Stabilitate Si Instabilitate In Politica Romaneasca
LUCRARE METODICO – ȘTIINȚIFICĂ PENTRU OBȚINEREA GRADULUI DIDACTIC I
STABILITATE ȘI INSTABILITATE
ÎN VIAȚA POLITICĂ ROMÂNEASCĂ
(1866 – 1914)
CUPRINS
Introducere
Cap. I. Trăsături generale ale regimului politic în perioada 1866-1914
Cap. II. Guvernările și viața politică românească la începutul domniei lui Carol I (1866-1878)
Cap. III. Viața politică românească în perioada 1878-1914
Cap. IV. PARTEA METODICĂ
de adaugat
Concluzii
Bibliografie
Anexe
INTRODUCERE
La 10/22 mai 1066 Carol de Hohenzollern – Sigmaringen a depus jurământul în fața reprezentaților națiunii, declarând ca devenise român odată cu pășirea sa pe pământul noii sale patrii. Astfel, începea o nouă etapă a istoriei noastre naționale, încă una din dorințele fundamentale ale Adunărilor ad-hoc fiind realizată.
La fel ca la 1859, marile puteri europene fuseseră puse în fața faptului împlinit, pe care, cu toate presiunile puterii suzerane, au sfârșit prin a-l accepta.
La 10/22 mai domnitorul Carol și-a preluat atribuțiile și în ziua următoare a format guvernul condus de Lascăr Catargiu care a elaborat un proiect de constituție care avea să ajungă în dezbaterea generală la 30 iunie/11 iulie 1866.
Prima realizare a noii domnii a fost adoptarea Constituției din 1866, prima constituție modernă românească, inspirată de modelul belgian, cel mai liberal din Europa acelor timpuri. Această lege fundamentală, adoptată de către Adunarea Constituantă și promulgată de domnitor la data de 1 iulie 1866, va fundamenta viața politică din România până în 1923 (cu unele modificări făcute treptat). A fost prima constituție a țării elaborată fără concursul străinilor și fără să fie supusă aprobării din afară.
Întreaga domnie, Carol I a cârmuit cu măsură și modestie, situându-se deasupra facțiunilor și grupărilor politice. Clasa politică, încă puțin numeroasă, dominată de câteva puternice personalități, s-a adaptat cu oarecare ușurință noilor reguli ale jocului, renunțând la vechea și anarhica luptă pentru putere; domnia străină s-a situat deasupra tuturor disputelor politice, fiind într-adevăr factorul de stabilitate pe care și-l dorise partida națională începând din 1802.
Un alt factor de stabilitate a fost organizarea clasei conducătoare în două partide politice care au alternat la putere. Împărțirea în liberali și conservatori se poate urmări încă de la începutul secolului, conturându-se în chip precis după 1821, când, vreme de un deceniu, proiectele de reformă carbonare s-au înfruntat cu cele ale marii boierimi conservatoare. Generația pașoptistă și-a căutat, de altfel, originile în acea perioadă, reînviindu-l pe Ionică Tăutu și scrierile sale, în timp ce adversarii ei s-au identificat cu spiritul mai tradiționalist reprezentat de Regulamentele Organice. Deosebirile de vederi dintre conservatori și liberali s-au adâncit după 1848, mai ales din cauza abordării chestiunii agrare. Partidele nu erau încă bine delimitate organizatoric, Deși cuvântul partid se folosea curent după Unirea Principatelor, cele două tabere ale conservatorilor și liberalilor nu erau bine delimitate organizatoric și erau mai degrabă asocieri libere în jurul unor personalități dominante, cum ar fi I. C. Brătianu la liberali și Barbu, apoi Lascăr Catargiu la conservatori.
Constituirea și consolidarea partidelor politice au fost grăbite de instituționalizarea regimului parlamentar modern (1866), bazat pe alegeri periodice deși facțiuni și disidențe au continuat să existe.
În primii ani de domnie (1866-1871), domnitorul Carol, precum înaintașul său, făuritorul Micii Uniri – Al. I. Cuza, a avut de înfruntat o acută instabilitate guvernamentală, fiind nevoit să schimbe nu mai puțin de 10 guverne, fie de nuanță moderat conservatoare, fie liberal moderată. Au fost desemnați pe rând cu formarea guvernului: Ion Ghica, Constantin Al. Crețulescu, Ștefan Golescu, Nicolae Golescu, Dimitrie Ghica, Alexandru G. Golescu, Emanuel Costache Epureanu, Ion Ghica și Lascăr Catargiu. Carol, temându-se de reputația lor de revoluționari, i-a ținut deoparte pe liberalii radicali ai lui Ion C. Brătianu și C. A. Rosetti, deși aceștia contribuiseră atât de mult la aducerea domnitorului străin . Conservatorii, în schimb, care din 1871 își aveau la Iași un club care funcționa ca sediu central al partidului – Partidul Liberal a fost formal constituit în 1875 -, au câștigat mai ușor încrederea domnului. Sub președinția lui Lascăr Catargiu, ei au condus neîntrerupt între 1871 și 1876, cea mai lungă perioadă de guvernare de până atunci a unui cabinet, indiferent de orientare.
O lungă guvernare care va dura până în 1888 își are începuturile în chemarea la putere a liberalilor I. C. Brătianu în calitate de prim ministru și Mihail Kogălniceanu la externe în condițiile internaționale dificile din 1876, când războiul din Orient apărea ca inevitabil.
O guvernare prolifică deci, pe timpul căreia se va proclama (1877) și câștiga (1878) independența, proclama regatul (1881) și adopta o serie de măsuri legislative menite a moderniza fața țării; între ele legea privind responsabilitatea ministerială (1878), legi privind organizarea comunelor (1878, 1882), legi referitoare la organizarea învățământului (1879, 1883), la organizarea armatei (1878, 1883), legea privind înființarea băncii naționale (1880). În 1884, Parlamentul a adoptat o nouă lege electorală care unifica Colegiile I și II ale Adunării Deputaților, iar la Senat rămâneau două colegii din trei. În ultima parte a acestei lungi guvernări liberale, guvernul a trecut prin parlament un mare număr de legi cu caracter economic, subliniind hotărârea liberalilor de a mări autonomia economică a țării și a asigura dezvoltarea industriei naționale; între ele, noul tarif vamal protecționist (1887) și Legea privind încurajarea industriei naționale (1887).
Partidul Conservator s-a organizat greu și încet, fiind formal constituit în 1880, cu statute program, organizare în toate județele și cu un organ de presă, „Timpul”, în mare parte redactat de Mihai Eminescu. Drumul conservatorilor spre putere a fost înlesnit și de disensiunile din interiorul Partidului Liberal, în special de cele dintre Ion Brătianu și fratele său Dumitru. Aceasta a permis constituirea unei opoziții unite în 1888 care a provocat căderea guvernului liberal. După un șir de scurte guverne conservatoare de tranziție (Th. Rosetti, L. Catargiu, G. Mânu, I. Em. Florescu), regele a încredințat formarea guvernului lui Lascăr Catargiu, care a cârmuit până în 1895; o guvernare luminată, în care, sub influența lui P. P. Carp mai ales, parlamentul a adoptat o seamă de legi privind învoielile agricole, minele, organizarea clerului.
Regele Carol I a instituit în 1895 sistemul rotativei guvernamentale. Prin atribuția sa constituțională de desemnare a primului ministru, regele avea un rol cheie în determinarea rezultatului alegerilor parlamentare, deoarece fiecare guvern acționa în așa fel încât obținea victorie electorală. Rotativa guvernamentală a funcționat în mod aproape automat, liberalii guvernând între 1895-1899 (D.A. Sturdza), 1901-1905 (D.A. Sturdza), 1907-1910 (D.A. Sturdza și Ion I.C. Brătianu), conservatorii între 1899-1901 (Gr. Cantacuzino), 1905-1907 (Gr. Cantacuzino), 1910-1914 (P.P. Carp și T. Maiorescu). În urma alegerilor parlamentare din ianuarie 1914, se forma guvernul Ionel Brătianu, care venise la conducerea Partidului Liberal din 1909, înlocuindu-l pe D. A. Sturdza. Acest guvern liberal va conduce țara pe toată durata războiului, până la 1918.
Monopolizarea vieții politice de către liberali și conservatori, primii reprezentând interesele proprietății mici și ale burgheziei, cei de pe urmă în general ale marilor proprietari, nu a lăsat prea mult spațiu pentru manifestarea altor forțe politice. Partidul Conservator Democrat, disidență conservatoare condusă de Take Ionescu (1907), sau cel Naționalist-Democrat, înființat de Iorga în 1910, au avut un rol politic neglijabil.
Unele încercări de a întemeia un partid țărănesc la nivel național, ale lui C. Dobrescu Argeș (1882, 1885) sau ale lui V. Kogălniceanu și I. Mihalache (1906), au eșuat în lipsa unui sprijin popular. Doar socialiștii au reușit să se organizeze într-o oarecare măsură, fără a ajunge însă să influențeze în mod efectiv viața politică a țării. Primii doi deputați socialiști au fost aleși în parlament pe liste independente, în 1888; câțiva ani mai târziu, în 1893, 62 de delegați din întreaga țară au întemeiat la București Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România, un partid parțial muncitoresc desființat în 1899 prin trecerea conducătorilor săi la liberali. În toată această perioadă, deși a depus liste de candidați cu regularitate, partidul nu a avut în parlament decât un singur deputat; el va fi reînființat în 1910, de astă dată sub denumirea de Partid Social-Democrat. Rolul său va deveni important abia după încheierea primului război mondial.
Lucrarea de față își propune să evidențieze viața politică românească în perioada anilor 1866-1914, reliefând momentele de stabilitate și instabilitate. Carol I a reprezentat un element-cheie în derularea vieții politice românești. Și-a asumat rolul de arbitru politic, susținându-i rând pe rând pe liberali și pe conservatori inițiind rotativa guvernamentală care a reprezentat o noutate în viața politică românească. Iritat de incapacitatea conservatorilor de a se înțelege între ei și de a asigura o stabilitate guvernamentală, regele i-a preferat pe liberali, mai ales pe I.C. Brătianu, dar a avut încredere și în conservatori, apreciind, de pildă, capacitățile de bun organizator ale lui P.P. Carp. Chiar și D.A. Sturdza a intrat în grațiile principelui.
Motivați preocupării mele pentru această perioadă este complexitatea ei, profundele mutații social-politice și economice de care este marcată. Astfel, deceniul al șaptelea al secolului al XIX-lea înscrie pentru România începuturile democrației, a sistemului parlamentar modern, în cadrul căruia monarhia dobândește treptat rolul de factor mediator, de echilibru. Este totodată, perioada cuceririi independenței de stat și afirmării depline a României în relațiile internaționale, a integrării ei în structurile europene de pe o altă poziție, ca stat de sine stătător. Asistăm acum la constituirea primelor partide politice și la conturarea celor două curente: liberalism și conservatorism în gândirea politică românească.
În încheierea acestei succinte expuneri, țin să mulțumesc domnului conf. univ. dr. Iulian Oncescu pentru sugestiile și sprijinul acordat pe parcursul redactării acestei lucrări.
CAPITOLUL I. TRĂSĂTURI GENERALE ALE REGIMULUI POLITIC
ÎN PERIOADA 1866-1914
Viața politică din România după 1866 s-a desfășurat în cadrul instaurat după reformele din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza și adoptarea Constituției din 1866. Formele de manifestare au fost cele general europene ale momentului: partidele politice, guvernele create de acestea, Parlamentul și activitatea legislativă a celor două Camere ale sale, manifestarea practică a atribuțiilor monarhiei, întrunirile politice, presa politică. După cucerirea independenței de stat toate formele vieții politice au devenit mai precis conturate, evidențiindu-se un regim liberal tot mai modern, dar totuși cu numeroase neîmpliniri.
Sistemul vieții politice a avut la bază un regim democratic, inaugurat prin Constituția din 1866. Era prima constituție românească întocmită de reprezentanții legitimi ai națiunii române pe baza principiului câștigat de Cuza în 1864, al suveranității interne a țării. Din acest moment, vechile structuri politice erau pe povârnișul unor prefaceri repezi. Suntem în plină epocă de tranziție. Impactul dintre formele noi, de inspirație occidentală și fondul local se resimte pretutindeni, căci vechiul nu murise, iar noul nu se consolidase încă.
Noua Constituție introduce în viața politică românească trei principii moderne în guvernare:
principiul prefaceri repezi. Suntem în plină epocă de tranziție. Impactul dintre formele noi, de inspirație occidentală și fondul local se resimte pretutindeni, căci vechiul nu murise, iar noul nu se consolidase încă.
Noua Constituție introduce în viața politică românească trei principii moderne în guvernare:
principiul suveranității naționale, conform căruia toate puterile emană de la națiune;
principiul guvernării reprezentative, conform căruia națiunea nu poate guverna decât prin delegați;
principiul separării puterilor în stat, ce delimita puterea legislativă de cea executivă și de dea judecătorească.
Cu toate acestea, democratizarea societății românești se desfășoară într-un ritm lent,
căci limitele reformei agrare din 1864 au dat naștere unor grave probleme sociale, iar limitarea dreptului de vot, prin menținerea votului cenzitar, a fost încă o piedică de seamă pe drumul către deplina afirmare democratică.
În acest context, puterea politică este dirijată de marii proprietari industriali (liberali) și funciari (conservatori). Deoarece influența celor din urmă era precumpănitoare, între cele două tabere s-a desfășurat o luptă acerbă pentru controlul puterii politice. Orientarea liberală a criticat vechiul regim politic, dar a fost prudentă față de tendința de radicalizare a cadrului democratic. Principalele instituții ale statului modern român au căpătat acum forma definitivă. S-au pus bazele principalelor partide politice, nelipsite însă de constituirea unor disidențe și fluctuații ale oamenilor politici.
Motoarele care puneau în funcțiune mecanismele complexe ale guvernării erau partidele politice. Două erau partidele principale: Conservator și Liberal. În general, conservatorii au continuat să reprezinte interesele marilor moșieri, iar liberalii pe cele ale clasei de mijloc, industriale și comerciale urbane, în creștere. Dar, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, rolurile economice și sociale se schimbau. Marile proprietăți de pământ treceau din mâinile clasei moșierești tradiționale în posesia clasei de mijloc, care devenise prosperă. Practic, mari segmente ale populației erau excluse de la procesul politic și, astfel, exercitau o influență redusă asupra cursului evenimentelor. Țăranii, în cea mai mare parte, continuau să fie doar spectatori. Puterea votului lor era diluată de cotele înalte de venit impuse pentru exercitarea dreptului de vot și, în ciuda unor încercări nobile, înainte de primul război mondial, un partid țărănesc nu a reușit să se dezvolte. Clasa muncitoare urbană era, de asemenea, subreprezentată, dar o ducea oarecum mai bine decât țărănimea. Doar o mică parte a populației participa la viața politică. În afară de condiții, de venituri pentru vot, sistemul colegiilor electorale și manipulările guvernelor au limitat și ele participarea la procesul electoral. O revizuire a Legii electorale din 1884 a mărit însă cu puțin numărul alegătorilor admiși de Constituția din 1866. Totodată, numărul colegiilor electorale a fost mărit de la trei la patru.
Regele a jucat un rol-cheie în a determina rezultatul alegerilor, prin atribuția sa constituțională de a-l numi pe viitorul prim-ministru. În ultimele decenii ale secolului procedurile de schimbare a guvernelor funcționau perfect. Procesul începea cu demisia guvernului aflat la putere, consultări între rege și politicienii de frunte și alegerea unuia dintre aceștia pentru a forma un nou guvern. Prima sarcină a primului ministru desemnat, după ce-și alegea cabinetul, era de a organiza alegeri pentru Cameră și Senat. Aceasta era responsabilitatea ministrului de Interne, care-i mobiliza pe prefecții din județe și restul aparatului legislativ al statului, a căror loialitate fusese verificată, pentru a se asigura că opoziția va fi copleșită în următoarele alegeri. Între 1881-1914, ca rezultat al zelului lor, nici un guvern desemnat de rege nu a fost vreodată dezamăgit de rezultatelor urnelor.
În 1895 s-a inaugurat rotativa guvernamentală, ea fiind o modalitate originală de a menține regimul democratic constituțional într-un context istoric determinant. Prin alternanța la putere a Partidului Liberal și a celui Conservator regele și-a păstrat rolul de arbitru în viața politică și nu a permis niciunei formațiuni politice să-și sporească în mod nemăsurat puterea.
În felul acesta regele devine elementul ponderator între cele două puteri, temperându-le excesele, chemat să asigure stabilitatea sistemului constituțional, plasându-se deasupra partidelor, deasupra pasiunilor politice.Românii sperau că prin prestigiul și sprijinul ei, Dinastia să le fie de folos în consolidarea statului amenințat cu dezmembrarea de imperiile vecine și în dobândirea independenței. De asemenea, sperau în curmarea rivalităților pământene pentru domnie. Și Carol I de Hohenzollern nu a avut favoriți sau favorite în România, nici măcar prieteni. S-a impus printr-o viață exemplară, prin exactitate și corectitudine, neîngăduind existența unei camarile, convins de rolul său civilizator în țara pe care o conducea. Din acest punct de vedere domnia lui a fost foarte folositoare. Prezența sa pe tron aproape o jumătate de veac a asigurat țării o stabilitate politică evidentă.
Între războiul pentru independență și primul război mondial, atât liberalii, cât și conservatorii, au creat instituții noi și o legislație semnificativă în multe domenii ale vieții publice. După războiul pentru independență, liberalii au dominat viața politică timp de zece ani, între 1878 și 1888, fapt fără precedent. Prim-ministrul și omul politic de frunte al acestei epoci a fost Ion C. Brătianu. Având o experiență politică enormă, care data din 1848, el a rezolvat cu deosebită măiestrie problemele complexe care au decurs din lupta pentru independență și proclamarea regatului. În felul acesta a devenit indinspensabil atât regelui cât și partidului său. Dar, după proclamarea regatului și în special în timpul controversei legate de modificarea Constituției în 1884, Brătianu a devenit din ce în ce mai autoritar în dubla sa calitate de prim-ministru și șef de partid. El nu avea de ce să se teamă de membrii propriului său partid sau ai opoziției din sau din afara Parlamentului deoarece se bucura de încrederea totală a regelui Carol. Între cei doi se crease o relație de muncă eficientă, bazată pe idei similare în problemele majore ale politicii interne și externe. Și totuși, relația lui Brătianu cu regele nu a fost niciodată o relație de prietenie. Guvernul Brătianu a pus în practică planuri economice și politice majore, care au apropiat țara de formele moderne de dezvoltare. Revizuirea Constituției în 1884 și organizarea autorităților locale au jalonat dezvoltarea democrației de tip burghez și centralizarea administrației publice, în timp ce politica protecționistă în comerț și sprijinirea industriei au pus bazele unei economii naționale diversificate. . De asemenea, liberalii au avut realizări remarcabile și în domeniul învățământului prin ministrul Educației Spiru Haret (1851-1912) și au îmbunătățit starea țăranilor prin înființarea unor bănci populare (1903).
Relația dintre I.C. Brătianu și rege, care fusese productivă și reciproc avantajoasă, a fost supusă după 1884 unui atac public în creștere. Opoziția unită denunța practicile „dictatoriale” ale primului ministru și abuzurile administrative la care acesta închidea ochii. Acțiunile monarhului au fost și ele supuse unei cercetări atente. Presa se afla în fruntea acestei campanii. În ziarul „Lupta”, Gheorghe Panu îl acuza pe rege că făcea abuz de prerogativele sale, că permitea miniștrilor să ignore Constituția și sugera că acesta ar fi trebuit să abdice. G. Panu a fost găsit vinovat, în 1887, de calomnierea regelui într-un articol numit „Omul periculos”, și condamnat la doi ani de închisoare. În acest context, el fugea la Paris și avea să scape de închisoare.
Mai reținute, dar la fel de elocvente, au fost criticile tinerilor conservatori de la „Epoca”. Aceștia îl acuzau pe rege că nu ținea cont de Constituție și că păstra în funcție guvernul I.C. Brătianu mult după ce încetase să mai reprezinte voința țării. Carol nu dorea schimbarea lui Brătianu întrucât nu avea încredere în capacitatea conservatorilor și a aliaților lor de a guverna eficient. Însă în martie 1888 Brătianu și întregul său cabinet demisionau pe neașteptate. Se pare că și-au dat seama că pierduseră încrederea inclusiv a regelui. Carol, într-adevăr, considera că Brătianu se „uzase”, că nu mai era capabil să guverneze țara în „mod creativ” și că venise timpul să promoveze elementele ce fuseseră excluse timp de 12 ani de la exercițiul puterii.
Între 1888 și 1895, după liberali, au urmat la putere câteva guverne ale conservatorilor. Cel mai important a fost așa-numitul “mare guvern conservator”, condus de Lascăr Catargiu între 1891-1895. Această perioadă a însemnat ordine și schimbare bine chibzuită. În 1892, conservatorii au aprobat legi care extindeau controlul autorităților centrale asupra județelor și subdiviziunilor acestora prin transferarea unui număr mare de atribuții ale administrației locale de la primari și consilii comunale la prefecți și ajutorii lor, iar în 1893 au înființat o jandarmerie rurală, având câte un post în fiecare comună, pentru a se preîntâmpina tulburările sau a le suprima îndată ce izbucneau. Conservatorii s-au preocupat, de asemenea, de dezvoltarea economică, în general în concordanță cu interesele lor agricole tradiționale. O excepție de remarcat a constituit-o legea minelor din 1895, al cărei principal promotor a fost Petru Carp. Între înfăptuirile guvernării conservatoare se cuvin a fi menționate activitatea și inițiativele lui N. Filipescu în calitate de primar al Capitalei: deschiderea unui nou bulevard (numit atunci Municipal) de la Hale până la capătul Căii Rahovei, începutul bulevardului Colței, mărginirea razei orașului care se tot întindea, fără nicio ordine, reorganizarea seviciilor de întreținere, darea în folosință a unor surse de apă potabilă din straturile subterane ș. a.
Din 1894, în timpul guvernării lor, conservatorii s-au confruntat continuu, uneori chiar violent cu liberalii conduși de D. A. Sturdza. Partidul Național Liberal a criticat cu asprime toate legile pe care le-au dat conservatorii, dar ajuns la putere, n-a ezitat să continue opera legislativă a Partidului Conservator (exemplu: Legea jandarmeriei, inițiată de conservatori și completată de liberali).
După 1895 și până la primul război mondial, guvernele liberale și conservatoare s-au succedat la putere.
Organizarea politică și sistematică a țărănimii a început prin strădaniile unui tânăr învățător, Constantin Dobrescu-Argeș (1859-1903), de a-i ridicase pe țărani la luptă politică. Sprijinit de învățători și de țăranii înstăriți din județul său natal, Argeș, și din județele învecinate, el a înființat, în 1880, Comitetul sătesc, care a formulat cereri economice și politice menite să îmbunătățească condițiile de viață și de muncă ale țăranilor. Pe măsură ce noua organizație s-a extins, liderii ei au căutat din ce în ce mai perseverent soluții politice la problemele agrare. În 1895 ei au înființat Partidul Țărănesc, primul partid oficial din România care sprijinea interesele țăranilor. Dar nu a prosperat și, după ce în alegerile din 1899 nu a avut succes, partidul s-a dizolvat.
Cauza reprezentării politice a țăranilor a fost preluată și susținută apoi de Vasile Kogălniceanu, fiul lui Mihail Kogălniceanu, și de Alexandru Valescu, redactorul influentei reviste Gazeta țăranilor. Eforturile lor au culminat cu înființarea Partidului Țărănesc în 1906, dar au fost anihilate de marea răscoală țărănească din anul următor. În anii premergători războiului de reîntregire, învățătorii de la sate au fost cei mai fervenți susținători ai țărănimii. Ion Mihalache, președintele Asociației Învățătorilor, critica politica agrară și legislația socială și politică promovată de liberali și de conservatori. În acest sens, el a susținut reducerea marilor moșii și împărțirea pământului către cei care-l muncesc și acordarea de drepturi politice clasei țărănești. Partidul țărănesc înființat de acesta pentru a realiza reformele și-a întrerupt activitatea în condițiile izbucnirii primului război mondial.
Clasa proletariatului orășenesc a început viața politică organizată în 1893, o dată cu înființarea Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România. Apariția acestuia a fost rezultatul dezvoltării industriei și al schimbărilor economice și sociale care au însoțit-o. În elaborarea programului, membrii fondatori ai partidului au îmbrățișat interpretarea teoriei marxiste de către Constantin Dobrogeanu-Gherea, acceptând rolul crucial al proletariatului în transformarea societății românești și au cerut ca industrializarea țării să aibă loc cât mai curând posibil.
