Sistemul Partidist DIN Romania Postdecembrista
CUPRINS
Introducere……………………………………………………………………………………………………………4
Cap.1 Începutul reconstrucției partidismului românesc………………………………………………7
Revoluția din 1989 – începutul reconstrucției democrației românești……………7
FSN –primul sistem instituțional politic românesc…………………………………….12
Cap.2 Reconstituirea partidismului românesc după 1989………………………………………….18
2.1 Reapariția partidelor politice în România postdecembristă…………………………………..18
2.2 Evoluția politică în sistemul pluralist din România postdecembristă……………………..23
2.3 Sistemul partidist al minorităților naționale din România…………………………………….34
Cap.3 Locul și rolul partidismului în viața socială din România…………………………………40
3.1 Puterea și opoziția: România postdecembristă……………………………………………………40
3.2 Studiu de caz: P.S.D din România…………………………………………………………………….47
Concluzii…………………………………………………………………………………………………………….57
Bibliografie…………………………………………………………………………………………………………59
INTRODUCERE
Revoluția din Decembrie 1989 este, cu siguranță, cel mai important eveniment politic din istoria românilor după cel de-al doilea război mondial marcând trecerea de la regimul comunist la cel democratic. Acest eveniment reprezintă efortul constant și lupta neîntreruptă a poporului român de a se îndrepta către un sistem democrat, deschis, în care domină valorile democratice.
Trecerea spre un nou regim se urmărea a fi realizată în toate sectoarele vieții sociale: domeniile economice, politice și sociale, înlocuind în totalitate vechea structură comunistă.
Sistemul politic joacă un rol impotant în derularea evenimentelor dinainte de 1989 și după acest an având în vedere că s-a făcut trecerea, evident evolutivă, de la un singur partid aflat la putere la pluralismul politic care asigură existența mai multor partide politice.
Cu alte cuvinte, o țară cu un sistem monopartidist – PCR-ul – va trece la regimul unei țări democrate în care partidele politice sunt alese prin votul liber exprimat al cetățenilor, drept care până în 1989 nu era exercitat.
România postdecembristă a cunoscut o perioada dificilă din punct de vedere politic. Lipsa de experiență a guvernanților în ceea ce privește exercitarea democratică a puterii, erorile de legislație, schimbările politice și sociale din primii doi ani postdecembriști au afectat aplicarea strategiilor de reformă. Revoluția din decembrie 1989 a reprezentat căderea întregului sistem politic bazat pe existența unui singur partid care își asumase conducerea societății românești. Sistemul politic se modifică după 1989, democrația manifestându-se în condițiile pluralismului politic, iar cetățenii având astfel posibilitatea de a se asocia liber în partide și alte organizatii social-politice. Transformările care au avut loc în România postcomunistă au determinat un nou mod de viață, o nouă mentalitate politică și juridică care au asigurat condiții pentru constituirea unui stat de drept. Pluralismul în societatea românească devine o condiție a democrației, iar partidele politice se constituie și își desfășoară activitatea în condițiile legii, respectând suveranitatea națională, integritatea teritorială, ordinea de drept și principiile democrației.
Tema prezintă interes prin studierea evoluției sistemului partidist în condițiile păstrării unor elemente specifice regimului comunist.
Cu alte cuvinte, România postdecembristă a reprezentat un hibrid între vechi și nou cu orientare către vechi. O țară închistată în mentalități și stereotipuri, România nu s-a adaptat ușor schimbărilor, ca atare au fost înregistrate și multe erori de conducere, nereglementate constituțional, cu structuri vechi în noi formule de conducere care nu au asigurat, în totalitate, transparența și responsabilitatea.
Motivul pentru care am ales această temă este acela de a identifica elementele specifice ce țin de natura regimului comunist și democratic la nivelul evoluției partidelor politice și corelarea acestora cu schimbările survenite la nivel social.
Din punct de vedere structural, lucrarea se împarte în trei capitole care sintetizează următoarele idei: capitolul 1 este un cadru teoretic pentru introducerea în tematică, descrierea evenimentelor din decembrie 1989 și specificul partidului comunist aflat la putere. De asemenea, este prezentat primul partid politic din România – FSN-ul – urmând schema: istoric, membri, structura și rolul acestuia. Capitolul introductiv problematizează participarea politică, prezintă principalele abordări teoretice, obiectivele și întrebările de cercetare, oferă o sinteză a argumentelor principale ale lucrării și descrie datele și metodele de analiză folosite. Lucrarea analizează tensiunile, paradoxurile și pattern-urile participării politice din România post-comunistă, dintr-o perspectivă comparată și dinamică.
Capitolul al doilea prezintă istoricul și evoluția partidelor din România postdecembristă într-o analiză critică, iar capitolul al treilea prezintă un studiu de caz cu implicații în viața socială de după 1989, analiza partidului PSD, modul de formare, membri, activități etc. În contextul reconstrucției democratice de după 1989, asistăm la un declin al implicării politice pe majoritatea dimensiunilor sale și, totodată, la o creștere a puterii explicative a factorilor participării politice bazați pe mobilizare. Importanța crescândă a rolului agenților mobilizatori are la rândul său propriile implicații pentru dinamica repertoriului acțiunilor politice.
În această parte a lucrării s-a realizat o analiză statutul minorităților în România postdecembristă, deoarece în funcție de modul în care sunt tratate minoritățile se poate decide într-o măsură relevantă asupra gradului de democratizarea a unei societăți.
Finalitatea lucrării de față este aceea de a releva importanța respectării valorilor democratice de către partidele politice, modul cum acestea se impun în societate și măsurile pe care le întreprind în anumite situații, existența conflictelor de interese și depășirea lor cât și o retrospectivă asupra trecutului – de la revoluție până în prezent – menită să scoată în evidență trecerea de la comunism la democrație. Ne propunem așadar, să răspundem la următoarele întrebări: „În ce măsură este România o țară cu adevărat democrată prin sistemul partidelor politice?” „Care sunt elementele prin care s-ar putea asigura o mai mare transparență din partea partidelor politice aflate la putere?”
Concluziile lucrării de față desprind ideile de bază legate de partidele politice ale României de după 1989, principalele evenimente care au marcat apariția / evoluția sau dizolvarea lor, evenimentele cele mai importante prin care s-a afirmat PSD în perioada postdecembristă și soluțiile la eventualele încălcări ale principiilor democratice.
Bibliografia utilizată în realizarea lucrării de față se rezumă la utilizarea conceptelor de ideologie, partid politic, regim democrat, aspecte preluate din lucrări importante de referință precum lucrarea „Politică după comunism: structură, cultură și psihologie politică” a autoarei Alina Mungiu-Pippidi în care se conturează istoricul FSN-ului și caracteristicile regimului comunist cât și derularea evenimentelor din decembrie 1989.
Lucrarea autoarei Parmena Anca Olimid Politica românească după 1989 ne-a permis preluarea datelor statistice de la alegerile din 1990, 1992, 1996, 2000, 2004, 2008.
De asemenea, lucrările Politica și societatea dar și Democrația în reflecții ideologice și doctrinare ale prof.dr. Aurel Pițurcă ne conturează specificul regimului democrat în România în ultimii 22 de ani raportat la celelalte ideologii.
CAP.1
ÎNCEPUTUL RECONSTRUCȚIEI PARTIDISMULUI ROMÂNESC
Revoluția din 1989 – începutul reconstrucției democrației românești
Revolta populară violentă din Decembrie 1989 este cel mai important și totodată cel mai misterios eveniment istoric din evoluția României de la regimul comunist la democrație.
Astfel, se pot descrie cele două etape ale revoluției: lupta de stradă în care s-au implicat pe de-o parte, studenții, intelectualii și cei care doreau ca reformele să fie realizate într-un ritm rapid și pe de altă parte, armata, birocrații, mari mase ale populației care doreau o schimbare graduală și lipsită de conflicte considerând suficientă căderea regimului ceaușist.
Se remarcă fapul că această revoluție, până la urmă, a fost scindată de două viziuni diametral opuse care până în final și-au pus amprenta asupra colectivităților prin panica de masă, prin confuzia generală și filtrarea adevărului. Revoluția a luat aspectul unei revolte, lupta pașnică s-a transformat în luptă de stradă, iar societatea s-a trezit suspendată între diverse informații și speculații.
Așadar, literatura de specialitate prezintă numeroase zvonuri lansate în perioada revoluției menite să stârnească panică în rândul populației astfel încât să se diminueze gândirea logică și rațională, să domine cea emoțională, ilogică în baza căreia masele să fie mai ușor de manipulat.
Un caz concret îl reprezintă cei 1000 de morți declarați în urma revoluției, fapt care nici până astăzi nu a putut fi demonstrat și susținut de probe.
România a fost singura țară mistuită de lupte violente, în care trecerea la un alt regim s-a realizat prin execuția conducătorilor, în timp ce alte țări din blocul estic aleseseră o cale pașnică.
Din punct de vedere cronologic, evenimentele succedate care au dus la izbucnirea revoluției din 1989 sunt: 11 noimbrie, marșul studenților din București – pe străzile Brezoianu și Kogălniceanu – s-a finalizat cu arestarea câtorva protestatri de către Securitate.
Între timp evenimentele petrecute în Europa de Est precum căderea Zidului Berlinului și înlocuirea liderului bulgar Todor Jivkov au marcat începutul unei serii de schimbări în Europa de Est, începutul revoluțiilor pe cale pașnică, în urma cărora se urmărea înlocuirea regimului comunist cu cel democratic. În acest moment, Ceaușescu a refuzat schimbarea în politica partidului, a menținut vechea conducere și a cerut în baza Pactului Molotov-Ribbentrop anularea consecințelor acestuia și retrocedarea Basarabiei și Bucovinei de Nord.
Scânteia revoluției s-a aprins în Timișoara, inițial sub o altă formă și pornind de la o altă cauză. Preotul ungur Lázló Tokés a cerut ajutorul mulțimii pentru a nu fi destituit, iar Securitatea și miliția au intervenit pentru calmarea protestatarilor. Aceasta a fost cauza – îngrădirea libertății religioase – pentru care timișorenii au început lupte de stradă.
Între timp, la București, Nicolae Ceaușescu dădea ordine de înăbușire a revoluției. Din data de 21 decembrie manifestațiile anticeaușiste se extind și în alte localități precum: Arad, Buziaș, Sibiu, Cugir, Târgu-Mureș, Caransebeș, Hunedoara, Reșița, Brașov, Cluj-Napoca, Cisnădie, Nădrag, Alba-Iulia, Buzău.
Evenimentele din toată țara erau relatate de postul Radio Europa Liberă și Vocea Americii, dar și de către studenți.
Data de 21 decembrie consemnată ca zi în care Nicolae Ceaușescu trebuia să-și rostească discursul politic în fața Marii Adunări a reprezentat începutul ultimelor zile ale regimului comunist.
Toate încercările lui de a reprima manifestațiile maselor de oameni erau zadarnice, s-au înregistrat acțiuni cu scopul de combatere a celor care protestau împotriva sistemului, acțiuni soldate cu victime și morți, dar Miliția, Securitatea și unitățile militare nu au fost suficiente pentru stoparea tuturor protestelor. Mai ales când vorbim despre oameni din interiorul sistemului care refuzau continp anularea consecințelor acestuia și retrocedarea Basarabiei și Bucovinei de Nord.
Scânteia revoluției s-a aprins în Timișoara, inițial sub o altă formă și pornind de la o altă cauză. Preotul ungur Lázló Tokés a cerut ajutorul mulțimii pentru a nu fi destituit, iar Securitatea și miliția au intervenit pentru calmarea protestatarilor. Aceasta a fost cauza – îngrădirea libertății religioase – pentru care timișorenii au început lupte de stradă.
Între timp, la București, Nicolae Ceaușescu dădea ordine de înăbușire a revoluției. Din data de 21 decembrie manifestațiile anticeaușiste se extind și în alte localități precum: Arad, Buziaș, Sibiu, Cugir, Târgu-Mureș, Caransebeș, Hunedoara, Reșița, Brașov, Cluj-Napoca, Cisnădie, Nădrag, Alba-Iulia, Buzău.
Evenimentele din toată țara erau relatate de postul Radio Europa Liberă și Vocea Americii, dar și de către studenți.
Data de 21 decembrie consemnată ca zi în care Nicolae Ceaușescu trebuia să-și rostească discursul politic în fața Marii Adunări a reprezentat începutul ultimelor zile ale regimului comunist.
Toate încercările lui de a reprima manifestațiile maselor de oameni erau zadarnice, s-au înregistrat acțiuni cu scopul de combatere a celor care protestau împotriva sistemului, acțiuni soldate cu victime și morți, dar Miliția, Securitatea și unitățile militare nu au fost suficiente pentru stoparea tuturor protestelor. Mai ales când vorbim despre oameni din interiorul sistemului care refuzau continuarea masacrului – de exemplu sinuciderea lui Milea – și care și-au îndreptat acțiunile spre o lovitură de stat.
Cuplul Ceaușescu a fugit de la sediu CC în momentul rostirii unui discurs, iar televiziunea, sediu CC și Ministerul Apărării care îl avea la conducere pe Victor Stănculescu au devenit centrele de putere. Ion Iliescu a apărut inițial la televiziune unde vorbea despre noul regim politic în contextul situației de față, apoi la sediu CC s-au rostit cuvântări, iar după ce a luat legătura cu Victor Stănculescu a instituit Consiliul Frontului Salvării Naționale. Sprijinul internațional în revoluția românească a fost atât moral cât și material.
Această scurtă introducere în derularea evenimentelor din decembrie 1989 se face necesară în contextul unei analize a sistemelor politice din regimul postcomunist.
Prin sistem politic înțelegem „ansamblul durabil de instituții formale și informale care structurează politicul, cu alte cuvinte, toată sfera socială privitoare la politic.” Instituțiile formale se referă la seturi de proceduri, norme și practici, cele politice fiind evident reglementate prin Constituție sau legi speciale.
România postdecembristă este marcată de regimul postcomunist sau de regimul politic care urmează celui comunist, în care instituțiile comunismului prevalează asupra celor ale unei democrații capitaliste de tip liberal.
Specific vechiului regim, ca și partid politic PCR-ul a dispărut în întregime în ziua de 22 decembrie 1989 și chiar dacă până în anul 1996 regimurile politice pot fi considerate postcomuniste adică mai aproape de regimul comunist decât de cele din Europa Centrală după 1989, totuși nu sunt asemănări între noile partide politice și PCR.
După căderea președintelui Ceaușescu, primul președinte al țării în drumul spre reconstrucția democrației românești a fost Ion Iliescu ales în mai 1990.
Înainte de 1989 toți românii sub 30 de ani erau membri UTC, majoritatea celor care lucrau erau membri ai sindicatului comunist, iar pentru cei care nu făceau parte din partid era instituit Frontul Democratic al Unității Socialiste (FDUS), înființat cu câțiva ani înaintea căderii regimului.
Bineînțeles, în perioada comunistă cel mai puternic partid a fost PCR, având în vedere că participarea la toate acele orgaizații era obligatorie, iar cei mai mulți aderau în partidul comunist.
La nivel social, putem caracteriza regimul comunist ca un regim totalitar în adevăratul sens al cuvântului, cu un centru de putere monistic și monolitic, cu tentă sultanistică și cu un grad de intruziune în viața privată fără precedent, anihilând autonomia românilor.
România oferă un model al societății postcomuniste diferit de cel al țărilor din Europa Centrală, iar acesta poate fi caracterizat de următoarele trăsături:
Absența decomunizării care a condus la supraviețuirea rețelelor comuniste și informal-subterane și a conferit comunismului o legitimitate retrospectivă – afectând economia, libertatea de expresie, cultura legală și sănătatea morală a societății.
