Spectacularizarea Realitatii Ca Fenomen Mediatic
Spectacularizarea realității ca fenomen mediatic
Cuprins
INTRODUCERE
CAP. I Mass – media, instrument al informării publice
I.1 Comunicarea de masă
I.2 Influența mass – media asupra opiniei publice
I.3 Etalarea evenimentelor de presă
I.3.1 Tehnica obiectivă de prezentare a adevărului
I.4 Spectacularizarea informației – adevăr, realitate, zvon
I.5 Influențarea prin dezinformare
I.5.1 Propaganda sub forma dezinformării
I.5.2 Manipularea sub forma dezinformării
CAP. II Comunicarea publică în mediul politic
II.1 Mass-media – actor în conturarea imaginii liderului politic
II.2 Mesajul politic verbal. Mesajul politic scris
II.3 Mesajul politic televizat – o formă a goanei după spectacol
II.4 Influența mesajului politic asupra societății
II.5 Imaginea liderului politic conturată în societate prin mass – media
II.6 Războiul mediatic și tehnicile de PR contra crizelor de imagine
CAP. III Presa de televiziune, creatoarea unei societăți a spectacolului
III.1 Spectacularizarea informației prin publicitatea televizată
CAP. IV Studiu de caz – Mesajul publicitar, creator de spectaculozitate în mass – media
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
În societatea de astăzi, mulțumită dezvoltării mijloacelor de informare în masă precum și a capabilităților tehnicilor de comunicare nou – apărute, informația, sub formele sale (reală, falsificată, ramificată sau parțiala) este cea care beneficiază de cel mai mare trafic la nivel global. În acest sens, permanentul consum de informație (atât din punct de vedere calitativ cât și cantitativ) se identifică într-o obișnuință, o nevoie propriu-zisă.
Conceptul „mass – media” a fost definit în literatura de specialitate ca reprezentând totalitatea proceselor de mediere și a mijloacelor de comunicare.
Mass – media reprezintă mijloace de comunicare pentru un mare public, un public de masă, inventate și utilizate în civilizațiile moderne […]. Formele clasice ale mass – media sunt:
radiodifuziunea;
televiziunea;
presa scrisă.
Termenul „mass” implică însemnătatea unui public numeros însă, potrivit profesorului universitar Dorin Popa, implică și „o amplitudine socială a mesajului, ca o simultaneitate a receptării pe o arie largă, ca o standardizare a consumului de produse culturale și, în același timp, ca un nivel scăzut de receptivitate”.
Conform inventatorului Wilhem Bauer opinia publică este identificată ca fiind „o forță organică de mare pătrundere, strâns legată de jocul ideologic și emoțional reciproc al grupurilor sociale […]”.
Dintr-o altă perspectivă, aceea a profesorului Septimiu Chelcea, semnificația opiniei publice implică „procesul psihologic interactiv de agregare a judecăților evaluative, atitudinilor și credințelor referitoare la o problemă socială, ale unui număr semnificativ de persoane dintr-o comunitate, care într-o formă sau alta se exprimă deschis”.
În raport cu cele menționate anterior, opinia reprezintă o părere, o exprimare subiectivă a propriilor credințe. O opinie nu presupune existența unor dovezi, nu înseamnă cunoaștere, nu se identifică într-o știință ci se raportează la existența unor convingeri care pot fi oricând modificate dar care pot ajunge piloni de personalitate atunci când sunt motivat înrădăcinate. Opinia publică este ansamblul unor opinii care se află înăuntrul unui public sau înăuntrul mai multora.
Opinia publică este astăzi modelată de mass media și atât timp cât prevalează, procesele de informare a opiniei nu se realizează de jos în sus ci se realizează în cascadă.
Capacitățile pe care presa le are plasate în același context cu dependența umană de tot ceea ce implică informarea în masă constituie o oportunitate potrivită și la îndemână pentru manipularea prin informație. Manipularea prin informație schimbă, în cele din urmă, comportamente, atitudini, trăiri, convingeri ale oamenilor în raport cu interesele urmărite de cei ce „inițiază” manipularea. Acest fenomen are la bază ideea că oamenii presupun că ceea ce aud/văd este adevărat. Astfel, oamenii se bazează pe credibilitatea și pe seriozitatea mediilor de informare. În condițiile în care încrederea lor este trădată se naște un “conflict” ce afectează atât transmițătorul de informație (jurnalistul), cât și pe cel ce consumă informația (omul de rând).
Prin influențarea fiecărui individ, mass – media formulează ipoteze pentru conturarea sau/și pentru modificarea opiniei individuale, a opiniei de grup, a opiniei colective și, în ultimă instanță, a opiniei publice. Opinia publică se identifică sub forma unui feedback de negație, de aprobare de indiferență sau de dezaprobare în ceea ce privește o problemă luată în discuție, o situație sau o persoană publică.
Consecințele acțiunilor mass-media asupra opiniei publice sunt explicate, în principiu, prin simbioza public – sistem mass – media – sistem social. Prin această relație este subliniată, pe de o parte, necesitatea de informare a indivizilor și a mulțimilor sociale (necesitate ce se dorește a fi satisfăcută) și, pe de altă parte, atingerea scopurilor actorilor relației. În altă ordine de idei, pe măsură ce interesul individului față de presă este mai mare, în aceeași măsură crește și gradul de dependența față de informațiile pe care mass – media le oferă. Aceste informații influențează comportamentele, cunoștințele și sentimentele indivizilor conturând, astfel, opinii într-o direcție sau în alta.
Studierea comunicării a apărut din dorința de a cerceta și de a crește eficiența și influențele în domeniul relațiilor interumane, în domeniul educației, în domeniul relațiilor publice, în domeniul telecomunicațiilor și în cel al publicității.
Mijloacele de comunicare au un grad ridicat de influență asupra societății prin modalitățile de furnizare a informației și prin stabilirea căror evenimente și a căror persoane sunt suficient de importante pentru a se vorbi despre ele. În acest context, deseori se întâmplă ca publicarea unei informații să declanșeze o reacție a puterilor politice înainte ca utilizatorii să aibă o reacție.
Domeniul jurnalistic reprezintă un mediator între societate și realitățile ce se petrec în aceasta. Pe de o parte, jurnalistica se identifică într-un creator de opinii iar, pe de altă parte, într-o modalitate de influențare și de modificare a comportamentelor de tip individual și de tip colectiv. Împreună cu propaganda, informația este implicată în procesul de informare și, uneori și în cel de dezinformare iar în acest mod determină apariția opiniei publice și menținerea sau schimbarea acesteia.
Dezinformarea în presă este un fenomen vicios, care presupune relatarea incorectă a unui eveniment, prin omiterea sau adăugarea anumitor informații în conformitate cu opțiunile și simpatiile politice ale jurnalistului și cu scopul propus spre realizare. Acest fenomen s-a dezvoltat în cea mai mare proporție în secolul al XX-lea, fiind propagat în interiorul mass – media de grupuri de indivizi sau persoane particulare, care aveau ca scop defăimarea, discreditarea unui partid, a unei întreprinderi sau de destabilizare a unei anumite situații din societate. Fuga după senzațional a făcut posibilă, ba chiar necesară, utilizarea tot mai frecventă a minciunii și a imposturii în presă, iar concurența dintre diferite mijloace de informare în masă, care aveau ca scop reflectarea realității unice, a dat naștere la un fenomen negativ – interpretarea tendențioasă a acestei realități care dezinformează și dezechilibrează publicul, aspect ce conduce la formarea unei opinii publice neadecvate, eronate în ceea ce privește realitatea înconjurătoare.
Toți indivizii sunt beneficiari ai produselor mass – media (fie din voie fie involuntar) vizuale, scrise sau orale în condițiile în care ne situăm în era informațiilor sau în era „războiului informațional”. În acest context, cea mai manipulatoare forma de presă este televiziunea pentru că îmbină sunetul, imaginea și cuvântul care în presa scrisă sau în radio nu există simultan. În ultimele decenii s-au desfășurat campanii electorale spectaculare bazate în mod expres pe sprijinul oferit de presă dar mai ales de televiziune, cu alte cuvinte, un imagemaker eficient.
În ceea ce privește mesajul mass – media, în funcție de conținut acesta poate determină apariția unor consecințe negative sau pozitive.
Mijloacele de comunicare în masă, în genere, exercită o influență puternică pe termen lung, în condițiile în care mesajul este omogen și urmează traseul pe care beneficiarii îl doresc.
Rolul principal al mass – media stă în a determina indivizii să își formeze singuri o opinie și, în acest sens, decide la ce se vor gândi oamenii (aceasta exclude impunerea oamenilor la cum să gândească).
Cap. I Mass – media, instrument al informării publice
I.1 Comunicarea de masă
La modul generalist, comunicarea reprezintă o interacțiune socială care folosește drept instrument mesajul.
Cu alte cuvinte, potrivit teoreticianului Denis McQuail, "comunicarea reprezintă transmiterea informațiilor, ideilor și atitudinilor sau emoțiilor de la o persoană la alta sau de la un grup la altul, în mod esențial prin intermediul simbolurilor".
Cercetarea comunicării de masă (inițiată la începutul secolului XX) s-a axat de la început pe interesele practice și a fost întreținută de evoluția domeniilor « sociologie » respectiv « psihologie » prin utilizarea, în mod expres, a statisticii, a experimentelor sau a anchetelor sociale. Ulterior celui de-al doilea război mondial a apărut comunicarea ca știință propriu-zisă. Pentru prima dată, știința comunicării a apărut în cel de-al VI-lea deceniu, în Statele Unite ale Americii atunci când au fost, de asemenea, inventate modelele de comunicare.
Primele modele ale comunicării sunt reliefate de către Harold Lasswell, părintele comunicării. Politologul american consideră că emițătorul are tendința de a influența receptorul și, așadar, comunicarea trebuie văzută sub forma unui proces de persuasiune.
În scopul deslușirii proceselor de formare și a proceselor de modificare a opiniei publice există numeroase teorii formulate în acest sens ce măsoară efectele din punct de vedere social ale activităților mass-media. Dintre cei care au emis unele dintre aceste teorii se trec în revistă următorii: Charles R. Wright, Robert K. Wright, Malvin L. DeFleur, Paul F. Larafield sau Harold D. Lasswell.
I.2 Influența mass – media asupra opiniei publice
"Orice comunicare are un scop, înțeles atât ca mesaj în sine cât și ca transmitere și recepționare de informație".
Un actor important în influențarea opiniei publice s-a identificat în televiziune. Efectul acestei forme de mass – media a fost unul puternic asupra opiniei publice în condițiile în care a luat locul liderilor de opinie și a minimizat, totodată, autoritatea celor care impuneau societății în cine să creadă. Odată ce televiziunea s-a impus, a apărut și autoritatea imaginii. Astfel, societatea a ajuns să creadă că ceea ce televizorul prezintă pare real, în concluzie este și adevărat.
De-a lungul timpului au apărut diverse perspective în ceea ce privește raportul opinie publică – mijloace de informare în masă. Pe de o parte, se susținea că mass – media nu reprezintă o influență pentru opinia publică și ca cea din urmă persistă în credințele proprii. Pe de altă parte, se susținea că formele de media acceptă, în genere, opinia publică. O ultimă direcție (total opusă față de cele anterioare) spre care s-au îndreptat opiniile a fost că mass-media conduce la modificarea opiniei publice.
În acest context, este evident că mass – media reprezintă, de cele mai multe ori, unica sursă de informații a opiniei publice. Universul mass – media asigură “traficul” de informații, conturarea opiniilor și exercitarea interpretărilor care, împreună, conduc la descoperirea unei semnificații sociale a respectivelor informații.
Potrivit scriitorului American Walter Lippman (unul dintre cei care a introdus noțiunea de “război rece” în jurnalismul global) mass-media participă la dezvoltareafel, societatea a ajuns să creadă că ceea ce televizorul prezintă pare real, în concluzie este și adevărat.
De-a lungul timpului au apărut diverse perspective în ceea ce privește raportul opinie publică – mijloace de informare în masă. Pe de o parte, se susținea că mass – media nu reprezintă o influență pentru opinia publică și ca cea din urmă persistă în credințele proprii. Pe de altă parte, se susținea că formele de media acceptă, în genere, opinia publică. O ultimă direcție (total opusă față de cele anterioare) spre care s-au îndreptat opiniile a fost că mass-media conduce la modificarea opiniei publice.
În acest context, este evident că mass – media reprezintă, de cele mai multe ori, unica sursă de informații a opiniei publice. Universul mass – media asigură “traficul” de informații, conturarea opiniilor și exercitarea interpretărilor care, împreună, conduc la descoperirea unei semnificații sociale a respectivelor informații.
Potrivit scriitorului American Walter Lippman (unul dintre cei care a introdus noțiunea de “război rece” în jurnalismul global) mass-media participă la dezvoltarea unor “boli” ale opiniei publice, “boli” cu un caracter persistent.
Pentru că omul de rând nu are întotdeauna puterea de a afla adevărul în ceea ce privește informațiile pe care le află și nu are pregătirea necesară pentru a judeca informațiile pe care le primește (cu/prin ochii unui specialist), el este tentat să apeleze la tehnicile mass – media de sintetizare a realității și, până la urmă, să se încreadă în acestea. Astfel, mass – media se văd nevoite să fie independente de politic, întrucât odată ce puterea opiniei publice crește, într-un raport direct proporțional forța politică scade. În acest context, forța opiniei publice (și, implicit, puterea de decizie a cetățenilor) predomină: "ei pot alege guvernul, îl pot înlocui, pot aproba sau nu performanțele sale".
