Stabilitatea Geopolitica a Rusiei. Situatia Actuala Si Perspective

Introducere

Importanța și actualitatea temei analizate. Atât în lumea academică cât și în lumea politică, s-a vorbit și se tot vorbește despre stabilitatea geopolitică a Rusiei. Mapamondul a avut, are și va avea nevoie de Rusia – ca putere globală, și anume pentru stabilitate și echilibru. După destrămarea URSS-ului, Federația Rusă nu este geopolitic vorbind, – o continuitate a Uniunii Sovietice, dar încă mai păstrează aceleași principii, încercând să mențină o formă de organizare politică similară, conducând cu aceeași putere realistă și egoistă.

Rusia dorește să evolueze ca centru de putere într-o lume multipolară, alături de China și SUA, pentru a duce în continuare greutatea unui testament imperial. Dar ar trebui să țină cont de codițiile în care problemele de stabilitate federală devin mai complexe. De altfel, stabilitatea pare să fie unul din principalele scopuri ale politici externe. De ce stabilitatea geopolitică? Deoarece, Rusia, prin pozițiile pe care le are vis-a-vis de țările vecine, își va determina singură locul pe harta globală, obținând o stabilitate economică, politică, geografică cât și socială.

Ideia studierii aprofundate a subiectului este destul de sporit, deoarece, este o temă actuală și controversată pe scară largă, atât pe plan intern cât și pe plan extern.

Alegerea temei. Dat fiind faptul, că sunt studentă în cadrul departamentului de Relații Internaționale și Integrare Europeană, am fost motivată sa-mi aleg o tematică de politica externă și geopolitică ,,Stabilitatea geopolitica a Rusiei. Situația actuală și perspective”. Alegerea acestei teme pentru acest demers, este condiționată de faptul că, problema stabilității este una complexă și multilatarală, prin aspectele care o caracterizează și prin interconectivitatea cu alte domenii: geografic, economic, politic, și social – dimensiuni care o individualizează față de celelalte probleme globale actuale.

Scopul lucrării. Reieșind din gradul de cercetare a problemei, mi-am propus drept scop scoaterea în prim plan a principalelor tendințe privind poziția geopolitică a Rusiei față de statele ex-sovietice, drept urmare – menținerea stabilității geopolitice în zonă. Pornind de la cele întâmplate și a evinimentelor actuale în curs de desfășurare, unii analiști politici și geopolitici, se împart în două tabere: unii ce insistă pe stabilitate, iar alții confirmă instabilitatea politică, economică, geopolitică și socială a Rusiei. Pentru susținerea celor mai sus menționate, nu puține sunt exemplele în care Rusia își menține poziția. Dar totuși, nu ar trebui să trecem cu vederea, evenimentele actuale din Ucraina, în care Rusia a demonstrat încă o dată, care-i sunt principiile ce o caracterizează ca fiind un stat cu o politică stabilă. Însă, o simplă analiză individualizează faptul că Rusia este nu face altceva, decât își urmărește interesele, chiar dacă folosește principiile de natură realistă. Cercetarea se bazează în mare parte pe analiza evenimentelor ce stau la baza celor actuale, și creionarea perspectivelor de viitor. Voi încerca să găsesc argumente pertinente pentru evenimentele ce se petrec acum în spațiul ex-sovietic. Totodată în baza cercetării efectuate, voi face unele prognoze și voi evidenția principalele tendințe în evoluția geopolitică a regiunii analizate. Axa prioritară a studiului, va rămâne, însă, investigarea modalităților de folosire și aplicare a diferitelor principii de politica externă a Rusiei, pentru a genera poziția de stabilitate în zonă.

Ipoteza de cercetare – geopolitica Rusiei este stabilă.

Atingerea scopului propus, ține de realizarea următoarelor obiective de cercetare:

de a elucida mecanismul de aplicare a principiilor de ,,hard power”, „soft power” și a conceptului de ,,heartland” în politica externă și geopolitica Rusiei;

de a pune în lumină poziția Rusiei față de statele ex-sovietice pentru a-și menține stabilitatea geopolitică în zonă;

de a aduce argumente și a demonstra că acțiunile actuale ale Rusiei de a crea Uniunea Euroasiatică, vin întru contrabalansarea Uniunii Europene;

de a analiza cauzele care duc la nesoluționarea conflictului transnistrian;

de a formula generalizări și concluzii ce derivă din investigarea temei;

de a elabora ipoteze privind evoluția Rusiei ca actor geopolitic pe scena internațională, și în special în spațiul ex-sovietic.

Expunerea sumară a conținutului lucrarii ,,Stabilitatea geopolitică a Rusiei. Situație actuală și perspective” este alcătuită din două capitole și un studiu de caz.

Capitolul I întitulat ,,Principii geopolitice în baza cărora acționează Rusia”, este pilonul principal de la care pleacă ideia lucrarii mele. În acestă parte a studiului fac referire la teorii și concepte, în baza cărora se axează politica Rusiei, având drept scop menținerea stabilității geopolitice. Un aspect important în acest capitol va fi analiza geopolitică actuală a Rusiei, cu referire la poziția Rusiei în fostele state ex-sovietice, precum Ucraina și Republica Moldova (Transnistria).

Capitolul II este întitulat ,,Politica externă a Rusiei între deziderat și realitate”. Aici voi prezenta evenimetele actuale, și voi încerca să afirm sau să infirm ideea de contrabalansare între Uniunea Euroasiatică și Uniunea Europeană, între cele două rivale – Est și Vest.

Iar ulima parte a lucrării o constituie studiul de caz ,,Republica Moldova – problema transnistriană. Cauze a nesoluționării/nedezghețării conflictului transnistrian”. Procesul de negocieri folosit în calitate de instrument principal pentru soluționarea problemei transnistriene – „Formatul 5+2”, deocamdată nu a dat, încă, rezultate pozitive. Preferințele politice și aspirațiile părților în conflict se distanțează tot mai mult, Rusia făcându-se în mare parte vinovată de amânarea la nesfârșit o soluționării acestui conflict. Totodată, lipsește stabilizarea condițiilor geopolitice în zonă, necesare pentru soluționarea conflictului. În mod special, procesul reglementării transnistriene este influențat de ambiguitatea relațiilor politice dintre anumiți participanți la procesul de negocieri: UE – Rusia, Ucraina – Rusia, SUA – Rusia.

Suport teoretic. Pornind de la datele și de la analiza numeroaselor lucrări de specialitate am constat, că există foarte multe lucrări, în care aspectele generale, evoluția, amploarea problemei, în ceea ce o privește pe Rusia și situația actuală a țărilor ex-sovietice (care sunt afectate direct de această problemă) sunt amplu analizate. Și în egală măsură, în aceste lucrări lipsește sau este trecută cu vederea analiza unor aspecte, însă eu le voi da un contur în prezenta lucrare, și în special, în ceea ce privește stabilitatea Rusiei (economică, geografică, politică, etc.).

Totodată unii autori prezintă, deseori, scenarii pesimiste, iar unele analize făcute sunt puțin depășite. Prin urmare, ca punct de plecare în realizarea acestui demers științific, a servit faptul că, aceste dimensiuni sunt analizate independent și nu există o analiză exhaustivă a tuturor aspectelor ce țin de problema în cauză.

Suport metodologic. Metodele de cercetare care sunt aplicate în toate domeniile politice, au drept scop de a anticipa și soluționa problemele ce pot apărea pe parcursul desfășurării unor evenimente investigative sau cognitive. Pentru culegerea datelor, principala metodă folosită a fost metoda observării, ce este apreciată ca fiind metoda cea mai des utilizată în activitatea de cercetare. Iar pentru realizarea scopului și a obiectivelor propuse, a fost relevantă metoda comparativă. Comparația dintre diferite fenomene sau procese economice, geopolitice, demografice și sociale. Astfel, metoda comparativă permite efectuarea unei analize ce pătrunde în esența fenomenelor și dimensiunilor globale investigate. Prin urmare, aceasta este valoarea congnitivă primordială a comparației ca metodă de cercetare.

În cazul în care s-au stabilit relații de cauzalitate între procesele și dimensiunile studiate, s-a impus necesitatea de a aplica și alte metode de cercetare, și anume deducția. Aceste metode, oferă posibilitatea de a efectua investigații din punct de vedere a relației de cauzalitate dintre dimensiunile și aspectele investigate, atât de ordin economic, politic cât și geopolitic. Pentru generalizarea opiniilor diferitor autori și a prevederilor din documente, pentru argumentarea tezelor și concluziilor din această lucrare au fost aplicate și alte metode de cercetare: metoda analitică, metoda analizei și sintezei, metoda sistematizării, metoda variației concomitente, metoda analogiei etc.

Noutatea științifică și valoarea acestei lucrări sunt determinate de scopul și obiectivele ei, de analiza unor documente și lucrări actuale (evenimente din anul curent 2014), insuficient cercetate și puțin cunoscute, concluziile și recomandările înaintate cu privire la dimensiunile și problemele în cauză, și a modului în care acestea influențează situația de față. Prin urmare, îmi exprim speranța, că cercetarile și analizele efectuate în realizarea acestei lucrări, rezultatele la care s-a ajuns, cât și soluțiile propuse de mine privind poziția Rusiei pentru menținerea stabilității, vor fi valorificate si luate în considerare pentru elaborarea unor măsuri și a unor demersuri concrete la nivel instituțional.

Capitolul I Principii geopolitice în baza cărora acționează Rusia

,,Lupta rușilor pentru dominație mondială nu s-a sfârșit”

Alexandr Dughin

1.1 Aspecte generale . Teorii și concepte

Chiar dacă a trecut ceva timp de la colapsul fostei URSS, totuși, evenimentele de atunci sunt vehiculate frecvent în presa internațională și în revistele de specialitate, făcând prezente în mod curent unele teorii și concepte. În baza acestor teorii și concepte se pun în lumină principalele tendințe de evoluție geopolitică pe harta lumii, și în special, a statului rus. Conceptele de: ,,heartland”, ,,rimland”, ,,hard power”, ,,soft power”ce stau la baza stabilității geopolitice, actualmente, au trezit controverse între geopoliticieni și analiști politici. Rusia a moștenit o experiență impunătoare, iar actualul ei statut a fost consolidat în timpul Războiului Rece. Însă, în momentul de față, politica externă rusă are de confruntat o sarcină dublă. Pe de o parte, să creeze condiții externe favorabile pentru asigurarea unei securități puternice și a unei continuări cu succesc a reformelor interne, în scopul unei creșteri stabile, iar pe de altă parte, să asigure o participare pe măsură a Rusiei la formarea noului sistem de relații internaționale în epoca globalizării, fără a se mulțumi doar cu rol de ,,rezervor” de combustibili și materii prime. În noul joc global, Rusia, din totdeauna a fost un jucător puternic și activ pe scena internațională.

După integrarea Siberiei, Rusia coincidea cu conceptul geopolitic ,,heartland”, sau cum mai este numit ,,inima lumii”. Acestă teorie a fost una dintre cele mai importante din perspectiva geopolitică, fiind formulată și lansată de Halford J. Mackinder. El susține că pentru un stat, poziția geografică avantajoasă ar fi cea din mijloc, astfel din punct de vedere planetar centrul lumii se află în continentul Euroasiatic, iar în centrul continentului se află ,,heartland-ul”, care la rândul său este capul geografic pentru a controla întreaga lume.

Sub un context general, ,,heartland” este teritoriul cheie în limitele Insulei Mondiale (Asia, Africa și Europa). De asemenea, Mackinder a ierarhizat spațiul planetar printr-un sistem de cercuri concentrice. În centru se află heartland-ul, unde geografic este poziționată Rusia, apoi urmează zona care coincide cu spațiile de litoral ale continentului eurasiatic, numit ,,centura internă”. Aceasta după marele geopolitician, reprezintă zona cu cea mai intensivă dezvoltare a civilizației, corespunzând cu ipoteza istorică ,,teoria pontamică”, conform căreia, civilizația a apărut mai întâi pe malul râurilor și mărilor. Iar mai spre exterior urmează un alt cerc numită ,,outer crescent” sau ,,semiluna exterioară”, (vezi fig.1.1). Datorită acestei teorii, ne dăm seama că se exercită continuu o presiune asupra periferiei.

Fig. 1.1 Teoria Heartlan. Heartland-inima lumii, Rimland-zona de coastă, Insula lumii-teritoriul controlat de puterea maritimă

În descrierea efectuată de H. J. Mackinder, el spune că ,,datorită civilizațiilor care provin din axa geografică a istorie, aceste civilizații au un caracter autoritar, erarhic și nedemocratic, iar din regiunile ,,centurii insulare” au loc presiuni asupra Insulei Mondiale, acestea fiind expedițiile coloniale, care vin din afara Eurasiei și care urmaresc să echilibreze impulsurile de pe uscat, provenite din limitele interne ale continentului. În schimb, pentru această regiune sunt caracteristice caracterile formelor democratice, comerciale al politicii. Între aceste două impulsuri geografice diametral opuse, se află zona centurii interne, și anume această zonă suportă în permanență influiențe culturale absolut diferite”. Dat fiind spuse, aceste zone vin în susținerea afirmației lui Mackinder, și într-adevăr Rusia nu poate fi decât ceea ce este.

În viziunea lui Mackinder, istoria se rotește în jurul axei continentale. Acestă istorie se manifestă cel mai mult în spațiul ,,centurii interne”, în timp ce în ,,hertland” predomină liniștea, însă în ,,limitele externe” este un oarecare „haos civilizator”. El subliniază prioritatea ,,axei geografice a istoriei” în întreaga politică mondială și formula cu cea mai importantă lege a geopoliticii: ,,Cine deține Europa de Est deține Inima Lumii/ Cine deține Inima Lumii deține Insula Mondială/ Cine domină Insula Mondială domină Lumea”. Într-o altă formulă, Rusia nu este nici Orient, nici Occident, este ceva între aceste două. Față de Rusia-Heartland, celelalte state eurasiatice sunt riverane – numite ,,rimland”.

În replica ,,heartland-ului” lui H. Mackinder, geopoliticeanul Nicholas John Spykman lansează teoria ,,rimland-ului” (fâșia ce se întinde de la limita vestică a Eurasiei până la cea estică) – masa compactă de pământ a Euroasiei și a Țării Inimă (inima lumii), pe care o consideră prea vastă și greu de controlat. Țărmul are o mai mare importanță din punct de vedere strategic, deoarece beneficiază de numeroase căi de comunicare, 2/3 din populația lumii trăiește în zonele de țărm, deasemenea condițiile naturale și bogate sunt mai numeroase în aceste zone. Conform acestei teorii, zona ,,pivot” nu mai este Rusia, ci inelul din jurul acesteia, și atunci N. Spykman schimbă formula lui Mackinder afirmând: ,,Cine domină Rimland-ul domină Eurasia. Cine domină Eurasia, ține în mâinile sale destinul lumii”. Chiar dacă N.Spykman îl contrazice pe Mackinder, rimland-ul nu este altceva decât poarta de intrare spre heartland. Cu alte cuvinte, Rusia, a reușit să atingă această condiție în timpul imperiului sovietic, când practic, Rusia, controla toată Europa de dincolo de linia care leagă Stettin (Polonia) de Trieste (Italia). Bătălia pentru controlul lumii implică, de fapt, războiul geopolitic pentru controlul heartland-ului, al cărui deznodământ depinde de capacitatea folosirii rimland-ului ca armă de succes. Sigurul ei interes este să-și păstreze unicitatea față de cultura Vestului și tradiția Estului.

Această analiză, face deosebirile dintre marile puteri continentale și maritime, concluzionând, că rolul de regiune pivot în politică îl deține interiorul Eurasiei. În jurul acestui pivot sau inima lumii, se articulează toată dimanica geopolitică a planetei și orice mare putere continentală, care poate cuceri o poziție dominantă în zona pivotului, ar putea cuceri și lumea maritimă. La mod general, teoria heartland-ului a deschis perspectiva înțelegerii spațiilor globale, fiind de actualitate în analiza teoriilor globale.În susținerea acestei idei, Mackinder vorbește despre ,,heartland”(inima lumii), această zonă pivot este bogată în resurse naturale și deține o poziție cheie în ceea ce privește „comunicarea” între diferitele regiuni ale globului, datorită acestui fapt, el a stabilit aceste trei condiții pentru dominarea lumii. În linii mari, toate acestea coincid cu teritoriul Rusiei, iar eforturile acesteia sunt orientate spre realizarea unui scop.

