, dincolo de ceea ce înseamnă populație.

Factorul populație și influența sa asupra dezvoltării în general, a celei durabile, în special, pot fi analizate din foarte multe puncte de vedere. Consonante obiectivului preocupării noastre sunt însă numărul, structura și sănătatea populaței.

Deși preocupări serioase au existat și există, nimeni nu poate spune cu exactitate care este numărul maxim de oameni pe care planeta Pământ îl poate hrăni. Jean – Marie Harribey arată că estimările oamenilor de știință, pornindu-se de la dinamica prezentă și cea imediat următoare (7,5 miliarde în 2015 și 11,5 miliarde în 2150) conduc spre o cifră situată între 30 – 150 miliarde.

Dezvoltarea durabilă este pusă azi în situația de a găsi soluții pentru a rezolva constrângerea demografică, problemă devenită foarte complexă din cauza unor împrejurări, printre care amintim:

• chestiunea populației este, concomitent una națională dar și una mondială, globală;

• rata creșterii populației nu este corelată peste tot cu rata creșterii economice;

• densitatea populației, pe regiuni, țări etc. nu este corelată cu structura, fertilitatea și randamentul pământului;

• explozia demografică are loc, de obicei, în zonele sărace ale lumii;

• acolo unde se produce, creșterea explozivă a populației conduce la urbanizări masive, în

dauna mediului și a suprafețelor agricole cultivabile;

• creșterea populației se realizează cu mari disparități între zone, țări, continente; astfel, Asia cuprinde două treimi din populația urbană a lumii; Africa, cea mai puțin urbanizată,

are rata cea mai mare de urbanizare din lume, cu grave dezechilibre ecologice și economice;

• în timp ce urbanizarea Europei a fost însoțită de industrializare, acest lucru nu se întâmplă în toate țările în curs de dezvoltare etc.

Constrângerea tehnică

Creșterea dimensiunilor producției antrenează poluare. Capacitatea de absorbție de către mediu a poluării este, pe de altă parte, limitată, de unde și preocuparea de a găsi o linie de echilibru între aceste mărimi. formularea unor concluzii de maximă importanță pentru politica dezvoltării durabile:

• Nivelul maxim al producției ce se poate realiza fără modificarea calității mediului se află în relație:

– direct proporțională cu capacitatea de absorbție a mediului, a instalațiilor antipoluante de a reține emisiile poluante, capitalul investit în instalații antipoluante și volumul sau suprafața de dispersie a poluanților;

– invers proporțională cu emisiile poluante care, la rândul lor, depind de nivelul producției și cel al consumului.

• Între acțiunea factorilor surprinși de formulă se pot realiza compensări, cu suport diferit, funcție de zonă; în țările dezvoltate, volumul mare al producției și consumului ca și capacitatea de absorbție limitată a unui mediu deja poluat pot coborî nivelul producției maxime; în sens invers, acționează tehnologiile antipoluante performante și investițiile masive de capital în această direcție; pentru țările slab dezvoltate, acțiunea celor două grupe de factori este exact inversă.

• Se dovedește a fi cu putință dezvoltarea economică cu menținerea calității mediului ambiant. Punctul de echilibru între emisiile poluante și capacitatea de absorbție a mediului poate fi menținut, în condițiile unei creșteri dinamice, prin mărirea ratelor de economisire, a eficienței instalațiilor de reținere și control al poluării și prin creșterea suprafețelor sau a volumului de dispersie a poluanților;

• Progresul tehnic este factorul cheie în menținerea unei rate acceptabile a dezvoltării economice cu menținerea calității mediului ambiant, ceea ce justifică importanța mare a investițiilor antipoluante în cadrul politicilor de dezvoltare care au în vedere menținerea și chiar refacerea mediului;

• Stabilitatea punctului de echilibru este dependentă de factori importanți precum: structura economiei, a producției, vechimea capitalului productiv, gradul de poluare al mediului etc.

Definiția dezvoltării durabile induce ideea că realizarea ei devine fezabilă doar în condițiile în care între generații și în intereriorul aceleeași generații se manifestă un spirit asociativ, de toleranță, solidaritate și grijă reciprocă; unul în virtutea căruia binele și bunăstarea unuia nu trebuie, în nici un fel, să afecteze fericirea altuia.

O politică economică și socială echitabilă poate găsi calea de echilibru plecând de la și ținând seama de faptul că:

• Există o relație specifică, proprie fiecărei generații, între nevoile și aspirațiile ei pe de o

parte, și resursele necesare și cunoscute pentru a le satisface, pe de altă parte;

• Dimensiunea resurselor cunoscute de o generație este, printre altele, funcție de gradul ei

de pregătire tehnică și economică;

• Dacă se acceptă că, indiferent de nivelul cunoștințelor dobândite, dimensiunea resursei

numită Pământ este limitată, fiecare generație își aduce "contribuția" la reducerea dimensiunii acestei resurse; se reduc suprafețele agricole prin construcții civile, industriale etc.; se reduc factorii pozitivi de mediu care oferă suport vieții (oxigen, ozon, apă potabilă);

• Apelând la raționalitate, oamenii au găsit întotdeauna mijloacele necesare pentru a evita risipa, a substitui resurse rare sau limitate, a afla complementaritățile între procesele de producție sau a încuraja reciclarea unor resurse, reducând, astfel, agresivitatea asupra mediului și păstrând calitatea vieții.

Unele dintre aceste provocări sunt foarte asemănătoare cu problemele întâlnite de o altă strategie a Uniunii, agenda de la Lisabona. Cu toate că UE a stabilit ca dezvoltarea durabilă este principiul atotcuprinzător al tuturor politicilor europene, în realitate problema competitivității economice a ajuns să domine agenda politică.
Cei trei piloni ai Strategiei de la Lisabona (competitivitate economică, incluziune socială și protejarea mediului înconjurator) au fost comparați cu trei copii, dintre care unul – competitivitatea economică – are nevoie de mai multă atenție.  În acest proces, Strategia de Dezvoltare Durabilă este, uneori, redusă numai la pilonul mediu – al Strategiei de la Lisabona. Mai mulți comisari europeni au declarat, cu diferite ocazii, referitor la aceste probleme, că  UE are nevoie în primul rând de creștere economică, înainte de a putea acționa pentru protejarea mediului ori implementarea unor politici de protecție socială.

Pentru că dezvoltarea durabilă este un concept atât de vast, uneori prea multe probleme diferite sunt puse pe seama Strategiei de Dezvoltare Durabilă a UE, îndepărtând atenția de la adevăratele direcții de dezvoltare non-durabilă (lipsite de sustenabilitate).

Obiectivul declarat al Strategiei reînnoite este acela de acționa pentru o ameliorare continuă a calității vieții, atât pentru generațiile prezente, cât și pentru cele viitoare. Dar acest lucru nu se poate obține decât în cadrul unor comunități capabile să utilizeze resursele în mod rațional și eficient și să descopere potențialul ecologic al economiei, asigurând prosperitate, protecția mediului și coeziune socială.

Strategia de Dezvoltare Durabilă reînnoită privește întreaga Europă și de aceea propune mijloace de îmbunătățire a cooperării cu nivelul guvernamental și ceilalți factori de decizie, cu ONG-uri și cu cetățenii, entități care trebuie să își unească eforturile pentru o dezvoltare durabilă.

Cooperarea în scopul obținerii unei dezvoltări durabilă trebuie să fie o preocupare atât pentru UE, cât și pentru statele membre. Politica comunitară de dezvoltare durabilă trebuie să fie în concordanță cu politicile desfășurate de statele membre.

În raportul ”2006 State of the future” ce constituie un rol major în proiectul ONU ”Milllenium Development” se aduc la cunoștință 15 provocări și 8 obiective globale. Cele mai importante dintre acestea sunt următoarele:

Provocarea I: Dezvoltarea durabilă
Provocarea VI: Tehnologia informației
Provocarea VII: Decalajele dintre săraci și bogați
Provocarea XIII: Energia
Provocarea XIV: Știința și tehnologia
Obiective:
1. Eradicarea foametei și sărăciei
2. Realizarea educației primare universale
3. Eliminarea disparităților de gen și promovarea femeilor
4. Reducerea mortalității infantile
5. Îmbunătățirea sănătății maternale
6. Combaterea malariei, HIV/SIDA și a altor boli
7. Asigurarea dezvoltării durabile
8. Dezvoltarea Parteneriatului Global pentru Dezvoltare

Multe dintre provocările aduse la cunoștință impun acțiune la nivel global pentru a fi soluționate, schimbările climatice sunt exemple absolut evidente în acest sens.

Fiecare dintre noi, conștient sau nu, putem contribui la dezvoltarea durabilă, de pildă atunci când aruncăm deșeurile din plastic sau hârtie în locurile special amenajate. La nivel industrial, lucrurile s-au desfășurat mult mai repede. Astfel, multe întreprinderi utilizează deșeuri drept combustibil, iar în anumite localități se încearcă implementarea unor sisteme de încălzire casnică pe bază arderii deșeurilor. Companiile au fost primele care au conștientizat atât importanța economică, cât și pe cea ecologică a recuperării și refolosirii deșeurilor.

Lester R. Brown a creat în 1974 „Worldwatch Institute” și este promotorul unor serii de studii, materializate în rapoartele anuale privind progresele pe calea structurării unei societăți durabile: Starea lumii sau Semne vitale. El atrage atenția, în lucrarea „Planul B 2.0” asupra opoziției dintre civilizația industrială și mediul înconjurător și menționează două aspecte: pe de o parte, tendința de epuizare a resurselor naturale de energie, de materii prime și de hrană, iar pe de altă parte consumarea celor regenerabile într-un ritm superior capacității lor de regenerare și deteriorarea fizică și poluarea factorilor de mediu: apă, aer, sol. Astfel, el subliniază importanța reciclării deșeurilor.

Economia mediului reprezintă o provocare pentru teoria dezvoltării durabile în măsura în care ea încearcă, printre altele și tentativa de a umaniza și ecologiza economia. Și, dacă își fixează astfel de ținte, atunci ea se confruntă cu o problemă – cea a integrării mediului și a problemelor sale în structura și filosofia teoriei economice neoclasice.

CAPITOLUL II
STRATEGIILE PENTRU DEZVOLTAREA DURABILĂ A UE

Mediul este suportul și izvorul vieții. A-l polua și distruge echivalează cu a submina existența umană. Tocmai de aceea, Organizația Mondială a Sănătății a ajuns la concluzia că "menținerea sănătății și bunăstării cer un mediu înconjurător propice și armonios în care toți factorii fizici, psihologici, sociali și estetici își au locul bine definit. Mediul va trebui, în această situație, să fie tratat drept resursă în scopul îmbunătățirii condițiilor de viață și bunăstării".

Combaterea schimbărilor climatice este una dintre cele mai mari provocări cu care ne confruntăm în momentul de față. UE a adoptat, în decembrie 2008, o politică integrată în materie de energie și schimbări climatice, care prevede obiective ambițioase pentru anul 2020. Astfel, Europa s-ar putea îndrepta către un viitor durabil și o economie cu emisii scăzute de dioxid de carbon, bazată pe un consum mai redus de energie, prin acțiuni care vizează:

reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră cu 20% (sau chiar 30%, dacă se ajunge la un acord internațional în acest sens);

reducerea consumului de energie cu 20%, prin creșterea eficienței energetice;

acoperirea a 20% din necesarul energetic prin folosirea surselor regenerabile

Încălzirea globală este determinată de cantitatea enormă de energie pe care oamenii o produc și o consumă. Pe măsură ce nevoile noastre energetice cresc, devenim din ce în ce mai dependenți de combustibilii fosili (petrol, gaze naturale și cărbune). Utilizarea acestui tip de combustibili, care generează emisii ridicate de CO2, acoperă aproximativ 80% din consumul energetic al UE.

UE are nevoie de o reformă majoră în domeniul producției și consumului de energie, pentru a-și putea atinge obiectivele propuse și pentru a combate schimbările climatice. Acțiunile UE vor viza, așadar, anumite arii esențiale precum piața electricității și a gazelor naturale, sursele de energie, comportamentul consumatorilor și consolidarea cooperării internaționale.

Strategia UE privind schimbările climatice și energia se aliniază eforturilor europene vizând creșterea economică și crearea de locuri de muncă. Rămânând în prima linie a noii revoluții energetice, vor apărea noi oportunități în domeniul afacerilor și al cercetării.

Guvernele statelor membre trebuie să ia măsuri care să fie coordonate de UE pentru a se garanta o împărțire corectă a responsabilităților. Obiectivele vor fi obligatorii, dar se va ține cont de capacitățile naționale.

UE a contribuit major la elaborarea celor două tratate internaționale privind schimbările climatice – Convenția-cadru a Națiunilor Unite asupra schimbărilor climatice (1992) și Protocolul de la Kyoto (1997). Deși acestea constituie succese semnificative, studiile recente arată că este nevoie de măsuri globale mult mai ambițioase pentru ca schimbările climatice să nu atingă niveluri periculoase. La conferința ONU din decembrie 2009, UE a sprijinit Acordul de la Copenhaga, considerându-l o primă etapă pentru obținerea unui tratat global obligatoriu din punct de vedere juridic, care să înlocuiască Protocolul de la Kyoto în 2013.