Comunicarea unei informații de către mass – media și, în mod expres, motivarea acesteia, poate schimba concepțiile, sentimentele și credințele indivizilor.
În condițiile în care mass – media doresc prin informațiile pe care le oferă, că indivizii să ajungă la concluziile pe care acestea le vor iar intenția lor nu este decât de a le fi aprobate credințele, comunicarea este una manipulativă. Argumentul constă în ideea că prin intermediul cuvintelor și cu ajutorul motivărilor se urmărește modificarea comportamentelor și atitudinilor cetățenilor.
Conform rezultatelor studiile întreprinse de De Fleur și de Joel Grubă, televiziunea este utilizată ca modalitate de influențare a comportamentelor, a opiniilor și a atitudinilor oamenilor.
« În societățile contemporane, publicul a intrat într-o dependentă strânsă de mass – media ca sursă de informare și orientare ».
Potrivit profesorului Ion Drăgan această dependența este cauzată de faptul că "mediile difuzează de regulă informații parțiale, incomplete și chiar contradictorii, ceea ce provoacă o stare de incertitudine în rândul publicului. […] Informațiile contradictorii crează dificultăți și mai mari indivizilor care nu se pot acomoda cu interpretările contradictorii, amplificând dependența lor de media."
Rolul televiziunii ca formă media este de a întreține în permanență necesitatea individului de a fi informat, de a cunoaște ce se întâmplă în jurul său, de a consuma, într-un fel sau altul, informațiile respective și de a trece prin stările afective redate de informațiile pe care le află.
I.3 Etalarea evenimentelor de presă
În ultimul secol, specialiști precum scriitorul contemporan Petre Anghel, au scos în evidență multitudinea de direcții spre care s-a îndreptat comunicarea publică, în acest context, mass – media dezvoltându-se, deopotrivă și făcând apel, în funcție de situație la manipularea directă. „Orice comunicare are un scop, înțeles atât ca mesaj în sine cât și ca transmitere și recepționare de informație”.
Un text care relatează un eveniment de presă trebuie să se poziționeze conform unor întrebări clar trasate. Din text trebuie să reiasă bine evidențiat ce vrea jurnalistul să transmită, de ce vrea jurnalistul să transmită acea informație și cum expune jurnalistul informația.
În scopul satisfacerii acestor cerințe, în expunerea unui eveniment în presă, trebuie să se aibă în vedere o serie de reguli trasate de specialiști:
textul trebuie să prezinte interes pentru individ: relatarea unui eveniment de presă trebuie să aibă în vedere chestiuni de care indivizii sunt interesați și care le pot influența existența;
textul trebuie să fie acurat: informațiile pe care textul le etalează trebuie să dovedească existența în background a unei documentări temeinice. În acest context, informațiile trebuie să fie exacte și nu probabile. Pe lângă acestea este importantă și modalitatea de transmitere a informațiilor pentru că acuratețea este insuficientă dacă exprimarea este ambiguă;
textul trebuie să fie concis: textul relatat se adresează cetățenilor ce aparțin tuturor claselor sociale, în consecință, acestora trebuie să li se răspundă în cât mai puține cuvinte la întrebările esențiale care apar în ceea ce privește evenimentele produse: „Cine?”, „Ce?”, „Unde?”, „Când?”, „Cum?”, „De ce?”;
textul trebuie să aibă surse indicate: altfel se interpretează un text de către individ atunci când scrierea îi este destinată presei decât atunci când etalează perspectiva subiectivă a autorului. În altă ordine de idei, utilizarea de citate (atribuirea spuselor descrise în text celui care le-a declarat) într-un material pentru presă îl umanizează;
textul trebuie să fie onest și echilibrat: expunerea evenimentelor în text implică înfățișarea tuturor elementelor (și a celor semnificative și a celor considerate „irelevante” dar care ar putea ajuta cititorul într-o mai bună înțelegere a situațiilor). Totodată, atunci când sunt expuse evenimente care implică un conflict, părțile implicate trebuie să fie înfățișate în relatarea autorului într-o manieră echilibrată;
textul trebuie să fie clar: respectarea acestui principiu presupune din partea autorului o înțelegere totală a subiectului abordat. După cum se menționa și anterior, textul este citit de indivizi care fac parte din toate clasele sociale (și, care, deopotrivă, pot face parte și din publicul – ținta) deci conceperea textului trebuie să fie clară și concisă pentru a fi facil de înțeles de către cititori;
textul trebuie să fie expus într-o manieră obiectivă: scrierea destinată presei trebuie să scoată în evidență evenimente verificabile. Raportată la această regulă, doar sinceritatea solicitată de deontologia jurnalistică poate conduce spre abordarea unei soluții cinstite. Afirmațiile care alcătuiesc textul trebuie să aibă suport în realitate.
I.3.1 Tehnica obiectivă de prezentare a adevărului
În relatarea unui fapt de presă speculațiile, părerile personale sau presupunerile nu trebuie să existe întrucât expunerea trebuie să fie una obiectivă iar autorul trebuie să fie imparțial în scriere. Există, totuși și situații când opiniile sunt permise și anume atunci când sunt citate persoane implicate în respectiva situație.
O altă situație este cea în care faptul de presă presupune o problemă controversată, unde trebuie etalate motivările ambelor părți „participante” la controversă, altfel, se va presupune că autorul ține partea uneia dintre taberele situației.
Datoria presei înainte de a expune adevărul publicului, este de a verifica și de a consulta mai multe surse, pentru a da valoare autenticității știrii. Adevărul absolut este esențial în domeniul jurnalisticii. Totuși, ajungerea la adevărul propriu-zis depinde într-o mare măsură de împrejurări și, în mod expres, de etică celui care relatează (implicit de tehnicile la care se pretează pentru a obține informațiile). O chestiune morală apare atunci când timpul este scurt iar concurența (alte ziare, alte agenții de presă, alte posturi de radio, alte posturi de televiziune) împinge autorul la transmiterea informației înaintea de a o confirma.
Informația încadrează jurnalistul între extreme: să dezvăluie în totalitate informația sau să o ascundă. Niciodată în atenția publicului nu poate fi adus purul adevăr însă principiile etice sunt încălcate atunci când în mod intenționat (din cauza factorilor morali) nu sunt înfățișate publicului fapte relevante. Totuși, uneori este imperioasă nedezvăluirea faptelor, de pildă, în cazuri precum un proces judiciar care se află în desfășurare sau precum respectarea imaginii publice a unei persoane agresate.
Susținând dreptul fundamental al omului la informații nedeformate, Codul deontologic al jurnalistului, adoptat de Clubul Român de Presă scoate în evidență valoarea adevărului. În acest context, potrivit primului articolul „ziaristul are datoria primordială de a relata adevărul indiferent de consecințele ce le-ar putea avea asupra sa, obligație ce decurge din dreptul constituțional al publicului de a fi informat.”
În redactarea unui produs jurnalistic, trebuie să se identifice căutarea cinstită a adevărului, căutare ce reprezintă o normă fundamentală a jurnalismului (întotdeauna trebuie publicat adevărul indiferent de cât de stânjenitor ar fi acesta). În concluzie, omul de presă trebuie să fie imparțial și să evite etalarea opiniilor pe bază de prejudecăți sau de teorii preconcepute. Totodată, jurnalistul nu are voie nici să inventeze informația și nici să o îmbunătățească după cum consideră de cuviință.
Într-un text jurnalistic, citatele trebuie trecute cu precizie pentru că, în alte condiții, interpretările pot schimba înțelesul mesajului. Tot legat de citate, jurnaliștii obișnuiesc să parafrazeze spusele celor intervievați, riscul de a schimba unele sensuri rămânând. Acest tip de dialog trebuie afișat sub forma citatului indirect și trebuie specificată atât întrebarea care s-a adresat cât și maniera în care s-a răspuns.
Aceste norme au rolul de a reflecta personalitatea și modul de a gândi al unui jurnalist, precum și cât de moral este acesta în întreprinderea acțiunilor sale legate de informare corectă a publicului.
I.4 Spectacularizarea informației – adevăr, realitate, zvon
Principalul motiv pentru care există legi contra mass media este că, de cele mai multe ori, aceasta lansează acuzații mai puțin fondate, transmite informații false sau părtinitoare. Pornind, însă, de la teoria că jurnalistul are în vedere și respectă Codul Deontologic și că acesta nu se lăsa convins în a publica informații eronate intră în discuție lipsa de transparentă a persoanelor publice, a celor implicați în situația respectivă (funcționari publici, autorități, etc) și chiar și a altor tipuri de informatori ai opiniei publice. Când vine vorba de dezinformare statul, indiferent dacă este activ sau nu, are o contribuție nocivă.
Astăzi, mass media, prin oportunitatea pe care piața liberă i-o oferă (de a fi reprezentată de corporații concurente axate pe obținerea de profit) cuprinde practicieni media care în dorința de a avea exclusivitate și de a publica știri spectaculoase (nu întotdeauna conforme cu realitatea) nu mai țin cont de valorile morale și invadează viețile particulare ale persoanelor publice (sau ale celor implicate în situație). Ce este mai semnificativ este faptul că în același scop al plasării pe primul loc între colegii de breaslă, jurnalistul ajunge să nu păstreze confidențialitatea surselor sau să prelucreze/să deformeze voluntar informația.
Potrivit profesorului de jurnalism Theodore Paterson “libertatea aduce cu sine și obligații; și presa care se bucură de o poziție privilegiată, sub un anumit guvern, este obligată să-și asume responsabilitatea, respectând funcțiile esențiale ale comunicării în masă.”
Libertatea de exprimare se identifică în una din libertățile fundamentale prevăzută de Convenția Europeană a Drepturilor Omului pe care și România și-a asumat-o.
Rămânând în același registru, Codul deontologic are rolul de a stabili, din perspectivă etică relația pe care jurnalistul o are cu el însuși dar mai ales cu publicul, cu sursele de informare sau cu instituția în care activează/pentru care prestează.
Legile pe care societatea le impune determină caracterul obligatoriul al respectării adevărului. Stilul de a judeca pe care indivizii îl au poate fi descris ca având caracterul de adevăr sau de eroare, în funcție de perspectivă din care se analizează lucrurile. Aceasta nu înseamnă inexistentă adevărului ci existența a mai multor tipuri de adevăr. Realitățile pot fi diferite iar acestea depind de subiect, de percepție sau de diverse alte condiții (de ordin fizic, psihologic, fiziologic, etc).
O altă eroare pe care un jurnalist o face este aceea de a fi superficial în condițiile în care se grăbește spre a determina un fapt. Explicațiile și detalierile privitoare la procese sau la fenomene (în funcție de subiect) pe care omul de media le oferă publicului pot fi, într-adevăr, persuasive însă ulterior se pot dovedi inexistente. Publicul, pe de o parte, cade în capcana de a crede faptul relatat în contextul în care primesc informații credibile iar pe de altă parte neglijează realitatea în contextul deficienței de informații.
Motivele principale pentru care societatea trebuie să promoveze credința în adevăr sub forma unui principiu fundamental sunt diverse. Dintre acestea, se vor trece în revistă doar trei, după cum urmează:
lipsa în integritatea comunicării umane micșorează independența (individualitatea). Oamenii depind de informații reale și concrete pentru că ulterior să poată să emită judecați în ceea ce privește situațiile din jurul lor. Decepția „inferiorizeaza” încrederea pe care oamenii o au în propriile alegeri iar în final independența acestora vă fi redusă;
oferirea informațiilor reale publicului demonstrează din partea jurnalistului (și, până la urmă, din partea instituției pe care o reprezintă) respect față de acesta; publicul va realiza, astfel, că nu reprezintă pentru media o unealtă ce poate fi manipulată. Prin raportare la definiția decepției (transmiterea mesajelor trunchiate spre influențarea opiniei publice) este de înțeles că lipsa adevărului mărește gradul decepției pentru cel ce receptează informația;
încrederea într-o comunicare veridică mărește încrederea între cetățeni și instituții. În alt context, lipsa de transmitere a informației spre public poate fi luată în considerare drept un act de decepție.
De ori de câte ori publicul află o informație însă nu primește explicații oficiale, apar zvonurile. Acestea reprezintă cea mai veche metodă de comunicare în masă întrucât înainte de a apărea scrisul, informația se află „din gură în gură”, acesta fiind unicul canal de comunicare al societății. Potrivit sociologului american T. Shibutani „zvonurile sunt știri improvizate, rezultând în urma unui proces de deliberare colectivă”.
Zvonurile sunt deranjante pentru că reprezintă o formă de informare independentă față de putere care conduc crearea altor adevăruri decât cele oficiale.
Unele cercetări științifice au demonstrat că limita între informație și zvon este una de tip subiectiv: este consecința unei acțiuni de convingere. În condițiile în care un individ va primi o informație de la o persoană în care are încredere o va califica drept veridică. În caz contrar, informația nu va fi catalogată decât ca un zvon. Identificarea unui zvon reprezintă reflexul propriei îndoieli, aspect ce conduce la faptul că persoane distincte ajung, de cele mai multe ori, să creadă că o informație este un adevăr în același timp în care alții vor crede că aceeași informație este un zvon.
Din aceeași familie lexicală a zvonului fac parte și termeni precum „ponegrire” sau „bârfă”.
Termenul “ponegrire” presupune comentarii josnice, la limita calomniei. Cu alte cuvinte, ponegrirea este un mesaj, o judecată proprie cu privire la ceea ce cuprinde zvonul.