Aceste teorii geopolitice adeveresc actualitatea. Rusia are o însemnătate unică în lume prin poziția sa în cadrul continentului euroasiatic (Eurasia). Aceasta are un rol de ,,punte” între cele două ,,subcontinente” și justifică dorința de integrare în civilizația mondială a Rusiei. Pe de altă parte, ea nu este nici Asia, nici Europa, ci Rusia propriu-zisă, fapt ce justifică excepționalismul acestei puteri mondiale. Contrar discuțiilor, Rusia va rămâne mereu pivotul unui imperiu, deoarece reprezintă o vastă masă continentală ce poate fi identificată cu însăși Eurasia.

În sistemul relațiilor internaționale, majoritatea evoluțiilor și repoziționărilor regionale, naționale sau globale sunt analizate în termeni de putere. Geopolitica însăși este concepția despre lume a puterii, este știința despre putere și pentru putere. Competiția pentru putere reprezintă pilonul principal al politicii internaționale, care adesea duce inevitabil la conflicte și tensiuni între actori. În contextul relațiilor internaționale, conceptul de putere definește capacitatea unui stat de a controla alte state, iar statele care au această abilitate sunt numite ,,mari puteri”.

Principalele paradigme teoretice ,,împart puterea ca resursă, și puterea ca manifestare. Conceptul de putere în secolul XXI, este reflectat de teoriile profesorului Joseph S. Nye, care împarte puterea hard (bazată pe resurse militare și coerciție), puterea soft (bazată pe atracție, resurse culturale, ideologice, etc.) și puterea smart (utilizarea puterii hard și soft în cadrul unei strategii de succes)”. De altfel, Henry Kissinger o numește ,,capacitatea unei entități de a-și impune voința asupra alteia.” N. Spykman a realizat o scară a determinării puterii, evidențiind 10 criterii, pe baza cărora trebuie determinată puterea geopolitică a statului, iar acestea sunt:

Suprafața teritoriului

Caracterul frontierilor

Volumul populației

Prezența/lipsa bogățiilor naturale

Dezvoltarea economică și tehnologică

Omogenitatea etnică

Nivelul integrării sociale

Stabilitatea politică

Spiritul național

Puterea financiară

Rusia întrunește în cea mai mare parte din aceste criterii, ceea ce o poziționează ca fiind o putere cu o însemnatate geopolitică. Ea a pășit în secolul XXI-lea conștientizându-și perfect propriile puteri, interese și rolul său pe arena mondială cu o viziune sigură a sarcinilor sale de politică externă și pe termen lung. Federația Rusă merge pe premisa: ,,De vreme ce am destul, de ce să nu am mai mult?” , și acest aspect ne vorbește de la sine. Pornind de aici, se individualizează câteva caracteristici speciale pentru puterea realistă.

Realiștii percep relațiile internaționale, în primul rând, ca pe o luptă pentru putere. Ei pun accentul pe resursele naturale, pe economie și pe puterea militară. ,,Rusia din totdeauna a promovat o politică agresivă față de fostele republici sovietice est-europene și caucaziene cu scopul de a le menține dependente de Kremlin”. Principalele obiective și direcții ale politicii externe rusești, este interesul de lungă durată a Rusiei de a-și transforma federația într-o putere globală și de a-și menține stabilitatea într-un sistem internațional multipolar. În cazul acesta, ei au folosit ,,hard power” – ,,forța militară, fiind factorul major al puterii hard și joacă un rol de stabilizare al relațiilor instabile”. Un exemplu ar fi acțiunile militare din Georgia, din anul 2008 și situația din Transnistria sau un alt exemplu sancțiunile economice (crizele cu Ucraina, criza vinurilor cu Republica Moldova și Georgia).

Soarta poporului rus și viitorul lor grandios, constă astăzi, în faptul că are un nivel suficient de înarmare, ca pe cale militară să-și apere suveranitatea față de singurul său dușman – SUA și blocul nord-atlantic (NATO). Un exemplu de folosire a puterii hard a Rusiei este războiul din Georgia, unde recurge nu doar la forța sa militară, ci și la coerciția economică. Totuși, în ultima perioadă, mai ales după revoluțiile din Georgia și Ucraina (Euromaidan), dar și unele schimbări de situație în alte țări din spațiul post-sovietic, administrația de la Kremlin a realizat că mijloacele tradiționale nu sunt suficiente pentru realizarea intereselor și mai nou încearcă să-și schimbe poziția.

În concluzie, suportul teoretic, conceptele și principiile teoriilor analizate vin în susținerea ideii, că Rusia are o poziție priviligiată, atât din punct de vedere geografic, cât și geopolitic. Și fără nici o sfială, se folosește de aceste atuuri în ceea ce privește instrumentele și principiile sale de politică externă. În dependență de cum vor evolua lucrurile pe scena internațională, Rusia va fi impusă să acționeze sau nu, în conformitate cu aceste ideii și principii geopolitice.

1.2 Poziția geopolitică actuală a Rusiei

Analiza geopolitică actuală a Rusiei nu poate fi realizată fără a lua în considerare tabloul global a poziției Rusiei în ansamblul geopolitic. Rolul planetar și importanța Rusiei, confirmă fără contraziceri eficacitatea geopolitică a acesteia. Statul rus, nu este un stat oarecare, Rusia, este una din țările continentului care se încadrează în principalele teorii fundamentale ale geopoliticii. Cum am precizat și în primul subcapitol, Rusia este Eurasia, uscatul, heartland-ul, sau ,,axa geografică a istoriei”. O asemenea importanță nu depinde de orientările ei politice, idiologice, ci de continentalitatea ei, care este soarta ei istorică, geografică și geopolitică și nu în ultimul rând, este o putere eurasiatică și nu poate fi decât ca atare.

Rusia are nevoie de menținerea acestei poziții pentru a nu-și pierde din puterea ei de lider, și de ceea ce a fost odata Uniunea Sovietică. Dacă Rusia nu-și exercită puterea pentru a crea o zonă de influență, atunci s-ar putea fragmenta la rândul ei. Astfel că, suveranitatea geopolitică și strategică a Rusiei, constă nu numai, în recuperarea teritoriilor pierdute, sau reluarea relațiilor de alianță cu țările Europei de Est, dar și prin includerea în noul bloc strategic eurasiatic a statelor Estului continental, fostele state sovietice. Pentru Rusia ,,coagularea geopolitică a Imperiului” este nu numai una din posibilele căi de dezvoltare, dar și o garanție pentru un stat independent pe continent.

În opinia mai multor specialiști, cursul unor posibile evenimente este ușor de prevăzut, dacă Rusia va alege o altă cale decât cea a coagulării imperiului, misiunea continentală a heartland-ului va fi preluată de noile state, însă acest fapt este inevitabil, deoarece controlul asupra continentului este de neconceput fără controlul asupra spațiului. Fie că, blocul islamic va încerca să integreze teritorii ale Rusiei de Sus, fie China va încerca să întreprindă un salt spre Nord (Kazahstan, Siberia de Est, Europa Centrală), se va mișca spre pământurile rusești – Rusia Apuseană, Belarusia, Ucraina ,,această nouă integrare continentală este inevitabilă, datorită faptului că însăși harta geopolitică a planetei se împotrivește unei orientări unipolare”.

Noua Rusie este dornică să se implice activ și direct în regiunile și zonele unde are interese de apărat, însă Kremlinul nu reușește, încă, să reintegreze spațiul fostei Uniuni Sovietice, după dezmembrarea acesteia. Astfel, guvernarea moscovită pare din ce în ce mai agresivă în direcția revizuirii structurilor organizaționale folosite pentru a domina spațiul post-sovietic. Chiar dacă un număr de factori de decizie și experți susțin desființarea Comunității Statelor Independente (Georgia s-a retras din CSI în 2008, iar Ucraina în anul curent, 2014), dar încă, mai rămâne de actualitate conceptul de ,,sferă de interes strategic” a Federației Ruse. Kremlinul apără cu fermitate acest spațiu post-sovietic împotriva oricărei intruziuni ostile, deoarece îl consideră ,,teritoriul lor geopolitic”. Principala preocupare este situația internă a câtorva state membre ale CSI, dar și a unor regiuni învecinate pentru a împiedica orice proces, care reprezintă o amenințare directă la adresa securității Rusiei sau poate modifica realitatea geopolitică din zona de interes strategic a acesteia.

Conform mai multor analize, CSI – ca structură menită să protejeze interesele Moscovei în spațiul ex-sovietic, și-a pierdut din relevanță, iar Rusia, în acestă situație este impusă să se concentreze asupra restructurării societății și întăririi CSI, concomitent să-și diversifice parteneriatele cu SUA și UE niște structuri mai viabile și mai de perspectivă. Drept urmare, politica Rusiei, cu privire la Estul Europei a fost regionalizată în patru zone: partea europeană a CSI, statele baltice, țările Central Europene și Europa de Sud Est, fiecare dintre aceste zone, pentru Moscova are o importanță aparte, și anume partea europeană a CSI este vizată pentru recâștigarea unei sfere de influență mai largă și pentru proiectarea puterii asupra Europei Centrale și Occidentale, iar statele baltice formează o ,,zonă tampon” în fața invadării de către Vest a fostelor teritorii sovietice.

Federația Rusă a avut și a jucat un rol semnificativ în perturbarea mediului de securitate și a ordinii în bazinul Mării Negre, prin exercitarea unei influențe atât directe, cât și indirecte în unele state formate după destrămarea fostei URSS ca actori statali capabili să influențeze situația din zona Mării Negre.

Fiind în prim plan această strategie, apare întrebarea: de ce Rusia, acordă o importanță deosebită arealului din partea europeană a CSI, și mai exact Ucraina și Republica Moldova? Care este scopul? Anume acest areal, deoarece bazinul Mării Negre și zona adiacentă acestuia reprezintă granița dintre culturi, religii, mentalități, ideologii și sfere de influență pe cât de multiple și individualizate, pe atât de diversificate și intercondiționate. Reprezintă un punct de joncțiune pentru rutele comerciale și regiunile bogate în resurse energetice. Totodată, în actualul context de securitate, Regiunea Extinsă a Mării Negre cuprinde, pe de o parte, entități statale aflate în diferite stadii ale procesului de tranziție către democrație și economia de piață, având niveluri de dezvoltare extrem de diferențiate și statute deosebite față de marile instituții euroatlantice integratoare, iar, pe de altă parte, spații și regiuni încă instabile și nesigure, supuse unor crize și conflicte aflate în derulare sau în stare latentă, insuficient soluționate, gata oricând să fie reactivate, capabile să genereze noi amenințări și provocări la adresa securității regionale și globale, deținătoare în schimb de importante resurse energetice și materiale strategice.

Valoarea strategică a zonei Mării Negre va continua să crească pe măsura conștientizării reale a importanței sale de către toți actorii politici cu interese în regiune, globali și regionali, și a definirii și aplicării unor politici specifice. Interesele economice, au transformat Bazinul Mării Negre într-o miză geostrategică disputată în marile capitale ale lumii. Rusia, consideră zona Mării Negre ca obiectiv strategic fundamental, de aceea își impune prezența militară în unele zone strategice riverane Mării Negre (Georgia-Abhazia, Osetia de Sud, Moldova-Transnistria, Ucraina- prin flota din Crimeea). Poziția geopolitică pe care a dobândit-o zona Mării Negre în ansamblul relațiilor internaționale demonstrează că această zonă a depășit faza în care putea fi considerată o zonă-tampon. Ea se dezvoltă în prezent mai degrabă ca o verigă majoră între arealul strategic euroatlantic și cel ce cuprinde Orientul Mijlociu, Marea Caspică și Asia Centrală. Zona Mării Negre se situează astfel în punctul nodal al celor două fluxuri strategice majore care – situate pe același traiect, dar evoluând în sensuri contrare – leagă cele două areale strategice. Este vorba, pe de o parte, de fluxul dintre producătorul de energie (Orientul Apropiat, Marea Caspică și Asia Centrală) și consumatorul de energie (comunitatea euroatlantică) și, pe de altă parte, de fluxul dintre producătorul de securitate (comunitatea euroatlantică) și consumatorul de securitate (Orientul Mijlociu și Asia Centrală). Scopul Rusiei, legat de zona Mării Negre, este ieșirea ei la mările calde. Litoralurile Rusiei, se învecinează doar cu mările reci, astfel, constituie un obstacol pentru dezvoltarea navigației maritime.

Totuși, pentru Rusia, ieșirea la mările reci ale Estului și Nordului, trebuie să se completeze cu ieșirea la mările calde ale Sudului și Vestului, astfel, din punct de vedere geopolitic, Rusia, va deveni cu adevărat ,,desăvârșită”.

În concluzie, bazinul Mării Negre și zona adiacentă acestuia, vor rămâne un spațiu activ din punct de vedere al evenimentelor politice, economice și chiar militare care ar putea afecta securitatea regională și globală. Potențialul conflictual existent în zonă, de la conflictele „înghețate“ la cele în stare latentă și în derulare, corelate cu existența unor grupări teroriste și elemente ale crimei organizate, precum și cu interesul crescând al unor actori statali și non statali față de resursele strategice din Caucaz, Asia Centrală și Orientul Mijlociu și de nevoia controlului accesului la acestea, va determina o concentrare substanțială de forțe, mijloace și, nu în ultimul rând, de investiții importante. În aceste condiții, este posibil ca, în următorii 10-15 ani, bazinul Mării Negre și zona adiacentă acestuia să devină nu numai element de dispută, ci și cheia securității regionale și continentale.

Focarele de criză/conflict din proximitatea bazinului Mării Negre vor continua să preocupe organismele internaționale de securitate și vor impune în mod deosebit intervenția unor forțe multinaționale de stabilitate dintre care nu pot lipsi forțele Alianței Tratatului Nord Atlantic.

1.2.1 Aplicabilitatea principiilor geopolitice ale Rusiei

În prezent este evidentă presiunea Rusiei asupra statelor post-sovietice, și nu doar și-a păstrat pârghiile de influență din perioada sovietică, dar continuă să-și consolideze poziițiile în aceste țări, marcate prin tensiuni ostile încercând să obțină beneficii economice și poziții de monopol. Politica rusească a devenit mult mai realistă decât era în urmă cu câțiva ani. Tentaculele puternice ale Kremlinului, tinde să acapareze în totalitate zonele în care are interese strategice. Aici mă refer strict, la Ucraina, care este pusă la colț în momentul de față, fiind în situația unei dileme. Ea fiind o miză uriașă pentru ambele tabere, motiv pentru care, rușii nu concep să piardă această partidă. Partea proastă este că și Transnistria joacă un rol important în srategia rușilor referitoare la Ucraina, de așa natură, încât să zădărnicească planurile occidentalilor, și ,,anume aceea de a muta cât mai aproape de granițele Rusiei, așa numitul ,,cordon sanitar”, formate de state-tampon, conduse de marionetele politice pro-occidentale.”

Având în vedere, ce s-a întâmplat privitor la Summitul de la Villnius, numit și Summitul Parteneriatului Estic, pe de o parte fiind în joc Occidentul, iar pe de o altă parte se află Rusia, unde este clar vizibil, că Rusia în acestă situație își aplică principiile, folosindu-se de ceea ce numim ,,hard power”.

Parteneriatul Estic, în formula asocierii politicii și integrării economice europene a vizat în primul rând Ucraina, după care Republica Moldova și apoi restul statelor post-sovietice. Faptul că Ucraina însemnă ,,primul sunet” al Parteneriatului Estic, este dovedit de către interesul pentru ,,Euromaidan” și situația politică internă ucraineană de după Villnius. Renunțarea Guvernului de la Kiev de a semna Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană, cu o săptămână înainte de summitul de la Villnius, a dat o tonalitate diferită discuțiilor și o diferită realitate geopolitică de după acest eveniment. În mare parte, acest eveniment este considerat un eșec al celui de-al treilea summit al Parteneriatului Estic. Presiunile mari ale Rusiei, au făcut ca să oprească, cel puțin temporar, semnarea acestuia. Singurele rezultate notabile ale Summitului de la Villnius a fost parafarea Acordurilor de Asociere cu Georgia și Republica Moldova.