Controlul tranziției, mai ales al transferului proprietății prin mijloace specifice unor politici economice conservatoare menite să întrețină dependența de stat – politica postcomunistă din România a urmărit să dețină controlul asupra procesului privatizării prin păstrarea unei baze electorale în sectorul de stat și acumularea de bunuri private în mâinile clientelei politice.
Crearea unui sistem politic cu o responsabilitate scăzută, atât a Parlamentului cât și a Guvernului și cu un sistem de justiție slab – sistemul suferă din lipsa de transparență și responsabilitate. Este vorba despre alegerile pe liste de partide și evadările parlamentarilor dintr-un partid în altul cu o totală indiferență față de mandatul conferit de alegători a făcut ca această instituție să fie cea mai puțin populară.
Decretul-lege privind înregistrarea și funcționarea partidelor politice și a organizațiilor obștești în România (M.O., nr.9, 31 dec. 1989) preciza:
Pentru realizarea uei societăți cu adevărat democratice în România, asigurarea și apărarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor și înfăptuirea principiului pluralismului politic, în temeiul art.2 lit.a din decretul-lege privind constituirea, organizarea și funcționarea Consiliului Frontului Salvării Naționale și a consiliilor locale ale Frontului Salvării Naționale, Consiliul Frontului Salvării Naționale dictează:
Art.1 În România este liberă constituirea partidelor politice, cu excepția partidelor fasciste sau care propagă concepții contrare ordinei de stat și de drept în România
Nicio altă îngrădire pe motive de rasă, naționalitate, religie, grad de cultură, sex sau convingeri politice nu poate împiedica constituirea și funcționarea partidelor politice. Înregistrarea și funcționarea partidelor politice se fac în conformitate cu prevederile prezentului decret-lege.
Art.2 Organizarea și funcționarea partidelor politice se fac, potrivit statutelor acestora, numai pe bază teritorială. O persoană nu poate face parte în același timp din două sau mai multe partide politice. Scopurile partidelor politice și organizațiilor obștești trebuie să se întemeieze pe respectul suveranității, independenței și integrității naționale ale democrației, în vederea asigurării libertăților și drepturilor cetățenilor și afirmării demnității națiunii române.
Mijloacele de realizare a scopurilor partidelor politice și organizațiilor obștești trebuie să fie în confirmitate cu ordinea de stat și de drept din România.
Art.3 În vederea înregistrării, fiecare partid și organizație obștească trebuie să-și prezinte statutele de organizare și funcționare, programul politic, să-și declare sediul și mijloacele financiare de care dispun și să facă dovada că dispun de cel puțin 251 membri.
Art.4 Înregistrarea partidelor politice se face la Tribunalul Municipiului București, care în termen de 5 zile, se pronunță asupra legalității constituirii lor.
Împotriva deciziei Tribunalului Municipiului București se poate face contestație la Curtea Supremă de Justiție în termen de 3 zile de la comunicarea deciziei. Curtea Supremă de Justiție se pronunță în termen de 5 zile de la data înregistrării contestației. De la data rămânerii definitive a deciziei de admitere a înregistrării partidele politice dobândesc personalitate politică.
Art.5 Cadrele militare și personalul civil din Ministerul Apărării Naționale și Ministerul de Interne, judecătorii, procurorii și diplomații, precum și personalul operativ al radio-televiziunii Române Libere, nu poate face parte din partidele politice.
Decret-lege privind constituirea, organizarea și funcționarea Guvernului României (MO, nr.10, 31 dec.1989), Consiliul Frontului Salvării Naționale dictează:
Art.1 Pe data prezentului decret-lege se constituie Guvernul României, ca organ suprem al administrației de stat.
Art.2 Guvernul României exercită conducerea generală a activității administrative pe întreg teritoriul țării, având obligația de a îndeplini obiectivele cuprinse în programul Consiliului Frontului Salvării Naționale, asigurând executarea măsurilor stabilite prin decrete adoptate de acesta.
Art,3 Componența Guvernului României se aprobă de CFSN, la propunerea primului-ministru. Primul-ministru este numit de FSN.
Art.4 Guvernul României, în întregul său, și fiecare dintre membri acestuia sunt răspunzători în fața CFSN.
Art.5 În îndeplinirea răspunderilor ce îi revin, guvernul adoptă hotărâri cuprinzând măsuri obligatorii în toate domeniile vieții economice și sociale. Hotărârile guvernului se adoptă cu majoritate simplă de voturi ale membrilor acestuia, se semnează de primul-ministru și se publică în Monitorul Oficial.
Art.6 Consiliul Frontului Salvării Naționale poate anula hotărârile guvernului atunci când consideră că acestea contravin legilor și decretelor în vigoare sau intereselor poporului.
Art.7 Guvernul își constituie un birou executiv pentru rezolvarea operativă a problemelor și urmărirea aducerii la îndeplinire a măsurilor dispuse.
Art.8 Guvernul are un secretariat general, condus de secretarul general al guvernului, care participă la ședințele acestuia.
Atribuțiile și modul de lucru ale secretarului general se stabilesc de guvern.
Art.9 Orice dispoziții contrare prezentului decret-lege se abrogă.
FSN – primul sistem instituțional politic românesc
Frontul Salvării Naționale a fost înregistrat ca partid politic la data de 6 februarie 1990 după ce Consiliul Frontului Salvării Naționale s-a transformat în partid politic.
FSN a fost inițial alcătuit dintr-un grup restrâns de oameni care au folosit aura dizidenței și relațiile cu foștii comuniști pentru a întreprinde acțiuni anticeaușiste. Astfel, printre primele acțiuni amintim declarația pe postul național a faptului că Nicolae Ceaușescu este un criminal, iar partidul său era vinovat pentru relele din țară.
CFSN sau Consiliul Frontului de Salvare Națională are o structură revoluționară, a fost înființat pe 22 decembrie 1989, iar constituirea lui a avut drept scop proclamarea pluralismului politic, pronunțarea alegerilor libere, grupul asumându-și rolul de conducere pentru care a avut sprijin din partea Armatei și a Securității.
În decembrie 1989, poporul român a răsturnat dictatura ceaușistă și s-a constituit Consiliul Frontului Salvării Naționale, care a preluat funcțiile de organ al puterii de stat, acoperind vidul de putere creat. În noile condiții, pe baza decretului-lege emis de noul organ al puterii, și-au reluat activitatea unele partide politice tradiționale și au fost întemeiate noi formațiuni politice, creându-se astfel climatul necesar revenirii la o societate democrată.
La întâlnirea delegaților a 30 de formațiuni politice din 1 februarie 1990 s-a convenit constituirea unui Consiliu Provizoriu de Uniune Națională, prin lărgirea componenței Consiliului Frontului Salvării Naționale cu reprezentanți ai tuturor forțelor politice din România create până la acea dată.
Pe data de 9 februarie Consiliul Provizoriu de Uniune Națională a fost organizat pe principii paritare, în componența sa intrând reprezentanți ai celor ce au participat activ la Revoluție, tineri, studenți, membri ai tuturor partidelor și formațiunilor politice înregistrate până la acea dată, ai organizațiilor minorităților naționale.
Consiliul Provizoriu de Uniune Națională a preluat atributele legislative și este organul provizoriu al puterii de stat în România, până la alegeri.
Noul organ legislativ reprezintă încă un pas semnificativ în direcția afirmării pluralismului politic. La prima sa întâlnire după constituirea sa – din ziua de 13 februarie 1990 Consiliul a aprobat Regulamentul său de funcționare și Biroul Executiv alcătuit din 21 membri.
Istoricul formării Consiliului Frontului Salvării Naționale consemnează trei încercări de formare a guvernului după fuga soților Ceaușescu:
Ilie Ceaușescu, fratele lui Nicolae Ceaușescu, a încercat un nou program de guvernare în sediul Minsiterului Apărării, dar acesta a eșuat
Ilie Verdeț a avut și el o încercare de a realiza un program de guvernare în sediul CC
Gruparea de nomenclaturiști condusă de Ion Iliescu a pus bazele Consiliului Frontului Salvării Naționale în sediul CC. Anunțarea formării CFSN a fost făcută public prin intermediul televiziunii.
Componența inițială a CFSN a cuprins 40 de persoane, anume (în ordinea anunțării lor la televiziune): Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, László Tőkés, Dumitru Mazilu, Dan Deșliu, general Ștefan Gușă, general Victor Atanasie Stănculescu, Aurel Dragoș Munteanu, Corneliu Mănescu, Alexandru Bîrlădeanu, Silviu Brucan, Petre Roman, Ion Caramitru, Sergiu Nicolaescu, Mihai Montanu, Mihai Ispas, Gelu Voican Voiculescu, Dan Marțian, Mihail Lupoi, Gheorghe Voinea (general), căpitan de rangul I. Emil Dumitrescu, Vasile Neacșa, Cristina Ciontu, Marian Baciu, Bogdan Teodoriu, Eugenia Iorga, Paul Negrițiu, Gheorghe Manole, Vladimir Ionescu, Adrian Sîrbu, Constantin Cîrjan, Géza Domokos, Magdalena Ionescu, Marian Mierlă, Constantin Ivanovici, Ovidiu Vlad, Valeriu Bucurescu, Ion Iliescu[1]. Aceasta lista a fost completată cu numele revoluționarilor din fostul CC și care făceau parte din CPSN (Comitetul Provizoriu de Uniune Națională ) care fusese înființat după ora 16 în 22 decembrie 1989.
În seara zilei de 27 decembrie, a fost constituit Biroul Executiv al CFSN: președinte – Ion Iliescu, Prim-vicepreședinte – Dumitru Mazilu, vicepreședinți – Cazimir Ionescu și Károly Király, secretar – Dan Marțian, membrii: Bogdan Teodoriu, Vasile Neacșa, Silviu Brucan, Gheorghe Manole, Ion Caramitru și Nicolae Radu. Pe lângă Biroul Executiv funcționa și un "colectiv pentru relațiile cu publicul și mijloacele informației de masă" (condus de Dan Rădulescu).
Tot atunci au fost formate comisii de specialitate:
Comisia de reconstrucție și dezvoltare economică – Bogdan Teodoriu
Comisia pentru agricultură –
Comisia constitutională, juridică și pentru drepturile omului – Dumitru Mazilu
Comisia pentru tineret – Vasile Neacșa și Romeo Raicu
Comisia pentru politica externă – Silviu Brucan
Comisia pentru știință și învățământ – Gheorghe Manole
Comisia pentru cultură – Ion Caramitru
Comisia pentru mediu si echilibru ecologic – Cazimir Ionescu
Comisia pentru minoritățile naționale – Karoly Kiraly
Comisia pentru administrația locală – Nicolae Radu
Comisia organizatorică și colectivul de împuterniciți ai Consiliului – Mihai Montanu.
Odată cu instituirea FSN ca partid politid CFSN a fost dizolvat urmând ca o serie de persoane să-și anunțe demisia, precum: 23 ianuarie 1990: Doina Cornea, 26 ianuarie 1990: Dumitru Mazilu, 29 ianuarie 1990: Ana Blandiana, 4 februarie 1990: Silviu Brucan.
Scopul FSN-ului este instaurarea democrației în România.
Ca program FSN propune următoarele:
Abandonarea rolului conducător al unui singur partid și statornicia unui sistem democratic pluralist de guvernământ;
Organizarea de alegeri libere în luna aprilie;
Separarea puterilor legislativă, executivă și judecătorească în stat și alegerea tuturor conducătorilor politici pentru unul, sau cel mult două, mandate. Nimeni nu mai poate pretinde puterea pe viață.;
Restructurarea întregii economii naționale pe baza criteriilor rentabilității și eficienței;
Restaurarea agriculturii și sprijinirea micii producții țărănești. Oprirea distrugerii satelor;
Reorganizarea învățământului românesc potrivit cerințelor contemporane: reașezarea structurilor învățământului pe baze democrate și umaniste;
Respectarea drepturilor și libertăților minorităților naționale și asigurarea deplinei lor egalități în drepturi cu românii;
Organizarea întregului comerț al țării pornind de la cerințele satisfacerii cu prioritate a tuturor nevoilor cotidiene ale populației României;
Întreaga politică externă a României să servească promovării bunei vecinătăți, prieteniei și păcii în lume, integrându-se în procesul de construire a unei Europe unite, casă comună a tuturor popoarelor continentului;
Promovarea unei politici interne și externe subordonate nevoilor și intereselor dezvoltării umane, respectului deplin al drepturilor și libertăților omului inclusiv dreptul de deplasare liberă.
Început în 23 și 24 decembrie cu formarea FSN-urilor la nivelul localităților, județelor și regiunilor, procesul a continuat cu o reuniune națională organizată la începutul lunii ianuarie 1990 sub conducerea președintelui interimar Ion Iliescu propus de Consiliul Frontului Salvării Naționale.
Legat de acest nume, Ion Iliescu fusese un membru al grupului de nomenclaturiști care a inițiat o scrisoare împotriva lui Ceaușescu cunoscută drept „Scrisoarea celor 6”.
Ion Iliescu a devenit în perioada revoluției cea mai credibilă persoană, și a întreprins o serie de acțiuni: l-a numit în primul cabinet pe generalul Victor Stănculescu și l-a reactivat pe un vechi prieten al său Nicolae Militaru care ulterior s-a retras la pensie.
Profesorul de filosofie Virgil Măgureanu este numit șeful Serviciului Român de Informații și geologul Voican Voiculescu s-a implicat în crearea unui nou serviciu secret subordonat Departamentului de Afaceri Interne.
Stănculecu, Măgureanu și Voiculescu au fost cei care au organizat judecarea și execuția soților Ceaușescu.
Pe 27 decembrie Consiliul Frontului Salvării Naționale într-o ședință plenară l-a ales pe Ion Iliescu președinte, iar Securitatea a fost subordonată armatei până când pe data de 29 decembrie a fost dizolvată. De fapt, ofițerii au trecut în structura Serviciului Român de Informații. Pentru a stopa degenerarea acestor evenimente, pe 1 februarie a avut loc o întâlnire între reprezentanții CFSN și cei ai partidelor de opoziție. În urma discuțiilor, a fost emis un comunicat prin care s-a anunțat convenirea asupra constituirii unui Consiliu Provizoriu de Uniune Națională, format prin restructurarea actualului CFSN, precum și prin reprezentarea egală, cu câte 3 membri, a partidelor constituite până la această dată în proporție de 50 la sută din totalul membrilor.
Frontul Salvării Naționale se transformă în formațiune politică cu structură și platformă de sine stătătoare, participând de pe poziții egale cu celelalte forțe politice la alegeri, în timp ce Consiliul Provizoriu de Uniune Națională devine noul organism provizoriu al puterii de stat până la constituirea noilor instituții rezultate din alegeri libere.
Pe 6 februarie 1990, Frontul Salvării Naționale s-a înregistrat la Tribunalul Municipiului București ca partid politic. Ion Iliescu a fost ales ca președinte provizoriu până la prima Conferință Națională. Totodată, prin decretul-lege din 9 februarie, CFSN s-a reorganizat în Consiliu Provizoriu de Uniune Națională, Iliescu fiind ales președinte al noului organism provizoriu al puterii de stat.
FSN a anunțat candidatura sa la alegeri nu în calitate de partid, ci de mișcare socială afectând înregistrarea partidelor politice în regim de democratizare.
În structura FSN erau foști membri ai partidului comunist sau ai securității, iar FSN înlocuise vechile structuri peceriste.
Astfel, din necesitatea instituirii unui FSN organizat și permanent, pentru evitarea părăsirii membrilor și evitarea turnurii antidemocratice, Ion Iliescu a contribuit la organizarea primului Parlament împărțind puterea cu noile partide. FSN împreună cu partidele a căror înființare o încurajase chiar el, se bucura de o largă majoritate în această adunare care a luat numele tot de CFSN. Astfel, a fost votată prima lege electorală și au fost organizate alegerile din 20 mai.
