Sociologia Comunicarii
SOCIOLOGIA COMUNICĂRII
CUPRINS
Cap. I: SOCIETATE ȘI COMUNICARE
Perspectiva sociologică asupra comunicării
Noțiunea de comunicare
Evoluția comunicării în istoria societății umane
Spațiile comunicării în viața socială
Cap. II: PRINCIPALELE PREOCUPĂRI ÎN SOCIOLOGIE PENTRU
STUDIUL COMUNICĂRII
Comunicarea ca obiect de studiu al sociologiei
Modele si teorii sociologice
Orientări în definirea conceptului și în cercetarea comunicării
Cap. III: FUNDAMENTELE SOCIALE ALE COMUNICARII
1 Factorii sociali care fac posibilă dobândirea capacitații de a comunica a oamenilor
2. Factorii sociali care influențează desfășurarea proceselor comunicaționale
Cap. IV: CONEXIUNILE DINTRE SOCIALIZARE SI COMUNICARE
1. Despre socializare
2. Socializare – comunicare sau comunicare – socializare?
3. Comunicarea de masă (mijloacele care o fac posibilă) ca agent al socializării
CAPITOLUL I:
SOCIETATE ȘI COMUNICARE
1. Perspectiva sociologică asupra comunicării
Definită în modul cel mai simplu, comunicarea constă într-un proces de transmitere a informațiilor, ideilor și opiniilor de la un individ la altul, de la un grup social la altul. în genere, relațiile umane (și nu numai acestea) reprezintă interacțiuni comunicaționale. Chiar dacă nu acceptăm punctul de vedere al celor care spun că relațiile și interacțiunile dintre oameni sunt de natură comunicațională, trebuie să recunoaștem că toate relațiile interumane au o dimensiune simbolică: interacțiunile umane ar fi imposibile fără utilizarea sistemelor de semne și a codurilor pentru transmiterea și receptarea unor mesaje. însăși existența, funcționarea și organizarea societății ar fi de neconceput în absența proceselor de comunicare.
Existăm unii pentru alții și interacționăm unii cu alții în măsura în care comunicăm între noi: transmitem și primim semnale, codificăm și decodificăm mesaje. Mesajele modifică informația celui care le primește și eventual comportamentul său. Reacția comportamentală a receptorului poate influența emițătorul într-un mod perceptibil sau imperceptibil.
Denis McQuail, ca și alți sociologi ai comunicării, justifică crearea în cadrul sociologiei a unui subdomeniu specializat în studiul comunicării, prin mai multe argumente de ontologie a vieții sociale și de epistemologie sociologică:
omniprezența comunicării în procesele sociale, în sensul că toate fenomenele sociale implică și un proces de comunicare, fie că este vorba de relație, interacțiune, schimb, exercitarea puterii și a controlului ori a influenței de către comunități sau grupuri, de structuri și funcții sociale etc.;
comunicarea nu este exterioară, ci este intrinsecă problemelor structurale și colective rezervate în mod special studiului sociologic – întrucât procesele structurate și destructurate au o dimensiune comunicațională: structurile sociale sunt interacțiuni stabilizate, în care procesele de comunicare intervin în mod direct și adeseori chiar decisiv, formativ ori distructiv, încât se poate spune că o comunitate (de pildă) este un ansamblu socio-comunicațional și cultural;
există trăsături comunicaționale comune la diferitele niveluri ale vieții sociale – de la „situația cea mai simplă a individului care își observă mediul și îi conferă semnificații sau interacționează cu alt individ, la schimburile care au loc în grupuri, asociații sau organizații, la nivelul unei întregi societăți sau relațiilor dintre state" (D. McQuail, 1999, pp. 13-14). Comunicarea servește ca element de continuitate relevant pentru diferitele niveluri ale organizării sociale. Astfel, la fiecare nivel al vieții sociale regăsim:
actori (indivizi, grupuri, organizații) și un spațiu în care aceștia interacționează comunicând (intenții, semnificații, valori, informații etc.);
o multitudine de relații și rețele de interacțiune și comunicare (de atracție, respingere, cooperare sau conflict, subordonare sau supraordonare, egalitate sau inegalitate etc.), care modelează și sunt modelate de fluxuri comunicaționale;
limbaje și coduri comune, deopotrivă culturale și comunicaționale;
reguli formale și informale de desfășurare a comunicării.
Toate acestea legitimează o perspectivă sociologică a comunicării (chiar o sociologie a comunicării), care înseamnă la cel mai general nivel a aborda comunicarea ca proces și componentă a vieții sociale.
D. McQuail avansează și mai departe în legitimarea unei sociologii a comunicării, definind societatea „ca un ansamblu de semnificații comune" {ibidem, p. 18) și contribuind la dezvoltarea unei analize comunicaționale a societății. Această perspectivă nu exclude, evident, definițiile clasice și în genere, definițiile necomunicaționale ale societății, precum:
o mulțime de persoane, instituții și activități concrete;
ansambluri de roluri și relații;
structuri de reguli și norme.
El precizează însă, că doar în ultima treime a secolului 20, abordarea comunicațională a societății a fost promovată de noi școli, ca interacționismul simbolic, etnometodologia și fenomenologia, care iau în considerare dimensiunile subiective și constructive ale practicilor și realităților sociale, care reprezintă, în mod evident, procese interactive cu caracter comunicațional.
în această perspectivă, societatea nu mai este privită ca un simplu dat social (determinismul durkheimian) la care doar reacționăm sau ne adaptăm, ci ca:
– o construcție socială, o creație a oamenilor în interacțiune;
practicile de creare a realității sociale reprezintă o activitate simbolică constând din conferirea de semnificații și definiții experiențelor umane; definițiile furnizate de cultură și societate conduc la o înțelegere nouă a realității vieții sociale: ea nu mai este atât de neambiguă și de obiectivă ca în reprezentările pozitivist-deterministe;
societatea este un ansamblu de experiențe semnificante și nu o sumă de date preexistente; diferitele câmpuri ale societății sunt rodul unor activități interpretative, deci comunicaționale, reunind faptele, datele, reprezentările, semnificațiile și definițiile acestora.
societatea există „ca un corp de cunoștințe împărtășite în diferite grade de membrii societății" ca un „stoc comun de cunoaștere socială" și ca un ansamblu de tipificații în care este codificată experiența interacțiunilor individuale și a practicilor sociale (P. Berger, T. Luckmann, 1966).
Concluzia lui D. McQuail formulată în prelungirea unei analize comunicaționale a societății este exprimată în termeni cât se poate de clari și de accesibili: „în afara unor definiții parțiale, ca «națiune», «stat», societatea este o abstracție și din această perspectivă ea nu există decât în comportamentul încărcat de semnificație al membrilor săi, în ideile și obiectele pe care aceștia le pot numi" (1999, p. 19). Denumirea este prin excelență primul act al obiectivării faptelor sociale: acestea „există" în măsura în care, prin categorizare și denumire, devin realități semnificante. Iar semnificațiile se construiesc în experiențele comunicaționale ale indivizilor.
în același sens este citată o analiză clasică a lingvistului și teoreticianului american al comunicării, Eduard Sapir: „deși vorbim adesea de societate ca și când aceasta ar fi o structură statică, definită de tradiție, într-un sens mai apropiat ea este o rețea extrem de complexă de înțelegeri parțiale sau complete între membrii unităților organizaționale de orice anvergură, de la o pereche de îndrăgostiți sau o familie, la 6 ligă a națiunilor sau la acel segment mereu în creștere al omenirii care este presa prin ramificațiile sale transnaționale. Numai în aparență societatea este o sumă statică de instituții sociale: în realitate ea este reanimată sau reafirmată creator în fiecare zi prin acte particulare de natură comunicativă care au loc între indivizii ce o alcătuiesc; orice structură culturală, orice act individual care ține de comportamentul social implică, într-un sens implicit sau explicit, comunicarea" (apud McQuail, 1999, p. 18).
Este utilizată adeseori noțiunea de comunicare socială pentru a exprima conexiunea dintre comunicare și societate, dintre sociologie, antropologie și științele comunicării. Același D. McQuail formulează distincții conceptuale incontestabile: „vom considera toate reacțiile de comunicare, relații sociale, fără ca și reciproca acestei afirmații să fie adevărată, pentru că relațiile comunicaționale reprezintă numai o subcategorie a relațiilor sociale. Există numeroase situații ambigue. Atunci când părinții își pedepsesc copiii putem vorbi de o relație de comunicare? Atunci când mergem la cinema stabilim o astfel de relație cu actorii și cu producătorii? Important este nu să clasificăm relațiile particulare, ci să remarcăm ce deosebește relațiile de comunicare de relațiile sociale. Caracteristica principală a relației sociale și a situației sociale ca o relație de comunicare constă în definirea acestei relații de către participanții înșiși și interpretarea ei ca o intenție urmărind, în principal și nu doar accidental, transferul de semnificații, precum și „coorientarea transmițătorului și a receptorului" (D. McQuail, 1999, p. 29).'
Interacționismul simbolic și etnometodologia au depășit studiul faptelor sociale ca lucruri date și al actelor de comunicare ca simple enunțuri lingvistice: fondatorii acestor școli sociologice (E. Goffman și H. Garfinkel) influențați de filosofi ai limbajului (ca J. Austin și J. Morris) vor analiza limbajele și interlocuțiunile ca activități sociale, iar interacțiunile sociale ca procese de comunicare, deschizând calea spre școlile de pragmatică a comunicării. Schimburile interlocutive din conversațiile ordinare sunt privite de aceștia ca practici privilegiate de construire a vieții sociale. încă H. Blumer sublinia din 1937 importanța interpretărilor și a simbolurilor ca elemente prin care oamenii își definesc și își realizează, deopotrivă, interacțiunile dintre ei și sedimentează elementele țesutului social.
Mai târziu, interacționismul propriu-zis va enunța premisele de bază ale interacțiunilor ca acte duale – sociale și comunicaționale: 1. oamenii acționează față de lucruri pe baza semnificațiilor pe care lucrurile le au pentru ei; 2. Semnificațiile lucrurilor derivă și se nasc din interacțiunile indivizilor ca actori sociali; 3. semnificațiile sunt utilizate și modificate în procesul interpretărilor efectuate de persoane în raporturile lor cu lucrurile: aceasta înseamnă că nici faptele sociale (în sensul durkheimian al termenului) și nici semnificațiile nu sunt date și impuse de structuri ci sunt negociate în interacțiunile dintre actori. Ceea ce înseamnă că realitatea socială există în și prin interpretările care ghidează activitățile partenerilor sociali. Potrivit sociologiei interacționist-dramaturgice a vieții sociale (ca scenă pe care ținem să ne valorizăm prin imagine puterea și statutul), interacțiunile ordinale sunt orientate de reguli (a angajării – a vorbi cuiva; a reciprocității – ne dăm reciproc mâinile; ritualul separației – scuzele de despărțire). T. Van Dijk a susținut cel mai clar ideea unei noi interdiscipline caracterizată prin „voința de a unifica dimensiunea specific comunicațională și dimensiunea esențialmente sociologică a cercetării asupra comunicării (J.-Cl. Soulages, 1999, p. 16). '
In prezent este mai mult decât evident că toate activitățile organizate de oameni își au suportul în comunicare: „în toate mediile se conștientizează tot mai mult faptul că o societate, o instituție sau o întreprindere se constituie și se mențin datorită și prin intermediul numeroaselor lor procese și rețele de comunicare care le dau coerență. Lucrurile stau la fel pentru toate relațiile umane […]; începem a sesiza faptul că acțiunea comunicațională și acțiunea organizațională depind reciproc una de alta" (G. Willett, 1992).
2. Noțiunea de comunicare
Comunicarea a devenit un concept universal și autocuprinzător, pentru că totul comunică. Iată cum răspunde Lucian Sfez la întrebarea „ce se înțelege, în general, prin a comunica"? „Euațională și dimensiunea esențialmente sociologică a cercetării asupra comunicării (J.-Cl. Soulages, 1999, p. 16). '
In prezent este mai mult decât evident că toate activitățile organizate de oameni își au suportul în comunicare: „în toate mediile se conștientizează tot mai mult faptul că o societate, o instituție sau o întreprindere se constituie și se mențin datorită și prin intermediul numeroaselor lor procese și rețele de comunicare care le dau coerență. Lucrurile stau la fel pentru toate relațiile umane […]; începem a sesiza faptul că acțiunea comunicațională și acțiunea organizațională depind reciproc una de alta" (G. Willett, 1992).
2. Noțiunea de comunicare
Comunicarea a devenit un concept universal și autocuprinzător, pentru că totul comunică. Iată cum răspunde Lucian Sfez la întrebarea „ce se înțelege, în general, prin a comunica"? „Eu primesc o comunicare telefonică. Transmit sau iau o comunicare. Stabilesc, întrerup sau tulbur comunicări. Am reușit sau nu am reușit să comunic impresiile, ideile sau sentimentele mele partenerului meu, vecinului sau publicului. Comunic, de asemenea, cu universul fizic prin simțurile mele. Astfel, văd și aud, receptez artă contemporană, care îmi comunică frisoane sau dezgust, apreciez natura, această mare pe care o văd albastră, acest lac liniștit. în anumite cazuri, pot comunica cu Dumnezeu sau cu un alt principiu etern supranatural și să ajung la extaz, la comuniune cu absolutul, sau cel puțin îmi imaginez că aceasta ar putea să mi se întâmple. Dragostea promite această comunicare fuzională, la fel ca și pulsiunile puternice ale ambiției sau puterii. O manifestare publică poate să mă aducă într-o stare de comunicare emotivă: un meeting sau discursul unui lider; vibrez atunci împreună cu mii de alți indivizi. Pe scurt, trăiesc în mijlocul unor comunicări multiple, distingându-le pe unele de altele în mod implicit. Căci eu știu bine, fără a fi nevoie să mă explic de fiecare dată, cum comunicarea științifică a unuia dintre colegii mei la recentul colocviu nu este de același fel cu aceea pe care o primesc sau care mi se transmite prin „repondeur", nici aceeași intensitate cu cea pe care cred că o am cu un prieten.
O lume le separă și totuși eu le reunesc pe toate sub termenul generic de comunicare" (L. Sfez, 1993, p. 147).
Principalele dicționare franceze întăresc acest punct de vedere – cum observă L. Sfez. Că este vorba de ROBERT, LITTRE, GAFFIOT, definițiile abundă, fiind apropiate sau divergente: schimb, relații, a împărtăși (sec. X); a stabili o relație; acțiunea de a comunica un lucru cuiva; mijlocul prin care comunicăm (media, drum); a împărtăși ceva cuiva; a pune în comun idei sau interese, până la schimbul comercial sau la o figură retorică prin care se cere aprobarea auditorilor. Se constată că nici una dintre aceste definiții nu coincide, că fiecare relevă universuri diferite. Și totuși termenul întrunește un larg consens, se pot reuni aceste aspecte diferite spunând „a comunica înseamnă a pune sau a avea ceva în comun fără a prejudicia acest ceva, nici căile care servesc la transmitere și nici termenii (indivizi, grupuri, obiecte) care participă la împărtășire". Fără ca prin aceasta să se nege că există o mare varietate de moduri de legătură între elementele unei societăți. însă, cum precizează autorul citat, chestiunea comunicării se definește azi în alți termeni: nu mai este vorba de faptul că totul comunică; societatea însăși este numită de comunicare. Comunicarea este substanța societății (ibidem, p. 149).
Așadar, trebuie precizat de la început că situațiile de comunicare sunt extrem de variate și de deosebite între ele și că noțiunea de comunicare este polisernică.