Europa s-a angajat necondiționat să-și reducă emisiile cu cel puțin 20% până în 2020 (față de nivelurile din 1990). În prezent, acest angajament se concretizează prin norme a căror aplicare este obligatorie. În cadrul conferinței de la Copenhaga, UE și-a arătat din nou disponibilitatea de a depăși procentul stabilit, astfel încât să obțină o reducere de 30%, cu condiția ca și alte țări industrializate să își ia angajamente comparabile, iar țările în curs de dezvoltare să contribuie corespunzător la eforturile internaționale. UE va oferi 7,2 miliarde de euro pentru proiecte care să ajute țările în curs de dezvoltare să demareze acțiuni de consolidare a capacității de combatere și adaptare la schimbările climatice.

Temperatura medie globală a crescut deja cu aproape 0,8°C față de perioada preindustrială. Oamenii politici și de știință consideră (așa cum confirmă și Acordul de la Copenhaga) că putem evita atingerea unor niveluri periculoase ale schimbărilor climatice doar dacă mărirea temperaturii nu depășește 2°C. Pentru aceasta, cantitatea globală de emisii trebuie să-și înceteze tendința crescătoare până în 2020, să se înjumătățească până în 2050 (față de nivelurile din 1990) și să continue să scadă ulterior.

UE și-a propus să obțină încheierea unui tratat global ambițios, obligatoriu din punct de vedere juridic, care să vizeze atingerea acestor obiective, cu ocazia Conferinței ONU privind schimbările climatice din noiembrie 2010, care va avea loc în Mexico City.

2.1 Prima Strategie a UE

Emisiile globale de gaze ce conduc la efectul de seră au crescut de șapte ori în secolul al XX-lea, aceasta fiind de fapt cauza creșterii folosirii combustibililor fosili pentru energie, în timp ce statele s-au dezvoltat pe plan economic. Cauzele principale ce stau la baza poluării atmosferice în UE sunt: un grad ridicat de dezvoltare economică, urmat de o dominare a combustibililor fosili în procurarea energiei, prețurile scăzute ale energiei, emisiile de gaze (exceptând CO2) și creșterea accelerată a cererii pentru transport.
În jur de 80% din nevoile de energie sunt furnizate de combustibili fosili, dependența față de aceștia rezultând din hotărâri investiționale din trecut ce au fost luate fără a se gândi la impactul negativ ce avea să aibă asupra mediului pe termen lung.
Îndeplinirea cerințelor Protocolului Kyoto prevede realizarea unei reduceri consistente ale emisiilor de gaze cu până la 8% din 2008 până în perioada actuală, 2012. Costurile acestora ar putea fi semnificativ mai mici dacă instrumentele financiare necesare sunt puse în funcțiune în timp util. Reducerile masive ale emisiilor de CO2 și alte gaze ce conduc la efectul de seră, necesare suportului stabilizării concentrațiilor atmosferice pe termen lung, vor avea nevoie de investitii majore. De exemplu, în sectorul producător de energie electrică, multe dintre centralele existente își vor încheia perioada de activitate în cursul următorilor 20-30 de ani.

Taxele pe energie legate de conținutul CO2 al combustibililor ar fi o soluție eficientă de a reduce emisiile. Taxele mai mari vor mări costurile în anumite sectoare, însă venitul ar putea conduce la reducerea altor taxe.

Caracteristicile strategiei
– Promovează o viziune optimistă asupra viitorului
– Încurajează investițiile pe termen lung
– Se concentrează pe cele mai grave amenințări
– Subliniază importanța unei conduceri politice adecvate

În Strategia dezvoltării durabile au fost identificate principalele amenințări, Comisia Europeană propunând șase domenii prioritare:

Schimbarea climei și energia nepoluantă – aceasta constituie o problemă majoră ce afectează întreg mapamondul, putând fi rezolvată numai prin colaborare internațională

Sănătatea publică – creșterea rezistenței la antibiotice a unor boli pune în alertă întreaga populație

– companiile farmaceutice nu mai sunt sigure de efectele produselor chimice pe
termen lung

Managementul resurselor naturale – volumul deșeurilor toxice sporeste în mod alert
– în apele globului se împuținează populația de pește

Sărăcia și excluderea socială – un procent mare din populație nu beneficiază de un nivel înalt de educație, asigurare medicală și de o situație financiară bună

Îmbătrânirea populației și demografia – îmbătrânirea populației provoacă presiuni asupra fondurilor de pensii și a serviciilor de îngrijire a sănătății

Mobilitatea, utilizarea terenurilor și dezvoltarea teritorială – Emisiile de gaze de seră de la transport cresc mai rapid decât de la orice sursă.

Pe baza unei analize a efectelor schimbărilor climatice și a costurilor și avantajelor unei acțiuni în acest domeniu, Comisia consideră că o serie de elemente ar trebui incluse în viitoarea strategie a Uniunii Europene (UE) privind schimbările climatice.

O strategie de combatere a schimbărilor climatice reprezintă sinonimul a patru provocări: la nivelul riscului climatic însuși și al voinței politice de a-i face față, la nivelul participării internaționale la combaterea schimbărilor climatice, la nivelul inovării necesare pentru o schimbare a modurilor de producere și de utilizare a energiei și la nivelul adaptării țărilor la efectele inevitabile ale schimbărilor climatice.

Astfel, orice strategie ar trebui să includă:

extinderea luptei împotriva schimbărilor climatice la toate țările poluante (cu responsabilități comune, dar diferențiate) și la toate sectoarele implicate (ansamblul modurilor de transport, despădurire etc.);

consolidarea inovării, ceea ce include aplicarea și utilizarea tehnologiilor existente și dezvoltarea unor tehnologii noi (în special prin politici active de sprijin care să profite de înlocuirea normală a echipamentelor);

utilizarea și dezvoltarea instrumentelor bazate pe piață (cum ar fi schema de comercializare a certificatelor de emisii introdusă de UE);

realizarea unor eforturi de prevenire și de corectare pentru adaptarea la schimbările climatice, în funcție de regiunile și de sectoarele economice cele mai afectate.

Aceste elemente s-ar putea concretiza prin următoarele acțiuni:

garantarea aplicării imediate și efective a politicilor convenite pentru a atinge obiectivul de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră cu 8 % față de nivelul din 1990, așa cum a fost fixat în Protocolul de la Kyoto. Măsurile vizate sunt în special cele identificate în Cartea verde privind securitatea aprovizionării cu energie și în Cartea albă privind politica transporturilor, precum și măsurile de promovare a tehnologiilor fără efecte asupra climei, cum ar fi tehnologiile ecologice;

creșterea gradului de sensibilizare a cetățenilor pentru a-i încuraja să-și schimbe comportamentul, în special prin lansarea unei campanii de sensibilizare la nivelul UE;

intensificarea și orientarea mai bună a cercetărilor, pe de o parte pentru a aprofunda cunoștințele privind schimbările climatice și impactul acestora la nivel local și global, iar pe de altă parte pentru a elabora strategii de atenuare a acestor schimbări, care să prezinte un bun raport cost-eficiență (în special în sectorul energiei și al transporturilor, dar și în agricultură și industrie), precum și strategii de adaptare la schimbările climatice;

consolidarea cooperării cu țările terțe, pe de o parte, la nivel științific și prin transfer de tehnologii ecologice, și, pe de altă parte, în mod specific cu țările în curs de dezvoltare prin elaborarea de politici de dezvoltare ecologice și prin întărirea capacităților de adaptare a țărilor celor mai vulnerabile. Astfel, UE ar trebui să acționeze în continuare ca forță motrice în negocierile internaționale în acest domeniu;

demararea unei noi etape a programului european pentru schimbări climatice în 2005 pentru a determina noi măsuri care să fie luate în sinergie cu Strategia de la Lisabona, mai ales în ceea ce privește eficiența energetică, energia regenerabilă, sectorul transporturilor și captarea și stocarea carbonului.

Beneficiile reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră derivă în principal din prevenirea daunelor provocate de schimbările climatice, cum ar fi creșterea nivelului mărilor și a inundațiilor, scăderea resurselor de apă potabilă, riscurile pentru sănătate, modificarea ecosistemelor, riscurile pentru economiile bazate pe agricultură sau turism, multiplicarea pericolelor de incendiu și de fenomene atmosferice extreme (furtuni, valuri de căldură), creșterea în consecință a costurilor și a cheltuielilor cu asigurarea etc. Totuși, este dificil să se evalueze cu precizie valoarea beneficiilor unei asemenea acțiuni. De altfel, nu toate regiunile și sectoarele economice vor fi afectate la fel în cadrul Uniunii Europene.

Costurile unei acțiuni sunt, de asemenea, dificil de evaluat. Ele ar fi legate în principal de restructurarea sistemelor de transport, precum și de producerea și de utilizarea energiei. De altfel, aceste costuri ar crește semnificativ dacă celelalte țări mari producătoare de gaze cu efect de seră nu ar lua nicio măsură.

În opinia Comisiei, o politică de combatere a schimbărilor climatice mai puțin ambițioasă nu este o alternativă bună, deoarece nu ar permite atingerea obiectivelor fixate și, prin urmare, ar genera costuri suplimentare cauzate de schimbările climatice.

În 2005, Consiliul European a confirmat ceea ce Consiliul declarase deja în 1996, și anume, creșterea temperaturii globale trebuie limitată la 2° Celsius față de nivelul preindustrial. Acest obiectiv de 2° Celsius este adesea prezentat în termeni de concentrație atmosferică de gaze cu efect de seră și exprimat în părți pe milion (ppmv).

Cercetările recente arată că un nivel mai mic de 550 ppmv (echivalente CO2) reprezintă în cel mai bun caz o șansă din șase de a respecta obiectivul de 2° Celsius, iar dacă această concentrație ar trebui să atingă 650 ppmv, probabilitatea ar fi de una din șaisprezece. În consecință, limitarea creșterii temperaturilor la 2° ar necesita foarte probabil stabilizarea concentrațiilor de gaze cu efecte de seră la niveluri net inferioare. Cu toate acestea, cuantificarea unui obiectiv de reducere depinde de rezultatul discuțiilor care vor avea loc la nivel internațional cu privire la nivelul și la tipul participării celorlalți mari producători de gaze cu efect de seră. În consecință, Comisia nu recomandă adoptarea unui obiectiv comunitar specific în acest stadiu.

2.2 Noua Strategie a UE

Publicarea, la 9 martie a.c., a noii „foi de parcurs”, până în 2050, a acțiunii Uniunii Europene în materia schimbărilor climatice redeschide dezbateri aprinse între statele membre asupra acestei teme vitale, de importanță planetară. După cum se cunoaște, strategia UE pentru 2020 în domeniu stabilește trei obiective majore.

Primul se referă la reducerea cu 20% a emisiilor de gaze cu efect de seră (GES), comparativ cu nive-lul lor din 1990; în 2010, cele 27 de state membre atinseseră deja o reducere cu 17% a emisiilor lor. În al doilea rând, se urmărește realizarea din partea energiilor „verzi” a unui aport de 20% din cocteilul energetic unional; în 2009, sursele regenerabile reprezentau deja 11,6% din consumul total, cu o utilizare progresivă de un procent pe an. În fine, Uniunea și-a propus și o creștere cu 20% a eficacității energetice pentru același orizont de timp; la acest moment, rămâne singurul obiectiv care nu este obligatoriu, iar atingerea sa e pusă sub semnul întrebării, previziunile oprindu-se la cel mult 10%.

Noua strategie prevede, în acest context, că UE ar trebui să se pregătească pentru o reducere de ordinul a 80% a emisiilor domestice de GES până în 2050, un obiectiv apreciabil, chiar dacă se situează la limita inferioară a „furcii” fixate în negocierile internaționale, care au în vedere drept prag de creștere a temperaturilor medii pe cel de 2oC.

Pentru prima dată, se cifrează și eforturile pe care principalele sectoare trebuie să le efectueze în acest sens; astfel, ar fi nevoie de o reducere cu 93% a emisiilor de GES în producția de energie, 83-87% în industrie, 54-67% în transporturi, peste 88% în domeniul locuințelor și de 42-49% în agricultură. Practic, în materie energetică, în următorii 40 de ani ar trebui eliminate emisiile de GES; pentru aceasta, s-ar impune înlocuirea totală a carburanților fosili în transport și încălzire, creșterea investițiilor în privința energiilor regenerabile, electrificarea transporturilor etc. Promovarea unor atare scopuri ar presupune eforturi financiare suplimentare de circa 27 de miliarde de euro pe an, până în 2050.

În același timp, se speră și este absolut necesară o reacție pe măsură din partea SUA, Chinei sau Indiei, principalii actori ai mizei ecoclimatice actuale. Totodată, nu pot fi ignorate nici reticențele unora dintre statele membre ale UE.