Până la această dată oficială România avusese practic un nou partid-stat care preluase din 18 ianuarie multe din bunurile PCR – 45 de ferme, 55 000 ha de pământ, 22 terenuri de vânătoare transformându-le în bunuri proprii inclusiv televiziunea română cu ajutorul unor legi populiste.
Data de 20 mai marchează trecerea de la un regim cu legitimitate revoluționară la unul democratic.
Istoria partidelor postcomuniste începe după această dată având în vedere că inițial structura FSN fusese formată din membri vechiului regim, iar mulți dintre aceștia au preferat să-și păstreze poziții în executivele locale, noua structura s-a format din membri numiți de Iliescu, foști membri PCR, din intelectualitatea de provincie care a servit cauza mai bine decât masa dezorganizată.
Nou-veniții au devenit repede cei mai activi opozanți ai continuării spiritului revoluției și cei care au fixat tranziția pe temelia vechiului regim.
Referitor la data de 20 mai consemnăm: 66, 31 % din voturile alegătorilor pentru Camera Deputaților, cu majorități detașate din județele Teleorman 87,15%, Botoșani 86, 79% și Vaslui 86,10% iar candidatul din partea partidului a fost ales președinte cu 85% din voturile electoratului.
La alegerile din mai 1990 numărul de locuri în Parlament ilustrează structura noii conduceri:
Frontul Salvării Naționale 66, 91%, Uniunea Democrată a Maghiarilor din România 7,32%, Partidul Național Liberal-Câmpeanu 7,32% Mișcarea Ecologistă 3,03%, Partidul Național Țărănesc Creștin și Democrat 3,03% Partidul Uniunii Naționale 3,03% Partidul Democratic Agrearian 2,27%, Minorități 2,27%, alte partide 1,76%, Partidul Ecologist din România 1,26%, Partidul Social Democrat 1,26%, Grupul Centrului Democratic 0,50%.
Parlamentul ales în data de 20 mai avea drept misiune ratificarea unei noi Constituții însă schimbarea nu trebuia să fie una radicală. La două săptămâni după alegeri minerii au început violențe de stradă, din data de 13 iunie armata a intervenit cu scopul de a distruge sediile partidelor și ziarelor de opoziție.
FSN a fost o mișcare populară bazată în mare măsură pe o logică revoluționară. Numai după alegerile din 20 mai a devenit cu adevărat o mișcare postcomunistă atunci toate cele trei funcții importante din stat Președenția, Președenția Senatului și cea a Camerei Deputaților au fost ocupate de foști nomenclaturiști: Ion Iliescu, Al. Bârledeanu, Dan Marțian.
Regimul Iliescu promova în viața politică foști nomenclaturiști, în timp ce, toate celelalte țări din statele central-europene excludeau acești membri, deschizând dosarele poliției secrete comuniste și retrocedând terenurile confiscate de comuniști proprietarilor de drept. Prima lege ratificată înaintea Constituției a fost legea Siguranței Naționale care conferea puteri importante Serviciului Român de Informații și arhivarea dosarelor pentru 50 de ani.
În urma revizuirii Constituției României din 1991 și Legea electorală s-a constituit un sistem politic defectuos, o republică semiprezidențială.
Puterile în stat nu au fost bine separate, în schimb sistemul a fost împănat de verificări până la limita nefuncționalității, în cadrul aceleași puteri. Cele două Camere verificându-se, de fapt se suprapun: la fel Președintele și primul-ministru în cadrul Executivului. În practică sistemul a generat câteva crize politice repetate.
Cele mai tragice evenimente care au avut loc între alegeri și formarea noilor instituții au fost provocate de mineriada din 13/15 iunie. Deși, după 24 mai, majoritatea manifestanților din Piața Universității părăsiseră zona, cei rămași refuzau să o elibereze. În dimineața zilei de 13 iunie forțele de ordine au intervenit în forță împotriva manifestanților, rezultând ciocniri sângeroase între protestatari și autorități. A doua zi au sosit la București minerii din Valea Jiului, conduși de Miron Cozma, care au eliberat zona prin violență și agresare fizică, devastând sediile instituțiilor publice și cele ale partidelor istorice.
CAP.2
RECONSTITUIREA PARTIDISMULUI ROMÂNESC DUPĂ 1989
2.1 Reapariția partidelor politice în România postdecembristă
Partidele politice sunt realități sociale relaționale definite prin ideologie, poziție prgamatică și acțională într-un univers politic dat, construit la rândul său din partidele politice. Deci, ca entități de sine stătătoare, partidele politice se deosebesc printr-o serie de trăsături distincte:
– se constituie și acționează pe baza liberului consimțământ al membrilor săi;
– au drept obiectiv fundamental al activității accederea la putere. De aceea, într-un stat democratic lupta pentru putere este o luptă între partide, între doctrinele și programele politice promovate de acestea;
– dispun de o anumită structură organizatorică;
– își desfășoară activitatea în baza unui program politic care se fundamentează pe o anumită doctrină;
– sunt caracterizate de o mare mobilitate socială, fiind sisteme deschise, în care membrii pot intra și din care por ieși liber.
Astfel, partidul politic reprezintă o organizație cu caracter permanent, formată în baza asocierii libere a cetățenilor, structurată ierarhic și geografic, a cărui finalitate este cucerirea, menținerea și exercitarea puterii politice pe baza unui program pentru care a obținut un sprijin din partea electoratului în cadrul unei competiții politice libere.
Având în vedere criteriu numărului de partide, criteriu de factură calitativă, România postdecembristă a prezentat un sistem pluripartidist specific regimului democratic.
Procesului de instituționalizare politică a partidelor se referă, pe de o parte, la gradul de permanentizare și stabilitate a organizațiilor social-politice în calitate de instituții ale sistemului politic, iar pe de altă parte, la gradul de acceptare de către populație a rolului și statutului acestora. S.Huntington dezvoltă conceptul de instituționalizare prin prisma corelației dintre partide și stabilității politice. Accentul este plasat pe cazul societăților în schimbare. În opinia cercetătorului evoluția partidului se desfășoară de obicei în patru etape: facțiunea, polarizarea, extinderea și instituționalizarea.
Data de 20 mai marchează trecerea de la un regim cu legitimitate revoluționară la unul democratic.
Istoria partidelor postcomuniste începe după această dată având în vedere că inițial structura FSN fusese formată din membri vechiului regim, iar mulți dintre aceștia au preferat să-și păstreze poziții în executivele locale, noua structura s-a format din membri numiți de Iliescu, foști membri PCR, din intelectualitatea de provincie care a servit cauza mai bine decât masa dezorganizată.
Nou-veniții au devenit repede cei mai activi opozanți ai continuării spiritului revoluției și cei care au fixat tranziția pe temelia vechiului regim.
Referitor la data de 20 mai 1990 consemnăm: 66, 31 % din voturile alegătorilor pentru Camera Deputaților, cu majorități detașate din județele Teleorman 87,15%, Botoșani 86, 79% și Vaslui 86,10% iar candidatul din partea partidului a fost ales președinte cu 85% din voturile electoratului.
La alegerile din mai 1990 numărul de locuri în Parlament ilustrează structura noii conduceri:
Frontul Salvării Naționale 66, 91%, Uniunea Democrată a Maghiarilor din România 7,32%, Partidul Național Liberal-Câmpeanu 7,32% Mișcarea Ecologistă 3,03%, Partidul Național Țărănesc Creștin și Democrat 3,03% Partidul Uniunii Naționale 3,03% Partidul Democratic Agrearian 2,27%, Minorități 2,27%, alte partide 1,76%, Partidul Ecologist din România 1,26%, Partidul Social Democrat 1,26%, Grupul Centrului Democratic 0,50%.
Parlamentul ales în data de 20 mai avea drept misiune ratificarea unei noi Constituții însă schimbarea nu trebuia să fie una radicală. La două săptămâni după alegeri minerii au început violențe de stradă, din data de 13 iunie armata a intervenit cu scopul de a distruge sediile partidelor și ziarelor de opoziție.
Reapariția partidelor politice în România postdecembristă impune studiul contextului juridic. La rândul său, acesta a fost schimbat și adaptat noilor modificări.
Legea reglementează, nu numai înființarea partidelor politice, cât și activitatea și organizarea acestora. Totodată, în concordanță cu exprimarea dreptului de vot sunt promulgate legi electorale care vizează acest aspect.
Specific reapariției partidelor politice după 1989 vom aduce în dezbatere legile despre organizarea acestora.
Decretul-lege nr.8/31 din decembrie 1989 a reprezentat cel mai important punct de plecare în reorganizarea partidelor politice. Acesta prevedea documente oficiale ale partidului privind identitatea lui precum: programul-platformă și statutul, dar și numărul minim de membri ai partidului.
„În vederea înregistrării fiecare partid și organizație obștească trebuie să-și prezinte statutele de organizare și funcționare, programul politic, să-și declare sediul și mijloacele financiare de care dispune și să facă dovada că are cel puțin 251 membri”
Cu toate acestea, nu erau specificate toate amănuntele legate de organizare care ar fi trebuit specificate în statut, precum finanțarea sau cerințe de organizare a partidelor.
Așadar, documentul avea un rol provizoriu de a declara instituirea unui proces aflat în derulare, și reglementarea evoluției acestuia.
Consiliul Provizoriu al Unității Naționale a intrat în vigoare la 1 februarie 1990 și număra 30 de partide politice înregistrate.
Până la alegerile din mai numărul lor a crescut până la 80 și nu s-a oprit aici.
Se poate concluziona faptul că Decretul-lege 8/31 din decembrie 1989 a fost începutul legalității pluripartidismului din România postdecembristă desfășurat într-un ritm alert.
Cu toate că era necesară o lege a partidelor, condiție formală și cerută de Constituție, abia în aprilie 1996 Parlamentul a adoptat o astfel de lege – nr.27/1996.
Legea stabilea o definiție a partidului politic astfel: „partidele politice sunt asociații ale cetățenilor români cu drept de vot, care participă în mod liber la formarea și exercitarea voinței lor politice, îndeplinind o datorie garantată de Constituție. Ele sunt persoane juridice de drept public.”
Articolul 2 al legii completează această definiție cu funcțiile îndeplinite de partide:
„În activitatea lor, partidele politice promovează și apără interesele naționale, precum și pluralismul politic, contribuie la educarea politică a cetățenilor și încurajează participarea acestora la viața publică, influențează formarea opiniei publice, formează cetățenii capabili de a-și asuma responsabilități politice, participă cu candidați la alegere, și unde este cazul, potrivit legii, la constituirea autorităților publice stimulează participarea cetățenilor la scrutinuri și organizează inițiativa legislativă a cetățenilor.”
În urma adoptării legii partidele politice trebuiau să se reînmatriculeze la Tribunalul Municipiului București. Articolul 17 aliniatul 1.b stabilea un număr minim de membri fondatori de 10 000 de cetățeni domiciliați în cel puțin 15 dintre județele țării și nu mai puțin de 300 în fiecare. Cu alte cuvinte, partidele politice au o structură organizatorică extinsă la nivel național, și trebuiau să facă dovada acestui fapt prin reînmatriculare.
Această prevedere a legii era considerată un obstacol în calea dezvoltării partidelor etnice, regionale, sau blocarea tendințelor regionalist-separatiste.
Cu toate acestea, s-a păstrat forma declarată a aliniatului din articolul 17 având în vedere că partidul în sine trebuie să promoveze interesele naționale, să aibe caracter integralist ci nu divizoriu.
Articolul 46 al legii prevede și un termen limită pentru reînmatriculare: „în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, partidele politice existente se vor conforma prevederilor ei, urmând procedura judiciară stabilită la art.17-19.”
Această perioadă s-a suprapus cu perioada campaniilor electorale, motiv pentru care termenul de reînregistrare s-a redus cu 2 săptămâni.
Din 200 de partide politice formate inițial după Decretul din decembrie 1989, la reînmatriculare au rămas mai puțin de 50. Cu toate că nu s-au reînmatriculat, nu toate partidele politice au dispărut – unele s-au dizolvat ca urmare a faptului că nu au mai avut activitate politică, altele însă și-au păstrat vechiile sedii și au desfășurat îndeosebi o activitate comercială.
Această situație de coexistență a partidelor legale și alegale s-a datorat faptului că legea nu reglementa situația partidelor care nu se vor reînmatricula.
După cum am menționat anterior, legea 27/1996 prevedea cerințe de organizare a partidelor politice conform prevederilor din Capitolul II și a câtorva din dispozițiile generale, astfel încât Statutul partidului politic este reglementat de articolul 9.
Articolele 10-16 vizează funcționarea partidelor politice, iar un capitol separat era destinat problemei finanțării abordând: cotizațiile, donații, venituri bugetare proprii și subvenții bugetare.
De asemenea, erau precizate cuantumurile acestora și Curtea de Conturi drept instituție abilitată să verifice modul de constituire și utilizare a fondurilor.
Legea nr.14/2003 este noua lege care reglementează activitatea partidelor politice. Aceasta conține 9 capitolele și separă capitolul finanțare care devine subiectul unei alte legi – legea nr.43/2003.
La fel ca și precedenta, pe care de altfel o dezvoltă și o completează, noua lege începe cu o definiție a partidelor politice: „partidele politice sunt asociații cu caracter politic ale cetățenilor români cu drept de vot, care participă în mod liber la formarea și exercitarea voinței lor politice, îndeplinind o datorie garantată de Constituție. Ele sunt persoane juridice de drept public.”
Articolul 2 precizează funcțiile partidelor politice: „Prin activitatea lor partidele politice promovează și apără interesele naționale, pluralismul politic, contribuie la formarea opiniei publice, participă cu candidați la alegere, și unde este cazul, potrivit legii, la constituirea autorităților publice stimulează participarea cetățenilor la scrutinuri potrivit legii.”
Articolul 3 aliniatul 1 este stipulat: „pot funcționa ca partide politice numai asociațiile cu caracter politic, constituite potrivit legii, și care militează pentru respectarea suveranității naționale, a independenței și a unității statului, a integrității teritoriale, a ordinii de drept și a principiilor democrației constituționale.”
Diferența dintre vechea legea și noua lege o reprezintă numărul minim de membri fondatori stipulat în art.19 care se ridică la 25 000 de membri din cel puțin 18 județe ale țării și din București, nu mai puțin de 700 din fiecare. Așadar, s-a întărit caracterul naționalist și s-a redus numărul partidelor politice reînmatriculate.
La data de 24.04.2004 erau înregistrat la Tribunalul Municipiului București 30 de formațiuni politice.
Capitolul II al legii preia prevederile din vechea lege privind organizarea partidelor politice, astfel: „statutul partidului politic trebuie să cuprindă în mod obligatoriu:
Denumirea integrală și denumirea prescurtată;
Descrierea semnului permanent;
Semnul permanent în grafică alb-negru și color în anexă;
Sediul central;
Mențiunea expresă că urmărește numai interese politice;
Drepturile și îndatoririle membrilor;
Sancțiunile disciplinare și procedurile prin care acestea pot fi aplicate membrilor;
Procedura de alegere a organelor executive și competențele acestora;
Competențele adunării generale a membrilor sau delegații acestora;
Organele împuternicite să prezinte candidaturi în alegerile locale, parlamentare și prezidențiale;
Organul competent să propună reorganizarea partidului sau să decidă asocierea într-o alianță politică ori în forme de asociere;
Condițiile în care își încetează activitatea;
Modul de administrare a patrimoniului și resursele de finanțare, stabilite în condițiile legii;
Organul care reprezintă partidul în relațiile cu autoritățile publice și terți;
Alte mențiuni prevăzute ca obligatorii în prezenta lege.”