După 1878 au avut loc câteva acte de politică internă importante care au unit forțele politice:
– modificarea sub o presiune externă a art. 7 din Constituție (1879 – sunt naturalizați evreii – ex. 889 evrei care au participat la războiul de independență – în bloc – și naturalizarea individuală aprobată sau nu;
– legea privind răscumpărarea căilor ferate (1880);
– proclamarea regatului – 14/26 martie 1881, cu încoronarea lui Carol ca rege, la 10 mai 1881; Coroana va fi înzestrată cu domenii.
Până în 1884, principele Carol (rege, din 1881) a primit pentru serviciile aduse țării, conform Constituției, “lista civilă” (suma de bani cuvenită, după uzanța generală), dar în 1884 Coroana a fost dotată, printr-o lege neconstituțională, cu “Domeniile Coroanei”. Legea Domeniului Coroanei, susținută de Titu Maiorescu la Cameră, voia să dea regelui ”mijloacele materiale pentru a-și accentua prestigiul exterior conform creșterii importanței sale”. Domeniul va cuprinde 12 moșii, însumând 118 286 ha., din care 67 198 ha. de păduri.
Timp de 48 de ani de domnie, Carol I n-a devenit, sufletește, un român, așa cum a declarat-o, propagandistic, în 1866 – probă că nu s-a simțit bine decât la Peleș, într-o arhitectură barocă germană, înconjurat de mobilier și decorațiuni absolut neautohtone, deși în epocă unul din mare arhitecți germani avea cuvinte de înaltă prețuire pentru arhitectura românească. El a jucat – realmente, nu formal – un important rol intern în “echilibrarea” patimilor politice ale pătimașilor de la 1866 și ale urmașilor lor, într-o democrație politică clădită cu susul în jos, împotriva naturii. Prin “spatele” său extern a fost de un real folos atât în efortul pentru cucerirea independenței, cât și pentru securitatea externă a României, ulterior. Prețul Independenței și apoi al securității externe a fost mare. Sprijinitorii externi ai prințului și apoi regelui l-au mai mărit fără jenă, iar el, ca șef al Statului român, s-a dovedit foarte generos în această privință, influențându-i și pe alți oameni politici să facă “rabat” la demnitatea națională (vezi evenimentele din guvernarea D.A. Sturdza, 1895-1899).
Regele n-a acceptat să fie un monarh ,,englez”, care să domnească fără a guverna. A cerut și a insistat să obțină vetto absolut. A avut înțelepciunea politică să nu uzeze de el, ar în viața politică s-a ținut seama întotdeauna că regele are veto absolut!
Reușind oarecum, cu timpul, să înțeleagă tabieturile unora și patimile altora, a fost răbdător și tolerant, a fost “Carol Îngăduitorul” cum i-a zis Mihai Eminescu nu fără a-și reprima o mâhnire lăuntrică. Aceasta i-a adus lauda unora, dar și hula multora – și există o întreagă serie de elogii, dar și o întinsă “literatură antidinastică”.
CAPITOLUL II. GUVERNĂRILE ȘI VIAȚA POLITICĂ ROMÂNEASCĂ LA ÎNCEPUTUL DOMNIEI LUI CAROL I (1866-1878)
Primii ani de viață politică în cadru constituțional aveau să fie desigur foarte importanți pentru împământenirea noului sistem politic, în funcționarea acestuia și în constituirea a ceea ce urma să devină o tradiție politică.
Totuși, acești ani s-au dovedit dominați de o puternică instabilitate, deoarece lipseau încă elementele fundamentale ale unei vieți parlamentare și extraparlamentare echilibrate. Nu existau încă partide politice orientate de programe și idei politice clar conturate, ci doar grupări și disidențe politice, de orientări ce coincideau uneori cu interesul public, dar erau alteori legate și de interesul obținerii puterii cu orice preț, sau de manifestarea unor orgolii și interesul personal, care nu mai corespundeau cu cel al societății. Importanța liderilor era, în aceste situații, mai mare în contextul fluctuațiilor forțelor politice și al alinierii lor neașteptate. În același timp, în Parlament ideile politice erau slab reprezentate, cele mai de seamă personalități ilustrându-se la guvernare. Pe tărâm politic, țara părea divizată privitor la direcția guvernării: ideile politice cele mai îndrăznețe le aveau liberalii radicali, în vreme ce forța politică efectiv cea mai bine reprezentată pe moment erau conservatorii, cu păreri politice opuse liberalilor-radicali. Carol I s-a arătat însă un ferm susținător al unei vieți politice parlamentare bazate pe partide politice puternice, ceea ce i-a asigurat de la început un rol major, cu timpul decisiv, în jocul politic, ca arbitru necontestat. Date fiind însă împrejurările concrete, opțiunile sale s-au dovedit a fi limitate. În perioada dintre 1866 și 1871, domnitorul s-a văzut nevoit să schimbe nu mai puțin de 10 guverne. S-au mai produs și 30 de remanieri guvernamentale și s-au ținut de patru ori alegeri, din care au ieșit tot atâtea Adunări.
Imediat după depunerea jurământului, Carol a numit la 11 mai 1866, la putere, un guvern de coaliție condus de fruntașul grupării conservatoare, Lascăr Catargiu, alături însă de liberalii radicali Ion C. Brătianu și C.A. Rosetti. Carol îl preferase pe Lascăr Catargiu, mai calm și aparent măsurat, impetuosului Ion C. Brătianu, în această primă formulă de guvernare. În general, domnitorul voia o atitudine mai hotărâtă în guvernare, având în vedere problemele mai stringente legate de criza financiară și necesitatea ordinii în țară, dar și de semnele externe, ale unei eventuale noi crize orientale. Acest guvern de orientare conservatoare și liberal-radicală avusese drept obiectiv declarat “dezvoltarea și întărirea libertăților publice și a guvernului constituțional”. După promulgarea Constituției, acest guvern a căzut însă, îndepărtat de grupul parlamentar conservator, care îi reproșa prezența “periculoasă” în guvern a liberalilor radicali, etichetați drept “roșii” și “comuniști”, ca și mai înainte.
Noul guvern era menit să se ocupe de problemele dificile create în relațiile cu Poarta, pe tema recunoașterii monarhiei constituționale și ereditare. El avea să fie condus de Ion Ghica (15 iulie 1866 – 21 februarie 1867), și se bucura de sprijinul liberalilor moderați, al unor conservatori moderați, dar exista tolerat fiind și de gruparea parlamentară a liberalilor radicali. Obiectivul menționat a fost atins, în primul rând datorită abilității cu care Carol I a știut să obțină recunoașterea sa la Poartă (firmanul din 11/23 octombrie), cu o demnitate la înălțimea tuturor așteptărilor. Cu acest succes, noul domnitor își câștiga un ascendent important pe tărâmul politicii externe, ascendent consolidat ulterior, ca și cel urmărit cu perseverență pe scena politicii interne.
Guvernul Ion Ghica a fost un cabinet de tranziție. cele câteva proiecte de legi pregătite de el, unul privind poliția rurală ori cel privind reforma monetară, nu aveau să fie supuse Adunării Deputaților. În schimb, necesitățile acute de numerar au dus la încheierea unui împrumut extern cu firma Oppenheim în condiții dezavantajoase. Guvernului Ghica i-a revenit să pregătească primele alegeri, care s-au desfășurat sub regimul Constituției și al noii legi electorale, în luna octombrie 1866.
Conform constituției și noii legi electorale, primele alegeri parlamentare s-au desfășurat la sfârșitul lunii octombrie și începutul lui noiembrie 1866.
Ele au dat prilej la multă agitație politică, cu coalizări deconcertante, dar guvernul a asigurat o desfășurare a alegerilor fără incidente, abuzuri și falsificări ale rezultatelor, care au produs o adunare dominată de elementele de orientare liberală. Ele nu aveau însă o coeziune suficientă.
Odată cu începutul anului 1867 a avut loc o regrupare a forțelor politice, realizându-se o coaliție a radicalilor, a ”maiștilor” – partizanii actului de la 2/14 mai 1864 – și a fracționiștilor moldoveni. A fost redactat și un program, după un număr de întâlniri desfășurate la hotelul ”Concordia” din București, la care au conlucrat fruntașii radicali cu Mihail Kogălniceanu.
Programul însuși era sugestiv și se va dovedi important. El prevedea continuarea modernizării statului (descentralizare administrativă, întărirea armatei, îmbunătățirea instrucției publice pentru ridicarea culturală a poporului), dezvoltarea economică a țării (modernizarea transporturilor, înființarea de bănci, dezvoltarea industriei și agriculturii).
Un vot de blam al acestei coaliții de factură liberală, cu o tentă radicală puternică, din 21 februarie/5 martie 1867, a pus capăt existenței cabinetului lui Ion Ghica. Succesiunea a fost preluată de un guvern pus sub conducerea mai mult decorativă a lui Constantin A. Crețulescu, dar în care jumătate dintre miniștri erau fruntași ai radicalilor – Ion și Dumitru C. Brătianu și Ștefan Golescu -, la care se va adăuga, ceva mai târziu, ca ministru de Război, colonelul George Adrian, înlocuindu-l pe generalul Gherghel. În timpul guvernului Crețulescu au fost adoptate: legea privind instituirea monedei naționale și o lege referitoare la stabilirea stemei României.
I-au urmat apoi guvernele Ștefan Golescu (17 august 1867 – 29 aprilie 1868) și guvernul generalului Nicolae Golescu (1 mai – 16 noiembrie 1868). În fruntea acestor guverne, Carol I a preferat personalități mai șterse, pentru a evita numirea lui Ion C. Brătianu, pe care l-a început nu l-a agreat, pentru radicalismul ideilor sale politice.
Și desfășurarea alegerilor evidenția câteva din caracteristicile acestui început al vieții politice românești după regulile jocului parlamentar democratic. Alegerile, organizate în decembrie 1867 și în iulie 1868, au produs majorități diferite, de conservatori și liberali moderați, primele, și de liberali radicali ultimele, dar instabilitatea acestor majorități a fost simptomatică. La deschiderea lucrărilor Camerei din 15/27 noiembrie 1867, prințul citea discursul Tronului. „Cu o seriozitate pătrunzătoare, mustră și conjură reprezentanța națională să uite micile gelozii și lupte pentru interese personale care strică țării și să-și dea silința ca dimpreună cu prințul să stârpească prejudecățile și relele obișnuințe. […] Cu asigurarea că el își va face neclintit datoria și-și va împlini misiunea pe care e mândru de a fi luat-o asupra-și, prințul încheie acest prim discurs al Tronului, pe care apoi primul ministru îl tălmăcește în românește”.
Guvernul Ștefan Golescu a suferit mai multe remanieri, ajungând în octombrie 1867 exclusiv radical. Acest lucru a determinat opoziția Corpurilor legiuitoare convocate în condițiile unei situații financiare deficitare, ceea ce a dus la dizolvarea Parlamentului de către domnitor. Executivul a încheiat o convenție provizorie pentru construirea liniei ferate Suceava – Iași – Galați – București. După 1868, guvernului i se opunea Juna dreaptă, o grupare alcătuită din tineri conservatori moderați. În noul Parlament au fost adoptate: o lege a pensiilor, o nouă lege pentru construirea șoselelor, legea poliției rurale și un proiect legislativ privind organizarea puterii armate.
Atât interesele politice și financiare interne, cât și rivalitatea concesionarilor (grupul anglo-austriac al lui Offenheim și cel prusian al lui Strousberg) au iscat lungi dezbateri în ceea ce privește concesionarea căilor ferate care legau Moldova de București.
Manifestările antisemite de la Bacău din primăvara anului 1868 au dus la reacția lui Ion C. Brătianu, în calitatea sa de ministru de Interne, la protestele Alianței Izraelite Universale și ale reprezentanților puterilor garante, interpelarea lui P.P. Carp și în final la retragerea lui Ștefan Golescu de la conducerea guvernului.
În timpul guvernării Nicolae Golescu au existat dificultăți asemănătoare celor din guvernul precedent, precum opoziția Senatului care a dus la dizolvarea acestuia și la organizarea de noi alegeri. Noul Senat a contribuit la adoptarea proiectului privind concesionarea căilor ferate (Strousberg realiza rețeaua Roman – Vârciorova, iar Offenheim de la Ițcani la Roman – cu o ramură spre Galați).
La finalul guvernării Nicolae Golescu, Carol I aprecia ameliorarea stării financiare a țării, înființarea unui mare număr de școli rurale model și a unor școli normale județene, dezvoltarea căilor de comunicație și constituirea Curților de jurați.
Cu aceste trei guvernări, lupta politică și parlamentară a evidențiat eforturile de păstrare a disputei politice în limitele democrației parlamentare și au reliefat practici care, încălcând aceste limite, au menținut sistemul politic în acțiune, chiar dacă el era imperfect.
În afara prea numeroaselor remanieri guvernamentale, nici una din marile grupări nu-și putea totuși asigura o majoritate confortabilă și durabilă încât s-a ajuns chiar la practica răsturnării guvernelor de către aceeași majoritate care la început le susținuse.
În iulie 1868, cu ocazia alegerilor parlamentare, câștigate de liberalii radicali, domnitorul a elogiat în mesajul Tronului activitatea guvernului, care nu a mai fost nevoit să recurgă la un nou împrumut extern; de asemenea, a subliniat pașii semnificativi făcuți în construirea căilor ferate, ceea ce a permis legarea capitalei țării cu Iașiul și a României cu Orientul și Occidentul.
În desfășurarea procesului electoral, nu atât ivirea neregularităților, a ingerințelor administrației vizând câștigarea cu orice preț a alegerilor, practicarea violențelor și a fraudei, cât mai ales tolerarea și acceptarea lor ca un lucru normal, inclusiv de către Carol I, au constituit o eroare a începuturilor, ce a dobândit apoi pretenții de tradiție.
Dominate de prezența liberalilor radicali și de personalitatea lui Ion C. Brătianu, cele trei guvernări, chiar și în aceste condiții, s-au implicat în schimbări și măsuri foarte importante pentru modernizarea țării.
Din programul de la Concordia s-a realizat o anumită lărgire a democrației prin modificarea legii electorale și reducerea atribuțiilor Senatului, legea descentralizării administrative, concesionarea construcției căilor ferate către societățile străine Offenheim și Strousberg, dar și legea pentru construcția de șosele comunale și județene au impulsionat dezvoltarea economică a țării. Interesant era și un proiect de înarmare generală, care îngloba în armată și în rezervele ei corpul de dorobanți, cel de grăniceri, și chiar a gloatelor, în cuprinsul milițiilor și gărzii civile. Aceste preocupări vizau consolidarea forței noului stat și pregătirea unei acțiuni militare, la nevoie, pentru dobândirea independenței. Alături de grija permanentă a lui Carol I pentru dotarea și organizarea armatei, din care domnitorul își făcea un titlu de mândrie personală, aceste preocupări erau, desigur, semnificative pentru România de după 1866.
Liberalii radicali s-au preocupat și de încurajarea proprietății și producției țărănești, mai ales a celei de mărime mijlocie, înlesnind cumpărarea unor loturi din proprietatea statului; ei au pus pe picioare la sate o administrație comunală, pentru o asumare a schimbărilor la sate și implicarea țărănimii în asigurarea unor legături cu administrația centrală. Liberalii radicali au organizat de asemenea sistemul rural de evidență, taxe, amenzi, cheltuieli și venituri, au luat măsuri împotriva fraudei și evaziunii fiscale. Îmbunătățiri au fost aduse în general învățământului public, iar celui rural în mod special, el fiind organizat, supravegheat și stimulat. În martie 1867 s-a dat o nouă lege a tocmelilor agricole, urmărind limitarea abuzurilor proprietarilor la executarea acestora.
Semnificative au fost și măsurile luate pentru protejarea masei țărănești împotriva foametei sau a epidemiilor, dar și legea de creare a poliției rurale, menită să impună aplicarea tocmelilor agricole.Guvernările liberalilor radicali au reușit, totodată, să reorganizeze ministerul de finanțe și finanțele publice ale țării, îmbunătățind aparatul de percepere a impozitelor, lichidând haosul din viața financiară inclusiv prin legea privind moneda națională, prin care moneda românească era afiliată la sistemul bimetalist al Uniunii Latine. În 1868 s-a realizat astfel primul buget echilibrat al țării. Atacate puternic din interior de forțele conservatoare, care acuzau guvernările celor doi Golești mai ales (dominate de liberalii radicali), de a fi periculoase pentru ordinea publică, acestea s-au confruntat și cu reacția hotărâtă a marilor puteri. Acestea s-au arătat nemulțumite nu numai de sprijinul dat revoluționarilor bulgari, care putea destabiliza iremediabil Imperiul otoman în Balcani, ci și de efectul “legii împotriva vagabonzilor”. Era vorba, de fapt, de o serie de circulare ale ministerului de interne, condus de Ion C. Brătianu, îndeosebi cele din lunile martie-mai 1867, prin care li se cerea prefecților din regiunea Moldovei să ia măsuri, chiar “cu toată asprimea”, pentru eliminarea evreilor “vagabonzi”. Acestora li se interzicea astfel a locui în comunele rurale, a ține cârciumi acolo și a lua pământ în arendă, cei prinși fiind expulzați din țară. Sigur că această politică, de interdicție pentru populația evreiască de a desfășura activități economice în afara orașelor, a produs inerent numeroase abuzuri și ilegalități, s-a soldat cu numeroase expulzări, ceea ce a redeschis problema și așa complicată a situației acestei populații, care creștea în continuare prin imigrarea unor evrei săraci din Galiția și Rusia.
Față de împrejurările create, s-au iscat nu numai proteste interne, chiar din rândul unor personalități publice și din partea populației evreiești, ci și proteste ale consulilor străini. Pe plan extern, Austro-Ungaria acuza guvernul român de politică antisemită, Napoleon al III-lea a intervenit pe lângă principele Carol, ca și reprezentanții influenți ai organizațiilor evreiești europene, pentru încetarea măsurilor incriminate și demiterea guvernului și a ministrului de interne Ion C. Brătianu.
La 11/23 noiembrie 1868, consulul Prusiei a protestat oficial și energic în același sens. Imaginea proastă făcută în exterior României de aceste situații și intervențiile marilor puteri l-au convins în cele din urmă pe Carol I să înlăture, la 16/28 noiembrie 1868, guvernul Nicolae Golescu, care, evident, nesocotise amploarea și forța reacțiilor străine.
S-a format apoi un guvern în frunte cu Dimitrie Ghica (16 noiembrie 1868 – 27 ianuarie 1870).
Guvernul Dimitrie Ghica a durat un an și două luni (16 noiembrie 1868—27 ianuarie 1870). Era un guvern de coaliție, între conservatorii moderați ai premierului și liberalii moderați ai lui Mihail Kogălniceanu, susținut de deputații de aceeași tendință din Adunare. Guvernul se sprijinea și pe liberalii-radicali din parlament. Aflând de absența lui Ion C. Brătianu din noul cabinet, liberalii radicali au reacționat vehement, cel mai înverșunat fiind C.A. Rosetti.
De-a lungul acestei guvernări, Mihail Kogălniceanu a continuat politica de dezvoltare economică și instituțională a liberalilor-radicali, dar avea ambiții mai mari. Pentru a concentra forțele, a organizat noi alegeri (martie 1869), obținând victoria (guvernul a obținut 157 deputați, în timp ce opoziția a câștigat 10 locuri). Guvernul a depins de sprijinul “liberalismului bucureștean” (N. Iorga), iar când Kogălniceanu a insistat să se organizeze noi alegeri, în august 1869, a oferit ocazia unei victorii a conservatorilor, care au câștigat o majoritate suficientă. . Dar modul cum s-au desfășurat alegerile, prin intervenția masivă a aparatului de stat, nu asigura autoritate Adunării Deputaților.
Despre Kogălniceanu, el aprecia că acesta era unul dintre cei mai capabili oameni politici ai României și că avea multă energie: „Trecutul vorbește împotriva lui, dar prințul vrea să îl uite, deoarece este încredințat că însuși Kogălniceanu se va sili să repare acțiunile sale trecute prin cele viitoare. El face parte din trecutul radicalilor moderați și are mulți partizani, mai ales în Moldova”.
Ruptura produsă în procesul acestor manevre între liberalii moderați ai lui Kogălniceanu și liberalii-radicali slăbise astfel forța parlamentară a curentului liberal, întărindu-i pe conservatori. În același timp, Carol I, urmărind consolidarea pozițiilor proprii și a autorității sale, debarasându-se de Ion C. Brătianu, care păruse a-i sta împotrivă, se va confrunta și el cu începutul unei neprevăzute crize.
Agitațiile liberalilor radicali au sporit în intensitate. Majoritatea acestora se pronunța pentru răsturnarea lui Carol, unii cerând readucerea lui Cuza, alții întronarea lui vodă Bibescu, iar cei mai mulți — în frunte cu C.A. Rosetti și Ion C. Brătianu— urmărind instaurarea unui regim republican. În acest scop ei au folosit tribuna parlamentului, întrunirile publice, organe de presă ( „Românul", „Traian", „Ghimpele", „Republica"). S-au format comitete secrete în multe orașe ale țării care militau pentru răsturnarea lui Carol. Pentru moment, nu se acționează direct pentru înlăturarea lui Carol, dar se pregătește terenul pentru o acțiune antidinastică.
Grigore Sturdza a prezentat în Adunarea Deputaților un proiect de lege, subscris de mai mulți deputați, prin care se acorda un „apanaj" de 300 000 lei pe an principesei Elisabeta, soția lui Carol I cu începere de la 1 ianuarie 1870. Acest act a provocat o puternică reacție din partea opoziției, „dota" fiind considerată un „furt în dauna națiunii", în fața acestei situații, Dimitrie Ghica a declarat că guvernul nu putea primi acea dotație, întrucât situația financiară a țării era grea, iar Vasile Boerescu — cel care întocmise proiectul de lege — a trebuit să-și prezinte demisia. Peste câteva zile, la 27 ianuarie, Dimitrie Ghica a fost nevoit să depună mandatul guvernului.
S-a constituit, la 2 februarie 1870, un nou cabinet condus de Alexandru G. Golescu-Negru. Acest fapt l-a determinat pe Kogălniceanu să afirme că el avea să fie ”cel din urmă ministru al principelui Carol”. Nefiind expresia majorității parlamentare, el însă era socotit de oamenii politici drept un guvern personal al domnitorului.
În timpul acestui guvern a fost inaugurată Monetăria Statului la 24 februarie/8 martie, fiind bătute primele monede de aur și argint cu efigia domnitorului.
Printr-un virulent atac împotriva „guvernului abuziv", C.A. Rosetti a provocat o gravă criză politică prezentându-și demisia din executiv deoarece a fost ales deputat de Brăila. Liberalii radicali s-au solidarizat cu C.A. Rosetti demisionând și ei din parlament. Carol a încercat să calmeze spiritele, dar fără succes. Criza politică internă avea să ia amploare în lunile următoare, datorită și tensiunilor internaționale legate de creșterea animozității din relațiile Franței cu Prusia, începând chiar din februarie 1870, pe marginea problemei succesiunii lui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen la tronul Spaniei. Această tensiune nu i-a lăsat indiferenți pe români, iar marile puteri s-au arătat ele însele mai interesate să-și atragă România în sfera influențelor lor.
Astfel, Prusia lui Bismarck, pregătindu-se militar pentru a îndepărta Franța din calea unificării Germaniei în jurul său, miza pe principele Carol și pe o apropiere a României de Germania, iar ca forță politică prefera, drept un element de ordine, pe conservatori. Unele presiuni ale Prusiei, în acest sens, nu au făcut decât să sporească criza de pe scena politică românească, unde lucrurile tindeau să devină tot mai agitate și confuze.
După două luni, guvernul Golescu a demisionat, iar domnitorul 1-a numit în fruntea cabinetului pe Manolache Costache Epureanu. Domnitorul încerca astfel tot felul de formule guvernamentale în speranța că va reuși să potolească certurile politice.
Guvernul condus de Manolache Costache Epureanu a depus jurământul la 20 aprilie 1870. Acesta era numit și „cloșca cu pui", deoarece adunase în același „cuib" principalele grupări conservatoare, hotărâte să militeze pentru „moralitate și legalitate". Dar liberalii radicali nu înțelegeau să renunțe la agitația lor. Ziarul „Românul" devenise port-drapelul luptei împotriva lui Carol, pe care-1 acuza de tendințe autocratice. Deși C.A. Rosetti apărea în fața opiniei publice ca principalul agitator, D.A. Sturdza aprecia că „sursa răului" era Ion C. Brătianu. Deosebit de semnificativă este — pentru starea de spirit din țară — rezultatul alegerilor parlamentare din mai 1870: conservatorii guvernamentali —48 mandate, liberalii (gruparea Mihail Kogălniceanu) — 28, firacționiștii— 25, liberalii (gruparea I. Ghica) — 14, independenții — IO35. O adevărată senzație a produs alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, în ianuarie 1870, ca deputat la colegiul IV (al țăranilor) din județul Mehedinți, vot repetat, cu același rezultat, în aprilie 1870, precum și alegerea fostului domnitor ca senator la colegiul al II-lea din Turnu Severin, tot în 1870. Votul exprima, în fond, tactica opoziției liberal-radicale față de Carol, pentru a-1 sili s-o aducă la putere, precum și existența unui puternic curent popular în favoarea domnitorului Unirii. Cuza însă a fost consecvent poziției sale de a rămâne în străinătate, fără a participa în vreun fel la viața politică.