Prin noțiunea de “bârfă” se face referire la obiectul zvonului și are în vizor anumite persoane în situații distincte. Bârfa nu prezintă interes pe o perioadă îndelungată, de aceea această trebuie permanent înlocuită cu altele, „de ultimă oră”. Cel care deține bârfele și care le și transmite se consideră deținătorul unei știri spectaculoase, având, de cele mai multe ori, tendința de a „înflori” informațiile pe care le deține spre a da un caracter cât mai spectaculos respectivei informații sau spre a face mesajul cât mai convingător.
Prin urmare, zvonul este un tip de mesaj neoficial (prin raportare la sursă), în lanț (prin raportare la tehnica "de difuzare") și actual (prin raportare la conținut). Valoarea sa stă în dezvăluirea unui secret. Din punct de vedere politic (și nu numai, dar în mod expres în acest sector) este utilizat pentru a constrânge autoritățile să dezvăluie informații pe care, poate, nu le-ar face publice în alte condiții. În ideea de a dezminți zvonurile, politicienii etalează alte informații, poate chiar pe acelea pe care jurnaliștii le urmăreau în a fi mărturisite.
În mass – media, pentru a înlătura informațiile lipsite de caracter real majoritatea deciziilor sunt raportate la a publica sau nu respectivul material. Cei implicați în acest proces au fost numiți de D.L. White printr-un concept al psihologului Kurt Lewin “păzitori de porți” (“gate – keepers”). Această sintagmă merge pe ideea că jurnalistul reprezintă un liant între cei care au intenția de a comunica ceva societății și public. Astfel, la baza acestei explicații stă teoria potrivit căreia actul de comunicare are identitatea unui” transfer” de date pornind de la un emițător activ și ajungând la un receptor pasiv.
I.5 Influențarea prin dezinformare
Dezinformarea este o problemă cotidiană caracteristică nu doar secolului al XX-lea. Acțiuni de dezinformare au fost întreprinse în toate perioadele istorice pentru a rezolva conflicte (de ordin social, economic, politic), pentru a manipula masele de oameni sau pentru a câștiga un război. Cu toate acestea, astăzi, dezinformarea este un proces atribuit, în cea mai mare măsură, jurnaliștilor.
Potrivit lui Lazăr Șăineanu în Dicționarul universal al limbii române, a dezinforma înseamnă a” informa greșit în mod intenționat, prin presă, radio și televiziune”.
Dezinformarea poate fi identificată ca fiind „o insuficiență de lămurire a opiniei publice asupra unor chestiuni importante.
Astăzi, sensul noțiunii “dezinformare” echivalează cu conceptul de “informație falsă” sau de “minciună”.
Conform profesorului universitare francez Pierre Debray – Ritzen dezinformarea reprezintă „o tehnică permițând furnizarea de informații general eronate unor terți, determinându-i să comită acte colective sau să difuzeze judecăți dorite de dezinformatori”.
L. Bitman, specialist în dezinformare, susținea că dezinformarea reprezintă „unul dintre aspectele măsurilor active și cuprinde `scăparea` organizată a informațiilor false”.
Dezinformarea este „forma psihologică a subversiunii”.
Dezinformarea este un proces al cărui fundament este o nevoie determinată de pericolul unei confruntări deschise. Continuu desfășurată, dezinformarea reprezintă forță de anihilare de temut.
Ca proces, informarea presupune un amalgam al acțiunilor ce participă la emiterea unor mesaje din resurse controlabile și delegate. Cele două condiții ale informării constau în verificarea veridicității informațiilor primite de la sursă și în transmiterea mesajului într-un timp cât mai scurt pentru a împiedica uzura morală a acesteia.
Dezinformarea este caracterizată prin două dimensiuni: o dimensiune neintențională și o dimensiune intențională.
La nivel neintențional dezinformarea apare în urma mesajelor obținute de la surse neoficiale, lipsite de profesionalism. Aceste tipuri de surse contribuie la “îmbogățirea” sensului mesajului prin adăugarea unor detalii “picante”, în scopul de a trezi interesul și curiozitatea unor mase cât mai mari de oameni.
Apelarea mass – media la criterii nepotrivite de selectare a informațiilor reprezintă o formă prin care distorsionarea mesajelor are consecințe care se identifică în dezinformare.
La nivel intențional, dezinformarea se produce în funcție de formele simbolice cu ajutorul cărora informațiile din mesaj sunt codificate. În acest context, sunt luate în considerare codurile exprimate prin simboluri (concrete/abstracte – lumini, culori, expresii logice, formule matematice), prin limbaj natural sau prin limbaj nonverbal (mimică, gestică).
Conform literaturii de specialitate, elementele primordiale ale acțiunii de dezinformare se identifică în următoarele:
agenții de influență – perspicacitatea agenților de influență și eficiența lor în crearea relațiilor cu terții, le redau o aură de respectabilitate față de cei cu care intră în contact; agenții le transmit celor cu care socializează, mesaje de ordin manipulativ;
comanditarii – sunt cei ce gândesc și proiectează cuprinsul acțiunii și analizează țintele reale și țintele potențiale. Exemple de comanditari putem regăsi în grupuri de presiune sau în factori de decizie precum state majore socio – profesionale sau guverne;
controlorul – reprezintă intermediarul între agenții de influență și comanditarii care conduc acțiunea. Rolul controlorilor este de a recruta și de a întreține o rețea de corespondenți cu ajutorul unor terțe persoane aflate sub identitatea de “cercetași’.
experții – sunt cei care organizează etapele acțiunii și care, totodată, țin sub control consecințele propriu-zise ale mesajelor transmise. Experții se ocupă de concepție și proiectarea acțiunii prin simularea diverselor efecte, în scopul de a reuși să aibă în permanență sub control atât efectele proprii, cât și pretențiile reproiectării unor aspecte detaliate în urma acțiunilor de “anihilare” ale adversarilor.
Diferența dintre dezinformare și alte forme de comunicare constă în faptul că cea dintâi este întreprinsă în mod voluntar în contextul lansării unei informații parțial reale, fără a indica sursa la care s-ar putea face controlul pentru a verifica veridicitatea respectivei informații.
Câteodată, individul este obligat să modifice realitatea cu intenții pozitive care, însă, de cele mai multe ori, nu pot fi etalate. În acest caz nu este vorba de dezinformare propriu-zisă întrucât se urmărește protecția unui secret care trebuie păstrat. Dezinformare se produce de cele mai multe ori pentru îndeplinirea unui scop care este ascuns mai degrabă decât pentru a persuada. În acest sens, acțiunile se întreprind în așa măsură încât să se forțeze optarea într-o anumită direcție fără a se oferi alternativă/libertatea de apreciere.
Comunicarea media și dezinformarea cu ajutorul presei sunt dificil de controlat, întrucât mesajele emise ajung la publicuri distincte, în diverse perioade. Pentru că informațiile acționează asupra indivizilor într-o manieră imprevizibilă, consecințele acestora se manifestă într-un mod diversificat, de la caz la caz.
La baza situațiilor de stau o serie de factori precum suprainformarea, generalizarea surselor de cunoaștere, evoluția mijloacelor de informare în masă sau democrația.
Democrația oferă oportunitatea indivizilor să decidă pentru viitorul lor și să se implice activ în viața social – politică. Pe de altă parte, tot democrația dă oportunitatea liderilor și partidelor politici să facă propagandă în scopul influențării maselor. În acest context, individul este influențat să se preteze la opiniile politice ale celor ce îi înconjoară. În același timp, mijloacele de informare în masă s-au dezvoltat prin apariția democrației, dezinformarea fiind, în acest fel, avantajată.
În contextul spectacularizarii realității, relevanța și veridicitatea faptelor ocupă un loc secund în concepția indivizilor, în timp ce dramatizarea subiectului, atrage atenția și deține, în final, “monopolul”.
Astăzi, podiumul specific mediilor care informează și, în același timp, dezinformează este ocupat de presa scrisă, de radio și de televiziune.
În presa scrisă, preocuparea primordială a jurnaliștilor este informația, văzută ca o materie primă care trebuie prelucrată și vândută. În această parte a presei, dezinformarea derivă din confortul jurnalistului – ziarist de a prelua informațiile din agențiile de presă fără a le verifica ulterior. Un ziarist care deține o informație trebuie să îi verifice veridicitatea. În aceste condiții, dezinformarea, de cele mai multe ori, provine de la sursă.
Radioul reprezintă unul dintre primele suporturi mass media prin care s-a făcut propagandă și s-a produs dezinformarea.
Prin radio, dezinformarea poate fi întreprinsă în următoarele situații:
în condițiile cenzurării informației;
în condițiile unor emisiuni în care invitații vorbesc foarte repede și fac imposibilă identificarea lor și identificarea mesajelor;
în condițiile unor emisiuni nedocumentate înainte de realizare;
în condițiile existenței clipurilor publicitare și a reclamelor.
Potrivit cercetătorilor, un cuvânt, este mai facil reținut de ascultători în condițiile în care este mai frecvent difuzat la radio. În ceea ce privește reclamele, ascultătorii influențați de acestea, difuzate la radio, achiziționează lucruri de care ulterior realizează că nu au nevoie.
Manipularea, publicitatea și propaganda se manifestă și în mass media televizată.
Există suficiente exemple de dezinformare televizată cu ajutorul imaginilor. Ceea ce indivizii văd la televizor este realitatea creată de jurnaliști sau de autorități ale statului, o realitate parțial adevărată sau chiar neadevărată. Astăzi, nu există televiziune care să nu prezinte spoturi publicitare în timpul filmelor sau între emisiuni, ocupând un timp din ce în ce mai mare.
În altă ordine de idei, dezinformarea poate fi rezultatul minciunilor, zvonurilor, documentelor neveridice etalate în radio, în ziare sau în televiziune.
Dezinformarea, astăzi, din cauza direcțiilor în care s-a îndreptat, a ajuns echivalentul minciunii. Aceasta este forma cea mai intensă de manipulare a oamenilor și, în același timp, cea mai vulnerabilă, amenințată, totuși, de riscul ca adevărul să fie descoperit. În presa scrisă minciuna se poate regăsi în următoarele maniere:
prin neglijare, în sensul omiterii unor informații și a dezvăluirii parțiale a altora;
prin amestecarea persoanelor, a faptelor, sau a opiniilor;
prin comparații nejustificate;
prin introducerea parțială în texte a citatelor.
„Minciuna reprezintă, practic, un proces cu trei personaje. În afara mincinosului mai există cele două „victime” ale procedeului: cea despre care se minte și care încearcă fără prea mari șanse de izbândă să facă dovada bunei sale credințe și cea care recepționează minciuna, fără a avea posibilitatea de a o verifica”.
I.5.1 Propaganda sub forma dezinformării
Potrivit lui Georges Henein, propaganda reprezintă “acțiunea de convingere prin instigare, ce tinde să înlocuiască rațiunea cu impresionabilitatea, ștergând linia de demarcație între adevăr și fals”. Scopul propagandei se identifică în dezvoltarea unor motivații pozitive și în întărirea convingerilor legate de valorile pe care le susține entitatea care face propagandă.
De cele mai multe ori, propaganda apare sub forma unui subsistem al sistemului politic al unui regim de guvernare sau al unui partid politic și urmărește îndeplinirea unor scopuri manipulative. Pe lângă acestea, există și forme ale propagandei categorisite în funcție de profilul entității care o inițiază și în funcție de conținut, care urmăresc îndeplinirea unor scopuri persuasive. Organizarea și întreprinderea propagandei au la bază stabilirea unei ideologii, a unei table de valori, a intereselor și a obiectivelor.
La nivel sociologic, în ceea ce privește propaganda, atenția se îndreaptă asupra modalităților și tehnicilor de transmitere.
Astfel, s-au identificat mai multe metode și tipuri de propagandă.
Modalitatea prin care organizarea mesajelor este gândită în așa măsură încât să stârnească trăiri de ordin emoțional;
Propaganda bazată pe comunicarea persuasivă – implică aplicarea normelor retorice de structurare a discursului, prin folosirea termenilor de ordin emoțional, care are la bază strategia de convingere a membrilor audienței;
Propaganda tactică;
Propaganda strategică;
Propaganda faptelor – se axează pe transmiterea de fapte cât mai concret întreprinse;
Propaganda deschisă – prin care se dorește etalarea explicită a motivelor, a intențiilor și a originii;
Propaganda „neagră” – formă “negativă” de propagandă (sau dezinformarea) în cadrul căreia sursele sunt divulgate, există înșelăciuni în ceea ce privește intențiile procesului și, uneori se face negoț ilicit prin mesajele sale. Aceasta din urmă nu este altceva decât dezinformarea în acțiune;
Propaganda întreprinsă cu ocazia întâlnirilor numeroase (în cazul acțiunilor audio – vizuale grandioase, în cazul întâlnirilor de masă sau în cazul mitingurilor) – prin această formă, mulțimea este considerată un întreg și este, astfel, ușurată prin antrenarea tuturor celor prezenți în discuție;
Propaganda “evanghelică” – este vehiculată de misionari sau de preoți prin intermediul zvonurilor tendențioase.
Cel mai adesea, dezinformarea prin propagandă se concentrează asupra opiniilor indivizilor și încearcă să valorifice unele idei în defavoarea altora ori să estetizeze evenimentele prezentându-le într-un cadru favorabil.
“Autopropaganda, datorată pe plan politic mai ales lui Mao Tze-Dun, se practică în grupuri restrânse în care fiecare participant este invitat să se exprime cu toată spontaneitatea”.