Strategia stabilește câteva obiective concrete pentru trecerea la un model nou de dezvoltare a Uniunii Europene într-un timp mai scurt, dar realist.

Responsabilitățile pentru punerea în practică a Strategiei i se atribuie Uniunii Europene și statelor sale membre, având în vedere toate componentele instituționale la nivel național și comunitar. Se pune accentul de asemenea pe importanța unei strânse colaborări cu societatea civilă, partenerii sociali, comunitățile locale pentru atingerea obiectivelor dezvoltării durabile. Experții europeni au ajuns la concluzia că riscurile și problemele dezbătute în Strategia de dezvoltare durabilă au luat o întorsătură majoră, apărând astfel noi amenințări în schimbarea climei, presiunea demografică si îmbătrânirea populației, sărăcie, sănătatea publică etc. Așadar, în anul 2006, pe data de 9 iunie, a fost adoptată Noua Strategie de dezvoltare durabilă a Uniunii Europene, obiectivele acesteia axându-se pe protectia mediului, egalitate socială și prosperitate economic.

Scopul Strategiei reînnoite este acela de acționa cu promptitudine pentru a îmbunătăți calitatea vieții, atât pentru generațiile prezente, cât și pentru cele viitoare. Acest lucru se poate obține cu ajutorul unor comunități capabile să utilizeze resursele în mod eficient, astfel descoperind potențialul ecologic asigurând prosperitate, protecția mediului și unitatea socială. Noua Strategie are în vedere întreaga Europă, de aceea propunând mijloace potențial eficiente de îmbunătățire a colaborării cu nivelul guvernamental și ceilalți factori de decizie ce pot conduce la o mai bună dezvoltare durabilă.

Principiile Noii Strategii:
– Protecția drepturilor fundamentale și promovarea acestora
– Solidaritate între generații
– Societate democratică și deschisă
– Implicarea cetățenilor la procesul de decizie
– Implicarea mediului de afaceri
– Coerența politică și guvernantă
– Principiul precauției

Strategia pentru o dezvoltare durabilă trebuie să fie un plan flexibil și responsabil atunci când se produc schimbări de mediu, schimbări economice și schimbări sociale. Aceasta presupune, de asemenea, integrarea structurală a țintelor și măsurilor corespunzătoare pentru atingerea lor aparținând celor trei domenii menționate mai sus.
Cele șapte amenințări pentru dezvoltarea durabilă a Uniunii Europene si solutiile corespunzătoare sunt:

1. Schimbarea climei:
Reducerea efectelor negative asupra mediului și populației
2. Transportul:
Asigurarea transporturilor trebuie să îndeplinească cerințele de mediu și sociale
3. Consumul și producția:
Dezvoltarea unor structuri durabile de producție și consum
4. Conservarea resurselor naturale:
Evitarea exploatării masive și necontrolate a resurselor naturale pentru nealterarea ecosistemului
5. Sănătatea publică:
Îmbunătățirea sectorului sanitar și a protecției față de amenințările actuale și viitoare
6. Demografia și migrația:
Asigurarea și creșterea calității vieții întregii populații
7. Sărăcia globală:
Combaterea acesteia și a disparităților sociale

Printre cunoscutele efecte negative ale poluării se observă încălzirea accentuată a climei provocată de emisiile de gaze ce generează efectul de seră. Evident că, în cazul emisiilor de gaze ce produc efectul de seră, țările puternic industrializate sunt cele mai afectate. Se estimează că Japonia, America de Nord și Europa de Vest sunt responsabile în prezent pentru două treimi din dioxidul de carbon emanate în atmosferă.

Majoritatea oamenilor de știință sunt de accord că fenomenul de încălzire globală este real, acesta datorându-se în special activităților omului. Nu se știe în mod concret cât de rapid vor crește temperaturile în următoarele decenii. însă un lucru este cert, dacă nu se vor lua măsuri drastice, toate țările vor avea de suferit de pe urma modificării climei, țările sărace fiind cele mai afectate. Temperatura medie globală a crescut deja cu aproape 0,8°C față de perioada preindustrială.

Oamenii politici și de știință consideră că putem evita atingerea unor niveluri periculoase ale schimbărilor climatice doar dacă creșterea temperaturii nu depășește 2°C. Pentru aceasta, cantitatea globală de emisii trebuie să-și înceteze tendința crescătoare până în 2020, să se înjumătățească până în 2050 și să continue să scadă ulterior. Așadar, UE și-a propus să obțină încheierea unui tratat global ambițios, obligatoriu din punct de vedere juridic, care să vizeze atingerea acestor obiective.
Acțiuni luate de către Comisia Europeană și statele membre în domeniul schimbărilor climatice:
Utilizarea bio-combustibilor în transport

Promovarea utilizării bio-masei pentru diversificarea surselor disponibile de carburanți
Analiza modurilor de realizare a obiectivelor privind sursele reciclabile de energie
Acțiuni noi ale statelor membre pentru utilizarea opțiunilor eficiente ca și costuri de reducere a emisiilor de gaze pentru aviație și autovehicule

Punerea în aplicare a planului privind eficiența energiei ce are în vedere economisirea cu 20% a energiei până în anul 2020

Statele membre se vor concentra pe eficiența centralelor electrice, mai ales pe promovarea utilizării combinate a centralelor termice cu cele hidroelectrice.
Printre acestea se numără și realizarea emisiilor poluante în transport la niveluri care minimizează efectele asupra sănătății umane și de mediu, cum ar fi schimbarea echilibrată pentru modalități de transport favorabile față de mediu.

Noua Strategie a evidențiat aceste efecte negative ce acționează asupra mediului înconjurător care pot afecta o viitoare dezvoltare a Uniunii Europene (schimbările climatice, epuizarea resurselor naturale și erodarea biodiversității), propunând metode eficiente pentru eradicarea acestora.

În momentul de față, acțiunile ce se realizează la nivel european având ca obiectiv reducerea efectelor schimbărilor climatice se concentrează strict pe acțiunile de limitarea și reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră precum și pe adaptarea viitoare la efectele acestor modificări climatice.

În prezent, doar șapte dintre cele 32 de țări membre ale Agenției Europene de Mediu au adoptat măsuri concrete concentrate pe reducerea efectelor schimbărilor climatice, acestea începând deja implementarea Strategiilor naționale de adaptare la schimbările climatice.

Indiferent de punerea în practică a unor măsuri de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră, strategiile privind aclimatizarea la schimbările climatice trebuie neapărat revizuite și regândite, astfel încât acestea să se bazeze pe o analiză coerentă a regiunilor, sectoarelor și populației afectate, pentru a combate sau aplana impacturile inevitabile ale schimbărilor climatice.

CAPITOLUL III
STUDIU DE CAZ: ROMÂNIA
3.1 Probleme cauzate de schimbările climatice în România

Problema poluării mediului a fost și a rămas un subiect generos de dispută teoretică și inițiativă politică. Schimbările climatice din România nu pot fi privite și analizate decât în context planetar și european, iar o astfel de integrare este imperativ necesară. Vom porni așadar de la niște considerente de ordin general.

În primul rând, mediul și poluarea lui se pretează unei abordări filosofico-etice. Comportamentul agresiv al omului față de natură și mediul înconjurător se pare că are o explicație istorică ce trimite tocmai la Vechiul Testament. Prin însuși actul Facerii, omul a fost "abilitat" să fie stăpân asupra Naturii și să o exploateze în mod liber, și aceasta spre propria sa bunăstare. Se crede că tocmai această viziune egocentrică, de dominator, inspirată și derivată din religie a explicat în bună măsură inconștiența cu care natura a fost, vreme impardonabil de îndelungată, exploatată intens. Iar finalul de drum al implementării acestei filosofii este o societate care și-a gândit dezvoltarea plecând de la premisa profitului maxim a sfârșit prin a constata că a realizat poluarea maximă, împotriva mediului, a resurselor naturale și a omului însuși.

Ideea de forță a omului dominator și arogant cu natura a inspirat și a călăuzit întreaga gândire economică, de la predecesori și fondatori până la contemporani, cu câteva excepții.

Excepții în care se admite că natura este în mod direct participantă la producție – prima excepție trimite la Wiliam Petty care afirma că munca este tatăl avuției iar pământul mama ei.

A doua abatere de la linia productivismului îngust al economiștilor aparține lui Marx, care scria că "În procesul de producție, omul nu poate să acționeze decât așa cum acționează natura însăși, adică să schimbe numai formele substanțelor. Mai mult, în însăși această muncă de transformare el se sprijină în permanență pe forțele naturii".

Prietenul lui Marx, Friedrich Engels, nota: "Munca este izvorul oricărei avuții, spun economiștii. Ea este într-adevăr acest izvor împreună cu natura…" .

"Economistul mileniului trei", Nicolae Georgescu Roegen, avea să constate că entropia este măsura omului economic și că dacă, pe viitor, acesta nu-și va orienta tehnologia și economia spre energia care vine direct de la soare, zestrea de materie cu entropie joasă a Pământului va pune existența umană sub un dramatic semn de întrebare.

O manieră indirectă de analiză, contingentă problemei, aparține economiștilor de orientare liberală. Ei construiesc un discurs îndreptat nu împotriva naturii poluate ci împotriva proprietății private "poluate". Henri Lepage, această orientare. Plecând de la premisa că "proprietatea nu înseamnă dreptul de a face ce vrei cu ceea ce ai ci dreptul de a decide în mod liber de folosirea resurselor sub condiția ca prin aceasta să nu aduci atingeri drepturilor similare ale altora" el concluzionează că "A polua echivalează cu o agresiune pentru că ea, poluarea, privează pe alții de bucuria pe care le-o conferă folosința în mod liber a drepturilor de proprietate".

Influența negativă directă a poluării vizează sănătatea oamenilor. Pentru că nu toți poluează iar efectele poluării sunt suportate în mai mare măsură de cei săraci, problema angajează discuții pe terenul eticii. Egalitatea șanselor înseamnă, implicit, egalitatea de a te bucura de frumusețea și darurile naturii.

Sunt evidente efectele adverse ale modului în care roadele creșterii economice sunt repartizate. "Toți locuitorii acestei plante, scrie Ignacy Sachs au dreptul să mănânce atunci când le este foame, să asigure copiilor lor hrana necesară pentru a evita malformațiile cerebrale, să locuiască sub un acoperiș decent, să fie protejați contra maladiilor controlabile în raport cu starea cunoștințelor, să aibă acces la "educație".

Aici, și acum, interesează faptul că poluarea afectează sănătatea și pe cale de consecință capacitatea de a munci, cu toate consecințele negative care decurg de aici, inclusiv cele privitoare la posibilitatea de a te bucura de o locuință corespunzătoare sau de a accede la educație.

În al doilea rând, poluarea înseamnă un rău produs mediului. Pentru a-i cunoaște dimensiunile este logic să știm ce se pierde prin poluare. Cu alte cuvinte, este bine să știm care este oferta pe care mediul o face vieții, în general. Or, din punctul acesta de vedere, mediul a fost redus la ambient în condițiile în care funcțiile și aut-puturile lui sunt mult mai generoase.

Punctual vorbind, mediul înseamnă:

• peisaj minunat și mediu de agrement;

• aer curat și apă potabilă;

• oportunități investiționale cu consecințe pozitive privind creșterea PIB și crearea de

locuri de muncă;

• furnizor de materii prime, energie etc.;

• capacitate de absorbție și reciclare a deșeurilor;

• protector al vieții prin păduri și bazine hidrografice;

• sursă de oxigen și ozon;

• etc.

Dacă avem în vedere toate aceste funcții, fie de utilitate directă pentru indivizi, fie indirectă (prin susținerea proceselor economice) problema conservării mediului și a dezvoltării durabile câștigă în obiectivitate.

În al treilea rând, poluarea este un fenomen concret, durabil, și, în cea mai mare măsură, măsurabil. Măsurile anti-poluare nu își ating ținta dacă fenomenul nu este cunoscut la adevărata sa dimensiune și în multitudinea formelor de manifestare. Din perspectiva aceasta, literatura de specialitate, foarte generoasă, pune în evidență o complexitate de factori poluanți, de cauze și efecte, pe domenii ale vieții sau sfere de activitate economică. Se poate, astfel, vorbi de poluare provenită din dezvoltarea industriei sau din modelul agroalimentar practicat; din consumul de resurse energetice fosile sau din tăierea masivă a pădurilor; din deversarea în apele potabile a dejecțiilor din zootehnie sau a apelor uzuale din industrie; din supraexploatarea nemiloasă a unor resurse sau din neexploatarea lor din lipsă de fonduri; etc.