Faptul că, Ucraina, era cu un pas înainte, în negocierea Acordului de Asociere, stimula eforturile integraționiste și deschidea o nouă perspectivă pentru soluționarea conflictului transnistrian. În urma acestor evenimente, UE, a pierdut competiția geopolitică în raport cu Rusia. Summitul de la Villnius nu a avut rezultatele dorite în cancelariile europene, dar cu toate impedimentele, UE, a reuși să cucerească simpatia cetățenilor ucraineni, după încercările de a deschide perspectiva unui viitor prosper în vecinătatea estică și denotă că, cetățenii ucraineni, vor solicita în continuare democrație liberală, europeană și vor pune presiuni pe propriile guverne, dacă nu vor implementa reforme care să consolideze democrațiile și să stimuleze dezvoltarea.

În urma celor întâmplate, Summitul de la Villnius mai este viu în piața din Kiev. Cetățenii au început să protesteze spontan în Kiev în răspuns la decizia guvernului ucrainean de a suspenda procesul de pregătire pentru semnarea Acordului de Asociere cu UE, numită ,,Mișcarea Euromaidan”, și care au condus de la mișcările pro-europene la anti-guvern în masă mai mare. După ce ucrainenii de pe Euromaidanul din Kiev, au reușit să răstoarne regimul pro-rus a lui Victor Ianukovici, centrul crizei din Ucraina s-a mutat în sudul țării, în Peninsula Crimeea, unde autorițățile cu autonomie sporită față de Kiev au cerut sprijinul Rusiei, iar pe srtrăzi patrulau trupe militare rusești, astfel că temerile comunității internaționale rusești s-au mutat de la un război civil în Ucraina la un conflict internațional cu Rusia. Și cum era de așteptat, Putin a aplicat o tactică cunoscută încă de la situația Georgiei din 2008, dar și din vechiul conflict cu Transnistria din 1992 – ,,o ocupație blândă”, cerută din interior, prin urmare, crearea artificială a unui conflict intern în Crimeea.

Rusia, va face tot posibilul să blocheze parcursul european, și nu va ceda foarte ușor, deoarece încă de la Revoluția Portocalie din Ucraina din decembrie 2004 și ianuarie 2005, a fost un moment când rușii au văzut evenimentele din Ucraina ca pe o încercare a SUA de a atrage Ucraina în NATO, pregătind astfel dezintegrarea Rusiei, ceea ce era și adevărat. După întâmplările privite de ruși ca pe o încercare americană de a le face rău, Moscova a adoptat o strategie a reafirmării sferei de influiență asupra regiunilor ex-sovietice. Pentru următoarea generație, pe apoximativ 10 ani de acum încolo principala preocupare a Rusiei va fi reconstituirea statului rus și reafirmarea puterii miltare în zonă, ceea ce nu putem spune ca nu au reușit ci din contra prin amenințările cu secesiunea populației de etnie majoritară rusă din Crimeea și Estul Ucrainei sprijinite direct de Moscova, sunt un nou motiv pentru care Ucraina nu se poate îndepărta politic de Rusia, împotriva eforturilor cetățenilor care își doresc ruperea relațiilor cu Rusia, astfel, ducând la activarea mișcărilor secesioniste din Crimeea și estul Ucrainei.

Într-o altă ordine de idei, influiențarea politică a incubat și interese de ordin economic, promovate ostentativ, la Kiev. Rusia a adoptat aici o politică de intimidare a Ucrainei, făcând aluzii fățișe la dependența de resurse. O altă strategie a Rusiei, este impunerea interdicțiilor pe bunurile ucrainenilor exporturilor de bomboane, carne, brânză, și nu întâmplător toate aceste restricții, este destul de clar că sunt din motiv politic, în contextul în care guvernul de la Kiev insista pe planurile de a semna un acord de comerț liber cu UE. Experții avertizează că situația geopolitică actuală, ar putea afecta serios comerțul ucrainean. Pentru Rusia, Ucraina reprezintă doar un punct startegic, deoarece președintele Putin nu va accepta niciodată o graniță comună cu o Europă, bazată pe principiile economiei de piață. Intențiile acesteia sunt limpezi, și anume, crearea unei zone-tampon care să se interpună influențelor Vestului.

Din punct de vedere economic, Rusia va căuta să reliefeze factorii decidenți la Kiev, cu privire la principiile doctrinei neocomuniste, de sorginte stalinistă, pentru a-și menține cu orice preț controlul asupra teritoriilor desprinse din fostul bloc sovietic. Harta geopolitică și geostrategică tinde să refacă perimetrul expansionist.

Indiferent de consecințele imediate, doar următorul summit al Parteneriatului Estic de la Riga din 2015, va face lumină asupra viitorului european al statelor din regiune.

Capitolul II. Politica externă a Rusiei, între deziderat și realitate

Uniunea Europeană vs Uniunea Euroasiatică

După sfârșitul Războiului Rece, și evenimentele care l-au urmat, pe plan politic și militar, au divizat suprafața geografică a continentului european în două tabere – o parte susținută de SUA, iar cealaltă de Rusia. Astfel, s-a născut o nouă ordine mondială și o nouă eră.

Traseul evoluției istorice a Rusiei, a fost unul extrem de interesant, în special, dimensiunea geopolitică. Federația Rusă, după prăbușirea Uniunii Sovietice, a devenit un actor instabil, dat fiind faptul că pe plan intern Rusia se confrunta cu noi provocări. Apoi, o dată cu venirea lui Vladimir Putin, ce a stabilizat politica internă și a preluat puterea, Rusia a început să se dezvolte încet și sigur, astăzi, fiind un actor de prim rang atât în Europa, cât și în Asia, și nu este exclus faptul că, maine poate deveni un actor global pe arena internațională.

După cele întâmplate, Rusia, nu-și mai permite să decadă încă o dată, dimpotrivă, încearcă să-și focalizeze toată puterea pe strategii geopolitice de lungă durată, pentru a-și menține poziția, atât în regiune, cât și la nivel continental.

Având, o poziție fermă și principii geopolitice bine fundamentate, Rusia are ocazia să se afirme, prin crearea unui ,,nou imperiu”, numit Uniunea Euroasiatică. Acestă idee de ,,uniune” poate fi considerată, ca fiind, o reacție a Moscovei vizavi de Uniunea Europeană, ca actor regional, dar și față de tendințele de extindere ale acestei organizații. Uniunea Euroasiatică gândită la momentul de față de Rusia, dar care urmează să fie creată în 2015, iar în 2020, se se înființeze o dimensiune economică. Pe lângă acestă dimensiune economică, există și o altă prioritate: membrii Uniunii Euroasiatice vor fi protejați de amestecul politic și militar din afară. De asemenea, statele membre vor adopta politici comune în ceea ce privește migrația și regimul vizelor. Acestă ,,uniune” tinde să devină un bloc economic format din state ex-sovietice și care să ducă la reducerea dezechilibrelor globale și să ajute la o integrare dincolo de “Marea Europă”. În privința creării Uniunii Euroasiatice, scepticii vorbesc despre refacerea imperiului sovietic. De fapt, această ,,uniune” va presupune libera circulație a mărfurilor, forței de muncă, căreia i se va adăuga libera circulație a serviciilor și capitalurilor.

Decizia de creare, ,mai poate veni și pe fundalul creșterii divergențelor, deja existente dintre politica de la Kremlin pe de o parte, iar pe de altă parte, reprezentanții statelor considerate de Rusia, ca făcând parte din zona sa de influență, cu scopul de a le controla. Exemple în acest sens, pot fi acțiunile și principiile geopolitice ale Kremlinului aplicate în: Moldova, Georgia și chiar Ucraina.

De la sine devine clar, că Rusia va deveni în cadrul acestei organizații regionale – Uniunea Euroasiatică, un centru decizional, iar statele viitoare membre, printre care și cele vizate de Rusia – Ucraina și Republica Moldova, vor avea rol de punte între Europa și Asia, maximizându-și astfel potențialul geografic, social, economic, politic, geopolitic, fiind cu un pas mai aproape de vestici. Având la bază principiile creării Uniunii Europene, Vladimir Putin, la rândul lui dorește crearea în cadrul Uniunii Euroasiatice a unei Zone de Liber Schimb, ce vor duce inerent către înființarea unei Comunități Economice, generând creșterea influenței statului rus în regiunea Euroasiatică, și facilitarea înființării unei uriașe piețe economice, și cu atât mai mult, o asociere politică, care poate deveni oricând militară, în beneficiul numai și numai al Kremlinului.

În comparație cu Rusia, Uniunea Europeană, a parcurs un traseu opus. După căderea Zidului Berlinului, și reunificarea Germaniei, Uniunea Europeană, s-a extins foarte mult ca: suprafață, populație, și nu în ultimul rând, putere economică, astfel, dintr-un jucător regional, se impune a fi un jucător continental cu o importanță majoră. Însă, după declanșarea crizei economice din 2008, și în urma efectelor acesteia asupra unor state membre UE, precum: Grecia (2010), Portugalia (2011), Spania (2012), Uniunea Europeană,a înregistrat un declin. Cauza acestui decalaj, fiind în mare parte asociat cu un grad crescut de scepticism față de principiile și politicile în baza cărora acționează principalele structuri și organisme comunitare – Parlamentul European și Comisia Europeană. Amenințarea cu disoluția încă persistă, chiar dacă în prezent, criza este mai puțin acută, în comparație cu anii precedenți (2010-2011), dar UE, este pe cale să-și piardă statutul de actor continental, în raport cu Rusia. Cu toate că multe state își doresc aderarea la Uniunea Europeană, Rusia, în momentele potrivite va da lovitura, Ucraina fiind un precedent. Astăzi, statul ucrainean în formatul său teritorial nu mai are nicio șansă să adere la UE sau la NATO. Datorită victoriei de la Kiev, Putin, nu se va opri aici, o dată ce a obținut controlul total asupra Crimeei, dar vor urma tulburări și în alte zone, majoritar rusofone, de exemplu, Republica Moldova-Transnistria.

Evoluția recentelor evenimente din Ucraina, au adâncit și mai mult confruntarea între Est și Vest. Anul 2014, este un an crucial, în ceea ce privește situația din Ucraina. Refuzul semnării acordului de asociere cu UE în toamna lui 2013, au continuat cu proteste extreme, care au diviyat populația în două grupe: pro ruși și pro europeni. Miza crizei din Ucraina, era Peninsula Crimeea. Jocul făcut, atât de Rusia, cât și de puterile europene a fost pe muchie de cuțit, însă, au dus la un moment favorabil Rusiei. Peninsula și portul din Sevastopol, reprezentând un centru de interes strategic pentru Rusia. Această situație, denotă faptul că Rusia urmează în totalitate principiile paradigmei realiste, în care prevalează puterea și propriile interese, iar instrumentul de bază este unul hard. Putin atingându-și scopul, Crimeea redevenind peste noapte teritoriu rusesc, prin anexarea accelerată a Peninulei Crimeea. Rusia, a obținut, exact ceea ce își dorea, și anume ieșirea la o mare caldă – Marea Neagră, ceea ce-i lipsea.

Actualmente, Vladimir Putin, contează mai mult pe forța militară. În baza celor afirmate de geopoliticeanul rus Alexandr Dughin, care susține că în sens militaro-strategic, ,,noul imperiu” poate fi creat pe baze reale, doar cu condiția forței nucleare a fostei URSS și a mai multor tipuri de armament, strategic și cosmic, în mâinile noului bloc euroasiatic. Condiția principală este, nu numai pentru capacitatea de acțiune a viitoarei organizări continentale, dar și pentru formarea ei, deoarece consolidarea noului ,,imperiu rus”, se va realiza, numai atunci, când Moscova va dispune de acest potențial strategic. Păstratrea echilibrului strategic între NATO și urmașa militaro-strategică a URSS și polul noului bloc euroasiatic – Rusia, face ca planurile politice ale ,,noului imperiu” să fie realizabile.

În prezent potențialul strategic al fostei URSS își păstrează comparabilitatea cu NATO în sfera înarmărilor nucleare, a submarinelor atomice, a unor programe militare cosmice, în dezvoltarea aviației strategice. Dar trebuie de luat în calcul un aspect important, și anume de îndată, ce acest echilibru se va deplasa univoc în folosul NATO, imperiul Euroasiatic va deveni imposibil, iar Rusia se va transforma pentru totdeauna într-o putere regională, și prin urmare își va reduce teritoriul, dar și sfera de influență.

O astfel de situație face proiectul euroasiatic dependent de potențialul și calitatea armatei ruse, și automat se poate trage concluzia, că armata, în asemenea condiții nu trebuie să depindă de situația politică actuală de la Kremlin. Dimpotrivă, potențialul și calitatea armatei, constituie baza întregii politici rusești. Structura armatei, trebuie să determine conturul general al acestei politici. Din moment ce se păstrează un anumit echilibru strategic, armata va rămâne factorul cel mai important în politica rusească, deoarece însuși autoritatea, statutul politic și viitorul ei politic depind în mod direct de forțele militare.

Situația militară depinde, într-un mod direct, de alternativa geopolitică. Dacă Rusia își vede viitorul ei în imperiu, în calitate de conducător și pol al noului bloc continental, ea trebuie să se orienteze, cu prioritate către înarmarea nucleară și strategică, în detrimentul formelor tradiționale de înarmare. Baza acțiunilor militare, în plan ,,imperial” se vor desfășura în perspectiva ,,războiului continental”. Prin urmare, va obține un rol deosebit rachetele intercontinentale, submarinele atomice, aviația strategică elaborate în calitate de alternativă a IAS (Inițiativa de Apărare Strategică).

Aceste tipuri de armament, depind direct de capacitatea Rusiei de a juca cartea geopolitică la nivelul continentului și prin urmare de a rezolva, în același timp, mult mai concret, problemele economice în colaborare cu regiunile dezvoltate ale Europei Centrale. Nu trebuie uitat, faptul că, tocmai ,,factorul nuclear, propus de SUA, ca un garant de apărare a occidentului și a democrației de totalitarismul sovietic, a fost forța motrică a economiei americane în perioada postbelică, în timp ce țările Occidentului, puternice din punct de vedere economic, dar slabe din punct de vedere militar și politic au fost nevoite să subvienționeze economia și industria americană în schimbul unei startegii”.

În prezent, Rusia, poate propune ceva asemănător Europei, fiind interesată în a contribui la maturizarea politică a acestor două ,,potențiale imperii” și nu de a le slăbi sau de a le supune unui control dur, ca în cazul dominației americane. Interesele naționale rusești actuale, constau în păstrarea cu orice preț a potențialului său strategic la nivel intercontinental, adică să rămână o superputere. Pentru asigurarea acestei condiții, ar accepta orice fel de compromisuri politice, geopolitice, economice și teritoriale. Păstrând potențialul strategic, orice concesie făcută astăzi va fi revizuită mâine în folosul poporului rus. Soarta Rusiei, și a viitorului ei grandios, va constă în faptul că, are un nivel suficient de înarmare, ceea ce-i va permite ca pe cale militară să-și apere suveranitatea și să riposteze față de acțiunile blocului nord-atlantic.

Interesul pentru UE din partea Rusiei, este de a realiza parteneriate strategice, deoarece este cel mai mare și mai apropiat vecin al acesteia. Strategia de securitate europeană, consideră Rusia, ca fiind un actor foarte important în problemele de securitate și geopolitică, atât la nivel regional, cât și la nivel global. Totodată, Kremlinul este preocupat de evoluțiile actuale din sânul UE, deoarece ea are nevoie de valorile democrației occidentale pentru consolidarea sistemului propriu de valori democratice. Cu toate acestea, inițiativele și eforturile Rusiei de până acum, poziția ei în cadrul C.S.I. nu este una sigură. Dat fiind faptul, că nu reușește să reintegreze spațiul fostei Uniunii Sovietice, de aceea, după părerea analiștilor, singurul potențial aliat al Kremlinului este UE. Unii analiști, spun că Uniunea Euroasiatică este o încercare a lui Vladimir Putin, de a refacere imperiul pierdut (decizie adoptată în noiembrie 2011, și se prevede că va începe să funcționeze din anul 2015). Dat fiind faptul că, Uniunea Euroasiatică, nu este altceva decât o reacție a Moscovei față de UE, care își propune o unificare în cvasitotalitatea granițelor fostei URSS.

Deși, i-a ca model UE, Uniunea Eurasiatică se va crea pe principii de funcționalitate și decizionale cu mult diferite. Procedura de vot din interiorul Uniunii Eurasiatice nu va fi consensul, precum în UE, ci dimpotrivă, fiecare stat va deține puterea unui vot proporțional  cu puterea sa economică, și astfel, este clar de înțeles că dintre toți membrii, Rusia va fi cel mai puternic stat din punct de vedere economic. Astfel îi va fi foarte simplu să obțină minoritatea de blocaj, atunci când o decizie nu îi va aduce un avantaj sau să obțină majoritatea necesară pentru ca o propunere să fie aprobată.