Cu privire la propaganda politică, Jean-Marie Domenach a surprins caracteristicile acesteia la nivel intern și extern în următorul mod: „Din punct de vedere extern, ea trebuie să se adreseze simultan individului și masei, să utilizeze toate mijloacele tehnice disponibile (presă, radio, televiziune, afișe, broșuri, cinematograf), să fie continuă și îndelungată pentru a provoca adeziunea și acțiunea receptorului. Din punct de vedere intern, ea trebuie mai ales să răspundă principiului simplificării (dușmanul unic), al îngroșării (exagerarea faptelor) și al orchestrării (repetarea mesajelor).”
Așadar, este dificil de stabilit o limită între dezinformare și propagandă, întrucât cele două concepte sunt direct proporționale și coexistă în scopul creării unei imagini deformate a realității.
I.5.2 Manipularea sub forma dezinformării
Prin raportare la psihologia socială, se poate aduce în discuție manipularea în condițiile în care o anume situație socială este creată intenționat în scopul de a influența relațiile și atitudinile persoanelor manipulate în direcția dorită de cel care inițiază manipularea. Adevăratele intenții ale celui ce transmite mesajele rămân neobservate de cel care le primește. Din perspectivă politică, manipularea se identifică într-o modalitate de impunere a intereselor unei puteri, a unei clase sau a unui grup prin inducere în eroare.
Philip Zimbardo, profesor al Universității Stanford din California a categorisit manipulările în mici, medii și mari, având drept principiu multitudinea și intensitatea schimbărilor întreprinse de inițiatorul manipulării într-o anumită situație.
Manipulările mici sunt cele obținute prin schimbări minore ale situației sociale.
Cu toate că tehnica acestei manipulări se bazează pe stimuli sociali minori, consecințele pot fi puternice, chiar și la nivelul întregii societăți.
Manipulările medii presupun schimbări reprezentative ale situațiilor sociale ce au consecințe care câteodată depășesc așteptările tocmai pentru că puterea de influență a situațiilor sociale asupra atitudinilor și a comportamentului uman este subapreciată.
Pe lângă modalitățile menite să inducă sentimentul de obediență față de autorități sau să declanșeze revolte puternice, alte tehnici de manipulare medie pot fi și cele prin care se urmărește dezindividualizarea atacurilor sau dezumanizarea victimelor, în scopul încurajării spiritului agresiv.
Alte metode folosite constau în impunerea prin presă a unor materiale ziaristice falsificate, a unor sloganuri atacante sau a unor caricaturi, în care inamicii sunt prezentați într-o perspectivă negativă.
Eficiența manipulărilor la nivel extins depinde, în primă instanță, de modalitatea în care individul a fost introdus în anonimatul masei de manipulare.
Manipularea are loc prin verificarea informațiilor, prin izolarea grupului, în scopul de a evita orice legături ale membrilor săi cu lumea externă. În acest mod identitatea individului dispare iar acesta se va identifica cu grupul. Sentimentele, comportamentul, gândirea individului se vor adapta, în acest context, noilor norme și noilor sisteme de valori.
Manipulările mari cuprind influența culturii, în totalitatea sa, ce are în centru individul. Modul în care gândește individul, sistemul său de valori precum și comportamentul său depinde într-o proporție relevantă de culturile cu care intră în contact pe parcursul vieții și de regulile scrise și nescrise a țării – gazdă. Neluând în considerare această continuă influență, individul poate, de multe ori, să gândească într-un mod eronat cu privire la anumite situații și, ulterior să fie ușor de manipulat.
Un exemplu în ceea ce privește manipularea mare stă în controlul la nivel informațional în sistemele totalitare.
Manipulările mari reprezintă fundamentul răspândirii diverselor curente de opinie, formează obiceiuri și datini și definește mentalități sau, de partea cealaltă, manifestări protestatare.
În presă, de publicarea celor mai multe mesaje manipulatoare se face, în genere, vinovat, jurnalistul care prin prisma scopurilor pe care le urmărește încearcă cu orice preț să își ducă la bun sfârșit obiectivele.
CAP. II Comunicarea publică în mediul politic
II.1 Mass-media – actor în conturarea imaginii liderului politic
Jaques Aumont, expertul francez în estetică cinematografică, Jacques Aumont susținea că societatea noastră a intrat în „civilizația imaginii”. Cu alte cuvinte, tot ceea ce ne înconjoară are la fundament o reprezentare, o imagine. Imaginile sunt cele care îl fac pe individ să creadă într-un fapt propriu-zis și nu discursul unui lider politic în care este foarte posibil să nu existe o implicare emoțională.
Noțiunea „imagine” are origini latine. Odată cu extinderea noțiunii „imagine”, din punct de vedere semantic, acesta a căpătat noi conotații legate de sens. Cercetătorul Constantin Marin, susține existența mai multor tipuri de imagini specifice instituțiilor, potrivite, deopotrivă și liderilor și partidelor politice, la definirea cărora contribuie la un nivel ridicat și mass-media:
Imaginea exagerată este echivalentul imaginii false. În acest context politicianul sau partidul profită de credibilitatea publicului pentru a le infiltra în mod voluntar o imagine exagerată despre aptitudinile sale;
Imaginea inexistentă echivalează cu lipsa imaginii. În acest context, politicienii nu sunt suficienți de pregătiți pentru lansarea în politică, motiv pentru care nu au formată o imagine. Situația nu se aplică pentru nou – intrații în politică;
Imaginea falsă echivalează cu situația în care viziunea pe care o are publicul despre un partid sau un politician sau altul nu este conformă cu realitatea. În concluzie, respectiv ul partid sau respectivul politician este acuzat pentru inducere în eroare a publicului și, totodată, pentru manipulare. De cele mai multe ori, acești politicieni De regulă, imaginea reală a acestor politicieni este descoperită după ce aceștia ajung să aibă funcții înalte în Parlament sau în Guvern;
Imaginea potențială, este echivalentă cu existența doar ca un proiect a imaginii, implementarea urmând să vină. Cu toate că imaginea este una colectivă, acest aspect nu face din politician un individ fără dreptul de a își stabili parametrii imaginii;
Imaginea internațională face referire, în mod expres, la partidele care sunt notorii în străinătate;
Imaginea reală, este echivalentă cu viziunea pe care o are publicul despre un politician sau despre o instituție social – politică, participant/a la alegeri. Această viziune poate fi, însă, distinctă de imaginea pe care politicianul respectiv și-a imaginat-o sau pe care și-o dorește;
Imaginea de perspectivă se referă la modalitatea în care partidul dorește să fie perceput pe viitor. Este cazul partidelor care nu au izbutit la ultimele alegeri, din diverse motive;
Imaginea parțială se referă la ideea că în sfera de observare a publicului nu au ajuns decât informații parțiale legate de un anumit politician, aspect ce conduce la o formare incompletă a concepției despre acesta;
Imaginea curentă politicianul așa cum este în momentul prezent în care activează;
Imaginea deplină există atunci când despre respectivul politician se cunosc în detaliu toate informațiile;
Imaginea conceptuală conduce la ideea că partidul politic este văzut prin prisma raționalului. Fundamentul său stă în acceptarea doctrinei respectivului partid;
Imaginea somatică – perceperea, recunoașterea are loc la nivel iconic (acțiuni pe care le organizează, platformă, activitățile avute, siglă sau culoare);
Imaginea pozitivă – crearea unei astfel de imagini semnalizează sedimentarea calităților atractive ale politicianului în conștiința publicului;
Imaginea negativă – conduce la ideea că politicianul e apreciat de public „datorită” vulnerabilității sale.
Prin raportare la imaginea omului politic, cercetătorul rus M. Coșeliuk susține că aceasta reprezintă un alter ego al reprezentantului politic. Imaginea politică se identifică prin atribute, prin fapte biografice, prin exterior. Potrivit lui Coșeliuk principalul vinovat pentru imagine este însuși politicianul. Imaginea este identificabilă cu acțiunile pe care politicianul le are în sfera publică.
Imaginea politică poate fi caracterizată prin următoarele specificități:
asigurarea vizibilitatea mediatică la nivel de Relații Publice;
reprezintă un fenomen socio – cultural;
determină rolul (nu funcția) socio – politic, la care aspiră un candidat sau altul;
facilitează obținerea de către liderul politic a unei poziții suprasituaționale;
se identifică în „dreptul de autor” al politicianului asupra imaginii sale publice.
Imaginea unui om politic se identifică într-un proces multiplu, măsură a unei lumi simbolistice. Pe de altă parte, imaginea personală ilustrează doar portretul acestui personaj.
Un model interesant de imagine este subliniat de sociologul german Max Weber, care inițiază conceptul de imagine carismatică.
Imaginea, în sensul său complet, nu este suficientă pentru a susține transparența în ceea ce privește viața unui lider politic ci din contră: secretele, prea puțină informație sau lipsa acesteia, pot deveni motive în crearea unei imagini „închise” a unui actor politic. Astăzi, cu cât publicul deține mai puțină informație despre un actor politic cu atât acesta rămâne mai integru și devine mai serios în activitatea pe care o întreprinde.
II.2 Mesajul politic verbal. Mesajul politic scris
Un amalgam de semnificații cu încărcătură politică, mesajul politic poate fi transmis prin modalități tehnice, verbale, grafice și vizuale. Principalul element predominant al mesajului în regimul totalitar este idiologică regimului, în condițiile în care statul reprezintă mereu subiectul comunicării. În acest context, mesajul politic apare potrivit ideologiei oficiale fiind preponderent unidirecțional. Oamenii reprezintă receptorul și împlinitorul mesajului primit. În acest caz, publicul nu are dreptul la a își exprima opinia, în condițiile în care statul este atotputernic și omniscient.
În regimul democratic, mesajul politic este construit liber, fără nicio restricție, iar drepturile egale le aveau atât cei din stat cât și publicul. G.Thoveron menționa:, campaniile electorale sunt întotdeauna niște vârtejuri devoratoare de păduri transformate în hârtie”.
Presa scrisă rămâne o formă media în care predomină scrisul într-o pondere mult mai ridicată decât imaginea. În presa scrisă, vigoarea devine imperioasă pentru că gândirea este mai mult a explicațiilor decât a seducției, prin imagine, prin timbrul vocii sau prin gest.
Mai mult decât la TV, presa scrisă își păstrează publicul stabil care se poate modifica sau nu cu în contextul unei campanii electorale.
În situații electorale, presa scrisă mai mult decât televiziunea are șansa de a își accentua identitatea de comentator de evenimente sau de evaluator, comentator al evenimentelor, devenind, astfel, un inițiator al dezbaterilor electorale.
G. Thoveron susține că identic mesajului scris în comunicarea electorală poate fi cartea politică ce are o viață scurtă în sensul că tratează o actualitate pasageră. Cu toate acestea, rămâne un aspect important în materialul oamenilor politici.
Vorbirea rapidă ilustrează dorința politicianului de a valorifica timpul pe care îl consideră prea scurt în transformarea mesajului cu orice preț.
Cu toate că prin limbajul simplu, lucrurile ar putea fi mai inteligibile, este preferabil limbajul complicat pentru că îi poate crea celui care îl utilizează o imagine de competență tehnocrată. Astfel, vorbirea complicată formează impresii pozitive puternice motiv pentru care de acest tip de vorbire se profită de cele mai multe ori pentru a ascunde sensurile conținutului.
II.3 Mesajul politic televizat, o formă a goanei după spectacol
Campaniile electorale cuprind, de regulă, două tipuri de mesaje vizuale:
imaginea statică – respectiv panouri sau afișe;
imaginea dinamică – respectiv imaginea televizată.
În opinia lui G. Thoveron, afișul apare în atenția indivizilor fără voia acestora. În scopul de a afla eficacitatea afișului, trebuie să se țină cont de spațiu, mai exact de numărul de panouri acoperite și de timp, mai exact de durata afișării. În genere, afișele electorale încearcă să invadeze mediul. O motivare a acestei afirmații stă în faptul că afișe electorale se găsesc (atunci când este perioada) în multiple locuri populate precum în diverse locuri de așteptare (pentru indivizi, în general sau pentru șoferi) sau pe mijloacele de transport.
Ceea ce contează legat de afișele electorale este că cei care le văd nu au la dispoziție decât câteva secunde pentru a înțelege despre ce e vorba în afiș, mai exact pentru a fi atrași de mesaj, aceasta în condițiile în care pe aceleași perete există și alte afișe în același scop: de a atrage individul pentru a acționa conform mesajului. Asemănător limbajului jurnalistic, cel al afișului, nu presupune nici existența imaginii nici existența textului ca elemente singulare ci o îmbinare a celor două, cu alte cuvinte o „scripto-imagine” ce cuprinde mesajul.
Potrivit lui M. Joly, o tehnică potrivită pentru a înțelege adevărata semnificație a mesajului de pe afiș este aflarea pentru cine a fost făcut.
Pierre Bourdieu afirma că televiziunea care „fuge” după creșterea audienței, își alege, în speță, evenimente caracterizate printr-un grad ridicat de senzațional, de spectaculozitate, ajutând, în acest context, la formarea unei imagini false, în scopul persuadării individului.
Noua comunicare politică a apărut în urma îmbinării televiziunii cu cercetarea (sondajele de opinie) și cu publicitatea. În urmărirea unei campanii, televiziunea reprezintă cel mai utilizat mijloc.