Numeroasele situații de comunicare sunt ilustrate într-un manual astfel:
un profesor reflectează asupra a ceea ce va trebui să spună într-o expunere pe care urmează s-o țină a doua zi: el se întreabă dacă va prezenta sau nu punctele de vedere controversate asupra temei respective, examinând argumentele „pentru" și „contra". El face acest examen de unul singur, în forul său interior. întrebarea este dacă acest exercițiu de reflecție individuală aparține proceselor de comunicare. Ar fi dificil să excludem acest gen de exercițiu din comunicare: un individ își vorbește lui însuși și se ascultă pe sine. O mare parte a vieții spiritului se desfășoară în acest mod;
o persoană îi spune alteia „bună ziua"; ea nu comunică nimic despre ziua respectivă și totuși transmite un mesaj – de simpatie, de prietenie sau cel puțin de atenție. Cel care procedează în acest fel se supune unui ritual consacrat, traducând în fapt apartenența sa și a interlocutorului la aceeași cultură și respectul pentru obișnuințele din cultura respectivă (este ceea ce fac inevitabil oamenii din sat, care își dau binețe de fiecare dată când se întâlnesc);
cineva citește un ziar, ceea ce îi permite să se informeze despre ceea ce se întâmplă în mediul său și în lume; aceasta îl face să se expună informațiilor sau mesajelor persuasive ale unor comunicatori, ori să se amuze parcurgând rubricile distractive, caricaturile etc. B. Berelson a arătat că citind ziarul în fiecare dimineață o persoană se supune unui ritual care îl ajută să facă față unei zile care începe, punându-se în contact cu lumea afacerilor, cu situația politică, cu datele meteo sau starea circulației, cu evenimentele importante sau pur și simplu de a se ascunde în dosul ziarului pentru a evita dialogul cu alții (cei care îl plictisesc, de pildă într-un autobuz);
un tânăr invitat la un cocktail îi spune unei fete drăguțe: „o țigară"? în aparență el invită fata să aprindă o țigară, dar în realitate îi comunică interesul pentru persoana ei și dorința de a continua această întâlnire întâmplătoare;
„haideți băieți", strigă antrenorul de fotbal echipei sale care intră pe teren: este o formulă de mobilizare, de persuasiune, de încurajare și încredere în victorie;
„curbă periculoasă – 40 km pe oră" – anunță un panou rutier. In fapt, panoul indică o restricție care exprimă importanța pe care autoritățile publice o arată securității automobilismului și circulației;
lecția de citire din clasa a VII-a cuprinde Scrisoarea a III-a de Minai Eminescu: o lectură care încearcă să-i învețe pe elevi arta citirii unei poezii și, mai mult decât atât, ideea de patriotism și de mândrie națională și să le ofere, totodată, plăcerea contactului cu creația eminesciană (în manualul amintit era vorba de lectura istoriei lui Washinton traversând Delawere) (G. Willett, 1992, pp. 86-87).
In aceste exemple se regăsesc câteva dintre particularitățile comunicării: 1. mesajul conține, cel mai adesea, mai multe scopuri și semnificații; 2. conținutul latent al mesajului diferă de cel manifest și poate fi mai semnificativ decât acesta; 3. o funcție a comunicării este aceea de a-i pune pe oameni în relație unii cu alții, cu diferite grupuri sau în genere pe oameni în legătură cu mediul lor (elevii cu profesorul lor, grupurile de tineri între ele, pe liderii politici cu cetățenii, pe artiști cu publicul lor etc.); 4. în situații de pericol are loc o creștere puternică a fenomenului comunicațional; 5. este foarte probabil ca doi receptori să nu dea exact aceeași semnificație unui mesaj, după cum este frecvent ca semnificația mesajului să nu fie aceeași pentru comunicator și destinatar. Aceasta pentru că „mesajul există sub forma unui semn sau a unui ansamblu de semne fără altă semnificație decât aceea pe care le-o atribuie receptorul, în funcție de experiența sa culturală. Mesajul este pur și simplu un ansamblu de semne făcut pentru a evoca anumite răspunsuri învățate cultural. Este deci de la sine înțeles că aceste răspunsuri vor fi puternic marcate de experiența culturală, contextul psihologic și situația receptorului" (ibidem, p. 84).
Termenul comunicare începe să fie utilizat din secolul XIV și provine la origine din latinescul communis care înseamnă „a pune în comun", „a fi în relație", fiind mai apropiat, în vremea respectivă, de înțelesul „a împărtăși", „a împărți mai multora". Din secolul XVI-lea termenului i se asociază și un înțeles nou: „a transmite", odată cu dezvoltarea poștei, a drumurilor moderne. Din secolul XIX, sensul „a transmite" trece pe primul plan ca o consecință a dezvoltării unor tehnici moderne de comunicații- trenul, telegraful, automobilul, telefonul. în contextul noilor mijloace de comunicare – radio, cinema, televiziunea – termenul adecvat ar fi cel de comunicare-difuzare (J. L. Missika, D. Wolton, 1983, p. 153). Un termen combinat ar reține atât înțelesul originar, când se desemna comunicarea umană, naturală între doi sau mai mulți indivizi, cât și activitățile mediate de tehnică. Apariția comunicării tehnice, pe lângă cea naturală, implică deci o schimbare a sensului termenului: ideea de împărțire, împărtășire (a unor mesaje) va fi dublată de cea de transmitere (comunicare instrumentală).
Problemele terminologice se complică pe măsura trecerii de la tehnici de comunicare-transmitere în sensul material al termenului (tren, automobil, avion), când termenul „transmitere" era adecvat, la tehnicile propriu-zise ale comunicării audiovizuale (radio, cinema, televiziune), când are loc o suprapunere a celor două înțelesuri. Tehnicile audiovizuale transmit și difuzează mesaje, dar asigură efectiv comunicarea între indivizi (îi pun în relație – este drept mediată – pe cei care emit și pe cei care receptează și pe receptori între ei). Dacă trenul doar transmite un obiect, transportând, să zicem, o scrisoare, radioul comunică în sensul că îi pune pe indivizi în contact, pe cei aflați la originea (sursa) mesajului și pe cei care îl primesc.
Înțelesurile noțiunii de comunicare se diversifică și nuanțează odată cu multiplicarea activităților, formelor și mijloacelor de comunicare, mai ales ca urmare a intervenției tehnicilor moderne în comunicarea umană naturală, ca mediatori și transmițători ai mesajelor. Dacă telefonul rămâne apropiat de comunicarea umană directă, permițând o intercomunicare directă, o comunicare personală în sensul înțelegerii reciproce și al ajustării locutorilor într-un proces cu sens dublu și simultan (asigurând cel puțin parțial „comunicarea-împărtășire"), mijloacele audiovizuale propriu-zise (radio și tv) vor introduce noi forme de comunicare, radical diferite de comunicarea interpersonală.
Este necesar a distinge, de la început, între comunicarea directă, interpersonală, care presupune contacte personale între ființele umane și comunicarea indirectă, bazată pe utilizarea unor dispozitive tehnice pentru transmiterea informațiilor. Dacă prima se bazează pe tehnici primare (cuvânt, gest, mimică), a doua recurge la tehnici secundare (scriere, tipăritură, toate sistemele grafice, semnale transmise prin unde hertziene, cabluri etc.). Comunicarea indirectă cuprinde patru categorii:
comunicarea imprimată (presa, revista, cartea, afișul etc.);
comunicarea înregistrată (film, disc, bandă magnetică etc.);
comunicarea prin fir (telefon, telegraf, comunicarea prin cablu, fibre optice etc.);
– comunicarea radio-televizuală (radio, tv, având ambele ca suport undele
hertziene);
– rețele de comunicare Web (Internet).
Așadar, există mai multe tipuri de comunicare legate de om și de colectivitățile umane:
comunicarea intrapersonală, în cursul căreia fiecare își vorbește lui însuși; este comunicarea desfășurată în forul interior al fiecărui individ;
comunicarea interpersonală, cum este dialogul dintre două sau câteva persoane aflate față-în-față. Este o comunicare directă și personalizată. In acest caz, pe lângă voce, au un rol important elementele care țin de mimica feței, de gesturile noastre, de postura corporală și de distanța dintre interlocutori (proxemica). Dacă surâdem când ne adresăm unui interlocutor exprimăm și transmitem o intenție de amabilitate și vom trezi reacții corespunzătoare. Tonul vocii este foarte semnificativ: un ton amabil transmite un alt mesaj decât un ton aspru și determină un anumit comportament din partea interlocutorului. în comunicarea interpersonală, feed-back-ul funcționează imediat, direct și continuu;
comunicarea de grup sau comunicarea în organizații presupun reunirea oamenilor pentru a dezbate și a hotărî într-o anumită problemă, pentru o activitate în comun (o clasă de elevi, un seminar, reuniunea comitetului director al unei organizații etc.). Este de asemenea cazul circulației informațiilor de la o treaptă la alta în ierarhia organizațiilor (comunicarea organizațională);
comunicarea publică – discurs persuasiv al reprezentanților organizațiilor sau al unor indivizi și grupuri specializate ca „relaționiști" (P.R.);
5. comunicarea de masă, care însemnă producerea și difuzarea mesajelor de către un sistem mediatic instituționalizat către un public variat și numeros. în acest caz, realizarea efectivă a comunicării este mai dificilă, implicând mai multe elemente și un proces complex de elaborare și difuzare a mesajelor, o artă și o știință a comunicării – comunicatorii devin persoane specializate, care trebuie să știe ce și cum să transmită etc.
Revenind la termenul generic de comunicare, trebuie precizat că orice act sau mai bine spus orice proces de comunicare presupune o serie de elemente structurale:
o relație între cel puțin doi parteneri;
capacitatea de a emite semnale;
capacitatea de a recepta semnale (mesaje);
– folosirea unor semnale, semne și simboluri pentru a putea comunica un anumit înțeles (un mesaj);
– un canal (mijloc, suport) al comunicării – de la vocea umană la undele hertziene folosite în radio și televiziune;
– existența unui izomorfism al semnificațiilor pentru receptarea corectă a mesajului (A. Silbermann, 1981, p. 30).
Comunicarea rezultă din interacțiunea acestor elemente, ceea ce înseamnă că „există comunicare când un sistem, o sursă influențează stările sau acțiunile altui sistem, ținta și receptorul alegând dintre semnalele care se exclud pe acelea care transmise prin canal leagă sursa cu receptorul (ibidem, p. 31).
Definițiile comunicării au fost și sunt numeroase, depinzând de specificul diferitelor discipline științifice, de modelele teoretice adoptate, de abordări metodologice. Ne convingem de această diversitate a definițiilor și din enumerarea care urmează:
„faptul de a da, a transmite sau a schimba semne" (Oxford English Dictonary);
„transportul de gânduri și de mesaje, prin opoziție cu transportul sau transferul de bunuri și de persoane. Cele două forme fundamentale de comunicare sunt comunicarea prin semne vizuale (vederea) și comunicarea prin sunete (auzul) (Columbia Encyclopedia);
în sensul cel mai general, se vorbește de comunicare de fiecare dată când un sistem, respectiv o sursă influențează un alt sistem, în speță un destinatar, prin mijlocirea unor semnale alternative care pot fi transmise prin canalul care le leagă" (Ch. E. Osgood, 1957).
„cuvântul comunicare are, de asemenea, un sens foarte larg: el cuprinde toate procedeele prin care un spirit poate afecta alt spirit. Evident, aceasta include nu numai limbajul scris sau vorbit, ci și muzica, artele vizuale, teatrul, baletul și, în fapt, toate comportamentele umane. în anumite cazuri, este poate de dorit a lărgi și mai mult definiția comunicării pentru a include toate procedeele prin care un mecanism (spre exemplu echipamentul automat de reperaj al unui avion și de calcul al traiectoriei acestuia) afectează un alt mecanism (spre exemplu, o rachetă teleghidată în urmărirea acestui avion) (CI. Shannon, W. Weaver, 1948).
se poate defini simplu comunicarea ca „o împărtășire, a pune în comun un ansamblu de semne informaționale" (G. Willett, 1992, p. 81).
Fiecare dintre definițiile redate specifică o dimensiune a comunicării: primele două înțeleg comunicarea ca un transfer de informație, opunând transferul de idei, de cunoștințe, gânduri și mesaje transferului de lucruri materiale, a treia și a patra rețin mai curând ideea de influență sau de efect decât pe cea de transfer, precizând că mesajele se exprimă prin semnale; după a cincea definiție, comunicarea constituie mecanismul relațiilor interumane; a șasea pune accentul pe împărtășirea (înțelegerea) semnelor de către cei aflați în comunicare. Comunicarea este deci interacțiune, interpretare comună, relație, acțiune, efect de reducere a incertitudinii într-o situație dată, echivalența dintre codificare (la sursă) și decodificare (la destinatar) etc. Ea presupune cel puțin trei elemente – comunicator, mesaj, receptor, deși această „triadă fondatoare" este tot mai mult pusă în discuție în cercetări și lucrări recente.
Denis McQuail, remarcând tendințele convergente în studiul comunicării, are dreptate să afirme că ideea unei „științe a comunicării este deocamdată precar fundamentată" (1999, p. 237). Convergența este, în principal, rezultatul întrepătrunderii în analizele comunicaționale a conceptelor, temelor, abordărilor și metodelor din științe socio-umane (ca sociologia, psihologia socială, antropologia, economia, demografia) și științele limbajului, sau mai pe larg denumite științe ale comunicării (semiotică, stilistică, naratologie, pragmatică) și discipline filosofice (filosofia limbajului, epistemologie, hermeneutică) și științele informației.
Autorul citat indică, în finalul lucrării sale de referință, cinci tendințe și domenii de convergență care merită să rețină atenția cercetătorilor specializați în studiul comunicării, indiferent de ramura sau domeniul disciplinar de care sunt atașați:
1.existența unor teme comune în lucrări dintre cele mai disparate sub raport
disciplinar. Temele comune privesc în principal:
– modalitățile comunicării;
– procesele de simbolizare și vehicolul de semnificație, limbaj, cod, mit, ritual sau sisteme de semne;
similaritățile conceptuale și terminologice în cercetări asupra unor sfere și din domenii distincte, ca literatura, sociologia, psihologia, știința informației. Tema puterii și egalității (de exemplu) se regăsește în contexte disparate de cercetare și în realitatea fenomenologică, în cele mai diverse niveluri de organizare. „Cauza acestui fapt este omniprezența conflictului latent sau deschis în toate tipurile de relații și similaritatea esențială a tuturor proceselor de exercitare a puterii prin comunicare în familii, organizații de muncă, politică etc." (D. McQuail, 1999, p. 238);
a treia direcție de convergență tematică și conceptuală se referă la eficiența comunicării în atingerea unor scopuri, problemă care interesează în tot mai mare măsură nu doar comunicarea de masă, ci și relațiile interpersonale și organizațiile de muncă;
aspectele cognitive ale comunicării ocupă un loc tot mai important în ansamblul cercetărilor asupra comunicării, iar ca exemplu autorul citează importanța acordată cunoașterii sociale în comunicarea intra și interpersonală și ideii de „hartă mentală" în studiul receptării comunicării, precum și în analiza comunicării de masă (interesul pentru explicarea înțelesului mesajelor, a conceptului de agendare pentru teoria cultivării sau studiile despre căutarea și procesarea informației). Autorul include constructivismul în studierea comunicării asociindu-1 de remanenta concepției care consideră comunicarea în primul rând ca un proces informativ cu efecte imediate asupra a ceea ce știm sau credem că știm și numai apoi asupra comportamentului sau a ceea ce simțim";
5. în fine, este unanim recunoscut că întreaga comunicare este un proces interactiv, care implică relații și interdependență: „nici chiar comunicarea de masă nu mai este considerată prototipul unui proces cu sens unic, efectele sale fiind văzute ca dependente de orientare și de schimb" (ibidem, p. 238). Comunicarea politică și comunicarea pentru dezvoltare adoptă și ele această abordare. Autorul consideră că deceniul șapte al secolului XX a fost martorul răsturnării totale a unei paradigme dominante a comunicării-transmitere și a comunicării exercitate din exterior și de sus în favoarea unei perspective în care comunicarea devine o rețea complexă de relații interactive, a căror înțelegere este o condiție a unei comunicări reușite" (idem).
În concluzie, convergența devine o tendință dominantă în studiile comunicaționale, fie că este vorba de studiul tipurilor de limbaj (oricât de diferite ar fi ele), de mijloacele de comunicare sau de nivelurile și contextele comunicării. Cercetătorii, indiferent de disciplina lor de specialitate, împrumută și utilizează tot mai frecvent un set comun de concepte, metode, termeni, iar paradigmele distincte sunt acceptate a fi mai curând complementare decât opuse sau exhaustive.