Cele mai mari semne de întrebare le ridica problema concesiunii Strousberg. Destituirea comisarului guvernului, Ambronn, era cerută inclusiv de membrii cabinetului Epureanu.
În vara lui 1870, o dată cu izbucnirea războiului franco-prusac (19 iulie), valul de simpatie publică pentru Franța a dat un impuls categoric agitațiilor politice îndreptate împotriva puterii în România. P.P. Carp, cu toate înclinațiile sale germane, a fost nevoit să afirme, câteva zile după izbucnirea războiului că ”unde fâlfâie steagurile Franței, acolo sunt interesele și simpatiile noastre”, declarație inserată de domnitor în notațiile sale zilnice. Pe acest val, liberalii radicali încercau din nou redobândirea puterii prin presiuni de stradă, apelând chiar și la ideea înlăturării lui Carol și posibilitatea creării unei republici, dacă Prusia ajungea să fie înfrântă. Simpatiile pentru Franța se făceau auzite chiar și în Adunare. Carol era acuzat pentru existența guvernării personale și sub presiunea publică s-a văzut nevoit să ia atitudine clară în favoarea Franței, care acordase până atunci un sprijin atât de generos cauzei naționale a românilor.
În timp ce pe frontul franco-german succesele erau înregistrate mai ales de armata prusiană, la 8/20 august a izbucnit o mișcarea ostilă domnitorului, care, inițiată prematur la Ploiești de impetuosul Candiano-Popescu – întrucât ar fi trebuit să izbucnească concomitent în șapte orașe, inclusiv capitala -, a putut fi grabnic înăbușită. Alexandru Candiano-Popescu, avea să explice motivele care au generat această mișcare. Primul era de ordin intern, oferind „o lecție și protestare energică a simțămintelor bărbătești și liberale contra închinărilor domnului străin și a regimului inaugurat de dânsul la început, voind să pună persoana sa mai presus de ființa statului român", astfel că „începusem să ne căim că am conspirat contra lui Cuza". Al doilea se datora situației internaționale: „Războiul de la 1870 izbucnise între Franța și Prusia, noi credeam că Franța era să iasă biruitoare. Inima poporului român bătea, de altminterea, pentru dânsa. La încheierea tratatului de pace, ne temeam ca francezii să nu găsească pe tronul României un principe de Hohenzollern".
Au fost operate numeroase arestări (Eugeniu Carada, Ion C. Brătianu, general N. Golescu, B.P. Hașdeu, Anastasie Stolojan), dar domnitorul a dispus eliberarea generalului Golescu și a lui Ion C. Brătianu. Procesul avea să se judece la Curtea cu jurați din Târgoviște, peste câteva luni, toți cei 41 de acuzați fiind achitați. Achitarea acuzaților a fost picătura care a umplut paharul nemulțumirilor lui Carol. El însuși avea să aprecieze: „Achitarea acelora care pusese în joc existența României a întărit hotărârea principelui în baza căreia în lunile din urmă mai poseda tăria de a înfrunta toate dușmăniile amare: el vrea să abdice! Dar mai întâi vrea să aducă la cunoștință Puterilor Garante piedicile ce i se opun la regenerarea României".
Agitația politică din vara lui 1870 era de asemenea întreținută și de “afacerea Strousberg”. Concernul cu același nume, care primise concesionarea construirii principalei căi ferate a țării (Roman – Vârciorova), dăduse faliment, iar implicarea în neregulile semnalate și a unui apropiat al familiei domnitorului nu făcuse decât să sporească atmosfera de ostilitate la adresa lui Carol și a Prusiei, care a intervenit în favoarea acționarilor păgubiți. În vreme ce prăbușirea lui Napoleon al III-lea – nu în urma unei revoluții republicane, cum ajunseseră să spere până la urmă radicalii liberali, ci urmare a înfrângerii lui de către Prusia – mai domolise frământările politice din România, principele Carol, în schimb, căpătase serioase îndoieli privind viabilitatea regimului politic al țării. Pentru revenirea la ordine se gândea la instituirea unui regim “stabil și puternic”, la revizuirea constituției din 1866.
Nereușind să-și asigure majoritatea parlamentară, guvernul Manolache Costache Epureanu a trebuit să demisioneze la 14 decembrie 1870. Carol I n-a mai putut constitui un nou guvern, astfel că acesta i-a fost impus la 15 decembrie, în urma unor ședințe secrete, de Corpurile legiuitoare în persoana lui Ion Ghica, care fusese în legătură și cu complotiștii din vara aceluiași an.
Guvernul prezidat de Ion Ghica s-a format la 18 decembrie 1870, și reprezenta coaliția tuturor fracțiunilor din parlament ostile domnitorului; el a fost caracterizat de N. Iorga ca fiind un „ministeriu al lichidării dinastice". Presa conservatoare aprecia că acesta era un „guvern paravan al liberalilor și fracționiștilor", un „minister roșu". Aprecierea părea a fi îndreptățită: solicitat să-și spună părerea în legătură cu situația politică, primul ministru a declarat lui Carol I: „Dacă țara era pusă în necesitatea de a opta între prinț și Constituție, Constituția va fi preferată". Această declarație este deosebit de semnificativă pentru acel context istoric, dar și pentru sistemul de guvernământ al României, în care monarhul era foarte serios îngrădit în exercitarea atribuțiilor sale, iar primatul Reprezentanței Naționale (Parlamentul) era o realitate indubitabilă.
Publicarea în presa germană, la 15/27 ianuarie 1871, a unei scrisori fictive a principelui Carol către un prieten a fost privită ca o încercare a principelui de a forța mâna opozanților și a obține întărirea puterii personale. Carol se plângea în scrisoare împotriva sistemului politic românesc, se declara dezamăgit de societatea românească și amenința cu părăsirea tronului.
Gestul principelui nu a produs însă efectul scontat, stârnind alarma unora dintre politicienii români, dar și indignarea și revolta altora. În Cameră, liderul uneia din grupările liberale, Nicolae Ionescu, îi urase lui Carol “călătorie bună”. În aceste condiții, la 18/30 decembrie 1870, Carol acceptase la putere un guvern al liberalilor moderați, condus de Ion Ghica, sprijinit de toate grupările liberale, inclusiv de cea liberal-radicală. Noul guvern îl sprijinea pe domnitor, iar în ianuarie 1871, perspectiva ocupării Parisului de către prusaci, proclamarea oficială a Imperiului German (28 ianuarie), perspectiva creșterii puterii nemăsurate a acestuia, a dezechilibrării balanței de forțe în Europa îi determina chiar pe liberalii radicali să fie îngrijorați. Ei se temeau de un război general european și, în aceste condiții, o schimbare de regim în România nu le mai părea nici lor o acțiune tocmai înțeleaptă. Totuși, poziția ambiguă a guvernului liberalilor moderați conduși de Ion Ghica nu mai mulțumea pe nimeni. Părăsit de sprijinul liberalilor radicali, acesta a fost confruntat cu o situație gravă, care dovedea că în România criza politică nu trecuse. În condițiile în care se intensificaseră presiunile Berlinului asupra guvernului român, pentru a-l determina să accepte o soluție în “afacerea Strousberg”, prin preluarea pagubelor financiare ale acționarilor de către statul român, resentimentele publicului împotriva Germaniei crescuseră, amplificând frustrările produse de înfrângerea Franței. Când, la 10/22 martie 1871, ministrul Germaniei a organizat, cu colonia germană, sărbătorirea zilei de naștere a Kaiser-ului, la Sala Slătineanu, azi Capșa din București, aceste resentimente și frustrări au izbucnit sub forma unor manifestații publice, soldate cu atacarea localului în care se ținea celebrarea amintită, violențe care făcuseră necesară intervenția armatei. Manifestanții ceruseră înlăturarea domnitorului.
În aceeași noapte de 10-11 martie 1871, principele Carol, „față de suprema insultă adusă lui și originii lui”, se hotărâse să plece din România. În acest context, a doua zi a chemat la el pe locotenenții domnești din 1866, pentru a remite actul de abdicare „în mâinile celor de la care primise stăpânirea cu cinci ani în urmă”.
După evenimentele din martie 1871, principalele grupări politice, liberale și conservatoare, au acceptat faptul împlinit al existenței monarhiei, fiind preocupate, îndeosebi, ca domnitorul să-și exercite prerogativele în conformitate cu spiritul și cu litera Constituției din 1866. în același timp, urmăreau să influențeze activitatea monarhiei, în scopul obținerii unor foloase cât mai mari, pentru grupările pe care le reprezentau, și — nu odată — chiar pentru persoanele ce se aflau în fruntea lor. Este semnificativ faptul că unii dintre conducătorii mișcării antimonarhice și republicane din 1870 și 1871 au devenit, cu timpul, slujitori devotați ai Coroanei: Al. Candiano-Popescu — prefect și adjutant regal (1880-1892), Ion C. Brătianu — președintele Consiliului de Miniștri timp de 12 ani (1876-1888), C.A. Rosetti — ministru de Interne (26 mai—16 noiembrie 1878 și 1881-1882).
În împrejurările date, simțindu-se totuși mai sigur pe situație ca în 1870, date fiind atât conjunctura externă favorabilă, cât și ezitarea care-i scinda pe fruntașii liberalilor radicali, la 11/23 martie 1871 Carol I a chemat la putere un guvern al conservatorilor, condus de Lascăr Catargiu. Guvernul Lascăr Catargiu, ”cea mai tare expresie a ideii conservatoare în limitele Constituțiunii de la 1866”, după opinia lui Titu Maiorescu , a fost cea mai durabilă formațiune ministerială din prima parte a domniei lui Carol I, deși a fost supusă unor înlocuiri de titulari și remanieri. La preluarea puterii, acest cabinet s-a lovit de o stare de agitație, care a trebuit stăpânită și liniștită, de un tezaur public sărăcit și de eșecul Strousberg.
Conservatorii susțineau ferm intenția lui Carol de a acționa în direcția instaurării ordinii. Noua guvernare a pus capăt crizei politice începute în 1870 printr-o concentrare a grupărilor de orientare conservatoare, determinându-l pe Carol să renunțe la ideea de a părăsi tronul.
Guvernarea conservatoare începută la 11/23 martie 1871 a durat timp de 5 ani, până la 4/16 aprilie 1876. În noile condiții externe, ea a reușit să stabilizeze situația politică din România, ceea ce a coincis și cu o perioadă de reflux al forțelor liberale. O dată cu depășirea crizei politice interne, în general experiența celor petrecute avea să convingă oamenii politici români că puteau conduce țara în cadrul sistemului politic oferit de constituția din 1866, că alternanța la putere era preferabilă încercărilor de acaparare a ei. Îndeosebi Lascăr Catargiu, reprezentând facțiunea tipică a conservatorilor tradiționaliști care sprijiniseră crearea sistemului politic de la 1866, era convins de capacitatea acestuia de a asigura interesele marilor proprietari și puterea lor politică prin păstrarea acestui regim, bazându-se pe manipularea electorală în alegeri și acțiunea moderatoare a lui Carol I.
Lascăr Catargiu a adus în guvern personalități politice de marcă și cu experiență, determinat să acționeze “decis”, cu un program politic ce urmărea restaurarea puterii și autorității dinastiei, reinstaurarea ordinii, rezolvarea crizei financiare, iar în politica externă dezvoltarea unor relații mai bune cu țările vecine, după o perioadă în care retorica liberalilor radicali mărise neîncrederea acestora. Lascăr Catargiu a organizat alegeri parlamentare în zilele de 2/14-14/26 mai 1871, în urma cărora guvernul a obținut majorități covârșitoare, asigurând guvernului un parlament partizan. Regele aprecia în Mesajul domnesc că „țara este eminamente conservatoare, că lecțiunile trecutului au dat roadele lor și că orice întreprinderi de dezordine nu pot întâmpina în viitor decât o dezaprobare generală" . Într-o scrisoare adresată la 23 martie/4 aprilie 1871 împăratului Germaniei, Carol I arăta: „a trebuit să împing lucrurile la extrem, pentru a scutura apatia elementelor bune. De aceea, am chemat Locotenența Princiară din mâinile căreia am primit în 1866 frâiele guvernului, spre a i le preda. îngrozite de această primejdie amenințătoare, toate fracțiunile conservatoare s-au unit și au alcătuit noul minister. Azi e o chestiune de onoare pentru mine să susțin din răsputeri pe bărbații care s-au hotărât să ferească țara de complicațiuni serioase"
Evident și prin acțiunile administrației, alegerile au fost falsificate, ceea ce a consacrat, în fapt, în România, ca tehnică politică, manipularea, la nevoie, de către guvern, a rezultatelor votului, ca soluție de evitare a unor crize politice prea dese. Cu acest sprijin parlamentar și cu încrederea lui Carol I, guvernul conservator a trecut apoi cu energie la înfăptuirea programului său politic.
La 15/27 decembrie 1873, într-o scrisoare către părinții săi, regele aprecia că „România nu a avut încă vreodată un an așa de liniștit și în multe privințe fericit ca 1873. Să nu fie de deochi, acum merg toate minunat și buna înțelegere între guverne și Camere persistă”.
Fără să frâneze dezvoltarea capitalistă a țării, conservatorii aflați la guvernare au luat măsuri care să asigure interesele marilor proprietari. Ei au modificat legea organizării armatei dată de liberali, care risca să devină imposibil de susținut financiar, au modificat, în 1872, legea tocmelilor agricole într-un sens favorabil proprietarilor, căci țăranii puteau fi obligați cu forța să respecte clauzele învoielilor, au ajuns în 1872 la o înțelegere cu bancherii germani care, sprijiniți de Bismarck, voiau recuperarea banilor pierduți în falimentul consorțiului Strousberg. În același timp, s-a asigurat continuarea construcției căilor ferate. Dacă tentativa înființării băncii naționale –”de scont și circulațiune”- din 1874 a eșuat, în schimb a fost creat în 1873 Creditului Funciar Rural, care va fi dominat în bună măsură de reprezentanți ai liberalilor de diverse nuanțe, iar în anul următor Creditul Funciar Urban. . Contrar politicii declarate a conservatorilor, guvernarea Lascăr Catargiu a luat, de asemenea, măsuri pentru creșterea controlului centralizat al guvernului asupra autorităților comunale, anterior liberale, cu atribuții descentralizate. De asemenea, guvernarea conservatoare a contribuit la înregistrarea unor progrese în diverse sectoare economice. În toamna anului 1871 este deschisă uzina de gaz de iluminat din capitală. Legea pentru încurajarea industriei zahărului din anul 1873 a dus la înființarea a două fabrici de zahăr, la Sascut și Chitila, lângă București.
În aceeași guvernare, Petre Mavrogheni, ministru de finanțe și omul cel mai activ al echipei ministeriale, a reorganizat finanțele, a asigurat noi surse la bugetul statului, a reușit să reducă datoria publică, având și unele reușite în încercarea de reechilibrare a bugetului. El a obținut în acest sens și un împrumut extern, în 1872. În 1876, datoria publică ajunsese totuși să fie dublă față de 1866, dovedind că statul nu avea resurse financiare suficiente pentru un program prea amplu de încurajare a dezvoltării economice a țării. De altfel, în general, nevoia împrumuturilor de stat avea să se impună ca singura soluție pentru susținerea marilor inițiative legate de dezvoltarea țării.
Guvernul a încercat chiar, în 1874, adoptarea unor măsuri vamale protecționiste, în scopul încurajării dezvoltării economiei naționale, dar reacția puterilor garante a demonstrat că o asemenea politică trebuia promovată în alt mod. Foarte importantă rămâne, în acest sens, încheierea de către guvern în iunie 1875 a unei convenții comerciale româno-austro-ungare. Prin aceasta, Austro-Ungaria își deschidea piața cerealelor românești, iar România produselor industriale din Austro-Ungaria. Evidenta sacrificare, prin convenție, a intereselor legate de protejarea dezvoltării unei industrii naționale românești era compensată, în concepția ce ghidase guvernul Catargiu, de alte avantaje, și ele însemnate. Convenția întărea autonomia vamală a țării și era primul document de acest gen semnat de România cu o putere străină, pe picior de egalitate, ca între state independente. Calea acestei importante mișcări o deschisese, de fapt, o convenție poștală încheiată cu Rusia, în 1873. România dobândea astfel un nou atribut al suveranității statului, ceea ce era categoric semnificativ pentru evoluția ei spre independență. Mihail Kogălniceanu aprecia că prin această „convențiune” ne vom transforma într-o populație producătoare de materii prime, iar regele Carol I se confesa tatălui său că „noi suntem socotiți o vacă de muls”.
Încheierea unei convenții de navigație cu Rusia în 1876 și deschiderea unor agenții diplomatice românești la Berlin, Roma și St. Petersburg, în anii 1872-1874, pe lângă cea care exista deja la Viena, consolidau acest curs. În politica lui externă, guvernul conservator a continuat pe toate planurile, de altfel, în noile condiții externe și cu noi mijloace, să urmărească obiectivul independenței. În 1875, o dată cu izbucnirea răscoalei țăranilor în Bosnia și Herțegovina, reapărea în contextul mai sus conturat și posibilitatea redeschiderii unei noi crize orientale în Balcani. Ori acest lucru, în condițiile în care Austro-Ungaria și Rusia erau și aliate și competitoare, interesate de influență și avantaje pe seama Imperiului otoman, independența României putea redeveni un obiectiv actual pentru guvernul de la București. Într-o scrisoare adresată tatălui său la 16/28 noiembrie 1875, Carol afirma că era necesar ”să se tragă o linie de hotar politic foarte lămurită între un imperiu turcesc care e rebel la orice reformă și un tânăr stat în înflorire”.
Pe de altă parte însă, criza financiară internă și toate aceste adaptări operate în politica externă a conservatorilor făcuseră guvernarea tot mai vulnerabilă, pe plan intern, în fața adversarilor săi politici, care nu scăpaseră ocazia să critice măsurile cabinetului. Această cea mai lungă dintre guvernările de până atunci ale României moderne era erodată chiar și din interior de pierderea unității conservatorilor. În 1874, Catargiu a simțit nevoia să întărească guvernul introducând în el membri ai grupării de la Junimea, tot mai influenți politic și cultural. În același timp însă, după o perioadă în care căzuseră în umbră, liberalii radicali și în general grupările liberale trecuseră la o nouă ofensivă politică, capitalizând pe seama greșelilor și eșecurilor guvernării conservatoare.
Menținerea la putere a lui Lascăr Catargiu o perioadă lungă, în condițiile în care oamenii politici români erau obișnuiți cu schimbări de guverne la 2-3 luni, a creat o stare de surescitare în tabăra liberală. Un C.A. Rosetti sau Ion C. Brătianu nu puteau accepta direcția conservatoare impusă de guvern, drept care au reacționat extrem de vehement, mai ales prin presă. Ziarul „Românul" era o tribună de luptă împotriva guvernului, dar nici Carol I nu era cruțat, fiind acuzat că încalcă Constituția. La rândul lor, guvernanții (și conservatorii în general) îi atacau pe liberali pe motiv că sunt „revoluționari", „mazziniști", că uneltesc împotriva ordinei sociale și constituționale. Liberalii erau acuzați că recurg la diversiuni, pentru a crea dezordine, că au încurajat tulburările antisemite în sudul Basarabiei și Moldova, mișcările țăranilor împotriva taxelor pe băuturile alcoolice, sau ale „bivolarilor" (căruțașilor) din portul Giurgiu (martie 1873), reprimate prin intervenția armatei.
După patru ani de opoziție, liberalii au început să se organizeze mai viguros. În ianuarie 1875 ei au constituit un Comitet Central Electoral, care edita și gazeta „Alegătorul liber", urmărind să câștige alegerile parlamentare, organizate de guvernul Lascăr Catargiu. Însă, conservatorii au câștigat în mai 1875 o majoritate covârșitoare, năruind speranțele liberalilor. Noul Parlament s-a întrunit în ziua de 19 mai, dând astfel o legitimitate continuării guvernării conservatoare. În ziua de 24 mai 1875, fruntașii liberali s-au întrunit în casa englezului Stephen Lakeman (fost în serviciul Imperiului otoman sub numele de Mazar-Pașa, căsătorit cu o româncă) din strada Biserica Enei din București, unde au făcut legământ să lupte pentru triumful ideilor liberale în viața politică românească. Și-au dat mâna grupări liberale (liberalii radicali ai lui Ion C. Brătianu, gruparea lui Kogălniceanu, cea condusă de G. Vernescu și altele), dar și o serie de conservatori disidenți, moderați, în frunte cu Manoil Costache Epureanu și generalul I. Em. Florescu.
La 5 iunie 1875 s-a constituit Partidul Național Liberal tot în casa lui Mazar-Pașa, având la bază programul publicat în ziua anterioară. Deși fusese ales un comitet format din 25 de membri, în fapt conducerea aparținea lui Ion C. Brătianu.
Partidul Național Liberal a reprezentat prima formațiune politică modernă pe deplin organizată din România.
Noul partid a început o campanie energică împotriva guvernului Lascăr Catargiu, care — conform obiceiului vremii — a continuat cu critici la adresa domnitorului Carol I, învinuit că nu era un arbitru în disputa politică. Potrivit unor relatări, se preconiza înlăturarea domnitorului și înlocuirea lui cu colonelul Dabija, căruia D.A. Sturdza i se adresa cu apelativul „Măria Ta". în presă — „Românul", „Alegătorul liber", „Ghimpele" ș.a. — apăreau tot mai multe articole împotriva lui Carol I, iar Ion Câmpineanu declara, în Cameră, că „între țară și Tron este un abis".
Lupta politică internă, condițiile externe, perspectiva reizbucnirii crizei orientale indicau toate că guvernul Lascăr Catargiu nu mai putea face față cerințelor situației. După demisia lui Vasile Boierescu și a lui George Gr. Cantacuzino, Lascăr Catargiu a intenționat să se retragă, dar apoi a acceptat să procedeze la o remaniere prin introducerea, la 30 ianuarie/11 februarie 1876, a doi noi miniștri în guvern – Ioan Bălăceanu și Ioan Strat. Voturi de blam ale Senatului au dus însă peste două luni la căderea de la putere a conservatorilor. Constrâns să țină noi alegeri pentru Senat, în contextul în care Carol a promis alegeri corecte, guvernul Catargiu s-a văzut înfrânt și a demisionat, la 30 martie/11 aprilie 1876. S-a format apoi, la 4/16 aprilie 1876, un guvern condus de generalul conservator moderat I. Em. Florescu. Acest guvern de tranziție (a durat doar trei săptămâni – 4-26 aprilie 1876) avea o structură preponderent conservatoare. Din cei șase membri ai cabinetului, trei erau generali, de aceea a fost numit „guvernul săbiei". El a fost urmat urmat de un guvern condus de Manolache Costache Epureanu. Era tot un guvern de tranziție, căci între timp s-a pregătit terenul venirii la putere a unui guvern care să reprezinte mai bine coaliția de la Mazar pașa. Organizând alegeri parlamentare în iunie 1876, guvernul și-a asigurat majoritatea covârșitoare a mandatelor, cele mai multe aparținând grupării radicale a Partidului Național-Liberal. Președintele Camerei a fost ales C.A. Rosetti, iar una dintre primele acțiuni ale noilor Corpuri legiuitoare a fost darea în judecată a tuturor miniștrilor din guvernul Lascăr Catargiu, cu excepția lui Ion Bălăceanu, Ioan Strat și Emanoil (Manolache) Costache Epureanu. Prin voturile exprimate succesiv în zilele de 20, 21 și 22 iulie 1876 s-a constituit o Comisie de cercetare a abuzurilor foștilor miniștri, învinovățiți că au violat Constituția și libertățile publice, au risipit banii publici și au făcut abuz de forța publică. Pentru a-și documenta susținerile, Comisia a solicitat materiale nu numai de la ministere, dar și de la prefecturi, tribunale, parchete, consilii comunale și județene. Miniștrii acuzați au refuzat să recunoască îndreptățirea Comisiei, deoarece nu exista o lege a responsabilității ministeriale, astfel că situația politică s-a menținut tensionată, deși Carol I declarase limpede că nu putea fi de acord cu condamnarea, pe motive politice, a foștilor săi colaboratori. La rândul său, Manolache Costache Epureanu și-a prezentat demisia din fruntea guvernului, în semn de solidaritate cu foștii săi colegi.