Un om politic își poate face simțită prezența la televizor prin trei tehnici:
prin programele obișnuite – în acest caz, omului politic îi este interzis să atragă publicul emisiunilor în care apare; în acest context, singurul sau avantaj stă în succesul (deja existent) emisiunilor respective.
prin emisiunile vândute candidaților sau partidelor, în care omul politic se exprimă liber, luându-și răspunderea pentru ceea ce afișează; condițiile sunt de a respecta regulile gazdei.
prin emisiuni politice specifice, omul politic folosind din plin resursele limbajului audiovizual, punându-se în slujba publicului, nu în slujba formațiunilor politice.
Emisiunile ale căror protagoniști sunt oameni politici, se doresc a fi obiective, însa, pe de altă parte, se urmărește să fie suficient de spectaculare pentru a atrage atenția publicului. În aceste condiții, omul politic este pus în unele dintre cele mai delicate situații, fiind nevoit să răspundă la întrebări la care trebuie să fie atent cum gestionează situația.
De cele mai multe ori, în urma mesajelor emise care nu sunt pe placul potențialilor alegători (și, totodată, din cauza pregătirii neadecvate în acest sens), oamenii politici pierd în fața alegătorilor. O competiție propriu-zisă stă în cea dintre doi politicieni aflați față în față, sub forma unei „lupte” reale, a unui duel în arena deschisă. Publicul este „juriul”, care numără punctele înscrise fiind deosebit de severi în ceea ce privește conținutul argumentelor acestora.
La fel ca orice alte evenimente, campaniile electorale pot avea consecințe atât negative cât și pozitive, în funcție de acestea, formându-se opinia publică.
G. Bouthol afirma că „nașterea și formarea opiniei publice reprezintă un proces dinamic, angajat în influența și comportamentul politic”.
O condiție necesară în determinarea și definirea conținutului opiniei publice este delimitarea sa de noțiuni apropiate, înrudite în fond.
P. Davison afirma că, nu există o definiție generală a opiniei publice. În ciuda deosebirilor de definire, cercetătorii opiniei publice sunt cel puțin de acord că opinia publică este o corelație de păreri individuale despre o problemă de interes public, ei consemnând și faptul că, de obicei, aceste păreri pot influența comportamentul individual și politica guvernamentală.”
II.4 Influența mesajului politic asupra societății
Opinia publică reprezintă efectul unor atitudini ale publicului față de evenimentele și față de problemele generale. Sub forma unei sistematizări a opiniilor unei colectivități, există două tipuri de opinii contrare:
opiniile sunt distribuite în grup haotic – astfel, fiecare individ reacționează pe cont propriu, independent;
opiniile coincid sau au interese comune.
Prin activitatea sa informativă și de analiză a aspectelor sociale, jurnalistica este un adjuvant în eliminarea neînțelegerilor, influențând gruparea opiniilor individuale, care într-un final, vor conduce la formarea opiniei publice. “Opinia publică însă se formează doar atunci, când există o cantitate de interese suficiente ca să facă minoritatea să accepte opinia majorității. […] Grație potențialului său analitic ea (n.r. mass – media) expune și mobilizează acea sumă de interese, ce ar fi îndeajuns ca să influențeze minoritatea, ca ea să-și abandoneze pozițiile anterioare și să împărtășească punctul de vedere al majorității. Deci mass – media sunt un participanți activi de formare a majorității și a opiniei sale.”
“Publicitatea politică, […] a reușit să extindă expunerea politică a indivizilor la maximum, accesibilitatea și penetrarea fiind mult mai ample, timpul petrecut în fața unor medii de informare în masă depășind timpul de expunere la formele tradiționale de captare a mesajelor politice.” În același context, deformarea realității precum și manipularea imaginilor ca instrumente politice au un grad de eficientă mai ridicat dacă sunt utilizate de un grup neimplicat direct și doar dacă mediul de informare este unul neutru.
“Influența conținutului politic al materialelor publicate în presă prin instrumente de modelare, de încadrare metafore, formulări speciale, expresii colocviale, exemple și descrieri cu putere imagistică, produce stabilirea unor legături și descrieri cu putere imagistică, produce stabilirea unor legături precondiționate în înțelegerea cititorilor, spectatorilor și conduce la influențarea modului de înțelegere a fenomenelor prezentate.”
Hotărârile cu privire la ce reprezintă sau la ce nu reprezintă o știre sau la ce eveniment politic și ce personaj de aceeași natură devin subiecte de știre, depind de un grafic al programelor, astfel:
individualizarea și transferul de informații legate de universul social de la interesul comun la interesul particular al indivizilor;
simplificarea fenomenului până la prezentarea elementelor facil de înțeles;
dramatizarea care conduce la crearea unui caracter spectacular;
contextualizarea prin care este exercitată o presiune permanentă la nivel interpretativ asupra evenimentelor.
Publicitatea politică
Dezvoltarea logisticii mediatice în conținutul procesului politic a determinat proliferarea fenomenului publicității politice, în societatea contemporană, fenomen esențial a acoperirii la nivel mediatic în cadrul campaniilor electorale. Publicitatea politică se atribuie unui anumit gen de propagandă electorală, bazat pe folosirea tehnicilor publicitare în perioada preelectorală.
În societatea de astăzi, publicitatea politică reprezintă un instrument al luptei politice, în contextul în care formațiunile politice se află într-o confruntare intensă în scopul cuceririi puterii.
„Publicitatea politică nu afectează în mod direct activitatea jurnaliștilor, instituțiile de presă vând spațiul său de timp candidaților, partidelor sau organismelor politice, care își plasează aici mesajele lor concepute și elaborate de specialiști proprii”.
În aceste condiții, prin intermediul publicității, un reprezentant politic controlează comunicarea printr-o formă sau alta.
Astăzi, în țările occidentale, ponderea publicațiilor politice reprezintă aproximativ 70 de procente din bugetul unei campanii electorale. Liderii redacțiilor și ai posturilor susțin publicitatea politică din trei motive:
reprezintă o sursă importantă de venituri;
crează o impresie de neutralitate și de echilibru; presa oferă șanse egale liderilor și partidelor care pot plasa mesajele dorite pe suporturi mediatice;
este ușor de programat și de paginat în comparație cu alte evenimente politice care sunt imprevizibile din punct de vedere al duratei.
Publicitatea politică este opusă principiilor mediilor publice, fiind bazată pe analiza lucidă și pe raționalitate. Acest tip de publicitate are un dublu efect:
Reducător – acționează asupra semnificației mesajului, cu alte cuvinte, asupra imaginii omului politic și a concepțiilor sale;
Seducător – acționează asupra cetățeanului, influențându-l.
II.5 Imaginea liderului politic conturată în societate prin mass – media
În mod expres în politică, în conturarea imaginii unei persoane pentru societate, este imposibil ca manipularea să nu fie exercitată într-un mod sau altul. Acest fenomen al manipulării reprezintă acțiunea de a determina (prin modalități de persuasiune care modifică intenționat adevărul creând impresia de hotărâre și de liber arbitru) o persoană sau o colectivitate să raționalizeze și să acționeze, ulterior, într-un mod compatibil cu interesele celui ce a inițiat actul manipulării și nu cu interesele proprii. Cu alte cuvinte, scopul celui ce manipulează este de a subjuga psihic, de a modifica atitudini în direcția dorită de el.
În cartea sa („Pouvoir sur scene”), francezul Georgies Belandier scria despre istoria manipulării prin televiziune că „a arăta nu însemnă a informa și a vedea nu înseamnă a afla”. În televiziune și, de altfel, în întregul univers mass – media, este utilizată arta propagandistică.
Astăzi, televiziunea reprezintă principalul spațiu al concurenților electorali; în timpul dezbaterilor televizate unii candidați “se dau în spectacol”, tocmai pentru a atrage atenția în scopul persuadării pentru îndeplinirea propriilor intenții.
Așadar, din cele menționate mai sus funcțiile comunicării politice în sistemele politice democratice sunt următoarele:
de informare;
de promovare a unor idei;
de propagandă;
de socializare prin răspândirea modelelor atitudinale și a valorilor;
de mobilizare.
II.6 Războiul mediatic și tehnicile de PR contra crizelor de imagine
Sfârșitul celui de-al XX-lea secol este caracteristic apariției războiului mediatic.
Războiul mediatic reprezintă un ansamblu de presiuni psihologice și de tehnici puse în aplicare de lobby-ul internațional, (indivizi și organizații) în scopul atingerii propriilor obiective politice prin intermediul mass – media sub forma unui instrument.
Astăzi, războiul mediatic a devenit un fenomen corelat crizelor din societățile contemporane, atât la nivel politic cât și la nivel economico – politic.
Raportul politică – mass – media a dat naștere unui fenomen întâlnit frecvent, în mod expres, de-a lungul campaniilor electorale – PR –ul „negru”.
Principala tehnologie de bază ale „PR-ului negru” este dezinformarea. Dependența pe care omul o are în ceea ce privește informația zilnică îl face deopotrivă vulnerabil în fața manipulării.
Prin ea însăși, informarea etalează modalități ascunse de pătrundere în mintea umană în ceea ce privește dezinformarea.
„Mesajul informativ este întotdeauna mai mult sau mai puțin deformat de către receptor din neglijență sau prin adausuri inutile, mai ales când receptorul este constituit dintr-o vastă masă umană animată permanent de opinii, judecăți, dorințe și pasiuni. Sensul mesajului se modifică în mare parte în funcție de context, foarte larg în societățile moderne, fiecare individ perceptîndu-l în felul său”.
Grupurile de presiune și, în speță, Guvernele sunt cele care, în principiu, recurg la formele de manipulare a informației, precum minciuna, publicarea parțială a informațiilor în știri și, uneori, fabricarea de falsuri.
Laturi ale dezinformării sunt și zvonul și insinuările calomnioase. Difuzarea zvonurilor are loc către mai multe ținte odată, astfel încât notorietatea zvonului determinată de existența mai multor surse, să conducă la confirmarea sa.
„De fapt, mecanismul propagării zvonurilor răspunde la dorința imediată a individului de a difuza mai departe o informație nouă, abia primită”.
În ceea ce privește insinuările calomnioase, „adesea calomnia este o operațiune în doi timpi: mai întâi se aruncă informația falsă fără a părea că i se acordă atenție, urmând să fie reluată cu referire la prima sa publicare”.
În lucrarea „Istoria dezinformării”, profesorul francez Vladimir Volkoff etalează o serie de procedee eficiente, folosite în activitățile de dezinformare:
Ilustrarea – traversarea de la general la particular sau de la particular la general, trecere prin care se urmărește sublinierea ideii că desfășurarea evenimentelor poate lua o turnură cu accente mai grave;
Negarea faptelor – în această situație se ține cont că publicul nu dispune de timp sau de posibilități pentru a verifica starea reală a lucrurilor;
Părțile inegale – unei situații i se va acorda o notă într-un ziar sau un minut televizat însă meritele vor fi publicate pe o pagină de ziar sau vor fi etalate timp de o oră televizată. Pe de altă parte, se scriu articole mici sau se caută timpi de antenă neprielnici pentru acuzații legate de vina pe care o poartă o formațiune politică sau un politician;
Generalizarea – în acest context se diminuează responsabilitatea unui individ, prin faptul că nu este singurul în această situație;
Inversarea faptelor – susținerea faptului că lucrurile prezentate stau invers: A nu este vinovat, ci tocmai B care acuză;
Camuflajul – o variantă a estompării informației, prin care se scot în evidență detalii secundare, punând în umbră ceea ce de fapt este esențial;
Amestecul între adevăr și minciună – modalitate de acțiune frecvent utilizată în campania electorală;
Schimbarea circumstanțelor – conjuncturile sunt etalate ca fiind opuse celor declarate în primă instanță.
PR-ul politic presupune elaborarea tehnologiilor în ceea ce privește formarea staff-urilor electorale și, totodată, elaborarea mesajelor publicitare.
Cu alte cuvinte, PR-ul politic reprezintă un management comunicațional, un tip de organizare a procesului comunicațional în masă.
În ultimele decenii, nicio campanie electorală nu a avut loc fără aplicarea “PR-ului negru” care a creat imaginea negativă a concurentului electoral.
“PR-ul negru” reprezintă tehnologiile electorale „neortodoxe” care sunt utilizate de către concurenții politici. Scopul utilizării PR-ului negru este de a demoraliza contracandidatul și de a crea o imagine negativă a acestuia pe care să o perceapă electoratul.
În prezent, cele mai utilizate tehnologii ale “PR-ului negru” sunt:
„scurgerea de informații” – se petrece, de cele mai multe ori, în ultima săptămână a competiției electorale și are scopul de a compromite principalul personaj al campaniei electorale;
„schimbarea săgeții indicatoare” – scoaterea la înaintare a unui alt personaj pentru mesajele critice pentru a îl proteja pe cel responsabil de scandalurile mediatice;
„partizanatul” – presupune respingerea zvonurilor prin lansarea altora;
„porțile verzi” – presupune situația în care electoratul este pus în fața unei dileme: ori votează pentru concurent ori pentru contracandidatul „compromis”;
„clonarea” – lansarea în cursă a unor dublori cu scopul de a deruta electoratul și de a reduce numărul de votanți;
„altoirea” – se pune accent pe anticiparea mesajelor critice din partea contracandidaților în scopul de a le „captura”;
„contuzia informațională” – surprinde lansarea de promisiuni fără acoperire despre care concurenții uită imediat după întâlnirile cu alegătorii.
Practicarea tehnologiilor de “PR negru” se identifică într-o expresie a dispoziției de manipulare a opiniei publice. “Fenomenul manipulării persistă și în societățile democratice, iar competițiile electorale, spre regret, includ pe agenda politică și această tehnologie reprobabilă”.