3. Evoluția comunicării în istoria societății umane
Abilitatea oamenilor de a transmite astăzi mesaje este impresionanta. Nu pot fi limitați nici de timp, nici de distante, nici de înțelesuri. Însă nu a fost așa întotdeauna. Ceea ce vedem acum este rezultatul unor dezvoltări istorice acumulate în comunicarea umană, pe care Melvin L. De Fleur și Sandra Ball-Rokeach le-au structurat în mai multe etape, fiecare dintre ele cu "consecințe profunde asupra vieții sociale individuale și colective". Analiza pe care cei doi autori o fac este axată pe găsirea unor răspunsuri pertinente la următoarele întrebări:
– Unde și când a apărut comunicarea umană?
– Cum s-a îmbunătățit aceasta în timp?
– Ce incidenta au avut schimbările bruște asupra comportamentelor umane?
Principalele repere istorice pe care au încercat sa le identifice au fost în legătura cu schimbările radicale în abilitatea de a transmite înțelesuri, când au avut loc și în ce au constat progresele succesive în abilitatea de a schimba înregistra, recupera și disemina informații, pentru a stabili rolul sistemelor de comunicare în istoria și chiar preistoria umană.
3.1. Epoca semnelor și semnalelor
Aceasta epocă a început foarte devreme și se refera la ființele "preumane", incapabile, din punct de vedere fizic, să vorbească. Caracteristicile asupra cărora se opresc cei doi autori sunt:
– comunicarea se realiza, probabil, prin modalități similare, însă relativ mai complexe decât cele prin care comunică azi primatele și mai simple în raport cu cele umane și cuprindea un număr limitat de sunete pe care erau capabile să le producă fizic, cum ar fi: mârâituri, mormăieli, țipete și expresii faciale, limbajul corpului care includea semnele făcute cu brațele sau cu mâinile, precum și mișcări și poziții mai ample; cu ajutorul lor puteau codifica idei în conformitate cu regulile comune de semnificație și interpretare;
– instinctele și învățarea au jucat un rol însemnat în dobândirea abilitații de a înțelege și de a participa la sistemele locale de semne și semnale inventate de către fiecare familie sau grup;
– se foloseau mesaje simple, un ritm lent de comunicare, iar viața mentală era limitată, întrucât nu puteau sa stocheze și sa-și reamintească tipurile de idei necesare comunicării interpersonale, nu aveau capacitatea de a gândi și de a conceptualiza (doar cele elementare bazate pe sisteme de semne și semnale), de a abstractiza, sintetiza și ierarhiza, ceea ce nu a permis dezvoltarea culturală complexă.
– foloseau un sistem de comunicare greoi, primitiv și, ca urmare, era imposibilă comunicarea complexa și de durata (problema principală ar fi fost memoria de scurtă durata), deoarece era limitata abilitatea de a transmite și de a recepționa seturi de semnificații lungi și complicate;
– sistemul de comunicare specific epocii semnelor și semnalelor nu trebuie confundat cu sistemele de semne pe care le folosesc surzii, acestea bazându-se pe limbaje, alfabete, vocabulare, reguli de sintaxa etc.
3.2. Epoca vorbirii și a limbajului
Se poate spune ca aceasta epoca începe cu 35000-40000 de ani în urma, o data cu oamenii de Cro-Magnon de la care au rămas multe elemente, între care picturile considerate de mulți specialiști ca prime încercări de a stoca informații.
Limbajul și vorbirea au permis oamenilor:
– să facă fata mediului înconjurător, fizic și social: să se apere mai eficient, sa vâneze coordonat, să-și asigure existenta într-un mediu mai ostil;
– să utilizeze sisteme de simboluri pentru a conceptualiza, clasifica, abstractiza, analiza, sintetiza și specula;
– să memoreze, sa transmită și sa recepționeze mesaje mult mai lungi, mai complexe și mai subtile, care le-au permis sa planifice acțiunile, sa inventeze și sa transmită modalități de conservare a hranei, de încălzire etc.
Toate acestea au determinat o evoluție mult mai rapida spre stabilitate și siguranță (se practică agricultura, începe și se amplifică domesticirea animalelor, oamenii se stabilesc în sate stabile) ceea ce a dus la dezvoltarea culturala mai accentuata (rămășitele civilizațiilor preistorice stau mărturie, în acest sens).
Totodată limbajul se diversifica concomitent cu diversificarea preocupărilor oamenilor:
– se dezvolta noi modalități de vorbire pe măsura ce se răspândesc și se confrunta cu noi probleme;
– limbile mai vechi sunt modificate; aceasta nu a oprit însă transmiterea unor cuvinte până la noi;
– deși nu a produs schimbări mari, totuși, dezvoltarea limbajului și vorbirii a făcut posibil progresul condiției umane sau, cu alte cuvinte, limbajul singur nu a produs schimbări ele ar fi fost imposibile fără.
3.3. Epoca scrisului
Daca dobândirea abilitații de a vorbi a durat mii de ani, pentru descoperirea scrisului omului i-au trebuit câteva secole. Istoria scrisului este cea a evoluției de la reprezentări pictografice la sisteme fonetice, de la reprezentarea ideilor complexe prin imagini sau desene stilizate, la folosirea literelor simple pentru a sugera anumite sunete specifice.
3.3.1. Pictogramele convenționalizate
Simplele imagini fără interpretări încifrate asupra cărora să se fi convenit în prealabil au prea puțina valoare ca mijloc de comunicare. Primul pas în dezvoltarea scrisului se face odată cu standardizarea semnificațiilor imaginilor devenita necesara pentru satisfacerea unor nevoi legate de:
– înregistrări de hotare și proprietăți;
– schimburi comerciale;
– creșterea și scăderea apelor râurilor;
– mișcarea corpurilor cerești.
Asemenea inscripții au apărut în jurul anului 4000 iHr în anticul Sumer și în Egipt. Aici sau pus bazele sistemului pictografic (în care un simbol reprezintă o idee, un lucru, un concept), un sistem complicat de glife sau caractere simbolice, cărora le-au fost asociate reguli pentru transmiterea de semnificații standardizate, complexe, devenind astfel posibilă:
– stocarea informațiilor;
– reprezentarea unor idei de către o persoană și recuperate de altele.
Scrierea cu aceste gilfe era apanajul specialiștilor.
3.3.2. Scrierea fonetica
Sumerienii elaborează un alt sistem de scriere: inițial imagini desenate pe plăcute de lut moale, care apoi au fost stilizate, întrucât detaliile erau dificil de surprins, ceea ce a dus la realizarea unor caractere specifice, denumite cuneate, cărora li se atribuiau semnificații particulare, imaginile obiectelor nemaifiind necesare. Așa s-a obținut scrierea cuneiformă.
Tot sumerienii, prin 1700 îH, au creat un simbol stilizat care sa reprezinte mai degrabă un sunet decât o idee. Astfel, în locul miilor de simboluri separate pentru fiecare obiect sau idee, ei au creat un număr mai mic de simboluri pentru silabele care compuneau cuvintele, ceea ce a constituit prima etapa în dezvoltarea scrierii fonetice, un pas decisiv înainte în comunicarea umana.
Scrierea alfabetica a apărut în mai puțin de o mie de ani și a reprezentat un mare progres în viața omenirii: alături de unelte și foc, limbajul însuși, scrierea pe baza de alfabet reprezintă una dintre cele mai semnificative realizări din toate timpurile. Grecii au standardizat și simplificat alfabetul în modul cel mai eficient, iar romanii l-au îmbunătățit forma obținută fiind folosită azi.
3.3.3. Suporturi pentru scris
Descoperirea scrisului a pus o problema noua omului: suportul pe care sa se realizeze. Ca urmare, se poate vorbi și despre o istorie a mijloacelor portabile pentru materializarea scrisului:
– mai întâi a fost piatra, rezistenta în timp însa greu de stocat și de transportat;
– apoi au fost tăblițele, este adevărat mai ușor de transportat, dar greu de păstrat;
– papirusul descoperit de egipteni (cca 2500 de ani îH ), era un mijloc ușor de transportat și de păstrat (mayasii îl realizau din ficus). Ideile puteau fi stocate acumulate și preluate de generațiile următoare.
– hârtia, inventata în China, a înlocuit pergamentul, întrunind toate calitățile necesare pentru scris și păstrarea lui în timp.
3.3.4. Consecințe ale descoperirii scrisului
Scrisul și mijloacele portabile au avut un impact mult mai mare decât vorbirea și limbajul asupra schimbărilor în evoluția socialului, îndeosebi din perspectiva diversificării structurilor sociale și dezvoltării culturii. Noua tehnologie de comunicare bazată pe un mijloc ușor și portabil, precum și pe un sistem de simboluri care puteau fi scrise și citite rapid a înlesnit:
– ușurarea mintii umane de povara dificila de a memora valorile culturii unui popor și de a le reproduce la conștiința fiecărei noi generații;
– comunicarea la distanță;
– știința de carte ca însușire valoroasă a omului (scribii au devenit o clasă privilegiată sub controlul elitei);
– schimbări în instituțiile religioase și politice și apariția altora pentru satisfacerea unor nevoi sociale;
– deschiderea bibliotecilor;
– consemnarea de doctrine religioase și scripturi;
– deschiderea unor școli pentru scribi și nu numai etc.
3.4. Epoca tiparului
Inventarea tiparului de către Gutenberg nu a fost doar o revoluționare a comunicării, ci și una dintre cele mai mari realizări umane ale tuturor timpurilor.
Tipăritul, prin folosirea presei și caracterului mobil, a făcut posibilă o difuzare mult mai amplă, mai rapidă și mai eficientă a informației, ceea ce a permis noi conexiuni și a influențat în mod decisiv progresul gândirii și cunoașterii umane, toate genurile de activități:
– este răspândită educația prin noile mijloace de comunicare: cartea, tipărita în toate limbile europene și apoi ziarul, mai întâi pentru elite și apoi pentru masele tot mai mari;
– sunt aduse schimbări importante în condiția umana, ca urmare a alfabetizării unui număr tot mai mare de oameni ceea ce a influențat nu numai relațiile în cadrul comunităților, ci și concepțiile psihologice ale oamenilor;
– contactele sociale devin tot mai extinse spațial și accelerate temporal și, în consecință, individul este mai îmbogățit prin intrarea în contact cu mai multe experiențe;
– gradul de unitate mentala pe care îl implică devine general;
– au dus la schimbarea concepțiilor acelora care le foloseau noile mijloace de comunicare.
Charles Horton Cooley spunea că noile mijloace se dovedeau mai importante și mai eficiente ca urmare a impactului a patru factori:
– expresivitatea – transmit o gamă largă de idei și sentimente;
– permanenta documentului sau cucerirea timpului;
– rapiditatea sau cucerirea spațiului;
– difuzarea sau accesul către toate categoriile de indivizi.
3.5. Epoca mijloacelor comunicării de masă
În aceasta perioadă are loc o cultivare permanenta a abilității oamenilor de a comunica confirmându-se ideea ca "revoluțiile" în comunicare se produc pe întreg parcursul existentei umane și ca apariția mass-media este deocamdată cea mai recentă.
În timp, evoluția către ceea ce este acum comunicarea de masa este marcata de evenimente importante datorate apariției unor mijloace de comunicare tot mai performante:
– fotografia este realizată în 1827, de francezul Niépce, cu o cameră obscură;
– telegraful, ca prim element, brevetat de Samuel Morse, în 1837, deși nu era un mijloc de comunicare în masă, va duce la dezvoltarea mass-media electronice;
– cinematograful debutează odată cu proiectarea primului film de frații Lumière, în 1895;
– radioul este brevetat în 1896 de Marconi însa primele emisiuni radiofonice au avut loc abia în 1920;
– televiziunea, mulțumită lui J. Baird, are prima difuzare publică în anul 1926;
– după anul 1970 apar mijloace noi – televiziunea prin cablu, video-casetofoanele, videotex-ul interactiv;
– în anii '80 s-au născut și sistemele multimedia care permit prelucrarea simultană a textelor, sunetelor și imaginilor digitalizate (cel mai cunoscut produs multimedia este compactdiscul – CD-ROM);
– internetul – rețeaua mondială de computere – este cea mai recentă cucerire a comunicării la distanță.
Toate aceste realizări au determinat o creștere considerabilă a ritmului comportamentului comunicativ al oamenilor. Acum elementele mass-media reprezintă inovații în jurul cărora oamenii își organizează viețile, pentru ca depind de ele mai mult decât ar dori sa recunoască.
"Cu toate acestea, indiferent unde ne va purta tehnologia, dialogul interior și comunicarea interpersonala, fata în fata, aproape, simțind atingerea, căldura, freamătul și mirosul trupului celuilalt nu vor înceta sa rămână supreme și superbe manifestări ale umanității".
4. Spatiile comunicării în viața socială
Daniel Bougnoux imaginează comunicarea în interiorul unor spatii, dispuse ca o suită de cercuri, începând cu cel natural, respectiv, comunicarea animală și expresia comportamentala.
Sfera domesticului (casa) este următorul spațiu comunicațional, în același timp închis și deschis, cu mai multe terminale din lumea exterioara, care fie ca extind relațiile interpersonale (telefonul, faxul, robotul telefonic, e-mail-ul sau cutia poștala), fie fac posibilă pătrunderea unor mesaje impersonale, puternic standardizate, cu rolul de a informa, de a relaxa, de a reface legăturile sociale și de a direcționa (recomanda) diversele categorii de consumuri (utilul sau binele).
Un alt spațiu, în care se desfășoară o comunicare intensă, este cel pedagogic, didactic, școala fiind considerată de autor anticamera a spațiului public. Acest spațiu preia copilul din spațiul domestic primar și îl introduce în unul tranzițional care îl pregătește pentru spațiul public.
Dincolo de spațiul tranzițional, respectiv cel pedagogic, urmează spațiul activităților curente, al circulației, al colectivității (spațiul urban, străzi, cai de comunicare, instituții, întreprinderi, locuri de acțiune economică și culturală), care preiau indivizii formați de școala.
Sfera mondială ("mondializarea") a schimburilor comunicaționale sau orizontul numit globalizare este cel mai larg spațiu, care le circumscrie și pe celelalte, este extensia la nivel planetar a "culturii de masă" (satul planetar al lui Marshal McLuhan). Dezvoltarea și însușirea culturii comunicaționale este, se pare, mai complexă decât a oricărei alteia, pentru ca între micro și macrosocial aceasta ar trebui sa îmbrățișeze cel puțin o semiologie corectata și îmbunătățită de pragmatică.
Sursa:
C. Drăgan, Comunicarea. Paradigme și teorii, Editura Rao, București, 2008, p. 11-20
C. Hariuc, Sociologia comunicării. Note de curs, Universitatea Ecologică din Bucuresti, 2006, p. 4-7; 7-8
CAPITOLUL AL II-LEA:
PRINCIPALELE PREOCUPĂRI ÎN SOCIOLOGIE PENTRU STUDIUL COMUNICĂRII
De comunicare, considerată definitorie pentru condiția umană, se ocupă numeroase științe. Lista lor este impresionantă: psihologia, lingvistica, lexicografia, psiho-lingvistica, psihiatria, matematica, logica, retorica și oratoria, informatica, criptografia, filozofia etc.; acestea, de regulă, analizează aspecte disparate din comunicare, din perspectiva propriilor nevoi de investigare, deci într-o "accepțiune, particulară, specializată", a cărei sensuri sunt uneori complementare, apropiate sau divergente.
În legătură cu rolul comunicării în societate, s-a constituit și a evoluat continuu, din anii '60 încoace. Emilian M. Dobrescu apreciază că "sociologia comunicării și sociologia comunicațiilor sunt ramuri (discipline) de graniță ale sociologiei și informaticii, alături de sociologia informației, sociometria comunicării, estetica informațională, psihologia informațională etc.". În continuare autorul mai precizează că "în timp ce sociologia comunicării studiază implicațiile sociale ale actului (procesului) de comunicare, sociologia comunicațiilor se ocupă cu studiul canalelor de comunicație și a influenței acestora asupra societății umane".
1. Comunicarea – obiect de studiu al sociologiei
Comunicarea ocupă un loc important în agenda dezbaterilor privind modul în care ar trebui analizată și înțeleasă societatea, deși apar adesea neclarități datorate terminologiei sau standardelor aplicate. Cu toate acestea, cercetările și studiile comunicării cuprind un spectru foarte larg de domenii, problematizări de la cele mai simple la cele mai complexe, de la cercetarea lor asupra unui individ până la studiul lor la nivel de masă, sau privind tendințele actuale, la nivel global.