De asemenea, legea obligă partidele politice să-și constituie adunarea generală și organul executiv ca foruri de conducere la nivel național și teritorial cel puțin o dată la 4 ani precum și alegerea membrilor prin vot secret în raport cu numărul acestora.
Art.16 al statutului prevede condițiile de pierdere a calității de membru de partid, iar art.17 prevede modalitatea de adoptare a hotărârilor prin vot majoritar.
Putem concluziona faptul că legea prevede condițiile de organizare ale unui partid de mase dacă ne referim în special la constituirea și funcționarea adunărilor generale ca organ suprem de decizie al partidului.
2.2 Evoluția politică în sistemul pluralist din România postdecembristă
În procesul de reapariție a partidelor politice în România postdecembristă trebuie menționat faptul că acestea se înscriu în tipologia partidelor politice personale, puternic dependente de personalitatea liderului.
În primele decenii după 1989 partidele politice apărute erau conduse, de altfel, de liderii fondatori, iar în unele cazuri atunci când s-a schimbat liderul partidul politic nu au mai rezistat. Este ceea ce se numește în științele politice „testul răsturnării liderului fondator” care probează durabilitatea unui partid politic după ce nu mai are la putere liderul inițial.
Primele partide politice apărute la începutul sec. al-XIX-lea sunt Partidul Național Liberal și Partidul Conservator. Această etapă a marcat începutul bipartidismului și rotativa guvernamentală.
Cu alte cuvinte, deși mai existau și alte partide politice, PNL și PC au reprezentat partidele de bază ale perioadei de început a secolului al-XIX lea și au constituit bipartidismul pur.
Criza acestei etape a fost marcată de apariția, spre sfârșitul secolului, a Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România, care a declanșat dezechilibru între PC și PNL.
De asemenea, aceste schimbări nu au fost suficiente pentru că exista votul cenzitar.
Anul 1990 a marcat apariția celui mai important fenomen politic – pluripartidismul sau apariția partidelor politice democratice. Ulterior, acesta a evoluat spre multipartidism. În Constituția României se afirmă pluralismul în general, și nu "pluralismul politic" (art.8, alin.l), ceea ce ne îngăduie să admitem că textul amintit se referă la diversitatea opiniilor și a pozițiilor față de valori nu numai la nivel de organizații (organizații politice, în special), ci și la nivel de individ, de cetățean. Diversitatea și confruntarea liberă de opinii este garantată astfel nu numai formelor organizaționale ci și indivizilor.
Consacrând principiul pluralismului, art.8 din Constituția României stabilește, în același timp, regimul juridic și funcțiile partidelor politice din România. Regimul juridic al partidelor poate fi creionat, în linii mari, în lumina articolelor 8 alin.2, 37 și 30 din Constituție, concretizându-se în:
a) Libertatea de constituire, ca expresie a libertății de asociere (în acest sens art.37 (1) prevede că "cetățenii se pot asocia liber în partide politice");
b) Libertatea stabilirii programului și a strategiei de realizare a lui (prerogative ce derivă îndeosebi din art.30 referitor la libertatea de exprimare);
c) Partidele se constituie și își desfășoară activitatea cu respectarea normelor cuprinse în
Constituție și în alte legi;
d) Partidele cu caracter secret sunt interzise (art.37, alin.4);
e) Prin activitatea lor nu trebuie să militeze împotriva valorilor esențiale ale statului de drept.
Cristian Ionescu, în lucrarea sa, analizează regimurile politice pluraliste, susținând că într-o accepție foarte generală, pluralismul definește starea de diversitate. Privit din perspectivă politică, pluralismul înseamnă existența diversității partidelor, forțelor și grupărilor politice, a ideologiilor, opiniilor și intereselor politice. După această observație formal-obiectivistă (diversitatea politică = existența mai multor partide), trebuie făcut pasul următor: trecerea de la obiectiv la subiectiv, adică înțelegerea diversității partidelor nu ca un fenomen social unitar, ci ca entități individualizate, întemeiate și călăuzite de principii și norme proprii de organizare și funcționare, ale căror programe sau obiective sunt determinate de voința subiectivă a unor grupuri sociale sau a unor lideri. Din această perspectivă, susține autorul, funcția socială a unui asemenea regim politic constă în organizarea și reglarea cadrului general de disputare a luptei politice pentru cucerirea și exercitarea puterii.
Dintre principiile și normele pe care se bazează pluralismul politic, subliniem, îndeosebi, egalitatea juridică între partide, dialogul și consensul politic. Egalitatea juridică înseamnă, între altele, că fiecare partid trebuie să întrunească aceleași condiții legale pentru a se înregistra și funcționa și că partidele au același statut electoral. De asemenea, partidele beneficiază de același cadru legal de finanțare al campaniilor electorale. Dialogul între partide presupune, în principal, respectul reciproc, circumscrierea luptei politice la dispute de idei și nu la confruntare violentă ș.a.
Consensul semnifică participarea pe baza egalității juridice, a forțelor politice la viața și activitatea socială, pentru a asigura armonia acestei diversități care, la rândul ei, constituie premisa funcționării unitare a diversității înseși. Sintetizând elementele definitorii menționate, putem conchide, susține autorul, că, din punct de vedere conceptual, regimul politic pluralist reprezintă acel regim politic în care sunt înregistrate și funcționează mai multe partide, fiecare disputându-și în mod democratic și liber voturile electoratului și participând în condiții de egalitate juridică la competiția politică pentru cucerirea puterii. Numai într-un astfel de regim politic se poate înfăptui în mod real principiul democratic al „guvernării poporului de către popor și pentru popor".
Primii doi ani, mai exact până la scindarea Frontului Salvării Naționale au fost incerți și vizau o perioadă de recompunere a spectrului politic, apoi s-a desăvârșit cu apariția FDSN-ului condus de Petre Roman și FSN-ul condus de Ion Iliescu, precum și constituirea alianței partidelor istorice – Convenția Democratică din România.
Perioada după 1992 a fost caracterizată de numărul mare de partide, extinderea mandatelor acestora, guvernările de coaliție, toate reprezentând sistemul multipartidist în care au alternat multipartidismul pur și multipartidismul cu partid dominant.
Indicele N este cel care prezintă efectiv numărul partidelor politice din România postdecembristă calculându-se pe baza puterii relative a partidelor parlamentare respectiv a procentelor de mandate deținute de fiecare.
Practic, se va calcula indicele pentru fiecare scrutin de alegeri, iar în cazul parlamentelor bicamerale pentru fiecare cameră în parte numărul efectiv de partide fiind media valorilor astfel obținute.
Specific bicameralismului românesc sunt aspectul constituirii, al reprezentării și al atribuțiunilor nediferențiate între cele Două Camere. Astfel, eșantionul reprezentativ este format din datele alegerilor pentru Senat.
Cele cinci ediții ale alegerilor parlamentare din România postdecembristă s-au desfășurat în baza scrutinului proporțional cu liste blocate, reglementat inițial de Decretul-lege din martie 1990. de Legea nr.68 din 1992 și de Legea nr.373 din 2004.
În 1990 nu a existat un prag electoral explicit, însă la următoarele două alegeri a fost de 3%. iar în 2000 a crescut la 5%.
Rezultatele alegerilor au fost influențate și de procesele de reorganizare, de restructurare și fărmițare a partidelor politice. La primele alegeri și-au anunțat participarea 71 de formațiuni politice pentru ocuparea a 510 locuri în parlamentul bicameral.
Întocmai lipsa pragului electoral a făcut ca numărul participanților să fie mai mare decât numărul de locuri disponibile în Parlament, iar acest lucru a fost evident mai ales pentru Adunarea Deputaților – denumire inițială pentru Camera Deputaților.
În prima cameră se regăseau formațiunile minorităților etnice reprezentate de câte un deputat. În Senat au obținut reprezentare 7 partide ale căror mandate s-au distribuit după o formulă dezechilibrată
Număr de partide – 1990
Sursa:www.scribd.com
Sursa: Anca Parmenda Olimid, Politica românească după 1989, Editura Aius, Craiova, 2009, p.13
Numărul real al partidelor din Senat era de 7, în timp ce indicele N arăta 1,63 unități. Aceste neconcordanțe se explică prin dezechilibrul parlamentar, și anume primul partid FSN controla 77% din locurile în Senat, de 10 ori mai mult decât partidul secund. Cu alte cuvinte, participarea politică la alegerile din 1990 a fost următoarea: 60 de partide politice au depus liste și 1 independent pentru Cameră, 58 pentru Senat.
Alegerile din 20 mai 1990 au reprezentat primele alegeri libere, cu toate că am putea spune că aceste partide aveau o configurație politică de „un partid și jumătate.”
Cu toate acestea, FSN-ul a avut o polarizare a două grupuri: opozanți recenți ai regimului ceaușist, dezorganizați și fără program politic, și reprezentanții partidelor istorice care împreună cu UDMR-ul au obținut 15% din numărul total al locurilor din Parlament. Urmare a fracțiunii interne, FSN se divide în FDSN – Frontul Democratic al Salvării Naționale și FSN. În 1992, FDSN își schimbă denumirea în PDSR – Partidul Democrației Socialiste din România caracterizat ca o coaliție electorală ad hoc, bazată pe elemente conservatoare și organizată în jurul lui Ion Iliescu. FSN-ul devine PD- Partidul Democrat ce va gravita în jurul lui Petre Roman.
Alegerile din 1992 au adus în prim-plan reechilibrarea parlamentară reflectată în rezultatele din tabelul de mai jos:
Număr efectiv de partide – 1992
Sursa:www.scribd.com
Noua structură parlamentară era minoritară și echilibrată, se remarcă triplarea numărului efectiv al partidelor parlamentare odată cu creșterea numărului real de partide în ciuda introducerii pragului electoral de 3% și a sporirii mandatelor senatoriale de la 119 la 143
În 1992 au fost depuse 78 de liste.
Formarea CDR-ului – Convenția Democratică din România, este o alianță electorală constituită din decembrie 1991 din partidele PNL și PNȚCD care pun bazele Convenției Naționale pentru Instaurarea Democrației, devenită ulterior Convenția Democratică – va avea în componență UDMR și PAC.
Sursa: Anca Parmenda Olimid, Politica românească după 1989, Editura Aius, Craiova, 2009, p.134
Anul 1996 aducea o nouă schimbare: alternanța la putere, CDR și PSDR și-au schimbat locurile, iar Camera și-a păstrat structura minoritară echilibrată.
După alegeri CDR și-a format două grupuri senatoriale distincte pe structurile PNȚCD și PNL, astfel încât doar 6 formațiuni politice au trecut pragul de 3%, deși existau mult mai multe partide politice. Au participat 57 de partide și 27 de candidați independenți.
Emil Constantinescu a reușit să mențină coaliția CDR și să o consolideze prin rezultatele obținute la alegerile locale, cu toate acestea în preajma alegerilor din 2000 a „falimentat” ideologic. Ion Iliescu intră în competiție la alegerile prezidențiale și pe listele parlamentare din partea PDSR-ului, deși nu era membru al acestui partid. În concepția lui Daniel Barbu alegerile din 1996 sunt caracterizate de „nonreprezentativitatea proporțională” generată de sistemul postdecembrist.
Număr efectiv de partide – 1996
Sursa:www.scribd.com
Rezultatul alegerilor din 3 noiembrie 1996
Sursa: Anca Parmenda Olimid, Politica românească după 1989, Editura Aius, Craiova, 2009, p.135
Scrutinul din anul 2000 a adus importante schimbări în condițiile creșterii pragului electoral de 5% și descreșterii mandatelor senatoriale de la 143 la 140. În acest an la alegerile pentru Camera Deputaților au depus liste 68 de partide, formațiuni politice și alianțe, și 13 candidați independenți, pentru Senat 36 de partide politice și alianțe și-au depus liste și 2 candidați independenți. Astfel:
Număr efectiv de partide – 2000
Sursa:www.scribd.com
Caracteristicile alegerilor din 2004 au fost: difereța dintre primele două poziții – aproximativ 5 procente – și victoria în premieră a partidului aflat la putere. Au participat la alegeri 52 de partide și formațiuni politice.
Alegerile sunt câștigate de Uniunea Națională PSD+PUR precizând că puterea politică aparține partidelor de guvernământ. În legislatura 2000-2004 PUR a acordat sprijin parlamentar, iar din 2003 (și guvernamental) PSD, în preajma alegerilor locale din 2004 PUR contestă acordul de colaborare cu PSD
Tabelul următor prezintă rezultatele.
Număr efectiv de partide – 2004
Sursa:www.scribd.com
Rezultatul alegerilor din 26 noiembrie 2000
Sursa: Anca Parmenda Olimid, Politica românească după 1989, Editura Aius, Craiova, 2009, p.137
Rezultatul alegerilor din 26 noiembrie 2000
Sursa: Anca Parmenda Olimid, Politica românească după 1989, Editura Aius, Craiova, 2009, p.137
În anul 2008 doar 13 formațiuni politice au depus candidatura incluzând și organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale. Alegerile legislative din 30 noiembrie 200 au rezolvat problema reprezentativității. În 2008 odată cu introducerea votului uninominal procentul mandatelor redistribuite s-a diminauat considerabil. Rezultatele arată că deși PSD a câștigat alegerile parlamentare în procente, PDL a reușit să obțină cu trei manadate mai mult.
Sursa: Anca Parmenda Olimid, Politica românească după 1989, Editura Aius, Craiova, 2009, p.139
Analizând rezultatele prezentate la alegerile din perioada postcomunistă, evoluția numărului de partide s-a înregistrat astfel:
Sursa: www.scribd.ro
Se remarcă tendința ca în anul 1990 să existe un „partid cvasihegemon”, pentru ca mai apoi în anul 1992 să se instituie o configurație „multipartidistă fără partid dominant”, iar în 1996 s-a ajuns la o formulă de „multipartidism cu partid dominant.”
Cu alte cuvinte, România postdecembristă a trecut prin mai multe forme- configurații partidiste cu tendință de evoluție către multipartidismul cu partid dominant.
Tabelul următor ilustrează evoluția configurației partidiste a României comparativ cu alte țări din Europa occidentală:
Sursa: A.Lijphart, Modele ale democrației, Iași, Editura 2000, p.85
2.3 Sistemul partidist al minorităților naționale din România
Modul în care minoritățile naționale sunt tratate într-o societate demonstrează gradul de democratizare, iar dezbaterea de față se referă la cazul partidelor formate din minorități naționale ale României postdecembriste. În primul rând, se face necesară definirea minorității înțeleasă ca un comportament permanent în funcție de identitatea concordantă sau în conflict valoric cu identitatea majorității.
De asemenea, putem vorbi despre mai multe categorii de minorități după o serie de criterii: în funcție de religie, în funcție de gen, în funcție de etnie, în funcție de dizabilități, de profesie sau persoane dezavantajate.
La acea datã, mai exact imediat după 1 decembrie 1918, circa 28 la sută din totalul cetățenilor români aparțineau minorităților naționale, ponderea cea mai mare având-o maghiarii – 7,9%, urmați de germani – 4,1%, evrei – 4%, ruteni și ucraineni
– 3,2%, ruși 2,3%, bulgari – 2%, țigani (romi) – 1,5%, turci – 0.9% etc.
În cadrul analizei întreprinse, în România postdecembristă, populația maghiară ocupa o ponderă crescută față de celelalte minorități și va fi analizată prin raportarea la câteva dintre principiile democratice – respectarea drepturilor omului, modul în care sunt asigurate și garantate de România după 1989.
Înainte de a prezenta situația minorităților în România postdecembristă se face necesară o scurtă comparație cu situația lor înainte de revoluție. Astfel, înainte de 1989 minoritățile erau considerate o categorie socială marginală având în vedere că erau etichetate ca fiind obstacol în politica externă a României.