Un alt aspect este acela că, statele membre vor avea acces la piața energetică europeană mult mai ușor prin intermediul Uniunii Eurasiatice. Într-adevăr acest aspect este important, însă ceea ce nu este menționat, dar evident, este faptul că aceste state vor negocia și vor avea acces prin structurile rusești și doar cu acceptul statului rus, ceea ce va duce la o augumentare a poziției și așa strategice a Rusiei în Europa. Cel mai eficient răspuns din partea Uniunii Europene pentru a evita crearea unui astfel de competitor ar fi rezolvarea problemelor curente, adică restabilirea importanței monedei euro și a încredererii membrilor în structurile sale.

O altă decizie care va face Uniunea Euroasiatică să devină funcțională, este faptul că, după toate sancțiunile făcute de SUA și UE, la adresa Rusiei, acestea nu au făcut altceva decât să grăbească constituirea unui nou sistem economico-financiar Estic, care era preconizat pentru mai târziu (peste 10 ani). În urma acestor sancțiuni, președintele Rusiei, Kazahstanului și Belarusiei, au aununțat oficial instituirea unui organism economic formal și vamal al Uniunii Eurasiatice, care va fi accelerat și finalizat până în 2015. Pe de altă parte, uniunea va adopta o nouă monedă ,,altyn”, care era planificată să fie introdusă în 2025, dar din cauza sancțiunilor SUA/UE împotriva Rusiei, aceasta va apărea în decursul următorilor 2-3 ani. Totodată, nu trebuie să trecem cu vederea faptul că, implementarea unei monede noi, și folosirea ei de către un număr semnificativ de state vestice, va aduce prejudicii atât Statelor Unite, cât și UE. Deoarece implementarea unei monede noi, înseamnă restricționarea fluxurilor pe de o parte – de dolari, și de pe altă parte – de euro. Situații în care, cei doi actori SUA și UE au numai de pierdut, din punct de vedere economic. Acest lucru, denotă faptul că, Rusia este încrezută în forțele proprii și este dispusă să-și dezvolte un nou sistem de plată, conectat la sistemele de plată japonez și chinez, în detrimentul sistemelor de plată și circulația monedelor, care actualmente par a deține monopolul.

Principala diferență dintre aceste două o reprezintă contextul geopolitic. UE s-a format în timpul Războiului Rece, când o astfel de structură era necesară pentru a contrabalansa puterea politico-economică a blocului communist, iar Uniunea Euroasiatică, încă nu este funcțională, dar se reliefează în condițiile în care, Rusia se reafirmă ca putere regională și este interesată să-și instituționalizeze influența la periferie. Ambele sunt niște exemple de proiecte de integrare regională, și în acelați timp, ambele demonstrează limitele integrării, în condițiile în care statele din ambele blocuri își apără cu probitate suveranitatea din domeniile economic și militar.

Cel mai important, în opinia mai multor specialiști, este că ambele, se pot numi imperii, datorită faptului că structura imperială, depinde în mare măsură de prezența unor factori interni, de voința statelor membre de a influența procesul decizional al Uniunii, de a-i imprima o astfel de conduită, dar și de anumite elemente imperiale instituționale cu scopul de a controla direct sau indirect anumite zone, de a-și forma propriul sistem de periferii. Metoda imperială bazată pe dorința de extindere, expansiune teritorială, elemente care evoluează în timp, dar care își dorește să își păstreze natura de tip imperial.

Însemnătatea UE a crescut odată cu numărul statelor membre. Nimeni nu afirma că UE, este o structură perfectă, și că nu putem garanta că se poate menține într-o formă fixă, chiar dacă caracterul său este unul dinamic, de experimentare, de adaptare la noile riscuri și fenomene care aparla nivel european. Și totuși, Uniunea Euroasiatică, va rămâne o chestiune sensibilă pentru UE, care în acest moment se confruntă cu o serie de probleme, care pun sub semnul întrebării chiar și existența sa. Modul în care promovează Vladimir Putin, Uniunea Euroasiatică, este tipic relațiilor de forță caracteristice Kremlinului.

În cazul Ucrainei, care este impusă în situația de a alege între prioritățile oferite de UE, sau între privilegiile dobândite în baza obținerii statului de stat membru al Uniunii Euroasiatice. Balanța, în momentul de față, se află într-un echilibru sensibil, și se poate înclina într-o direcție sau alta, în raport cu asocierea sau neasocierea Ucrainei la UE. Cu tot efortul, UE și-a imaginat că un stat cu dimensiunile Ucrainei, va accepta, de dragul statutului, să-și deschidă piața în favoarea statelor europene și să facă cheltuieli suplimentare fără a primi ceva la schimb. În același timp, Moscova, îi oferea Ucrainei, un parteneriat economic, investiții masive și în mod special, gaze mai ieftine.

Și totuși, din punct de vederea geopolitic, Rusia, este o țară euroasiatică, o entitate care încearcă să depășească nivelul continental în care va absorbi valorile europene, dar va dezvolta un model politic și economic propriu. O altă direcție a politicii externe a Rusiei, este legată de zona asiatică, în special relațiile cu China, care este o superputere în devenire.

În concluzie, noile provocări și tendințe ale Rusiei, și dezideratul acesteia de a-și păstra hegemonia asupra statelor ex-sovietice, se materializează prin promovarea ideii de Uniune Euroasiatică, în defavoarea Uniunii Europene. Scepticii vorbesc, că înființarea UEA este doar un mit. Raportat la evoluția și extinderea graduală a UE, se impune de luat în calcul, imposibilitatea instituirii unei uniuni de asemenea proporții, într-o perioadă scurtă de timp. Dar totuși, toate acțiunile Rusiei, sunt îndreptate către realizarea acestei uniuni, având scopul de contrabalansare reciprocă a puterii, între cei doi mari actori. UE încearcă să evite Rusia, prin valorificarea unor noi căi alternative, concomitent, Kremlinul pentru a împiedica acest lucru, își extinde influența sa în regiunea Caucazului.

UE fiind conștientă de provocările la care este supusă, răspunde prin decizia de semnare a Acordului de Asociere cu statele din Parteneriatul Estic. Dar însumând toate acțiuniunile de înființare a unui organism euroasiatic, devine clar că Rusia dorește să-și asigure controlul economic, militar și geopolitic, ducând la o stabilitate în zonă.

III. Studiu de caz

Republica Moldova – problema transnistriană, cauze a nesoluționării / ,,nedezghețării” conflictului transnistrian

Anul 1991 a însemnat pentru Republica Moldova un început al statului independent și suveran, unitar și indivizibil. Dar obținerea independenței și realizarea primelor măsuri de consolidare a ei, materializate ulterior, prin adoptarea Constituției din 1994, nu au putut evita tulburările interne apărute după prăbușirea fostului Imperiu Sovietic.

Acțiunile forțelor politice secesioniste din Regiunile de Est ale Republicii Moldova au dus în cele din urmă la declanșarea unui război „nedeclarat”, nici de Rusia, nici de Transnistria, în care Moldova a intrat practic fără armată, fără armament și muniții. Un război fără pereche în lume, în care o țară, atacată de forțele armate regulate ale Rusiei și ale autoproclamatei “republici moldovenești nistrene”, s-a apărat folosind doar efective ale poliției moldovenești. Chiar dacă, operațiunile militare pe teritoriul Republicii Moldova au fost stopate, integritatea teritorială nu și-a găsit nici până astăzi o soluționare defenitivă. Situația expusă mai sus determinând în mare parte și starea actuală a republicii, care nu este altceva, decât o consecință a evenimentelor de atunci. Cu toate acestea, luând în calcul vechimea și importanța sa, conflictul transnistrean, o perioadă îndelungată, nu s-a aflat în centrul atenției societății din Republica Moldova, iar unele teme legate de acesta sunt tabuizate și azi. În societatea moldovenească nu există o înțelegere referitore la diagnosticul acestui conflict și, prin urmare, nu există nici un consens cu privire la căile și metodele de restabilire a integrității țării. Însă, pentru a putea aborda chestiunea soluționării conflictului transnistrean, este necesară formularea cu precizie a parametrilor acelei stări a statalității când conflictul va putea fi considerat soluționat, iar statul moldovenesc își va dobândi integritatea. Pe lângă gradul înalt de periculozitate pentru situația internă, conflictul transnistrean are un potențial de instabilitate regională: orice moment de tensiune în Transnistria riscă să se transforme într-un conflict regional cu implicarea altor state, în special al Ucrainei, României și Rusiei. Prin urmare, se impune implicărea organizaților internaționale în stabilirea unei ordini globale, în condițiiile în care conflictualitatea capătă o nouă dimensiune – mai rigidă, mai persistentă, dimensiune care permite amânarea pe o perioadă nederminată a soluționării acestui conflict (amânare care poate fi condiționată de mai mulți factori). Odată cu prăbușirea Cortinei de Fier s-a vorbit de destindere și dezarmare, de încredere și cooperare, așa zisul G7, prin chemarea Rusiei la participativitatea în Grup, devenind G8. Numai că totul a fost partea văzută a aisbergului. Războiul Rece a generat o pace fierbinte efervescentă și pluristatală, așa încât a fost nevoie de eforturi diplomatice istovitoare, ce n-au reușit să impună decât formule hibride, compromisuri care să amâne fie agonia, fie să mizeze pe rezolvarea de la sine a conflictelor. Ei bine, acele zone politico-administrative, au devenit și ele izvor de metaforă. Li s-a spus ,,conflicte înghețate”, cu gândul nu la o rezolvare a problemelor, ci la conservarea acestora, la amânarea escaladării, contându-se pe evoluția favorabilă a politicilor de alianță. În esență, conflictele înghețate se pot defini ca acele conflicte în care violențele etnopolitice suprapuse cu secesiunea duc la stabilirea de facto a unui regim care nu este recunoscut de comunitatea internațională și nici de statul din care s-a rupt. Odată cu încetarea violențelor și stabilirea unui status quo diferit de cel inițial, conflictul se consideră înghețat.

Făcând o mică paranteză la cele expuse mai sus, aș avea de adăugat faptul, că s-a recurs la folosirea termenului de „conflict înghețat”, imediat după încetarea rivalităților dintre cei doi poli ai lumii – dintre Est și Vest, cunoscută și sub denumirea de Război Rece. Particularitatea acestei conflagrații, precum și denumirea, provine de la faptul că toată această confruntare nu a atins punctul critic al luptelor armate. Această trăsătură, însă, nu poate fi atribuită conflictelor înghețate, denumite „înghețate” fiindcă nu au avut amploare, ci „înghețate” pentru că „după căderea comunismului, cadrul cooperării între statele aparținând blocului socialist a fost abrogat, fiind înlocuit de un sistem „înghețat” de securitate ale cărui principalele caracteristice au fost neîncrederea, lipsa cooperării în unele cazuri, suspicinea, competiția acerbă în toate domeniile, percepția statelor vecine ca potențiali inamici, cât și cea a determinării Rusiei de a-și recupera statutul de fostă mare putere și de a-și recâștiga influența în regiune”, toate aceste elemente constituie principalul argument în utilizarea determinantului „ înghețat”. 3.1 Încercări de soluționare a conflictului transnistrean

Declanșarea conflictului de pe Nistru la începutul anilor ’90 ai secolului trecut a fost o surpriză pentru comunitatea internațională, care nu realiza proporțiile și eventualele consecințe ale acestui conflict și care, la acel moment, nu a știut cum să reacționeze. Totodată, tânărul stat moldovean, împovărat, încă, de moștenirea sovietică și fără experiența diplomatică necesară, a fost atras în mai multe scheme de reglementare care, de cele mai multe ori, s-au dovedit a fi nereușite.

Demararea procesului de negocieri a fost o condiție imperioasă pentru trecerea controlată a conflictului transnistrean dintr-o stare incertă, într-o stare ,,înghețată”. Mai apoi, după ce părțile aflate în conflict, mediatori internaționali și garanții au semnat unele documente obligatorii, procesul de negociere s-a transformat într-un instrument prin intermediul căruia participanții amână luarea unei decizii favorabile lor pentru mai târziu.

Modificarea formatului de negocieri și alternarea lor s-au soldat cu o ,,înghețare profundă” a conflictului.

3.1.1. Anii ’90 – Planul Primakov

Perioada 1992-1996 este considerată de istorici și politologi, drept perioada postmilitară. De la primele intenții ale Chișinăului de a-și declara suveranitatea (1990) și apoi independența (27 august 1991), organele puterii locale nistrene, în strânsă colaborare cu șefii Armatei a 14-a sovietice și-au declarat, la rândul lor autonomia față de Chișinău și s-au plasat sub protecția militară și politică a Rusiei. Criza care a urmat a fost tipică pentru ceea ce a ajuns să însemne un „conflict înghețat” – escaladare militară – intervenție externă – încetarea focului sub auspiciile trupelor rusești de menținere a păcii – mini-crize provocate periodic între cele două entități.

Conflictul militar s-a desfășurat în 1992 și a durat șase luni și s-a finalizat – odată cu convenția încheiată între Boris Elțîn și Mircea Snegur la 21 iulie 1992. Prin acest acord s-a înființat o Comisie Unificată de Control (C.U.C), formată din reprezentanți ai Chișinăului, Tiraspolului, Federației Ruse și OSCE, care era însărcinată cu deținerea controlului efectiv asupra zonei de securitate, adică asupra localităților în care s-au desfășurat confruntări violente. Sarcina Comisiei a fost să identifice și să soluționeze potențialele conflicte. Comisia funcționa prin consens, ceea ce dădea Rusiei o pârghie majoră de influențare a deciziilor. Din acest motiv, Moldova nu a putut obține eliminarea forțelor armate transnistrene ce se aflau (contrar acordului din 1992) în zona de securitate, teoretic sub controlul exclusiv al forțelor de menținere a păcii.

Dorind să impulsioneze procesul reglementării ce intrase în impas, noul Președinte al Republicii Moldova, Petru Lucinschi, la numai patru luni de la instalarea în funcție, a semnat pe 8 mai 1997 Memorandumul cu privire la bazele normalizării dintre Republica Moldova și Transnistria, cunoscut și ca Memorandumul Primakov. Alături de Lucinshi și-au pus semnăturile liderul de la Tiraspol – Igor Smirnov, Președintele Federației Ruse – Boris Elțîn, Președintele Ucrainei – Leonid Kucima, cu toții în prezența Președintelui în Exercițiu al OSCE, Ministrului de Externe al Danemarcei – Niels Helveg Petersen, care avea calitatea unui reprezentat al organizației internaționale ce trebuia să „contribuie și medieze” soluționarea conflictului. Potrivit prevederilor memorandumului de la Moscova, Republica Moldova și Transnistria se angajau să-și „normalizeze relațiile” și să continue „stabilirea relațiilor juridico-statale” în componența unui stat comun, în cadrul frontierelor Moldovei Sovietice, conform situației din ianuarie 1990. Caracterul și principiile relațiilor respective urmau să fie definite în „statutul Transnistriei”, la elaborarea căruia părțile urmau să purceadă imediat după semnarea memorandumului, cu luarea în considerare a tuturor înțelegerilor de principiu convenite anterior. Anticipând discuțiile de rigoare asupra statutului propriu-zis, Transnistria obținea dreptul de „a participa la realizarea politicii externe a Republicii Moldova în chestiunile care afectează interesele ei”, deciziile respective urmând „să fie adoptate cu acordul părților”.

Chișinăul recunoștea, de asemenea, dreptul Transnistriei de „a stabili și de a întreține de sine stătător contacte internaționale în domeniul economic, tehnico-științific și cultural, iar în alte domenii – cu acordul părților”. Părțile își reiterau angajamentele de a nu recurge la forță sau la amenințarea cu forța, de a-și soluționa divergențele exclusiv prin mijloace pașnice.

Ele au salutat disponibilitatea Federației Ruse și Ucrainei de a fi „state-garante privind respectarea prevederilor statutului Transnistriei”, s-au pronunțat în favoarea continuării acțiunilor de menținere a păcii și elaborării de către toți participanții la negocieri a unui „mecanism de garanții”.