Comunicarea este studiată ca un capitol particular al sociologiei deosebindu-se mai multe căi de abordare:
O cale este aceea în care sociologii consideră comunicarea drept un proces ce evidențiază anumite determinări sociale și anumite mecanisme psihologice;
O alta este aceea în care sociologii pun accentul pe mizele presupuse și pe efectele reale ale comunicării pentru societate, în ansamblul ei, sau pentru fiecare din membrii săi;
Și o a treia, aceea în care sociologii consideră această comunicare ca fiind susceptibilă de a primi o apreciere favorabilă sau defavorabilă, pornind de la valorile și idealurile la care acea societate subscrie.
Printre problemele abordate de către sociologi pot fi amintite:
Comunicarea și socialitatea;
Studiul mijloacelor de comunicare de masă și a influenței acestora asupra opiniilor, convingerilor, atitudinilor și comportamentelor oamenilor;
Comunicarea raportată la mizele sale, pentru individ și societate;
Aplicarea acționismului la studiul comunicării;
Activitățile de comunicare într-o societate și o epocă anume etc.
Pentru abordarea diverselor aspecte care privesc procesele comunicative, în sociologia comunicării sunt preluate și aplicate o serie de teorii științifice deja validate în cadrul altor discipline cum sunt, de exemplu, teoria informației, elaborată de Claude Shannon și Norbert Wiener, preluată din cibernetică și pe baza căreia orice comunicare poate fi considerată o asociere de informații, făcută cu un anumit scop; teoria opiniei, preluată din sociologia opiniei publice, care consideră orice comunicare umană o sumă de opinii; teoria sistemelor, elaborată de Ludwig Bertalanffy, conform căreia un câmp comunicațional, cu toate elementele lui poate fi considerat un sistem; teoria structural-funcționalistă, care consideră orice comunicare o structură de semne și semnificații, ce îndeplinește anumite funcții ș.a. Ca urmare, studierea comunicării, în cadrul sociologiei se află mereu sub presiunea intra și interdisciplinarității.
Întrucât nu are încă un statut clar, sunt preocupări care argumentează necesitatea constituirii unei sociologii a comunicării ca ramură a sociologiei. Ion Drăgan (în prefața lucrării Comunicarea) supune atenției unele idei cu privire la o sociologie a comunicării, ca o știință "plurală", care ar putea să îndeplinească rolul de perspectivă "federatoare" a abordărilor, conceptelor și teoriilor ce alcătuiesc, în mod general, "știința comunicării". Argumentele cu care susține această opțiune sunt: conexiunea organică dintre sociologie și științele comunicării; <<toate relațiile de comunicare (fie ele înțelese ca transfer de informație, transfer de semnificație, intenție de influențare, împărtășire în comun a unor opinii, idei, reprezentări și puncte de vedere sau coproducere a sensului și semnificațiilor, sistem de semne recunoscute și împărtășite, "tranzacție" între locutori sau "contract" între "instanța de enunțare" și "instanța de receptare") sunt relații sociale (în sensul, mai ales, că relațiile de comunicare generează, implică și sunt rezultatul altor tipuri de relații sociale)». În concepția autorului, sociologia comunicării, astfel constituită, nu trebuie să subsumeze "teoriile și modelele unei grile uniformizatoare, ci în a le stabili cu rigoare specificitatea, aporturile și limitele, pertinența în studierea proceselor comunicaționale". Totodată, el respinge ideea unui "model unic" de știință a comunicării și susține necesitatea ca sociologia comunicării sau o știință mai generală a comunicării să aibă un caracter multiparadigmatic. Autorul conchide că numai așa sociologia comunicării poate deveni un "corpus integrator" și nu o "enciclopedie a științelor comunicării".
2. Modele și teorii sociologice
2.1. Clasificarea modelelor teoretice ale comunicării
Numeroasele studii asupra comunicării realizate în interiorul unor științe particulare au fost elaborate, de regulă, sub forma unor modele considerate "ansambluri de teorii, de principii și de practici puse în formă de scheme" , care acționează ca mecanisme perceptive și cognitive, "transformând o realitate într-o reprezentare". Modelele comunicaționale astfel obținute exprimă relațiile dintre elementele ce intervin în comunicare și se doresc izvoare de inspirație pentru practica în domeniu și noi posibilități menite să înlesnească cunoașterea proceselor comunicaționale.
Există preocupări în rândul cercetătorilor comunicării de a clasifica și de a grupa aceste modele folosind diverse criterii. Astfel, Alex. Mucchielli le grupează în trei categorii:
a) Modele pozitiviste, care comportă o relație lineară cauză-efect, în cadrul cărora consideră:
♦modelul teoriei informației, fundamentat de Claude Shannon și Warren Weaver;
♦modelul comunicării pe două niveluri (sau difuzarea în două trepte), apărut în urma studiilor desfășurate în legătură cu radioul și televiziunea, în care între emițător și receptor apare liderul de opinie, ca element intermediar, cu rol de releu;
♦modelul marketing, specific intreprinderilor, care are în vedere remedierea situațiilor problematice, prin acțiuni de comunicare orientate spre ținte precise;
b) Modelele sistemice circumscriu:
♦modelul sociometric, care ilustrează "relațiile informale dintr-un grup", în cadrul unei structuri de relații socio-afective, iar comunicarea este definită ca o relație de afinități, dar și ca un canal privilegiat al informației;
♦modelul tranzacțional, este bazat pe cercetarea psihologică subtilă și are în vedere jocul relațiilor și tipurile de comunicare implicită ce se stabilesc în relațiile interpersonale;
♦modelul interacționist și sistemic, configurat de cercetările din cadrul Școlii de la Palo Alto, aduce o nouă definiție a comunicării, respectiv considerarea acesteia ca participare a unui individ la un sistem de interacțiuni care îl leagă de ceilalți;
♦modelul orchestrei nu are o reprezentare grafică, iar comunicarea este definită ca o "producție colectivă a unui grup care lucrează sub conducerea unui lider";
c) Modelele constructiviste care cuprind:
♦modelul hipertextului, care este construit pe o metaforă și este inspirat de universul CDRom și Internet, comunicarea fiind văzută ca o dezbatere latentă, ascunsă, între actorii unei structuri sociale;
♦modelul situțional, care are în vedere comunicarea în termenii unui proces. Autorul acestei clasificări nu contestă faptul că pot fi posibile și alte modele.
Și Denis McQuail abordează problematica modelelor comunicative. Deși, aparent, nu face o clasificare în raport cu un criteriu explicit, totuși se poate spune că descrierea lor urmează o anumită ordine, care are complexitatea ca factor de delimitare. Astfel, pornind de la imaginea geometrică propusă de Dance el începe cu modelele care ilustrează procesul de comunicare în linie dreaptă, respectiv informatic și cibernetic, continuă cu cele în care comunicarea este în cerc, respectiv cele care reprezintă comunicarea în termenii sistemelor sociale sau ale sistemelor sociale în termeni comunicaționali și atrage atenția asupra reprezentării comunicării în spirală, care are avantajul că pune în evidență schimbarea, ca stare implicată de comunicare.
Ioan Drăgan clasifică modelele teoretice ale comunicării în funcție de științele în interiorul cărora acestea au fost construite, astfel: modele informatice, modele lingvistice ale comunicării, modele sociologice ale comunicării și modele socio-lingvistice ale comunicării.
2.2. Modele sociologice ale comunicării
Modelele sociologice deși își propun să realizeze o viziune sintetică asupra comunicării ele sunt tributare, totuși, celor informatice și lingvistice, precum și altor achiziții sau perspective teoretice și metodologice din științele socio-umane și exacte. Acest aspect îl determină pe Ioan Drăgan să aprecieze că ar fi mai corect să vorbim nu atât de modelele "sociologice", cât de modelele elaborate de "sociologi". Modelele circumscrise acestei clasificări, potrivit concluziei antropologului Edward Sapir, au în comun două idei importante:
♦în societate, în sfera umanului nu există un domeniu, un câmp separat și autonom al comunicării: aceasta este parte integrantă a societății, a însăși constituirii, organizării și funcționării societății (interacțiunile umane sunt fapte sociale cu caracter comunicațional);
♦comunicarea este chiar procesul social fundamental:faptele sociale se constituie și există în virtutea unor procese comunicaționale (societatea sau ceea ce numim faptele sociale nu există în afara comunicării).
a) Modelul sociologic al comunicării considerat clasic de către specialiști este cel elaborat de Wilbur Schramm. Autorul reia, definește, exemplifică și articulează concepte din modele aparținând teoriei informației și lingvisticii cărora li se aplică și o interpretare sociologică, astfel:
♦pornește definirea comunicării de la înțelesul originar al termenului – stabilirea unei comuniuni cu cineva, împărtășirea unei informații, a unor idei sau atitudini -, însă apreciază că esența acesteia constă în "punerea de acord a receptorului cu emițătorul cu privire la un mesaj";
♦consideră că momentele esențiale ale procesului comunicării sunt codificarea (punerea într-o formă inteligibilă, accesibilă și transmisibilă a semnelor și simbolurilor, ceea ce înseamnă a construi un mesaj) și decodificarea (interpretarea mesajului, fără a-l deforma); prin intermediul acestor două procese "imaginea" din mintea emițătorului este reprodusă în chip asemănător în mintea receptorului;
♦concretizează modelul intuitiv în mai multe scheme consecutive fiecare contribuind la înțelegerea mai bună a procesului de comunicare:
1. Elaborează schema generală a comunicării. În cazul comunicării umane (fără mijloace tehnice de mediere) aceasta cuprinde sursa (este și codificator), destinatarul (este și decodificator) și semnalul (este limbajul folosit). Prima condiție a funcționalității acestui sistem este ca toate verigile în parte să fie funcționale ceea ce presupune anumite calități pentru fiecare verigă (de ex., capacitatea informațională pentru sursă, capacitatea de a decodifica a receptorului etc.).
2. Introduce noțiunea de câmp de experiență al comunicatorului și al receptorului, definit prin cunoștințele, simbolurile, informațiile și atitudinile celor două verigi, care armonizează receptorul și emițătorul, codificarea și decodificarea, funcționarea codurilor comunicatorului și receptorului. Experiența cumulată (sectorul care rezultă din întretăierea celor două câmpuri) facilitează, face dificilă sau face imposibilă comunicarea.
Concluzionează că fiecare persoană este atât codificator cât și decodificator, (este comunicator și receptor) primind și transmițând mesaje. Schramm consideră că omul este un interpret: el codifică și decodifică neîncetat mesaje în funcție de semnele pe care le primește.
Introduce ca element esențial pentru înțelegerea comunicării feed-back-ul, reacția de răspuns, care relevă cum sunt interpretate și receptate mesajele de către interlocutori.
Stabilește că în descrierea comunicării trebuie să se ia în considerare multiplicarea canalelor de comunicare, aspect prezent în toate actele comunicaționale, de la cele mai simple la comunicarea de masă.
b) Un model sociologic considerat a fi una dintre cele mai complete tentative de a specifica toate etapele și activitățile comunicării, fiind aplicabil tuturor situațiilor de comunicare, este cel elaborat de G. Gerbner, considerat unul dintre teoreticienii importanți ai comunicării. Modelul se caracterizează prin următoarele aspecte:
♦este un model liniar care pune în relație percepția (evenimentelor) – producția mesajelor – percepția acestora, introducând ca elemente originale: percepția – producția – semnificația mesajelor; mesajul ca unitate a formei și conținutului; noțiunea de intersubiectivitate ca expresie a raportului dintre producția mesajelor și percepția evenimentelor și mesajelor; procesul de comunicare este un proces subiectiv, selectiv, variabil și imprevizibil;
♦sintetic, modelul spune că un proces comunicativ are loc atunci când: 1.cineva, 2. percepe un eveniment și 3.reacționează; 4.într-o situație dată; 5.utilizând anumite mijloace; 6 pentru a face disponibile mesajele; 7.care au o anumită formă; 8 se situează într-un anumit context; 9.transmit un conținut; 10 și antrenează anumite consecințe;
♦percepția rezultă din eveniment, îl reflectă dar și diferă de el, deoarece percepția depinde atât de eveniment, cât și de agenții de comunicare, aspect ce influențează raportul între realitate și percepție, un proces care este de regulă interactiv, întrucât intervin numeroase elemente legate de situația și contextul agentului comunicării;
♦modelul indică marea variabilitate în percepția unui eveniment de către un agent comunicator și a mesajelor despre eveniment de către receptor, întrucât fiecare persoană are percepții proprii și diverse persoane pot percepe diferit același eveniment, dar și pentru că sistemul comunicării este dinamic și deschis, în sensul că efectele (consecințele) sunt parțial previzibile, parțial imprevizibile;
♦deși modelul nu tratează realmente problemele semnificației și sensului (esențiale în comunicare), el poate fi aplicat în analiza diferitelor situații și tipuri de comunicare, pentru analiza de conținut a mesajelor, a corespondenței dintre realități și mesajele comunicării de masă, a receptării mesajelor de către publicuri.
2.3. Teorii sociologice ale comunicării interumane
În lucrarea Comunicarea Mihai Dinu își pune o întrebare fundamentală: Dar există oare o teorie a comunicării? După ce constată existența unui peisaj conceptual derutant, în sensul că se vorbește în paralel de teoria comunicării și de teoriile comunicării, autorul conchide că teoria comunicării s-a născut adată cu apariția lucrării The Mathematical Theory of communication a americanilor Claude Shannon și Warren Weaver sub forma unei teorii explicative, de tip 2.
Existența mai multor teorii este în strânsă legătură cu științele care au furnizat baza explicativă a proceselor comunicaționale. Referindu-se la acest aspect Emilian M. Dobrescu afirmă că în sociologia comunicării pot fi preluate și aplicate cu succes o serie de teorii științifice deja validate în cadrul altor discipline, ca de exemplu: teoria informației, elaborată de Claude Shannon și Norbert Wiener, preluată din cibernetică și pe baza căreia orice comunicare poate fi considerată o asociere de informații, făcută cu un anumit scop; teoria opiniei, preluată din sociologia opiniei publice, care consideră orice comunicare umană o sumă de opinii; teoria sistemelor, elaborată de Ludwig Bertalanffy, conform căreia un câmp comunicațional, cu toate elementele lui poate fi considerat un sistem; teoria structural-funcționalistă, care consideră orice comunicare o structură de semne și semnificații, ce îndeplinește anumite funcții.
Având în vedere aceste posibilități, Emilian M. Dobrescu consideră că pentru procesul comunicării sunt semnificative următoarele teorii:
a) Teoria competenței comunicative, propusă de Jurgen Habermas.
Acesta consideră că orice om are o anumită competență de comunicare determinată de "competența lingvistică" și de "universaliile pragmatice" utilizate în una din cele două forme ale comunicării curente: acțiunea
comunicativă și discursul. Competența lingvistică constă în capacitatea individului de a comunica semenilor ideile sale, folosind cuvinte bogate în sensuri și semnificații. Între competența lingvistică și cea comunicativă există o determinare directă în cadrul căreia un rol important îl joacă universaliile pragmatice care, în concepția autorului, sunt "propuneri de
sistematizare a actelor de vorbire", cele mai des utilizate cuvinte în limbajul comun sau științific. În discursul cotidian, prin "jocuri de vorbire" individul își manifestă de fapt competența comunicativă ce îl caracterizează, marcându-i activitatea în societate.
Teoria comunicării interumane și internivelice elaborată de Corneliu Mircea.
Este o teorie cu substrat psihologic, care are ca premisă ideea că "psihismul ființează și se definește nivelic" (sunt cinci zone nivelice: instictualitatea, afectivitatea, imaginarul, rațiunea, cunoașterea paroxistică de sine). Această structurare nivelică particularizează indivizii; ea imprimă un anumit ritm particular al eului care poate fi dominat de un moment nivelic (instinctual, afectiv, imaginar etc.), ceea ce produce o mare varianță caracterială definită de dominantele nivelice. Sinele "nivelic" se deschide spre ființa nivelică a celuilalt și se definește prin ființa nivelică a celuilalt. Fiecare nivel se oglindește și se reflectă prin sfera nivelică echivalentă a partenerului comunicant, ceea ce înseamnă că persoana informantă care se află, la un moment dat la un nivel
psihologic anume, se deschide la acest nivel și prin acest nivel spre ființa nivelică a celuilalt. În acest fel comunicarea interpersonală se desfășoară la o anume înălțime nivelică și la un moment nivelic anume (moment al instinctualității, moment al afectivității etc.).