Minoritățile au suferit încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale, nu aveau dreptul de liberă exprimare, dreptul de asociere, iar alegerea politică era o pseudoalegere având în vedere că nu puteau face parte decât din Partidul Comunist Român.
Printre numeroasele aspecte negative ale regimului comunist – lipsa perspectivelor profesionale, alimentarea precară, intelectualitatea marginalizată, nivelul de trai scăzut – greco-catolicii nu aveau dreptul de a-și practica cultul religios.
Regimul democratic a constituit implementarea drepturilor și libertăților fundamentale, a distribuirii bunurilor în funcție de merite și egalitatea ființelor în fața legii.
S-a eliminat astfel ideea de uniformizarea a indivizilor întrucât este de la sine înțeles că acordarea acelorași șanse în mod obiectiv nu înseamnă acordarea acelorași șanse în mod subiectiv.
Ion Iliescu nu dorea să renunțe însă la strategia de a folosi naționalismul pentru a-și atrage sprijinul populației. FSN avea un caracter puternic naționalist evident doar în momentul în care a trebuit să facă față competiției partidelor politice care îi negau dreptul la guvernare. În lupta pentru înlăturarea regimului ceaușist atât minoritățile cât și FSN-ul și-au unit forțele. Aceste fapte au determinat Ungaria ca la 23 decembrie 1989 să recunoască noul Guvern al României, fiind prima țară care a recunoscut noul regim al țării. De asemenea, Ungaria a contribuit într-o mare măsură la legitimarea noii puteri de la București în toată lumea, Gyula Horn fiind primul ministru de externe care a vizitat România și s-a întâlnit cu Ion Iliescu la 29 decembrie 1989. Relațiile româno-ungare fuseseră profund alterate din cauza deceniilor de propagandă ostilă a Bucureștiului față de Ungaria și de maghiari. Faptul că Ungaria a recunoscut atât de repede regimul nou instaurat al lui Iliescu, a mai diminuat din ideea potrivit căreia aceasta v-a profita de fragilitatea României și va emite pretenții teritoriale la adresa ei. Însă nu s-a putut evita faptul ca ungurii să fie întâmpinați cu teamă și neîncredere la sfârșitul anului 1989, când au sosit în țară cu ajutoare: alimente și medicamente.
Referindu-ne la cazul minorității maghiare din România, evenimentele din martie 1990 din Târgu Mureș au marcat instituirea democrației pentru minorități prin proclamarea unor principi caracteristice statului de drept.
Cronologic, evenimentele s-au desfășurat în felul următor: în data de 5 ianuarie 1990 FSN a înaintat o declarație cu privire la situația minorităților. Această declarație făcută publică viza de fapt ideea de drepturi individuale și colective pe care le vor avea minoritățile și care vor fi specificate în noua Constituție. Se avea ca obiectiv și instituirea unui minister al minorităților.
Se asigura astfel un cadru instituționalizat pentru păstrarea identității, a culturii naționale și a limbii materne.
Aceste măsuri s-au concretizat prin emisiuni în limba maternă a minorităților etnice – mai ales în limba germană și maghiară – înștiințarea, sau comunicarea deciziilor administrative locale în limba maternă, o situație opusă celei din anii 1980.
Învățământul din Cluj și Târgu Mureș a introdus predarea în limba maternă, iar funcțiile oficiale au fost deținute de personalități importante precum Király Károly, căruia I se oferise și un post de conducere în CFSN.
Cu toate acestea, schimările acestea nu au fost întâmpinate cu entuziasm de către elevi, studenți, profesori și părinți având în vedere că se urmărea, scindarea învățământului după criterii etnice. Astfel, secția de maghiară de la facultate era separată, la fel și școlile de minorități față de români care-și ocupaseră vechile școli de partid.
Acest lucru a dus la tensiuni în orașe – Cluj și Târgu Mureș – și la proteste de stradă. S-a instituit chiar o Ligă a Studenților care să militeze împotriva separării elevilor și studenților după criterii etnice și lingvistice.
La data de 25 decembrie 1989 sub conducerea lui Dómókos Geza se forma Uniunea Democratică Maghiară din România preocupată, în general, de supraviețuirea politică, reprezentând o formă de asociere vizând reprezentarea, asigurarea și coordonarea intereselor comunității maghiare din România, cu următoarele scopuri: recunoașterea minorităților
naționale ca factor constitutiv al statului; crearea unor condiții sociale care să permită
ca toți cetățenii să-și poată asuma liber și să-și poată păstra și cultiva identitatea
națională; realizarea statului de drept, bazat pe separarea puterilor; garantarea prin
Constituție a inviolabilității proprietății private; restituirea integrală a bunurilor
bisericești și comunitare confiscate ilegal; reglementarea statutului juridic al
minorităților naționale pe baza practicii pozitive în domeniu din Europa. Din componența acestei formațiuni politice fac parte organizații teritoriale, grupuri de opinie: Cercul Liberal, Platfoma Social-Democrată, Mișcarea Social-Democrată, Inițiativa Maghiară Transilvană, Gruparea Reformistă, Platorma Micilor Agricultori, precum și membrii asociați, cum ar fii: organizații științifice, culturale, artistice și profesionale.
Uniunea Vatra Luminoasă instituită în 1990 apare ca măsură de contracarare a maghiarilor, de denigrare a acestora prin blocarea cererilor lor și prin amenințarea cu riscul de a dezmembra teritorial România. FSN-ul începe o luptă cu minoritățile maghiare și de reprimare a drepturilor lor cu privire la cultură, primește în rândul său foști activiști care duseseră în timpul regimului comunist o puternică politică de marginalizare a maghiarilor, fapt care contravenea principiilor de alcătuire al FSN-ului, și a participat la alegerile din 1990 făcând o referire formală la interesele maghiarilor, fără nicio referire la drepturile lor culturale.
Acest lucru a declanșat în rândul populației maghiare forme majore de protest prin greve, marșuri și semnarea unei petiții cu 50000 de semnături pentru reînființarea Universității Bolyai.
Protestele românilor împotriva maghiarilor au început în Cluj, dar s-au manifestat violent în Târgu Mureș. Amănunte despre izbucnirea violențelor au fost făcute cunoscute de către ziariștii străini aflați la fața locului. S-a consemnat faptul că violențele au izbucnit în ziua de 19 martie când o demonstrație organizată de Vatra Luminoasă s-a transformat într-un asediu al sediului UDMR din localitate, devastat ulterior în urma manifestațiilor.
Ca replică pentru aceste evenimente, Guvernul României a făcut o declarație pe data de 21 martie în care a susținut faptul că la Târgu Mureș cu ocazia sărbătoririi celei de-a 152-a revoluție din 1948 s-au strigat lozinci antiromânești și s-au creat tensiunile dintre români și maghiari.
În raportul parlamentar nu s-a precizat cauza acestei tensiuni ca fiind sărbătoarea de pe 15 martie – cu toate acestea mass-media a catalogat-o ca atare și a furnizat informații în acest sens: Cotidianul „Cuvântul liber” din Târgu Mureș reflecta o opinie potrivit căreia interesele românești sunt amenințate de minorități, dar și opinia unui cetățean maghiar prezentată ca fiind recentă, deși data din timpul lui Ceaușescu, iar cetățeanul emigrase în SUA între timp.
Aceste opinii subliniau faptul că sărbătoarea de pe 15 martie a fost iredentistă și a declanșat prin promovarea acestor opinii tensiuni în rândul oficialilor care, mai mult ca niciodată, au înțeles că România are nevoie de protecție împotriva atacurilor din exterior și potrivit acestui pretext s-a înființat SRI-ul.
Aceste lucruri au fost expuse în mod explicit în decretul publicat în ziua de 23 martie 1990. În cazul acestor evenimente s-a implicat și Ion Iliescu, pe data de 20 martie făcând o declarație prin care încerca să-I scuze pe români care: „exprimându-și poziția față de unele acțiuni anterioare, au recurs la acte regretabile…”
Király Károly, vicepreședintele consiliului FSN a declarat faptul că manifestațiile de la Târgu Mureș și-au avut cauza în atitudinea discriminatorie față de minorități, din cauza atitudinii mass-mediei și din cauza Guvernului României care a culpabilizat minoritatea maghiară în întregime pentru evenimentele din timpul ceremoniei de pe 15 martie.
În declarațiile Guvernului din 23 și 24 martie, s-a recunoscut faptul că relatările din mass-media și cele ale TVR-ului au indus în eroare și au instigat opinia publică.
Ion Iliescu a mai declarat public următoarele: „Considerăm firească, legitimă aspirația minorităților naționale din țara noastră către dobândirea unor drepturi democratice fundamentale, deopotrivă cu acelea ale întregului popor român. Pentru statul român, toți cetățenii sunt egali. El este primul interesat să apere și să garanteze toate drepturile și libertățile tuturor cetățenilor săi.”
A completat această declarație cu ideea că democrația este un proces care trebuie să vizeze drepturi egale pentru toți, în egală măsură și că nu este cazul ca țările străine să intervină în reglementarea problemelor interne. „Conflictele politice și interetnice grave, la care s-a ajuns în prezent, creează imaginea că Transilvania ar putea constitui un posibil subiect de dispută, așa cum regimurile trecute, de nefastă amintire, au făcut-o.” cu alte cuvinte, intervenția unor forțe poate duce la generarea unoi noi forme de violență.
Discursul lui Ion Iliescu viza renunațarea la violență, garantarea drepturilor, fără a negocia problema Ardealului și unitatea României, dar avea ca obiectiv coexistența grupurilor entice cu românii în pace și egalitate de drepturi.
De asemenea, strâns legat de aderarea României la Consiliul Europei s-a emis art.4 din Decretul-lege nr.92/1990 care asigura reprezentativitatea minorităților etnice în Camera Deputaților, dacă nu reușeau acest lucru în urma alegerilor. Ideea a fost lansată de reprezentantul minorității armene în Consiliul Provozoriu de Unitate Națională și preluată de FSN – partidul aflat la putere, ca o măsură de contrabalansare a prezenței UDMR, al doilea partid politic în Parlament după alegerile din 1990
Anexăm rezultate ale alegerilor din 1990 cu privire la situația partidelor politice ale minorităților naționale pentru a ilustra reprezentativitatea acestora:
Uniunea Democrată Maghiară din România 991.601 voturi 7,23%
Forumul Democratic al Germanilor din România 38.768 voturi 0,28%
Uniunea Democratică a Rromilor din România 29.162 voturi 0,21%
În conformitate cu prevederile Legii electorale art.76, al h:
Comunitatea Lipovenilor din România 17.976 voturi 0,13%
Uniunea Ucrainienilor din România 16179 voturi 0,12%
Uniunea Democrată a Sârbilor din România 9.095 voturi 0,07%
Uniunea Democrată Turcă Musulmană 8.600 voturi, 0,06%
Uniunea Elenă din România 4932 voturi, 0,04%
Uniunea Democratică a Slovacilor și cehilor din România 4.584 voturi, 0,03%
Uniunea Bulgară din Banat și Asociația Culturală Bulgară 3451 voturi, 0,03%
Uniunea Polonezilor din România Dom Polski 2.372 voturi, 0,02%
Uniunea Armenilor din România 399 voturi, 0,00%
Aceleași prevederi sunt menținute în Constituția din 1991 și în legea electorală nr.68/15 iunie 1992 conform cărora și organizațiile nonguvernamentale ale minorităților pot participa la alegeri locale sau parlamentare. În aprilie 1993 s-a înființat Consiliul pentru Minoritățile Naționale compus din toate organizațiile cu reprezentare parlamentară. Din cauza faptului cã CptMN a fost gândit ca o tentativă de izolare a UDMR din punct de vedere politic și
propagandistic, Uniunea maghiarilor a fost curând suspendată din acest consiliu.
Schimbarea radicală s-a înregistrat în anul 1996 când UDMR a intrat la guvernare alături de Convenția Democratică din România și Partidul Democrat. Din acest an, s-a configurat un sistem de protecție a minorităților. În acest sens, un rol deosebit îl joacă semnarea tratatelor de prietenie cu Ungaria și Ucraina, înființarea Departamentului pentru Protecția Minorităților Naționale și semnarea sau ratificarea celor mai importante documente internaționale în chestiunea minorităților.
În 2001 UDMR se aliază cu PSD obținând drepturi suplimentare pentru minorități, în special pentru maghiari: se modifică legea Administrației publice, a Învățământului începând din 1997. În aprilie 2001 s-a adoptat Hotărârea de Guvern 430 care vizează Strategia guvernamentală de îmbunătățire a situației rromilor, prin reprezentativitate la nivelul administațiilor locale și centrale, derularea programelor educative, integrarea pe piața forței de muncă etc.
CAP.3
Locul și rolul partidismului în viața socială din România
3.1 Puterea și opoziția: România postdecembristă
Conform Constituției adoptate în 1991, România este o republică parlamentară. Drepturile democratice și libertatea sunt garantate prin Constituție.
România este un stat cu sistem pluripartidist – sunt înregistrate în mod curent multe partide însă numai cele mai importante se bucură de o reprezentare în Parlament.
Astfel, în cadrul unui stat democratic partidele politice au început să lupte pentru puterea politică înțelegând prin aceasta tendința partidelor politice de a-și exercita puterea în limita legii prin impunerea propriului program politic, luarea deciziilor importante, căpătarea autorității etc.
Nivelul democrației dintr-un stat nu poate fi măsurat decât prin modul cum este luată în calcul voința poporului. Plecând de la ideea că democrația înseamnă voința poporului, se înțelege implicit faptul că un stat este cu atât mai democratic cu cât exprimă în mare măsură voința acestuia.
După cum am menționat în capitolele anterioare, lupta pentru puterea politică începe odată cu anul 1990 când au loc primele alegeri și odată cu constituirea unui stat democratic.
Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, a fi la Putere înseamnă a deține guvernarea într-un stat, iar Opoziția cuprinde totalitatea persoanelor care fac parte dintr-un grup politic potrivnic partidului aflat la Putere, respectiv politica pe care o duce acest grup față de partidul la Putere.
Puterea apare ca o necesitate socială, necesitate ce poate fi explicată, în primul rând prin prisma importanței pe care o prezintă menținerea echilibrului, a coeziunii interne a oricărei societăți. Dar ea apare și ca rezultat al unei necesități externe, explicată prin prisma faptului că orice societate este în legătură cu exteriorul, are relații cu alte societăți, fapt pentru care puterea trebuie să organizeze aceste relații, după cum trebuie să-i asigure apărarea.
Viața politicã care s-a scurs din decembrie 1989 pâna la alegerea primului Parlament democrat după 1945, nu a cunoscut un real raport de forțe politice divizate în majoritate și opoziție. Mai mult sau mai puțin, partidele politice constituite după decembrie 1989, au acționat într-un climat politic insuficient conturat după standardele clasice ale parlamentarismului. Însă și viața politică s-a caracterizat deseori prin confruntãri de forțe acuze reciproce, uneori prin refuzul dialogului care au fost neproductive atât pentru partidele respective, cât și pentru progresul procesului democratic.