Toate aceste cauze conduc la efecte directe sau indirecte, cum ar fi:

• schimbări climaterice dezechilibrante prin intensificarea fenomenului de seră și creșterea temperaturii medii a globului ca urmare a emisiilor de CO2, CH4, N2O etc.;

• deprecierea stratului de ozon stratosferic ca urmare a concentrațiilor crescute de cloruri și bromuri prezente în clorofluorocarburi, substanțe întrebuințate în industria cosmeticelor, frigorifică și ventilație;

• acidifierea aerului cu SO2 sau NOx rezultați prin arderea combustibililor fosili, cu efecte devastatoare asupra culturilor, pădurilor, lacurilor etc.;

• poluarea apei care poate să însemne: reducerea cantității de apă potabilă prin urbanizare,

industrializare, agricultură intensivă; reducerea cantității de apă potabilă prin "inundarea" ei cu fosfați, nitrați, metale grele, pesticide, izotopi radioactivi și alți componenți toxici foarte puțin biodegradabili; murdărirea apelor potabile ca urmare a deversării unor deșeuri sau unor ape uzate industrial, agricol sau casnic; dereglarea circuitului apei pe planetă ca urmare a infiltrărilor de profunzime a carbonului cu efecte asupra temperaturii pământului; dereglarea circuitului apei potabile (odată poluată, fie că obturează lumina fie că reduce cantitatea de oxigen și, de aici, imposibilitatea microorganismelor de a degrada deșeurile); transformarea apei infestate în agent purtător de viruși și bacterii;

• poluarea aerului cu SO2, NOx, CO, hidrocarburi, Pb, compuși organici volatili etc.;

• poluarea solului care își poate găsi concretețe în: eroziune, cauzată de suprasolicitare în căutarea de randamente mari în țările dezvoltate și lipsa unor mijloace eficiente de exploatare în țările slab dezvoltate; distrugerea structurii lui interne ca urmare a folosirii unor îngrășăminte chimice active; suprasaturarea lui cu deșeuri industriale și, în mod deosebit, cu cele radioactive; secătuirea lui ca urmare, fie a suprasolicitătii în zonele cu terenuri agricole puține fie a uniformizării culturilor fără a ține seama de diversitatea sa naturală; deșertificarea; salinizarea și alcalinizarea excesive grație sistemelor de irigare intensivă; reducerea suprafeței solului agricol prin urbanizare, industrializare, extinderea construcțiilor, a căilor ferate etc.;

• degradarea orașelor printr-un urbanism neadaptat și arhaic;

• reducerea speciilor de animale, păsări, pește etc. sau dispariția unora, ca urmare a vânatului și pescuitului prădalnic, cu efecte negative asupra echilibrului ecologic etc.

În al patrulea râmd, merită a fi reținut și faptul că, prin ea însăși, dezvoltarea nu este opusă mediului și deci nu orice tribut pentru poluare trebuie plătit de către dezvoltare. Subdezvoltarea, ignoranța oamenilor, modul lor de gândire și acțiune etc. pot fi tot atâtea cauze ale deteriorării mediului ambiant și a vieții în general, după cum, dezvoltarea, prin resursele financiare create, poate oferi sursa constituirii și susținerii mijloacelor și măsurilor antipoluante. Cu alte cuvinte, dacă se iau măsurile corespunzătoare, dezvoltarea economică poate coexista cu menținerea calității mediului.

Preocupat de impactul dezvoltării asupra mediului ambiant, Simon Kuznetz a avansat ipoteza referitoare la dependența dintre nivelul de dezvoltare economică, măsurată prin PIB/ locuitor.

Poluarea a devenit în ultimii ani o problemă din ce în ce mai gravă ce se răspândește cu rapiditate pe întregul mapamond.

România nu este scutită de această problemă a poluării, dimpotrivă, conform studiilor efectuate recent, Bucureștiul se situează pe locul 2 în Europa în ceea ce privește nivelul poluării, particulele de praf din aer depășind cu 40% limita maximă stabilită la nivel european.

În mare parte, România este o țară cu nivel mediu sau mai degrabă submediu de poluare. Sursele principale de poluare sunt arderea combustibililor fosili, industria chimică, petrochimia, siderurgia, metalurgia, materialele de construcție și traficul rutier. Poluarea aerului în unele zone ale țării a depășit limitele anuale pentru sănătate, în ceea ce privește concentrațiile de dioxid de sulf, dioxid de azot și metale grele, de aceea prioritățile Guvernului pe anul 2011 constă în diminuarea riscului la dezastre naturale și creșterea gradului de siguranță a sănătății cetățenilor, conservarea biodiversității și a patrimoniului natural și promovarea unei economii mai eficiente din punctul de vedere al utilizării resurselor ecologice. Astfel, politica de dezvoltare economică trebuie să se îmbine cu obiectivul major privind diminuarea schimbărilor climatice, pentru a sprijini trecerea la o economie cu emisii scăzute de carbon.

România a adoptat până în prezent o serie de măsuri legislative în domeniul schimbărilor climatice, toate bazându-se pe reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră și adaptarea la efectele schimbărilor climatice, conform prevederilor Convenției Națiunilor Unite a Protocolului de la Kyoto.

Prin Protocolul de la Kyoto, România s-a angajat ca până la sfârșitul acestui an să se încadreze într-un obiectiv de reducere a emisiilor de gaze de 8% față de anul 1989, prognoza pentru anul 2012 indicând o scădere a emisiilor de 22,92% față de anul 1990. Este de menționat faptul că, deși sunt semne evidente privind epuizarea resurselor naturale, România nu depune niciun efort pentru a le proteja și a le conserva, ba dimpotrivă le devastează, ca de exemplu defrișările ce aduc cu ele cosecințe grave, precum inundațiile și alunecările de teren.

Presupunând că această iresponsabilitate va continua și pe viitor, țara noastră va deveni absolut dependentă de importurile de resurse naturale. În România, aproximativ două treimi din suprafața forestieră este situată în zona montană, aceasta fiind scăzută în zonele de câmpie, unde efectele climatice exagerate sunt foarte puternice. Având în vedere că pădurea este un fundamental termostat hidrologic și de temperatură, un diminuator al șocurilor climatice, dacă aceasta s-ar deteriora mai mult decât jumătate din speciile de animale și de plante ar dispărea.

Ruinarea ecosistemului forestier va produce dezechilibrări grave nu numai mediului înconjurător, ci și sectorului economic. Conform unor date prezentate de către specialiștii Ministerului Mediului, bucureștenii inhalează pe lună circa 166 de mii de tone de substanțe dăunătoare și 273 de tone de praf. Orașele intoxicate și localitățile afectate grav de substanțele toxice emise de unele companii comerciale sunt: Brașov, Bacău, Turda, Baia Mare, Craiova, Constanța, Cluj-Napoca, Pitești, Târgu Jiu, Brăila, Târgu Mureș.
Pentru a analiza cât de poluat este aerul, Organizația Mondială a Sănătății a măsurat nivelul particulelor ce au 10 micrometri sau chiar mai puțin, care pot penetra cu foarte mare ușurință în plămâni, provocând boli de inimă, cancer la plămâni, astm, infecții respiratorii acute și multe alte boli. Potrivit OMS, calitatea aerului ar trebui să aibă cel mult 20 de micrograme pe metru cub pe an, însă informațiile prezentate arată că unele orașe au atins deja 300 de micrograme pe metru cub. Singurul oraș din cele monitorizate, ce respectă normele impuse de Organizația Mondială a Sănătății, este Galațiul, ce a înregistrat 18 micrograme pe metru cub.

O dovadă a evoluției climei în România o pot reprezenta și precipitațiile din primăvara și vara anului 2005. Este necesară specificarea că România aparține zonei planetare de climă temperată a emisferei nordice, situată aproximativ între latitudinile 30°N și 60°N. Totuși, masele de aer care circulă și se amestecă zilnic, lunar și anual peste această zonă își au în multe cazuri originea în zona climei calde (situată între Ecuator și 30°N) și/sau a celei reci (situată între 60°N si Polul Nord). De aceea, zonei climei temperate îi corespund cel mai schimbător mers al vremii și cele mai pronunțate fluctuații climatice. Această zonă este și singura caracterizată de patru anotimpuri, dispuse între echinocții și solstiții. În acest cadru geografic și climatic larg (situat între 30°N și 60°N) se concentrează o importantă parte a populației planetei, cu mari aglomerări urbane și industriale.

Din punct de vedere hidrologic, anul 2005 s-a caracterizat prin debite deosebit de mari, care au determinat frecvente depășiri ale cotelor de inundație, începând cu luna februarie. Cele mai importante inundații s-au înregistrat în intervalul aprilie-august 2005, când s-au produs viituri însemnate pe majoritatea râurilor, unele cu debite istorice, care au cuprins areale extinse și au produs pierderi de vieți omenești și pagube materiale importante. Viiturile produse din cauza cantităților excepționale de precipitații înregistrate au totalizat cantități de 150-300 mm la nivelul fiecărei luni și au căzut în general concentrat, pe scurte perioade de timp, având de cele mai multe ori un pronunțat caracter torențial. În intervalul februarie-septembrie 2005, inundațiile au afectat majoritatea bazinelor hidrografice, după cum urmează:

– inundațiile au început în luna februarie în zona piemonturilor vestice și a Câmpiei Tisei, zonă caracterizată prin viituri pluvio-nivale în timpul iernii;

– au urmat inundații în luna martie în bazinul Transilvaniei, pe râurile Someș și Mureș, zona hidrologică căreia îi sunt caracteristice ape mari nivo-pluviale de primăvară și viituri pluviale vara, dovadă că în luna iulie inundațiile reapar pe cursul superior al râului Mureș;
– luna aprilie aduce viituri mari pe râurile din Banat – Timiș, Bega, Caraș, Barzava – generate de ploile căzute în zona montană a Banatului, zonă cu particularități mediteraneene, cu viituri provenite din topiri parțiale de zăpadă, continuate de ploi mari din primăvară până în aprilie-mai;

– inundațiile din luna mai au reapărut pe cursurile de apă din zona piemonturilor sudice – pe Prahova, Teleajen, Slănic și Bâsca Mică – zonă caracterizată prin ape mari de primăvară;
– inundațiile din luna iunie au apărut în zona Câmpiei Române (Vedea, Teleorman ș.a.), zonă caracterizată printr-un regim instabil al râurilor, cu viituri pluviale, intense și de scurtă durată;

– inundațiile din luna iulie s-au manifestat pe cursurile de apă din zona estică a Carpaților Orientali, cu producerea de viituri istorice catastrofale pe râurile din bazinul mijlociu și inferior al Siretului, zonă caracterizată prin viituri frecvente în timpul verii;
– în luna august, inundațiile au afectat multe râuri din majoritatea bazinelor hidrografice ale țării, manifestându-se pe întreg parcursul lunii din cauza unor precipitații însemnate cantitativ și cu caracter torențial, cele mai afectate bazine hidrografice fiind: Tur, Târnava Mare, Jiu, Olt, Argeș, Ialomița, Siret și Prutul superior.

– în luna septembrie s-au înregistrat în bazinul râului Ialomița și în Dobrogea (litoralul Mării Negre) viituri importante, cu depășiri ale cotelor de inundație și pericol, care au determinat pagube materiale importante și chiar pierderi de vieți omenești.

Pentru majoritatea bazinelor hidrografice, viiturile produse în anul 2005 au avut caracter de viituri istorice, caracter justificat de valoarea principalilor parametri ai undelor de viitură, respectiv debitele de vârf și volumele scurse.
Viiturile din luna martie au înregistrat valori semnificative în bazinele: Someș, Mureș, Crișul Alb. Anterior, în aceste bazine, cele mai mari viituri s-au produs în 1970 pe Mureș și Someș și în 2000 pe Crișul Alb.

Prin amploarea și prin arealul pe care s-a manifestat, fenomenul descris poate fi considerat ca excepțional, depășind local ca amploare viiturile anterioare. Acestea, dintre care se detașează cele din anii 1970, 1972, 1975 și 1991, s-au desfășurat pe areale mai restrânse, chiar dacă pentru anumite râuri au avut parametri mai mari decât cei ai viiturii din 2005. Deși în ultimii 30-40 de ani s-au mai produs viituri în majoritatea bazinelor hidrografice, caracteristic anului 2005 este faptul că niciodată în ultimii 100 de ani viiturile și, respectiv, inundațiile, nu s-au întins pe o asemenea durată mare de timp (din aprilie până în septembrie). Asemenea fenomene de durată au mai avut loc doar în anul 1615 (a plouat zi și noapte între 22 mai-26 iulie), 1618 (iunie-iulie), 1831 (a plouat din mai până în septembrie).

Impactul socio-economic al ploilor intense și persistente din primăvara și vara anului 2005 a atras atenția opiniei publice românești, care e interesată să știe în ce măsură astfel de fenomene extreme pot fi legate de semnalul global al unei schimbări climatice. Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să analizăm dacă evenimentele meteorologice din vara și primăvara anului 2005 se înscriu în variabilitatea climatică naturală, caracterizată de fluctuații în jurul unei stări de referință, și/sau prezintă caracteristici distincte de aceasta, anunțând o posibilă evoluție spre o altă stare de referință.
Cantitativ, ploile din primăvara 2005 s-au transformat în recorduri absolute, fiind, la unele dintre stațiile rețelei meteorologice naționale, cele mai mari înregistrate pe toată perioada de funcționare. Pe de altă parte, ele par să urmeze totuși o regulă, identificabilă în valorile medii de primăvară ale ultimelor decenii: raportate la același număr de zile, cad cantități din ce în ce mai mari de precipitații, accentuându-se caracterul de torențialitate al ploilor de primăvară.