CAP. III Presa de televiziune, creatoarea unei societăți a spectacolului
III.1 Spectacularizarea informației prin publicitatea televizată
Principalele forme ale publicității sunt:
Inforeclamele – echivalentul unor reclame TV sub forma unor « emisiuni » de 30 de minute care fac publicitate anumitor produse;
Spotul publicitar – este un scurt mesaj publicitar audiovizual. Durata uzuală se situează între limita minimă de 3-5 secunde și până la două – trei minute;
Product placement – implică apariția unui produs cu toate caracteristicile sale – logotip, marcă – în cadrul unui film, sau unei emisiuni;
Clipul publicitar – reprezintă un film televizat video scurt, comercial, evidențiat printr-o ilustrație muzicală;
Publicitatea statică – identificată prin anunțurile din locurile în care se filmează, cum ar fi stadioanele.
Alte forme de publicitate televizată sunt:
Reportajele cu caracter publicitar;
Programele sponsorizate de diverse companii.
Schimbarea naturii mass – media este una rapidă dar cea mai evidentă este în televiziune.
Pentru a ajunge la realizarea obiectivelor specifice, anunțătorul desfășoară demersurile promoționale sub forma unor impulsuri, atât asupra publicului țintă cât și asupra obiectului promovării.
Primul pas în conceperea unei campanii de publicitate TV, constă în stabilirea obiectivelor publicității, clasificate după scopul campaniei în:
Campanii de informare;
Campanii de reamintire;
Campanii de persuasiune.
Următoarea etapă constă în crearea mesajului. Această etapă reprezintă centrul procesului de comunicare. Omul de marketing trebuie să cerceteze și să segmenteze piața potențială în așa fel încât să creeze mesaje relevante și eficace pentru consumator, indiferent că se mizează pe latura emoțională sau pe cea rațională a mesajului.
În cel din urmă stadiu, consumatorul este cel care dă atenție mesajului la timpul potrivit, care va analiza eficiența acestuia și, în final, va decide dacă îl va accepta sau nu – în genere, dacă îl va achiziționa sau nu (eficiența percepută = acțiune de achiziționare).
În contextul abordat, analiza SWOT a adoptării publicității TV constă în următoarele:
Puncte Tari:
Impactul puternic asupra audienței țintă;
« Colaborarea » sunet – imagine care oferă flexibilitate creativă;
Capacitatea de a avea o acoperire ridicată a audienței țintă.
Puncte Slabe:
Costurile mari pe care utilizarea televiziunii le presupune în scopul etalării mesajelor publicitare;
Saturația determinată de mesaje publicitare ce conduce la scăderea gradul relevanței publicității pentru individ;
Lipsa de control a eficienței acțiunilor – nimeni nu poate măsura gradul de eficiența pe care l-a avut acțiunea respectivă: câți indivizi au cumpărat produsul, câte persoane au văzut mesajul publicitar, s.a.
Oportunități:
Posibilitatea “product placement-ului” – concept american prin care produsele pot fi plasate în emisiuni sau în filme;
Lejeritatea condițiilor impuse de Consiliul Național al Audiovizualului în ceea ce privește difuzarea publicității, în sensul minimizării intervalului dintre calupuri de la 45 de minute la 30 de minute (aceasta doar în ceea ce privește reclamele difuzate în cadrul filmelor).
Amenințări:
Rigiditatea sancțiunilor și a contravențiilor aplicabile în condițiile nerespectării prevederilor legale ale Consiliului Național al Audiovizualului;
Riscul raportat la celelalte laturi ale mixului promoțional – din cauza costurilor mari, publicitatea clasică nu se mai pretează organizațiilor care se ocupă de acest domeniu pentru că s-au dezvoltat tot mai mult instrumente de comunicare precum marketing-ul direct sau relațiile publice.
CAP. IV Studiu de caz – Mesajul publicitar, creator de spectaculozitate în mass – media
În ultimul deceniu, publicitatea a devenit unul din cele mai atrăgătoare fenomene ale vieții moderne. Economia de piață nu poate, astăzi, să funcționeze fără reclamă. Receptarea publicității de pe panourile stradale sau din reviste a convins publicul că publicitatea este o componentă reprezentativă a culturii de masă.
Astăzi oricine poate aprecia o reclamă ca fiind « frumoasă », « bună » sau « proastă », oricine poate analiza și descoperi calități sau defecte reclamelor, se ironizează, se laudă și se și citează în diverse împrejurări. Publicitatea a devenit un fapt de cultură iar aceasta se identifică și în emisiunea Apropo TV care tratează tot cultura publicitară.
Cu toate că trăsăturile reclamelor sunt de ordin efemer, efectele pe care acestea le au sunt durabile și utile construirii valorilor culturale și reflectării asupra acestora.
Sub identitatea fenomenului social, publicitatea propune indivizilor noi moduri de viață prin diversitatea alegerilor pe care le pot face. Altfel, publicitatea conduce la resentimente și la frustrări în cazul celor care nu au posibilitatea de achiziționare a produselor pentru care se face reclamă, situații ce conduc la conflicte sociale.
“Culorile și mișcarea, sunetele și imaginile, apelul la simboluri, referirile la motive culturale specifice și inocularea elementelor umoristice sunt instrumente utilizate de creatorii de spoturi publicitare, în nenumărate combinații, pentru a ne convinge de calitatea superioară a produselor și serviciilor promovate”.
Raportarea publicității la diversitatea culturilor inspiră credibilitate. Au existat, odată cu trecerea și evoluția în timp, multiple apelări din partea reprezentanților publicitari la această strategie. Dintre acestea, se vor trece în revistă următoarele:
Ciocolata ROM – motivul românesc al susținerii acestui produs, era evidențiat prin Imnul României Socialiste, în reclamă pentru ciocolată (reclama existentă pe piața românească și în vremea comunismului iar astăzi reinventată);
Vopseaua SAVANA – care, conform reclamei, rezistă unei turme de elefanți în savană. În această situație, stilul tehnic este îmbinat cu explicațiile pe care să le înțeleagă toți, indiferent de clasa socială din care fac parte. Modalitatea « științific versus popular » acoperă universul tuturor consumatorilor – a celor care au nevoie să cunoască efectele produsului. Scopul informativ, în acest sens, a rămas în umbra strategiilor de convingere (aceasta de când publicitatea a încercat să atingă nivelul de artă prin ingeniozitatea creațiilor sale);
Berea CARAIMAN – face referire la implicații și legături umane conturate printr-o conversație distractivă la un pahar de bere;
UPC (telefon, televiziune, internet) – readuc atmosfera evului mediu cu ajutorul unui laptop;
Berea TIMIȘOREANA și Berea BESSER – produse ale căror reclame apelează la tradițiile celor mai vechi timpuri;
Cafeaua DON CAFE – reprezentată printr-o reclamă prin care se face apel la spațiul italian, cu ajutorul unor personaje specifice culturii respective (care prepară și beau multă cafea de calitate);
NAPOLACT – a introdus iaurtul cu dulceață de nuci, „ca odinioară”. Prin această inițiativă s-a apelat la bucuriile copilăriei, atunci când cineva mai în vârstă din familie pregătea specialități tradiționale.
Recomandările pe care experții în domeniu sau prezentatorii TV le oferă publicului se identifică sub forma discursurilor retorice, gândite în scopul de a evidenția cel mai calitativ brand, precum și pentru a îi exagera specificitățile și a îi ascunde posibilele defecte (chiar dacă ei înșiși sunt conștienți că niciun produs nu e atât de perfect după cum li se impune să susțină).
Această tehnică poartă numele de manipulare prin prezentări retorice supra – evaluate. Terminologia științifică este aplicată în reclame tot în scopul de a oferi credibilitate. Reclame în care se regăsește această tehnică sunt considerate următoarele:
Unele branduri recurg la simulări pe calculator a proceselor care se petrec odată cu folosirea respectivelor produse:
Danone – produs ce împiedică prin intermediul aportului de vitamine, afectarea oaselor – este ilustrată situația conform căreia vitaminele luptă cu agenții distructivi învingându-i;
Loreal – Revitalift cu vitamina C – simulează imaginea îndepărtării ridurilor;
Colgate Total Advanced Clean – simulează imaginea acoperirii dinților cu un strat protector atunci când este utilizată pasta de dinți;
Bonux – în această situație este etalat noul ingredient „M-Zim 5” care încearcă să convingă că acesta este detergentul care trebuie cumpărat, reprezentând „soluția puternică împotriva petelor”;
Opel – a asaltat publicul cu multitudinea de facilități tehnice dând impresia că le face pe toate.
Strategie persuasivă poate fi considerate și presărarea mesajului publicitar cu elemente de umor. Ce se urmărește prin această strategie este crearea unei bune dispoziții și, în acest mod, întipărirea în memoria publicului a serviciului și, implicit, a produsului promovat. Din această categorie fac parte reclame precum:
Prăjitura MĂGURA – prin sloganul „Blat foarte pufos, cremă fină și ciocolată delicioasă”;
Băutură carbogazoasă COCA COLA – reclama constă în imaginea a doi tineri care se distrează într-o sală de lectură, care își desenează pe brațe gheața, sticla și paharul, utile savurării băuturii răcoritoare și care, ulterior, le beau;
OMV – reclama constă în imaginea unui șofer aflat într-un magazin care observă că la cumpărarea a încă unui produs, afară, în benzinărie se construiește mașina sa cadou. Mașina este finalizată în momentul în care personajul cumpără o jucărie de plus pe care mai apoi o va pune pe scaunul din dreapta șoferului, sub identitatea de partener;
Prin UNIQA este promovată simplitatea: „Credem în soluții simple”. Reclama utilizată constă în imaginea subalternilor, care, plictisiți de ședința în care se aflau, proiectează lasere pe spatele șefului întors;
În reclamă BILLA imaginea constă în selectarea produselor care așteaptă să intre pe rafturile magazinului, la intrarea în magazin: un bodyguard sever alungă carnea, care este “prea grasă” pentru a își atinge vârful picioarelor;
Berea GOLDEN BRÂU – ilustrează o reclamă prin care subalternul glumeț gesticulează expresiv în fața șefului dictator. Subalternul joacă rolul omului din umbră;
Berea BERGENBIER – considerate a fi inventată pentru oamenii din umbră, „pentru cei care fac treaba să meargă”.
O altă strategie publicitară este manipularea prin aranjamente verbale. O reclamă relevant, în acest sens, este cea a înghețatei Big Milk (Algida), al cărei slogan este „pufoasă, cremoasă, delicioasă”.
Asemănător exemplului de mai sus, pentru caracterizarea scurtă în trei cuvinte a produsului trebuie optat astfel încât, reclama/sloganul să evidențieze tot ce e mai atractiv și tot ce e mai bun pentru consumator.
O altă tehnică, răspândită în reclamele televizate este manipularea prin sugestie. Aceasta se regăsește în reclame precum:
COREGA – sub pretextul informării, reclama la crema pentru proteze lansează o simplă întrebare: „Ați aflat de cremă pentru proteze?” Cu toate că unul din scopurile primordiale ale mesajului publicitar este informarea, persuasiunea reiese prin prisma acestei reclame pentru ca mesajul ascuns care se dorește a fi înțeles este acela că “trebuie să știi de ea și o vei cumpăra fără îndoială”. În acest context, persuadarea și informarea sunt două concepte interdependente;
BAKE ROLLS – reclamă acestui produs spune că este consumat de „oricine, oriunde, oricând, oricum”: în fața televizorului, la serviciu, etc. În această situație este vorba despre puterea sugestiei pentru că, realistic considerând, este imposibil ca toți să îl consume în orice loc, la orice oră, prin oricare mod;
Aceeași putere a sugestiei se aplică și în cazul AMIGO – reclama spune că „într-o clipă puteți descoperi pasiunea, vă puteți elibera, puteți cuceri lumea. Într-o clipă puteți să vă preparați cafeaua perfectă: AMIGO, excelentă cafea instant braziliană”.
Obiectivele reclamelor TV impun acestora anumite specificități, referitoare la limbajul non – verbal, la culoare și la mesajele verbale. Psihologia publicitară are consecințe asupra raționamentului și asupra algoritmului de creare a treizeci de secunde de poveste convingătoare.
Un alt exemplu, cafeaua JAKOBS KRÖNUNG, dăruiește publicului „Puterea alintaromei”.
În ultimii ani au fost utilizate o serie de simboluri în scopul de a face reclamă unor produse sau unor servicii:
RAFFAELLO împrumută simbolul paradisului prin dominanța albului de pe ecranele telespectatorului;
Paradisul – POIANA a venit cu același concept al paradisului oferit unui băiețel ce consumă ciocolată. Acesta se identifică într-un simbol al perfecțiunii, al promisiunilor prin care este indusă dorința de încercare a produsului;
Apa – DORNA – ilustrează „stările apei” – zăpadă, transpirație sau ploaie precum și a „acțiunilor acesteia”: a ninge, a spumega, a se evapora, a picura, a transpira sau a șiroi. Este sugerată puritatea apei prin sloganul „Ești ceea ce bei”. În altă ordine de idei, reclama readuce publicul telespectator la începuturi atunci când au fost descoperite abilitățile regenerative ale apei curate;
În spotul brandului WHIRLPOOL, puterea cascadei scoate în evidență puterea mașinii de spălat;
Cerul – înghețata DELTA ilustrează dinamismul galactic de natură științifico – fantastică. În acest context, se încearcă transferarea acestui simbol al puterii spre produs, cu toate că există imagini haotice din imagini și din mesaj.