Este de presupus, că în toate societățile organizate politic au existat două nuclee de putere: cea concentrată în jurul liderului și cea reprezentând interese și aspirații ale grupurilor excluse de la guvernare. Și activitatea politică dintr-un stat social-liberal modern se desfășoară pe două paliere: majoritatea parlamentară și opoziția. Or puterea și opoziția sunt doi poli ai unei realități și societăți unice într-o veritabilă democrație. Majoritatea parlamentară poate fi definită ca fiind forța constituită din partide sau grupuri politice care sunt capabile a-și impune prin vot inițiativele lor dezbătute în Parlament. Opoziția este definită în general ca fiind forța constituită din partide sau grupuri politice care sunt în dezacord cu majoritatea parlamentară și, deci, cu guvernul. Opoziția a mai fost definită ca fiind ansamblul grupurilor politice, partidelor sau alianțelor care, luate separat sau în ansamblu, se opun politicii guvernului aflat la putere sau chiar regimului politic din stat. În acest sens, opoziția poate fi abordată pe două planuri: pe de o parte, opoziția parlamentară, care are la dispoziție instrumente legale de exprimare, și opoziția extraparlamentară; pe de altă parte, opoziția sistemică și antisistemică. Stabilirea raporturilor dintre cele două nuclee sau centre de putere în parlament nu este strict aritmetică, derivând din numărul parlamentarilor ce aparțin acestora, ci rezultă din negocieri politice ale liderilor celor două segmente parlamentare. Doar în ultimă instanță, ca opțiune finală, majoritatea recurge la vot – regulă fundamentală a democrației – pentru a se impune. Pe măsura modernizării actului de guvernare, a formării și exprimării prin modalități specifice a opiniei publice și, ulterior, reprezentării în parlament a intereselor unor grupuri minoritare, fără o bază socială largă, majoritatea și opoziția devin mult mai evidente și desfășoară o activitate coerentă, publică, fiecare dintre ele având un scop comun, și anume de a accede și a se menține la putere. Democrația are nevoie de o opoziție legală în interiorul și în afara parlamentului, a cărei forță și disciplină este un criteriu decisiv de evaluare a libertății și toleranței existente într-o societate. Opoziția politică este forma cea mai avansată și mai instituționalizată a conflictului politic, cu o funcție statal-politică importantă. Prezența sau absența opoziției ca instituție devine criteriu de clasificare a societăților umane în liberale sau dictatoriale, democratice sau autoritare, constituțional-pluraliste sau monolitice. În parlamentele moderne, inexistența binomului majoritate/opoziție este de neconceput, căci nu poate fi o putere credibilă fără o opoziție constructivă și corectivă a actelor de guvernământ ale puterii. În timp ce majoritatea parlamentară deține în principal funcția de legiferare, opoziția se limitează la contestarea permanentă a guvernului și la enunțarea unui program de guvernare alternativ. Faptul că într-un stat democratic partidul de guvernământ este cel care ia toate deciziile de politică internă și externă justifică existența opoziției parlamentare. Prezența opoziției împiedică partidul de guvernământ să se identifice cu statul, să devină partid de stat și să-și ridice propria interpretare a binelui comunitar la rangul de adevăr absolut și singur valabil. Existența opoziției și a partidelor de opoziție este o garanție că proiectele de lege și, în general, inițiativele parlamentare ale guvernului vor face obiectul expertizei atente a opoziției dintr-o perspectivă potențial critică și constructivă. Printr-un astfel de mecanism constituțional este posibilă chiar întărirea caracterului democratic al forului legislativ și, în ansamblu, al sistemului politic.
De abia după adoptarea în 1991 a Constituției și aprobarea ei prin referendum s-a creat cu adevărat un cadru instutuționalizat de funcționare a pluralismului și, pe baza acestuia s-au stabilit raporturi mai clare între partidele politice aflate la putere ca rezultat al voinței suverane a electoratului și forțe1e politice din opoziție. Pentru prima dată, după Revoluția din 1989, forțele politice angajate direct în procesul de exercitare a puterii au putut fi legitimate prin vot popular, dovedindu-și astfel gradul de reprezentativitate.
Constituția din 1991 a ridicat pluralismul la rang de principiu constituțional și a prevăzut în art.8 alin.(2) că partidele politice se constituie și își desfășoară activitatea în condițiile 1egii. Ele contribuie la definirea și la exprimarea voinței politice a cetățenilor, respectând suveranitatea națională, integritatea teritorială, ordinea de drept și principiile democrației.
Constituția a avut un rol decisiv în ordonarea cadrului legal de exercitare a puterii și în instutuționalizarea cadrului și a mecanismelor propriu-zise de guvernare. Constituția a legitimat prin forța normelor și a principiilor sale întregul ansamblul de schimbări radicale din cadrul sistemului politic românesc. Ea a marcat încheierea în linii generale a tranziției societății de la statul totalitar la statul de drept fiind totodatã prin votul exprimat în referendumul național pentru aprobarea sa, o confirmare a hotărârii suverane a poporului român de a stabili forme și modalități democratice de conducere statală și a atașamentului său față de valorile democrației constituționale.
În concordanță cu noua Constituție a țării alegerile din 1992 au marcat, între altele, în societatea românească consacrarea definitivă a instituțiilor politice și a mecanismelor de guvemare specifice statului de drept și a standardelor generale ale democrației constituționale occidentale.
Parlamentul rezultat din alegerile din 1992 a repus în drepturi firești principiul pluralismului politic și al reprezentării. Grupurile politice constituite în forul reprezentativ al poporului român și care și-au desfășurat activitatea în legislatura 1992-1996, au instituit structuri, mecanisme și proceduri parlamentare întemeiate pe raporturile normale între Majoritatea parlamentara și Opoziție. În funcție de algoritmul politic al fiecărei Camere expresie a configurației politice a acestora – partidele parlamentare au construit progresiv și au îmbunătățit de la o sesiune la alta în ansamblu de norme, prevederi regulamentare care fără a exclude regula strictă a ponderii votului majorității, au permis dialogul, compromisul politic, consensul asupra unor proiecte legislative de interes general cum a fost, de pildă, privatizarea, recensământul, reforma sistemului judic iar modificarea procedurilor civile și penale ca și a legislației materiale civile și penale ș.a.m.d.
O suită numerosă de proiecte ale unor acte normative au fost adoptate prin contribuția comună, deloc contradictorie a tuturor partidelor parlamentare, indiferent dacă făceau sau nu parte din Majoritatea parlamentarã sau din Opoziție. Acest lucru nu presupune faptul că în legislatura 1992-1996 a fost întotdeauna o armonie perfectă între Majoritate și Opoziție.
Însă, partidele care au constituit în precedenta legislatură Majoritatea parlamentară, și-au declarat fățiș disponibilitatea pentru dialog și au acceptat fără rezerve punctele de vedere ale Opoziției care nu erau vădit incompatibile propriilor programe politice.
În legislatura 1992-1996, Opoziției i s-au asigurat, în conformitate cu prevederile regulamentelor parlamentare, un cadru legal de afirmare atât în procesul legislativ propriu-zis, cât și mai ales în domeniul controlului parlamentar. Inclusiv șeful statului, ales în 1992, a fost supus procedurilor parlamentare de control declarate de partidele aflate în Opoziție. Unui număr însemnat de legi adoptate de Parlament i s-a contestat constituționalitatea în fața Curții Constituționale de către reprezentanți ai Opoziției. Toate acestea dovedesc în mod clar că beneficiind de facilitățile conferite prin cele două regulamente parlamentare, partidele aflate în opoziție au avut posibilitatea să exprime în forul reprezentativ suprem al poporului cerințele și așteptări1e propriului electorat.
Acest lucru este extrem de important pentru că reflectă o realitate nouă a vieții politice românești- respectarea pozițiilor și opiniilor politice ale adversarului, dialogul cu acesta și chiar consensul și acțiunea comună în probleme fundamentale, de interes național, au triumfat, înlocuind politica forței cu comportamentul democratic al forțelor politice.
Chiar alegerile parlamentare din toamna anului 1996 au evidențiat maturitatea politică a unui număr însemnat de partide, înțelegerea clară a regulilor jocului politic democratic, în care ponderea unui partid sau a altuia depind de legitimitatea acestuia, cu alte cuvinte, de sprijinul primit din partea electoratului.
Chiar formarea unei anumite baze sociale a partidelor parlamentare care se încadrează în flunctuațiile normale ale numărului de membri aderenți sau de simpatizanți, arată cu prisosință că sistemul politic românesc a căpătat substanță și se conduce după regulile generale ale competiției parlamentare democratice.
O dovadă în acest sens sunt și alegerile legislative din 1996 când s-a produs alteranța la guvemare.
Statul de drept are la baza funcționării sale principiile democratice, pluaralismul politic, cu corolarul sau – alternanța la guvernare. În operarea acestor imperative democratice, alternanța la guvemare este o legitate a exprimării voinței suverane a Națiunii, în virtutea căreia elementele politice ale Legislativului și Executivului sunt înlocuite.
Partidul Democrației Sociale din România a înțeles perfect aceste reguli stricte ale democrației, iar atitudinea postelectorală a fost apreciată atât în țarã cât și în străinătate. Încă de la începutul legislaturii, PDSR a afirmat că va milita ca partid de Opoziție pentru transpunerea în practică a programului său electoral pentru care a votat în segment semnificativ din populația țării. Deși a pierdut alegerile, PDSR este, prin numărul de mandate de deputați și senatori, cel mai mare partid din Opoziție.
Cu toate acestea, nu numai PDSR, ci și celelalte partide aflate în Opoziție, se află practic izolate de procesul legislativ, datorită unor procedee nedemocratice la care au recurs actuala coaliție majoritară din Parlament și Guvernul. Sunt edificatoare în acest sens practica ordonanțelor de urgență emise de Guvem, ca și respingerea prin votul majorității a amendamentelor de conținut prezentate de parlamentarii Opoziției în procesul de adoptare a legilor. Respingând orice inițiativă legislativă a Opoziției, actualul Guvern nesocotește grav voința electoratului, de voturile căruia nu s-a bucurat, pretinzând în consecință că este reprezentatul unic al Națiunii. Se încalcă în acest fel una dintre regulile de bază ale parlamentanismului, adevărat principiu fondator al instituției reprezentative: afirmarea rolului opoziției ca altemativă la guvernare, electoratului rămânându-i dreptul suveran de a decide la viitoarele alegeri cui să-i acorde încrederea sa.
Prin comportamentul său politic, actuala majoritate parlamentară și Guvernul, care se aflã la putere, inversează însă rolurile și se străduiesc să arate că "ceea ce este bine pentru ei, este bine și pentru populație."
În repetate rânduri PDSR și celelalte partide ale opoziției au atras atenția asupra acestei tendințe a Puterii care devine din ce în ce mai accentuată.
Acesta a fost și motivul pentru care PDSR suține adoptarea umui Statut al opoziției, conceput ca an ansamblu de reguli și practici parlamentare, bazate pe următoarele principii generale:
a) Opoziția este un factor instituțional și un element esențial al democrației parlamentare;
b) Opoziția are rolul formal de a exprima în mod oficializat și într-un cadru special instituționalizat și organizat critica de ansamblu și punctuală a programului de guvemare;
c) Opoziția constituie, prin esența sa, o altemativă politică la Majoritatea parlamentară;
d) Atât Majoritatea parlamentară și cea guvernamentală aflată la putere, cât și Opoziția trebuie să aibă în vedere că spiritul concilierii, al dialogului și compromisului este mult mai productiv și de preferat atitudinilor autoritariste bazate pe puterea votului.
Opoziția parlamentară exercită o influență directă asupra procesului legislativ. Mai întâi de toate, legile constituționale necesită, de regulă, aprobarea ei. Dar și în ceea ce privește legile organice sau ordinare rolul opoziției parlamentare nu este de ignorat: ea poate modifica deseori împreună cu partidul de guvernământ sau cu o aripă a acestuia proiectele guvernului. Opoziția are astfel rolul de a veghea la respectarea intereselor neluate suficient în considerare de guvern, garantând dezbaterea liberă și cuprinzătoare a tuturor problemelor ce intervin în procesul legislativ. Se mai poate întâmpla uneori ca opoziția să vină în susținerea guvernului în cazul când acesta se opune cerințelor nejustificate ale propriului partid. Opoziția este constituită, deci, din acele partide minoritare în Parlament care au sarcina de a controla și critica guvernul, precum și de a propune alternative proprii. Această afirmație pare să definească foarte clar atribuțiile opoziției, în jurul cărora se conturează două modele ale acesteia: opoziția competitivă și opoziția cooperantă. O opoziție competitivă are, în primul rând, misiunea de a adopta o poziție care să contrazică în mod clar deciziile și activitățile majorității parlamentare sau ale guvernului. Interesul major al opoziției competitive se concentrează asupra următoarelor alegeri. Ea are obiectivul de a demonstra electoratului carențele politicii guvernului, motivându-l astfel ca la următoarele alegeri să se pronunțe în favoarea ei. Alternativele de politică sunt deseori însoțite de alternative de persoane. În Marea Britanie, de exemplu, primului ministru i se opune, în funcția de conducător al “cabinetului din umbră”, liderul opoziției.
Am putea conchide, că raporturile dintre partidele de guvernământ și cele de opoziție sunt de natură diversă, evidențiindu-se:
– raporturi de „strânsă colaborare”, care se stabilesc, de regulă, în momente dificile pentru stat și societate, de exemplu, în caz de conflicte armate sau de calamități naturale de proporții, când divergențele sunt lăsate temporar la o parte în vederea soluționării problemei apărute;
– raporturi de „normalitate”, specifice unui joc democratic corect. Cel mai reușit exemplu de astfel de raporturi este cel al sistemelor bipartidiste, cum ar fi cazul Marii Britanii;
– raporturi de „ostilitate”, ce se creează în cazul partidelor-antisistem.
Parlamentarii PDSR văd în statul de drept garanția libertății individuale și a libertății de exprimare consacrate în Constituție. În concepția Partidului Democrației Sociale din România, Statutul Opoziției ar trebui să-i fixeze acesteia rolul în organizarea și funcționarea celor două Camere legislative fără a se ține în mod riguros seama de algoritmul politic rezultat din ponderea fiecărui grup parlamentar. În consecință, indiferent de numărul parlamentarilor care fac parte din Opoziție, aceasta trebuie să beneficieze de anumite drepturi și facilități de manifestare pentru a critica Guvernul și a propune un program alternativ de guvernare.
Rolul activ al parlamentarilor PDSR trebuie să se manifeste în întregul mecanism al activității parlamentare, în principal prin:
a) participarea, în limitele algoritmului politic, la conducerea și organizarea Camerelor legislative, precum și a comisiilor parlamentare;
b) exercitarea dreptului de inițiativa legislativă, fără riscul că, automat, propunerile legislative ale Opoziției sunt "primite" negativ de Majoritate și, în consecință, respinse de Camere, pe baza propunerilor fãcute în acest sens de comisiile de specialitate;
c) participarea la procedurile de control parlamentar;
d) declanșarea procedurii de control al constituționalității legilor și regulamentelor Camerelor.
Afirmarea cea mai plenară a deputaților și senatorilor PDSR se va manifesta în domeniul controlului parlamentar, fãrã a se rezuma la modalitățile tradiționale (întrebări, interpelări, inițierea moțiunilor simple sau a unor moțiuni de cenzură, anchete parlamentare etc.), ci se va recurge la căi noi de control, care să fie extrem de intens și abil mediatizate. Aceste modalități noi de control nu pot sã le înlocuiască pe cele prevăzute deja în regulamente, ci doar să intregească efectele acestora.
În permanență, parlamentarii PDSR, se vor identifica cu așteptări1e electoratului și, în acest sens:
a) vor sesiza operativ greșelile Majorității făcându-le cunoscute publicului larg, scotându-le în evidență caracterul nociv și, în ace1ași timp, oferind soluții alternative, angajându-se că vor acționa pentru acceptarea acestora;
b) vor recepta așteptările electoratului și le vor cuprinde, după caz, în propuneri Legislative sau programe de activitate, în fiecare sesiune parlamentară, făcând cunoscute celor interesați rezultatele demersurilor intreprinse;
c) vor aborda în mod pozitiv și activ toate problemele cu care se confruntă electoratul, devenind "Avocatul parlamentar" al acestuia.