Un posibil mecanism fizic răspunzător pentru accentuarea caracterului torențial al precipitațiilor primăvara și vara ar putea fi legat de modificări ale caracteristicilor ciclonilor mediteraneeni care ajung pe teritoriul României, modificări la rândul lor datorate intensificării ciclului hidrologic, în condițiile creșterii temperaturii medii globale. Marea Mediterană este o sursă regională de energie și umiditate, iar temperatura apei mării la suprafață prezintă o tendință de creștere în ultimele două decenii. Teoretic, atât intensitatea ciclonilor care se formează în bazinul mediteranean, cât și traiectoriile lor ar putea fi modificate sensibil de această tendință.

Luat individual, anul 2005 este unul atipic; privit însă din perspectiva statistică a ultimelor decenii, el pare a se înscrie într-o tendință regională de accentuare a aspectului de torențialitate al ploilor. Situarea geografică a stațiilor meteorologice pentru care s-a identificat această tendință în anotimpurile de primăvară și vară sugerează ca răspunzătoare pentru accentuarea torențialității ploilor este modificarea caracteristicilor ciclonilor mediteraneeni, în condițiile unei intensificări a ciclului hidrologic. Această interpretare este, teoretic, în acord cu tabloul schimbărilor climatice datorate creșterii concentrației atmosferice a gazelor cu efect de seră. Practic, există deja în literatura științifică studii care identifică în ultimele decenii modificări semnificative ale intensității și traiectoriilor observate la ciclonii care se formează în regiunea Atlanticului de Nord. E de așteptat ca astfel de modificări să apară și în cazul ciclonilor care iau naștere în bazinul mediteranean. Sunt însă necesare analize mai detaliate, folosind atât date de observație, cât și rezultatele unor experimente numerice cu modele climatice globale și regionale, pentru a putea evalua cu un grad de precizie mulțumitor cât din magnitudinea fenomenelor extreme discutate aici poate fi atribuită variabilității climatice naturale și cât răspunsului local la schimbarea globală a climei.

Evenimentele extreme meteorologice din 2005 nu pot fi puse în relație directă cu schimbarea climei (vremea și clima fiind concepte distincte); adăugate însă șirului de observații din ultimele decenii, evenimentele din 2005 sunt în acord cu tendința de accentuare a caracterului extrem al fenomenelor meteorologice, tendința evidențiată atât de simulările numerice, în condițiile creșterii concentrației atmosferice a gazelor cu efect de seră, cât și de datele de observație din multe regiuni ale globului. Importante din punct de vedere socio-economic sunt tocmai aceste proiecții climatice regionale ale schimbării climei. Studii de regionalizare a semnalului global pentru teritoriul României se află în desfășurare; este însă necesară o extindere și o aprofundare a lor astfel încât să furnizeze un cadru teoretic coerent privitor la schimbările climatice cu impact direct asupra dezvoltării regionale durabile în România.

3.2. Strategia României privind schimbările climatice

Pentru România perioadei de tranziție funcționarea mecanismelor dezvoltării durabile este îngreunată de existența unor distorsiuni ale pieței care împiedică punerea în valoare a funcției prețului de revelator de informații dar și de măsură fidelă a raportului tensional cerere-ofertă.

George Georgescu pune în evidență trei asemenea distorsiuni:

1. Neincluderea în prețul unor resurse a cheltuielilor cu repararea sau conservarea

mediului de unde aceste resurse s-au obținut. Exemplul tipic în acest sens îl oferă prețul

lemnului, situat mult sub cheltuielile reale de exploatare. Prin această subevaluare a inputurilor economice se obține o falsă competitivitate în relațiile cu străinătatea. "Perversitatea" acestei false ieftinătăți este tocmai expresia prețului plătit prin neluarea în calcul a rarității resurselor și a cheltuielilor pentru conservarea acestora.

Judecata este valabilă și pentru prețul de achiziție, uneori revoltător de "competitiv", cu care străinii cumpără firmele românești. Lipsa unei legislații clare și severe de protecție a mediului sau nivelul scăzut al standardelor de mediu existente, dimpreună cu neinspirata obișnuință de a nu lua în calcul costuri de mediu la privatizare crează o falsă competiție în procesul de apropriere a firmelor românești.

2. Existența unor monopoluri naturale, subvenționate de stat, exact în domeniul resurselor naturale. Pentru că exercită presiuni tipice monopolurilor, regiile autonome primesc subvenții care, de obicei, capătă destinații străine celor dictate de acoperirea unor cheltuieli de mediu. De cele mai multe ori cheltuielile administrative sau salariale absorb aceste subvenții. Coroborat cu inexistența unui real mediu concurențial în domeniu, și a unei legislații incoerente, prețurile arbitrare impuse de regiile autonome sunt departe de a reflecta și problemele de mediu.

3. Țările slab dezvoltate, și România nu face excepție, practică subvenții pentru importul unor bunuri scumpe care provin din țările dezvoltate și care includ, acolo, și costuri de mediu. Pentru a le ocoli, sau pentru a rămâne competitive, țările dezvoltate au la îndemână soluția implantării directe a industriilor lor în țările slab dezvoltate. Intenția le este facilitată de nivelul redus al standardelor de mediu din aceste din urmă țări care, grație acestui fapt, au toate "șansele" să importe industrii poluante.

Un reper important pentru combaterea și prevenirea efectelor schimbării climatice în România îl constituie programele și politicile Uniunii Europene în acest domeniu.

Prioritățile politicii de mediu în contextul extinderii Uniunii au în vedere:

– Dezvoltarea principiului subsidiarității și promovarea de către Uniunea Europeană a unei legislații cadru. Țările membre consideră că, odată cu extinderea, complexitatea și varietatea problemelor de mediu vor crește, ceea ce va conduce la necesitatea diversificării instrumentelor de politici elaborate pentru rezolvarea acestor probleme. De aceea, se consideră că Uniunea Europeană trebuie să joace rolul de reglementator la un anumit nivel, dezvoltând legislația orizontală și legislația cadru necesară implementării politicilor de mediu, iar structurile naționale și subnaționale trebuie să reprezinte forțele responsabile pentru protejarea mediului în zonele geografice pe care le gestionează, având capacitățile și resursele necesare atingerii acestui obiectiv.

– Îmbunătățirea procesului de integrare a politicilor de mediu în celelalte politici sectoriale, în perspectiva extinderii Uniunii Europene. Țările candidate consideră că succesul implementării politicilor de mediu este dependent de eficienta integrare a acestora în politicile sectoriale, în special industria, energia, transportul, agricultura și turismul. Protecția mediului trebuie privită ca un factor de creștere economică, prosperitate și îmbunătățire a calității vieții locuitorilor Europei, și nu ca un proces costisitor și inutil.

– Întărirea procesului de implementare a legislației de mediu și, în special, a capacității instituționale din țările candidate de a adopta acquis-ul comunitar. Capacitatea instituțională redusă de a adopta acquis-ul comunitar, precum și numărul mare de reglementări din cadrul acquis-ului de mediu care trebuie aproximate conduc la lipsa de eficiență în implementarea legislației de mediu în țările candidate. De aceea se consideră că, în procesul de aproximare implementarea legislației trebuie să devină prioritară în raport cu transpunerea. Țările candidate consideră că succesul implementării legislației de mediu în regiunile pe care le gestionează depinde de utilizarea instrumentelor financiare de tipul LIFE, de fondurile structurale și de Fondul de Coeziune pentru promovare acțiunilor inovante în regiune, de larga mediatizare a acestor acțiuni, precum și de întărirea efectivă instituțională prin dezvoltarea cooperării instituțiilor de mediu din Uniunea Europeană cu aceste țări.

– Susținerea procesului de dezvoltare durabilă prin politici locale.

– Protecția naturii și biodiversitatea. O dată cu extinderea Uniunii Europene, cantitatea și calitatea fondului biologic și peisagistic al acesteia vor crește; Ecosistemele bogate, cu specii protejate, specifice regiunilor forestiere și de deltă vor fi integrate Uniunii Europene. Din această cauză, gestionarea unor astfel de habitate presupune o abordare integrată, care să coroboreze dezvoltarea rurală principiul conservării biodiversității.

– Gestionarea resurselor și deșeurilor. Deși gestionarea neadecvată a resurselor naturale și a deșeurilor este o problemă comună a statelor membre și a țărilor, candidate, pentru acestea din urmă trebuie avute în vedere două noi probleme îi formularea politicilor de mediu pentru următoarea perioadă, respectiv:

􀂃 asumarea răspunderilor de mediu pentru daunele aduse în perioada comunistă și

remedierea în aceste cazuri;

􀂃 contribuția esențială pe care industria grea o are în PIB-urile din aceste țări, ceea ce conduce, pe termen lung, la un consum foarte ridicat de resurse naturale pe locuitor.

– Sănătatea în raport cu mediul. Cele mai mari probleme de mediu se . întâlnesc în așa-numitele "hotspot”-uri, unde speranța de viață a populației este mult diminuată față de nivelurile naționale sau din Uniunea Europeană. Pentru : aceste zone, se impun programe de asistență financiară care să acopere costurile necesare remedierii arealelor poluate și care să deblocheze astfel dezvoltarea economică și socială a acestora.

– Reforma fiscală – introducerea eco-taxelor în regiune.

– Corelarea politicilor de mediu cu politicile de dezvoltare regională.

– Intensificarea acțiunilor pentru prevenirea poluării transfrontaliere.

Având la bază aceste priorități și ținând cont de procesul de extindere a Uniunii Europene, Comisia Europeană a elaborat, la începutul anului 2001, Programul de Acțiune pentru Mediu „Viitorul nostru, alegerea noastră", care propune:

􀂃 Îmbunătățirea procesului de implementare a legislației de mediu existente. Comisia își propune să intensifice acțiunile legale prin intermediul Curții Europene de Justiție și să informeze periodic publicul asupra progresului înregistrat de statele membre în implementarea legislației de mediu utilizând strategia "Name, fame and shame".

􀂃 O mai bună integrare a politicilor de mediu în alte politici comunitare. Toate inițiativele privind politicile comunitare ar trebui serios evaluate din punct de vedere al implicațiilor de mediu.

􀂃 Cooperarea cu "piața" ținând cont de interesul consumatorului și de mediul de afaceri:

– producătorii nu trebuie doar penalizați pentru greșeli, ci și premiați pentru bune practici;

– consumatorii au nevoie de informație (ca de exemplu: Schema Europeană de Eco-etichetare) pentru a fi capabili să aleagă produsele puțin nocive pentru mediu;

– subvențiile publice periculoase pentru mediu trebuie oprite și industria trebuie să inoveze și să dezvolte noi tehnologii curate;

– implicarea cetățeanului prin ale cărui acțiuni zilnice este afectat mediul: utilizând o mai mare transparență a procesului de adoptare a deciziei și oferind informații practice cu privire la protecția mediului.

􀂃 O mai bună planificare a teritoriului. Comisia trebuie să dezvolte o bază de date privind utilizarea teritoriului și să ofere informații legate de cele mai bune practici.

Programul de Acțiune pentru Mediu (2001 – 2010) a identificat patru domenii care necesită o atenție deosebită:

A. Schimbările climatice. Obiectivul major este stabilizarea concentrațiilor de gaze cu efect de

seră din atmosferă la un nivel care nu provoacă variații anormale ale climei Pământului. Comisia considera ca acțiuni prioritare:

􀂃 ratificarea și implementarea de către statele membre a Protocolului de la Kyoto;

􀂃 reducerea emisiilor cu efect de seră cu 8% față de nivelul anului 1990, în perioada 2008- 2012.

Acesta reprezintă primul pas în atingerea obiectivului de reducere a emisiilor cu 70% și presupune restructurarea principalelor sectoare răspunzătoare pentru emisii cu efect de seră; energia, transportul și agricultura.

B. Protecția naturii și a vieții sălbatice. Obiectivele majore sunt:

􀂃 protejarea și, acolo unde este necesar, refacerea sistemului natural;

􀂃 stoparea pierderilor la nivelul biodiversității în cadrul Uniunii Europene și la nivel global;

􀂃 protejarea solului împotriva eroziunii și poluării.

Acțiunile – cheie identificate de către Comisie au în vedere implementarea legislației de mediu, propunerea de noi inițiative, inclusiv elaborarea unei strategii privind solul în Europa.

C. Acțiuni pentru mediu în raport cu sănătatea. Obiectivul: asigurarea unui mediu în care expunerea umană nu conduce la impact semnificativ sau risc pentru sănătatea acestuia. Printre acțiunile imediate identificate de către Comisie se numără:

􀂃 Realizarea unui sistem unic de gestionare a chimicalelor care să elimine cele mai periculoase substanțe și să efectueze un control riguros al utilizării pesticidelor;

􀂃 noi strategii care să aibă în vedere diminuarea riscului asupra sănă4 tații datorat poluării atmosferei și zgomotului.