Ca urmare, Carol l-a chemat să formeze un nou cabinet pe Ion C. Brătianu. Revenirea la guvernare a acestuia și a liberalilor, la 24 iulie/5 august 1876, marca evident schimbarea puterii fără o nouă criză majoră, ca în 1871. Relațiile principelui Carol cu Brătianu și liberalii, care mai înainte merseseră din partea celor din urmă până la atitudini antidinastice, reveneau astfel și ele la calm.
Redeschiderea Problemei Orientale, prin izbucnirea unor răscoale în Bosnia -Herțegovina (1875) și Bulgaria (mai 1876) și a războiului declarat Turciei de către Serbia și Muntenegru (iunie 1876) avea să concentreze atenția autorităților și cercurilor politice din România asupra problemei independenței de stat. Acest fapt a consolidat coeziunea politică internă, reușindu-se depășirea tensiunilor și disputelor politice anterioare, ce caracterizaseră primii ani ai vieții politice constituționale în România.
Guvernarea liberală, în frunte cu I.C. Brătianu, avea să slujească interesele României în timpul războiului de independență. Și după încheierea acestuia, după o remaniere guvernamentală în 1879, 1881 și 1882, liberalii rămâneau la putere până în anul 1888.
CAPITOLUL III. VIAȚA POLITICĂ ROMÂNEASCĂ
ÎN PERIOADA 1878-1914
După dobândirea independenței de stat, România se bucură un timp mai îndelungat de pace și liniște internă, în plan intern frânele guvernului rămaseră până la 1888 în mâinile liberalilor, conduși de Ion C. Brătianu. Problemele mai vechi ale societății puteau obține soluții mai bune, iar cele noi puteau fi anticipate și mai ușor rezolvate, dacă în viața politică forțele și interesele implicate își puteau afla acel echilibru activ și pozitiv pe care-l propunea sistemul democratic deja instituit cu peste un deceniu în urmă. Opoziția era reprezentată de partidul conservator, în sânul căruia se produse ruptura cu junimiștii care preconizau reforme sociale cerute de spiritul timpului, pe care însă bătrânii conservatori nu se arătau dispuși să și le însușească. în schimb, partidul național liberal era preocupat de gândul de a consolida viața de stat independent și de a așeza România pe temelii solide, administrative, sociale, economice și culturale.
În fața noilor așteptări ale societății românești, așteptări generate de contextul astfel rezultat după 1878, mecanismele vieții politice au reacționat destul de promițător. Timp de 10 ani, noua Românie independentă a beneficiat de o remarcabilă stabilitate guvernamentală prin continuarea guvernării liberale începută în 1876. Din 1879 el a devenit un guvern de fuziune liberală.
Opoziția conservatoare continua să atace guvernul Brătianu, pe care-1 făcea vinovat pentru insuccesele în domeniul politicii externe. în acest context, Ion C. Brătianu a efectuat o masivă remaniere guvernamentală, iar la 27 noiembrie 1878 a prezentat un nou program, în care aprecia: „Astăzi independența patriei noastre fiind un fapt împlinit, silințele tuturor trebuie să aibă de țintă nestrămutată întărirea acestei noi pozițiuni […] în afară, ministerul va căuta a păstra cele mai bune relațiuni cu toate puterile".
Conform prevederilor Tratatului de la Berlin din 1 iulie 1878, guvernul a creat condiții pentru revizuirea Constituției în sensul modificării articolului 7, privind acordarea cetățeniei israeliților. În acest sens, a redactat un proiect de modificare care a fost supus dezbaterii corpurilor legiuitoare în februarie 1879. Modificarea art. 7 din Constituție s-a desfășurat pe fondul unei mari opoziții, mai ales în Moldova, unde evreii erau mai numeroși, reușind să acapareze aproape tot comerțul și să devină arendași. Ei erau percepuți ca o categorie parazitară, ce exploata munca orășeanului și țăranului român. Comisia de revizuire constituită de Adunarea Deputaților a elaborat, în iunie 1879, un proiect de lege în care se aprecia că nu existau israeliți români, iar naturalizarea se va acorda în mod individual și prin lege specială. Șeful guvernului, Ion C. Brătianu, a declarat că nu putea accepta un asemenea proiect, care plasa România în conflict cu Europa. El și-a prezentat demisia la 4 iulie 1879, iar Carol I a inițiat ample consultări politice pentru rezolvarea crizei ivite. Rolul decisiv l-au avut presiunile externe, care erau foarte mari. Otto von Bismarck — cea mai puternică personalitate politică a timpului — afirma că „România intră în posesia independenței sale numai după rezolvarea chestiunii evreiești”.
În acest spirit a fost redactat textul modificat a art. 7 din Constituție, votat în Cameră la 6/18 octombrie, iar de Senat la 11/23 octombrie și promulgat la 13/25 octombrie 1879. Se preciza: ”Diferența de credințe religioase și confesiuni nu constituie în România o piedică spre a dobândi drepturile civile și politice și a le exercita”. Puteau dobândi cetățenia română – numai individual – toți acei care adresau guvernului o cerere în acest sens și în care arătau capitalul ce posedă, profesiunea sau meseria ce exercită și aveau un stagiu în țară de cel puțin zece ani. Erau scutiți de aceste condiții străinii care înființaseră întreprinderi industriale și comerciale, aplicaseră invenții utile, precum și aceia care participaseră la Războiul de neatârnare.
În mai 1879, guvernul liberal organizase alegeri pentru un nou parlament, cu statut de Constituantă, și el reușise să le câștige, dobândind o majoritate liberală de două treimi din mandate. Pe această bază și cu remanierile lui din 1881 și 1882, guvernul liberal avea să stea la putere până în 1888, adică timp de un deceniu, după dobândirea independenței, lucru neobișnuit în viața politică românească. Au concurat la această performanță nu numai reușitele guvernului liberal în rezolvarea problemelor externe generate de războiul purtat pentru independență și cele deloc mai ușoare legate de recunoașterea independenței de stat. A contribuit la fel de mult și faptul că principele Carol a răspuns așteptărilor noii etape, a căpătat încredere în liderul liberal Ion C. Brătianu, care a avut, în consecință, libertatea de acțiune necesară guvernării. Acesta din urmă s-a dovedit el însuși acea personalitate dominantă, cu o excepțională experiență politică, abilă, inspirată și în stare să asigure o guvernare eficientă.
Instruit în țară și străinătate pentru cariera militară, I.C. Brătianu urmase, date fiind preferințele sale personale, cursuri politehnice, de economice politică și istorie universală, în școlile franceze. Participant activ la revoluția din 1848 și la Unirea Principatelor din 1859, asociat și la detronarea lui Al. I. Cuza, dezicându-se de atitudinea republicană din trecut, devenise un principal colaborator al lui Carol I, după aducerea acestuia pe tronul României.
În afara orientării politicii externe spre Puterile Centrale, care a mărit încrederea lui Carol în guvernarea liberală, în afara măsurilor de consolidare a dinastiei și proclamarea regatului la 14/26 martie 1881, guvernul condus de Ion C. Brătianu a urmărit cu perseverență un program de măsuri care au completat dotarea statului cu noi instituții și cu noi legi. Ele au permis dezvoltarea economiei, au îmbunătățit administrația, au plasat, în general, viața societății românești pe direcția așteptărilor ei.
În afara modificărilor aduse art. 7, în octombrie 1879, din 1882 au început dezbateri destul de aprinse în jurul revizuirii unor prevederi care să lărgească accesul la drepturi politice. Independența, cu perspectivele ei, permitea o lărgire a democrației, iar dezbaterile au evidențiat noile orientări politice, mai ales tendințele radicalismului liberal românesc, reprezentat în momentul respectiv cel mai bine de oameni politici ca C.A. Rosetti sau D. Brătianu. În final, modificarea adusă Constituției în iunie 1884 prevedea trecerea de la patru la trei colegii electorale pentru Camera Deputaților și două pentru Senat. Legea electorală, care a stabilit în acest sens prevederile cenzitare, a contopit fostele colegii I și II într-unul singur, al celor cu un venit de peste 1200 de lei anual; colegiul al II-lea revenea orășenilor care plăteau un impozit de cel puțin 20 de lei și celor scutiți de cens, fiind liber-profesioniști, foști ofițeri, pensionari; colegiul al III-lea revenea acum celorlalți care plăteau un impozit cât de mic; aici, știutorii de carte, preoții, arendașii, învățătorii și cei care aveau un venit de cel puțin 300 de lei votau direct, iar restul țărănimii indirect, prin delegați. Se alegeau astfel cei 183 de deputați ai Adunării (75 la colegiul I, 70 la al II-lea și doar 38 la al III-lea). Pentru Senat, censul era calculat la peste 800 de lei venituri anuale.
Abordând lucrurile astfel, modificarea Constituției din 1884 putea fi la fel de bine și o ocazie pierdută pentru o mai adâncă și mai rapidă democratizare a societății românești, dându-se satisfacție mai curând unei minorități ale cărei interese erau legate de menținerea neștirbită a marii proprietăți rurale și a stării de lucruri existente. Preferința pentru un asemenea curs era în esență o opțiune conservatoare mai curând decât una liberală pentru o deschidere a societății. Ea implica chiar riscuri, dacă procesul politic nu reușea să facă față tensiunilor ce se puteau ivi în straturile mai adânci și nereprezentate ale societății.
Prin Legea pentru organizarea Dobrogei, aprobată de Parlament la 12/24 februarie 1880 (Camera) și 4/16 martie același an (Senatul), toți locuitorii Dobrogei, fără excepție, primeau cetățenie română (legea acorda și un răgaz de trei ani în dobândirea acestui drept pentru cei care părăsiseră Dobrogea, dar voiau să se reîntoarcă). Prin legi ulterioare, s-a încurajat împroprietărirea cu pământurile dobrogene (de la 240 000 ha, câte erau cultivate în 1884, se va ajunge la peste 800 000, în 1905).
Prin Legea răscumpărării căilor ferate (feb. 1880), statul român prelua exploatarea și administrarea căilor ferate. În 1884 se instala și prima linie telefonică de stat, iar construcțiile începute în 1888 sub direcția inginerului Anghel Saligni la silozurile de la Brăila și Galați lansau cele două vechi porturi ca antrepozite moderne în marele comerț internațional cu cereale. Anterior în anul 1882 s-a adoptat o nouă lege și pentru tocmelile agricole, care reducea termenul învoielilor de la 5 la 2 ani și jumătate, eliminând și prevederea mai veche referitoare la utilizarea jandarmilor la aplicarea învoielilor. În aprilie 1880 a fost înființată Banca Națională care va deveni principala sursă de credit pentru dezvoltarea industriei și comerțului. Concepută a fi bancă de emisiune și de credit, această solidă instituție a devenit pilonul de bază al întregului sistem monetar și de credit național, privat și public.
După 1880, numărul băncilor românești nou-înființate avea apoi să crească, reducând dependența anterioară aproape totală de sursele de credit străine sau speculative, asigurându-se credite locale mai ieftine.
A fost canalizată Dâmbovița după proiectul inginerului român Grigore Cerchez.
Impulsul dat ca urmare a dezvoltării afacerilor românești cu caracter industrial și comercial a fost vizibil, iar legea de încurajare a “industriei naționale”, dată în 1887, a oferit un cadru propice afirmării unor activități industriale românești de mai mare amploare, în noi domenii. Legea oferea avantaje speciale pentru înființarea de întreprinderi industriale cu un capital de peste 50.000 de lei, cu cel puțin 25 de lucrători (scutiri de taxe vamale, reduceri pe căile ferate etc.), ceea ce încuraja dezvoltarea marii industrii mașiniste. Un nou cod comercial, promulgat tot în 1887, adăuga elemente stimulative și în materie de cadru economic legal, iar tariful vamal adoptat în 1886 fixa taxe ridicate la importul unui număr însemnat de produse industriale străine, ce puteau deveni astfel obiectul de fabricație a industriei naționale, stimulate prin legea de încurajare amintită mai sus. Ca urmare a creșterii taxelor vamale, a dezvoltării comerțului, veniturile bugetare ale statului au sporit și ele, iar o lege ce instituia, în 1887, monopolul prelucrării și comercializării tutunului contribuia cu o nouă sursă, substanțială, la creșterea acestor venituri. De altfel, nevoile dezvoltării infrastructurii și a tuturor elementelor capabile să stimuleze progresul economic al țării au creat nevoi bugetare mereu mai mari, care au impus permanenta îndatorare a statului. Statul a devenit astfel indirect cel mai mare finanțator în avans al dezvoltării economice a României independente, al progresului agriculturii și industriei țării, dar și supraveghetorul și garantul sistemului economic și financiar național, ba chiar și posesorul unui imens patrimoniu public.
Importanța politicilor economice ale statului a crescut cu mult, în consecință, iar începând din acești ani politica acestuia în domeniul economic a devenit tot mai atentă, mai articulată. Influența ei asupra evoluțiilor interne economice și social-culturale a crescut necontenit, indiferent de guvernare, iar problemele acestei politici au trecut în general pe primul plan. În noul sistem instituțional și legislativ, completat cu măsurile mai sus și pe scurt prezentate, s-a putut repede remarca creșterea naturală a unei anumite dependențe a intereselor burgheze, dar și a celor moșierești de politica statului român. Lucrul acesta era desigur firesc și el a afectat după 1880 și jocul politic din România. În aceste condiții, lupta pentru putere, chiar dacă a căpătat ceva mai multă stabilitate și a urmat reguli mai clare ca în trecut, nu a devenit mai puțin agitată, ci dimpotrivă. Ea a ajuns a fi mai disputată, a atras mai mulți competitori și opțiunile politice s-au înmulțit, ceea ce a determinat reorientări și regrupări politice importante și semnificative.
Semne ale unor schimbări în acest sens au devenit vizibile încă din 1880, pe tema măsurilor și reformelor pe care le propunea guvernul, susținut de majoritatea liberală guvernamentală. Pe de o parte, grupările politice conservatoare păreau hotărâte a se organiza ca o forță politică alternativă la guvernarea lui Ion C. Brătianu. Ele imputau acestuia toleranța prea mare față de presa cu vederi radicale, care agita spiritele, și vedea în guvernul liberal o primejdie pentru ordinea constituțională și monarhică. Grupările conservatoare care sprijineau proclamarea regatului nu vedeau necesară modificarea constituției în sensul lărgirii democrației, acuzau guvernarea Ion C. Brătianu de atitudini “dictatoriale”, de a fi un veritabil “vizir”, iar toleranța față de ideile subversive manifestată de Ion C. Brătianu era aspru criticată.
Pe plan politic, după 1878, guvernul depuse eforturi însemnate pentru proclamarea României ca Regat. Diplomația românească a acționat în sensul tatonării marilor puteri și pentru ca acest demers să aibă șanse reale de reușită, a grăbit soluționarea problemei succesiunii, votând ca unul din fiii lui Leopold de Hohenzollern, fratele mai mare al lui Carol să devină prinț moștenitor al țării. Actul succesiunii avea un deplin consens politic, guvernul obținând și acordul opoziției. Parlamentul, în unanimitate, a promulgat Regatul la 14/26 martie 1881. În raportul Consiliului de Miniștri, citit la ceremonie, se arăta: „România, constituită în Regat, completează și încoronează opera regenerării sale. Ea își dă un nume, care este în acord cu poziția ce a dobândit ca stat independent. Domnul României este suveranul său, și acest suveran luând titlul de rege, nu face decât să continue a exercita suveranitatea domnului" .
În timpul guvernării lui I. C. Brătianu, pentru a satisface cererile opoziției de a se produce o schimbare a cabinetului, a fost propus Dumitru Brătianu, fratele primului ministru. Schimbarea – în familie – nu a mulțumit opoziția. Guvernul Dimitrie Brătianu, constituit la 10/22 aprilie, a organizat festivitățile încoronării. Pentru rege s-a confecționat o coroană din oțelul unuia dintre tunurile turcești capturate la Plevna, iar pentru regină o coroană de aur. Cele două coroane au fost sfințite la Mitropolie pe 9/ 21 mai și aduse la Palatul regal, în sunetul muzicii militare. Încoronarea propriu-zisă a avut loc în ziua de 10 mai, pentru a îndeplini dorința lui Carol I ca acest important eveniment să coincidă cu împlinirea a 15 ani de la urcarea sa pe tronul României.
Guvernul D. Brătianu, prin efemera sa prezență, a îngăduit o concentrare liberală mai fermă în jurul lui I. C. Brătianu și constituirea, pe această bază, a unui guvern liberal autoritar, vreme de încă șapte ani. Din 1881 I. C. Brătianu va începe să fie denumit ”Vizirul”. Fără s-o vrea, D. Brătianu a servit foarte bine cauza fratelui său.
La 8/20 iunie 1881, în urma demisiei lui D. Brătianu, C. A. Rosetti, însărcinat de rege cu formarea unui nou guvern îl propune pe I. C. Brătianu, declarând că ”Națiunea vrea pe Ion Brătianu”.
A doua guvernare Ion C. Brătianu a avut o importanță deosebită, deoarece a asigurat trecerea la o dezvoltare capitalistă pe baze moderne a României. Regele observase că Ion C. Brătianu dovedise multă pricepere și spirit practic în soluționarea diverselor probleme cu care se confrunta România. Liderul liberal renunțase la ideile revoluționare (mazziniste), la agitațiile politice fără sens și lucra neobosit și cu multă pricepere pentru rezolvarea chestiunilor concrete. A fost o guvernare lungă, cea mai lungă din istoria României moderne. În același timp, o guvernare supusă la numeroase remanieri, niciun ministru, cu excepția premierului, neasigurând, prin prezența sa continuă, conducerea vreunui minister în toată această perioadă. Instabilitatea ministerială și corupția au fost cele două trăsături dominante ale guvernării Brătianu.
Carol I avea deplină încredere în președintele Partidului Național-Liberal, dar pentru echilibrarea vieții politice dorea să se creeze un al doilea pol de putere, astfel încât să se poată institui un sistem alternativ de guvernare. La 3 februarie 1880 s-a constituit Partidul Conservator, în fruntea căruia a fost ales Manolache Costache Epureanu, cu un program ce-și propunea combaterea liberalismului și susținerea constituției de la 1866.. În acest al doilea partid, care se adăuga celui liberal, aflat la putere, intrau cei mai importanți fruntași ai conservatorismului și chiar unii junimiști (Lascăr Catargiu, I. Em. Florescu, N. Lahovari, Titu Maiorescu, Th. Rosetti), iar după moartea lui M.C. Epureanu (septembrie 1880), conducerea lui avea să fie preluată de Lascăr Catargiu. Organizat ca un club politic, fără structuri în teritoriu și susținere largă, cum aveau liberalii, conservatorii dispuneau însă de o garnitură redutabilă de lideri politici și se bucurau de încrederea regelui. Carol I a privit cu multă satisfacție vestea întemeierii Partidului Conservator și mai ales alegerea în fruntea acestui partid a lui Lascăr Catargiu. Domnitorul îi scria tatălui său: „Alegerea lui mi-a făcut mare plăcere și m-aș bucura dacă conservatorii ar deveni capabili de guvernământ, căci liberalii nu pot sta mereu la cârmă".
După anul 1880, o serie de idei socialiste și un atentat inspirat de ele, ce l-a vizat la 2 decembrie 1880 chiar pe primul ministru Ion C. Brătianu, au atras serios atenția asupra a ceea ce adversarii conservatori ai guvernării numeau amenințarea iminentă a subversiunii.
În vreme ce Ion C. Brătianu socotea că societatea românească nu avea în interiorul ei nici forțele sociale și nici indivizii capabili de excesele promise de ideile socialismului, criticii săi conservatori subliniau, dimpotrivă, elementele primejdioase ale acestor idei socialiste. Combinația de idei socialiste, marxiste, de nihilism anarhic și poporanism, pe care le vădeau primii apostoli ai socialismului la noi, pe la 1880 (N.Z. Codreanu, dr. Russel, Zamfir Arbore, C. Dobrogeanu-Gherea și în general grupul imigranților politici veniți la Iași din Rusia țaristă), nu aveau într-adevăr un teren propice de manifestare în România. Dar apelurile lor extremiste, îndeosebi la desființarea ordinii politice democratice existente și înlăturarea proprietății private, în condițiile existenței în țară și a unor situații de extremă sărăcie, trezeau totuși neliniștea celor cu o viziune conservatoare, care se opuneau deci și din teamă oricărei lărgiri a democratizării.
O serie de grupări liberale, în focul dezbaterilor despre reforme, nemulțumiți de conducerea lui I. C. Brătianu, s-au îndepărtat de liderii liberali guvernamentali, slăbind astfel majoritatea parlamentară a liberalilor. Era vorba de gruparea ce se intitula a liberalilor sinceri, condusă de George Vernescu, ce grupa personalități precum: Vasile Boierescu, Nicolae Ionescu sau Dimitrie Gianni. În acțiunea sa politică împotriva cabinetului I. C. Brătianu, Partidul Liberalilor Sinceri s-a apropiat treptat de Partidul Conservator (Vernescu era prieten cu Lascăr Catargiu) și de grupul liberalilor din jurul lui Mihail Kogălniceanu. Împreună au proiectat, în martie, 1883, ”Opoziția Unită” care, în martie 1884, s-a contopit cu Partidul Conservator al lui Lascăr Catargiu. Se constituia astfel o formațiune politică opoziționistă, de natură conjuncturală, denumită Partidul Liberal-Conservator, născută din opoziția fermă la realizarea reformelor, mai ales la reforma electorală. La începutul lui 1884 reprezentanții acestei opoziții a liberal-conservatorilor părăseau parlamentul, pregătind o luptă extraparlamentară îndârjită împotriva guvernului condus de Ion C. Brătianu. La retragerea lui I. C. Brătianu, Partidul Liberal-Conservator a format două guverne, în martie 1889 și februarie 1891.
Din Partidul Național Liberal s-a desprins în noiembrie 1885 Partidul Liberal Democrat, condus de Dumitru C. Brătianu, fratele lui I.C. Brătianu, care nu-i iertase fratelui său îndepărtarea sa din guvern. Acest partid a militat activ în Parlament, dar mai ales în afara lui, organizând ample întruniri politice contra guvernului I. C. Brătianu, contribuind cel mai mult la căderea acestuia.
Frontului opoziționist liberal-conservator i se alăturase însă și altă importantă forță politică, remarcabilă prin calitățile liderilor ei și prin linia politică nouă, deși în esență conservatoare. Este vorba de gruparea junimiștilor, condusă de P.P. Carp, Titu Maiorescu sau P. Mavrogheni, care fusese închegată la Iași, inițial ca o societate literară, iar din noiembrie 1871 și ca o grupare politică, în cadrul conservatorilor, cu reprezentanți în guvern și Parlament, aleși pe listele conservatoare. Din 1881, junimiștii au început să acționeze separat de vechii conservatori, până în 1886 jucând în Parlament rolul de opoziție ”leală” față de guvernul liberal. După aceea s-au apropiat de ”Opoziția Unită”. Junimiștii, prin programul lor, denumit “Era nouă”, plecau de la ideea că modernizarea României se făcuse ”de sus în jos, iar nu de jos în sus” și propuneau o atitudine și o orientare conservatoare activă. În domeniul economic, programul cerea o politică vamală bazată pe semiautarhie, protejarea îndeosebi a acelora industrii care găseau izvoarele lor de dezvoltare în țară, încurajarea exportului de grâne, un protecționism moderat, pentru a nu se pune țara în conflict cu alte state, o politică minieră, care să dea statului posibilitatea unui control mai riguros asupra bogățiilor țării, încurajarea meseriașilor români în concurența lor cu cei străini. În domeniul social, se prevedea ”îmbunătățirea stării muncitorilor rurali”, prin vânzarea către țărani a pământurilor statului, o mai bună întocmire a legii tocmelilor agricole, garantarea proprietății mici în mâinile țăranilor, o mai bună administrație comunală, și, de asemenea, crearea unui statut al meseriașilor, asigurări muncitorești. Junimiștii erau pentru o legislație care să oprească fărâmițarea micii proprietăți țărănești, erau preocupați de ridicarea morală și prin cultură a țărănimii, susțineau descentralizarea, în folosul exercițiului administrativ la sate, prin țărani, promiteau măsuri politice pentru dezvoltarea economică a țării, susțineau apropierea politică de Puterile Centrale.
Limitele reformelor agreate de junimiști erau date de viziunea lor, conform ideii formelor fără fond. După această idee, multe din instituțiile și legislația promovate de liberali nu aveau o acoperire în necesitățile și realitățile societății românești, fiind doar forme occidentale cărora le lipsea conținutul, ceea ce dădea și slăbiciunile și deficiențele de funcționare în România a acestor forme. Politica junimiștilor aducea astfel o promisiune de strictă adecvare la realitățile românești ale schimbărilor și reformelor, ceea ce apărea ca un realism binevenit în raport cu respingerea oricăror reforme la care recurgeau conservatorii din partidul condus de Lascăr Catargiu. Atitudinea junimiștilor constituia și o invitație binevenită la exersarea spiritului critic în politica românească.