Autorul ajunge la concluzia potrivit căreia "corespondența nivelică a ființelor comunicante atrage (nivelic) sau respinge (nivelic) persoanele aflate în actul comunicării". Comunicarea interumană presupune, așadar, preferința sau alegerea partenerului. Eul își caută partenerul asemănător și complementar, aflat în momentul comunicării la aceeași înălțime nivelică. Deci comunicarea interpersonală este "ierarhizată nivelic", este o comunicare inter-nivelică.
Teoria sociodinamică a modurilor de comunicare.
Autorul, Abraham Moles pune accentul pe factorii sociali în explicarea fenomenului comunicării și propune cinci doctrine ce
caracterizează cultura și comunicarea în societate:
♦doctrina demagogică, aflată în serviciul publicității și care presupune "imersiunea individului în câmpul publicitar" (G. Maletzke) pentru a obține "cea mai mare satisfacție a majorității ascultătorilor" (A. Moles);
♦doctrina dogmatică, legată de forme propagandistice, are scopul de a transforma auditoriul conform unei ideologii, definite în pralabil;
♦doctrina piramidală, care separă straturile sociale, cu valorile lor proprii, dispuse de regulă piramidal;
♦doctrina eclectică (culturalistă), conform căreia scopul omului îl constituie comunicarea valorilor, selectarea și ierarhizarea lor; reflectarea evenimentelor culturale joacă un rol "relativ secundar" în comunicare;
♦doctrina sociodinamică a modurilor de comunicare, care explică, după A. Moles, schimbările intervenite în comunicarea între indivizi ca urmare a schimbărilor produse în cultura acestora; poate fi explicată prin prisma funcționalismului comunicațional.
d) Teoria instrumentalistă propusă de Marshall McLuhan pornește de la ideea că mass media nu sunt doar instrumente,ci mediumuri – mesaje, adică factori care contribuie activ și specific, prin particularitățile tehnologiei lor și al modului specific de percepție pe care îl solicită, la efectele globale ale comunicării. Considerând că evoluția modalităților de comunicare induce modificări în evoluția diferitelor tipuri de societăți și civilizații, McLuhan subliniază că în istoria umanității se articulează următoarele moduri de comunicare:
♦graiul viu (care domina viața tribală);
♦cuvântul scris (din antichitate până la jumătatea secolului al XX-lea);
♦satul global (care începe cu televiziunea).
e) Teoria matricei psihosociale încearcă să explice fenomenul comunicării pornind de la combinarea factorilor psihici (care țin de Eu-l individual) cu factori sociali (care țin de mediul în care acesta își desfășoară activitatea). Astfel, în afara caracteristicilor biologice și lingvistice specifice unei anumite persoane, aceasta posedă o matrice psihosocială proprie, ce caracterizează în mod unic fiecare persoană și personalitate umană. Două persoane pot comunica eficient dacă matricile lor psihosociale sunt asemănătoare, adică persoanele respective au fost condiționate similar de factorii psihici proprii și cei sociali care le determină existența. Nu există o comunicare perfectă, ideală, pentru că nu există matrici psihosociale identice, dar individul uman își poate structura permanent matricea psihosocială proprie, contribuind astfel la îmbunătățirea comunicării cu semenii.
O abordare interesantă este cea realizată de Denis McQuail, întrucât pune în evidență și un alt aspect: corelația dintre teoria care oferă reperele pentru explicarea comunicării și posibilitățile de a argumenta complexitatea proceselor comunicative pe un continuum de la pasiv la activ.
Teoria învățării, cu toate diferențele de abordare și în special accentul diferit pus fie pe elementele cognitive, fie pe cele comportamentale, acordă virtual un loc important asociației, ca principiu fundamental al unei comunicări eficiente. Se consideră că relația stimul-răspuns oferă cheia învățării și comunicării (în sensul învățării). Deși teoreticienii au accentuat elemente diferite ale procesului de învățare (Hull impulsurile, Thorndike recompensa, Tolman elementele cognitive, Skinner întărirea), toți par să fie de acord asupra aceluiași cadru conceptual, care reprezintă și un cadru pentru a înțelege comunicarea. Această perspectivă generală include premisa conform căreia organismul stabilește o relație de sistem cu ambientul, astfel încât, o schimbare de stare, fie a organismului, fie a mediului, va avea consecințe și va declanșa un răspuns în celălalt element al sistemului. Din această perspectivă, comunicarea este un proces care conectează indivizii între ei și cu mediul în care trăiesc, își are sursa în experiența unei tensiuni și este esențial un proces de reacție (fie un răspuns la un stimul anterior, fie un fapt dat, care constituie punctul de pornire al unei noi secvențe de asociere a stimulului și răspunsului) și chiar actele de comunicare aparent "expresive" ar trebui considerate reacții. Referitor la acest aspect, Maslow distinge între comportamentul "imitativ" și comportamentul "expresiv": numai atunci când comunicarea înseamnă "imitare" este aplicabil modelului stimul-răspuns, nu însă și când este vorba de expresie.
Teoria informației nu este un model sau o teorie a comportamentului comunicativ, dar a fost și este extrem de influentă în formularea problemelor și structurarea modelelor pentru studiul proceselor de comunicare, îndeosebi din perspectiva eficienței lor. Premisa de la care se pleacă: întrucât comunicarea este văzută în primul rând ca o procesare de informație de către organisme, teoria informației specifică și cuantifică elementele componente ale unei asemenea perspective, situație care o face să fie doar un instrument sau o tehnică pentru analiza activității de comunicare a mașinilor, oamenilor sau a altor sisteme.
Teoria congruenței își are sursa în psihologia gestalt și susține că, atunci când există echilibru "cognitiv" între doi indivizi și față de un obiect exterior, atunci participanții se vor opune schimbării, iar când nu există, ei vor încerca să-l restabilească. Newcomb a propus un model al "tensiunii către simetrie", bazat pe același principiu, care proclamă comunicarea drept principalul procedeu de extindere a ariei acordului și stabilității. Dinamica actelor de comunicare constă în tensiunea produsă de dezacord. Tot Newcomb, cu alt prilej, consideră comunicarea "un răspuns învățat la situații de tensiune". Din această perspectivă, comunicarea este generată de "un dezechilibru al sistemului" și tinde să restabilească starea de echilibru, până când aceasta este perturbată de receptarea de noi informații ș.a.m.d.
Versiunea cea mai elaborată a teoriei echilibrului este despre Disonanța Cognitivă, al cărei autor este Festinger. Această teorie are o serie de implicații pentru procesul de comunicare întrucât postulează o serie de condiții privind motivația transmiterii și receptării mesajelor și structurile care modelează comportamentul comunicativ. Potrivit acestora indivizii:
♦vor căuta informațiile care le confirmă atitudinile și imaginea despre lume deja constituită, sau le întărește alte aspecte comportamentale și vor evita informațiile care pot amplifica disonanța;
♦vor percepe și vor interpreta selectiv informația pe care o primesc, în conformitate cu structura preexistentă a concepțiilor lor, în acord cu care vor organiza noua informație;
♦vor fi mai deschiși la receptarea comunicării provenite din surse față de care au o atitudine favorabilă.
Principala aplicație a acestei teorii a comportamentului comunicativ este studiul efectelor comunicării asupra atitudinilor, dar, în contextul de față, teoria oferă o perspectivă generală a ceea ce înseamnă relații comunicative pe care tinde să le considere ca fiind secundare, dependente și modelate de alte circumstanțe, în timp ce forma acestor relații, conținutul câmpurilor cognitive, direcționarea legăturilor dintre indivizi sunt, într-o oarecare măsură, rezultatul comportamentelor comunicative. Abordarea este totuși destul de flexibilă, acordând atenție naturii tranzacționale a comunicării umane.
d) Teoria sistemelor sociale, avându-l ca principal exponent pe T. Parsons, oferă o perspectivă sociologică asupra actelor de comunicare. Deși nu se ocupă în mod special de comunicare totuși se poate extrage din ansamblul operei sale, mai ales din Sistemul social, o imagine coerentă a procesului de comunicare. Denis McQuail apreciază că elementele care concură la formarea acestei imagini sunt:
♦considerațiile cu privire la acțiunile sociale care se aplică și actelor de comunicare, deși Parsons nu o face în mod explicit;
♦considerațiile explicite despre comunicare referitoare la apariția unei culturi simbolice pe baza interacțiunilor dintre oameni, rolul constrângerii asupra comportamentului comunicativ, corelația dintre sistemele de comunicare și formele evoluate de comportament de tip social, precum și dintre mijloacele de comunicare și controlul social.
Concluzionând, Denis McQuail apreciază că perspectiva pe care o oferă Parsons vizează relațiile de comunicare ca produs al desfășurării unor procese sociale sistematice, într-o situație care are o semnificație socială predeterminată în mare, care lasă relativ puțină libertate participanților în interrelația pe care o stabilesc.
e) Interacționismul simbolic are în atenție, îndeosebi, procesul de interacțiune socială prin intermediul simbolurilor și se centrează în mod direct pe comunicare. Teoria își are sursa în lucrările lui G.H. Mead și oferă o concepție privind comportamentul comunicativ accentuând două elemente esențiale: primordialitatea comunicării (eul nu este antecedent procesului de
comunicare, ci trebuie explicat în termenii procesului social și ai comunicării; importanța comunicării rezidă în faptul că aceasta permite o formă de comportament în care organismul sau individul poate deveni obiect pentru sine) și "reflexivitatea" actului comunicării (capacitatea individului de a conversa "cu sine" de pe poziția altora).
Esența poziției lui Mead o constituie concepția sa că individul comunică cu sine însuși din perspectiva societății. De altfel, el consideră comunicarea esența participării la viața socială pentru că atunci când vorbim, când utilizăm gesturi vocale, producem același efect asupra noastră ca și asupra celorlalți. Totodată, prin comunicare inter- și intrapersonală și prin contactspecific, prin particularitățile tehnologiei lor și al modului specific de percepție pe care îl solicită, la efectele globale ale comunicării. Considerând că evoluția modalităților de comunicare induce modificări în evoluția diferitelor tipuri de societăți și civilizații, McLuhan subliniază că în istoria umanității se articulează următoarele moduri de comunicare: graiul viu, cuvântul scris, satul global.
e) Teoria matricei psihosociale încearcă să explice fenomenul comunicării pornind de la combinarea factorilor psihici (care țin de Eu-l individual) cu factori sociali (care țin de mediul în care acesta își desfășoară activitatea). Astfel, în afara caracteristicilor biologice și lingvistice specifice unei anumite persoane, aceasta posedă o matrice psihosocială proprie, ce caracterizează în mod unic fiecare persoană și personalitate umană. Două persoane pot comunica eficient dacă matricile lor psihosociale sunt asemănătoare, adică persoanele respective au fost condiționate similar de factorii psihici proprii și cei sociali care le determină existența. Nu există o comunicare perfectă, ideală, pentru că nu există matrici psihosociale identice, dar individul uman își poate structura permanent matricea psihosocială proprie, contribuind astfel la îmbunătățirea comunicării cu semenii.
f) Perspectiva fenomenologică (Alfred Schutz) a comunicării este o abordare compatibilă cu cea propusă de interacționismul simbolic, însă mai aproape de o perspectivă asupra actului comunicării ca activitate spontană. Elementele principale ale acestei perspective sunt:
1. prin natura sa actul comunicativ este prevăzut cu un scop, însă Schutz distinge "actul expresiv", în cazul căruia comunicarea este intenționată (fără să ia neapărat forme verbale), de "gestul expresiv",unde nu există intenție, deși observatorul îi poate atribui una;
2. motivele comunicării, ale angajării în acte "expresive" pot fi:
♦libera alegere a unei persoane (ale cărei acte sunt produsul unei activități spontane);
♦scopul, orientarea către viitor, "proiectul"; explorarea de către om a lumii, căreia îi conferă semnificație;
♦urmărirea relevanței, a problemelor apropiate de interesele sale și comunicarea despre acestea celorlalți;
3. condițiile care trebuie îndeplinite pentru a face comunicarea posibilă:
♦cei ce comunică trebuie să folosească aceleași semne, care trebuie să aibă pentru toți același sens (deci comunicarea poate evea loc numai în realitatea lumii exterioare);
♦schemele interpretative pe care comunicatorul și interpretul le asociază semnului comunicativ să fie esențial identice;
♦o coincidență totală este imposibilă, date fiind diferențele de experiență biografică și structuri relevante pentru participanți (cu cât aceste diferențe sunt mai mari, cu atât șansele unei comunicări reușite sunt mai mici);
♦comunicatorul și interpretul trebuie să dețină un sistem comun de abstractizări și tipizări;
4. efectele comunicării care trebuie apreciate în primul rând în conformitate cu intențiile comunicatorului, dar și cu rezultatele comunicării:
♦o mai largă circulație a tipizărilor;
♦modificarea distribuției sociale a cunoștințelor;
♦o mai mare participare comună la lumea socială;
♦înțelegerea reciprocă;
♦punerea de acord a premiselor și datelor cunoașterii aparținând unor indivizi diferiți etc.
5. perspectiva fenomenologică pune un accent deosebit pe relațiile de comunicare: actele de comunicare nu pot fi autiste, fie că sunt acte de transmitere sau de receptare.
Prezentarea acestor teorii și ordinea în care o face nu este întâmplătoare. Denis McQuail evidențiază complexitatea comunicării ca fenomen social; el pornește de la comunicarea ca stimul, în teoria învățării și ajunge la comunicarea ca scop, în teoria fenomenologică. Pentru a pune în evidență această evoluție Denis McQuail imaginează un continuum, de la pasiv la activ, pe care plasează teoriile în funcție de răspunsul la trei întrebări: De ce comunicăm? Care este semnificația unei situații de comunicare? Care este relația dintre participanți?
comunicare, în termenii continuumului Pasiv-Activ
a) În legătură cu prima întrebare, De ce comunicăm?:
♦la extremitatea "stângă",comunicarea e tratată ca răspuns, reacție condiționată, la stimuli externi;
♦apoi, explicația presupune un element de alegere conștientă, dar nevoia de adaptare sau reducere a tensiunii rămâne principalul principiu explicativ;
♦în continuare, e presupusă alegerea scopurilor, acestea fiind concepute în termeni mult mai largi decât simple forme de reducere a tensiunilor. Individul alege dintre obiectele pe care sistemul social le face posibile, iar structurile comunicaționale sunt guvernate de norme și convenții;
♦la cealaltă extremă, actul de comunicare e privit ca un act spontan și creativ, îndreptat către o stare viitoare a lucrurilor liber aleasă, care poate implica o modificare a normelor și convențiilor.
În legătură cu a doua întrebare, Care este semnificația unei situații de comunicare?:
♦la extremitatea "stângă" pasivă, semnificația comunicării se află în afara controlului participanților individuali. Situația este deja definită, nu este deschisă percepțiilor variabile, iar individul răspunde în conformitate cu experiența lui trecută și logica impusă de situație;
♦mai la dreapta, se mai mențin unele dintre elementele deja relevate, dar comunicarea depinde de perceperea tensiunii și a modului de a o rezolva. De aceea "semnificația" dominantă este exprimată în termenii unei experiențe neconfortabile, care impune acțiunea;
♦în continuare situațiile de comunicare se pot considera ca având semnificații complexe pentru participanți, asociate în special obiectivelor alternative ale acțiunii și judecăților de valoare implicate în alegerea între aceste alternative. "Semnificația" dominantă sugerează situația unor alegeri libere, structurată în conformitate cu valorile culturale și instituționale;
♦la extremitatea dreaptă, semnificația unei situații de comunicare mai este caracterizată încă de alegerea scopurilor și mijloacelor, nemaiexistând însă elementul de constrângere, predictibilitate și calcul. Situația de comunicare oferă posibilitatea schimbării și restructurării mediului – cu alte cuvinte, nu este un simplu răspuns la solicitările mediului, sau un act în cadrul mediului, ci un act asupra acestuia.
c) În legătură cu a treia întrebare, Care este relația dintre participanți?:
♦la extremitatea "stângă", relația dintre transmițători și receptori este mecanică și temporară, cu puține elemente de coorientare. Din această perspectivă, un participant la comunicare reacționează în primul rând la un stimul exterior, iar relația este, în consecință, parțială și limitată;
♦mai departe se afirmă o relație holistică, însă bazată încă pe presupunerea unei funcționalități și interdependențe inevitabile, apărute din contiguitate. Gradul de intersubiectivitate este limitat și gândit în termenii unor organisme separate, care găsesc un mod de acțiune comună;
♦versiunile sociologice privind relația de comunicare variază în funcție de gradul de constrângere externă și determinare a rolurilor. La unul din poli, o relație este definită în termenii complementarității rolurilor, la celălalt ea este foarte activă, negociabilă, iar comunicarea este un vehicul sensibil în procesul de interacțiune.