Acest document a fost unul asimetric, luând în calcul rezultatele, avantajând din punct de vedere politic, regimul de la Tiraspol în detrimentul autorităților de la Chișinău. Ulterior, diplomații ruși și reprezentanții transnistreni au utilizat abil prevederile acestui document de referință pentru promovarea propriilor modele de soluționare a conflictului. Expresiile de tipul „normalizarea relațiilor” sau „conducerea Republicii Moldova și Transnistriei” puneau pe picior de egalitate autoritățile de la Chișinău cu liderii de la Tiraspol, iar noțiunea confuză și controversată de „stat comun”, practic impusă de Primakov, oferea oponenților Chișinăului posibilitatea de a pleda în continuare pentru o „confederație moldovenească” sau o „uniune a două state suverane”. În memorandum nu se spunea nimic despre necesitatea respectării principiului suveranității și integrității teritoriale a Republicii Moldova. Singurul lucru pozitiv pentru oficialitățile moldovenești a constituit-o Declarația comună a președinților Federației Ruse și Ucrainei cu ocazia semnării memorandumului, în care se menționa că prevederile acestuia nu pot fi „interpretate sau aplicate ca fiind în contradicție cu principiul suveranității și integrității teritoriale a Republicii Moldova”, iar statutul special al Transnistriei urma să definească această regiune „ca parte componentă a Republicii Moldova, unită și teritorial integră”. Semnarea de către șeful statului ucrainean a memorandumului de la Moscova și a declarației adiționale vorbea elocvent despre interesul Kievului de a juca un rol mai activ în reglementarea diferendului transnistrean. Conform Memorandumului statul comun însemna frontieră comună, spațiu economic și juridic comun, spațiu comun de apărare, spațiu social comun. Sensul atât de larg acordat acestei noțiuni a condiționat apariția unor neînțelegeri .Și anume, au apărut problemele din cauza faptului că părțile în conflict au înțeles într-un mod particular definirea acestui statut comun.

Chișinăul concepe Moldova ca un stat unitar, suveran, cu organe centrale ale puterii, subiect unic de drept internațional, în cadrul căruia Transnistria posedă o largă autonomie regională. Iar Transnistria, la rândul ei, vede în statul comun o confederație a doi actori cu statut egal (inclusiv subiecți diferiți de drept internațional) care, prin acord, pot să decidă formarea unor organe care să aibă atribuții la nivel republican. Efectele Memorandumului Primakov au fost foarte des discutate. Un prim efect al acestui memorandum a fost că Transnistria a câștigat dreptul de a elibera documente vamale de export – nu mai era vorba de situația prin care Chișinăul tolera tranzitul vamal transnistrean și aplica ștampila vamală, ci ceda Tiraspolului integral dreptul de a folosi această ștampilă. De asemenea, unii politologi și speciliști în științe politice sunt de părere că anume acest memorandum a fost contextul prin care la alegerile parlamentare din februarie 2001 a accedat la putere Partidul Cominist, prezidat de Vladimir Voronin, care va avea o “ prestație” foarte bună în ceea ce privește consolidarea relațiilor moldo-ruse.

Indiferent de opiniile împărțite în legătură cu acest memorandum, un lucru este cert,că această perioadă a fost una destul de controversată, în care Republica Moldova a făcut o serie de concesii, în dorința sa de a rezolva conflictul transnistrean. Pe de altă parte, liderii transnistreni, încurajați și sprijiniți de Rusia, au reușit să blocheze și să îngreuneze și mai mult procesul de reglementare, ceea ce a dus la încercări noi de reglementare a conflictului transnistrean, dovadă fiind cele ce urmează a fi expuse în acest capitol.

3.1.2. Memorandumul Kozak

Victoria comuniștilor moldoveni la alegerile parlamentare din februarie 2001 și alegerea lui Vladimir Voronin în calitate de președinte al țării au pus începutul unei perioade calitativ noi în procesul de reglementare. Noua conducere de la Chișinău a întreprins o serie întreagă de măsuri menite să demonstreze o voință politică mai hotărâtă și mai pragmatică, decât cea din trecut, în scopul urgentării soluționării definitive a problemei Transnistriei, inclusiv prin luarea în dezbateri a unor paradigme politice noi. În acțiunile sale, președintele Voronin miza cel mai mult pe sprijinul Federației Ruse, a cărei conducere trebuia să aprecieze înalt demersurile politice făcute în campania electorală în favoarea atribuirii limbii ruse a statutului de limbă de stat, a aderării la Uniunea Rusia-Belarus, a disponibilității pentru concesii și compromis în reglementarea conflictului. În dorința fermă de a depăși cât mai repede conflictul transnistrean cu o implicare mai activă a factorilor internaționali, în condițiile unei aversiuni generale a societății moldovenești față de controversatele modele de federalizare a țării ca posibile scenarii de reglementare a conflictului, V. Voronin inițiază în vara lui 2002, discuții largi și temerare pe marginea unor proiecte, la baza cărora urma să fie pusă așa-zisa concepție de „federație asimetrică”. Potrivit proiectului în cauză, la pregătirea căruia au fost antrenați experți din partea Chișinăului, Tiraspolului, OSCE, Federației Ruse și Ucrainei, regiunea transnistreană urma să obțină prerogative caracteristice subiecților unor federații cunoscute, dar nu în baza unui acord cu alți subiecți federali, ci a unui act constituțional care urma să fie aprobat în cadrul unui referendum. Ca rezultat, un proiect de statut pentru Transnistria de acest gen a fost elaborat de un grup de experți internaționali sub egida OSCE și a fost prezentat în iulie 2002 la Kiev. Proiectul în cauză, care reprezenta un model de distribuire a prerogativelor între Chișinău și Tiraspol inspirat/preluat din Constituția Federației Ruse, a fost salutat în principiu de oficialitățile moldovene, dar a fost respins de administrația de la Tiraspol. În aceste circumstanțe, în noiembrie 2003 a apărut „Memorandumul cu privire la principiile de bază ale construcției de stat a statului unificat”, care a avut o rezonată puternică în „spațiu și în timp”. Cunoscut bine și ca „Memorandumul Kozak”, după numele principalului său autor – Dmitri Kozak, acest nou plan rusesc a devenit cu timpul unul dintre cele mai controversate scenarii de reglementare a conflictului transnistrean, de care Moscova practic nu s-a dezis până în prezent.

Acest proiect de Constituție pentru viitoarea federație moldovenească a fost propus direct Moldovei, fără acordul OSCE, ceea ce a făcut clară intenția Federației Ruse de a nu implica în nici un fel comunitatea internațională și de a păstra problema în cadrul CSI – ceea ce din start a creat suspiciuni. Conform prevederilor din documentul în cauză, care, în esență, constituia o materializare a ideii „statului comun” lansată de Primakov, problema transnistreană urma să fie soluționată definitiv prin „transformarea organizării de stat a Republicii Moldova în vederea edificării pe principii federative a unui stat unic, independent și democratic, definit în teritoriul frontierelor RSS Moldovenești la situația din 1 ianuarie 1990”. În plus, prevederile militare ale acestui plan puneau în evidență obiectivul central al Federației Ruse: menținerea controlului militar asupra Transnistriei. Republica Moldova urma, conform planului, să fie demilitarizată. Documentul este, însă, destul de neclar în privința demilitarizării totale, trupele rusești putând totuși să primească dreptul de a rămâne în Transnistria pe o perioadă nedeterminată. De asemenea, planul Kozak nu includea nici un fel de garanții internaționale, fiind bazat pe o relație directă Rusia – Moldova, în spiritul conduitei Moscovei în near-abroad. Este de observat că planul Rusiei nu era direcționat înspre rezolvarea conflictului, ci înspre conservarea unei stări de lucruri conflictuale. Planul ar fi făcut foarte ușor ca Moldova să fie considerată responsabilă pentru nerespectarea unui document semnat „de bună voie”, iar rolul comunității internaționale în rezolvarea conflictului ar fi fost nul. În esență, conform planului Kozak, Rusia urma să schimbe Constituția, Parlamentul, Președenția, anulând Forțele Militare, impunând rusa ca limbă de stat și pregătind terenul pentru separarea Transnistriei și a Gagauziei, cu două minoritați dictând majorității.

Totuși, acest Memorandum nu a fost semnat, datorită, unor prevederi apărute în ultima noapte la insistența Federației Ruse, dar și datorită protestelor venite din partea partenerilor internaționali și a opoziției locale. Nesemnarea acestui document, deși a dus la tensionarea relațiilor moldo-ruse, a salvat totuși Republica Moldova de o soluționare falsă, care ar fi transformat-o într-un stat incapabil să-și rezolve problemele interne și dependent, în mod direct, de Rusia.

3.1.3. Propunerea Belkovski

Eșecul adoptării Memorandumului Kozak nu a însemnat și sfârșitul inițiativelor rusești, observându-se în continuare un „insistent“ interes de implicare în soluționarea conflictului transnistrean.

Astfel, că la Odesa, pe țărmul Mării Negre, în perioada 22-23 martie 2004, la o „masă rotundă”, organizată de Institutul Național pe Problemele Securității Naționale de pe lângă Consiliul Securității și Apărării Naționale al Ucrainei, în colaborare cu Filiala Regională a Fundației „Friedrich Ebert” la care au participat reprezentanții organizațiilor neguvernamentale, institutelor specializate și structurilor de stat ale Moldovei, Ucrainei, Belarusului, Transnistriei. Belcovski și-a lansat aici propunerile privind Transnistria. În iunie 2004, la Tiraspol și București, directorul Institutului pentru Strategie Națională al Rusiei, Stanislav Belkovski și-a prezentat controversatele teorii privind rezolvarea conflictului transnitrean. Proiectul său prevedea desființarea Republicii Moldova ca stat, prin recunoașterea dreptului Transnistriei (care, potrivit lui Belkovski, este formată numai din teritoriul din stânga Nistrului,fără Bender și satele Chițcani, Kremenciug și Protiagailovca), la autodeterminare și trecerea a ceea ce a mai rămas din Basarabia în componența României.

Practic emisarul rus formula un fel de barter inedit: Transnistria contra Basarabia. Adrian Severin, Teodor Meleșcanu, generalul Mircea Chelaru, fost șef al Marelui Stat Major al Armatei Române, au supus unei critici dure acest plan, numit atunci “exotic”. La prima vedere planul lui Belkovski părea a fi acel lucru pe care l-a așteptat Basarabia atâta timp, unirea cu România. Însă, planul rusesc, aparent favorabil României, cuprindea mai multe capcane. Dacă ar fi fost acceptat, Planul Belkovski crea probleme României, în drumul său spre integrarea europeană, prin integrarea bruscă a unui teritoriu instabil din punct de vedere geostrategic și a unei populații sărace, a unei administrații de tip post-sovietic, cuprinsă de corupție endemică și ineficiență.

Proclamarea unui stat transnistrean independent, fără a fi rezolvată problema arsenalului militar, ar fi adus NATO și UE în vecinătatea directă cu un fel de Kaliningrad la Marea Neagră. De asemenea, inițiativa moscovită developa perspectiva neo-imperială a Rusiei, din moment ce se discuta despre soarta unei entități statale recunoscute internațional, Republica Moldova, fără ca aceasta să fie consultată.

Planul Belkovski era de fapt un „fruct otrăvit” oferit României într-un moment critic al integrării sale europene, înaintea finalizării negocierilor de aderare, și care datorită autosesizării Autorităților de la Chișinău și București nu a fost aprobat și ratificat.

3.1.4. Planul ucrainean – Iușcenco

În perioada imediat următoare, după confuzia cu Memorandumul Kozak și Propunerea Belkovscki, a urmat o perioadă de confruntări, când identificarea soluțiilor pentru conflictul transnistrean a fost transferat înafara procesului de negocieri. Pe acest fundal, în anul 2005, în procesul de reglementare a conflictului transnistrean au început să se manifeste mai activ Uniunea Europeană și Ucraina. Extinderea UE și instalarea frontierelor sale de Est pe Prut, care s-a produs ulterior – la 1 ianuarie 2007, a contribuit esențial la sporirea interesului Bruxelles-ului față de Republica Moldova și, implicit, față de conflictul transnistrean, perceput ca un focar periculos de tensiune pentru întregul continent.

Între timp, după victoria „coaliției portocalii”, Ucraina a început să joace un rol mult mai important în regiune, mai ales, după prezentarea planului Iușcenko.

În Planul ucrainean existau și unele clauze preluate din documentele anterioare, începând de la Memorandumul Primakov din mai 1997. Desigur, în unele locuri accentele au fost deplasate esențial, însă, în cele mai multe cazuri prevederile au fost „împrumutate“ practic mot-à-mot. Astfel, reacțiile nu au întârziat să apară. Abordarea problemei Transnistrene în Planul Iușcenko era bazată pe aceiași schemă eronată de percepere a conflictului, impusă pe parcursul mai multor ani de către Federația Rusă, și care pornea de la ideea că fenomenul cunoscut sub denumirea de „conflict Transnistrean” este unul intern, și că populația din Transnistria este „parte” în conflict.

3.1.5. Planul Voronin

După lansarea Planului Ucrainean și discuțiilor contraversate asupra prevederilor acestuia progresele în reglementarea problemei transnistrene nu au încetat să apară, astfel, la 22 iulie 2005, la inițiativa lui Vladimir Voronin, Parlamentul de la Chișinău a adoptat o lege organică ce conține (pentru prima dată din 1992) principiile rezolvării conflictului transnistrean ( Anexa ). Acestea sunt inspirate, în primul rând, din propunerile societății civile enunțate în 2004 și se bazează, mai ales, pe principiul celor „3D”: democratizare, demilitarizare, decriminalizare. Toate aceste evoluții sunt semnificative, deoarece, până acum, scopul negocierilor cu Transnistria era partajarea puterii între cele două entități. Această lege încearcă să mute centrul de greutate al negocierilor dinspre CSI spre spațiul european de securitate și democrație. Inițierea acestei legi a fost însoțită de adoptarea altor prevederi care vizează reforma unor instituții precum Serviciul Securității Statului, Camera de Conturi etc. – reforme cerute de UE prin intermediul Planului de Acțiuni UE – Republica Moldova.

Legea adoptată în 2005 este primul semn al unei concepții coerente în tratarea problemei Transnistriei. Ca rezultat, UE a fost antrenată în rezolvarea problemelor din regiune prin instituirea Misiunii Uniunii Europene de Asistență la Frontieră în Moldova și Ucraina (EUBAM) la 30 noiembrie 2005.

Puțin mai devreme, începând cu septembrie 2005, a fost extins formatul de negocieri în formula „5+2” prin includerea Uniunii Europene și SUA în calitate de observatori, ceea ce a deschis perspective promițătoare în eforturile de identificare a unei soluții adecvate pentru conflict. Însă, din cauza comportamentului obstrucționist al reprezentanților regimului de la Tiraspol, sprijiniți de diplomații ruși, după cinci runde de negocieri în formatul „5+2”, în februarie 2006, ședințele formale au fost suspendate. Transnistria, susținută de Rusia, a demarat pregătirile pentru organizarea, în septembrie 2006, a unui referendum în cadrul căruia populația urma să aleagă între posibilitatea de unificare cu Moldova și independență, aceasta presupunând aderarea ulterioară la Federația Rusă. Anticipând rezultatele referendumului, în august 2006, la Summitul CSI, președintele Voronin propunea președintelui Putin așa numita „abordare la pachet a soluționării conflictului“. Se poate afirma că, din august 2006, eforturile Chișinăului s-au centrat într-o măsură mai mare asupra unui dialog activ moldo-rus, în format ,,1+1”, care, însă, nu a făcut decât să îngreuneze și să îndepărteze găsirea unei soluții, mai ales după semnarea de către Vladimir Voronin a Declarației comune împreună cu Igor Smirnov și Dmitrii Medvedev la 18 martie 2009. Aflată în fața unor sfidări fără precedent, inclusiv cele generate de lupta politică acerbă în campania electorală din aprilie-iulie 2009 și de evoluția situației din regiunea transnistreană, elita politică moldoveană mizează mult pe sprijinul partenerilor săi occidentali, UE și SUA. Prin urmare, se poate constata, că poziția Republicii Moldova, pe fundalul dialogului Rusia – UE, este extrem de vulnerabilă și nu asigură protecția intereselor naționale. Vulnerabilitatea Republicii Moldova este determinată inclusiv de faptul, că țara timp de aproape doi ani (2009 – 2010) s-a aflat în continuă campanie electorală.