3.2 Studiu de caz
PSD din România
Simbolistică
Vechea siglă a PSD Noua siglă PSD
Semnul electoral al Partidului Social Democrat constă în trei boboci de trandafir ce au la baza tulpinilor înscrisă denumirea prescurtată a partidului – PSD. Fondul semnului electoral este roșu, iar desenul celor trei trandafiri precum și inițialele partidului sunt de culoare albă. Începând din 2006 PSD folosește și o formă simplificată a semnului electoral, făra cei trei trandafiri, constând dintr-un părtat roșu pe care sunt scrise cu alb inițialele partidului în treimea inferioară. Trandafirii reprezintă simbolul partidelor social-democrate din Europa și întreaga lume. În România trandafirul este folosit și de către PD, probabil ca element vestigial al fostei sale apartenențe la Internaționala Socialistă.
Până în 2006 culorile partidului au fost albastru și alb, fiind înlocuite cu roșu și alb pentru a marca apartenența la Partidul Socialiștilor Europeni și la tradiția social-democrată europeană.
Mottoul PSD este "Pe primul loc oamenii". Între 2005 și 2006 a fost folosit mottoul: "PSD – Un Nou Capitol".
După rebrandingul din 2006, presa a catalogat în mod eronat două simboluri folosite la diferite evenimente publice drept noi loguri ale PSD. Este vorba de logoul Programului Managerilor de Campanie al PSD (un stol de cocori albi pe fond roșu), și de mascota folosită cu ocazia sărbătoririi zilei de 1 mai în 2007 (o furnică albă pe fond roșu).
La un an după alegerile din 2000 Partidul Social Democrat a intrat în scena politică românească. Acest partid este continuatorul Partidului Democrației Sociale și Partidului Social Democrat Român. Această denumire din urmă este luată în anul 1993 de către Frontul Democrat al Salvării Naționale, rezultat în urma scindării Frontului Salvării Naționale.
Am reamintit istoricul formării partidului PSD pentru a evidenția evoluția acestui partid încă din anii 1990. Pornind așadar analiza de la Frontul Democrat al Salvării Naționale reînregistrat în anul 1992 ca și partid, trebuie menționat faptul că acesta exista ca și grupare politică încă din perioada de debut a Frontului Salvării Naționale, drept componentă a acestuia.
Modalitatea de formare a FDSN a reprezentat-o căderea Guvernului Roman ca urmare a conflictelor cu minerii și reușita lui Roman de a separa aripa fidelă lui Ion Iliescu de o nouă grupare formată din tinerii manageri interesați de instaurarea unei piețe libere pe care a coalizat-o în partidul FDSN în anul 1992.
Roman a reușit să păstreze numele partidului, clădirile și resursele financiare pe care le acumulase timp de doi ani. Dar nu a reușit să păstreze electoratul partidului și a evaluat greșit popularitatea lui Iliescu.
Cele două partide au ajuns cu rezultate egale în sondaje, Iliescu profitând de faptul că alegerile prezidențiale se desfășurau simultan cu cele legislative, a devenit principalul motor al FDSN. Rezultatul a fost câștigarea alegerilor prezidențiale de către Iliescu în septembrie 1992 și schimbarea numelui partidului în Partidul Democrației Sociale, ulterior Roman schimbând și el numele partidului său în Partidul Democrat PD.
După cum reiese FSN nu a fost niciodată o formațiune unitară, ci doar un conglomerat de oameni cu interese diferite, cu conflicte de interese și cu diferite curente ideologice.
Acest lucru a declanșat scindarea lui. Deși, Frontul Salvării Naționale și-a început activitatea pe 22 decembrie 1989, așa cum am menționat în primul capitol al lucrării de față, ca partid el s-a înregistrat oficial pe data de 6 februarie 1990 – decizia nr.27 6.02.1990 a TMB – cu alte cuvinte, la această dată FSN deținea puterea în stat.
Ion Iliescu în calitate de președinte al Consiliului Provizoriu al Unității Naționale (CPUN) era de facto și șeful statului, iar Guvernul provizoriu era condus de Petre Roman după cum am menționat anterior.
Statutul lor a fost legitimat în urma alegerilor din 20 mai 1990.
Pentru a explica motivul scindării FSM-ului trebuie înțeasă polarizarea frontiștilor în jurul celor doi lideri – Ion Iliescu și Petre Roman.
Astfel, aripa lui Iliescu s-a retras spre sfârșitul anului 1991 de la lucrările Convenției Naționale FSN din 27-29 martie recunoscându-se situația în care se găsea FSN de cel puțin șapte luni, adică după căderea guvernului Roman, în septembrie 1991.
Datorită faptului că Iliescu nu a fost nominalizat drept candidat din partea FSN pentru participarea la alegerile prezidențiale, aceștia au decis să se separe de gruparea Roman.
Formal FDSN era o dizidență politică, dar legăturile cu FSN erau încă puternice așa că nu se puteau separa complet într-un nou partid.
Era însă cert că legal existau două Fronturi care-și disputau lupta pentru putere într-un veritabil război al rozelor.
Conferința Națională din 27-28 iunie 1992 este o replică a FDSN la Convenția FSN din martie în care s-a stabilit sprijinul acestora pentru participarea la președenție a lui Ion Iliescu, urmând apoi stabilirea statutului, a programului și conducerii partidului. Astfel, cele mai importante elemente stabilite în cadrul Conferinței au fost: stabilirea Consiliului Național cu 135 de membri, a Biroului Executiv Central cu 32 membri, conducerea partidului a fost încredințată lui Oliviu Gherman secondat de Ion Solcanu, Alexandru Lăpușan, Gheorghe Vâlceanu, Florica Dumitrescu, Dan Mircea Popescu, Elena Preda – vicepreședinți – și Vasile Văcaru secretar general. Partidul număra 26 de secretari printre care: Ovidiu Mușetescu, Constantin Ivanovici, Octav Cozmâncă.
Partidul Democrat – a doua denumire a FDSN – a fost condus de Petre Roman care ca rămâne lider al acestui partid până în anul 2000.
FDSN a câștigat alegerile parlamentare din septembrie 1992, a urmat guvernarea Văcăroiu, iar la sfârșitul acestei guvernări FDSN-ul, rebotezat în anul 1993 Partidul Democrației Sociale din România, a fost snacționat de electorat pentru tendințele sale hegemonice dar și pentru proliferarea corupției.
Cu alte cuvinte, Conferința din 1993 a stabilit redenumirea FDSN în Partidul Democrației Sociale din România, și promovarea lui Adrian Năstase ca președinte executiv în postura liderului de facto al PDSR.
În cadrul PDSR au intrat alte trei partide mai mici: Partidul Republican, Partidul Socialist Democratic Român și Partidul Democrat Cooperatist.
În urma alegerilor din 1996 partidul PDSR a întâmpinat perioade critice: momentul cel mai critic a fost reprezentat de schisma din 1997 similară cu scindarea Frontului din 1992.
În data de 20-21 iunie 1997 în cadrul Conferinței Naționale, PDSR-ul a anunțat practic această scindare: pe de-o parte, grupul reformator format din Teodor Meleșcanu, Viorel Sălăgean, Iosif Boda, Mircea Coșea și Marian Enache, pe de altă parte conservatorii.
Grupul reformator a anunțat de asemenea înființarea Alianța pentru România condusă de Teodor Meleșcanu, un partid considerat de ei mai social-democrat, mai moral și mai pragmatic.
În urma acestei Conferințe Naționale partidul a fost încredințat lui Ion Iliescu cu 41 de voturi împotrivă dintr-un total de 524, avându-l prim-vicepreședinte pe Adrian Năstase, și Ioan Mircea Pașcu, Sorin Oprescu, Dan Ioan Popescu, Hildegard Puwak, Rodica Stănoiu – vicepreședinți.
Aceștia intrau în componența Biroul Executiv Central (în total 24 de persoane), alături dealți membri precum: Miron Mitrea, Alexandru Lăpușan, Mihai Mălăiele, Dumitru Dîngă,Doru Ioan Tărăcilă, Dan Mircea Popescu sau Nicolae Văcăroiu.
Consiliul Național a fost extins la 335 de persoane.
Ascensiunea PDSR a fost datorată Convenției Democratice și prestația dezamăgitoare a coaliției aflate la putere. În 1999 sondajele indicau faptul că CDR era la o distanță de dublu procentajelor față de PDSR.
Cu siguranță, la începutul anului 2000 scena politică din România era dominată de Ion Iliescu și de PDSR.
PDSR-ul a adoptat noi strategii în lupta sa pentru a ajunge la putere. La data de 25 februarie s-a aprobat acordul cu Partidul Umanist Român pentru construirea alianței Polul Democrat-Social din România care susțineau un candidat la alegerile prezidențiale.
Acest Pol Democrat-Social al României a atras și alte partide, precum: Partidul Social Democrat Român, condus de Alexandru Athanasiu. PSDR și Polul aveau o perspectivă de fuziune. Trebuie menționat faptul că PSDS condus de Sergiu Cunescu până în 1999 a fost membru al Internaționalei Socialiste, apoi a fost membru CDR pe care a părăsit-o în 1995 pentru a face alianță cu PD, alianță care l-a propulsat la putere în perioada 1996-2000.
O altă strategie aplicată, pe lângă cea a alianțelor a fost cea a sprijinului cerut în campaniile electorale sindicatelor: după colaborarea cu CNSLR-„Frăția”, a obținut și colaborarea cu Blocul Național Sindical al cărui vicepreședinte era Matei Brătianu.
Condiționarea colaborării era ca din partea BNS să fie propuși trei candidați, și patru din partea CNSLR-„Frăția” pentru listele parlamentare. Dintre aceștia, amintim: Ion Rădoi – lider al sindicatelor de la Metrou, BNS – Dumitru Chiriță – lider al sindicatelor din electricitate, BNS – Pavel Todorean și Ioan Andrei – CNSLR-„Frăția”. Aceștia vor fi viitori deputați PDSR.
Altă strategie importantă în campania dusă de PDSR a constituit-o cea pe plan extern în care se încerca convingerea cancelariilor occidentale că partidul odată ajuns la putere va continua reforma economică în țară și va urmări integrarea euro-atlantică a României.
În acest scop, delegația condusă de Adrian Năstase în Marea Britanie a avut o întrevedere cu Bill Clinton cu ocazia participării la lucrările Convenției Partidului Democrat din SUA.
Și Ion Iliescu a întreprins o vizită oficială în SUA reafirmând obiectivele partidului său, și anume: politica prooccidentală, lupta împotriva corupției și încurajarea investițiilor străine.
Alte partide aliate PDSR în lupta pentru putere au fost: Partidul Pensionarilor, Partida Rromilor, PNL-Câmpeanu, Partidul Reconcilierii Naționale, Polul Ecologist și Asociația Revoluționarilor Club TV 22.
Așadar, PDSR – Polul Democrat Social din România – și-a asigurat în lupta pentru putere o imagine, sprijin din partea alegătorilor, alianțe, singura problemă rămânând majoritatea parlamentară pe care o va obține.
PDSR a devenit unitar și s-a mobilizat, astfel nici chiar lupta dintre membri PDSR pentru un loc în parlament nu a dus la tensiuni insurmontabile sau la scindări. Un mare număr de candidați a fost cuprins pe listele electorale, însă un procent semnificativ a trebuit să se împace cu eșecul, ca în cazul lui Vasile Văcaru sau Gheorghe Dumitrașcu care au și demisionat din partid.
Pe listele electorale se aflau, pe lângă membri sindicatelor deja amintite, Adrian Păunescu, Florea Voinea managerul INTACT, reprezentantul rromilor Mădălin Voicu, fostul pedist Adrian Severin, ex-țărănistul George Pruteanu etc.
Rezultatele scrutinului din 26 noiembrie 2000: 36,61% – PDSR pentru Senat și 37,09% pentru Camera Deputaților cu peste 16 procente mai mult decât ocupantul locului 2, și cu peste 30 de procente mai mult decât partidul de pe locul 3.
Ion Iliescu a câștigat cu 36,35% urmând a disputa runda finală din 10 decembrie cu Corneliu Vadim Tudor care ajunsese la un scor de 66,83%.
Cele aproximativ 37 de procente obținute de Vadim i-au permis Polului să dețină 45% din mandatele noului legislativ, mai concret din cele 140 de locuri ale Senatului, 65 au revenit Polului ceea ce reprezenta 46,43%.
Grupul parlamentar PDSR din Camera Deputaților cu 155 reprezentanți deținea o pondere de 44, 93% din totalul celor 345 de locuri din Cameră.
Pentru acoperirea procentelor care-i despărțeau de majoritatea absolută liderii au optat pentru alianța cu UDMR obținând asfel control asupra Camerelor.
PDSR a atras și PNL astfel că la începutul guvernării Năstase s-a depășit pragul de 60%.
Ion Iliescu revenea la conducere, a fost investit guvernul Năstase și pe 19 ianuarie 2001 s-a convocat Conferința Națională Extraordinară a PDSR.
În cadrul acestei reuniuni s-au stabilit: președintele partidului PDSR, ales în unanimitate, Adrian Năstase, șeful Camerei Deputaților – Vale Dorneanu – și noii miniștri Mihai Tănăsescu și Șerban Mihăilescu incluși în Biroul Executiv, iar celor 6 vicepreședinți de până atunci li s-au adăugat: Ion Solcanu, Viorel Hrebenciuc, Miron Mitrea, Doru Ioan Tărăcilă, Florin Georgescu.
Cozmin Gușă a fost numit secretar general al partidului.
Decizia congresului de validare a noului președinte a reprezentat o premieră în viața politică românească postdecembristă prin aceea că șeful cabinetului a devenit și șeful partidului de guvernământ.
Pe 16 iunie 2001 s-a organizat al doilea congres al PDSR care a marcat un eveniment istoric important, și anume nașterea Partidului Social Democrat PSD, în urma fuziunii PSDR cu PDSR decisă prin vot unanim a celor 4030 delegați.
Președintele PSD-ului a fost ales în unanimitate tot Adrian Năstase, Alexandru Athanasiu a fost declarat președinte al Consiliului Național, iar ministru Georgiu Gingăraș a devenit al 12-lea vicepreședinte al PSD-ului alături de cei 11 din PDSR.
În Biroul Executiv Central au fost coptați membri ai altor partide: Cristian Dumitrescu, fost PD, Dorin Lazăr Maior, fost PRM, Dorel Viorel Ursu, fost APR. Simona Marinescu, Avram Filipaș și Dan Ionescu au devenit membri ai Consiliului Național PSD.
Programul politic adoptat a fost rezumat în discursul lui Adrian Năstase: „cel mai târziu în 2007 va trebui să avem o economie pe delin operantă, cu un sector privat majoritar în structura economiei, piețe funcționale, un sistem bancar puternic. La sfârșitul acestei perioade va trebui ca toate relațiile economice și sociale să fie reglementate și să funcționeze în spiritul societății spre care dorim să ne îndreptăm”
În prima jumătate a mandatului PSD s-a comportat ca o organizație de tipul „catch-all-party” cu avantajul de tipul celor care se referă la sporirea forțelor organizațiilor partidului, a grupurilor sale parlamentare ca rezultat al fenomenului de migrație politică, iar ca dezavantaj slăbirea gradului de coeziune datorat: autonomizării unor organizații locale și conflictul dintre susținătorii lui Iliescu și cei care-l susțineau pe Năstase.
În 2003 s-a revenit la tradiția PDSR: Octav Cozmâncă a devenit președintele executiv al partidului, o funcție inexistentă până atunci în cadru PSD, cel care l-a înlocuit pe Cozmin Gușe cu fostul ministru al Transporturilor Dan Matei Agaton pe postul de secretar general al partidului.