3.Orientări în definirea conceptului și în cercetarea comunicării
3.1.Orientări în cercetarea comunicării verbale, nonverbale și organizaționale
a) Pornind de la studiul paralimbajului și a comunicării nonverbale, s-au făcut numeroase cercetări și analize detaliate, care acordă o mare atenție relației dintre comportamentul verbal și nonverbal, capacităților de codificare în comportamentul nonverbal la nivel interpersonal, diferențelor individuale și celor bazate pe gen. Studierea interacțiunii nonverbale este greu de separat, însă, de cea a comunicării interpersonale, în general. Alte direcții de cercetare sunt cele privind negocierea întâlnirilor dintre oameni, cum încearcă aceștia să se prezinte pe ei înșiși, ce reguli guvernează relațiile interpersonale, cum trebuie tratate problemele, regulile unei conversații, cum evoluează o relație comunicațională etc.
Deși sursele interesului pentru aceste două tipuri de comunicare sunt diferite, nu putem să nu distingem lucrările lui Goffman în acest domeniu care continuă să exercite o influență puternică. Goffman relevă conceptul de "cadru" ("frame"), cosiderând că, o mare parte a vieții sociale așa cum o trăim noi o constituie o serie de cadre ale unor situații definite social, pe care le învățăm, le recunoaștem, le înterpretăm, dar le și schimbăm și reinterpretăm în interesul nostru. Noi suntem permanent antrenați într-o serie de activități simbolice de decodificare, manipulare, inventare de cadre adecvate evenimentelor sociale. Găsim o oarecare asemănare între acestă perspectivă asupra comunicării și o alta, bazată pe analogia dintre viața socială și teatru. Conform acesteia putem privi interacțiunea comunicațională ca pe o serie de reprezentații, o interpretare de roluri, care au la bază planuri sau "scenarii" și implică adesea un element teatral. Davis și Baran sugerează că numeroase componente ale scenariilor și stilurilor pe care le adoptăm în viața cotidiană provin în mare măsură din comunicarea de masă decât din experiența personală directă.
b) În cadrul comunicării organizaționale, se acordă o atenție mult mai mare comunicării dincolo de granițele organizațiilor formale, interfeței dintre organizație și publicul larg, problemelor supraîncărcării informaționale și necesității de a restrânge, dar și de a facilita fluxul informațional, diversității rolurilor comunicaționale în rețeaua unei organizații, aplicarea
evaluării circuitelor comunicaționale din organizații în ideea de bilanț asociat bilanțurilor financiare, de producție etc.
3.2. Orientări în studiul comunicării de masă
a) În cadrul comunicării de masă întâlnim cele mai multe studii, cele mai recente fiind legate în special de organizațiile producției mediatice și de știri. În contextul acestor studii știrile sunt considerate o formă culturală distinctă, ale cărei rădăcini se află în activitățile de culegere și procesare și cultura profesională a celor care le fabrică, mai mult decât în reflectarea obiectivă a realității.
Și studiului audienței mediatice i s-a acordat atenția cuvenită, fiind continuate cercetările în tradiția teoriei "utilizatorilor și gratificațiilor". Se impune un nou concept și anume cel de "cultură a gustului", schițat de Gans și elaborat ulterior de Lewis H.. Această noțiune servește explicării apariției audienței pentru anumite tipuri de conținut, audiențe care nu pot fi identificate în termenii caracteristicilor lor sociale și nu sunt ușor de plasat în ierarhiile claselor, educației sau culturii. La nivel de masă, aceste culturi de gusturi corespund adesea piețelor-conglomerate de consumatori potențiali și grupuri țintă pentru publicitate, lipsite de o identitate socială clară și de rădăcini comunitare sau societale.
Noelle-Neumann abordează problema puterii mass-media, elaborând o teorie a "spiralei tăcerii", conform căreia, "o teamă de izolare" firească face ca indivizii să aibă tendința să păstreze tăcerea față de ceea ce percep, corect sau nu, a fi opinia publică dominantă, cu consecința creșterii și răspândirii caracterului dominant al acesteia. Teoria este relevantă pentru mass-media, care reprezintă o sursă importantă de impresii și credințe privind direcția opiniei publice.
În legătură cu efectele mass-media, remarcăm studiul întreprins de Lang și Lang, cu privire la puterea mediatică. Ei aduc argumente convingătoare și demonstrează prin cercetările lor că aceasta este considerabilă. Principalele direcții de cercetare sunt următoarele:
♦studierea audienței și identificarea subgrupurilor potențiale din cadrul ansamblului audienței (studierea comunicării politice, influența mass-media asupra copiilor etc.);
♦căutarea de corespondențe, bazându-se pe corelațiile stabilite în timp, între tendințele din mass-media și cele din cadrul societății și publicului (aici întâlnim apariția "indicatorilor culturali" care au la bază teza potrivit căreia, schimbarea culturală în general reflectă sau nu este reflectată de modificarea structurii sociale și că este posibilă studierea schimbării sociale prin intermediul conținutului mediatic, care constituie manifestarea culturală cea mai accesibilă și ușor de analizat; una dintre direcțiile acestei strategii, este și cea referitoare la "stabilirea agendei", potrivit căreia, mass-media stabilesc ce subiecte sunt importante pentru opinia publică și în ce măsură);
♦preocuparea fată de refracție, având la bază teoria conform căreia mass-media furnizează mulțimea de imagini, idei, definiții și priorități, care limitează și modelează ceea ce oamenii cred și știu (această abordare aduce în prim plan întrebarea privind ce versiune a lumii, ce norme și ce valori sunt de fapt oferite de mass-media, răspunsul necesitând analize de conținut foarte amănunțite, sensibile deopotrivă la semnificația explicită și implicită);
♦studiul rezultatelor, care se raportează la efectele mass-media ce constituie canale esențiale de comunicare, considerate ca fiind foarte eficiente.
În afara acestor direcții se semnalează, prin multitudinea de publicații și a rezultatelor obținute în cadrul unor noi cercetări, revenirea în atenție a studierii persuasiunii și a campaniilor de informare publică.
e) O altă direcție de cercetare este cea a modurilor de comunicare. Studierea limbajelor de toate felurile într-o varietate de contexte cunoaște o mare dezvoltare. După cum am văzut deja, se acordă multă atenție paralimbajului – gestică, expresie, îmbrăcăminte, prezentare – în special în contextul comunicării interpersonale. Ne atrage însă atenția progresul înregistrat în una din formele de "analiză de discurs", cea care are drept texte de diferite tipuri, în special cele a căror formă este picturală, auditivă sau scrisă fiind destinate a fi "citite" în contexte mai mult sau mai puțin publice. Structuralismul și semiologia oferă principii și orientări metodologice pentru identificarea sistemelor de semnificații care stau la baza unei categorii de texte date, pornind de la ideea că astfel de categorii au propriul lor "limbaj" imagistic, simbolic și metaforic, care poate fi descifrat în termenii contextului cultural care le înglobează.
Un interes aparte prezintă încercările de a dezvolta metode de analiză a textelor nescrise. Câteva exemple în acest sens: lucrările lui Lezmore despre reclamă, cele ale Grupului de Studii Media din Glasgow despre știrile televizate, cele ale lui Barthes și Hall despre fotografie, cele ale lui Fiske și Hartley despre teatrul de televiziune și cele ale lui Metz despre film. Contribuții importante asupra limbajului și textelor sunt aduse și de sociolingvistică.
O altă sferă de interes pentru cercetare a reprezentat egalizarea accesului la o întreagă gamă de "bunuri" comunicaționale, incluzând informația de toate felurile ca și cultura științifică și artistică a unei societăți, participarea la cercuri de discuție și influență bazate pe vecinătate, muncă și politică, mijloacele de autoexprimare. În acest domeniu se deschid direcții ce includ tot ceea ce contribuie la facilitarea fluxului comunicațional, reducerea barierelor, exprimarea abilităților, furnizarea mijloacelor de exprimare și participare. Thunberg studiază comunicarea în familie, școală, la locul de muncă, în politică și mass-media, din punct de vedere al creșterii egalității, având drept preocupare centrală dezvoltarea "potențialului comunicațional", care poate contribuii la actualizarea unor valori fundamentale, care sunt stima de sine, sentimentul apartenenței sociale, capacitatea de a exercita o influență asupra mediului. Autorul introduce noțiunea de "spirale ale interacțiunii" care acționează în diferitele contexte menționate și poate contribui la maximizarea, deși niciodată la egalizarea potențialului comunicativ.
În mare parte discuția despre egalitate este legată de comunicarea de masă. Cele mai numeroase studii privind puterea și egalitatea în domeniul comunicării de masă vechea dispută despre măsura în care mass-media extinde și consolidează puterea clasei conducătoare sau alte interese dominante. Remarcăm în acest sens dezvoltarea unei școli de analiză politico-economică, ce încearcă să stabilească relații între evoluțiile din structura comercială și de piață a mass-media și conținutul a ceea ce acestea produc. În afară de aceasta, principala direcție a fost analiza "discriminărilor" media față de o serie de minorități sau grupuri dezavantajate (incluzând emigranții, sindicaliștii, devianții, tinerii etc.).
h) O altă orintare este cea a lui Edelman despre penetrarea puterii în toate formele de comunicare publică – prin mituri, simboluri și stereotipuri . Una din temele care ne atrage atenția este cea a declinului "sferei publice" sub impactul forțelor comerciale care se îndreaptă spre consumerism și individualizare și concomitent, către privatizare și detașare de preocupările sociale mai largi. "Golurile de cunoaștere" reprezintă o altă direcție de cercetare, acestea semnificând inegalitatea structurată prezentă în distribuirea informației. Inegalitățile se referă în principal la educație și diferențele de clasă socială, iar cercetarea a fost preocupată de dimensiunea acestor "goluri" și contribuția mass-media la agravarea sau estomparea lor.
i) În ceea ce privește aplicarea tehnologiei electronice la nevoile minorităților și la cele locale, cu scopul de a contrabalansa puterea unor mass-media centralizate și de largă distribuție, există de mult timp o dezbatere politică, profesională și intelectuală. Principala problemă care se
ridică este cum vor fi definite utilizările noilor media și cum va fi exploatat potențialul lor – ca extensie ale sistemelor existente de distribuție în masă sau pentru o mai largă participare și antrenare a minorităților. Noile media par să ofere șansa eliminării golurilor informaționale, dar
realizarea efectivă a acestui fapt va depinde de distribuția resurselor și abilităților. Nu există motive să credem într-o redistribuire în favoarea celor mai puțin puternici și având un potențial comunicațional redus.
Printre aceste direcții prezentate se impune tot mai mult ca o realitate convergența. Se pune tot mai puțin accentul pe diferența dintre tipurile de limbaj, de mijloacele de comunicare sau de niveluri sau de contexte ale comunicării. Există tendința, printre diferitele tipuri de cercetători care se ocupă de comunicare, de a aborda teme comune, utilizând aceleași concepte, metode și vocabular, acestea fiind doar câteva aspecte care exercită presiuni pentru identificarea investigațiilor în vederea definirii cât mai exacte a comunicării.
În ciuda acestor dezvoltări este, totuși, greu de susținut că în prezent, "după circa 50-70 de ani de cercetări consacrate fenomenelor comunicării sociale sau conturat metode total originale și speciale și că au apărut teorii acoperind numai domeniul comunicării. În acest context de emergență a unor noi instrumente de lucru științific, sugestia lui Bernard Miege de a cuprinde întregul ansamblu al cercetărilor și reflecțiilor asupra fenomenelor comunicării sociale sub genericul "gândire comunicațională" reprezintă o rezolvare subtilă a dificultăților de tipologizare pe care le ridică un câmp științific prin excelență eteroclit". Comunicarea, încă de la primii pași, "și-a construit fără încetare, uneori exagerând baze teoretice exigente: fie prezentându-se ca o știință a științelor (tentație recurentă), fie străduindu-se să se distingă prin obiectul ei mai mult decât prin metodologiile la care făcea recurs, aparținând altor științe umane și sociale, recunoscute înaintea ei și beneficiind de o legitimitate mai mare; de altfel, disciplinele recent apărute, cărora responsabilii politico – științifici le laudă într-un mod excesiv presupusele avantaje, abordându-le viitorul cu multă certitudine, funcționează fără ca membrii lor cei mai legitimi să fi reușit să cadă de acord asupra bazelor conceptuale comune ".
După toate acestea putem afirma cu siguranță faptul că, procesul comunicării, privit din orice perspectivă, la modul general, mai cuprinzător, ca interpretare federalizatoare, ca știință, sau ca studiu interdisciplinar, nu i se mai poate nega caracterul fundamental, complex atât pentru individ cât și pentru societate. De asemenea nu mai putem nega progresul tehnologic care împinge comunicarea spre tărâmuri nestrăbătute de piciorul uman, ci doar cu gândul am fi putut ajunge acolo. Secolul vitezei în care trăim, ne învăluie într-o mare de informație, prezentată pe diferite suporturi, sub diferite forme și ambalaje, informația devenind o marfă prețioasă, știindu-se că cine o deține, deține totodată și monopolul asupra situației respective. Astfel, comunicarea devine/este indispensabilă, axa pe care cucerește viața socială azi, dezvoltându-se în două direcții:
♦probabilitatea de a "utiliza o gamă din ce în ce mai largă de aparate, care permit, prin rețele cu debit crescut, fie să schimbe mesaje, fie să acceadă la programe informaționale și culturale";
♦punerea în practică, de către state, întreprinderi și instituții sociale a unor tehnici de gestionare a socialului în cadrul unor strategii elaborate.
Comunicarea se dezvăluie astfel sub caracterul ei ambivalent, atât ca instrument de emancipare a individului (lărgind mijloacele de acces la informație sau de schimb de mesaje), cât și ca un instrument de control în mâna autorităților politice și economice, permițând prin industriile culturale și relațiile publice generalizate impunerea unor modele de comportament și a unor reprezentări sociale prestabilite.
Sursa:
C. Hariuc, Sociologia comunicării. Note de curs, Universitatea Ecologică din Bucuresti, 2006, p. 9-22
CAPITOLUL AL III-LEA:
FUNDAMENTELE SOCIALE ALE COMUNICĂRII
Pentru clarificarea acestei probleme supunem atenției două planuri de analiză, și anume: factorii sociali care fac posibilă dobândirea capacității de a comunica a oamenilor și factorii sociali care influențează desfășurarea proceselor comunicaționale.
1 Factorii sociali care fac posibilă dobândirea capacității de a comunica a oamenilor
Pentru a demonstra rolul determinant al socialului în dobândirea capacității de a comunica, ar putea fi suficient să amintim doar experimentul «natural și tragic al copiilor crescuți de animale;…aceștia, lipsiți de atmosfera intercomunicării umane au rămas la un stadiu "animal" de existență: nu au mai putut deveni oameni: nu au mai putut viețui printre semeni, murind la scurtă vreme după încercarea (eșuată) de inserție socială». Cele două fetițe din India, Amala și Kamala, prima de aproximativ un an și jumătate, a doua de 7-8 ani, atunci când au fost puse în condiții de educație normală, alături de alți copii, în timpul cât au mai trăit, respectiv un an, și nouă ani, au reușit să învețe doar 50 de cuvinte, respectiv 40 de cuvinte, cu care puteau construi propoziții simple .