Programul și acțiunea politică a junimiștilor a reușit însă să individualizeze locul acestei grupări politice postate între conservatori și liberalii guvernamentali, să dobândească totodată și încrederea regelui în liderii și valoarea politică a junimiștilor.
Apropierea lui I. C. Brătianu de junimiști s-a datorat, pe de o parte, confruntării cu conservatorii grupați acum într-un partid de opoziție și pe de altă parte, aprigelor dispute dintre grupările liberale. Reforma constituțională și problema adoptării unei noi legi a presei, prin care Ion C. Brătianu încerca să impună unele limite în atacurile de natură politică ale ziariștilor, i-au divizat pe liberali. Aceste dispute au dus la pierderea de către liderul liberal a sprijinului radicalilor care erau grupați în jurul lui C.A. Rosetti, Dimitrie Brătianu și Gh. Panu. Aceștia propuneau o reformă electorală care să ajungă până la adoptarea votului universal și a sistemului colegiului unic în parlament, iar opoziția lui Ion C. Brătianu și a susținătorilor lui la aceste idei radicale i-au atras acestuia acuza de “reacționar” și o ruptură totală și evidentă după 1884 de liderii radicali și de susținătorii lor. În Partidul Liberal a slăbit componenta radicală, iar discursul politic și-a pierdut vechea incisivitate și elementele de orientare ideologică conservatoare au sporit.
În aceste condiții, gruparea liberală condusă de C.A. Rosetti a părăsit parlamentul, în semn de protest și desolidarizare, în vreme ce D. Brătianu a căutat alianța altor opozanți la politica guvernului I.C. Brătianu. Din anii 1882-1883, D. Brătianu, pe de o parte, C.A. Rosetti, pe de alta, împreună cu aderenții lor, își îndreptau activitatea politică în opoziție cu guvernele conduse de I.C. Brătianu. Obiectivele politice și criticile aduse de cele două fracțiuni liberale erau diferite și manifestarea opoziției lor era deosebită: în timp ce D. Brătianu își declara fățiș, din 1882, deosebirile de vederi față de cele ale guvernelor conduse de I.C. Brătianu, C.A. Rosetti încerca, pentru început, să ascundă opiniei publice divergențele cu I.C. Brătianu, pentru a lăsa impresia menținerii unității Partidului Liberal.
George Panu a încercat chiar să organizeze o forță politică nouă, un partid radical, împreună cu Alexandru Bădărău, Constantin C. Bacalbașa ș.a. El a adunat în jurul său elemente liberale dizidente și elemente intelectuale de orientare radicală, a vrut să realizeze o apropiere de socialiști, cu care împărtășea unele idei republicane și antimonarhiste. În 1888 Partidul Democrat Radical s-a afirmat pe scena politică, susținând acordarea de pământ țăranilor și o altă lege a învoielilor agricole. În programul politic publicat în 1890 se pronunța pentru votul universal. Acest partid nu a reușit însă să rămână altceva decât un grup restrâns de intelectuali, fără un rol influent în viața politică. Gh. Panu avea să sfârșească în 1897 în rândurile Partidului Conservator, ceea ce dovedea în ultimă instanță în ce relație stăteau convingerile politice arătate cu orgoliile personale, cu absența principiilor și existența interesului politicianist. Încă și mai convingătoare, în acest sens, a fost evoluția zgomotoasă a lui Nicolae Fleva, care a cochetat cu atitudinile radicale, criticând pe liberalii guvernamentali pentru abuz de putere. Atrăgând după sine o dizidență a câtorva tineri liberali, el s-a alăturat în 1887 unor tineri conservatori, conduși de Nicolae Filipescu, pentru a constitui o Ligă de rezistență. Ea viza lupta pentru răsturnarea guvernului condus de Ion C. Brătianu.
Ideile și interesele diferite, dar și marile orgolii au provocat și alte plecări din Partidul Liberal. În 1880, pe lângă “liberalii sinceri” ai lui G. Vernescu, părăsise rândurile Partidului Liberal și gruparea liberalilor naționaliști moldoveni conduși de Nicolae Ionescu, care a constituit Fracțiunea liberă și independentă, care susținea public o “politică sincer naționalistă”. O parte a fracțiunii a fuzionat cu “liberalii sinceri” ai lui G. Vernescu și s-a alăturat Partidului Conservator, cum am amintit, în 1883, pentru a crea o Opoziție unită împotriva guvernării “vizirului”. Opoziției i s-a alăturat și gruparea liberalilor radicali conduși de Dimitrie Brătianu după despărțirea de Partidul Liberal în 1882.
Pentru a întări Partidul Liberal, slăbit de aceste disidențe, Ion C. Brătianu a căutat sprijin politic parlamentar nu numai la junimiști. El a recrutat în rândurile partidului și o serie de tineri remarcabili, cu serioase studii în Occident, de o certă valoare intelectuală și foarte promițători sub raportul calităților politice. În categoria acestor achiziții s-au numărat Take Ionescu (venit în țară în 1881), dar și Alexandru Marghiloman, C.C. Arion, C. Dissescu, Al. Djuvara, Vasile Lascăr, A.D. Xenopol. Dintre ei, Vasile Lascăr s-a adăugat repede grupului de colaboratori de încredere ai lui Ion C. Brătianu, alături de D.A. Sturdza, Eugeniu Stătescu, Ion Câmpineanu, C. Nacu, Radu Mihai, Eugeniu Carada. În schimb, în 1886, Take Ionescu și Al. Djuvara părăseau rândurile Partidului Liberal pentru a se alătura și ei Opoziției Unite.
Semn al imaturității care încă stăpânea viața politică la începutul regimului democratic din România, pulverizarea și fragmentarea Partidului Liberal în grupări și disidențe care s-au desprins de acesta pentru a se alătura opoziției conservatoare au reprezentat desigur un proces mai mult sau mai puțin firesc în epoca respectivă. Acuzele de autoritarism și trecerea la lupta extraparlamentară a Opoziției unite pentru răsturnarea “viziratului” au sfârșit, până la urmă, prin erodarea autorității guvernului condus de Ion C. Brătianu. În ciuda unor remarcabile succese în guvernare, cabinetul condus de Ion C. Brătianu a fost confruntat la începutul anului 1888 cu o gravă criză. Sub amenințările de stradă ale Opoziției unite, liberalii guvernamentali au încercat să-și consolideze pozițiile pierdute organizând alegeri, în ianuarie 1888. Ei au reușit ca prin ingerințe să câștige o majoritate parlamentară favorabilă lor, dar eșecul nu numai că nu a descurajat opoziția, ci a îndârjit-o.
Vestea izbucnirii, la 20 martie 1888, a răscoalei țăranilor din satele aflate în jurul Capitalei — care a cuprins ulterior județele Ilfov, Prahova, Ialomița, Dâmbovița — a precipitat deznodământul marilor agitații politice. Carol I a înțeles că nu-1 mai putea ține „în brațe" pe Ion C. Brătianu și că se impunea o schimbare de guvern. În aceeași zi, 20 martie, regele a cerut lui Ion C. Brătianu să demisioneze, punându-se astfel capăt „viziratului", adică celei mai lungi guvernări din istoria modernă a României (1876-1888, cu o scurtă întrerupere între aprilie-iunie 1881).
Teama de mișcări sociale se pare că a înfrânt împotrivirea regelui de a schimba guvernul. Această teamă era cunoscută de contemporani. S-a considerat că „regele era (…) foarte impresionabil la aceste demonstrații publice” și s-a afirmat că el a primit demisia lui I.C. Brătianu. În realitate, Carol I, care a respins de mai multe ori demisia acestuia, nu a așteptat ca acesta să-i prezinte demisia, ci „i-o ceru” prin D.A. Sturdza.
Pentru a nu da satisfacție totală presiunilor politice de stradă ale Opoziției unite, totuși Carol I a chemat la guvernare nu pe conservatori și pe liberalii coalizați cu ei, ci pe junimiști, care la 23 martie 1888 formau un cabinet condus de Theodor Rosetti, cu Carp, Marghiloman și Maiorescu alături.
Guvernarea junimistă era acceptabilă liberalilor lui Ion C. Brătianu, dar și regelui, care vedeau în ea o tranziție capabilă să evite darea în judecată a foștilor guvernanți, cum amenințau să o facă conservatorii și liberalii coaliției unite. Junimiștii mai trebuiau să permită și menținerea reformelor guvernării precedente, pe care Opoziția unită voia să le anuleze, dar și să domolească intențiile antidinastice ale unora dintre politicienii opoziției, frustrată de eșecul ascensiunii la putere.
Dinamismul pe care junimiștii l-au imprimat guvernării lor, atenuarea conflictului pe tema deținerii puterii, ca și impresia puternică stârnită de izbucnirea răscoalei țărănești atât în Muntenia, cât și în Moldova, au calmat până la urmă criza politică ce condusese la sfârșitul marii guvernări liberale. O gravă secetă ce avusese loc în 1887 și aceste răscoale semnalau existența unei situații pline de neprevăzut în privința stării economice și sociale a țărănimii, a celei mai sărace îndeosebi. Chestiunea proprietății țărănești revenea astfel în atenția generală, ca o problemă care nu-și găsise încă rezolvarea, în ciuda preocupărilor diferite care-i frământau pe politicieni în momentul respectiv. În aceste împrejurări, la alegerile parlamentare organizate de guvernul junimist în octombrie 1888, formațiunea liberalilor-conservatori a avut totuși destule resurse pentru a câștiga o mare majoritate în Cameră și Senat. Această victorie electorală a contribuit însă și la o accentuare a diferențierilor dintre învingători, grupați acum între liberalii conservatori ai lui Lascăr Catargiu și Vernescu, conservatorii puri conduși de generalul G. Manu și Al. Lahovari și junimiștii lui P.P. Carp, Th. Rosetti, T. Maiorescu și Al. Marghiloman.
Anul 1888 marca încheierea „viziratului" și punerea în funcțiune a „rotativei guvernamentale", în care rolul decisiv aparținea Coroanei. Viața politică din România se maturizase, sistemul democratic începea să funcționeze, elita politică se constituise în două partide, cu ideologii și programe distincte, care aveau organizații (cluburi) în toate județele și dispuneau de cadre capabile să asigure funcționarea mecanismului statului. Au urmat — așa cum aprecia N. Iorga — „douăzeci de ani de dominație a Coroanei", în care regele a știut să țină în mână balanța puterii, folosind sistemul rotativei guvernamentale, prin alternarea la con-ducerea țării a conservatorilor cu liberalii. Astfel, s-au succedat: conservatorii (martie 1888-octombrie 1895), liberalii (octombrie 1895—aprilie 1899), conservatorii (aprilie 1899-februarie 1901), liberalii (februarie 190l-decembrie 1904), conservatorii (decembrie 1904-martie 1907), liberalii (martie 1907-decembrie 1910), conservatorii (decembrie 1910-ianuarie 1914), liberalii (ianuarie 1914-ianuarie 1918).
La prima vedere, sistemul era simplu: regele chema la putere un partid, acesta organiza alegerile și le câștiga, folosind cele mai variate metode și mijloace — de la actele de violență împotriva candidaților opoziției (prin bătăușii de profesie, tocmiți cu ziua), sau a alegătorilor care nu votau listele guvernamentale (între trucurile folosite era și gaura făcută în tavan, deasupra cabinei de vot de unde se observa cu cine a votat cetățeanul și dacă nu era guvernamental i se presărau pe căciulă câteva fire de făină albă, semn pe care bătăușii îl cunoșteau bine) — până la schimbarea sau chiar furtul urnelor care conțineau prea multe voturi în favoarea partidelor aflate în opoziție. Regele știa bine despre existența unor asemenea metode, dar le accepta, pentru că ele confirmau propriile lui decizii politice. în fapt, acest sistem a asigurat o anumită stabilitate vieții politice, a diminuat convulsiile care puteau duce la mișcări de mare amploare. Pe de altă parte, el nu a contribuit la dezvoltarea spiritului civic al masei de alegători. După aprecierea unui cunoscut istoric, era „o viață politică anostă". În fond, nu programul sau ideologia contau, în primul rând, ci pândirea momentului potrivit pentru lovirea adversarului; de aceea, accentul s-a pus pe descoperirea sau inventarea unor „afaceri", pe specularea unor declarații insuficient argumentate și chiar pe evidențierea unor defecte sau calități personale (D.A. Sturdza era „nebun", Take Ionescu avea „gură de aur" etc.). La sfârșitul sec. al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea, în România circulau două butade, lansate de cunoscutul om politic P.P. Carp: „Majestate, dați-mi guvernul și vă dau Parlamentul" și „în România nu sunt guverne parlamentare, ci parlamente guvernamentale".
După ce a depus jurământul pe 22 martie 1888, cabinetul Theodor Rosetti a trecut la eliberarea deputaților arestați, care au fost primiți în „triumf, determinându-l pe Nicolae Fleva să anunțe victoria dreptului asupra abuzului și violenței. răscoalele țărănești declanșate în timpul cabinetului liberal au continuat să se extindă. Armata a restabilit ordinea cu prețul uciderii a mai multor zeci și a arestării a mii de țărani.
La 3/15 ianuarie 1889, regele Carol I îi scria fratelui său, Fritz von Hohenzollern, despre ceea ce se întâmpla în politica românească: „Peste opt zile se vor reuni din nou Camerele, ceea ce va dezlănțui pasiunile politice. Guvernul este excelent în compoziția sa, dar din nefericire dispune doar de o slabă majoritate în parlament, care nu este suficientă pentru impunerea unor reforme mai ample”. În aceeași zi și despre același subiect, îi scria și surorii sale, Maria de Flandra: „Problemele politice și mai ales cele sociale au acumulat atâta materie explozivă că doar cu îngrijorare poți privi spre viitor”. Într-o altă scrisoare expediată tot surorii sale, la 24 februarie/8 martie 1889, regele arăta că situația internă era extrem de dificilă, presiunile fiind foarte vehemente și intrigile din afară aflate în continuă creștere: „Vechii conservatori cu adepții lor vor să îl aducă pe [Ion C.] Brătianu în fața justiției, ceea ce nu vor reuși. (…) Scopul acestui procedeu infam este paralizarea acțiunilor lui Brătianu îndreptate împotriva intrigilor panslaviste. Dar în țară este o puternică trezire și cel care mi-a fost 12 ani sfetnic câștigă simpatie și teren”.
Nereușita creării unui guvern de coaliție al conservatorilor l-a determinat pe Carol I să aprobe, la 26 martie 1889, demisia lui Theodor Rosetti și a cabinetului său.
La 29 martie 1889 se forma, astfel, un nou guvern condus de Lascăr Catargiu și conservatorii săi, împreună cu liberalii “sinceri” ai lui Vernescu.
Această guvernare s-a dovedit însă și ea efemeră, fiind subminată de dorința conservatorilor guvernamentali de a se face o înțelegere cu junimiștii, la care se opunea însă Lascăr Catargiu. La 3 noiembrie 1889, după demisia acestuia, se constituia, din 5 noiembrie 1889, un guvern de “concentrare” conservatoare, condus de generalul Gh. Manu. Regele dorea ca junimiștii să participe la guvernare sau măcar să sprijine guvernul. Astfel, în noul cabinet au intrat trei junimiști (Th. Rosetti, M. Ghermani și Al. Marghiloman). Ceilalți miniștri erau favorabili sau apropiați junimiștilor. Noul guvern a realizat o operă constructivă: introducerea telefonului și a iluminatului electric în București, construirea bulevardului „cel mare" între șoseaua Mihai Bravu și biserica Cotroceni, prin eforturile primarului Pake Protopopescu. S-a inaugurat localul Școlii Comerciale, s-a început construirea Palatului Justiției și a podului de la Cernavodă (arhitect Anghel Saligny). Prin eforturile ministrului Menelas Ghermani s-a îmbunătățit situația financiară a statului. Principiile sale financiare erau foarte simple: remanierea impozitelor în strânsă legătură cu creșterea avuției naționale (”impozitul trebuie așezat cu prudență și nu trebuie ca el să ucidă productivitatea”) și evitarea cheltuielilor pripite.
La începutul anului 1891, a reizbucnit criza în rândurile conservatorilor, pornind de la proiectul legii instrucțiunii, elaborat de ministrul Titu Maiorescu. Carol I a convocat Consiliul de Miniștri pentru a dezbate situația. S-a propus dizolvarea Senatului, care era ostil guvernului, dar George Manu și-a prezentat demisia la 15 februarie 1891.
Guvernarea a fost apoi încredințată generalului Ioan Em. Florescu, care a condus un cabinet al liberal-conservatorilor, ce a durat până în 25 noiembrie 1891. Tentația conservatorilor de a se separa definitiv de liberalii lui Vernescu a determinat apoi, la 27 noiembrie 1891, venirea unui cabinet condus de Lascăr Catargiu. Era un nou guvern de concentrare conservatoare, “adevăratul și definitivul guvern conservator”, cum îl caracteriza Titu Maiorescu. A fost o guvernare ceva mai stabilă și mai durabilă, în care intrase și Take Ionescu, iar în decembrie 1891 și Titu Maiorescu și P.P. Carp, ultimul la Ministerul Agriculturii, Industriei și Domeniilor.
Realizările acestei guvernări, care a durat până la 3 octombrie 1895, s-au datorat energiei și programului urmărit de junimiști și de P.P. Carp în primul rând. O lege de organizare a autorităților administrative (1892), ca și legea de înființare a jandarmeriei rurale (1893) au urmărit evident întărirea pârghiilor de control al situației în zonele rurale, ca expresie a temerii de noi frământări țărănești. De asemenea, o lege adoptată în 1893 pentru modificarea învoielilor agricole urmărea aceleași efecte, iar o altă lege, care stabilea, tot în 1893, noi taxe și contribuții comunale, viza sporirea surselor mereu insuficiente ale bugetului statului.
Cea mai importantă inițiativă a guvernării Lascăr Catargiu a fost însă cea de adoptare a unei Legi a minelor, în aprilie 1895, elaborată de P.P. Carp. Expresie a concepțiilor junimiste, această lege era menită să deschidă porțile investiției de capitaluri străine în exploatarea petrolului în România. Bogăția promițătoare a zăcămintelor petroliere românești fusese sesizată, dar lipsa unor capitaluri autohtone se resimțea acut pentru exploatarea acestor bogății, într-o vreme când cererea de produse petroliere începea să crească, iar veniturile de pe urma lor interesau atât pe proprietarii terenurilor cu subsol petrolier, cât și statul român.
Legea minelor a stârnit însă nemulțumirile unor proprietari, posesori de terenuri, deoarece prevedea inclusiv exproprierea terenurilor petroliere a căror exploatare era neglijată. În plus, din opoziție, s-a făcut imediat observată reacția liberalilor, care au făcut mare vâlvă în jurul ideii dezvoltării noii industrii petroliere nu cu ajutorul capitalului străin, ci prin mobilizarea capitalului românesc, adică “prin noi înșine”. Utilizarea acestei lozinci politice, care a sensibilizat imediat cercurile politice și economice naționale, a stârnit în jurul legii lui P.P. Carp o veritabilă furtună publică. Din opoziție, liberalii au mai atacat guvernul Lascăr Catargiu și pentru prea puțina preocupare față de lupta memorandiștilor români din Austro-Ungaria, subiect și el sensibil pentru publicul românesc.
După moartea lui Ion C. Brătianu survenită în noiembrie 1892, în fruntea Partidului Național Liberal a fost ales Dimitrie Brătianu. Acesta a murit după câteva luni, iar locul său în fruntea partidului a fost luat de Dimitrie A. Sturdza. Noul președinte și-a început activitatea în forță, elaborând un nou program al partidului, schimbând mai multe cadre la nivel central și local, după care a declanșat campania de răsturnare a guvernului conservator, slăbind serios pozițiile guvernării conservatoare a lui Lascăr Catargiu, subminată și din interior de retragerea din guvern a miniștrilor junimiști. În condițiile date, Carol a ajuns la concluzia că guvernarea conservatoare își epuizase resursele și a rechemat la putere pe liberali, conduși de D.A. Sturdza., act ce consemna revenirea acestora la putere după o opoziție de șapte ani. Astfel, rotativa guvernamentală se aplica, prin voința suveranului. Acesta forma guvernul la 4 octombrie 1895 și avea să rămână la putere un an, până la 19 noiembrie 1896.
La 2/14 noiembrie 1895, regele Carol I îi scria surorii sale, Maria de Flandra, despre ceea ce se întâmpla la București în plan politic: „În trei săptămâni vor începe bătăliile electorale pentru noile Camere, care vor decurge aprig; de pe acum pasiunile au atins punctul de fierbere și tonul ziarelor celor două partide este chiar scârbos”. Despre D.A. Sturdza regele vorbea astfel: „Dimitrie Sturdza, căruia i-a căzut puterea în poală, este un extraordinar cocoș de luptă, în toate cuvântările sale, în diferitele întruniri nu lasă el nici un fir de păr nescărmănat adversarilor săi; adesea i-am făcut reproșuri pentru aceasta”.
Revenirea la putere fără o criză majoră, ca în 1888, a liberalilor în locul conservatorilor, marca în 1895 intrarea în funcțiune normală a acelui sistem al rotirii la guvernare a celor două mari partide politice pe care le avea, în acel moment. România – cel liberal și cel conservator. Pe fondul unor clare progrese în viața economică, socială și culturală, a întăririi statului, realizarea rotativei guvernamentale era, desigur, un indiciu cert al maturității la care ajunsese la finalul secolului viața politică românească. Câștigul principal era stabilitatea oferită de sistem, încetarea recurgerii la luptele extraparlamentare acerbe, renunțarea la darea în judecată succesivă a guvernelor precedente, realizarea unor majorități parlamentare în stare să asigure o guvernare de mai lungă durată, cum se va vedea. Regele Carol însuși, dornic să constate aceste progrese în guvernare, a răspuns din nou cerințelor misiunii ce-i fusese inițial încredințată, contribuind la stabilitatea jocului politic.
Cabinetul D.A. Sturdza nu s-a remarcat nici prin mari realizări, dar nici prin crize majore. Guvernul a impulsionat o activitatea legislativă foarte slabă. Viața parlamentară era dominată de problema națională axată pe stoparea subvențiilor acordate școlii române din Brașov, ceea ce a dus la reacții violente din partea conservatorilor, dar și a unor liberali. În Partidul Național Liberal existau frământări determinate de înfruntarea dintre gruparea sturdzistă și cea condusă de N. Fleva, care și-a creat chiar un Partid Liberal Democrat. Cea dintâi grupare reprezenta interesele marii burghezii și ale moșierimii liberale, în timp ce partizanii lui Fleva ocupau o poziție mai de centru, lăsând mai la stânga o altă disidență liberală, gruparea drapelistă, ce sprijinea interesele burgheziei mici și mijlocii. Gruparea drapelistă își luase numele de la ziarul ei, Drapelul, și era condusă de economistul P.S. Aurelian, sprijinit de V. Lascăr, B. Șt. Delavrancea, Emil Costinescu, D. Giani. Drapeliștii preconizau o nouă ofensivă liberală pentru continuarea democratizării. În noiembrie 1896, ca urmare a faptului că D.A. Sturdza îl suspecta pe Nicolae Fleva, ministrul de Interne, că „și-a plantat oamenii săi" la nivelul județelor, subminând autoritatea președintelui Consiliului, a izbucnit o criză guvernamentală. Pe de altă parte, P.S. Aurelian îl critica pe primul ministru pentru politica sa economică. Nicolae Fleva și-a prezentat demisia din funcția de ministru de Interne, devenind unul dintre adversarii de temut ai guvernului Sturdza.
Neînțelegerile din interiorul guvernului au fost primite cu satisfacție de către opoziție. Totodată, conservatorii s-au folosit de așa-numita ”chestiune Ghenadie” pentru a lovi în guvern. Mitropolitul Ghenadie Petrescu, fost prieten cu D.A. Sturdza, și-a tras dușmănia acestuia din urmă prin alegerea sa de către conservatori, a fost îndepărtat din scaun, fiind trimis la mănăstirea Căldărușani, caz politizat imediat de gruparea flevistă, care a organizat procesiuni și demonstrații în sprijinul lui Ghenadie. S-a cerut chiar intervenția regelui pentru clarificarea situației. La 16 noiembrie 1896, mulțimea s-a îndreptat spre Dealul Mitropoliei, pentru a cere parlamentarilor să rezolve situația. A intervenit poliția, mai multe persoane au fost rănite. Ziarul lui Fleva — „Dreptatea" — a apărut cu chenar negru, cu un titlu uriaș: „S-a vărsat sângele creștinilor". A doua zi, 17 noiembrie, a avut loc o adunare de protest în sala „Dacia"; la 18 noiembrie manifestanții au luat cu asalt sala Senatului, aflată în clădirea Universității, lovind mai mulți studenți. Pentru a calma spiritele, regele a intervenit, cerând demisia lui D. A. Sturdza. Guvernul a scăpat practic situația de sub control și în fața presiunilor publice și tulburărilor s-a văzut nevoit să-și mascheze eșecul demisionând în favoarea formării unui guvern condus de drapeliștii lui P.S. Aurelian.