Trecând în revistă acțiunile în jurul reglementării transnistrene din anul 2010, putem menționa că au avut loc o serie de evenimente, atât pe plan intern cât și internațional, care au avut ca efect reluarea dialogului permanent în formatul „5+2”. Au existat, însă, și unele incidente provocate de partea transnistreană, care au perturbat procesul de consultări, prin crearea unor tensiuni artificiale. Cu toate acestea, s-a reușit evitarea escaladării necontrolate a situațiilor de conflict. Acest lucru se datorează, în mare parte, atitudinii echilibrate și constructive de care a dat dovadă în acest an autoritățile de la Chișinău.

Consider, că rezultatele obținute pe durata anului 2010, au creat premise bune pentru reluarea negocierilor oficiale în formatul „5+2”, iar Summit-ul OSCE de la Astana din 1-2 decembrie 2010, cu toate că nu fost unul foarte “productiv”, a avut un rol important de a da un imbold puternic ca acest lucru să se întâmple în perioada imediat următoare, în scopul de a relua necondiționat și neîntârziat negocierile oficiale pentru a găsi o soluție politică viabilă și echitabilă pentru problema transnistreană. În concluzie, durata procesului de negocieri legat de soluționarea problemei transnistrene, dovedește faptul că părțile atrase în el se află într-o permanentă așteptare a unor circumstanțe „noi”, care să încline cântarul într-o parte sau alta.

Cauza principală a nesoluționării conflictului este înțelegerea diferită de către părți a termenului „rezolvarea definitivă a conflictului”. Din documentele oficiale și opiniile unor persoane de cel mai înalt nivel reiese, că pentru Republica Moldova aceasta ar însemna înlăturarea factorilor care au provocat conflictul și, ca urmare, reintegrarea țării în limitele frontierelor ei de la 1 ianuarie 1990, lucru fixat în Constituția adoptată în 1994. În acest sens, putem susține că, și până în prezent, Republica Moldova depune eforturi pentru eliminarea tuturor cauzelor care generează temeri în rândul locuitorilor de pe malul stâng al Nistrului.

La rândul său, Transnistria vede rezolvarea conflictului ca un proces de recunoaștere a propriei independențe, argumentate prin intermediul faptelor istorice și „amenințării române”, pe care transnistrenii au reușit să le elimine, respingând „agresiunea naționaliștilor români”.

În ceea ce privește, influențele și pozițiile externe semnificative asupra evoluției conflictului și asupra procesului de negocieri, un rol cu caracter insistent l-a avut Rusia, care prin proiectele sale de reglementare a promovat o companie propagandistică destul de reușită. Companie îndreptată spre susținerea aspirațiilor locuitorilor de pe malul stâng, conform căreia Transnistria va reuși definitiv să se despartă de Moldova și/sau să intre în componența Rusiei, sau să obțină statutul de asociat cu aceasta. Pentru că planurile de reglementare propuse – atât de Rusia, cât și de Ucraina prezentau intersele lor individuale în acest conflict, acestea au fost respinse din start. Însă ulterior, autoritățile de la Chișinău au făcut trimiteri la acestea, în vederea semnării și aprobării unor documente și hotărâri, care au creat noi contexte pentru reglementarea conflictului dat.

Toate aceste încercări de soluționare au dus la internaționalizarea conflictului, ceea ce a condiționat implicarea mediatorilor internaționali – SUA și UE, astfel, lărgindu-se formatul de negociere de la ,,3+1” la ,,5+2”.

Cu toate că în procesul de negociere au existat numeroase contradicții între părțile implicate în găsirea unei soluții viabile, totuși, anul 2010 a fost unul productiv, prin apropierea conflictului de o soluționare amânată în ultimii ani. Actualmente, odată cu restabilirea ordinii politice din Republica Moldova, după o îndelungată campanie electorală, se depun eforturi în vederea dezghețării și soluționării conflictului la nivel internațional, prin implicarea actorilor non-statali acțiunile cărora le vom analiza în continuare.

3.2.Rolul actorilor non-statali în soluționarea conflictului

A. Actori non-statali

În ceea ce privește actorii implicați în conflictul transnistrean, trebuie să distingem între actori implicați în procesul de negocieri, și actori din afara formatului de negocieri. Formatul de negocieri indică implicarea a șapte actori, dar există și unele state care sunt interesate de soluționarea acestui conflict, și care sunt în afara procesului de negocieri.

Tabelul nr.1. Actori implicați în cadrul negocierilor. Formatul de negocieri 5+2

Indiferent, dacă acești actori sunt implicați direct sau indirect în negocierile privind soluționarea acestui conflict, cu toții urmăresc conservarea status-quo-ului regiunii transnistrene și găsirea unei soluții viabile de reglementare a conflictului din Regiunile de Est ale Republicii Moldova.

Concepția și acțiunile O.S.C.E

În anul 1992, relațiile Republicii Moldova cu Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) au cunoscut o evoluție specifică datorită implicării directe a acesteia în procesul de soluționare a conflictului transnistrian. Și anume, în primavara anului 1992, a avut loc escaladarea conflictului dintre regiunea separatistă transnistreană și administrația centrală a țării. Iar în 1993, OSCE (atunci CSCE) înființează o Misiune în Moldova pentru a susține eforturile de identificare a căilor pentru reglementare pașnică a acestui conflict.

Misiunea în Moldova a fost înființată la 4 februarie 1993 și și-a început activitatea în capitala Moldovei, Chișinău, în luna aprilie a aceluiași an. Misiunea și-a deschis un birou în centrul administrativ al regiunii transnistrene, Tiraspol, în februarie 1995 și un birou în Tighina (oraș de pe malul drept al Nistului, aflat sub controlul autorităților de facto ale regiunii transnistrene) în mai 2003.

Obiectivele principale ale Misiunii sunt de a oferi asistență în procesul de negociere a unei soluționări politice durabile a conflictului transnistrean, de a consolida independența și suveranitatea Republicii Moldova, de a ajunge la o înțelegere privitor la statutul special al regiunii transnistrene.

După încetarea ostilităților (1992) și până în prezent, OSCE a făcut mai mlte încercări de soluționare a conflictului transnistrean, dovadă fiindu-ne multitudinea de întâlniri, care uneori s-au materializat în semnarea unor documente importante. În tot acest răstimp, relațiile Republicii Moldova cu Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa au cunoscut o evoluție specifică datorită implicării directe a acesteia în procesul de soluționare a conflictului ransnistrian. Din cauza mandatului restrâns oferit Misiunii OSCE din Moldova, precum și a caracterului consensual de adoptare a deciziilor în cadrul acestei organizații, OSCE nu a reușit să gestioneze într-un mod eficient problema transnistriană. Totodată, până în anul 1999 politica Moldovei față de OSCE, nu ne oferă dreptul, să vorbim despre o viziune coerentă a OSCE față de reglementarea diferendului transnistrian.

Acordul semnat la Odessa, a pregătit obiectivele și acțiunile Summit-ul OSCE de la Istanbul din 1999, unde s-a decis retragerea trupelor, armelor și muniției rusești din Transnistria până la finalul anului 2002. La 16 iulie 1999, Republica Moldova și Transnistria au semnat, la Kiev, în prezența reprezentantului OSCE, o Declarație Comună privind normalizarea relațiilor bilaterale. Aceasta prevedea construirea relațiilor pe baza principiilor existenței unor frontiere comune și a unor politici economice, sociale, juridice și de apărare comune.

Anul 1999, a adus un progres major pe acest plan odată cu semnarea Tratatului adaptat privind Forțele Armate Convenționale din Europa (FACE) și a Actului Final a statelor participante la FACE. În contextul semnării Actului Final FACE, trebuie menționată stipularea formulată de diplomația de la Chișinău, prin care Republica Moldova renunța în mod unilateral la dreptul său de a avea pe teritoriul său forțe militare, cu referire la neutralitatea sa constituțională și la retragerea forțelor armate străine în conformitate cu Declarația Summit-ului de la Istanbul.

După Summit-ul OSCE de la Istanbul, Rusia a depus eforturi diplomatice importante pentru a submina autoritatea OSCE și a-și menține influența în spațiul post-sovietic. În scopul zădărnicirii executării angajamentelor asumate la Istanbul privind retragerea armamentului și militarilor ruși din Georgia și Moldova, diplomația moscovită a decis să condiționeze procesul retragerii bazelor sale militare de negocierea unui acord politic privind statutul enclavelor separatiste din cele două state. Acesta este motivul principal, conform opiniei lui V.Socor, al blocării de către Rusia a oricărei decizii privind neîndeplinirea angajamentelor sale la întâlnirile ulterioare ale OSCE.

În 2001, președenția austriacă a OSCE a atras atenția asupra faptului că Rusia nu ia nici o măsură pentru a-și respecta obligațiile asumate la Istanbul. Cu scopul de a constrânge Rusia să îndeplinească prevederile Summit-ului de la Istanbul, Adunarea Parlamentară a OSCE a adoptat mai multe rezoluții în privința Transnistriei în timpul sesiunilor anuale de la București (iulie 2000), Paris (iulie 2001), Berlin (iulie 2002), Rotterdam (iulie 2003).

După 11 ani de repaus și incertitudine pe plan internațional, în perioada 1-2 decembrie 2010 în orașul Astana s-a desfășurat summit-ul Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa, la care au participat, în total – 72 delegați din cele 56 state membre, precum și înalți oficiali din alte 16 țări partenere. Acest summit apărea ca o perspectivă pentru un eventual progres în soluționarea conflictului de pe Nistru. Principalele subiecte de discuții ale summit-ului din Astana au fost controlul înarmării, aspecte privind asigurarea securității și stabilității în lume, inclusiv situația din Afganistan, ajutorul internațional statului Kârgâstan, rezolvarea conflictelor înghețate din Transnistria, Georgia și Nagorno-Karabah. Întâlnirea din Kazahstan s-a încheiat cu transmiterea președenției OSCE Lituaniei, Ministrul Afacerilor Externe al Lituaniei – Audronius Ažubalis

Summit-ul, în ciuda anumitor replici dure, a avut un succes limitat. Acestă întâlnire s-a materializat în Declarația de la Astana, denumită ,,În întâmpinarea securității colective" prin care se reconfirmă principiile, normele și angajamentele consacrate în documentele întemeietoare ale Organizației, precum Actul Final de la Helsinki (1975) și Carta de la Paris (1990), și care a fost acceptată de către statele participante la OSCE, dar cu unele rețineri. Majoritatea participanților la Summit s-au arătat nemulțumiți, deoarece în cadrul acestei întâliniri, în opinia lor, s-a semnat un document vag, prin care OSCE își reafirmă susținerea pentru principiile de libertate și democrație, iar subiectele spinoase, precum conflictele din Transnistria sau Osetia de Sud, au rămas însă în suspans, ,,Documentul adoptat nu e nici pe departe perfect pentru că nu rezolvă grijile majore ale țării mele și ale altor state participante, referitoare la securitate", a declarat Andrei Popov, ministrul adjunct de Externe al Republicii Moldova. De aceiași părere a fost și Helga Schimd, reprezentant al UE la acest summit, ,,Din păcate, nu am reușit să cădem de acord asupra unui plan de acțiune concret". Din păcate, nivelul de reprezentare a Moldovei la Astana, lipsa unei retorici oficiale puternice în acest sens, dar și ambiguitatea politică prefigurată după scrutinul din 28 noiembrie 2010, au redus șansele unei abordări profunde și exhaustive a conflictului transnistrean, diminuând vocea Chișinăului la summit-ul OSCE, unde cu 11 ani în urmă au fost atinse progrese importante pentru re-angajarea Rusiei în procesul de soluționare a problemei transnistrene.

Sintetizând cele expuse, concluziționăm faptul că Organizația de Securitate și Cooperare în Europa – forum general-european de dezbatere și parteneriat în chestiuni de securitate, cooperare economică și în domeniile dimensiunii umane, este în continuă schimbare și adaptare la noile amenințări și forme de conflict care, la rândul lor, sunt în permanentă transformare.

Instrumentele utilizate de OSCE pentru asigurarea securității colective (rezolvarea conflictelor și a situațiilor de conflict potențial) sunt diverse, dar punerea lor în aplicare se face cu dificultate din anumite cauze printre care, cele amintite de Mircea Mureșan: “eficiența sarcinilor și restrângerea posibilităților financiare, precum și din obstrucția exercitată de unele state membre, prin folosirea dreptului de veto în adoptarea deciziilor importante.”

Datorită scopului și naturii sale, ca organizație de securitate și cooperare regională – OSCE s-a implicat activ în reglementarea și găsirea unei soluții durabile de dezghețare a conflictului transnistrean. Însă, per ansamblu, efortul ei pentru găsirea unor soluții viabile conflictului din Transnistria a fost fără efecte semnificative. Motivul principal al insuccesului său, conform opiniilor specialiștilor, constituie regula consensului, unanimitatea fără de care nu se poate lua o decizie. Prin urmare, Rusia care este membru al acestei organizații cu drept de veto în procesul decizional din cadrul Comitetului de Miniștri al OSCE se folosește de această prevedere ori de câte ori crede că îi sunt lezate în vreun fel interesele în zonă.

Poziția de ,,dominație” a Rusie în această organizație crează unele rețineri pentru conducerea Republicii Moldova, dovadă fiind, absența autorităților de la Chișinău la Summit-ul de la Astana din 2010.

Ținând cont de situațiile create, privind acest conflict, demonstrează faptul că anume Rusia este partea reală a acestui conflict, și il manevrează pentru aș-i menține influiența. Având în vedere că în ultimii doi ani, a lansat un șir de acțiuni din domeniul ,,soft power” cu scopul de a schimba opinia publică în favoare Uniunii Vamale, inclusiv prin compromitearea a tot ce este legat de UE.

După, înghețarea negocierilor timp de 5 ani, în noiembrie 2011 Rusia, dă startul unor noi runde de negocieri în formatul 5+2, și abia, la a treia rundă de negocieri, la Viena aprilie 2012, a fost semnată o Declarație ce stabilește principiile generale pe care se vor baza viitoarele negocieri, și toate părțile devin egale. Între timp, când la Viena, negocietorii în formatul 5*2 conveneau asupra agendei de negiceri, Dimitrii Rogozin, numit în funcția de reprezentant special al președintelui rus pentru Transnistria declară că va fi implementat până în 2020 un plan de modernizare a armatei ruse, de pe teritoriul Transnistriei. Aceste negocieri vizau o politică a pașilor mici în perspectiva apropierii celor două maluri, dar s-a dovedit și acesta un insucces, deoarece, pe de o parte Tiraspolul încurajat de Moscova a anulat taxele vamale pentru produsele moldovenești și un acord de reluare a circulației trenurilor de mărfuri pe tronsonul transnistrian, iar pe de altă parte, liderii separatiști au anunțat că trupele ruse nu trebuie evacuate, dincontra trebuie suplimentate cu întării, și că prioritatea politicii externe a regiunii este integrarea euroasiatică.

Rusia, își consolidează cu pași mici, prezența militară în zonă, iar acest lucru îl face prin mimarea negocierilor în conflictul transnistrian.

Concluziile studiului

Conflictul transnistrean reprezintă, probabil fără exagerare, cea mai acută problemă moștenită din epoca sovietică de Republica Moldova. Zdruncinând din temelie societatea moldovenească de la începutul anilor ’90 ai secolului trecut, „sindromul transnistrean” a marcat deosebit de puternic viața social-politică, afectând integritatea teritorială a Republicii Moldova în perioada de după proclamarea independenței de stat în anul 1991 (27 august), uneori punând în joc destinul său istoric.

Timp de două decenii clasa politică și societatea civilă moldovenească, prin implicarea actorilor internaționali (CSI, OSCE, UE, NATO) s-a preocupat în mod firesc și constant de problema Transnistriei, mobilizând resurse umane și materiale impresionante în căutarea unei soluții adecvate și durabile. Din momentul apariției problemei transnistrene, atât pentru discutarea ei în societate, cât și în calitate de documente de lucru în procesul de negocieri, s-a propus o multitudine de „statute juridice speciale”, modele federative și confederative, strategii de dezvoltare și menținere a relațiilor moldo-transnistrene. Toate aceste tentative de reglementare, confirmă încercările utopice a părților implicate în negocieri de a soluționa conflictul în baza căutării unui oarecare – statut juridic special „magic” sau a așteptării apariției unor circumstanțe „noi”, care să încline cântarul într-o parte sau alta. În cadrul procesului de negocieri, Moldova a fost atrasă în mai multe scheme de reglementare care, de cele mai multe ori s-au dovedit a fi nereușite. Cu toate acestea problema există, deja, de peste 20 de ani, dar devine suspect faptul, de ce nimeni în procesul de soluționare a conflictului nu a pus întrebarea – în baza căror drepturi populația Transnistriei poate pretinde să nu fie în componența Moldovei unice, și dacă există oare undeva asemenea drepturi stipulate? Cu atât mai mult, că într-o măsură deplină Constituția Republicii Moldova poate asigura respectarea drepturilor oricărui cetățean din Transnistria, cu condiția că el nu va considera că are dreptul să ignore sau să aducă prejudicii statului moldovenesc.