D. Resursele naturale și deșeurile.

Obiective: asigurarea consumului durabil al resurselor regenerabile și neregenerabile și, "decuplarea" consumului de energie de creșterea economică prin creșterea eficienței. Comisia consideră că acțiunile – cheie pentru atingerea acestor obiective trebuie să urmărească noi inițiative în gestionarea deșeurilor, care să conducă la minimizare și apoi la reciclare, reutilizare, incinerare și, doar în final, la depozitare.

Pe plan internațional, Uniunea Europeană trebuie să aibă în vedere în relațiile externe problemele de mediu, inclusiv în domeniile privind comerțul, dezvoltarea, securitatea și, mai ales, să exercite presiuni pentru ca cele mai importante convenții globale de mediu (în special cele referitoare la schimbările climatice, conservarea biodiversității, chimicalele, deșertificarea) să fie implementate.

"Curățirea producției" este subordonată unei probleme mai generale, acea de a împăca cerințele creșterii cu cele ale exploziei demografice, ale protejării mediului și ale economisirii de resurse. Pe această direcție, eforturile depuse înseamnă:

• Trecerea de la abordarea de tip diluție sau tratare la abordarea de tip evitare, pe calea producției curate. Prima metodă înseamnă evacuarea poluanților în mediu plecând de la ipoteza capacității asimilative a acestuia de a dilua sau neutraliza impactul acestora. A doua, numită și tratare la capătul conductei, presupune colectarea poluanților în vederea separării, neutralizării decantării etc. cu depozitarea ulterioară a lor în alt loc. Întrucât aceste soluții nu rezolvă problema, sistemele naturale având o capacitate limitată de asimilare, nădejdea rămâne în producțiile curate. Pentru a forța evoluția lucrurilor într-o atare direcție, UNIDO a propus trecerea de la standardele ambiante la standarde ale încărcăturii totale de poluanți.

Primele stabilesc concentrațiile acceptabile ale diverselor categorii de poluanți și se adresează abordării de tip diluție sau tratare. Cele privind încărcătura totală de poluanți pleacă de la realitățile sfârșitului de secol XX; realități care, contrar presupunerilor, au devenit dramatice și au arătat că cercetările științifice s-au înșelat asupra consecințelor unor poluanți. Efectul de seră, încălzirea atmosferei, depozitările acide și cele care provoacă deteriorarea ecosistemelor acvatice dar și cele rezultate din accidente nucleare ca cel de la Cernobâl nu sunt decât câteva exemple că disiparea nu e echivalentă cu neutralizarea și că reducerea încărcăturii totale de poluanți, în mărime absolută , dacă se poate până la cota zero, reprezintă adevărata soluție.

• Substituirea combustibililor fosili (gaz, petrol) cu resurse regenerabile și nepoluante (biomasă, energie solară, eoliană, a mareelor etc.) în scopul, dublu, de economisire a resurselor neregenerabile și de reducere a emisiilor poluante pe unitatea de produs;

• Asigurarea ascendenței metodelor de prevenire a poluării față de cele de eliminare a ei. Un loc important, aici, revine eco-industriilor. Este cunoscut că dezvoltarea acestei ramuri a activității economice a cunoscut în ultimii ani ai deceniului XX o dezvoltare fără precedent. Vizând domenii de vârf ale științei și tehnicii aplicate eco-industria a oferit teren de concurență pentru trei mari competitori: Europa Unită, Japonia și SUA.

Eco-industria nu produce doar bunuri având menirea de a preveni poluarea. Sunt incluse aici și bunurile și serviciile destinate a măsura, limita sau corecta poluarea mediului. Se au în vedere echipamente și utilaje pentru tratarea apei, a deșeurilor, protecția armosferei, echipamente cu destinații speciale etc. O tendință manifestă în interiorul dinamicii eco-industriilor este cea de dezvoltare a producției de bunuri care ajută la prevenirea poluării. Se pleacă, aici, de la premisa că, odată poluat, mediul, indiferent din ce latură l-am privi, nu-și mai revine 100% la faza inițială, cu toate metodele de "curățire".

De aceea, dezvoltarea cu prioritate a industriei de prevenire a poluării cât și crearea, din start, a unor ramuri curate reprezintă soluția cea mai potrivită în lupta cu poluarea.O altă tendință, cu semnificație, este devansarea ritmurilor de creștere economică, în general, și a celor de dezvoltare a industriei, în special de către ritmul de creștere a eco-industriilor. Faptul relevă preocuparea insistentă manifestată azi în lume pentru problemele legate de mediu.

De altfel, severa legislație în domeniu, atât în Europa occidentală cât și SUA și Japonia obligă producția la adaptări și readaptări permanente. Măsurile de reglementare, administrare și contabilitate a mediului precum și normele de incinerare, transport, depozitare etc. a deșeurilor periculoase, emanație a unor instituții internaționale abilitate angajarează producția și desfacerea acesteia pe noi coordonate.

Fenomenul de globalizare ca și interdependențele crescânde dintre economiile naționale fac ca severitatea legislației antipoluante din țările dezvoltate ale lumii să se repercuteze asupra mediului economic și social al celorlalte țări. De altfel, aceasta este o a treia tendință ce se manifestă benefic pentru toți locuitorii Terrei. Chiar dacă țările dezvoltate, în funcție de problemele de mediu concrete cu care se confruntă și de legislația națională, se orientează spre specializarea într-un anumit segment al ecoindustriei, internaționalizarea piețelor pentru produsele eco-industriilor prin transferurile dintre țări și abordarea și asimilarea acestor bunuri de către țările mai puțin dezvoltate reprezintă, deopotrivă, o necesitate și o oportunitate pentru dezvoltare și gradul de ocupare a forței de muncă.

• Gestiunea ciclului de viață al produselor ar trebui să fie preluată în întregime de către industria producătoare. De la procesele de extracție a materiei prime si până la valorificarea deșeurilor rezultate prin scoaterea din uz a bunurilor finite managementul industrial trebuie să-și asume totala responsabilitate. Concură, la asigurarea finalității închiderii ciclurilor de materiale și produse după exemplul naturii, orientarea către surse regenerabile de energie, eliminarea evacuărilor de deșeuri până la cota zero, extinderea aplicării standardelor încărcăturii totale a poluanților în defavoarea standardelor ambiante și a tehnologiilor de depoluare la capătul conductei etc.

Tehnicile și procedeele pentru asigurarea producției curate sunt multiple. Fiecare proces tehnologic își are, din acest punct de vedere, specificitatea sa. Găsirea de înlocuitori pentru materiile prime și energia nerecuperabile, optimizarea unor parametri funcționali, proiectarea și reproiectarea bunurilor plecând de la cerințele unui mediu curat, reciclarea etc. nu sunt decât direcții comune ce pot căpăta forme și nume specifice în funcție de domeniul concret unde se aplică. Important este ca aceste măsuri să facă obiectul unor politici economice serioase; ca factorii de decizie să creieze cadrul juridic permisibil și sancționator al acestor măsuri; ca populația să fie conștientă de utilitatea lor pentru conservarea vieții pe pământ.

Imperativul unei agriculturi biologice rezultă din necesitatea înlăturării consecințelor negative ale unei gestionări predominant intensive a acestei activități. Nevoia unor performanțe comparabile cu cele ale industriei a indus, îndeosebi în a doua jumătate a secolului XX, practica unor metode care să scoată din pământ și animale maximum de randament. Apreciate strict sub raportul eficienței economice, rezultatele agriculturii intensive nu încântă în planul eficienței sociale, a consecințelor asupra vieții oamenilor, stării mediului, calității pământului, apei, pădurilor etc. Și nu încântă pentru că, pe lângă randamente economice înalte, agricultura intensivă înseamnă și: deteriorarea structurii naturale a solului, distrugerea bazei vitale pentru multe specii de plante și animale, poluarea solului și apei cu produșii chimici utilizați în suprafertilizări artificiale, schimbarea compoziției produselor agricole ca urmare a aceleiași măsuri și a tratamentelor chimice sau cu hormoni etc. Toate acestea se repercutează negativ asupra sănătății oamenilor și asupra costurilor; costuri de recuperare a sănătății și de readucere a

structurilor agricole și a produselor acestei ramuri la starea normală, naturală.

Soluția la consecințele negative ale agriculturii, numită de acum convențională, este agricultura biologică sau alternativă. Atât Europa apuseană cât și celelalte state dezvoltate au instituționalizat de mult această inițiativă. Mai mult, există chiar inițiative comume, aparținând unor țări aflate în spații continentale diferite.

Ceea ce se urmărește prin agricultura biologică este mai mult decât un echilibru al naturii; se vrea un circuit pământ-planetă-animal-om avînd ca scop final conservarea valorilor naturii și, prin aceasta, sănătatea omului. Spre a se atinge asemenea obiective, se acționează în direcții precum:

• creșterea raselor de animale și cultivarea soiurilor de plante rezistente la dăunători;

• creșterea fertilității solului prin folosirea îngrășămintelor naturale, dacă e posibil, obținut prin circuitul închis al respectivei exploatații agricole;

• diversificarea structurii de producție a exploatațiilor agricole;

• utilizarea de culturi propice fixării azotului în sol, fertilizării sau consolidării terenului

etc.;

• practicarea, planificată, atunci când necesitățile o impun, a sistemului de "pârloagă", pentru odihna și refacerea solului;

• utilizarea de preparate pentru tratamente, stropirii etc., obținute pe bază vegetală etc.

Așa cum întreprinderea, trivalentă este un model de urmat pentru a asigura dezvoltarea durabilă a industriilor, exploatația agricolă alternativă pare a fi soluția pentru a asigura același obiectiv în agricultură. Ea este o soluție la consecințele nedorite ale unei agriculturi care, de dragul randamentelor, a decuplat de la întreg diferite sectoare de activitate, specializându-le, eficientizându-le, dar dezintegrându-le. Prin exploatația alternativă se dorește realizarea unui proces în sens invers. Expresia faptică a acestei inițiative este ferma complexă, cuprinzând activități agricole multiple; cultura plantelor, zootehnie, piscicultură, sericicultutră etc. Pe această cale se asigură circuitul natural închis mult dorit: creșterea animalelor servește la valorificarea produselor vegetale după cum exploatațiile cu animale asigură îngrășămintele naturale necesare. Se adaugă la aceasta și alte avantaje:

• disiparea riscurilor specifice strictei specializări;

• posibilitatea petrecerii timpului liber la "curtea țărănească ecologică" sau a practicării agroturismului;

• economii de costuri privind navetismul, integrarea socială sau sănătatea (prin consumul de produse ecologice);

• mai buna protecție a biotopului, a mediului, a speciilor etc,;

• asigurarea, fără deplasări majore, de hrană completă, vegetariană etc.

Acestea, și multe alte motive, fac din prezența fermelor complexe, mixte, o prezență a peisajului agriculturii țărilor dezvoltate. Ferme fără sector zootehnic au devenit foarte rare în Europa apuseană. Poluarea și distrugerea naturii, mai grave în Europa ca niciodată, au impus și impun acest lucru.

Noul mod de consum, în linii mari, înseamnă:

• Reconsiderarea noțiunii de trebuințe plecând de la intercondiționarea dintre ele, modelul de consum și tipul de dezvoltare; plecând de la premisa că tipul de dezvoltare durabilă obligă la conștientizarea caracterului limitat al resurselor cunoscute și, de aici, la profilarea unui consum rațional, cu înlăturarea risipei și a falselor nevoi;

• Procesul de diversificare a trebuințelor, necesar și consonant cu progresul societății, trebuie scos de sub logica determinantă a maximizării profitului;

• Consumul și dimensionarea sa nu trebuie lăsate pradă ofensivei publicitare. Bunurile nu pot fi scopuri în sine așa după cum trebuințele satisfăcute nu trebuie să ducă la dependențe și constrângeri;

• Satisfacerea tuturor trebuințelor reprezintă un mod esențial de afirmare a personalității umane, în multiplele sale ipostaze: economică, politică, socială, culturală etc.

Pentru a le menține în limite suportabile, costurile externe trebuie evaluate spre a determina cât mai exact corecția, negativă, pe care trebuie să o aplicăm creșterii economice cu scopul de afla, astfel, mărimea unui PIB "verde", ajustat cu cheltuielile de combatere a poluării. Chiar dacă acest lucru nu este ușor de realizat și chiar dacă prețul plătit pentru creșterea economică nu poate primi atributele exactității, el trebuie totuși determinat. În realizarea acestui obiectiv se crede că piața este cel mai bun instrument.