La noiembrie 1896, la insistențele lui P.S. Aurelian, s-a adus în discuție proiectul de lege referitor la repausul duminical, potrivit căruia duminicile și sărbătorile legale să nu se lucreze, magazinele și toate întreprinderile urmând să fie închise (în ianuarie 1897, proiectul a fost aprobat de Parlament). Și sub această formă, România se racorda Europei.
Guvernul P. S. Aurelian a reușit să rezolve „conflictul" religios. Mitropolitului Ghenadie și-a prezentat demisia lui Lascăr Catargiu, cu toate că Sfântul Sinod revenise asupra deciziei de revocare a sa, demisie care a fost înaintată regelui. La 8 decembrie 1896 , la Palat s-a desfășurat o amplă ceremonie la care au participat, la invitația regelui, toți foștii miniștri. În cadrul ceremoniei, în funcția de mitropolit primat al României a fost învestit Iosif Gheorghian. D.A. Sturdza s-a simțit ofensat de soluția dată în ”chestiunea Ghenadie”, drept care a început să atace guvernul condus de P.S. Aurelian. În aceste condiții, la 26 martie 1897, P. S. Aurelian a demisionat, argumentând că „deși având încrederea Coroanei și sprijinul Parlamentului", se retrăgea „în interesul unității partidului". Pentru a nu lăsa criza să ia amploare, regele l-a numit pe D.A. Sturdza în funcția de președinte al Consiliului de Miniștri.
S-a constituit, ca urmare, un nou guvern condus de D.A. Sturdza, fără drapeliști. În acest guvern a intrat, pentru prima oară, Ion I. C. Brătianu, în calitate de ministru al Lucrărilor Publice, susținut de vechii liberali, foști colaboratori de încredere ai tatălui său, Ion C. Brătianu. Acum este perioada în care învățământul românesc este așezat pe temelii moderne, de talie europeană, prin activitatea prodigioasă a ministrului Instrucțiunii, Spiru C. Haret, inițiatorul legilor privind învățământul secundar și superior.
Acest al doilea cabinet D.A. Sturdza a durat până la 30 martie 1899, reprezentând triumful politic al aripii conservatoare pe care premierul o patrona în acel moment în interiorul P.N. Liberal. Guvernarea nu s-a remarcat prin măsuri importante. Mai curând, interesante în acel final de veac s-au dovedit disputele de idei și frământările ivite pe întinderea întregului spectru politic, privite ca mărturie a noilor aspirații și probleme ale societății și realităților românești.
În legătură cu guvernul D.A. Sturdza, Carol I aprecia, la 10//22 noiembrie, că „după deschiderea Camerelor voi avea câteva greutăți, deoarece guvernul este slab”.
La 2/14 decembrie 1897, regele îi scria principelui Ferdinand, referitor la activitatea politică din România: „De la deschiderea Parlamentului valurile politicii se ridică năvalnic și trebuie să intervin adesea ca să mențin echilibrul. D.A. Sturdza dispune de o majoritate zdrobitoare în Camere, dar îi lipsește forța morală și prestigiul, căci mulți liberali de vază sunt împotriva lui și pot să împiedice o activitate serioasă. Dacă aici guvernul nu este puternic, apar adesea incidente neașteptate, ca de exemplu agitația evreiască ce a dus la dezordini regretabile, poliția s-a comportat jalnic și guvernul nu a avut curajul să dea ordin armatei să intervină, fiindcă era vorba… de evrei. Acum arată mai mult energie, după ce eu mi-am exprimat deschis părerea, numai că acum e prea târziu, acum trebuie să plătim pagubele și să ne rușinăm în fața Europei”.
Liderul liberal D. A. Sturdza nu a reușit nici a doua guvernare să se descurce în ceea ce privește problema națională, renunțând la acordarea subvențiilor pentru Școala română din Scheii Brașovului și făcând gafa de a decora din greșeală în septembrie 1897 pe procurorul general al Ungariei, cel care decisese trimiterea memorandiștilor în judecată.
În 1899, conservatorii au adoptat o nouă tactică: discursuri interminabile în Adunarea Deputaților și interpelări numeroase, fapt ce bloca lucrările Parlamentului. Aceștia, la 28 martie 1899, au organizat o mare întrunire la sala „Dacia", urmată de o manifestație în fața clubului liberal. Poliția a intervenit la ordinul guvernului, înregistrându-se ciocniri între forțele de ordine și manifestanți. Au existat mai mulți răniți, fapt ce a determinat opoziția să acuze guvernul că a vărsat sânge nevinovat și să-i ceară demisia. Ca urmare, regele Carol a căpătat convingerea că trebuie să-și abandoneze sfetnicul. Prevenit de E. Stătescu asupra intențiilor regale, D. A. Sturdza a demisionat, încheindu-se astfel o lungă guvernare liberală. Potrivit ”rotativei guvernamentale” succesiunea revenea de drept Partidului Conservator. Astfel, Carol I l-a convocat pe Lascăr Catargiu la Palat în vederea formării noului guvern, dar liderul conservator a murit în aceeași zi, 30 martie 1899, în urma unui atac de cord. Decesul lui Catargiu a reprezentat o mare pierdere nu numai pentru conservatori, dar și pentru rege, pentru că între cei doi oameni politici a existat o reală afinitate, deoarece Lascăr Catargiu și-a legat numele de prima guvernare remarcabilă din timpul dinastiei de Hohenzollern din România.
Evoluțiile importante petrecute în planul dezvoltării sociale, progresele economice, preocupările legate în general de propășirea țării au scos la lumină în ultimul deceniu al secolului XIX apariția unor idei, doctrine și acțiuni politice semnificative pentru tendințele vieții politice în România.
La stânga eșichierului politic a apărut o altă concepție despre viitorul României. Conducătorii tinerei mișcări socialiste susțineau că România nu poate fi izolată de curentele mai largi ale dezvoltării economice și sociale europene. Astfel, ei erau convinși că industria și nu agricultura era cheia dezvoltării viitoare a României.
Principalul teoretician al dezvoltării socialiste a României a fost Constantin Dobrogeanu – Gherea (1855-1920), care era convins că viitorul economiei țării depindea în primul rând de industrializare, punând accent pe proletariat.
Clasa proletariatului orășenesc a început viața politică organizată în 1893, odată cu înființarea Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România. Apariția acestuia a fost rezultatul dezvoltării industriei și al schimbărilor economice și sociale care au însoțit-o. Dar ea s-a datorat mult și maturizării gândirii socialiste, în special al marxismului și aplicării sale în condițiile României de către un număr mic de intelectuali care s-au angajat cu pasiune în această activitate.
Între conducătorii acestui partid s-au remarcat: Constantin Dobrogeanu – Gherea, V. G. Morțun, Ioan Nădejde, I. C. Frimu, Gheorghe Cristescu, M. G. Bujor.
Semn al unei deplasări politice europene în general spre stânga după 1880, socialiștii români reușiseră și ei să trimită în Adunarea deputaților aleasă în ianuarie 1888 un deputat, în cea aleasă în octombrie același an, 3 deputați, iar apoi unul în adunarea aleasă în aprilie 1891.
Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România a reușit la alegerile din 1892 să obțină două locuri de deputați, cu sprijin liberal. Prin articole publicate în organele sale de presă, precum ”România muncitoare”, ”Munca” sau ”Lupta zilnică”, a militat pentru introducerea votului universal în România.
Programul lui politic avea meritul că agita unele aspecte de natură democratică, ce puteau interesa publicul și care, de altfel, apăreau și în preocupările celorlalte forțe politice, unele adresate țărănimii.
Socialiștii avuseseră inițiativa neliniștitoare ca, mai ales după 1888, să organizeze o serie de cluburi socialiste la sate, pe lângă cele de la orașe, în Moldova și în Muntenia. În 1898 se semnala existența a peste 300 de astfel de cluburi sătești, unde îndemnând țărănimea să participe la viața politică pentru schimbarea în bine a condiției ei, unii din liderii socialiști au ajuns ei înșiși să abandoneze unele tendințe doctrinare, scontând doar pe succes politic. Se întrevedea de aici perspectiva scoaterii pe această cale a țărănimii din postura de clientelă politică guvernamentală, ceea ce a îngrijorat desigur forțele politice conservatoare care se temeau de ce era mai rău, de răspândirea “molimei” socialiste la sate.
În atmosfera de ignoranță, frustrare și confuzie a ideilor, care stăpâneau în lumea satelor, efectul propagandei socialiste nu putea fi, de fapt, decât negativ pe ansamblu. Pe unii liberali, mai ales pe cei tineri și îndeosebi pe Ion I.C. Brătianu, preocupările socialiștilor nu i-au lăsat totuși insensibili. Și în vreme ce oamenii politici conservatori și chiar unii liberali din vechea generație acuzau în general pe socialiști de subversive, în cercurile de studii liberale se intrase, în ultimii ani ai secolului, într-un dialog, se stabiliseră contacte cu o serie din liderii socialiști ale căror poziții și idei suferiseră treptat o modificare. Strângând legăturile lor cu liberalii, “generoșii” au demisionat public din PSDMR, în februarie 1899 și în aprilie 1900 ei au fost oficial primiți în rândurile Partidului Liberal. De altfel, și conservatorii beneficiaseră de câțiva lideri politici ce-și făcuseră ucenicia politică la socialiști, ca Al. Bădărău, dr. C. Istrati, Theodor Speranția, frații Seulescu. La liberali însă, prezența tinerilor lideri veniți dinspre mișcarea socialistă a avut un efect cu mult mai plin de consecințe. Momentul asimilării generoșilor, la 1899, dădea Partidului Liberal un impuls spre regăsirea tradiției sale reformatoare.
Cei rămași credincioși crezului socialist au încercat să refacă partidul și, trecând prin forma intermediară a Uniunii Socialiste din România, din 1907, peste trei ani, în 1910, au pus bazele Partidului Social Democrat din România care va continua activitatea partidului anterior, dar la un nivel doctrinar mai scăzut.
O nouă ideologia care a apărut în viața politică românească la sfârșitul secolului al XIX-lea a fost țărănismul, gândit de Constantin Dobrescu Argeș, de profesie învățător, care a fondat Partida Țărănească în 1892, a cărui program dezvolta unele idei ale conservatorilor și radicalilor. Încercarea a fost reluată, mai târziu, de Vasile Kogălniceanu și Alexandru Vălescu, apoi și de Ion Mihalache.
Partidul urma să reprezinte interesele țărănimii pe scena politică românească. În competiție cu efortul socialiștilor de a capta această uriașă clasă prin cluburile lor de la sate, C. Dobrescu scosese în 1892 ziarul “Gazeta țăranilor” și, înconjurat, din 1895, de un grup de preoți și învățători, începuse a-și propaga ideile și programul țărănist în lumea satelor din județele Argeș, Muscel, Olt și Vâlcea. În special prin înființarea unui comitet sătesc, ce a formulat revendicări economice și politice care vizau îmbunătățirea condițiilor de muncă și de viață ale țăranilor, noua mișcare a câștigat teren, și-a extins organizațiile, iar în 1895 a anunțat înființarea Partidului Țărănesc. Era cel dintâi partid oficial care reprezenta și sprijinea, în România, exclusiv interesele țărănimii. El preconiza o politică de amplă împroprietărire cu loturi de pământ a țăranilor, pământ provenit din domeniile statului, dar și din marile proprietăți ce urmau a fi expropriate, susținerea agriculturii țărănești prin politici financiare, înlăturarea intermediarilor arendași, ridicarea prin învățătură și cultură a lumii satului. În ultimii ani ai secolului al XIX-lea s-au evidențiat în viața publică și politică și accente naționaliste mai apăsate, legate în special de existența și situația populației evreiești din România. Vechile temeri care în 1878 motivaseră acordarea împământenirii individuale a evreilor nu au dispărut, ba chiar au luat amploare atunci când în general în Europa s-au produs noi reacții anti-evreiești motivate de ecoul stârnit de afacerea Dreyfus, din Franța. Și în România s-au produs atunci manifestări și tulburări antievreiești. Nu au lipsit violențele împotriva evreilor și chiar dacă nume cu mare prestigiu public au protestat împotriva atitudinilor anti-evreiești, împotriva politicii expulzării evreilor, reluată după 1896 de guvernul liberal, totuși relațiile cu această minoritate s-au tensionat în ultimii ani ai secolului.
În acest context, al unei vieți politice în care ideile și orientările mai vechi se încrucișau cu unele idei, ideologii și forțe noi, în România s-a produs o nouă rotație la guvernare. Lipsa de unitate a liberalilor, obstrucția parlamentară folosită pentru prima dată și cu abilitate de conservatori, ca și presiunea de stradă a acestora au determinat, la 30 martie 1899, demisia guvernului liberal D.A. Sturdza. Interesante sunt mărturisirile regelui către sora sa, Maria de Flandra, în care acesta arăta mai târziu, la 18/30 aprilie 1899, ce se petrecea în viața politică românească: „Evenimentele grave care s-au desfășurat aici în ultimele săptămâni m-au împiedicat să-ți răspund la scrisorile tale, care îmi fac mereu cea mai mare bucurie. […] Am lăsat în urmă un timp agitat și neplăcut. Guvernul D.A. Sturdza, ce era sprijinit doar de o fracțiune a liberalilor, dar care în Camere dispunea de o însemnată majoritate, nu mai putea face nimic, deoarece toată opinia publică era împotriva lui. Abstracție făcând de greșelile impardonabile pe care D.A. Sturdza le-a comis ca ministru, el a asmuțit, pe când era în opoziție, pe românii transilvăneni împotriva ungurilor și, după ce a ajuns la guvernare, nu numai că i-a lăsat de izbeliște, ci le-a mai oprit și subvențiile pe care noi le plăteam pentru școli. Nu demult [10/22 martie] a apărut la Pesta o broșură inspirată de Banffy, în care politica guvernului Sturdza era lăudată, mai ales atitudinea sa corectă (pentru unguri, firește) față de românii din Ungaria. Această publicație a provocat aici în toate cercurile politice o furtună de indignare. Au urmat scene zgomotoase în Camere, în adunări populare, pe străzi; presa a întreprins o campanie pătimașă și lozinca a fost «trădare». […] Față de această agitație, care a fost delir, guvernul nu a mai putut opune nici o rezistență și a trebuit, și la dorința mea, să se retragă, în pofida majorității însemnate din ambele Camere”.
Regele Carol I a desemnat imediat, la 30 martie 1899, dintre conservatori, pe Lascăr Catargiu să formeze noul cabinet. Dar moartea în aceeași zi a liderului necontestat al conservatorilor a impus alegerea în grabă a unui nou lider care să-l înlocuiască. Alegerea a căzut însă asupra lui Gheorghe Grigore Cantacuzino, omul conservatorilor puri, persoană neagreată de junimiști. Nemulțumirea acestora a provocat o nouă criză în sânul forțelor de orientare conservatoare. Ca urmare, junimiștii, refuzând orice participare la o guvernare alături de Gheorghe Gr. Cantacuzino, acesta a format, la 11 aprilie 1899, un cabinet din conservatorii puri, care a durat până la 7 iulie 1900. Acest guvern a organizat alegeri generale, în mai-iunie 1899, și-a asigurat obținerea unei majorități zdrobitoare pentru Partidul Conservator, dar problemele guvernării, îndeosebi criza finanțelor publice, s-au dovedit peste puterile sale. Conflictele, reizbucnite chiar în interiorul cabinetului condus de Gh. Gr. Cantacuzino, au scurtat și ele existența cabinetului condus de acesta care, demisionând, a lăsat locul, la 7 iulie 1900, unui alt guvern, reunind membri ai Partidului Conservator unificat și ai junimiștilor, care existau sub egida de Partidul Constituțional.
La 9/21 iunie 1899, regele Carol I arăta într-o scrisoare adresată fratelui său, Fritz, că a avut o primăvară foarte agitată ce a fost bogată în grijiși greutăți. „Probleme politice grave” nu i-au îngăduit să părăsească Bucureștiul și aștepta deschiderea Camerelor nou-alese. „Alegerile au decurs relativ în liniște, deși pasiunile, ca urmare a căderii fostului guvern [D.A. Sturdza], au fost extrem de aprige. Din cauza problemei naționale (…) au izbucnit luptele dintre partide și au provocat contradicții atât de puternice, încât s-a transformat în ură. Sturdza a fost acuzat de trădare (…) și a căzut [pradă] mâniei și indignării populare care s-a manifestat în demonstrații de stradă, soldate cu răniți. Cu toate acestea, după retragerea sa, eu i-am adresat o scrisoare de mulțumire, ceea ce a dispus teribil opoziția, dar pe mine m-a lăsat indiferent, căci ea a ajuns până la urmă la putere. Guvernul de acum [G. Gr. Cantacuzino] nu este pe gustul meu. Singura calitate a șefului de cabinet este averea sa: are un venit anual de milion și jumătate de franci”.
Mai târziu, la 25 ianuarie/6 februarie 1900, regele Carol arăta, într-o scrisoare către Maria de Flandra, că situația politică din România lăsa de dorit. „Un guvern slab și o mare penurie financiară care acționează paralizant. Primul meu ministru, care este bolnav (…) și din această cauză afacerile și tratativele în Camere suferă mult. În plus, este un conflict în Partidul Conservator, care se află la putere și care de la moartea destoinicului Lascăr Catargiu nu a mai avut nici un șef capabil”. Și a doua guvernare a forțelor conservatoare, care succedaseră în numai un an la putere, avea să indice toate semnele unei accentuate lipse de unitate a acestora, pe fondul lipsei de răspunsuri și soluții care păreau să caracterizeze conservatorismul românesc, în confruntarea cu noile problemele ale României în pragul secolului XX.
La începutul secolului XX, viața politică românească a continuat să evolueze pe coordonatele evidențiate anterior de sistemul rotativei celor două mari partide, Liberal și Conservator. S-au ivit însă și o serie de tendințe și situații noi, simptomatice pentru raportul dintre politică și realitățile social-economice românești, aflate în curs de adâncă schimbare după 1900. Perceperea sensului acestei schimbări și influențarea lui aveau să determine evident frământările majore și aproape permanente ale elitelor politice românești la acel început de nou secol. Problemele continuării dezvoltării economice și ale progresului social au rămas în centrul atenției publice, ca obiectiv esențial și al competiției politice. Viața politică românească a oscilat, în anii 1900-1914, între cei doi poli, ai imobilismului și democratizării, care puțin înainte de 1900 erau deja reliefați, în linii mari.
În vreme ce liberalii erau preocupați și frământați de o reluare a liniei reformatoare vizând democratizarea, încă și mai divizați pe tema orientării partidului și politicii lor erau conservatorii, care din 1899 se aflau și la guvernare. Alături de junimiștii lui P.P. Carp, Titu Maiorescu și N. Filipescu, guvernul creat la 7 iulie 1900, pentru menținerea la putere, nu a liniștit deloc apele în tabăra conservatoare. Inițial, în iulie 1900 se produsese o fuziune a conservatorilor și a junimiștilor (Partidul Constituțional). Președinția partidului îi rămăsese lui Gh. Grigore Cantacuzino, dar prezența lui P.P. Carp în fruntea guvernului trezise mari speranțe la conservatori. Personalitate politică de o mare capacitate intelectuală, ce aspira la șefia conservatorilor, excelent orator și posesorul unei ironii ascuțite, devenită proverbială, P.P. Carp invoca formula unei “democrații” a muncii, era adeptul unei modernizări eșalonate pe o mai lungă perioadă de timp. El era, de asemenea, dispus să renunțe la atitudinile sale doctrinare când era vorba de dezvoltarea economică a țării, care îl preocupa și care, de altfel, era și greu a fi neglijată, date fiind marile probleme curente, de această natură. Seceta din vara lui 1900 lăsase guvernului spre rezolvare o situație și mai încordată în lumea satului, unde în octombrie-noiembrie 1900 au izbucnit unele răscoale în câteva județe, mai ales din Muntenia. Nevoit să găsească noi resurse financiare, guvernul condus de P.P. Carp pusese impozite suplimentare, concesionase pe 19 ani monopolul hârtiei de țigări unor mari bănci germane (Disconto G. și Bleichröeder), în schimbul unui împrumut de stat.
La 19 iulie/1 august 1900, regele Carol scria surorii sale, Maria de Flandra, că în România domnea o căldură anormală. În acest sens, recolta nu era așa de bună, ceea ce pentru finanțele țării era fatal. Așadar, reglementarea finanțelor revenea guvernului conservator condus de P.P. Carp. În privința acestuia, regele aprecia că era mult mai capabil decât cel precedent și avea încrederea sa, „ceea ce nu puteam spune despre cabinetul Cantacuzino”.
Guvernul Carp s-a văzut însă lovit și din interior, prin contestarea autorității sale de către conservatorii generalului Manu și mai ales de Take Ionescu. Ajuns la conservatori, acesta viza șefia guvernului, dar trezea adversitatea junimiștilor și era prea puțin agreabil regelui Carol I, care-l socotea mai potrivit a fi alături de liberali. În acest context, disensiunile din rândul conservatorilor au provocat demisia guvernului condus de P.P. Carp, la 13 februarie 1901. Carol s-a văzut nevoit să-i recheme la guvernare pe liberali. Ei au format, la 14 februarie 1901, un guvern condus de Dimitrie A. Sturdza. Noul cabinet, în care intrau și drapeliști, cu Spiru Haret la culte și instrucțiunea publică și Ion I.C. Brătianu la lucrări publice, promitea de la început mult dinamism. Întărindu-și rândurile prin realizarea unității interne, dar și prin includerea “generoșilor”, Partidul Național Liberal se înfățișa, evident, drept cel mai puternic partid politic pe care-l avea România la începutul secolului, bine plasat, ca ideologie, pe direcția dezvoltării și democratizării și excelent dotat cu cadre tinere, energice și cu o adâncă convingere a misiunii ce și-o asumau. Carol I arăta, în acest context, la 15/27 februarie 1901, într-o scrisoare adresată Mariei de Flandra, că de luni de zile asista la o criză ministerială în rândul Partidului Conservator, care s-a scindat în două grupuri ce se luptau pentru putere și influență. P.P. Carp, care era cel mai eficient „cap” dintre conservatori, fusese învins la Cameră și trebuise să se retragă. Deoarece a fost doborât printr-o intrigă a tovarășilor săi de partid, i-a chemat pe liberali și a dizolvat Camerele. Jocul fals al vechilor conservatori l-au determinat pe rege să accepte demisia guvernului. „Pe atunci se ajunsese la un compromis cu majoritatea Camerelor, care promisese să sprijine guvernul. În loc să se întâmple așa, guvernul a căzut”. Referitor la guvernul D.A. Sturdza, la 1/14 iunie 1902, regele arăta surorii sale că „Un guvern, respectiv partid, care stă prea mult la cârmă își scoate ușor din fire adversarii și pe urmă aceștia nu se mai dau înapoi de la nici un mijloc pentru a-și netezi drumul spre putere. Este regretabil că la voi nu există momentan un partid liberal capabil să guverneze. Eu prefer să guvernez cu liberalii, căci aceștia dispun de cele mai multe ori de mase pe care le pot conduce și subordona. Sunt mulțumit cu situația de acum”.
Cabinetul D.A. Sturdza a rămas la putere timp de 3 ani, dovedindu-se o guvernare “tare” nu numai în contrast cu marea slăbiciune a opoziției conservatoare, ci și datorită soluțiilor găsite la criza finanțelor publice, a dinamismului dovedit în acțiune și a unor importante măsuri adoptate. S-a remarcat astfel politica exemplară a lui Spiru Haret de consolidare și dezvoltare a învățământului românesc, îndeosebi a componentei sale rurale. Menită să contribuie la emanciparea culturală și combaterea ignoranței în lumea satelor, inclusiv prin dezvoltarea învățământului practic prin crearea de biblioteci, cluburi rurale, cămine culturale, prin editarea de gazete și publicații adresate țăranilor, acțiunea lui Spiru Haret a trasat o direcție nouă, în ciuda dificultăților aproape insurmontabile legate de lipsa mijloacelor financiar-bugetare.
În vara anului 1904 se redeschidea chestiunea petroliferă. D.A. Sturdza a fost vizitat la Karlsbad de avocatul Fialla, reprezentantul Caselor Rotschild, Nobel și Montaschev. Fialla propunea crearea unei mari societăți pentru exploatarea perimetrelor petrolifere ale statului român. După ce Sturdza a tratat și a înmânat avocatului o scrisoare, el a acordat un termen de șapte luni pentru constituirea unei societăți de concesionare. Mai mult, el a parafat un proiect prezentat de Fialla prin care cele trei case bancare urmau să constituie Societatea anonimă a petrolului statului român, care ar fi trebuit să ia în concesiune 30.000 ha.