Atât nivelul de comunicare verbală cât și cel de comunicare non – verbală sunt adjuvanți în crearea spoturilor publicitare spre a induce în subconștientul individului povești nostime dar și personaje de încredere în așa fel încât să provoace acțiunea de a achiziționa. La nivel creativ, designerii manipulează elemente precum elementele de umor, precum culoarea, precum simbolurile, precum sunetul sau imaginea.
Reclama Rompetrol în raport cu reclama British Petroleum (BP)
Compania românească de produse petroliere Rompetrol, a inițiat, la un moment dat, o campanie de schimbare a identității lansând o nouă gamă de produse, în urma căreia a apărut o nouă marcă Rompetrol, campania de comunicare desfășurându-se sub această imagine. Logo-ul companiei se identifică într-o floare cu mai multe culori.
Pe de altă parte, compania de produse petroliere British Petroleum Amoco Plc (BP), are o activitate sub egida unui logo identic, reprezentat tot de o floare.
Pentru a ieși în evidență sub forma noii identități, Rompetrol a optat pentru un logo prin care este evidentă stilizarea Crăiței, o floare veselă. Forma florii este construită riguros din punct de vedere geometric, sub o formă circulară formată din 12 cercuri intersectate pe linia lor mediană. Aceasta construcție este tipică realizării elementelor de tip solar.
Întotdeauna există diferențe între vechiul brand și noul brand. Comunicarea, viziunea și inovația sunt trei elemente primordiale în crearea noului brand. Atunci când are loc o nouă strategie de brand cel mai mult timp ocupă acțiunile grafice care fac apreciabile și clare mesajele noilor branduri.
Prin cromática pe care au ales-o, reprezentanții British Petroleum, au dorit că percepția să fie uneia a unei companii „environmental friendly”.
De partea cealaltă, culorile alese de Rompetrol sunt caracteristice astrului ceresc, sunt calde. Alăturate sloganului “Energie vie” crează o armonie care redă o imagine coerentă și solidă.
Reclama Europa FM
O reclamă românească, reprezentativă la nivelul mesajului transmis, este și cea a postului de radio Europa FM.
Sloganul postului, “Un radio de milioane de români” evidențiază în mod expres publicul – țintă care se are în vedere. Originalitatea sloganului constă în “de milioane” care conduce la ideea de excepțional.
Alăturarea termenilor, “Europa” și “români” rămâne în mintea receptorilor dat fiind contextul cultural al României.
Titlul reclamei captează atenția prin faptul că folosește o exclamație ce aparține stilului direct al vorbirii. Componenta afectivă este puternică în acest stil al oralității, care se caracterizează printr-o lejeritate a expresiei și prin abaterea de la normele limbii române standard. Titlul se continuă într-o manieră logică: Atât de adevărat, că te atinge direct. Corelativul că aparține, de asemenea, limbii vorbite, fiind echivalentul literarului încât. Utilizarea persoanei a doua, singular, fie pronominală, fie verbală, consolidează exprimarea directă, care îl apropie pe emițător de receptor. Din punct de vedere morfologic, în prima parte a subtitlului avem de-a face cu un verb la modul indicativ, care exprimă o acțiune reală, în timp ce în a doua parte, condiționalul – optativ ai vrea sugerează o acțiune ireală, dublată de sensul marcatorului discursiv poate.
Legat de cromatica logo-ului, acesta este un roșu puternic, ce incită la dinamism, culoarea curajului și a iubirii.
Reclama L′Oreal Revitalift
La un moment dat, o reclamă L'Oreal a fost interzisă din motivul că etala o imagine vizibil modificată a unei actrițe. Respectiva reclamă pentru produsul L'Oreal Revitalift Repair 10 a fost oprită de pe piață de Autoritatea pentru Standarde în Publicitate după ce protagonista reclamei a apărut complet schimbată față de realitate.
„Suntem de părere că imaginea a fost modificată în așa fel încât aspectul feței a fost schimbat în mod considerabil. Concluzionăm că imaginea din reclamă exagerează performanța produsului”.
Prin această campanie, L'Oreal sugera că produsul Revitalift Repair 10 transformă pielea în una mai suplă și mai fermă. Cu toate că nu a constestat acest aspect, ASP nu a fost de acord cu schimbarea imaginii unei persoane publice în scopul de a convinge publicul să cumpere produsul.
În ciuda faptului că L’Oreal a recunoscut că imaginea actriței a fost schimbată într-o mare măsură, s-a apărat contra acuzelor de manipulare.
Conform L’Oreal, „Reclama a căutat să o reprezinte pe actriță cât mai favorabil posibil. Ea a fost aranjată de un profesionist în make-up, apoi pozată de un fotograf profesionist într-un studio. A fost utilizată din plin lumina în realizarea fotografiei, pentru a reduce imperfecțiunile”.
Influențare și incitare prin publicitate
Conform celor de la Samsung, singur cale pentru ca publicul să se bucure de experiența 3D atunci când nu se află într-un cinematograf este televizorul LED Samsung cu tehnologie 3D care oferă o experiență vizuală captivantă prin transformarea conținutului în imagini explozive. Conform creatorilor, imaginile sunt bogate în culoare, cu o calitate sub identitatea unui rival al spațiului cinematografic, dar în confortul casei personale. Totodată, această inovație a brandului Samsung a făcut posibilă convertirea jocurilor și a filmelor din 2D în 3D.
Reclama oficială pe care producătorii au etalat-o a reușit să descrie în cel mai spectacular mod experiența 3D oferită pentru întâia oară de un televizor LED.
Reprezentanții Starbucks au susținut că “pentru a rămâne competitive pe piață, brandurile trebuie să investească în rețelele sociale întrucât interacțiunea cu clienții le va menține imaginea și credibilitatea pe piață”.
Aqua Carpatica a fost primul și singurul brand românesc de până acum, care, într-o reclamă televizată a adus în discuție problema nitraților, conturând, în acest mod, importanța apei pure pentru organism și focusandu-se pe segmentul consumatorilor care au grijă de propria sănătate.
În toamna anului 2010 brandul a adus în atenția spectatorilor primul sub egida sloganului „cea mai pură apă minerală carbogazoasă din lume”, care a stârnit reacții, creând controverse în rândul celorlalți producători de apă minerală.
Cu toate acestea, mesajul a fost bine definit, prin intermediul acestuia stabilindu-se și poziția brandului în comparație cu celelalte mărci, prin instaurarea ideii de puritate, în acest context.
Spotul pentru apă minerală plată a fost modificat la sugestia Consiliului Național al Audiovizualului care a susținut că „în cazul spotului de apă minerală plată AQUA Carpatica, am acceptat sugestia de a face o mică precizare în spot, în spiritul recomandărilor CNA pentru a nu mai exista interpretări. Astfel, am acceptat să precizăm că este vorba de «copii mici» în loc de «copii», deși întreaga construcție vizuală și conceptuală are în prim plan copii de vârstă mică”.
CONCLUZII
În societatea de masă, indivizii se raportează la informații, prin prisma intensității intereselor lor și prin prisma orientării intereselor lor, pe de altă parte. În condițiile în care importanța și controversalitatea informației stimulează dezbaterile, în egală măsură indivizii dezvoltă un mod comun de evaluare, astfel delimitându-se publicul specific și exprimându-se opinia publică.
Opinia publică reprezintă o tehnică de autoreglare a societății care crează posibilitatea ca societatea sau publicul să dețină controlul social al individului. În societate, fundamentul acțiunilor umane îl reprezintă hotărârile indivizilor.
Sub formă psiho – sociologica, bazată pe informație, opinia publică este dependentă de informație și exploatată în mod expres de mediile politice.
Conflictul de interese, în ceea ce privește jurnalistul, reprezintă o contradicție între responsabilitatea profesională a acestuia și interesele sale extraprofesionale, care, în genere, conduc la manipularea opiniei publice și la dezinformare, încălcând principala datorie a jurnalistului, aceea de a etala adevărul.
Astfel, un jurnalist nu trebuie să sprijine nici o situație politică, întrucât consecințele acestei părtiniri se pot reflecta în informațiile oferite publicului.
Este primordială pentru un jurnalist relatarea de la fața locului pentru că îi aduce un plus de credibilitate dar chiar și în aceste conjuncturi, obiectivitatea ziariștilor este îndoielnică întrucât se consideră că selectarea informațiilor nu este una utilizată într-adevăr pentru informarea propriu-zisă a publicului și că nu sunt selectate detaliile realmente relevante pentru material. În același context se încadrează și ziariștii politici care au deplasări gratuite în timpul campaniilor alături de candidații cărora trebuie să le crească notorietatea.
Onestitatea și orientarea după conceptul că informarea publicului reprezintă o profesie și nu o modalitate prin care sunt obținute alte foloase, trebuie să fie primordiale în activitatea unui jurnalist. Adevărul este o valoare deosebit de importantă și apreciată care trebuie respectată în etalarea unui subiect, care se regăsește în Codul Etic al Jurnaliștilor Români, Cod adoptat de membrii Clubului Român de Presă, ce supraveghează respectarea decalogului etic.
În ceea ce privește publicitatea, aceasta este o modalitate și, totodată, un proces de informare nepersonală, rentabil, cu ajutorul unor mesaje promoționale clasice care ajung la auditoriul țintit prin mijloacele de comunicare de largă circulație.
Elementele de superioritate ale publicității se identifică în abilitatea sa de a oferi semnificații sau în cea de a genera emoții.
Considerată una dintre cele mai relevante tehnologii ale comunicării, televiziunea reprezintă tehnica primordială de informare în masă, la nivel global.
Viața în societatea de astăzi este invadată de o diversitate de mesaje pentru luarea hotărârilor sau de o mulțime de oportunități pentru a alege. Orice moment de repaos este considerat de omul de marketing ca o șansă de întrerupere și de solicitare a atenției. Dificultatea constă în dorința individului de a mai primi mesaje publicitare.
Deoarece consumatorul vine în contact zilnic cu sute de mesaje publicitare, este imperioasă o comunicare creativă, o optare potrivită pentru moment și plasarea potrivită în mass – media a mesajelor în scopul de a face ca publicitatea să devină impunătoare.
Cu privire la politicieni, mass – media au un grad de importanță ridicat, cu toate că presa a devenit pentru aceștia un produs obișnuit, asemănător vizitelor întreprinse printre alegători în timpul campaniei electorale. Tot în aceasta perioadă, mare parte din presă devine „câinele de pază al politicianului care o plătește”. Și aceasta pentru că presa este ori dependentă din punct de vedere economic ori politic.
În cadrul campaniei electorale se apelează la metoda “împroșcării cu noroi”, între candidați. Cea mai eficientă și mai rapidă cale prin care se poate etala un astfel de proces este televiziunea.
În scopul de a câștiga credibilitatea electoratului, de cele mai multe ori, actorii politici folosesc drept pildă, problemelor sociale. În acest context, mass – media reprezintă ajutorul lor pentru că le promovează interesele.
Din menționările anterioare, rezultă că mesajele creative au un grad de importanță mai mare pentru succesul campaniilor de publicitate decât sumele de bani investite. Indiferent cât buget este utilizat, activitatea poate fi de succes dacă reclamele atrag atenția și comunică în mod inteligibil mesajele. Prin urmare, banii trebuie investiți în dezvoltarea mesajelor publicitare cu un grad ridicat de eficiență.
Un consumator ordinar are de făcut alegeri între multitudini de publicații. Acest amalgam al publicațiilor crează dificultăți însuși sponsorilor din cauza prețurilor ridicate ale publicității. Pentru că există o multitudine de mesaje care necesită recepționate și care trebuie să atragă atenția (sub egida slabei probabilități ca mesajul să rămână întipărit pentru o perioadă îndelungată de timp), specialiștii în publicitate sunt nevoiți să creeze mesaje unice, care să acapareze atenția audienței și care, totodată, să o determine să răspundă prin formarea unei noi percepții sau prin abordarea unor noi comportamente.
Oamenii au înclinații spre spoturile publicitare ale căror produse le conturează o atitudine favorabilă. În acest context, simularea constă în curiozitate, care este un factor de selectivitate a expunerii. În această conjunctură, straniul și inovația atrag.
Omul se caracterizează printr-o tendința înnăscută de căutare a informațiilor care îi susțin opiniile și care le evită pe cele care le contrazic. Astfel, omul optează pentru mesajele la care este expus în condițiile în care aceste mesaje sunt în acord cu atitudinile și cu opiniile sale.
Mesajul care este transmis trebuie să fie plin de satisfacții pentru consumatori, bine proiectat și plin de fantezie. Pentru atingerea acestor obiective este nevoie de spirit novator și de imaginație. În felul acesta, strategia are un rol relevant în ceea ce privește succesul publicității.
Impactul pe care un mesaj îl produce, depinde pe lângă de ce se spune și de manierele în care se spune. Semnificația cuvântului este una dublă: pe de o parte, ajută la descoperirea adevărului însă, pe de altă parte, la ascunderea acestuia. Funcțiile cuvântului sunt complexe, sensul lui este unul conceptual, iar conținutul cuvântului are o valoare sugestivă și o semnificație logică.