În principiu, în materie de protecție a mediului, soluția pieței înseamnă două mari lucruri:

a) Instituirea mecanismelor concurențiale în alocarea resurselor;

b) Aplicarea principiului poluatorului plătește.

a.Concurența ecologică

Instituirea mecanismelor concurențiale și crearea, pe această cale, a unei piețe ecologice, nu înseamnă mutații radicale în paradigma pieței libere. Potrivit matricei obișnuite, menirea pieței este de a face ca, pe calea concurenței pe care o întreține, să determine ca resursele să intre în posesia celor care știu să le folosească cel mai eficient. Noutatea pieței ecologice ține de împrejurarea că eficiența folosirii resurselor nu este suficientă; trebuie ca ele să fie folosite fără poluare.

O asemenea piață poate fi incurajată și întreținută. Statul poate ajuta la alocarea selectivă a resurselor prin subvenții la importul de tehnologie nepoluantă, concesii (scutiri de impozite, facilități de import) etc. Dar, esențial, și important pentru România, statul poate ajuta și la o privatizare ecologică. Există deja o experiență în materie a țărilor OECD. Orice proiect de privatizare este însoțit de un "Program de conformitate" prin care se transferă noului proprietar cumpărător toate obligațiile referitoare la condițiile de mediu pe care trebuie să le respecte, riscurile ecologice la care se expune ca și costurile acoperitoare. Odată devenit proprietar, noul cumpărător ia act, pe cale contractuală, de prevederile legale privind protecția mediului pe care se obligă să le respecte.

Piața este socotită preferabilă măsurilor restrictive și atunci când, pe fundalul oferit de existența drepturilor de proprietate privată, se traduce într-un climat de negociere, climat în care poluatorul pare dispus să plătească pe cel aflat în suferință pentru a dobândi, astfel, dreptul de a-și crește dimensiunile producției. În condițiile în care și cel poluat beneficiază de un drept de proprietate individuală apare o piață a externalităților. Ronald Coase consideră că e posibilă o astfel de negociere și atunci când poluarea capătă dimensiuni globale. O țară, de exemplu, poate prini ajutor în schimbul abținerii de la despăduriri.

Dar cea mai directă cale prin care piața poate regla problemele poluării este cea a mecanismului prețurilor. Un preț liber care să reflecte toate cheltuielile antrenate de realizarea unui bun, inclusiv cele cu poluare, poate fi un semnal operativ și util pentru un comportament responsabil, pe multiple direcții. Dacă, de exemplu, obținerea de energie prin arderea cărbunilor se soldează cu ploi acide și efect de seră, prețul cărbunelui poate crește proporțional cu conținutul în carbon și sulf al acestuia. Se poate vorbi de succes atunci când prețul ridicat obligă pe producător să introducă și să utilizeze o tehnologie nepoluantă. Sau, în cazul licențelor de poluare, se poate crea o adevărată piață de cumpărare a acestora. Achiziția unei licențe permite firmei să polueze până la un nivel standard prestabilit. Cu cât nivelul său va fi mai ridicat, cu atât el va responsabiliza mai mult firma achizitoare în folosirea unei resurse.

Politica de preț promovată de guvernele țărilor lumii se confruntă însă cu o problemă, aceea a libertății lui. Analiștii în domeniu au ajuns la concluzia că "… prețurile la resursele naturale trebuie ridicate prin măsuri politice. Aceasta este prima țintă care trebuie atinsă. Pe de altă parte, lucru important de reținut, schimbările sectoriale cerute de dezvoltarea sustenabilă trebuie să se realizeze la costuri economice joase. Costuri înalte pot însemna o încetinire a procesului de creștere și, ca urmare, dezvoltarea poate deveni nesustenabilă".

Așadar, politica de preț poate întinde capcane. Dezvoltarea sustenabilă nu înseamnă stoparea creșterii, dimpotrivă. Iar susținerea creșterii nu e realizabilă în afara principiilor eficienței și, deci, a unor costuri reduse. Avantajele dobândite prin responsabilizarea față de mediu, pe caleaunui preț ridicat, trebuie să compenseze riscurile pe care același preț mare le poate avea asupra cadenței creșterii. Altfel, dezvoltarea durabilă își pierde suportul.

Programul european al schimbărilor de climă, elaborat în cadrul UE, prevede o serie de acțiuni, politici și măsuri la nivel comunitar, în ceea ce privește combaterea și prevenirea GES, între care menționăm ca prioritare următoarele: stabilirea unor scheme cuprinzătoare de comercializare (negociere) a CO2 în cadrul UE; revizuirea subvențiilor pentru energie în statele membre, ținând seama de compatibilizarea acestora cu obiectivele privind schimbările de climă; sprijinirea surselor reînnoibile de energie, printr-o directivă nouă și asigurarea unui suport corespunzător în procesul de liberalizare a pieței energiei; folosirea instrumentelor de piață, de exemplu, prin adoptarea de propuneri privind taxele pe energie și alte categorii de eco-taxe; promovarea economisirii energiei privind sistemele de încălzire/răcire a clădirilor; acordul de mediu cu industria privind eficiența energiei și reducerea emisiilor specifice; identificarea unor acțiuni punctuale de a reduce GES din aviație; intensificarea cercetării-dezvoltării și a coordonării cercetărilor în statele membre în domeniul schimbărilor climatice.

Toate acțiunile cuprinse în Programul european pot constitui și pentru România obiective particularizate la condițiile noastre, pe termen scurt, mediu și lung, în politica de combatere și prevenire a efectelor de seră, în concordanță cu rezultatele punctuale ale încheierii negocierilor la toate capitolele acquis-ului comunitar, inclusiv capitolul de mediu, unul dintre cele mai complexe și costisitoare.

În Programul european, ca de altfel și în programele adoptate la nivel național, are loc o îmbinare a instrumentelor pieței concurențiale cu cele de reglementare, standardizare, ceea ce presupune corectarea optimului privat al producției de bunuri și servicii poluatoare cu efect de seră cu costurile/ beneficiile marginale externe pe care acestea le generează, astfel încât să se atingă nivelul optim al producției respective din punct de vedere social.

Dacă, din punct de vedere social, schimbările de climă afectează starea de sănătate a colectivităților și capacitatea lor de muncă, din punct de vedere economic, cea mai mare implicație se referă la necesitatea creșterii finanțării măsurilor de combatere și prevenire a poluării, a investițiilor de mediu legate de reducerea GES.

Prevenirea și combaterea consecințelor negative ale schimbărilor climatice nu trebuie înțeleasă în sensul reducerii creșterii economice și a standardului de viață, ci mai degrabă ca un instrument absolut necesar de restructurare a modelelor de producție și consum actuale, pe baza creșterii eco-eficienței și a inovării tehnologice. Din acest punct de vedere, România dispune de însemnate rezerve de creștere a eco-eficienței. De exemplu, energointensivitatea PIB în țara noastră este de câteva ori mai mare decât în țările dezvoltate, iar gradul de recuperare a deșeurilor și materialelor refolosibile, de câteva ori mai mic. Evident, pentru reducerea decalajelor de eco-eficiență dintre țara noastră și țările mai dezvoltate este nevoie atât de înlocuirea tehnologiilor vechi și poluante cu unele curate, cât și de o serie de măsuri vizând politicile de mediu și mecanismele pieței, în cadrul unor scheme eficiente ale parteneriatului public-privat.

Primii pași către implementarea unei acțiuni naționale, unitare și îndreptate atât spre limitarea emisiilor de gaze cu efect de seră (GES), cât și asupra efectelor potențiale ale schimbărilor climatice care vor apărea indiferent de activitățile de limitare a emisiilor, s-au concretizat în Strategia națională a României privind schimbările climatice.

România a adoptat prin HG nr. 645/2005 această Strategie, reprezentând cadrul pentru implementarea politicilor României în domeniul schimbărilor climatice în perioada 2005-2007. Documentul a fost elaborat sub responsabilitatea Ministerului Mediului și Gospodăririi Apelor (MMGA), în colaborare cu alte ministere, prin intermediul Comisiei Naționale pentru Schimbări Climatice (CNSC). De asemenea, la elaborarea acestui document, Agenția Daneză de Protecție a Mediului a sprijinit MMGA cu asistență tehnică prin intermediul consultanților internaționali și sprijin financiar. Obiectivul general al Strategiei naționale privind schimbările climatice s-a concentrat pe două direcții: asigurarea îndeplinirii angajamentelor asumate de România în urma ratificării Convenției-cadru a Națiunilor Unite asupra schimbărilor climatice (UNFCCC) și a Protocolului de la Kyoto și, totodată, a obligațiilor privind schimbările climatice ale Uniunii Europene; elaborarea și implementarea obiectivelor și activităților voluntare ale României privind adaptarea la impactul schimbărilor climatice, reducerea intensității carbonului în economia României și utilizarea mecanismelor flexibile prevăzute de Protocolul de la Kyoto, pentru creșterea competitivității economiei românești.
Strategia prezenta beneficiile de mediu și economice ale României prin participarea la implementarea mecanismelor flexibile stabilite de Protocolul de la Kyoto, și anume Implementarea în Comun (JI) și Comercializarea Internațională a Emisiilor (IET), și stabilea abordarea României privind implementarea activităților în domeniul schimbărilor climatice, necesare în vederea aderării României la Uniunea Europeană și pentru participarea la Schema de Comerț cu Emisii a Uniunii Europene (ETS UE). Totodată, Strategia a reprezentat primul pas în domeniu, fiind urmată de elaborarea și adoptarea, spre sfârșitul anului 2005, prin Hotărâre de Guvern, a Planului național de acțiune privind schimbările climatice (PNASC) pentru perioada 2005-2007. Planul național de acțiune conținea acțiunile concrete necesare, inclusiv sursele de finanțare ale acestora și instituțiile responsabile, pentru a îndeplini obiectivele adoptate prin Strategia națională a României privind schimbările climatice (SNSC).

În ceea ce privește emisiile de GES în România, datele obținute au evidențiat faptul că emisiile totale nete de GES au scăzut cu circa 50% comparativ cu anul de bază 1989. Această scădere s-a datorat în principal reducerii producției industriale și restructurării economiei în perioada de tranziție spre o economie de piață. Totodată, și intrarea în funcțiune în 1996 a primului reactor de la Centrala Nuclearo-Electrică de la Cernavodă a avut un impact semnificativ asupra emisiilor de GES.

În continuare, cel mai important sector din punct de vedere al emisiilor de GES în România rămâne sectorul energetic. În toate sectoarele, cu excepția transporturilor, emisiile s-au redus. Au fost elaborate scenarii privind tendințele viitoare ale emisiilor de GES în România până în 2020, pornind de la Strategia de Dezvoltare Durabilă a României “Orizont 2025”. Scenariile au fost dezvoltate având la bază ipoteze privind creșterea PIB-ului și niveluri diferite de implementare a politicilor și măsurilor interne de reducere a emisiilor de GES. Din aceste scenarii reies următoarele concluzii:
– emisiile de GES în anul 2012 vor rămâne sub limita impusă prin Protocolul de la Kyoto, chiar și în ipoteza unei creșteri importante a PIB. Nivelul emisiilor poate să crească și după 2012;

– scenariul de referință indică faptul că emisiile de GES vor crește cu circa 2% pe an. Arderea combustibililor fosili în sectorul energetic rămâne cea mai mare sursă de emisii de GES, dar cea mai mare creștere procentuală a emisiilor se va observa în sectorul transporturilor;
– există un potențial însemnat de reducere a intensității carbonului în economia României. Și în sectoarele ne-energetice, există potențial de reducere a emisiilor de metan din sectoarele agricultură și managementul deșeurilor; în paralel, poate crește capacitatea de sechestrare a CO2 prin împăduriri și modificări de utilizare a terenurilor, iar emisiile de N2O pot fi reduse semnificativ în sectoarele agricultură și industrie.
Pentru o mai bună conștientizare a problematicii schimbărilor climatice în România, creșterea nivelului de cunoaștere privind vulnerabilitatea și adaptarea la efectele schimbărilor climatice în România va sprijini politicile preventive de adaptare, efective și eficiente din punctul de vedere al costurilor economice și sociale.
Guvernul României, mediul de afaceri și industria, ONG-urile, institutele de cercetare, autoritățile locale și consumatorii individuali, precum și toți cetățenii trebuie să participe la implementarea unei acțiuni naționale, unitare, pentru limitarea emisiilor de GES, cât și a efectelor potențiale ale schimbărilor climatice.

Conform ultimului inventar național al emisiilor de gaze cu efect de seră, finalizat la începutul anului 2008, la nivelul anului 2006, nivelul emisiilor de gaze cu efect de seră este cu circa 44% mai scăzut decât valoarea țintă prevăzută de Protocolul de la Kyoto pentru prima perioadă de angajament 2008-2012. Scăderea s-a datorat în principal reducerii producției industriale și restructurării economiei în perioada de tranziție spre o economie de piață. În conformitate cu proiecțiile emisiilor de gaze cu efect de seră pentru perioada 2008 – 2012, se așteaptă ca România să-și îndeplinească angajamentul de reducere cu 8% a emisiilor prevăzut de Protocolul de la Kyoto, fără măsuri suplimentare de reducere.