Adoptarea unui nou tarif vamal protecționist, în cursul guvernării D.A. Sturdza, semnala de asemenea preocupările liberale legate în general de dezvoltarea unei industrii naționale tot mai viguroase. Importante au fost și măsurile adoptate de liberali în domeniul descentralizării și perfecționării organizării administrației rurale. Pe această linie, energia și viziunea mai radicală a ministrului liberal de interne Vasile Lascăr s-au dovedit remarcabile. Opunându-se aripii mai conservatoare din sânul partidului liberal, el a insistat pentru a imprima descentralizării sensul unei reorganizări a administrației pe baze mai profesioniste, vizând și scoaterea aparatului administrativ de sub controlul forțelor politice. În același sens, dar și pentru întărirea ordinii publice, V. Lascăr promova și legea organizării poliției generale a statului, din 1903, jandarmeria era și ea sporită.
Problemele guvernării, disputele destul de aprige între cele două tendințe din interiorul Partidului Liberal, cea de orientare mai conservatoare și cea reformatoare, care-și găseau completarea și în lupta pentru impunerea la conducerea partidului a lui Ionel Brătianu, au slăbit până la urmă unitatea liberalilor. Chiar și unele scandaluri ivite în 1904 au erodat stabilitatea guvernării, iar la 22 decembrie 1904 D.A. Sturdza a trebuit să demisioneze, după ce Ion I.C. Brătianu deja părăsise cabinetul.
În aceste condiții, regele Carol îi recheamă la putere, la 22 decembrie 1904, pe conservatori, care, conduși de Gheorghe Grigore Cantacuzino, formau un cabinet exclusiv conservator, fără junimiști. Guvernarea “cantacuziniștilor”, cu Take Ionescu la interne, a organizat alegeri în februarie 1905, în care având împotrivă un cartel electoral ce-i reunise pe liberali și pe junimiștii lui P.P. Carp (“carpiștii”), a manipulat procesul electoral, asigurându-și o majoritate parlamentară conservatoare solidă. La 8/21 februarie 1905, regele Carol I scria surorii sale, Maria de Flandra, despre evoluția ultimelor evenimente politice care aveau loc la București: „O perioadă agitată în care s-au dezlănțuit toate patimile se află în urma mea. Opoziția [liberală] m-a atacat în timpul alegerilor cu telegrame care acuzau guvernul că a exercitat o presiune nepermisă asupra acestora. Îl făcusem răspunzător pe ministrul de Interne [primul ministru, G. Gr. Cantacuzino] pentru menținerea ordinii și apărarea libertății alegerilor; cu toate acestea, câțiva prefecți și-au permis să abuzeze de puterea lor, ceea ce a dat prilej în Cameră pentru atacuri vehemente. Dar opoziția [liberală] nu se poate plânge, căci a reușit să obțină 32 de locuri în Senat și Camera Deputaților, ceea ce în anii trecuți cu greu ase putea realiza. De aceea guvernul nu va avea o situație comodă în Parlament, pe care îl voi deschide la 20 februarie/5 martie”.
Dar guvernarea însăși s-a dovedit ineficientă și ștearsă, evident ruptă de frământările societății. Guvernarea respectivă, care se vedea un triumf al conservatorismului asupra junimismului, și-a găsit un adversar redutabil în chiar interiorul ei, în persoana lui Take Ionescu. Orientarea acestuia spre o deschidere către democratism, criticile lui împotriva elitismului aristocratic fără merite și chiar incompetent al “cantacuziniștilor”, îl transformase pe Take Ionescu într-un veritabil ferment dizolvant, în rândurile conservatorilor, unde exista destul spațiu de manevră politică și acțiune dizidentă. Într-o scrisoare către aceeași Maria de Flandra, la 15/28 februarie 1906, Carol I arăta că, deși partidele se încăierau și se păruiau, „pe mine mă cruță de tot ceea ce ar putea să-mi fie neplăcut sau tulburător. Oamenii sunt așa de scoși din fire să mă știe suferind, că se gândesc numai la sănătatea mea și privesc cu dorință arzătoare spre jubileul celor 40 de ani de domnie ai mei, pe care aș vrea să îi pot serba complet restabilit”.
Remarcabilă pentru guvernarea conservatoare a rămas în cele din urmă organizarea în 1906 a jubileului celor 40 de ani ai domniei lui Carol I. Ea mărturisea, în fond, mai mult despre meritele lui Carol în fruntea vieții politice românești, despre progresul României în atât de multe domenii, dar sub raportul eficacității guvernamentale conservatorii nu aveau ei înșiși prea multe motive de a se lăuda.
În memoriile sale, Constantin Argetoianu scria despre mecanismul politic ce funcționa în România: „Dând țara pe mâna a două partide pentru comoditatea lui personală, Carol I a osândit-o la cea mai cumplită înfrângere la prima încercare mai serioasă a forțelor ei. Rotativa asigurând puterea fiecărui partid, fiecare din ele s-au istovit în lupta personală și în loc să se preocupe numai de interesele obștești, a ridicat pe primul plan interesele particulare”. Acumularea de situații negative după 1880, datând în agricultura românească încă de mult timp, și nemulțumirea adâncă a țărănimii, care prin răscoalele sporadice din 1888, 1900, dăduse semnale simptomatice pentru starea ei de sărăcie, a generat în 1907 un fenomen care n-ar fi trebuit să mai surprindă. În România se propuseseră chiar măsuri legislative de remediere a situațiilor, de împroprietărire sau limitare a efectelor negative ale sistemului arendării și al trusturilor arendășești. Chiar în ianuarie 1907 se produsese o tentativă legislativă de lichidare a trusturilor arendășești. Dar în acest caz, ca și în cazul altor încercări, conservatorii se arătaseră consecvenți și îndârjiți împotriva oricărei schimbări importante în favoarea țărănimii, mai ales pe tema unei împroprietăriri cu terenuri ce ar fi trebuit luate din stăpânirea marii proprietăți rurale. Conservatorii invocau, în motivarea opacității lor politice, vechiul argument al atentatului la proprietate și apelau la respectul constituției, iar sistemul politic existent s-a dovedit că le permitea practic o rezistență eficace la măsurile care le-ar fi lezat interesele economice și politice. În a doua parte a lunii februarie și la începutul lunii martie 1907 au izbucnit, pe fondul stărilor de lucruri încordate de la sate, o serie de mișcări țărănești în județele din nordul Moldovei, Dorohoi și Iași. Începute în satul Flămânzi (Botoșani), ele au condus repede la violențe, la ciocniri cu armata, la întinderea lor, atingând proporțiile unor ample răscoale. La începutul lunii mai ele atingeau apogeul în Moldova și imediat cuprinseseră și Muntenia și Oltenia, în a doua parte a lunii martie. Amplitudinea acestor acțiuni de răscoală a întrecut cu mult acțiunile de același gen petrecute în trecut, creând îngrijorare, atrăgând atenția asupra situației din România și în exterior.
Evenimentele au avut efectul unui șoc asupra vieții politice românești și în primul rând asupra guvernului conservator.
Deoarece primele acțiuni ale țăranilor se îndreptaseră împotriva arendașilor, cârciumarilor și cămătarilor evrei, guvernul le atribuise mai întâi un caracter antisemit, aruncase apoi vina pentru ideile vehiculate în contextul răscoalelor pe socialiști și propaganda lor la sate, pe politica și “instigațiile” liberalilor, pe intelectualii și pe contestațiile lor, pe presa “anarhică”. Pe măsură însă ce faptele au început a fi mai bine cunoscute, iar acuzele la adresa conservatorilor s-au înmulțit, venind chiar de la unii dintre ei (Take Ionescu), dar și din rândul opoziției liberale mai ales, ca și din partea unor intelectuali cu mare prestigiu (Nicolae Iorga, Caragiale, G. Coșbuc), cauzele răscoalelor au început a fi căutate în resorturile mai adânci ale nemulțumirii țăranilor care cereau pământ. Guvernului i se cereau acum măsurile urgente necesare restabilirii ordinii în vreme ce opoziția liberală, văzând în cele ce se petreceau o confirmare a celor mai negre previziuni ale ei privindu-i pe conservatori, lansa o ofensivă politică de idei și de soluții, pentru scoaterea țării din situația tot mai primejdioasă pentru ordinea internă. Conservatorii, gata să accepte necesitatea unor măsuri (împotriva trusturilor arendășești, de pildă), nu acceptau însă ideea unui atentat la marea proprietate rurală, iar pe planul acțiunii de restabilire a ordinii se dovedeau neputincioși, fiind depășiți de situații. Guvernarea conservatoare se dovedea astfel slabă, lipsită de voință, compromisă nu numai de greșelile ei, ci chiar de inadecvarea ideilor politice la realitățile sociale. Conservatorii erau dezbinați chiar din interior de cei câțiva politicieni care, ca Take Ionescu, înțelegeau inevitabilitatea reformelor. Regele Carol însuși a procedat la recomandarea unor reforme. Respingerea lor de către guvern a atras îndepărtarea de către rege a cabinetului conservator, “măturat” de la putere ca “netrebnic”. Izgoniți astfel în mod rușinos, la 12 martie 1907, conservatorii, care nici n-au opus vreo rezistență, au fost înlocuiți la putere de liberali, cu un guvern D.A. Sturdza, format în aceeași zi, la ministerul de război cu generalul Alexandru Averescu și Ion I.C. Brătianu la interne.
Noul guvern, asumându-și răspunderea grea a situației existente și invocând scopul interesului superior al existenței statului și a națiunii, s-a prezentat parlamentului dominat de conservatori cu o propunere de împăcare și de solidarizare care să permită urgenta restabilire a ordinii mai întâi. Solicitarea lui D.A. Sturdza includea și o recunoaștere explicită a îndreptățirii cererilor țărănimii, o dată cu condamnarea reacției ei anarhice, dar și cu promisiunea că nu va accepta “desființarea” marii proprietăți. Promisiunile noului guvern mai includeau asigurări că schimbările ce vor fi înfăptuite după potolirea răscoalelor nu vor fi unilateral hotărâte.
În aceste condiții, majoritatea conservatoare a acceptat, forțată de împrejurări și de neliniște, o împăcare cu liberalii și ideea susținerii guvernării lor. La 14 martie 1907, D.A. Sturdza declara că reformele necesare aveau să se facă pornind de la “o comună înțelegere a tuturor partidelor”. Măsurile luate imediat de Ion I.C. Brătianu, care numea la unele prefecturi chiar pe unii dintre foștii socialiști, dar și declararea stării de asediu, precum și promisiunile de îndreptare a situației țărănimii, făcute de regele Carol I, au creat contextul ce a permis stingerea răscoalelor. Se folosise, în acest scop, inclusiv armata, iar dramatismul situației s-a măsurat și prin numărul mare al victimelor produse de răscoală, în primul rând al celor câteva mii de țărani reprimați.
Argumentele aprig disputate în împrejurările răscoalelor, atenția cu care marile puteri vecine urmăriseră evenimentele din România, remarcându-se îndeosebi Rusia, care a și cerut explicații, puseseră și ele în lumină cumpăna prin care trecuse România. Cum remarcase Garabet Ibrăileanu, nedreptățile care motivaseră răscoalele, dar și violențele răzvrătiților amenințaseră cu distrugerea “brumei de civilizație” acumulată, cu greu, în România.
Înăbușirea răscoalei se făcuse, de altfel, cum s-a văzut, doar în contextul unor promisiuni de remediere și reformare a situațiilor, a căror anormalitate societatea românească o admitea, iar guvernarea liberală se angajase să le realizeze. Criza politică produsă, pe fundalul răscoalelor, în martie 1907, a fost depășită prin formarea guvernului liberal și prin reprimarea imediată a răscoalelor, dar dramatismul situațiilor din primăvara acelui an, ca și lecția evenimentelor au cerut timp mai lung, inclusiv sub aspectul vieții politice, pentru asimilarea concluziilor și o acțiune în consecință. Chiar și promisiunile guvernării liberale s-au dovedit a fi exagerate în raport cu ceea ce s-a arătat capabilă să înfăptuiască. Măsurile promise au fost inițiate abia după noi alegeri (mai 1907), care au asigurat liberalilor majoritatea necesară în cele două camere ale parlamentului și, mai precis, o dată cu deschiderea acestora în sesiunea din toamna lui 1907.
Între timp, raportul dintre forțele care-și disputau influența în chiar Partidul Liberal s-a mai limpezit și el. Adepții orientării democratice pierduseră un lider regretat, prin moartea prematură, în martie 1907, a lui Vasile Lascăr. Pozițiile grupării reformatoare, care vizau șefia pentru Ion I.C. Brătianu, s-au întărit însă, numărând figuri politice remarcabile, a V.G. Morțun, C. Stere, Vintilă Brătianu, Al. Radovici, G. Diamandi, I.G. Duca, I. Nădejde. Totuși influența acestei grupări nu s-a dovedit suficientă pentru a înlătura reținerile aripii mai conservatoare a liberalilor, condusă de însuși președintele D.A. Sturdza, care nu au susținut ideea abordării unor reforme de fond. Regele Carol, ale cărui vârstă înaintată și înclinații conservatoare impuneau un curs prudent, dată fiind și marea sa autoritate în viața politică românească, au descurajat și ele o angajare hotărâtă în lupta pentru reformele promise. Conservatorii, revenindu-și din eșecul înregistrat în primăvara lui 1907, aveau să reia și ei lupta îndârjită împotriva reformelor, din opoziție, uitând de împăcarea și sprijinul politic promis în martie 1907.
În aceste condiții, deși nu au lipsit, inițiativele legislative ale guvernului liberal au vizat în primul rând măsuri pentru consolidarea ordinii publice și pentru ușurarea tensiunilor sociale explozive. Multe dintre ele, datorită opoziției conservatorilor, care vedeau în ele prea mult “socialism”, nici n-au ajuns a deveni legi sau au suportat modificări care le-au subțiat substanța reformatoare. Astfel, legea privind crearea islazurilor comunale a exclus obligativitatea constituirii lor, dacă marii proprietari nu consimțeau la o tranzacție liberă. O altă lege desființa însă trusturile arendășești; se înființa și o Casă Rurală, care viza cumpărarea de pământ pentru a fi vândut țăranilor; o nouă lege a învoielilor agricole interzicea munca sau dijma la tarla, ca și toate dările suplimentare, prevăzând de asemenea un minim și un maxim pentru nivelul tocmelilor.
Pe lângă măsurile represive, care vizaseră inițial și în principiu participanții la răscoală, dar și unele persoane socotite vinovate de instigare, cu toții până la urmă tratați cu clemență, guvernul liberal a luat o serie de măsuri pentru întărirea ordinii publice. Legea jandarmeriei a fost modificată, iar numărul jandarmilor la sate a fost dublat; printr-o nouă lege a organizării comunelor rurale, controlul statului asupra administrației satelor a fost sporit; în Ministerul de interne a fost organizată o secție nouă, de siguranță, și o nouă Direcție a poliției și a siguranței statului, menită să prevină acțiunile și activitățile subversive la adresa statului. Faptul că un asemenea serviciu special, de poliție secretă, se înființa și în România, dar destul de târziu în comparație cu alte state europene, era grăitor totuși pentru contextul politic ce impusese măsura respectivă. Chiar dacă alte reforme, mai adânci, nu au ajuns astfel a se face, în noul parlament ales în 1907 s-a atins frecvent problema votului cenzitar, văzut ca o piedică majoră în calea democratizării sistemului politic existent. Acesta era acum mai des criticat de unii liberali ca fiind un sistem politic oligarhic, iar votul mai larg, universal, a ajuns a fi invocat drept singura cale pentru înfăptuirea democratizării. Aceasta ar fi permis realizarea unei reforme agrare pe cale constituțională.
La 2 aprilie 1907, împăratul Franz Joseph al Austriei îl felicita pe regele
Carol I pentru modul în care a acționat în timpul răscoalei din 1907. „Măsurile tale energice și precis direcționate ale guvernului tău au reușit acum să găzduiască periculoasa mișcare și să liniștească spiritele. Exprimându-mi bucuria mea pentru aceasta, te felicit mai ales pentru exemplara atitudine pe care au manifestat-o trupele tale”.
Opoziția la reforme mai adânci a determinat, după 1907, și noi frământări în rândurile conservatorilor. În fața atacurilor la adresa votului cenzitar și a propunerilor de desființare a colegiilor, în perspectiva înfăptuirii reformei agrare pe căi legale, prin modificarea constituției, unii conservatori, dar și junimiști au răspuns cu totala negare a câștigurilor democrației românești și chiar contestarea utilității ei. P.P. Carp și N. Filipescu, de pildă, considerau că în România democrația era un lux și nu o necesitate, iar când în 1908 Ionel Brătianu a avansat un proiect de lege pentru crearea la nivelul consiliilor județene doar a unui singur colegiu, ea nu a produs nici un efect, fiind tratată cu deliberată lipsă de atenție de chiar regele Carol.
Pentru a face față valului reformator, conservatorii au recurs și la realizarea unei noi concentrări a forțelor lor. Ea s-a înfăptuit de această dată, în aprilie 1907, sub autoritatea lui P.P. Carp, ceea ce marca nu numai ieșirea din scenă a fostului lider, Gh. Grigore Cantacuzino. Era vorba de o fuziune a conservatorilor cu junimiștii, în frunte fiind acum mai ales oamenii acestora din urmă: Titu Maiorescu, Al. Marghiloman, N. Filipescu, dar și Take Ionescu. Acesta a continuat de altfel să se îndepărteze, prin ideile și criticile sale, atât de liderii conservatori, cât și de cei junimiști. Viziunea lui mai pronunțat reformatoare și democratică l-a condus, în final, la o ruptură deschisă de vechiul conservatorism aristocratic și crearea, la 20 ianuarie 1908, a unui Partid Conservator Democrat. Acest nou partid își propunea să fie o cale de mijloc între conservatorismul rigid și liberalismul prea avântat, un al treilea partid, după modelul britanic. Formula ce-l caracteriza era “nici reacționarism, nici revoluție”, iar doctrina lui includea apărarea monarhiei constituționale, susținerea marii, dar și a micii proprietăți, două colegii electorale, colegiul unic și votul universal fiind socotite, pentru moment, premature.
Ca reforme, Partidul Conservator Democrat propunea constituirea mai întâi a unui fond de terenuri, din moșiile ipotecate, pentru împroprietărirea țăranilor și în general îmbunătățirea raportului dintre mica și marea proprietate agrară, în favoarea primei, învățământ primar gratuit, organizarea de ferme model, instituirea de asigurări sociale pentru muncitori, introducerea inamovabilității magistraților și altele. În acest al treilea nou partid, care intra în competiție cu celelalte două, mai vechi, punând astfel în discuție sistemul rotativei guvernamentale, Take Ionescu a fost urmat de câțiva lideri politici conservatori cunoscuți, ca Al. Bădărău, Virgil Arion, P. Brătășescu, Toma Cămărășescu. Interesant era că Partidul Conservator Democrat era și primul partid românesc care în politica externă favoriza o orientare, netradițională la noi, spre relațiile cu englezii și americanii, în domeniul legăturilor politice și economice. Atracția noului partid s-a dovedit deosebită printre elementele marii burghezii, orășenime și funcționarii statului, care votau la colegiul al II-lea, ca și printre unii intelectuali de marcă, precum A.D. Xenopol, I.L. Caragiale, D. Alexandrescu, N. Titulescu, Toma Ionescu. Partidul Conservator Democrat era privit însă cu suspiciune de liberali îndeosebi. La următoarele alegeri, care aveau să se țină în 1911, dovadă că partidul creat de Take Ionescu și-a găsit teren de manifestare și alegători, conservatorii democrați aveau să înregistreze o frumoasă performanță electorală, cu 10 deputați în adunare și 11 în senat. În alegerile din 1912, el a reușit chiar să-i depășească atât pe conservatori, cât și pe liberali, luați separat, dar dislocarea de către conservatorii democrați a rotativei guvernamentale care funcționase până atunci se va dovedi un obiectiv mult prea dificil. Scoaterea din făgaș a sistemului politic românesc nu era ușor de realizat și fiindcă regele Carol ținea la el ca la propria sa creație, iar Partidul Conservator Democrat i se părea inutil, ba chiar în anumite privințe dăunător.
Tendința de multiplicare a partidelor care aspirau la putere și, deci, de o evoluție spre diversificarea spectrului politic românesc, a fost atestată și de crearea, în aprilie 1910, a unui Partid Naționalist Democrat. În fruntea lui se remarca, prin postura lui intelectuală impresionantă, istoricul Nicolae Iorga, fondatorul partidului, alături de un alt profesor universitar de drept, la Iași, A.C. Cuza. Această nouă formațiune politică și-a anunțat ca scop crearea unei “democrații agrare”, concept confuz în esență. Se invoca temelia monarhiei constituționale, a tradițiilor și valorilor țărănești, ceea ce implica nostalgii conservatoare, adăugându-se la acestea accentul pus pe sensibilitățile generate de frustrările sentimentului național, pe critica liberalismului și a liberalilor, pe unele atitudini xenofobe și anti-evreiești. În privința celor din urmă, o contribuție majoră revenea ideilor și susținătorilor lui A.C. Cuza, care afișa deschis antisemitismul.
Spre deosebire de Partidul Conservator Democrat, Partidul Naționalist Democrat a atras în consecință un auditoriu politic mult mai restrâns, a inclus în conducere doar o serie de intelectuali îndeosebi, dovedind o plasare dificilă în spectrul politic românesc. Mesajul confuz, în ciuda apelului expres la patriotism, s-a adăugat disensiunilor tot mai vizibile dintre cei doi lideri ai partidului, care a și fost perceput mai curând ca un partid de lideri. Abia în alegerile din noiembrie 1912 au reușit naționaliștii democrați să aleagă un deputat în cameră, iar în 1918 2 deputați, cu cea mai remarcabilă performanță electorală însă în noiembrie 1919, în altă Românie și în altă conjunctură politică. În 1910 a reapărut pe scena politică și un partid al socialiștilor prin crearea Partidului Social Democrat din România. Programul acestuia urma linia socialismului de nuanță marxistă, era afiliat Internaționalei a II-a socialiste, dar orientarea sa și conducerea lui de către lideri cu vederi socialist-stângiste nu i-au asigurat nici măcar un loc modest în procesul electoral și politic din România, decât după primul război mondial.
Chiar și așa, socialiștii, mai ales prin prezența unora dintre liderii lor marxiști mai activi și extremiști, ca bulgarul Christian Racovski sau I.C. Frimu, D. Marinescu, și prin organizarea unui nou atentat la viața lui Ion I.C. Brătianu, la 8 decembrie 1909, care implicase un socialist (G. Jelea-Stoenescu), au atras totuși atenția autorităților asupra lor. Ion I.C. Brătianu ajunsese la convingerea că socialiștii erau, la opusul conservatorismului închistat, o forță politică periculoasă, dar în perspectivă numai. În interiorul puterii, al guvernării liberale, preocupările pentru ieșirea hotărâtă din imobilismul politic aveau să câștige teren, pe fondul acestor noi orientări din viața politică românească, mai ales după 1908. Agravarea stării de sănătate a premierului D.A. Sturdza a determinat până la urmă, în decembrie 1908, preluarea conducerii cabinetului de către Ion I.C. Brătianu. La 1908, Carol se sprijinea pe D.A. Sturdza. Totuși, regele îi mărturisea principesei Maria: „Ai să vezi, copila mea, cât este de obositor, când îmbătrânești, să lucrezi cu oameni a căror minte e pea adânc ancorată în prejudecăți nestrămutate și în formule. Îți simți propria minte obosită și necontenitele dezbateri te obosesc”.
Momentul respectiv marca schimbarea gărzii la conducerea Partidului Național Liberal. La 11/24 ianuarie 1909, Ion I.C. Brătianu era ales șef acestui partid. Victoria grupării tinere, pierderea influenței aripii conservatoare care mai înainte condusese, eliminau astfel din calea liberalilor cu o orientare reformatoare, democratică și cu mai mult dinamism piedicile existente până atunci în interiorul partidului. Mai rămâneau însă serioase piedici provenind din exterior.Confruntat cu acestea, cu refuzul regelui Carol I de a accepta o propunere de reformă electorală, pe care i-a făcut-o în 1910, Ion I.C. Brătianu a decis să se retragă de la putere, la 28 decembrie același an.