Interesele Rusiei în Transnistria sunt determinate de următoarele motive: păstrarea pozițiilor strategice în sud-estul Europei; protejarea intereselor populației ruse din acest teritoriu; păstrarea legăturilor cooperatiste cu întreprinderile din Transnistria, unele dintre ele fiind unice în cadrul complexului militar industrial; reglementarea conflictului în interesul stabilității proprii și al consolidării relațiilor sale cu statele în care există o minoritate rusă; stabilirea unor relații mai previzibile și mai stabile cu România și de a nu admite o influență românească asupra Moldovei. Totodată, nu trebuie omise interesele economice din Transnistria ale unor grupuri din Rusia. În plus, aici există o serie de avantaje economice datorate absenței diferitelor taxe (accize, taxe vamale, impozite etc.) ce se plătesc în alte state.

Ucraina este de acord cu conflictul transnistrean, cam din aceleași considerente cu cele ale Rusiei. Totodată, acest conflict a abătut atenția Moldovei de la problemele de frontieră, teritoriu și populație pe care, altfel, le-ar fi ridicat Ucrainei. În acest sens, devine clară ideea de ce unele statele în discuțiile privind reglementarea conflictului transnistrean nu urmăresc găsirea unei soluții durabile pornind de la analiza cadrului legal, pe care se constituie argumentele privind poziția/statutul legitim al ambelor „părți”- Republica Moldova și Transnistria implicate în conflict, dar preferă să „inventeze” diferite contexte artificiale care să le permită targiversarea rezolvării acestui „diferend”. Totodată, sunt ferm convinsă că aceste state au motive să mențină deschis conflictul transnistrean, luând în calcul lipsa progresului în precesul de soluționare, deoarece această atitudine le oferă o serie de avantaje în atingerea unor interese geopolitice, economice și politice.

Luând în calcul pozițiile pe care le au Rusia și Ucraina, soluția privind dezghețarea conflictului transnitrean, cred eu, trebuie cautată în stabilirea unor relații trainice cu Vestul – cu Alianța Nord Atlantică, Uniunea Europeană și OSCE, care au un potențial economic și politic enorm, prin care ar putea securiza frontiera de est a Europei, reîntregi Moldova și stabili o ordine geopolitică în zonă. Însă, această perspectivă ar fi posibilă doar în cazul în care, Rusia va ceda din poziția sa de supraputere în regiunea spațiului ex-sovietic și va renunța la ideea de transformare a Republicii Moldova într-un protectorat rusesc.

În mare parte, perspectivele soluționarii conflictului Transnistrean depind de interacțiunea unui întreg complex de factori externi și interni. Avându-se în vedere că această problemă se află la periferia atenției „jucătorilor mari”, este absurd și periculos să așteptăm când „unchii mari” se vor apuca, în sfârșit, de soluționarea ei. Prin urmare, Moldova trebuie să înțeleagă că soluționarea acestei probleme interne depinde de ea însăși, în acest sens, după opinia mea, autoritățile de la Chișinău trebuie să conștientizeze ca piedica cea mai mare în soluționarea conflictului transnistrean este slăbiciunea democrației moldovenești, a ideii statalității moldovenești în general. Rolul și orientările UE și NATO fiind primordiale în realizarea unei asemenea reforme democratice. În aceste condiții un scenariu real al reunificării țării trebuie să presupună o perioadă de tranziție și mecanisme pentru demontarea actualului regim autoritar și de adaptare pe etape a locuitorilor Transnistriei în relațiile democratice a Republicii Moldova unite. Totodată, devine imperativ, nu semnarea unor documente, ci încheierea procesului de transformare a Republicii Molodova unificate într-o țară viabilă democratică de drept, a cărei existență să nu fie pusă la îndoială.

În această ordine de idei, Republica Moldova va avea doar de câștigat, consolidându-și integritatea teritorială, devenind un stat unificat și democratic cu statut de drept și în cele din urmă, își va putea manifesta în mod direct, dorința politică privind o eventuală aderarea la organizațiile euro-atlantice. În acest moment existând o situație externă cât de cât favorabilă și potențial intern suficient prin interesul de care dă dovadă noua clasă politică a Republicii Moldova – Acordul de Liberalizarea a Vizelor Republica Moldova-UE.

Valorificarea acestora fiind ,,cheia” în ceea ce privește soluționarea conflictului transnistrean ,,înnodat” în istoria și conștiința națională.

Concluzii

În urma celor analizate, în ceea ce privește stabilitatea geopolitică a Rusiei, am ajuns la următoarele concluzii. Odată cu venirea lui Vladimir Putin la conducere, Rusia, a cunoscut stabilitatea atât din punct de vedere politic, geografic, economic cât și geopolitic. Conceptele și principiile teoriilor analizate, vin în susținerea ideii, că Rusia, are o poziție priviligiată, atât din punct de vedere geografic, cât și geopolitic. Și fără nici o sfială, Federația Rusă, se folosește de aceste atuuri în ceea ce privește instrumentele și principiile sale de politică externă de natură realistă. În dependență de cum vor evolua lucrurile pe scena internațională, Rusia va fi impusă să acționeze sau nu, în conformitate cu aceste ideii și principii geopolitice.

Analiza focalizează raporturile geopolitice din zonă prin dorința Rusiei de a-și menține pârghiile de influiență în spațiul ex-sovietic cât și lupta Rusiei de a rămâne un actor fundamental în geopolitica mondială. Și nu numai, Rusia, profită de faptul că are o însemnătate unică în lume, prin poziția sa, în cadrul continentului euroasiatic.

Interesul de lungă durată a Rusiei de a-și transforma federația într-o putere globală și de a-și menține stabilitatea într-un sistem internațional multipolar, tinde să acapareze în totalitate zonele în care are interese strategice, și aici fiind vizate în prezent, zona Mării Negre, Ucraina, Transnistria și alte state ex-sovietice. Cu toate că Ucraina și Republica Moldova, în repetate rânduri au dat semne că sunt interesate într-o evoluție euro-atlantică, nu au reușit să atingă acest obiectiv până acum. Din diverse cauze, Rusia își menține ferm poziția, dând dovadă de multă convingere. Astfel, a obținut ceea ce și-a dorit, un eșec pentru Uniunea Europeană și o victorie grandioasă pentru Rusia.

În concluzie, noile provocări și tendințe ale Rusiei, și dezideratul acesteia de a-și păstra hegemonia asupra statelor ex-sovietice, se materializează prin promovarea ideii de Uniune Euroasiatică, în defavoarea Uniunii Europene. Dorința Federației Ruse de a crea Uniunea Euroasiatica vine ca o reacție vizavi de Uniunea Europeană, ducând la o contrabalansare între aceste două, prin dimensiunea militară, economică dar și politică. Astfel, însumând toate acțiuniunile de înființare a unui organism euroasiatic, devine clar că Rusia dorește să-și asigure controlul economic, militar și geopolitic, ducând la o stabilitate în zonă.

Bibliografie:

Lucrări generale:

Bădescu, Ilie, ,,Tratat de geopolitica”, Editura Mica Valahie, București, 2004.

Băhnăreanu, Cristian, ,,Puterea militară în secolul XXI. Modalități de realizare și manifestare a puterii militare în societatea democratică românească”, Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005.

Boțan, Igor, ,,Reglementarea transnistreană: o soluție europeană”, Editura Adept, Chișinău, 2009.

Boțan, Igor, ,,Pocesul de negociere ca modalitate de amânare a soluționării problemei”, Editura Cu Drag, Chișinău, 2009.

Chifu, Iulian, Munteanu, Ion, ,,Moldova pe calea democrației și stabilității. Din spațiul post-sovietic în lumea valorilor demicratice”, Editura Cartier, Chișinău, 2005.

Cioroianu, Adrian,,,Geopolitica Matrioșkăi.Rusia postsovietică în noua ordine mondială”, Editura Curtea veche, București, 2009.

Dughin, Alexandr, ,,Bazele geopolitice. Viitorul geopolitic al Rusiei”, Editura Eurasiatica, București, 2010.

Kuleva, Marianna, ,,Tradiții și inovații în politica externă a Rusiei”, SNSPA, 2010.

Neguț, Silviu, ,,Introducere în geopolitcă”, Editura Meteor Press, București, 2007.

Neguț, Silviu, ,,Geopolitica. Universul puterii”, Editura Meteor Press, București, 2008.

Pintescu, Alexandru, ,,Rusia între dezgheț și transparență”, Editura Dacia, București, 2001.

Velea, Mihai, ,,Paradigma geopolitică a puterii”, Editura Universit, București, 2009.

Șarov, Igor, Ojog, Igor, Evoluția politicii externe a Republicii Moldova (1998-2008), Editura CartDidact, Chișinău, 2009.

Studii și articole periodice:

Balaban, Constantin, Gheorghe, ,,Conflicte înghețate și crize la limita de est a Uniunii Europene”, Sesiunea anuală de comunicări științifice cu participarea internațională a Centrului de Studii Strategice de Apărare și Securitate „Strategii de apărare și securitate la frontiera răsăritenă a NATO și UE”, din 23-24 noiembrie 2006, Vol. II, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I ”, București, 2006.

Cojocaru, Viorica, ,,Miza ,,vecinătății apropiate” a Rusiei”, Asociația de Geopolitică ,,Ion Conea”, Revista de Geografie politica, Geopolitică și Geostrategie, Spațiul ex-sovietic – provocări și incertitudini, Editura Top From, Anul IV, Nr. 16-17, București, 2006.

Institutul Ovidiu Șincai, Raport de analiză politică, ,,Transnistria un conflict înghețat și perspective de soluționare”, București, septembrie, 2005.

Marin, Gheorghe, ,,Parteneriatele multilaterale și dialogul politic intensificat – soluții posibile în edificarea stabilității și securității în Zona Extinsă a Mării Negre” , Sesiunea anuală de comunicări ștințifice cu prticiparea internațională a Centrului de Studii Strategice de Apărare și Securitate „Politici și strategii în gestionarea conflictualității ”, din 20-21 noiembrie 2008 , Vol. I, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I ” , București, 2008.

Miclea, Marius-Sorin, ,,Caracteristici de securitate ale Regiunii Extinse a Mării Negre. Paradigma „securității înghețate“, Impact Geostrategic, Nr.2 (27) /2008, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I ”, București, 2008, p. 19.

Mureșan, Mircea, Maleșcu, Simona, ,,Amenințări și conflicte în spațiul OSCE”, Revista Impact Strategic nr.1/2006, Universitatea Națională de Apărare „Carol I”, Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate.

Niculaescu, Gheorghe, ,,Unele aspecte de ordin geopolitic din spațiul postsovietic. Posibile evoluții și mutații”, Asociația de Geopolitică ,,Ion Conea”, Revista de Geografie politica, Geopolitică și Geostrategie, Spațiul ex-sovietic – provocări și incertitudini, Editura Top From, Anul IV, Nr. 16-17, București, 2006.

Oazu Nantoi, ,,Conflictul Transnistrean – anul 2010”, Editura Institutul de Politici Publice IPP, Chișinău, 2010.

Rotaru, Nicolae,Dezghețul ghețarilor, Revista de Geografie Politică, Geopolitică și Geostrtegie ,,Conflictele închețate euro-asiatice ”, Nr.28, Anul IV, Editura Top Form, București, 2008,

Solomon, Constantin,,Conflictul transnistrian și procesul de negocieri în formatul ,,5+2”, Molsoscopie, Nr. 3(XLII), Chișinău, 2008,

Țugui, Eduard, , ,,De la Villnius la Riga: Republica Moldova și dinamica Parteneriatului Estic”, Buletin de Politică Externă a Moldovei, Nr.73, decembrie 2013.

Văduva, Gheorghe, ,,Geopolitica zonelor de falii”, Revista de Geografie Politică, Geopolitică și Geostrategie, ,,Geopolitica Conflictelor sfârșitului de mileniu”, Editura Top From, Asociația de Geopolitică ,,Ion Conea”, Nr. 7-8, Anul II, București, 2004.

Webgrafie:

www.azi.md

www.agrointel.ro

www.ape.md

www.bbc.co.uc

www.certitudinea.ro

www.europa.eu

www.europalibera.org

www.ipp.md

www.geopolitics.ro

www.lex.justice.md

www.mid.ru

www.mfa.gov.md

www.romanian.ruvr.ru

www.policon.md

www.ziare.com

Anexe:

Anexa 1: Legea nr. 173 cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităților din stânga Nistrului (Transnistria)

LPO173/2005

ID intern unic: 313004

Republica Moldova

PARLAMENTUL

LEGE Nr. 173

din 22.07.2005

cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităților

din stânga Nistrului (Transnistria)

Publicat : 29.07.2005 în Monitorul Oficial Nr. 101 art Nr : 478 Promulgat : 28.07.2005

Călăuzindu-se de prevederile Constituției Republicii Moldova, în scopul întăririi unității poporului,restabilirii integrității teritoriale a statului, creării spațiilor juridic, economic, de apărare, social, vamal,umanitar și a altor spații unice, precum și al asigurării păcii civice, încrederii, înțelegerii reciproce și concordiei în societate, stabilității, securității și dezvoltării democratice a statului; Bazîndu-se pe respectarea supremației legii, a drepturilor omului și minorităților naționale și fiind convins că reglementarea politică a problemei transnistrene poate fi realizată doar în baza unei soluții pașnice, care să excludă acțiunile militare și alte acțiuni de forță, precum și pe principiile democratizării și demilitarizării Transnistriei; Sprijinindu-se pe eforturile colective depuse de comunitatea internațională în vederea realizării de către Republica Moldova a reintegrării sale teritoriale, a unității civice și a asigurării accesului întregii populații a țării la instituțiile democratice în vigoare;

Luând în considerare necesitatea de a acorda populației Transnistriei asistență umanitară, politică,social-economică și juridică în vederea depășirii urmărilor conflictului,Parlamentul adoptă prezenta lege organică.

Art. 1. – (1) Întru realizarea politicii de reintegrare a Republicii Moldova, sprijinindu-se pe Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova nr. 117-XVI din 10 iunie 2005, procesul de negocieri cu Transnistria se desfășoară în vederea atingerii scopurilor de democratizare și de demilitarizare a Transnistriei. (2) După îndeplinirea condițiilor privind demilitarizarea, stipulate în Hotărîrea Parlamentului nr. 117-XVI din 10 iunie 2005, în special a celor referitoare la onorarea de către Federația Rusă a obligațiilor asumate la Summitul OSCE de la Istanbul (1999) privind evacuarea integrală, urgentă și transparentă a trupelor și armamentului de pe teritoriul Republicii Moldova, și după formarea, în Transnistria, a unui sistem al puterii alese în mod democratic, procesul de negocieri se desfășoară pentru elaborarea în comun și adoptarea Legii organice a Republicii Moldova cu privire la statutul juridic special al Transnistriei.

Art. 2. – Drept bază pentru elaborarea și adoptarea Legii Republicii Moldova cu privire la statutul juridic special al Transnistriei vor servi principalele prevederi ale prezentei legi.

Art. 3. – (1) În componența Republicii Moldova se va constitui unitatea teritorială autonomă cu statut juridic special Transnistria. (2) Transnistria este parte componentă inalienabilă a Republicii Moldova și, în limita împuternicirilor stabilite de Constituția și alte legi ale Republicii Moldova, soluționează problemele date în competența ei. (3) Pot intra în componența Transnistriei sau ieși din componența ei localitățile din stînga Nistrului în baza referendumurilor locale organizate în conformitate cu legislația Republicii Moldova.

Art. 4. – (1) Organul reprezentativ al Transnistriei este Consiliul Suprem. Consiliul Suprem este organul suprem al puterii legislative al Transnistriei cu drept de a adopta legi de importanță locală și alte acte normative în limita competenței sale.