Ideea este că zestrea biologică și psihică nu este suficientă pentru activarea mecanismelor care fac posibilă dobândirea de către oameni a capacității de a comunica. Este necesar un anumit context social generat de procesul de socializare, care "transformă indivizii în oameni, îi integrează în societate, supunându-i acelorași influențe culturale determinate de raporturile între clase de vârstă și clase generaționale, asemănătoare sau diferite între ele". Atât dezvoltarea capacității de comunicare, cât și trăsăturile psihice ale indivizilor sunt modelate de procesul socializării; acesta oferă indivizilor zestrea culturală, diferit de la o societate la alta, prin intermediul căreia aceștia își pot asimila modalități specifice de gândire, acțiune și conduită care le permit integrarea armonioasă în colectivitatea socială și în grupurile distincte.
În cursul procesului de socializare oamenii internalizează un "model comunicațional cultural", constând atât în componente deschise, vizibile (ținuta, limbajul, conduita morală în general), cât și în conduite mai puțin vizibile sau invizibile, dar care pot fi deduse (opțiuni, opinii, evaluări, atitudini, stări emoționale etc.). Un asemenea model, sublinia R. Linton, reprezintă "un domeniu limitat de comportamente, înlăuntrul căruia se integrează, în mod normal, răspunsurile membrilor societății la o anumită situație". "Ceea ce învață copilul în cursul procesului de comunicare este transmis, în mod explicit, de către părinți sau educatori, ori este asimilat, în mod implicit, prin propiile experiențe ale copilului în cadrul anturajului la mesajele mass media".
Copilul, prin socializare, dobândește capacitatea de comunicare și interacțiune, ceea ce îl va face capabil să exercite "o activitate creativă în comunicare mediată de simbolurile normative și evaluative generale, care servesc ca ghid al conduitei, și de propriile modele și aspirații culturale, tot acest ansamblu formând configurația personalității sociale în cadrul căreia motivațiile interne se împletesc armonios cu cerințele normative ale mediului social".
41
Din cele prezentate rezultă rolul deosebit de important al factorilor de natură socială în dezvoltarea capacității de a comunica a individului. Dacă factorii de natură fizică și psihică sunt un dat al omului, ei nu pot fi cultivați decât în social, prin socializare.
2. Factorii sociali care influențează desfășurarea proceselor comunicaționale
Două mari modele de analiză a comunicării domină în prezent câmpul cercetării: un model tehnicist (elaborat de Shannon, în 1952), provenit din abordarea și reflecțiile cibernetice, și un model psihosociologic, rezultat al cercetărilor din domeniul psihologiei sociale. Conținutul acestora a făcut obiectul unui alt curs.
Desfășurarea proceselor de comunicare reprezintă o suscesiune de evenimente cu referire la: decizia de a transmite o semnificație, formularea mesajului intenționat, într-un limbaj sau cod, actul de transmitere și receptarea mesajului respectiv.
Însă, pentru ca evenimentul comunicării să aibă loc este necesară interacțiunea, în anumite condiții, a unor elemente structurale (emițător, mesaj, limbaj sau cod, canal de transmitere, receptor) constând în:
intenția de a transmite informații și idei;
motivația receptorului;
existența unor persoane, obiecte, evenimente și idei care constituie subiectul (sau referentul) mesajului;
activitate comună a sursei și receptorului;
un limbaj suficient de comun sursei și receptorului;
existența unei relații între sursă și receptor, care presupune o coorientare adecvată și un anumit grad de înțelegere;
experiență comună a sursei și receptorului;
tehnologie (canal) care să facă posibilă transmiterea mesajului;
> un efect sau o schimbare, dacă mesajul are semnificație sau produce o reacție. Același autor mai apreciază că structurile comunicative pot fi anticipate și de condiții cum sunt:
proximitatea persoanelor;
similaritatea (împrejurări sociale, interese, credințe, activități);
apartenența de grup.
Analiza factorilor sociali care influențează desfășurarea proceselor comunicaționale se poate face având în vedere elementele esențiale ale acestui proces.
2.1. Rolul actorilor comunicării
Este vorba despre emițător și receptor. Aceștia, desemnați și "locutori", sunt influențați atunci când comunică de mai multe variabile sociale, vizibile sau mascate, care transformă situația de comunicare într-o realitate deosebit de complexă și puternic predeterminată.
2.1.1. Rolurile și statusul social
Statutul social este locul pe care indivizii sau grupurile îl ocupă, la un moment dat, într-un anumit sistem social, reprezentând prin urmare o poziție socială reperabilă în mod obiectiv. Este unul din elementele centrale ale sistemelor ierarhizate care contribuie la constituirea identității sociale și a imaginii de sine și are două dimensiuni:
orizontală, respectiv rețeaua de contacte și de schimburi reale sau posibile pe care individul le are cu alte persoane situate la același nivel social;
verticală, care vizează contactele și schimburile cu persoanele situate în ierarhia socială într-o poziție superioară sau inferioară.
Ca urmare, statusul social este definit și ca un ansamblu de relații egalitare și ierarhice pe care individul/grupul le are cu alți membri/grupuri din grupul/sistemul social din care face parte.
Statusul se asociază cu o situație socială dată, fapt care determină să varieze de la un moment la altul și de la o situație la alta. Și individul/grupul va evolua în situații în care statusul său social va fi diferit.
Fiecare persoană/grup posedă concomitent mai multe statusuri; toate statusurile asociate unei/unui persoane/grup formează setul de statusuri. Statusurile profesionale se divid în statusuri formale (oficiale, distribuite conform organigramei) și statusuri informale (dobândite pe baza caracteristicilor psihice ale persoanei). Statusurile parțiale ale unei persoane pot fi congruente sau incongruente, generând astfel conflicte interstatus; unele statusuri sunt generatoare de conflicte prin însăși natura lor.
Statusurile se exprimă printr-o serie de simboluri și de semne distinctive cum sunt: medaliile și decorațiile, uniforma de serviciu, portul național etc. Uneori termenul de status este înlocuit prin simbolul său.
Rolul social (aspectul dinamic al statusului) reprezintă un "model de comportare asociat unei poziții sociale sau unui status". De regulă, în funcție de statusul său, individul este nevoit să îndeplinească un anumit număr de roluri sociale: el va adopta acele comportamente și atitudini care i se vor părea conforme cu statusul pe care îl are, mai exact comportamentele la care se așteaptă ceilalți, pornind de la statusul său. În acest context apare o altă predeterminare a comunicării: statusul locutorilor determină expectanțele reciproce în privința rolurilor. Astfel, în interacțiune pot apărea două tipuri de perturbări:
conflictul de roluri, atunci când un anumit individ adoptă un comportament diferit de cel la care ne-am aștepta conform statusului său;
rigiditatea rolurilor, dacă, într-o situație socială nouă, individul păstrează un rol corespunzător altei situații.
Corelativ statusurilor sociale, fiecărei persoane îi sunt proprii la un moment dat mai multe roluri sociale, care pot fi congruente sau incongruente. Ele alcătuiesc setul de roluri specific unei persoane. Incongruența rolurilor sociale poate genera conflicte inter-rol, care la rândul lor pot fi produse de discrepanța dintre trăsăturile de personalitate a ale purtătorului de roluri sociale și prescripțiile rolurilor sociale, de incapacitatea individului de a satisface cerințele rolurilor sociale.
2.1.2. Prejudecăți și stereotipuri
Procesele comunicaționale sunt facilitate sau perturbate de existența, conștientă sau nu, în funcționarea indivizilor a unor prejudecăți și stereotipuri aflate în legătură cu istoria grupului de apartenență al subiectului, precum și cu o serie de alți factori.
Prejudecățile și stereotipurile au un rol determinant în comunicare, întrucât reprezintă unele dintre componentele reprezentării despre celălalt și, în consecință, ale semnificației atribuite situației. Funcția este aceea de a anticipa comportamentul și reacțiile partenerului, dar și de a predetermina și canaliza comunicarea.
2.2. Factori care influențează codul și canalul de comunicare
2.2.1. Alegerea canalului de comunicare
Acesta nu se limitează numai la suporturile utilizate sau mijloacele la care se recurge pentru conducerea mesajului spre interlocutor, ci se referă în egală măsură la condițiile fizice în care se desfășoară schimburile între actorii comunicării, la poziția lor în spațiu, la locul întâlnirii etc.
De exemplu, există două tipuri de dispunere spațială care favorizează comunicarea: față în față și alături. Aceste variante de organizare spațială influențează tipul de discurs al locutorilor, stilul comunicării, registrul de exprimare, parametrii comunicării etc.
Alegerea canalului de comunicare are un efect nemijlocit asupra naturii exprimării și, în egală măsură, vehiculează o semnificație socială, fiind expresia unei finalități: alegând, de exemplu, canalul scris, locutorul marchează deopotrivă obiectivul pe care și-l propune (de pildă înregistrarea mesajului), viziunea asupra sarcinii (scrisul este mai potrivit pentru respectivul tip de informație) și tipul de relație pe care intenționează să o stabilească cu interlocutorul (în cazul de față, o eventuală dorință de a marca distanța, ierarhia sau hotărârea de a rămâne în limitele unei relații formale).
În concluzie, canalele de comunicare sunt întotdeauna puternic conotate de dimensiunea socială a situației.
2.2.2. Rolul actorilor
Emițătorul este un creator. El are capacitatea să aleagă limbajul, cuvintele potrivite (adecvate), să le înlănțuiască în ordinea dorită, să le transmită printr-un anumit canal etc. În acest fel, prin mesajul său, furnizează un întreg ansamblu de informații – semne cu privire la propria persoană, la viziunea sa asupra obiectului comunicării sau la situația socială pe care o dorește sau o percepe – care vor fi percepute, interpretate și evaluate de către interlocutor, determinând reacțiile, angajamentul, receptivitatea sau blocarea acestuia. Comunicarea nu se reduce așadar la schimburile dintre actori, fiind structurantă sub aspect social, în limitele constrângerilor situaționale (constrângeri ale codului lingvistic, constrângeri ale sarcinii și constrângeri legate de normele sociale și de statute); în acest sens ea reprezintă un schimb de semnificații într-un ansamblu de tranzacții.
2.3. Factorii de context și de mediu
2.3.1. Rolul contextului material și temporal
La fel ca și în cazul dispunerii spațiale a locutorilor, organizarea spațială influențează procesele comunicaționale. Amenajarea materială a spațiului este puternic socializată. Dispunerea meselor, locul ales pentru a comunica, momentul dialogului, utilizarea/neutilizarea unor elemente materiale marcate social influențează direct natura și calitatea interacțiunii actorilor.
2.3.2. Rolul contextului social
Natura comunicării este direct influențată de contextul social în care se desfășoară interacțiunea cu mențiunea că unul și același context social va juca un rol diferit, în funcție de natura, complexitatea și finalitatea interacțiunii.
În afara importanței naturii și repartiției statusurilor și rolurilor sociale în cadrul comunicării mai poate fi menționat factorul coacțiune, respectiv efectul pe care îl are asupra comportamentului prezența unui public sau a unor observatori:
contribuie asupra nivelului general al motivației și al performanței;
atrage după sine un plus de moderare și o mai mare uniformitate a judecăților emise, intervenind pozitiv atunci când subiecții au sarcini bine cunoscute;
are un rol negativ în cazul abordării unor probleme complexe, care presupun o învățare prealabilă.
2.3.3. Rolul contextului cultural și ideologic
Contextul cultural determină direct procesele comunicative. El poate fi înțeles:
în sens strict; microcultura unei organizații, a unei instituții, a unui grup social dat determină moduri de comunicare și un sistem de interacțiuni care poate fi în totalitate specific, altfel spus care poate fi înțeles și aplicat exclusiv în acest context limitat;
în sens larg; tentativa de a comunica cu interlocutori aparținând altor culturi fără o pregătire prealabilă poate fi un demers de o dificultate extremă (apar gafele culturale)
Sursa:
C. Hariuc, Sociologia comunicării. Note de curs, Universitatea Ecologică din Bucuresti, 2006, p. 23-28
CAPITOLUL AL IV-LEA:
RELAȚIILE PRINTRE PROCESELE DE SOCIALIZARE ȘI COMUNICARE
1. Despre socializare
Evoluția ființei umane este luată în considerare atât din punct de vedere biologic, cât și comportamental. Ambele surse ale naturii umane sunt considerate interdependente:
evoluția biologică presupune transformări din punct de vedere psihologic și social;
de-a lungul ciclului lor de viață indivizii sunt nevoiți să-și asume roluri, să accepte diferite statute, să-și modifice responsabilitățile și modul de gândire despre ei înșiși:
♦în societățile tradiționale etapele ciclului vieții sunt marcate prin diverse ritualuri care marchează evenimentele importante care presupun transformări în viața indivizilor (sunt stabilite de familie, trib sau de societate ca întreg). Acest sistem controlează modul în care se face tranziția și asigură pregătirea adecvată a indivizilor;
♦în societățile urban-industriale procesul nu mai este așa de simplu și clar: aici sunt surse de informare concurente și adesea contradictorii, variind de la colegi până la diverse firme și care se iau la întrecere pentru a capta atenția individului, sugerându-i ce comportament să imite, ce căi de acțiune sunt importante și ce semnificație să atribuie evenimentelor.
De fapt ce este socializarea? În legătură cu aceasta sunt câteva întrebări esențiale:
♦din ce surse obține individul acele caracteristici care disting oamenii de alte animale?
♦noi învățăm sau moștenim personalitatea, acea organizare psihică internă unică ce constituie natura umană a fiecărui individ?
♦în ce mod este pregătit într-o perioadă de câțiva ani pentru a deveni și a rămâne un membru activ al societății?
Deci, din ce surse și ca rezultat al căror experiențe dobândim fiecare dintre noi principiile după care ne ghidăm, stăpânirea și înțelegerea care ne dau posibilitatea să interpretăm lumea din jurul nostru în moduri semnificative, să ne adaptăm la mediu și să ne raportăm la ceilalți într-un mod acceptat de semenii noștri?
Răspunsul este: socializarea.
Socializarea este procesul psihosocial de transmitere-asimilare a atitudinilor, valorilor, concepțiilor sau modelelor de comportare specifice unui grup sau unei comunități în vederea formării, adaptării și integrării sociale a unei persoane.
Socializarea se caracterizează prin următoarele:
♦este un proces fundamental prin intermediul căruia orice societate își proiectează, reproduce și realizează, prin conduite adecvate ale membrilor săi, modelul normativ și cultural;
♦facilitează existența normală a vieții sociale, asigurând stabilitatea și funcționalitatea structurilor sociale, coeziunea internă și continuitatea grupului social;
♦definește acele procese, mecanisme și instituții prin care orice societate se reproduce în fizionomia personalității umane care îi este specifică, în structuri de comportament ce răspund statusurilor și rolurilor predominante în societatea dată, așteptărilor și prescripțiilor înscrise în modelul ei socio-cultural și etic;
♦finalitatea socializării constă în încrustarea sistemului valorico-normativ în conștiința fiecărui membru al societății respective; procesul de socializare este acea parte a influenței complete a mediului, care aduce individul la participarea la viața socială, îl învață cum să se comporte conform normelor în vigoare, îl învață să înțeleagă cultura, îl face capabil să se întrețină și să îndeplinească anumite roluri sociale (Jan Szczepansky);
♦asimilarea indivizilor în grupuri și a grupurilor în societate.
Socializarea este abordată:
♦dintr-o perspectivă individuală potrivit căreia aceasta ne înzestreză cu calitățile necesare pentru a comunica, gândi, rezolva probleme folosind tehnici acceptate de societate și, în general, pentru a realiza modalitățile noastre unice de adaptare la mediul nostru personal;
♦din punct de vedere al societății, potrivit căruia socializarea își aduce membrii la un anumit nivel de conformare, astfel încât ordinea socială, caracterul ei previzibil și continuitatea societății să poată fi menținută; socializarea este esențială pentru supraviețuirea unei societăți ca sistem continuu și stabil;
♦de mai multe științe: antropologia – termenul este enculturație – pentru a defini procesul de dobândire prin care noii membrii ai unei societăți interiorizează toate aspectele culturii lor (obiceiuri, tradiții, limbă, artefacte materiale, legende, mituri etc.); psihologia, care tinde să considere socializarea ca fiind modul de a învăța să-ți controlezi instinctele pentru a evita comportamentul aberant și inacceptabil din punct de vedere social; sociologia, care accentuează faptul că socializarea pregătește individul pentru participarea la viața de grup.