Gestul său era o noutate în viața politică românească. El definea o atitudine dictată de nevoia obținerii unui mandat politic clar, prin pregătirea opiniei publice românești și a Partidului Național Liberal pentru asimilarea unui program coerent de realizare a reformei electorale. Ea ar fi permis democratizarea ce includea și o reformă adâncă în relațiile agrare de proprietate, respectând legalitatea constituțională. Preferința regelui Carol pentru menținerea în funcțiune a rotativei guvernamentale, în ciuda celor trei forțe politice importante care existau în 1910, a determinat chemarea la guvernare, la 29 decembrie 1910, a unei echipe conduse de junimiști, în frunte cu P.P. Carp. În timp ce liberalii se considerau a fi doar într-o fază de adaptare, principala forță de opoziție erau conservatorii democrați ai lui Take Ionescu. Carp a evitat o asociere a acestor la guvernare, iar când a organizat noi alegeri parlamentare, în februarie 1911, s-a văzut confruntat cu o înțelegere electorală între liberali și takiști. P.P. Carp, conștient de suportul public prea slab pe are conservatorii îl mai aveau, a propus adversarilor liberali și conservator-democrați o înțelegere prin care le atribuia în avans locuri în parlament. O dată respins de ei, Carp a manevrat astfel prin aparatul de stat încât a câștigat majoritatea parlamentară, în vreme ce opoziția, restrânsă, evidenția aproape o egalitate a liberalilor cu conservatorii-democrați. Aceștia aveau să continue însă contestarea legalității alegerilor și a guvernării. Takiștii au acționat alături de liberali împotriva guvernului junimist, care încercând să anuleze unele legi ale guvernării anterioare, nesocotind și condițiile solicitate inițial de rege (afacerea societății tramvaielor comunale), s-au trezit în fața unei retrageri a opoziției din parlament. Mutarea acțiunii politice a opoziției în stradă, manifestațiile, contra-manifestațiile conservatorilor și perspectiva unei dezordini publice tot mai ample au determinat, în cele din urmă, pe regele Carol, să ceară demisia guvernului, ce se dovedise “extremist”, care s-a produs la 28 martie 1912.
De pe urma guvernării Carp rămâneau totuși câteva măsuri importante, și anume adoptarea legii pentru organizarea meseriilor, creditului și asigurărilor muncitorești (Legea Nenițescu), din ianuarie 1912, și legea pentru încurajarea industriei naționale, din februarie 1912. Ea continua politica mai veche de încurajare ă a industriei mașiniste, înlocuind legile date anterior, în 1887 și 1906.
După demisia lui Carp, Carol a preferat soluția unui cabinet condus de Titu Maiorescu (18 martie 1912), care promitea să fie un guvern “de destindere”, compus din junimiști, dar fără Carp, și susținut de conservatorii vechi, cantacuziniști. Obiectivul acestui guvern era realizarea unei concentrări conservatoare. Ea s-a impus cu atât mai mult cu cât izbucnind primul război balcanic, în septembrie 1912, problemele externe au trecut pe primul plan, iar un guvern mai solid era evident necesar. Ca urmare, la 14 octombrie 1912, Titu Maiorescu forma un nou guvern conservator, dar și cu colaborarea conservatorilor democrați, cu prezența proeminentă a lui Take Ionescu la Ministerul de externe. Acest cabinet a gestionat atât politica de neutralitate și diplomația din vremea primului război balcanic, cât și pe aceea de intervenție în cel de-al doilea război balcanic, izbucnit în iunie 1913. În acest timp, la 15/28 iulie 1912, regele Carol I îi scria surorii sale, Maria de Flandra, că sănătatea lui era slabă și că „iarna trecută, din cauza luptelor înverșunate dintre partide, m-am confruntat cu asemenea greutăți și am avut atâtea supărări, că primăvara am fost complet epuizat și am zăcut o săptămână în pat. În prezent, în luptele dintre partide s-a produs o oarecare acalmie, dar care în septembrie va fi tulburată prin noi divergențe, deoarece conservatorii se ceartă între ei cine să păstreze conducerea. La ora actuală, am un guvern pașnic [Titu Maiorescu], care deocamdată conduce doar afacerile, dar este prea slab ca să reziste furtunilor iminente ce le datorăm guvernului Carp, care toată iarna a provocat opoziția”.
Succesul înregistrat de România în acțiunea militară și atingerea obiectivelor ei politico-teritoriale prin găzduirea și desfășurarea tratativelor ce au condus la Pacea de la București (28 iulie 1913) au fost revendicate desigur de cabinetul Maiorescu. Natura excepțională a împrejurărilor de care-și legase constituirea și activitatea au impus însă, în final, și demisia acestui guvern, la 31 decembrie 1913. Înainte chiar de demisia guvernului Titu Maiorescu, izbucniseră în rândul conservatorilor disensiuni acerbe. În interiorul cabinetului conflictul lui Take Ionescu cu unii fruntași conservatori ajunsese o realitate greu de suportat, iar în afară P.P. Carp dezlănțuise o acțiune decisă pentru răsturnarea guvernului Maiorescu.
La sfârșitul lui martie 1913, survenind și moartea lui Gh. Grigore Cantacuzino, lupta pentru șefia conservatorilor a devenit un conflict deschis, soldat cu convocarea, în aprilie același an, a unui Congres al Partidului Conservator, de către P.P. Carp. Acesta a reușit astfel să preia șefia partidului, dar n-a reușit în conflictul lui cu Titu Maiorescu, care cu un prestigiu sporit de succesele guvernării sale pe plan extern, a raliat mai mulți conservatori la ideea reunificării partidului, însă fără Carp.
Rezultatul a fost demisia lui P.P. Carp de la președinția conservatorilor, la 18 mai 1913, și înlocuirea lui cu o conducere colectivă (T. Maiorescu, Al. Marghiloman, C. Arion și M. Cantacuzino), menită să asigure tranziția până la încheierea celui de-al doilea război balcanic. În noiembrie 1913 se ajungea apoi la alegerea lui Titu Maiorescu la șefia conservatorilor. Ruptura politică dintre T. Maiorescu și P.P. Carp și frământările din rândul conservatorilor din 1912-1913 au consumat și ultimele energii de voință politică ale acestei formațiuni dezbinate în interior și dezorientată, de altfel, și în politica externă, unde îndepărtarea României de Puterile Centrale îi lăsa fără o opțiune imediată.
Între timp, liberalii câștigaseră teren prețios în favoarea lor, consacrându-se unui efort de refacere internă a partidului și pregătire a lansării programului politic ce viza reformele de bază. Cluburile locale ale partidului au fost întărite, disciplina în partid a fost și ea întărită, dezbaterea și propagarea obiectivelor politice a fost organizată mai bine și intensificată. Prin discuțiile organizate în cercurile de studiu liberale, prin publicații ca “Viitorul” și “Revista democrației române”, viziunile, ideile și soluțiile privind reforma electoral-constituțională și cea agrară au fost armonizate și larg difuzate. Campania din Bulgaria contribuise și ea la convingerea că amânarea reformelor de esență nu mai trebuia să se facă, având în vedere atât unele slăbiciuni vădite de armată, cât și remarca neașteptată că în Bulgaria situația țărănimii era diferită, în bine.
În perspectiva unei iminente chemări a soldaților țărani la o campanie pentru întregire națională, Ion I.C. Brătianu dobândise convingeri ferme privind utilitatea reformei electorale și agrare. El îl convinsese pe regele Carol I că putea face, cu Partidul Național Liberal, cele două reforme fără ca să se provoace convulsii, iar la 8 septembrie 1913 liderul liberalilor a dat publicității o scrisoare-program de reformă electorală și agrară al partidului ce-l conducea, la sugestia lui C. Stere. La 20 octombrie 1913, la Congresul Partidului Național Liberal, programul de reformă a fost înscris în programul politic al partidului.
Acești pași în acțiunea politică înscriau clar pe liberali pe linia așteptărilor celei mai mari părți a societății românești de la clasa politică în momentul respectiv, în vreme ce conservatorii, aflați încă la guvernare, erau surprinși, derutați și dezarmați. După ce a primit șefia conservatorilor, Titu Maiorescu s-a văzut astfel nevoit, împreună cu fruntașii conservatori, să răspundă, în replică, cu un program propriu. Maiorescu se declara și el favorabil progresului, dar “fără atingerea dreptului la proprietate”, pe cale evolutivă, prin excluderea exproprierii, urmând soluția mai veche, a împroprietăririi prin Casa Rurală.
În contextul acestei competiții politice disproporționate, în favoarea liberalilor, căci spectrul reformelor nu mai putea fi combătut, regele a încredințat noua guvernare liberalilor. La 4 ianuarie 1914, Ion I.C. Brătianu constituia astfel un cabinet care avea programul expres de înfăptuire a reformei politice și agrare.
Plecarea lui Titu Maiorescu de la putere în 1914, cum observă un istoric recunoscut pentru cunoașterea și înțelegerea fenomenului politic românesc de după 1866, era “o cedare civilizată și constituțională a guvernării, un indiciu că în România se putea oferi o formulă acceptabilă de tranziție spre o o altă formațiune politică”. S-ar putea adăuga la acestea că și venirea la putere a liberalilor, cu misiunea înfăptuirii reformelor dezbătute, era un început ce dovedea cel puțin aceeași maturitate a procesului politic românesc, în măsura în care schimbarea se anunța a întruni condițiile unei depline legalități, menite să evite pierderea autorității și încrederii în regimul democratic. Noul guvern liberal a organizat mai întâi, în februarie 1914, alegeri pentru un alt parlament. Cu ascendentul pe care îl dădea programul de reforme, liberalii au câștigat o victorie zdrobitoare, de 166 de locuri în cameră, față de numai 10 ale conservatorilor și 10 ale conservatorilor democrați. Acest parlament a luat în dezbatere programul liberal de reforme și, cu toată opoziția conservatorilor, la 22 aprilie 1914, camerele au primit declarațiile de revizuire a constituției, pentru a pregăti terenul adoptării reformelor discutate. Textul declarațiilor includea acceptarea introducerii în constituție a exproprierii unei părți din marile proprietăți rurale, abolirea sistemului electoral cenzitar, reconfigurarea corpurilor legiuitoare și reprezentarea minorităților în parlament.
A urmat dizolvarea corpurilor legiuitoare, iar în mai 1914 s-au ținut noi alegeri pentru alcătuirea Constituantei, cu misiunea de a revizui constituția. Alegerile au dat din nou o majoritate suficientă liberalilor, în fața unei opoziții constituită în principal din conservatori și conservatori democrați. Mesajul regelui Carol I la deschiderea Constituantei, la 5 iunie 1914, exprima încrederea în misiunea reprezentanței naționale, asigurându-i “pentru multă vreme o pașnică și sănătoasă propășire”, prin reformele ce urmau să pună “de acord interesele legitime într-un spirit de armonie socială”.
În aceste împrejurări, în care triumful politic al liberalilor reformatori nu mai putea fi împiedicat, s-a înregistrat imediat și o nouă criză în rândurile conservatorilor înfrânți. La 4 iunie 1914, între N. Filipescu, Al. Marghiloman și Titu Maiorescu, conservatorii au ales la șefia partidului lor pe Alexandru Marghiloman. Această opțiune însemna, de fapt, pierderea ultimei șanse de împăcare cu conservatorii-democrați ai lui Take Ionescu. După întrunirea Constituantei, la 21 iunie 1914, s-a procedat apoi la alegerea Comisiei pentru reforme, care trebuia să dezbată asupra textelor ce urmau a fi schimbate în constituție în cursul verii. În comisie intra din partea opoziției doar Nicolae Iorga, iar în sesiunea din toamnă trebuia să se reia dezbaterile în plenul Constituantei. În această fază a surprins izbucnirea războiului general în Europa, în vara lui 1914, procesul ce începuse în România pentru adoptarea celor mai importante reforme discutate în întreaga perioadă de după 1866.
Proclamarea neutralității României, la 3 august 1914, și exigențele decurgând din noile împrejurări externe, au impus cu prioritate apoi o politică de asigurare a păcii interne mai curând decât stăruința în dezbaterea reformelor anunțate. Modificarea constituției nu putea fi decât dificilă și generatoare de aprige dispute politice, așa încât, la 3 decembrie 1914, primul ministru Ion I.C. Brătianu a declarat că necesitățile externe impuneau amânarea discutării reformelor.
CONCLUZII
Domnia lui Carol I (1866-1914) a debutat prin unanima adoptare de către parlament, în iunie 1866, a unei noi constituții care va rămâne în vigoare până în 1923. Întreaga perioadă s-a caracterizat de altfel printr-o remarcabilă stabilitate politică, Carol I cârmuind cu măsură și modestie, deasupra facțiunilor și partidelor politice. Clasa politică, încă puțin numeroasă, dominată de câteva puternice personalități, s-a adaptat fără aparentă greutate noilor reguli ale jocului, renunțând la vechea anarhică luptă pentru putere; domnia străină s-a dovedit, din acest punct de vedere, a fi într-adevăr factorul de stabilitate pe care și-l dorise partida națională începând din 1802.
Cârmuind țara cu tact și modestie, Carol I a însemnat el însuși un element-cheie în derularea vieții politice. Având rol de arbitru în acest sens, a susținut pe rând pe liberali, dar și pe conservatori. Începând cu anul 1895, avea să inițieze rotativa guvernamentală, ceea ce a reprezentat o noutate în viața politică românească. În sine, regele a preferat întotdeauna pe liberali, mai ales pe I.C. Brătianu, dar a avut încredere și în conservatori, apreciind, de pildă, capacitățile de bun organizator ale lui P.P. Carp. Chiar și D.A. Sturdza a intrat în grațiile principelui. După cum am arătat, dintre partide a preferat pe cel Liberal. O declara în dese rânduri, fără ezitare, enervat mai ales de incapacitatea conservatorilor de a se înțelege între ei și de a asigura o stabilitate guvernamentală. Rotativa guvernamentală a funcționat apoi în chip aproape automat, liberalii guvernând între 1895-1899 (D.A. Sturdza), 1901-1905 (D.A. Sturdza), 1907-1910 (D.A. Sturdza și Ion I.C. Brătianu), conservatorii între 1899-1901 (Gr. Cantacuzino), 1905-1907 (Gr. Cantacuzino), 1910-1914 (P.P. Carp și T. Maiorescu). în ianuarie 1914, alegerile parlamentare aduceau din nou la putere pe liberalii lui Brătianu, care îl înlocuise pe D.A. Sturdza din șefia partidului în 1909. Guvernul său va conduce țara pe toată durata războiului, până la 1918. Regele a jucat un rol-cheie în a determina rezultatul alegerilor, prin atribuția sa constituțională de a-l numi pe viitorul prim-ministru. În ultimele decenii ale secolului procedurile de schimbare a guvernelor funcționau perfect. Procesul începea cu demisia guvernului aflat la putere, consultări între rege și politicienii de frunte și alegerea unuia dintre aceștia pentru a forma un nou guvern.
Prima sarcină a primului ministru desemnat, după ce-și alegea cabinetul, era de a organiza alegeri pentru Cameră și Senat. Aceasta era responsabilitatea ministrului de Interne, care-i mobiliza pe prefecții din județe și restul aparatului legislativ al statului, a căror loialitate fusese verificată, pentru a se asigura că opoziția va fi copleșită în următoarele alegeri. Între 1881-1914, ca rezultat al zelului lor, nici un guvern desemnat de rege nu a fost vreodată dezamăgit de rezultatelor urnelor. “Rotația” partidelor a devenit, de asemenea, regula generală în această perioadă, iar regele alterna de obicei la putere cele două partide principale – liberal și conservator, care-i includea pe junimiști -, ca mijloc de a rezolva problemele economice și politice serioase și de a-și păstra propria putere, menținând echilibrul de forțe între cele două partide și determinându-le să se afle în competiție pentru favorurile sale.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare edite
Argetoianu Constantin, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. II, ediție și indice de Stelian Neagoe, Editura Humanitas, București, 1991.
* * *, Conservatorismul românesc. Concepte. Idei. Programe, antologie de Laurențiu Vlad, Editura Nemira, București, 2007.
* * *, Memoriile regelui Carol I al României. De un martor ocular, vol. I, 1866-1869 (ed. Stelian Neagoe), Editura Scripta, București, 1992.
* * *, Memoriile regelui Carol I al României. De un martor ocular, vol. II, 1869-1875, ediție și prefață de Stelian Neagoe, Editura Scripta, București, 1993.
* * *, Memoriile regelui Carol I. De un martor ocular, vol. IV, 1878-1881, ediție și indice de Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, București, 1994.
Sbârnă Gheorghe, Ion Stanciu, Silviu Miloiu, Iulian Oncescu, Documente privind istoria modernă și contemporană a României, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2006.
Lucrări generale
* * *, Istoria românilor, vol. VII, t. I, „Constituirea României moderne”, coord. Dan Berindei, Editura Academiei, București, 2003.
* * *, Istoria Românilor, vol. VII, t. II, “De la independență la Marea Unire (1878-1918)” (coord. Gheorghe Platon), Editura Enciclopedică, București, 2003.
* * *, România în relațiile internaționale (1699-1939), Editura Junimea, Iași, 1980, p. 185-254 (vol. coordonat de L. Boicu, Gh. Platon și V. Cristian).
Cliveti Gheorghe, România și puterile garante (1856-1878), Editura Junimea, Iași, 1988.
Corivan Nicolae, Relațiile diplomatice ale României de la 1859 la 1877, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984.
Hurezeanu Damian, Sbârnă Gheorghe, Partide și curente politice în România (1821-1918), Editura Eficient, București, 2000.
Hitchins Keith, România (1866-1947), Editura Humanitas, București, 1994.
Platon Gheorghe, Istoria modernă a României, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1985.
Riker T.W., Cum s-a înfăptuit România. Studiul unei probleme internaționale (1856-1866), Editura Alfa, Iași, 2000.
Lucrări speciale
Bulei Ion, Conservatori și conservatorism în România, Editura Enciclopedică, București, 2000.
Câncea Paraschiva, Viața politică din România în primul deceniu al independenței de stat, Editura Științifică, București, 1974.
Chiriță Grigore, România în 1866. Coordonate ale politicii interne și internaționale, în “Revista de istorie”, tom 31, nr. 12, 1978.
Cliveti Gheorghe, Liberalismul românesc. Eseu istoriografic, Iași, 1996.
Cristescu Sorin, Carol I. Corespondență privată, Editura Tritonic, București, 2005.
Damean Sorin Liviu, Carol I al României (1866-1881), Editura Paidea, București, 2000.
Dan Vlad Radu, P.S. Aurelian. Omul și epoca, Editura Gordian, Timișoara, 1994.
Iordache Anastasie, Instituirea monarhiei constituționale și regimul parlamentar în România, Editura Majadahonda, București, 1997.
Iorga Nicolae, Politica externă a regelui Carol I, Editura Glycom, București, 1991.
Lindenberg Paul, Regele Carol I al României, Editura Humanitas, București, 2003.
Maiorescu Titu, Istoria politică a României sub domnia lui Carol I, Editura Humanitas, 1994.
Mamina Ion, Bulei Ion, Guverne și guvernanți, 1866-1916, Editura Silex, București, 1994.
Mamina Ion, Monarhia constituțională în România, Editura Enciclopedică, București, 2001.
Mamina Ion, Regalitatea în România (1866-1947), Editura Compania, București, 2004.
Neagoe Stelian, Istoria guvernelor României. De la începuturi – 1859 – până în zilele noastre, Editura Machiavelli, București, 1999.
Neagoe Stelian, Istoria unirii românilor, Editura Diogene, București, 1993.
Nistor Paul, Partidul Conservator, lumea rurală și politica agrară a PNL după răscoala din 1907, în vol. „Conservatorism românesc. Origini, evoluții, perspective”, coord. Liviu Brătescu, Mihai Chiper, Editura PIM, Iași, 2008.
Russu Vasile, Viața politică în România (1866-1871). De la domnia pământeană la prințul străin, Editura Universității “Al.I. Cuza”, Iași, 2001.
Scheffer Robert, Orient regal. Cinci ani la curtea regelui României, Editura Vestala, București, 1997.
Scurtu Ioan, Carol I, Editura Enciclopedică, București, 2001.
Stan Apostol, Grupări și curente politice în România, între Unire și Independență (1859-1877), Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979.
Stan Apostol, Putere politică și democrație în România, 1859-1918, Editura Albatros, București, 1995.
Suciu Dumitru, Monarhia și făurirea României Mari, Editura Albatros, București, 1997.
Xeni Constantin, Take Ionescu, Editura Tritonic, București, 2004.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare edite
Argetoianu Constantin, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. II, ediție și indice de Stelian Neagoe, Editura Humanitas, București, 1991.
* * *, Conservatorismul românesc. Concepte. Idei. Programe, antologie de Laurențiu Vlad, Editura Nemira, București, 2007.
* * *, Memoriile regelui Carol I al României. De un martor ocular, vol. I, 1866-1869 (ed. Stelian Neagoe), Editura Scripta, București, 1992.
* * *, Memoriile regelui Carol I al României. De un martor ocular, vol. II, 1869-1875, ediție și prefață de Stelian Neagoe, Editura Scripta, București, 1993.
* * *, Memoriile regelui Carol I. De un martor ocular, vol. IV, 1878-1881, ediție și indice de Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, București, 1994.
Sbârnă Gheorghe, Ion Stanciu, Silviu Miloiu, Iulian Oncescu, Documente privind istoria modernă și contemporană a României, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2006.
Lucrări generale
* * *, Istoria românilor, vol. VII, t. I, „Constituirea României moderne”, coord. Dan Berindei, Editura Academiei, București, 2003.
* * *, Istoria Românilor, vol. VII, t. II, “De la independență la Marea Unire (1878-1918)” (coord. Gheorghe Platon), Editura Enciclopedică, București, 2003.
* * *, România în relațiile internaționale (1699-1939), Editura Junimea, Iași, 1980, p. 185-254 (vol. coordonat de L. Boicu, Gh. Platon și V. Cristian).
Cliveti Gheorghe, România și puterile garante (1856-1878), Editura Junimea, Iași, 1988.
Corivan Nicolae, Relațiile diplomatice ale României de la 1859 la 1877, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984.
Hurezeanu Damian, Sbârnă Gheorghe, Partide și curente politice în România (1821-1918), Editura Eficient, București, 2000.
Hitchins Keith, România (1866-1947), Editura Humanitas, București, 1994.
Platon Gheorghe, Istoria modernă a României, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1985.
Riker T.W., Cum s-a înfăptuit România. Studiul unei probleme internaționale (1856-1866), Editura Alfa, Iași, 2000.
Lucrări speciale
Bulei Ion, Conservatori și conservatorism în România, Editura Enciclopedică, București, 2000.
Câncea Paraschiva, Viața politică din România în primul deceniu al independenței de stat, Editura Științifică, București, 1974.
Chiriță Grigore, România în 1866. Coordonate ale politicii interne și internaționale, în “Revista de istorie”, tom 31, nr. 12, 1978.
Cliveti Gheorghe, Liberalismul românesc. Eseu istoriografic, Iași, 1996.
Cristescu Sorin, Carol I. Corespondență privată, Editura Tritonic, București, 2005.
Damean Sorin Liviu, Carol I al României (1866-1881), Editura Paidea, București, 2000.
Dan Vlad Radu, P.S. Aurelian. Omul și epoca, Editura Gordian, Timișoara, 1994.
Iordache Anastasie, Instituirea monarhiei constituționale și regimul parlamentar în România, Editura Majadahonda, București, 1997.
Iorga Nicolae, Politica externă a regelui Carol I, Editura Glycom, București, 1991.
Lindenberg Paul, Regele Carol I al României, Editura Humanitas, București, 2003.
Maiorescu Titu, Istoria politică a României sub domnia lui Carol I, Editura Humanitas, 1994.
Mamina Ion, Bulei Ion, Guverne și guvernanți, 1866-1916, Editura Silex, București, 1994.
Mamina Ion, Monarhia constituțională în România, Editura Enciclopedică, București, 2001.
Mamina Ion, Regalitatea în România (1866-1947), Editura Compania, București, 2004.
Neagoe Stelian, Istoria guvernelor României. De la începuturi – 1859 – până în zilele noastre, Editura Machiavelli, București, 1999.
Neagoe Stelian, Istoria unirii românilor, Editura Diogene, București, 1993.
Nistor Paul, Partidul Conservator, lumea rurală și politica agrară a PNL după răscoala din 1907, în vol. „Conservatorism românesc. Origini, evoluții, perspective”, coord. Liviu Brătescu, Mihai Chiper, Editura PIM, Iași, 2008.
Russu Vasile, Viața politică în România (1866-1871). De la domnia pământeană la prințul străin, Editura Universității “Al.I. Cuza”, Iași, 2001.
Scheffer Robert, Orient regal. Cinci ani la curtea regelui României, Editura Vestala, București, 1997.
Scurtu Ioan, Carol I, Editura Enciclopedică, București, 2001.
Stan Apostol, Grupări și curente politice în România, între Unire și Independență (1859-1877), Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979.
Stan Apostol, Putere politică și democrație în România, 1859-1918, Editura Albatros, București, 1995.
Suciu Dumitru, Monarhia și făurirea României Mari, Editura Albatros, București, 1997.
Xeni Constantin, Take Ionescu, Editura Tritonic, București, 2004.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Stabilitate Si Instabilitate In Politica Romaneasca (ID: 108090)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.