(2) Consiliul Suprem este ales în baza unor alegeri libere, transparente și democratice. Pregătirea și desfășurarea alegerilor în Consiliul Suprem al Transnistriei de legislatura I-a se vor face, cu acordul OSCE, de către Comisia Electorală Internațională sub mandatul OSCE, cu monitorizarea Consiliului Europei și în conformitate cu legislația Republicii Moldova. Temei pentru desfășurarea alegerilor libere și democratice îl constituie realizarea condițiilor privind democratizarea și demilitarizarea Transnistriei,adoptate prin Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova nr. 117-XVI din 10 iunie 2005. (3) Consiliul Suprem al Transnistriei adoptă Legea fundamentală a Transnistriei. (4) Legea fundamentală a Transnistriei, modificările și completările operate în ea nu pot contravene Constituției Republicii Moldova. (5) Împuternicirile Consiliului Suprem al Transnistriei, precum și funcțiile organului executiv al Transnistriei se stabilesc în baza procesului de negocieri în conformitate cu art. 1 alin. (2) și art. 4 alin. (2) din prezenta lege.

Art. 5. – Judecătoriile, organele procuraturii, Direcția Serviciului de Informații și Securitate și Direcția Afacerilor Interne ale Transnistriei sînt părți componente ale sistemului unic de instanțe judecătorești și ale sistemului unic de organe de drept ale Republicii Moldova și își desfășoară activitatea de înfăptuire a justiției, de asigurare a ordinii de drept și a securității statului în baza legislației Republicii Moldova.

Art. 6. – (1) Transnistria are simbolurile sale, care se aplică deopotrivă cu simbolurile Republicii Moldova. (2) Limbile oficiale în Transnistria sînt limba moldovenească, în baza grafiei latine, limbile ucraineană și rusă. Republica Moldova garantează funcționarea și altor limbi pe teritoriul Transnistriei. (3) În Transnistria, lucrările de secretariat și corespondența cu autoritățile publice ale Republicii Moldova, cu întreprinderile, cu organizațiile și cu instituțiile situate în afara Transnistriei se țin în limba moldovenească, în baza grafiei latine, și în limba rusă.

Art. 7. – Transnistria, în persoana puterilor ei legislativă și executivă și a organelor administrației locale, respectă pe teritoriul său Constituția, alte legi și acte normative ale Republicii Moldova,îndeplinește programele naționale de dezvoltare social-economică și culturală.

Art. 8. – Transnistria soluționează de sine stătător, în interesul întregii populații, problemele ce țin de dezvoltarea juridică, economică și socială date în competența ei de Constituția și de alte legi ale Republicii Moldova și de legislația Transnistriei.

Art. 9. – Transnistria are dreptul să stabilească și să întrețină, în modul prevăzut de legislația Republicii Moldova, relații externe în domeniile economic, tehnico-științific și umanitar.

Art. 10. – Pămîntul, apele, subsolul, regnul vegetal și cel animal, alte resurse naturale aflate pe teritoriul Transnistriei sînt proprietate a întregului popor al Republicii Moldova, constituind, totodată,baza economică a Transnistriei.

Art. 11. – Delimitarea atribuțiilor între autoritățile publice centrale ale Republicii Moldova și autoritățile Transnistriei se va face în baza Legii Republicii Moldova cu privire la statutul juridic special al Transnistriei și în conformitate cu legislația Republicii Moldova.

Art. 12. – Adoptarea Legii Republicii Moldova cu privire la statutul juridic special al Transnistriei va fi însoțită de adoptarea unui sistem de garanții interne care va fi format în baza procesului de negocieri, în conformitate cu art. 1 alin. (2) și art. 4 alin. (2) din prezenta lege.

Art. 13. – Modificările și completările la prezenta lege se adoptă cu votul a trei cincimi din numărul deputaților aleși în Parlamentul Republicii Moldova.

PREȘEDINTELE

PARLAMENTULUI Marian LUPU

Chișinău, 22 iulie 2005.

Nr. 173-XVI.

Bibliografie:

Lucrări generale:

Bădescu, Ilie, ,,Tratat de geopolitica”, Editura Mica Valahie, București, 2004.

Băhnăreanu, Cristian, ,,Puterea militară în secolul XXI. Modalități de realizare și manifestare a puterii militare în societatea democratică românească”, Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005.

Boțan, Igor, ,,Reglementarea transnistreană: o soluție europeană”, Editura Adept, Chișinău, 2009.

Boțan, Igor, ,,Pocesul de negociere ca modalitate de amânare a soluționării problemei”, Editura Cu Drag, Chișinău, 2009.

Chifu, Iulian, Munteanu, Ion, ,,Moldova pe calea democrației și stabilității. Din spațiul post-sovietic în lumea valorilor demicratice”, Editura Cartier, Chișinău, 2005.

Cioroianu, Adrian,,,Geopolitica Matrioșkăi.Rusia postsovietică în noua ordine mondială”, Editura Curtea veche, București, 2009.

Dughin, Alexandr, ,,Bazele geopolitice. Viitorul geopolitic al Rusiei”, Editura Eurasiatica, București, 2010.

Kuleva, Marianna, ,,Tradiții și inovații în politica externă a Rusiei”, SNSPA, 2010.

Neguț, Silviu, ,,Introducere în geopolitcă”, Editura Meteor Press, București, 2007.

Neguț, Silviu, ,,Geopolitica. Universul puterii”, Editura Meteor Press, București, 2008.

Pintescu, Alexandru, ,,Rusia între dezgheț și transparență”, Editura Dacia, București, 2001.

Velea, Mihai, ,,Paradigma geopolitică a puterii”, Editura Universit, București, 2009.

Șarov, Igor, Ojog, Igor, Evoluția politicii externe a Republicii Moldova (1998-2008), Editura CartDidact, Chișinău, 2009.

Studii și articole periodice:

Balaban, Constantin, Gheorghe, ,,Conflicte înghețate și crize la limita de est a Uniunii Europene”, Sesiunea anuală de comunicări științifice cu participarea internațională a Centrului de Studii Strategice de Apărare și Securitate „Strategii de apărare și securitate la frontiera răsăritenă a NATO și UE”, din 23-24 noiembrie 2006, Vol. II, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I ”, București, 2006.

Cojocaru, Viorica, ,,Miza ,,vecinătății apropiate” a Rusiei”, Asociația de Geopolitică ,,Ion Conea”, Revista de Geografie politica, Geopolitică și Geostrategie, Spațiul ex-sovietic – provocări și incertitudini, Editura Top From, Anul IV, Nr. 16-17, București, 2006.

Institutul Ovidiu Șincai, Raport de analiză politică, ,,Transnistria un conflict înghețat și perspective de soluționare”, București, septembrie, 2005.

Marin, Gheorghe, ,,Parteneriatele multilaterale și dialogul politic intensificat – soluții posibile în edificarea stabilității și securității în Zona Extinsă a Mării Negre” , Sesiunea anuală de comunicări ștințifice cu prticiparea internațională a Centrului de Studii Strategice de Apărare și Securitate „Politici și strategii în gestionarea conflictualității ”, din 20-21 noiembrie 2008 , Vol. I, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I ” , București, 2008.

Miclea, Marius-Sorin, ,,Caracteristici de securitate ale Regiunii Extinse a Mării Negre. Paradigma „securității înghețate“, Impact Geostrategic, Nr.2 (27) /2008, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I ”, București, 2008, p. 19.

Mureșan, Mircea, Maleșcu, Simona, ,,Amenințări și conflicte în spațiul OSCE”, Revista Impact Strategic nr.1/2006, Universitatea Națională de Apărare „Carol I”, Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate.

Niculaescu, Gheorghe, ,,Unele aspecte de ordin geopolitic din spațiul postsovietic. Posibile evoluții și mutații”, Asociația de Geopolitică ,,Ion Conea”, Revista de Geografie politica, Geopolitică și Geostrategie, Spațiul ex-sovietic – provocări și incertitudini, Editura Top From, Anul IV, Nr. 16-17, București, 2006.

Oazu Nantoi, ,,Conflictul Transnistrean – anul 2010”, Editura Institutul de Politici Publice IPP, Chișinău, 2010.

Rotaru, Nicolae,Dezghețul ghețarilor, Revista de Geografie Politică, Geopolitică și Geostrtegie ,,Conflictele închețate euro-asiatice ”, Nr.28, Anul IV, Editura Top Form, București, 2008,

Solomon, Constantin,,Conflictul transnistrian și procesul de negocieri în formatul ,,5+2”, Molsoscopie, Nr. 3(XLII), Chișinău, 2008,

Țugui, Eduard, , ,,De la Villnius la Riga: Republica Moldova și dinamica Parteneriatului Estic”, Buletin de Politică Externă a Moldovei, Nr.73, decembrie 2013.

Văduva, Gheorghe, ,,Geopolitica zonelor de falii”, Revista de Geografie Politică, Geopolitică și Geostrategie, ,,Geopolitica Conflictelor sfârșitului de mileniu”, Editura Top From, Asociația de Geopolitică ,,Ion Conea”, Nr. 7-8, Anul II, București, 2004.

Webgrafie:

www.azi.md

www.agrointel.ro

www.ape.md

www.bbc.co.uc

www.certitudinea.ro

www.europa.eu

www.europalibera.org

www.ipp.md

www.geopolitics.ro

www.lex.justice.md

www.mid.ru

www.mfa.gov.md

www.romanian.ruvr.ru

www.policon.md

www.ziare.com

Anexe:

Anexa 1: Legea nr. 173 cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităților din stânga Nistrului (Transnistria)

LPO173/2005

ID intern unic: 313004

Republica Moldova

PARLAMENTUL

LEGE Nr. 173

din 22.07.2005

cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităților

din stânga Nistrului (Transnistria)

Publicat : 29.07.2005 în Monitorul Oficial Nr. 101 art Nr : 478 Promulgat : 28.07.2005

Călăuzindu-se de prevederile Constituției Republicii Moldova, în scopul întăririi unității poporului,restabilirii integrității teritoriale a statului, creării spațiilor juridic, economic, de apărare, social, vamal,umanitar și a altor spații unice, precum și al asigurării păcii civice, încrederii, înțelegerii reciproce și concordiei în societate, stabilității, securității și dezvoltării democratice a statului; Bazîndu-se pe respectarea supremației legii, a drepturilor omului și minorităților naționale și fiind convins că reglementarea politică a problemei transnistrene poate fi realizată doar în baza unei soluții pașnice, care să excludă acțiunile militare și alte acțiuni de forță, precum și pe principiile democratizării și demilitarizării Transnistriei; Sprijinindu-se pe eforturile colective depuse de comunitatea internațională în vederea realizării de către Republica Moldova a reintegrării sale teritoriale, a unității civice și a asigurării accesului întregii populații a țării la instituțiile democratice în vigoare;

Luând în considerare necesitatea de a acorda populației Transnistriei asistență umanitară, politică,social-economică și juridică în vederea depășirii urmărilor conflictului,Parlamentul adoptă prezenta lege organică.

Art. 1. – (1) Întru realizarea politicii de reintegrare a Republicii Moldova, sprijinindu-se pe Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova nr. 117-XVI din 10 iunie 2005, procesul de negocieri cu Transnistria se desfășoară în vederea atingerii scopurilor de democratizare și de demilitarizare a Transnistriei. (2) După îndeplinirea condițiilor privind demilitarizarea, stipulate în Hotărîrea Parlamentului nr. 117-XVI din 10 iunie 2005, în special a celor referitoare la onorarea de către Federația Rusă a obligațiilor asumate la Summitul OSCE de la Istanbul (1999) privind evacuarea integrală, urgentă și transparentă a trupelor și armamentului de pe teritoriul Republicii Moldova, și după formarea, în Transnistria, a unui sistem al puterii alese în mod democratic, procesul de negocieri se desfășoară pentru elaborarea în comun și adoptarea Legii organice a Republicii Moldova cu privire la statutul juridic special al Transnistriei.

Art. 2. – Drept bază pentru elaborarea și adoptarea Legii Republicii Moldova cu privire la statutul juridic special al Transnistriei vor servi principalele prevederi ale prezentei legi.

Art. 3. – (1) În componența Republicii Moldova se va constitui unitatea teritorială autonomă cu statut juridic special Transnistria. (2) Transnistria este parte componentă inalienabilă a Republicii Moldova și, în limita împuternicirilor stabilite de Constituția și alte legi ale Republicii Moldova, soluționează problemele date în competența ei. (3) Pot intra în componența Transnistriei sau ieși din componența ei localitățile din stînga Nistrului în baza referendumurilor locale organizate în conformitate cu legislația Republicii Moldova.

Art. 4. – (1) Organul reprezentativ al Transnistriei este Consiliul Suprem. Consiliul Suprem este organul suprem al puterii legislative al Transnistriei cu drept de a adopta legi de importanță locală și alte acte normative în limita competenței sale.

(2) Consiliul Suprem este ales în baza unor alegeri libere, transparente și democratice. Pregătirea și desfășurarea alegerilor în Consiliul Suprem al Transnistriei de legislatura I-a se vor face, cu acordul OSCE, de către Comisia Electorală Internațională sub mandatul OSCE, cu monitorizarea Consiliului Europei și în conformitate cu legislația Republicii Moldova. Temei pentru desfășurarea alegerilor libere și democratice îl constituie realizarea condițiilor privind democratizarea și demilitarizarea Transnistriei,adoptate prin Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova nr. 117-XVI din 10 iunie 2005. (3) Consiliul Suprem al Transnistriei adoptă Legea fundamentală a Transnistriei. (4) Legea fundamentală a Transnistriei, modificările și completările operate în ea nu pot contravene Constituției Republicii Moldova. (5) Împuternicirile Consiliului Suprem al Transnistriei, precum și funcțiile organului executiv al Transnistriei se stabilesc în baza procesului de negocieri în conformitate cu art. 1 alin. (2) și art. 4 alin. (2) din prezenta lege.

Art. 5. – Judecătoriile, organele procuraturii, Direcția Serviciului de Informații și Securitate și Direcția Afacerilor Interne ale Transnistriei sînt părți componente ale sistemului unic de instanțe judecătorești și ale sistemului unic de organe de drept ale Republicii Moldova și își desfășoară activitatea de înfăptuire a justiției, de asigurare a ordinii de drept și a securității statului în baza legislației Republicii Moldova.

Art. 6. – (1) Transnistria are simbolurile sale, care se aplică deopotrivă cu simbolurile Republicii Moldova. (2) Limbile oficiale în Transnistria sînt limba moldovenească, în baza grafiei latine, limbile ucraineană și rusă. Republica Moldova garantează funcționarea și altor limbi pe teritoriul Transnistriei. (3) În Transnistria, lucrările de secretariat și corespondența cu autoritățile publice ale Republicii Moldova, cu întreprinderile, cu organizațiile și cu instituțiile situate în afara Transnistriei se țin în limba moldovenească, în baza grafiei latine, și în limba rusă.

Art. 7. – Transnistria, în persoana puterilor ei legislativă și executivă și a organelor administrației locale, respectă pe teritoriul său Constituția, alte legi și acte normative ale Republicii Moldova,îndeplinește programele naționale de dezvoltare social-economică și culturală.

Art. 8. – Transnistria soluționează de sine stătător, în interesul întregii populații, problemele ce țin de dezvoltarea juridică, economică și socială date în competența ei de Constituția și de alte legi ale Republicii Moldova și de legislația Transnistriei.

Art. 9. – Transnistria are dreptul să stabilească și să întrețină, în modul prevăzut de legislația Republicii Moldova, relații externe în domeniile economic, tehnico-științific și umanitar.

Art. 10. – Pămîntul, apele, subsolul, regnul vegetal și cel animal, alte resurse naturale aflate pe teritoriul Transnistriei sînt proprietate a întregului popor al Republicii Moldova, constituind, totodată,baza economică a Transnistriei.

Art. 11. – Delimitarea atribuțiilor între autoritățile publice centrale ale Republicii Moldova și autoritățile Transnistriei se va face în baza Legii Republicii Moldova cu privire la statutul juridic special al Transnistriei și în conformitate cu legislația Republicii Moldova.

Art. 12. – Adoptarea Legii Republicii Moldova cu privire la statutul juridic special al Transnistriei va fi însoțită de adoptarea unui sistem de garanții interne care va fi format în baza procesului de negocieri, în conformitate cu art. 1 alin. (2) și art. 4 alin. (2) din prezenta lege.

Art. 13. – Modificările și completările la prezenta lege se adoptă cu votul a trei cincimi din numărul deputaților aleși în Parlamentul Republicii Moldova.

PREȘEDINTELE

PARLAMENTULUI Marian LUPU

Chișinău, 22 iulie 2005.

Nr. 173-XVI.