O altă schimbare o presupune numărul membrilor Consiliului Național mărit la 1079, cel al Biroului Executiv Central ajuns la 161, Adrian Năstase având 20 de vicepreședinți, cu alte cuvinte 6 nou-veniți îm PSD: Ion Sasu fost PRM, Ascinte Gaspar, Mircea Geoană, Șerban Mihăilescu, Victor Ponta, Mihai Tănăsescu.
Reorganizarea a continuat și la nivel local. Scopul măsurii era eficientizarea activității partidului în perspectiva alegerilor. Strategia PSD-ului s-a realizat, pe de-o parte prin fuziunea cu Partidul Socialist al Muncii și Partidul Socialist al Renașterii Naționale, pe de altă parte prin mesajul transmis de liderul PSD cu ocazia discursului rostit la Consiliul Național, cu accente stângist-populiste: dublarea pensiilor pentru fiecare agricultor plus două milioane pentru fiecare hectar de teren agricol arabil, o nouă etapă de recalcularare a pensiilor, creșterea alocațiilor pentru copiii din familiile sărace sau reintroducerea tichetelor pentru căldură.
Orientarea spre stânga a făcut ca PSD-ul să câștige alegerile din 2004.
Uniunea Națională PSD+PUR a obținut 37, 17% din voturile pentru Senat respectiv 36,80% pentru Camera Deputaților. Așadar, PSD și PUR au câștigat mai puține mandate, 57 pentru Senat, și 132 la Cameră. Cât privește alegerile prezidențiale, Adrian Năstase a pierdut cu 300.000 de voturi față de Traian Băsescu și, drept urmare au pierdut și guvernarea.
La Congresul din 2005 Ion Iliescu a pierdut competiția pentru șefia partidului, care ulterior a revenit lui Mircea Geoană, în funcția de președinte, în funcția de președinte executiv, Adrian Năstase, și Miron Mitre, secretar general de partid.
La finele anului 2006 s-a reorganizat un nou congres în urmă căruia s-a stabilit ca Mircea Geoană să se mențină pe funcția de președinte de partid, secretar general de partid, Titus Corlățeanu, și reîntoarcea lui Ion Iliescu în calitate de președinte de onoare.
Partidul PSD nu a reușit să depășească poziția de partid secund, chiar dacă și-a pus amprenta asupra suspendării președintelui în exercițiu, susținerea guvernului Tăriceanu II sau majorarea pensiilor.
La finele lui 2007 performanța electorală a PSD-ului a fost modestă. Referitor la evoluția partidului, acesta a avut o tendință de „federalizare” afectând coeziunea și forța partidului.
În contextul politic din 2008 PSD-ul nu a putut depăși postura de partid secund fapt care poate însemna sfârșitul alternanței Putere-Opoziție pentru PSD.
În urma remanierii Ministrului Administrației și Internelor de către Premierul Emil Boc, PSD a părăsit Guvernul Emil Boc pe data de 2 octombrie 2009.
Pe 6 Februarie 2011, PSD formează alături de Alianța de Centru-Dreapta, alcătuită din Partidul Conservator și Partidul Național Liberal, Uniunea Social Liberală ca o alternativă la actuala Putere și care, în scurt timp, devine cea mai puternică construcție politică actuală cotată în sondaje ca obținând peste 55-60% din voturile electoratului la următoarele alegeri locale și parlamentare din acest an.
Partidul Social Democrat (PSD) este cel mai mare partid politic din România, reprezentant în Parlamentul României al social-democrației, actualmente în opoziție. Președintele partidului este Victor Ponta, fost vicepreședinte al PSD și fost ministru pentru relația cu parlamentul în Guvernul Ungureanu. PSD deținea la începutul mandatului 163 de reprezentanți în parlament.
Tineretul Social Democrat
Pentru stimularea participării tineretului la viața politică, în cadrul Partidului Social Democrat funcționează Tineretul Social Democrat, căreia îi revine principala responsabilitate a activității politice a partidului în domeniul tineretului. Din organizația de tineret TSD, pot face parte tineri cu vârsta cuprinsă între 18 – 35 de ani, care au calitatea de membru al PSD, precum și tineri care au împlinit vârsta de 16 ani. TSD urmărește, cu prioritate, următoarele obiective:realizarea de analize privind starea tineretului român; elaborarea ofertelor politice ale partidului, adresate tinerilor, care vor fi incluse în programul electoral și programul de guvernare;inițierea unor programe sociale, economice, politice, educative, culturale, distractive, sportive și turistice, corespunzătoare intereselor și aspirațiilor tinerilor; organizarea de acțiuni de pregătire și perfecționare ale tinerilor membri ai PSD, în vederea promovării acestora în structurile de decizie ale partidului și a asumării unor responsabilități și demnități publice de către aceștia.
În cadrul organizațiilor locale ale PSD funcționează organizații de tineret. În cadrul TSD funcționează Liga Studenților, Liga Elevilor și alte cluburi și ligi pe probleme specifice tineretului. Recent, în cadrul TSD a fost înființată Liga Tinerilor Întreprinzători Social Democrați, al carui președinte este vicepreședintele structurii, Robert Sorin Negoiță. TSD este afiliată la organizația internațională a tineretului social democrat – IUSY și la cea europeană – ECOSY.
În rezumat, după ce am precizat istoricul, vom prezenta conducerea FSN, FDSN, PDSR și PSD
Președinți
Ion Iliescu 1990-1992
Oliviu Gherman 1992-1996
Ion Iliescu 1997-2000
Adrian Năstase 2000-2005
Mircea Geoană 2005-2010
Victor Ponta 2010-prezent
Președinți executivi
Adrian Năstase 1993-1997
Octav Cozmâncă 2003-2005
Adrian Năstase 2005-2006
Dan Mircea Popescu 2005-2006, când funcția a fost eliminată(nominalizat Ad interim după demisia lui Adrian Năstase din această funcție)
Secretari Generali
Miron Mitrea 2005-2006
Titus Corlățean 2006-2008
Valeriu Zgonea 2008-2009
Liviu Dragnea 2009-prezent
Președinte de onoare
Ion Iliescu 2006-prezent
Vicepreședinți aleși la Congresul din 20 februarie 2010
Ecaterina Andronescu
Adrian Severin
Titus Corlățean
Dan Nica
Rodica Nassar
Valeriu Zgonea
Robert Negoiță
Constantin Niță
Gheorghe Nichita
Ioan Chelaru
Ion Prioteasa
Ion Calea
Ion Toma
Marian Oprișan
Marian Vanghelie
Biroul Național Permanent al PSD după Congresul din 20 februarie 2010
Victor Ponta președinte
Ion Iliescu președinte de onoare
Liviu Dragnea secretar general
Adrian Năstase președinte Consiliului Național
Ecaterina Andronescu Vicepreședinte
Adrian Severin Vicepreședinte
Titus CorlățeanVicepreședinte
Dan Nica Vicepreședinte
Rodica Nassar Vicepreședinte
Robert Negoiță Vicepreședinte
Constantin Niță Vicepreședinte
Gheorghe Nichita Vicepreședinte
Ioan Chelaru Vicepreședinte
Ion Prioteasa Vicepreședinte
Ion Calea Vicepreședinte
Ion Toma Vicepreședinte și lider grup Senat
Marian Oprișan Vicepreședinte
Marian Vanghelie Vicepreședinte
Viorel Hrebenciuc lider grup Camera Deputaților
Rovana Plumb președinte Organizația de Femei
Nicolae Bănicioiu președinte TSD
Aristide Roibu trezorier
Presedinții Consiliului National PSD
Dan Mircea Popescu 2005 – 2007
Adrian Nastase 2007 – prezent
CONCLUZII
Partidele politice sunt acele structuri, care conferă o formă instituționalizată și organizată suveranității populare, ele fiind canale de articulare și agregare a voinței populare în vederea exercitării puterii în stat.
Partidul politic reprezintă o organizație cu caracter permanent, formată în baza asocierii libere a cetățenilor, structurată ierarhic și geografic, a cărei finalitate este cucerirea, menținerea și exercitarea puterii politice pe baza unui program pentru care a obținut un sprijin din partea electoratului în cadrul unei competiții politice libere. Din multitudinea de funcții deduse de diferiți autori, putem identifica cel puțin trei, care se înscriu perfect în relația „partid politic – putere de stat”: funcția electorală, funcția de recrutare a elitelor, funcția de exercitare a puterii politice versus funcția de control a puterilor executivă și legislativă (opoziția).
În sens juridic, instituționalizarea partidelor politice este un proces ce presupune crearea și asigurarea unui cadru legal democratic, în interiorul căruia partidele ar putea să-și exercite liber funcțiile. Faza superioară a instituționalizării juridice a partidelor politice se caracterizează prin pătrunderea acestora în Constituție, proces denumit constituționalizare.
Sistemul partidist după Revoluția din decembrie 1989 a însemnat pentru România trecerea de la comunism la regimul democratic, la statul de drept caracterizat prin: grantarea de drepturi și libertăți fundamentale în Constituție, întemeierea sistemului pluripartidist cu alternanța la putere și alegeri libere.
După cum am prezentat în lucrarea de față, de la sistemul monopartidist specific comunismului – PC-ul deținea puterea în stat – începând cu scindarea FSN-ului în anul 1992 apar partide politice diferite care concură, prin alegeri libere, pentru putere.
De asemenea, în conformitate cu principiile și valorile democratice, în mod excepțional am analizat situația minorităților care, după îndelungi nedreptăți, au ajuns în alegeri să fie pe locul secund. (Vezi alegerile din 1996)
Așadar, după stabilirea pragurilor electorale și reglementarea prin legi s-a concretizat statutul partidelor politice legale, condițiile de existență și înregistrare în cadrul Tribunalului Municipiului București după anul 2003.
Cercetarea de față a adus în prim-plan analiza unor concepte și realități juridico-politice fundamentale pentru viața oricărei societăți contemporane: partidele politice și puterea de stat. Partidul politic, ca formă instituținalizată a activității politice, ca expresie organizațională a necesității de asociere și activism, ca mediator priveligiat al vieții politice, în pofida tuturor criticilor și dezamăgirilor pe care le suscită, rămâne un rău necesar în societățile contemporane.
Partidele politice sunt cele care acordă sens, consistență și legitimitate puterii de stat într-o societate democratică, fiind indispensabile epocii contemporane. Ele există în majoritatea absolută a societăților, indiferent de tipul sistemului constituțional sau al regimului politic. Dar numai în democrațiile pluraliste, unde alegerile în organele reprezentative ale statului se desfășoară în baza listelor de partid, partidele politice se umplu cu conținut, transformându-se în mijloace de realizare a interesului întregii societăți. Astfel, în regimurile democratice partidele se prezintă ca actori importanți ai procesului de exercitare a suveranității poporului, de cucerire, menținere și exercitare a puterii politice, rolul lor în dezvoltarea societăților democratice și competitive devenind incomensurabil.
În prezent, în majoritatea statelor democratice există o tendință de amplificare a rolului partidelor în viața politică a societății, ceea ce determină odată în plus actualitatea și oportunitatea lucrării. Grație partidelor politice sistemul tradițional al relațiilor puterii de stat a suferit numeroase mutații.
Democrația modernă încearcă însă să evite orice formă de monopolizare a puterii, organizând într-un sistem complex acțiunile de cooperare și pozițiile adverse ale forțelor politice: electoratul și opinia publică, asociațiile și partidele, Parlamentul, executivul ca guvern și administrație și justiția. Toate aceste structuri iau parte, cu mai multă sau mai puțină pondere, la procesul de formare a deciziilor politice, la executarea acestora și la controlul lor. Astfel, puterea publică din statul democratic contemporan este limitată printr-un sistem complex de contrabalanțe în care un loc important revine partidelor politice.
Bibliografie
Alexandrescu Ion, Mamina Ion, Bulei Ion, Scurtu Ioan, Partidele politice din România 1864-1994. Encicopedie, Editura Tipo Moldova, Iași, 2010;
Gallegher Tom, Democrație și naționalism în România 1989-1998, Editura All Educațional, București, 1999;
Huntington S., Ordinea politică a societăților în schimbare, Polirom, Iași,1999
Iliescu Ion , Momente de istorie. Documente, interviuri, comentarii. Decembrie 1989 – Iunie 1990, Editura Enciclopedică, București, 1995;
Ionescu, Cristian, Drept constituțional și instituții politice, Vol.II, București, 1996
Mihai Dorin, România de la comunism la mineriade, Institutul cultural român, București, 2006;
Mungiu-Pippidi Alina, Politica după comunism: structură, cultură și psihologie politică, Editura Humanitas, București, 2002;
Olimid Anca Parmena, Politica românească după 1989, Editura Aius, Craiova, 2009;
Pițurcă Aurel, Doctrine politice de la democratism la totalitarism, Editura Universitaria, Craiova, 2004;
Pițurcă Aurel, Democrația în reflecții politice și doctrinare, Editura Universitaria, Craiova, 2005;
Pițurcă Aurel, Politica și societatea, Editura Universitaria, Craiova, 1994;
Stoica Stan, Mic Dicționar al Partidelor Politice din România 1989-2000, Editura Meronia, București, 2000;
Titulescu Nicolae, Politica externă a României, Editura Enciclopedică, București, 1994;
www.edrc.ro;
www.sferapolitica.ro ;
www.scribd.com/ doc/ 46216261/ partide politice și sistem partidist;
www.wikipedia.ro;
Decret-lege 8/31 dec.1989 ;
Legea României nr. 14 din 09/01/2003, Legea partidelor politice // Monitorul Oficial, Partea I nr.25 din 17/01/2003;
Legea 27/2003 privind partidele politice;
Legea României nr. 43/2003 privind finanțarea activității partidelor politice și a campaniilor electorale// Monitorul Oficial nr. 54 din 30 ianuarie 2003.
Bibliografie
Alexandrescu Ion, Mamina Ion, Bulei Ion, Scurtu Ioan, Partidele politice din România 1864-1994. Encicopedie, Editura Tipo Moldova, Iași, 2010;
Gallegher Tom, Democrație și naționalism în România 1989-1998, Editura All Educațional, București, 1999;
Huntington S., Ordinea politică a societăților în schimbare, Polirom, Iași,1999
Iliescu Ion , Momente de istorie. Documente, interviuri, comentarii. Decembrie 1989 – Iunie 1990, Editura Enciclopedică, București, 1995;
Ionescu, Cristian, Drept constituțional și instituții politice, Vol.II, București, 1996
Mihai Dorin, România de la comunism la mineriade, Institutul cultural român, București, 2006;
Mungiu-Pippidi Alina, Politica după comunism: structură, cultură și psihologie politică, Editura Humanitas, București, 2002;
Olimid Anca Parmena, Politica românească după 1989, Editura Aius, Craiova, 2009;
Pițurcă Aurel, Doctrine politice de la democratism la totalitarism, Editura Universitaria, Craiova, 2004;
Pițurcă Aurel, Democrația în reflecții politice și doctrinare, Editura Universitaria, Craiova, 2005;
Pițurcă Aurel, Politica și societatea, Editura Universitaria, Craiova, 1994;
Stoica Stan, Mic Dicționar al Partidelor Politice din România 1989-2000, Editura Meronia, București, 2000;
Titulescu Nicolae, Politica externă a României, Editura Enciclopedică, București, 1994;
www.edrc.ro;
www.sferapolitica.ro ;
www.scribd.com/ doc/ 46216261/ partide politice și sistem partidist;
www.wikipedia.ro;
Decret-lege 8/31 dec.1989 ;
Legea României nr. 14 din 09/01/2003, Legea partidelor politice // Monitorul Oficial, Partea I nr.25 din 17/01/2003;
Legea 27/2003 privind partidele politice;
Legea României nr. 43/2003 privind finanțarea activității partidelor politice și a campaniilor electorale// Monitorul Oficial nr. 54 din 30 ianuarie 2003.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Sistemul Partidist DIN Romania Postdecembrista (ID: 108061)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.