Prin urmare, datorită faptului că nivelul emisiilor s-a situat mult sub ținta asumată sub Protocol, prin politica promovată până în prezent în domeniul schimbărilor climatice, România nu și-a propus ținte de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră. În schimb, politica viitoare în acest domeniu, ce se va concretiza prin actualizarea Strategiei și a Planului de Acțiune, va avea în vedere recentele angajamente la nivelul Uniunii Europene: concluziile Consiliului European de Primăvară referitoare la "Pachetul de Energie și Schimbări Climatice", comunicarea Comisiei Europene "Limitarea schimbărilor climatice la nivel global pentru atingerea obiectivului de stabilizare a creșterii temperaturii globale cu maximum 2 grade Celsius – acțiuni până la și după anul 2020". De asemenea, se va ține seama și de rezultatele negocierilor la nivelul UE privind modul de repartizare, între statele membre, a sarcinii de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră.

Participarea României la Schema UE de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră (ETS UE) reprezintă o prioritate pentru MMDD. Schema de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră a fost concepută pentru a sprijini Statele Membre UE în atingerea obiectivelor de reducere a emisiilor de CO2 prevăzute de Protocolul de la Kyoto, într-o manieră eficientă din punctul de vedere al costurilor. România a transpus prin Hotărârea Guvernului nr. 780/2006, Directiva 87/2003/CE privind înființarea schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, precum și Directiva de legătură 101/2004/CE.

În vederea participării României la această schemă, a fost elaborat proiectul Planului Național de Alocare (NAP) pentru 2007 și perioada 2008-2012. Planul Național de Alocare este documentul prin care se stabilește numărul total de certificate de emisii de gaze cu efect de seră, ce urmează a fi alocate la nivel național și la nivel de instalație. Acest document, notificat pentru prima dată Comisiei Europene în decembrie 2006, a fost revizuit în ultimul semestru al anului 2007, ca urmare a recomandărilor facute de CE în Deciziile privind Planul Național de Alocare și a fost aprobat prin hotărâre a Guvernului în anul 2008 .

Este evident că efectele schimbărilor climatice care s-au produs sau urmează să se producă, din cauza emisiilor GES de până acum, nu pot fi decât în mică măsură contracarate de acțiunile ce se întreprind în prezent sau în perspectivă pentru reducerea concentrării lor în atmosferă. Menținerea poluării cu GES la nivelul actual sau reducerea lor, în următoarea perioadă, cu 10-15% nu va anihila efectele uneori ireversibile ale poluării anterioare și, implicit, ale producerii schimbărilor climatice în continuare. De aceea, este nevoie să se acționeze în egală măsură, pe de o parte, în direcția diminuării GES la niveluri sustenabile și, pe de alta, pentru identificarea și implementarea de măsuri de adaptare la efectele schimbărilor climatice.

Rezultatele cercetărilor întreprinse, ca și ale unor politici de mediu în acest domeniu evidențiază:

– necesitatea unei mai bune pregătiri de a combate, reduce sau îndepărta efectele fenomenelor meteo extreme;

– îmbunătățirea planificării urbane în sensul creșterii suprafețelor deținute de parcuri și grădini, ca și al utilizării unor materiale de construcții care ajută la menținerea sau crearea unor micro-climate mai răcoroase;

– adaptarea folosirii pământului la structuri climatice schimbate (plante rezistente la secetă și ger, sistem de irigații nepoluant, tehnologii de producere a ploilor artificiale și combatere a înghețului, combaterea deșertificării prin împăduriri și alte mijloace care, în unele țări, sunt folosite eficient);

– măsuri privind asigurarea unei stări de sănătate corespunzătoare, în condițiile meteo extreme (prevenirea maladiilor legate de temperaturi extreme, de excesul de umiditate);

– eficientizarea unor servicii pentru situații deosebite, de urgență și necesitate, vizând adaptarea și modernizarea acestora, prin dotări cu instalații, echipamente, aparate și logistică perfecționate, precum și capacitatea mai mare de prognozare mai verosimilă, pe bază de scenarii, în ceea ce privește riscurile schimbărilor de climă.

Pentru România, schimbările de climă reprezintă o mare provocare, ținând seama de faptul că, de regulă, țările bogate, dezvoltate se pot adapta mai eficient la aceste schimbări, pot face față mai ușor efectelor lor negative, spre deosebire de țările în curs de dezvoltare, care sunt mai vulnerabile și au o capacitate de combatere a sinistrelor și adaptarea mai scăzută. La nivel mondial, se recunoaște faptul că sărăcia constituie unul dintre cei mai puternici factori poluatori și că reducerea acesteia contribuie la însănătoșirea nu doar a mediului economic și social, dar și a celui natural, la generarea unor oportunități deosebite pentru afaceri și dezvoltarea umană.

Diferențele dintre deciziile de adaptare la schimbările de climă și cele de combatere a efectelor acestora vizează eșalonarea în timp a deciziilor politicilor de mediu. Reducerea emisiilor GES la cel mai scăzut cost social constituie o cerință de urgență maximă, în timp ce adaptarea la schimbările de climă care au efecte se va resimți la intervale de 30, 50 și 100 de ani, care permit perioade mai lungi pentru direcționarea dezvoltării unor sectoare și generarea de noi oportunități ale însănătoșirii mediului, eficienței afacerilor și dezvoltării umane.

Adaptarea în cele mai bune condiții la schimbările de climă presupune totodată o creștere a finanțării investițiilor în domeniul mediului. Deocamdată, starea de subfinanțare cronică în care se află acest domeniu, precum și utilizarea încă deficitară în multe cazuri a fondurilor interne și externe alocate constituie provocări reale, cărora va trebui să le facă față guvernarea confruntată cu amenințarea unei frecvențe și intensități tot mai mari ale fenomenelor meteo extreme.

CAPITOLUL IV

Concluzii

O schimbare climatică globală majoră este pe cale să se producă în acest secol, printr-o încălzire amplă și în ritm rapid (cu o creștere a temperaturii medii între 1,4°C și 5,8°C) creând probleme capacității de adaptare a omului (societății) la noile condiții. Efectele sale se manifestă deja prin fenomene meteorologice extreme, tot mai numeroase și mai virulente, răspândite pe întreaga suprafață a planetei (inundații, uragane, secete severe, caniculă ș.a.).

Reacția comunității internaționale s-a manifestat în mod divergent, prin documente și strategii mondiale diferite, respectiv: Protocolul de la Kyoto (1997), având ca obiectiv reducerea emisiilor de GES, și drept promotor UE și, respectiv, Acordul de la Vientiane (2005), urmărind promovarea tehnologiilor nepoluante, fără ținte precise și promovat de SUA și aliații săi.

Referitor la situația României se conturează din partea specialiștilor două poziții fundamentale. Prima (susținută de: dr. Ion Sandu, prof. Mircea Duțu ș.a.), care consideră că inundațiile din acest an se încadrează printre primele semne evidente ale schimbărilor climatice la nivelul României. Această concluzie este susținută și de caracteristicile relevate de analizele pertinente: caracterul excepțional, de viituri istorice și faptul că inundațiile din 2005 au avut cea mai mare durată în timp (aprilie-septembrie), fiind comparabile cu cele din 1615 (când a plouat zi și noapte în perioada 22 mai-26 iulie), 1618 (iunie-iulie) sau 1831 (mai-septembrie). A doua (promovată de prof. Ecaterina Ion-Bordei, dr. Roxana Bojariu), apreciază că evenimentele extreme meteorologice din 2005 nu pot fi puse în relație directă cu schimbarea climei; adăugate însă șirului de observații din ultimele decenii, ele sunt în acord cu tendința de accentuare a caracterului extrem al fenomenelor meteorologice.

Deși pentru România nu s-au facut încă estimări privind pierderile social-economice cauzate de schimbările climatice, există argumente care consideră că tendințele vor fi similare cu cele de pe plan mondial. Este necesară o cercetare aprofundată privind pierderile potențiale pe domenii și grad de risc pentru adoptarea măsurilor de combatere, integrate efortului UE.

Poziția oficialităților se exprimă în acceptarea tezei realității fenomenului schimbărilor climatice, care se manifestă deja inclusiv la nivel național și susținerea poziției UE în plan internațional. Strategia națională a României privind schimbările climatice (adoptată prin H.G. 645/2005) a vizat perioada 2005-2007 și se referea la asigurarea îndeplinirii angajamentelor internaționale asumate de țara noastră (prin Convenția-cadru și Protocolul de la Kyoto) și, respectiv, elaborarea și implementarea obiectivelor și activităților voluntare aferente.

Această primă analiză a implicațiilor schimbărilor climatice în țara noastră trebuie să fie continuată prin cercetări sistematice și dezbateri publice adecvate, care să fundamenteze acțiunea concretă pentru diminuarea efectelor și participarea responsabilă a publicului.

Ținând seama de implicațiile social-economice deosebit de grave ale schimbărilor climei, sunt imperios necesare creșterea rolului Ministerului Mediului în îmbuntățirea cooperării intra- și interinstituționale, ca cerință a asigurării integrării problemelor de mediu, în general, a celor legate de schimbările de climă, în special, în toate componentele economice și sociale ale dezvoltării durabile a României.
Ministerul Mediului trebuie să devină tot mai mult o instituție de sinteză, coordonatoare, menită să gestioneze atât situațiile de urgență, cât și prevenirea și combaterea cauzelor care conduc pe termen lung la schimbările de climă, în cea mai mare parte generate de sistemul actual de producție și consum, fără să țină seama de efectele negative pe termen lung asupra mediului și, pe cale de consecință, asupra societății și economiei.
Promovarea mecanismelor concurențiale în procesul tranziției României la economia de piață presupune, concomitent, cooperarea în domeniile economic, social și ecologic între diferiții agenți, persoane fizice și juridice, la nivel local și regional, pentru a menține și îmbunătăți calitatea factorilor de mediu.

Factorilor de decizie la diferite niveluri ierarhice de organizare economică și socială le revine un rol și o responsabilitate deosebită în asigurarea premiselor dezvoltării durabile a României, în concordanță cu Strategia Dezvoltării Durabile a UE. La ONU se urmărește fiecare stadiu al elaborării și/sau implementării strategiilor naționale ale dezvoltării durabile.

Crearea unui institut național de studii strategice de mediu a cărui menire să fie tocmai conștientizarea tuturor factorilor implicați și interesați din România în legătură cu avantajele, punctele slabe, oportunitățile și riscurile pe care le are problematica mediului în România pe termenele scurt, mediu și lung, într-o viziune multidisciplinară, reprezintă o necesitate stringentă.

Cadrul instituțional al protecției mediului în România necesită totodată crearea unui centru național pentru evaluarea tehnologiilor (National Center for Technology Assessment) care, în mod similar cu alte țări dezvoltate, poate funcționa în subordinea Parlamentului României, având ca principal obiectiv elaborarea unor studii de impact și evaluare a tehnologiilor noi și/sau în funcțiune, din punctul de vedere al cerințelor protecției mediului și dezvoltării durabile.

Un alt aspect care ține de mecanismul economic și social al combaterii poluării se referă la necesitatea reformării impozitelor ecologice (eco-taxele) astfel încât prețurile de piață să reflecte într-un “mod mai adecvat” întregul cost al dezechilibrelor economice ca urmare a creșterii producției și consumului. O altă entitate instituțională care va trebui să aibă impact direct asupra implicațiilor schimbărilor climatice în România este societatea civilă, care se află într-un stadiu incipient de afirmare. Conștientizarea rolului societății civile, în țara noastră, depinde, în ultimă analiză, de implicarea noastră a tuturor într-o problemă atât de importantă și urgentă cum este cea a dezvoltării durabile a României, pe cele trei componente de bază ale sale: economică, socială și ecologică.

Bibliografie

1. Ion Pohoață, Dezvoltarea durabilă, Note de curs.

2. Camelia Cămășoiu, Economia și sfidarea naturii, Editura Economică, București, 1994.

3. Victor Platon, Protecția mediului și dezvoltarea economică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997.

4. Vladimir Rojanschi ș.a. Economia și protecția mediului, Editura Tribuna Economică, București, 1997.

5. Mihai Manoliu, Cristina Ionescu, Dezvoltarea durabilă și protecția mediului, H.G.A., București, 1998.

6. Maria Popescu, Globalizarea și dezvoltarea trivalentă, Editura Export, București, 1999.

7. George Georgescu, Reforma economică și dezvoltarea durabilă, Editura Economică, București, 1995.

8. Nicholas Georgescu Roegen, Legea entropiei și procesul economic, Editura Expert, București, 1996.

9. Jean Marie Harribey, Le Développement soutenable, Economica, Paris, 1998.

10. David Pearce, Jeremy J., Warford, World Without End. Economics, Environment and Sustainable Development, Oxford University Press, 1994.

11. * * *, Sustainable Development, VUB Press, 1996.

12. Lucas Bretschger, Growth Theory and Sustainable Development, Bookcraft (Bath) Ltd., 1999.