BIBLIOGRAFIE
Anderson, Benedict, “L’imaginer național”, London, 1983
Anghel, Petre, “Stiluri și metode de comunicare”, Editura Aramis, București, 2003
Banciu, Simion, “Presa: câne de pază al democrației”, Contribuția presei, Licorna, 1998
Beciu, Camelia, „Politica discursivă” (practici politice într-o campanie electorală), Iași 2000
Bernais, Edward, “Cristalizarea opiniei publice”, Editura Comunicare.ro, București, 2003
Blumer, “J.L. Democracy and the MM”, 1990
Bondrea, A., “Sociologia opiniei publice și mass – media”, București, 1997
Boia, Lucian, “Două secole de mitologie națională”, București, Humanitas, 1999
Boia, Lucian, “Istorie și mit în conștiința românească”, București, Humanitas, 2000
Boia, Lucian, “Miturile comunismului românesc”, București, Ed. Univ. Din București, 1995
Boia, Lucian, “Pentru o istorie a imaginarului”, București, Humanitas, 2000
Cassirer, Ernest, « Le mythe de l’Etat », Gallimard, 1993
Cathala, Henri – Pierre, „Epoca dezinformării”, Editura Militară, București, 1991, p.10
Chelcea, Septimiu, “Opinia publică – cum gândesc masele despre ce și cum vor elitele?”, Editura Economică, București, 2002
Coman, Mihai, “Introducere în sistemul mass – media”, Iași, 1999
Cătălin, Zamfir, « Dicționar de sociologie », București, 1998
De ce nu au avut loc alegerile de duminică?, Săptămânalul “Timpul”, 26 iulie 2005, nr. 253
DeFleur, Melvin L., Ball – Rokeach, Sandra, “Teorii ale comunicării de masă”, Editura Polirom, București, 1999
Dicționar explicativ al limbii române, București, Univers encyclopedic, 1996
Dicționar de psihologie socială, București, Ed. Științifică și enciclopedică, 1981
Dinu, M., “Comunicarea”, București, Ed. Științifică, 1997
Dobre, Costinel, “Publicitatea și promovarea vânzărilor”, Editura Mirton, București, 2006
Doise, W., Deschamps, J., « Psihologie socială experimentală », Iași, Polirom, 1999
Drăgan, I., “Paradigme ale comunicării de masă”, București, Casa de editură și presă “Șansa”, 1996
Durand, Gilbert, “Figuri mitice și chipuri ale operei”, București, Nemira, 1998
Durang, Gilbert, “Structurile antropologice ale imaginarului”, București, Univers, 1977
Drăgan I., Beciu C., Marinescu V., „Construcția simbolică a câmpului electoral”, Institutul European pentru Cooperare Cultural – Științifică, București, 1998
Eliade, Mircea, “Aspecte ale mitului”, București, Editura Univers, 1978
Escarfit, R, “De la sociologia culturii la teoria comunicării”, București, Ed. Științifică și enciclopedică, 1980
Ficeac, Bogdan, „Tehnici de manipulare”, București, 1996
Gerrsth, J., “La communication politique”, Paris, 1992
Giovani, G., “De la silex la siliciu. Istoria mijloacelor de comunicare în masă”, București, Ed. Tehnică, 1989
Gross, Peter, “Mass media și democrația în țările Europei de Est”, Iași, Polirom, 2004
Gurfinkiel, M., „Testamentul lui Ariel Sharon”, București, editura „Pro Editură și Tipografie”
Iliescu, Dragoș, Petre, Dan, “Psihologia consumatorului”, Editura Comunicare.ro, București, 2004
Joly, M., “Analiza imaginii”, București, 1998
Kane, John, “Mass – media și democrația”, Iași, 2000
Kernbach, Victor, “Mit. Mitogeneză. Mitosferă”, București, Ed. Casa Școalelor, 1995
Levi – Strauss, Claude, “Antropologia structurală”, București, Ed. Politică, 1978
Lull, James, “Mass – media, comunicare, cultură”, Oradea, 1999
Malcoci, L., “Activitatea socială a tineretului și mijloacele de comunicare în masă”, USM, 1993
Muraru, Ioan, „Drept constituțional și instituții politice”, vol. II, București, 1993
Newsom, Doug, Carrell, Bob, “Redactarea materialelor de relații publice”, Editura Polirom, Iași, 2004
Novac, A., “Sondarea opiniei publice”, București, Ed. Studențească, 1996
Petrescu, Daciana Crina, “Creativitate și investigare în publicitate”, Editura Carpatică, Cluj-Napoca, 2002
Pipidi, Andrei, “Despre statui și morminte”, Iași, Polirom, 2000
Popă, Dorin, “Comunicare și publicitate”, Editura Tritonic, București, 2005
Popescu, Ioana Cecilia, “Comunicarea în Marketing”, ediția a II-a, Editura Uranus, București, 2003
Randall, D., “Jurnalistul universal”, Iași, Polorom, 1998
Restia, A., “Politologia informațională”, București, 1997
Revista Obiectiv AV, nr. 01/2006
Revista VIP Magazin, anul 2004
Rezler, Andre, « Mythe politiques modernes », Paris, 1981
Sartori, Giovanni, “Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune și post-gândirea”, Editura Humanitas, București, 2005
Stan, Constantin, “Libertate supravegheată. Tehnici de redactare”, Editura Fundației Meridian, Craiova, 2000
Stoicu, Andrei, “Comunicarea politică: cum se vând idei și oameni”, Iași, 1999
Șerbanică, Daniel, Brătfălean, Nina, “Relațiile publice”, Editura Gruber, București, 2003
Thoveron, G., “Comunicarea politică azi”, București, Ed. Antet., 1995
Tudor, Hery, “Political myth”, London, Macmillan, 1972
Ungureanu, Traian, „Războiul timpurilor: declin occidental și asediu islamic”, București, Humanitas, 2006
Vegheș Ruff, Iulian, Grigore, Bogdan, “Relații publice și publicitate online”, Editura Polirom, București, 2003
Viezuină, Vasile, “Publicitatea și reclama”, Tribuna Economică, v. 17, nr. 44, București, 2006
Vocea civică, Vol. 4, nr. 2 (17), 1998, Importanța campaniilor electorale
Vocea civică”, Vol. I, nr. 1 (16), 1998, Importanța alegerilor pentru democrație
Zamfir, Cătălin, Vlăsceanu, Lazăr (coord.), “Dicționar de sociologie”, Editura Babei, București, 1993
Articole online
www.markmedia.ro (autor Claudiu Săftoiu, consilier al președintelui României)
www.cotidianul.ro
www.antena3.ro
http://www.ajs.ro/files/cod.pdf, site accesat la data de 30 martie, 2015;
http://www.hotnews.ro/, site accesat la data de 25 martie, 2015;
http://www.business24.ro, site accesat la data de 25 martie, 2015;
http://mashable.com/ site accesat la data de 24 martie, 2015;
http://blog.avstore.ro/, site accesat la data de 24 martie, 2015;
http://www.oligarh.md/archives/22141, site accesat la data de 24 martie, 2012
BIBLIOGRAFIE
Anderson, Benedict, “L’imaginer național”, London, 1983
Anghel, Petre, “Stiluri și metode de comunicare”, Editura Aramis, București, 2003
Banciu, Simion, “Presa: câne de pază al democrației”, Contribuția presei, Licorna, 1998
Beciu, Camelia, „Politica discursivă” (practici politice într-o campanie electorală), Iași 2000
Bernais, Edward, “Cristalizarea opiniei publice”, Editura Comunicare.ro, București, 2003
Blumer, “J.L. Democracy and the MM”, 1990
Bondrea, A., “Sociologia opiniei publice și mass – media”, București, 1997
Boia, Lucian, “Două secole de mitologie națională”, București, Humanitas, 1999
Boia, Lucian, “Istorie și mit în conștiința românească”, București, Humanitas, 2000
Boia, Lucian, “Miturile comunismului românesc”, București, Ed. Univ. Din București, 1995
Boia, Lucian, “Pentru o istorie a imaginarului”, București, Humanitas, 2000
Cassirer, Ernest, « Le mythe de l’Etat », Gallimard, 1993
Cathala, Henri – Pierre, „Epoca dezinformării”, Editura Militară, București, 1991, p.10
Chelcea, Septimiu, “Opinia publică – cum gândesc masele despre ce și cum vor elitele?”, Editura Economică, București, 2002
Coman, Mihai, “Introducere în sistemul mass – media”, Iași, 1999
Cătălin, Zamfir, « Dicționar de sociologie », București, 1998
De ce nu au avut loc alegerile de duminică?, Săptămânalul “Timpul”, 26 iulie 2005, nr. 253
DeFleur, Melvin L., Ball – Rokeach, Sandra, “Teorii ale comunicării de masă”, Editura Polirom, București, 1999
Dicționar explicativ al limbii române, București, Univers encyclopedic, 1996
Dicționar de psihologie socială, București, Ed. Științifică și enciclopedică, 1981
Dinu, M., “Comunicarea”, București, Ed. Științifică, 1997
Dobre, Costinel, “Publicitatea și promovarea vânzărilor”, Editura Mirton, București, 2006
Doise, W., Deschamps, J., « Psihologie socială experimentală », Iași, Polirom, 1999
Drăgan, I., “Paradigme ale comunicării de masă”, București, Casa de editură și presă “Șansa”, 1996
Durand, Gilbert, “Figuri mitice și chipuri ale operei”, București, Nemira, 1998
Durang, Gilbert, “Structurile antropologice ale imaginarului”, București, Univers, 1977
Drăgan I., Beciu C., Marinescu V., „Construcția simbolică a câmpului electoral”, Institutul European pentru Cooperare Cultural – Științifică, București, 1998
Eliade, Mircea, “Aspecte ale mitului”, București, Editura Univers, 1978
Escarfit, R, “De la sociologia culturii la teoria comunicării”, București, Ed. Științifică și enciclopedică, 1980
Ficeac, Bogdan, „Tehnici de manipulare”, București, 1996
Gerrsth, J., “La communication politique”, Paris, 1992
Giovani, G., “De la silex la siliciu. Istoria mijloacelor de comunicare în masă”, București, Ed. Tehnică, 1989
Gross, Peter, “Mass media și democrația în țările Europei de Est”, Iași, Polirom, 2004
Gurfinkiel, M., „Testamentul lui Ariel Sharon”, București, editura „Pro Editură și Tipografie”
Iliescu, Dragoș, Petre, Dan, “Psihologia consumatorului”, Editura Comunicare.ro, București, 2004
Joly, M., “Analiza imaginii”, București, 1998
Kane, John, “Mass – media și democrația”, Iași, 2000
Kernbach, Victor, “Mit. Mitogeneză. Mitosferă”, București, Ed. Casa Școalelor, 1995
Levi – Strauss, Claude, “Antropologia structurală”, București, Ed. Politică, 1978
Lull, James, “Mass – media, comunicare, cultură”, Oradea, 1999
Malcoci, L., “Activitatea socială a tineretului și mijloacele de comunicare în masă”, USM, 1993
Muraru, Ioan, „Drept constituțional și instituții politice”, vol. II, București, 1993
Newsom, Doug, Carrell, Bob, “Redactarea materialelor de relații publice”, Editura Polirom, Iași, 2004
Novac, A., “Sondarea opiniei publice”, București, Ed. Studențească, 1996
Petrescu, Daciana Crina, “Creativitate și investigare în publicitate”, Editura Carpatică, Cluj-Napoca, 2002
Pipidi, Andrei, “Despre statui și morminte”, Iași, Polirom, 2000
Popă, Dorin, “Comunicare și publicitate”, Editura Tritonic, București, 2005
Popescu, Ioana Cecilia, “Comunicarea în Marketing”, ediția a II-a, Editura Uranus, București, 2003
Randall, D., “Jurnalistul universal”, Iași, Polorom, 1998
Restia, A., “Politologia informațională”, București, 1997
Revista Obiectiv AV, nr. 01/2006
Revista VIP Magazin, anul 2004
Rezler, Andre, « Mythe politiques modernes », Paris, 1981
Sartori, Giovanni, “Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune și post-gândirea”, Editura Humanitas, București, 2005
Stan, Constantin, “Libertate supravegheată. Tehnici de redactare”, Editura Fundației Meridian, Craiova, 2000
Stoicu, Andrei, “Comunicarea politică: cum se vând idei și oameni”, Iași, 1999
Șerbanică, Daniel, Brătfălean, Nina, “Relațiile publice”, Editura Gruber, București, 2003
Thoveron, G., “Comunicarea politică azi”, București, Ed. Antet., 1995
Tudor, Hery, “Political myth”, London, Macmillan, 1972
Ungureanu, Traian, „Războiul timpurilor: declin occidental și asediu islamic”, București, Humanitas, 2006
Vegheș Ruff, Iulian, Grigore, Bogdan, “Relații publice și publicitate online”, Editura Polirom, București, 2003
Viezuină, Vasile, “Publicitatea și reclama”, Tribuna Economică, v. 17, nr. 44, București, 2006
Vocea civică, Vol. 4, nr. 2 (17), 1998, Importanța campaniilor electorale
Vocea civică”, Vol. I, nr. 1 (16), 1998, Importanța alegerilor pentru democrație
Zamfir, Cătălin, Vlăsceanu, Lazăr (coord.), “Dicționar de sociologie”, Editura Babei, București, 1993
Articole online
www.markmedia.ro (autor Claudiu Săftoiu, consilier al președintelui României)
www.cotidianul.ro
www.antena3.ro
http://www.ajs.ro/files/cod.pdf, site accesat la data de 30 martie, 2015;
http://www.hotnews.ro/, site accesat la data de 25 martie, 2015;
http://www.business24.ro, site accesat la data de 25 martie, 2015;
http://mashable.com/ site accesat la data de 24 martie, 2015;
http://blog.avstore.ro/, site accesat la data de 24 martie, 2015;
http://www.oligarh.md/archives/22141, site accesat la data de 24 martie, 2012
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Spectacularizarea Realitatii Ca Fenomen Mediatic (ID: 108088)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.