Concluzionând, socializarea se ocupă de modul în care diferite forme de cultură, cum ar fi crezuri, stiluri tradiționale de viață, limba, reguli morale de viață sau diferite tipuri de deprinderi, care sunt exterioare individului devin părți interioare ale organizării psihologice a individului printr-un proces de învățare deliberat sau neplanificat sau ca rezultat al influențelor sociale ale unor agenți instituționali sau neinstituționali.
2. Socializare – comunicare sau comunicare – socializare?
a) Un prim aspect pe care îl aducem în atenție este distincția pe care trebuie să o facem între "momentele" socializării, dar și dintre latura propriu-zis sociologică (obiectivă) și cea propriu-zis psiho-sociologică a integrării și adaptării subiective a indivizilor în grupuri sociale la activități, acțiuni, relații și situații sociale. Schematic, procesul general de socializare ar putea fi redat astfel:
Remarcăm că distincția, în cadrul general al socializării, între etapa inițială (onto și sociogenetică cu rezultatul ei esențial socialitatea omului) și cea ulterioară (perpetua necesitate de integrare și adaptare sociologică și psiho-sociologică în mediul social-natural concret determinat) nu este pur terminologică. Ea face posibilă înțelegerea unui aparent paradox sau a unei antinomii: deși omul este ființă socială el trebuie mereu "socializat". Totodată, trebuie să observăm și să exprimăm diferența, nu numai în timp și cantitativă, dar și calitativă dintre cele două "momente" ale adaptării și integrării sociale a indivizilor, căci actul intrării unui ins într-un grup social oarecare nu este totuna cu procesul, relativ îndelungat și, în orice caz, sensibil diferențiat de la ins la ins, de asimilare și practicare de către acesta a valorilor și normelor de comportament cerute de scopurile grupurilor respective. Abia aceasta din urmă "autentifică" integrarea și adaptarea sa socială (sociologică).
Unde este locul și care este rolul comunicării?
Comunicarea, realizată prin limbaj, face posibilă socializarea, nu numai în momentul inițial, genetic al socializării, când se produce umanizarea maimuței antropoide, ci și atunci când are loc integrarea indivizilor într-o societate umană anumită, prin intermediul variatelor grupuri sociale ("prin această aptitudine de a comunica, noii membri preiau tradițiile comune, valorile încetățenite, înțelepciunea acceptată și crezurile larg răspândite, care le vor da posibilitatea să conlucreze unul cu celălalt în situații sociale curente").
Referindu-se la acest aspect T. Herseni afirma că "o limbă este folosită chiar de la primele trepte de dezvoltare ale omenirii, în mod organizat, pentru socializarea noilor generații, pentru a li se transmite experiența colectivă, înlesnind închegarea unor vaste tradiții orale (mai târziu scrise), fără de care progresul istoric nu ar fi fost cu putință decât în limite mult mai reduse". În Dicționarul de psihologie socială, când este definită comunicarea socială, se precizează că aceasta "se referă la transmiterea sistemului limbii în colectivitate, a valorilor culturale, a criteriilor de apreciere și a normelor sociale de la o generație la alta. Este comunicarea prin care se realizează socializarea indivizilor, invățarea socială și, în general, devenirea lor ca membri ai colectivității date". În Dicționarul de sociologie, socializarea este definită ca un "proces interactiv de comunicare, presupunând dubla considerare a dezvoltării individuale și a influențelor sociale, respectiv modul personal de receptare și interpretare a mesajelor sociale și dinamica variabilă a intensității și conținutului influențelor sociale". Această definire are ca premisă ideea că procesele sociale sunt dependente de acțiunile oamenilor, iar acțiunile, la rândul lor, se realizează în condiții dependente de posibilitățile de comunicare: schimbul continuu de mesaje generează unitatea de vederi și implicit, de acțiune, prin armonizarea cunoștințelor privind scopurile, căile și mijloacele de a le atinge, prin promovarea deprinderilor necesare, prin omogenizarea relativă a grupurilor sub aspect afectiv și motivațional.
b) Un alt aspect pe care îl aducem în atenție se referă la finalitatea procesului de socializare, respectiv integrarea indivizilor în structurile relațiile și activitățile sociale. Integrarea poate fi:
♦culturală (concordanța dintre normele unui sistem cultural);
♦normativă (internalizarea normelor, respectiv însușirea lor de către indivizi și manifestarea în comportamentul lor);
♦comunicativă (împărtășirea și transmiterea prin mijloace simbolice a modelelor normative între membrii grupului social);
♦funcțională (interdependența de pretenții, așteptări și acte manifeste care rezultă din diviziunea sarcinilor, a muncii).
Integrarea comunicativă are, în mod evident, o determinare socială obiectivă, care ține de contextul social și situațional, dar și un caracter și o condiționare psihologică, respectiv psihosocială. În procesele comunicative, și deci în integrarea comunicativă, sunt angajați simultan individul concret, cu caracteristicile sale psihosociale active. Aici efectele psihosociale apar pregnant sub forma unor indici pozitivi: consensul, spiritul de cooperare, solidaritatea, stimularea, participarea, afinitatea etc., sau sub forma opusă a unor indici negativi: conflictul, izolarea, respingerea, antagonismele, prejudecățile. "Prejudecățile sunt simptomul prezenței unor bariere în procesul de comunicare. Prejudecățile sunt contractele în contactul dintre cei ce le hrănesc mai degrabă decât de cel al căror obiect sunt".
Deci, prin intermediul socializării devine posibilă comunicarea întrucât aceasta asigură însușirea limbii, a tuturor mijloacelor de exprimare. Analiza gradului de socializare a individului, grupurilor de indivizi etc. ne arată natura umană modificată, modalitatea concretă de afirmare și de utilizare individual-socială:
♦a intelectului nativ (care a fost, prin socializare, înzestrat cu anumite cunoștințe, cu un anume sistem de gândire);
♦a capacității de a vorbi (valorizată prin însușirea și utilizarea unei anumite limbi istoricește constituită, cu întreaga ei încărcătură psiho-culturală și spirituală specifică colectivității sociale care a produs-o);
♦a capacității de a munci (fructificată prin însușirea unei profesiuni cu toate consecințele intelectual-spiritual-psihologice ce decurg de aici);
♦a capacității de a învăța (utilizată pentru asimilarea unui anumit bagaj de cunoștințe și deprinderi, de criterii și valori, de abilități oferite de o societate concret istorică).
c) Concluzionând, se poate spune că între socializare și comunicare sunt relații de condiționare reciprocă: individul devine om cu abilitatea de a comunica prin socializare, iar procesele socializante sunt desfășurate prin intermediul comunicării (din punct de vedere cronologic, comunicarea este primul instrument spiritual al omului în procesul socializării sale). Poate că cel mai edificator exemplu în acest sens este «"experimentul natural" și tragic al copiilor crescuți de animale; aceștia, lipsiți de atmosfera intercomunicării umane, au rămas la un stadiu "animal" de existență: nu au mai putut deveni oameni: nu și-au mai putut însuși limbajul (decât rudimentar) și nu au mai putut viețui printre semeni, murind la scurtă vreme după încercarea (eșuată) de inserție socială».
3. Comunicarea de masă (mijloacele care o fac posibilă) ca agent al socializării
Am concluzionat că socializarea este sursa principală de la care individul obține acele caracteristici care disting oamenii de animale, dobândește principiile după care se ghidează, stăpânirea și înțelegerea care îi dau posibilitatea să interpreteze lumea, să se adapteze la mediu și să se raporteze la ceilalți într-un mod acceptat de semenii săi. Totodată socializarea înzestrează individul cu calitățile necesare pentru a comunica, gândi, rezolva probleme folosind tehnici acceptate de societate și, în general, pentru a realiza modalitățile unice de adaptare la propriul mediu. Deci finalitatea proceselor socializante este de a aduce membrii societății la un anumit nivel de conformare, astfel încât ordinea socială, caracterul ei previzibil și continuitatea societății să poată fi menținute.
Întrebările pe care ni le punem sunt: Mijloacele comunicării de masă pot fi agenți ai socializării oamenilor și organizărilor sociale? Expunerea la conținuturile lor îi ajută pe indivizi să-și controleze pornirile și instinctele primare sau îi încurajează să caute gratificații pe căi inacceptabile? Mass-media popularizează standardele morale care sunt larg acceptate în societate sau prezintă versiuni distorsionate care pot determina indivizii să intre în conflict cu majoritatea celor care nu se conformează?
Cert este faptul că oamenii sunt expuși zilnic la numeroase lecții despre subiecte foarte diverse care, indubitabil, au un impact mai mult sau mai puțin favorabil asupra experienței lor.
Problema este dacă se pot determina consecințele acestui impact. Cercetătorii proceselor comunicative au elaborat metodologii care să ducă la înțelegerea modului în care comunicarea de masă poate juca un rol în procesul de socializare.
a) Procesul de modelare este util pentru descrierea aplicării teoriei generale de învățare socială la dobândirea unui nou comportament în urma expunerii individului la comunicarea de masă. Premisa de la care se pleacă este că mass-media constituie o sursă de modele accesibilă și atractivă, furnizând modele simbolice pentru aproape orice formă de comportament care se poate concepe.
Procesul de modelare constă în mai multe etape care sunt rezumate în următorii termeni:
♦un membru individual al publicului observă sau citește despre o persoană (model) care se înscrie într-un anumit pattern de acțiune în cadrul conținutului mass-media;
♦observatorul se identifică cu modelul, adică începe să creadă că el/ea este la fel ca și modelul, dorește să fie ca modelul, care consideră modelul ca fiind atractiv și demn de a fi imitat;
♦observatorul conștientizează – sau în mod inconștient ajunge la concluzia – că acel comportament observat sau descris va fi funcțional. Adică persoana ajunge să creadă că acel comportament va aduce rezultatul dorit, dacă este imitat, într-o anumită situație;
♦individul își amintește acțiunile modelului atunci când se confruntă cu împrejurări relevante (situație de stimul) și reproduce comportamentul ca reacție la acea situație;
♦executarea acțiunii , reprodusă în situația relevantă de stimul, îi aduce individului ușurare, recompensă sau satisfacție, consolidând așadar legătura dintre acei stimuli și reacția conform modelului;
♦consolidarea pozitivă mărește probabilitatea ca individul să folosească în mod repetat activitatea reprodusă, ca mijloc de a reacționa în situații similare.
Din cele prezentate rezultă că mass-media pot servi ca agent în procesul de socializre. Teoria modelării este capabilă să expliceatât influențele directeși immediate, cât și influențele pe termen lung saupra indivizilor care sunt expușila conținuturi ale mass-media. Însă această teorie se ocupă de acțiunea individuală și nu de comportamentul comun, fapt care face să nu poată furniza informații despre structura organizării sociale a oricărui grup sau societăți sau despre contribuția comunicărilor de masă la cultură – două influențe foarte puternice asupra selectării comportamentului de către indivizi care interacționează cu alți indivizi.
b) Pentru explicarea efectelor indirecte și pe termen lung ale comunicării de masă în modelarea concepțiilor comune ale oamenilor despre regulile de comportament și pattern-urile activităților de grup sunt necesare abordări diferite. Specialiștii domeniului apreciază că o abordare pertinentă a aspectelor relevate este teoria expectațiilor sociale, în sensul că oamenii
sunt membrii ai unor grupuri sociale de dimensiuni și complexități diferite cu o anumită structură determinată de patru concepte fundamentale: norme, roluri, ierarhii și sancțiuni. Acestea sunt subdiviziunile esențiale ale organizării sociale care asigură predictibilitatea în cadrul activităților umane interpersonale.
Potrivit teoriei menționate mass-media sunt o sursă majoră de expectații sociale modelate referitoare la organizarea socială a unor anumite grupuri din societatea modernă. Prin conținutul lor, mijloacele de comunicare de masă descriu sau înfățișează norme, roluri, ierarhii și sancțiuni aparținând de fapt fiecărui tip de grup cunoscut în viața socială contemporană. "Citind cărți, privind la televizor, mergând la cinema etc., tinerii care încă nu și-au părăsit căminul se pot familiariza cu normele a zeci de grupuri – bande criminale, restaurante la modă, echipe de chirurgi, polițiști, familii bogate, formații rock – lista este aproape nesfârșită. Din aceleași surse, ei pot învăța ce rol comportamental se așteaptă de la ei dacă devin detectivi particulari, profesori, balerini, scafandri sau antrenori de tenis. În mod similar, ei pot observa modele de onoare sau dezonoare socială, acte de deferență sau dispreț cu care sunt tratați oamenii în diferite poziții în cadrul grupurilor. În cele din urmă, ei pot experimenta prin substituire recompensele și pedepsele care însoțesc dezaprobarea socială a abaterilor sau recunoașterea realizărilor remarcabile".
Ideile de bază ale acestei teorii sunt rezumate astfel:
♦pattern-urile de organizare socială sub formă de norme, roluri, ierarhii și sancțiuni apartinând unor anumite tipuri de grupuri sunt frecvent descrise în conținutul mass-media;
♦aceste descrieri aparținând oricărui tip de grup pot fi sau nu autentice. Adică ele pot fi veridice sau pot induce în eroare, pot fi precise sau denaturate;
♦oricare ar fi relația lor cu realitatea, membrii publicului asimilează astfel de definiții, iar ele devin seturile lor de expectații sociale învățate despre modul în care se așteaptă ca membrii acestor grupuri să se comporte;
♦aceste expectații sunt o parte importantă a modurilor anterioare de înțelegere ale oamenilor în privința comportamentelor, care le vor fi cerute participanților în grupurile ai căror membrii vor deveni;
♦seturile de expectații ale oamenilor în privința comportamentelor membrilor celorlaltor grupuri care alcătuiesc comunitatea și societatea sunt o parte importantă a cunoștințelor lor generale despre ordinea socială;
♦definițiile furnizate de expectații servesc drept ghid de acțiune, adică definiții referitoare la modul în care indivizii ar trebui să se comporte față de alții, jucând roluri în anumite grupuri, și definiții referitoare la modul îb care alții se vor comporta față de ei în diverse situații sociale.
c) Concluzionând la punctele "a" și "b" reținem următoarele aspecte: ♦ambele teorii reunesc două domenii foarte complexe de studiu a științelor moderne behavioriste: învățarea sub forma socializării și modelarea activității umane sub forma organizării sociale. Învățarea și organizarea socială sunt cele două concepte centrale ale psihologiei și sociologiei, care nu pot fi ignorate dacă vrem să imaginăm o teorie a influențelor de lungă durată ale comunicării de masă;
♦rezumând, în cazul teoriei modelării comunicările de masă transmit informații pe care individul și le amintește în așa fel încât ele modelează forțe interioare, cum ar fi atitudini, cu care sunt strâns corelate și motivează, dar și direcționează comportamentul public, iar în cazul teoriei expectațiilor sociale mijloacele de comunicare de masă transmit informații privind regulile de conduită socială pe care individul și le amintește și care modelează direct comportamentul public;
♦dacă avem în vedere faptul că teoria expectațiilor sociale oferă o explicație a acțiunilor sociale care nu depinde de forțele și factorii cognitivi care modelează și controlează comportamentul uman atunci algoritmul propus de prima variantă (teoria modelării) devine inutilă;
♦întrucât teoria expectațiilor sociale este o aplicație a teoriilor mai generale de socializare și organizare socială ea înfățișează mass-media ca agent de instruire (neplanificată și involuntară) care le unește pe cele două;
♦ambele teorii derivă din surse mult mai generale – socializarea și teoria mai largă a învățării sociale și încearcă să demonstreze că oamenii pot folosi mass-media ca surse, fie deliberat, fie inconștient, din care să dobândească un ghid de comportament adecvat, care să-i ajute să se adapteze la lumea complexă în care trăiesc.
Sursa:
C. Hariuc, Sociologia comunicării. Note de curs, Universitatea Ecologică din Bucuresti, 2006, p. 28-33
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Sociologia Comunicarii (ID: 108070)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.